Sei sulla pagina 1di 112

Vânt proaspăt, Foc proaspăt

CE SE ÎNTÂMPLĂ CÂND
DUHUL LUI DUMNEZEU
INVADEAZĂ INIMA POPORULUI SĂU

JIM CYMBALA
Pastor al Bisericii Brooklyn Tabernacle, New York împreuna cu DEAN
MERRILL
Editura Casa Cârfii, Oradea 2003
Titlul original Fresh Wind, Fresh Fire
Copyright © 1997 by Jim Cyrnbala
Zondervan Publishing House
Grand Rapids, Michigan 49530

Vânt proaspăt, foc proaspăt


Copyright © 2003 Fundaţia My Brother's Keeper International
Str. Mediaşului nr. 24
3700 Oradea
Tel. 0745-273147, Email: oirice@mbk.ro

Dreptul de publicare al acestei ediţii aparţine


Editurii Casa Cărţii
CP. 270, O.R 1, 3700 Oradea
Tel: 0259-210056; 0722-669566
Email: casa.cartii@rdslink.ro

Traducerea: Mihaela Fodor


Editarea: Fidelia Stroie
Tehnoredactarea: Vasile Gabrian
Coperta: Cornelia Costi

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


CYMBALA, JIM
Vânt proaspăt, foc proaspăt / Jirn Cymbala, Dean Merrrill; trad.: Mihaela Fodor;
ed.: Fidelia Stroie. — Oradea; Casa Cărţii, 2003 ISBN 973-86408-0-6
I. Merrill, Dean
II. Fodor, Mihaela (trad.)
III. Stroie, Fodelia (ed.)
Tiparul executat la Imprimeria de Vest, Oradea str. Mareşal Ion Antonescu nr.
105 Tel.: 0259-413835
CUPRINS

Nota editurii.................................................................................................9
Introducere.................................................................................................22

Partea întâi — Păşind spre o promisiune plină de putere


1. Amatorii............................................................. ....................................15
2. Aprinderea focului..................................................................................33
3. Un cântec pentru disperaţi......................................................................47
4. Cea mai mare descoperire a tuturor timpurilor ................................... . 63
5. Ziua în care Isus S-a mâniat....................................................................79

Partea a doua — Distrageri ale atenţiei de la ce are Dumnezeu mai bun


6. Un timp pentru trezire ..........................................................................103
7. Mirajul noului........................................................................................121
8. Mirajul statisticilor................................................................................139
9. Mirajul doctrinei fără putere..................................................................157

Partea a treia — Drumul care ne stă înainte


10. Prea mândri pentru a fi ajutaţi?............................................................179
11. In căutarea eroilor obişnuiţi..................................................................191
Cuvânt către -păstori..................................................................................207
Note.............................................................................................................222

ÎN 1972, SCÂNTEIA DE LA BROOKLYN TABERNACLE


ERA APRQAPE STINSA.
ATUNCI DUHUL SFÂNT A APRINS UN FOC
CARE NU POATE FI STINS.
Aceasta este o importantă carte pentru toţi cei cărora creştinismul li
se pare lipsit de viaţă şi steril. Fresh Wind, Fresh Fire ne aduce aminte că
Dumnezeu lucrează şi astăzi şi că El doreşte să lucreze în vieţile noastre.
Dr, Joseph M, Stowell ,
Preşedinte/Institutul Biblic Moody

Biserica Brooklyn Tabernacle urmează întru totul exem plul Bisericii


din Noul Testament, Această carte care pătrunde în profunzime cheamă
bisericile să se întoarcă la Cuvântul lui Dumnezeu şi la rugăciune şi să se
depărteze de substituienţii ieftini care sunt atât de populari în zilele noastre.
WarrenW.Wiersbe
Script Tex/Inc

Cu dragpste dar în acelaşi timp cu hotărâre, Jim Cymbala ne cheamă


pe noi şi cheamă Biserica să ne privim în oglindă, să ne pocăim de toate
încercările noastre inutile de a face lucrarea Duhului Sfânt şi sa ne întoarcem pe
genunchii noştri. Abia atunci Dumnezeu va începe să împlinească în mod
supranatural planul Său pentru bisericile şi vieţile noastre.
Dr. Ron Mehl
Pastor, Biserica Beaverton Foursquare, Beaverton, Oregon

Jim şi Carol Cymbala sunt doi dintre cei mai de încredere slujitori ai
lui Dumnezeu. Să facă minunile care au dus la formarea Bisericii Brooklyn
Tabernacle folosind unul din băieţandrii care au crescut în acel cartier nu poate fi
decât modul în care lucrează Dumnezeu.
Bill şi Gloria Gaither

Vocea lui Jim Cymbala merită să fie ascultată. El are acea pasiune şi
puritate care aduce forţă şi claritate anticei Evanghelii — trezind-o la viaţă cu
vitalitatea şi frumuseţea contemporană.
JackW.Hayford
The Church on the Way, Van Nuys, California

Sunt relativ puţine biserici cărora să le placă să lucreze cu cei


pierduţi în inima unui oraş; Jim Cymbala şi Brooklyn Tabernacle se numără
printre cei puţini. Ei I-au permis Duhului Sfânt să-i folosească pentru a aduce
suflare nouă de viaţă acolo unde părea să nu mai existe speranţă.
Nicky Cruz
Autorul cărţilor Run Baby Run şi Code Blue

Nu există nici o îndoială asupra faptului că Dumnezeu şi-a pus mâna


peste pastorul Jim Cymbala în ridicarea unei mărturii, Brooklyn Tabernacle, în
interiorul oraşului. Sub conducerea sa această biserică serveşte ca model şi
inspiraţie pentru mulţi în întreaga Americă. Dependenţa lor de Duhul Sfânt care
le dă putere şi accentul pus pe rugăciune au făcut posibilă această lucrare.
Thomas E. Trask
Director General
Consiliul General al Adunărilor lui Dumnezeu

Dacă aveţi vreodată şansa de a vizita biserica lui Jim Cymbala nu o


rataţi. Dacă nu aveţi posibilitatea atunci trebuie să citiţi Fresh Winâ, Fresh Fire.
Istoria remarcabilă a aceste minunate biserici şi acest pastor dinamic, plin de
Duh vor aduce un suflu proaspăt şi un foc viu în vieţile voastre.
Bob Briner
Preşedintele postului de televiziune ProServ

NOTA EDITURII

In urmă cu câţiva ani, cineva mi-a dat o dischetă cu traducerea unei


cărţi adusă din America, rugându-mă s-o citesc, să-mi spun părerea despre ea şi
să apreciez în ce măsură această carte ar fi primită de cititorii români, şi dacă ar
avea vreo influenţă în bine asupra lor, respectiv asupra bisericilor din România.
Am petrecut aproape toată noaptea în faţa monitorului, citind această
carte în forma sa electronică, oprit fiind numai de nevoia de a-mi şterge ochii de
lacrimi. După ea au urmat alte cărţi ale aceluiaşi autor, scrise într-un mod
simplu, din inima unui dedicat slujitor al Domnului, pentru slăvirea lui
Dumnezeu şi încurajarea cititorilor.
Aşa s-a născut proiectul tipăririi cărţile soţilor Jim şi Carol Cymbala,
în România.
Cu siguranţă că Vânt proaspăt, foc proaspăt nu mai are nevoie de
prezentare. Faptul că la câţiva ani de la prima apariţie a cărţii în limba română ea
este în continuare citită, căutată şi apreciată de cititorii români, ne-a determinat
să reedităm această carte. Dar cel mai mult ne bucură faptul că Vânt proaspăt,
foc proaspăt, cartea ce a deschis seria cărţilor soţilor Cymbala în limba română,
continuă să provoace cititorii la pocăinţă, la rededicare pentru Domnul.
Pentru toţi cei care au îndoieli despre lucrarea Duhului Sfânt în
vremea noastră, sau sunt înclinaţi să creadă că, doar în timpul apostolilor, Duhul
Sfânt a lucrat cu semne şi minuni, cartea Vânt proaspăt, foc proaspăt - precum şi
celelalte cărţi ale soţilor Cymbala -constituie un răspuns greu de ocolit.
Iată motivul pentru care, plini de bucurie, vă recomandăm această
carte, convinşi fiind că mărturiile simple, descrise în ea, vă vor provoca la o mai
mare apropiere de Domnul şi la o viaţă de rugăciune mai intensa.
Vasile Gabrian
Oradea, iunie 2003
INTRODUCERE

Timpul ne presează, Dumnezeu acţionează, acum este momentul să


îl rogi pe Dumnezeu să aprindă focul Său în sufletul tău!
Jim Cymbala crede că Isus nu vrea altceva decât să-şi reînnoiască şi
să îşi trezească poporul — să ne întoarcă de pe acele căi spirituale închise care
ne duc numai spre apatie şi spre o religie căldicică.
Ca pastor la Brooklyn Tabernacle, una dintre cele mai remarcabile
biserici ale Americii, el a fost martorul puterii transformatoare a dragostei lui
Dumnezeu — dragoste îndeajus de puternică pentru a converti prostituate,
proxeneţi, dependenţi de droguri, vagabonzi şi travestiţi. Dragoste îndeajuns de
puternică pentru a aduce împreună la închinare bărbaţi şi femei realizaţi
profesional, negri, albi şi hispanici. Dragoste îndeajuns de puternică pentru a
reaprinde şi inimile noastre întristate şi duhurile noastre amorţite.
Acum douăzeci şi cinci de ani abia dacă se adunau în Brooklyn
Tabernacle douăzeci de oameni la un serviciu de duminică. Astăzi se adună şase
mii — mărturie a ceea ce Dumnezeu poate face atunci când bărbaţi şi femei
încep să-şi verse inimile înaintea lui Dumnezeu.
Istoria a ceea ce s-a întâmplat cu o biserică în pragul falimentului
dintr-unul din cele mai dure cartiere americane ne arată nouă înşine calea spre o
nouă vitalitate spirituală în bisericile şi vieţile noastre. însă nu căuta tehnici
sofisticate în această carte pentru că nu le vei găsi. Şi chiar dacă astăzi Brooklyn
Tabernacle are membrii din toate rasele umane şi un cor cunoscut în toată lumea,
nu te aştepta să întâlneşti evidenţiate interacţiunea dintre culturi, numărul de
membri sau muzică excelent orchestrată.
Dimpotrivă, uită-te la ceea ce Dumnezeu poate face când o mână de
oameni se smeresc şi iau în serios Evanghelia; când credincioşii se întorc la
ultima şi singura lor resursă — genunchii — şi descoperă acolo realitatea
Duhului Sfânt care schimbă vieţi.
Fie că eşti pastor sau membru într-o biserică, dacă însetezi după
Dumnezeu, această carte îţi va revigora inima şi îţi va reda pasiunea.
PARTEA ÎNTÂI

Păşind spre o promisiune plină de putere

Amatorii

Mă străduiam să ajung la punctul culminant al predicii mele nu prea


strălucite din acea duminică după-amiază a anului 1972, când s-a produs
dezastrul. Era patetic, dar şi amuzant în acelaşi timp.
Brooklin Tabernacle — o biserică jalnică pe care socrul meu mi-o
încredinţase spre păstorire— avea o clădire şubredă, cu două etaje, în centrul
oraşului, pe Atlantic Avenue. Sanctuarul cuprindea mai puţin de două sute de
oameni — nu că am fi avut nevoie de un spaţiu aşa de mare! Tavanul era scund,
pereţii aveau nevoie de zugrăveală, ferestrele erau prăfuite şi podeaua goală nu
mai fusese lustruită de ani de zile. Bani pentru astfel de îmbunătăţiri nu existau,
ca să nu mai vorbim de luxul precum aerul condiţionat.
Soţia mea credincioasa, Carol, îşi dădea silinţele să creeze la orgă o
atmosferă de închinare, în timp ce eu încercam să-i fac pe cei 15 oameni din faţa
mea să reacţioneze la mesajul meu. Era cineva care s-a mişcat pe una din băncile
din stânga mea, cred că mai mult din cauza oboselii decât din convingere,
întrebâdu-se probabil când le va da voie acest tânăr predicator să plece acasă.
Trosc!
Banca s-a prăbuşit răsturnându-i pe cei cinci oameni pepodea. Râsete
înnăbuşite şi câteva mormăieli au umplut atmosfera. Fetiţa mea se gândea că
ăsta era probabil cel mai interesant moment din viaţa ei de biserică de până
atunci. M-am oprit din vorbit ca să le las oamenilor timp să se ridice de jos şi să-
şi recâştige demnitatea pierdută. Singurul lucru pe care l-am putut sugera a fost
ca ei să se mute pe o altă bancă ce părea mai stabilă, după care am încercat să
închei întâlnirea.
De fapt, o astfel de nenorocire descrie perfect primele mele zile de
slujire. Nici nu-mi dădeam seama ce făceam. Nu urmasem nici un colegiu sau
seminar biblic. Am crescut în Brooklyn, într-o familie de ucraineni şi polonezi,
mergeam în fiecare duminică la biserică cu părinţii mei, însă niciodată nu am
visat că voi deveni predicator,
Dragostea mea a fost baschetul, în timpul liceului şi apoi la
Academia Marină, unde am doborât recordul din primul an. La sfârşitul
aceluiaşi an mi-am fracturat spatele şi a trebuit să demisionez din marină.
Colegiul meu s-a rezumat la o bursă sportivă întreagă la Universitatea din Rhode
Island, unde am fost starter (începător de joc, n. tr.) în echipa de baschet timp de
trei ani. în ultimul an am devenit căpitanul echipei împreună cu care am câştigat
campionatul Yankee Conference şi am jucat în turul NCAA
Obiectul meu de specialitate era sociologia. Tot pe atunci am început
să mă întâlnesc cu Carol Hutchins, fiica celui care mi-a fost pastor pe când eram
încă în şcoală şi apoi în liceu. Carol era o pianistă talentată, chiar dacă nu luase
lecţii de solfegiu şi compoziţie. Ne-am căsătorit în ianuarie 1969 şi ne-am
stabilit într-un apartament din Brooklyn, ambii având servicii în ameţitoarea
lume de afaceri din Manhattan. Ca mulţi alţi proaspăt-căsătoriţi, nu aveam nici
un ţel pe termen lung; pur şi simplu ne achitam facturile şi ne bucuram de
sfârşiturile de săptămână.
Tatăl lui Carol, Rev. Clair Hutchins, îmi dăduse nişte cărţi care mi-au
stârnit interesul pentru lucrurile spirituale. Hutchins era mai mult decât un pastor
local, el a călătorit adesea peste ocean în cruciade evanghelistice şi ţinea studii
pentru pastori. În America el era supravegheatorul neoficial al unor mici biserici
independente. Pe la începutul anului 1971 ne-a făcut să ne gândim serios că
poate Dumnezeu ne vrea în totalitate în lucrarea creştină.
„Există o biserică în Newark care are nevoie de un pastor" a anunţat
el într-o zi. „Sunt oameni minunaţi. De ce nu te gândeşti să te laşi de serviciu şi
prin credinţă să vezi ce va face Dumnezeu?"
„Nu sunt calificat pentru aşa ceva" am protestat eu. „Eu predicator? Habar nu
am ce înseamnă să fii pastor."
„Când Dumnezeu cheamă pe cineva, atunci numai acel lucru contează", mi-a
răspuns el. „Nu te lăsa pradă fricii!"
Şi înainte ca să-mi dau seama despre ce era vorba, iată-mă, la
aproape treizeci de ani, încercând să cârmuiesc o mică biserică, formată în
totalitate din negri, în cel mai dificil câmp de misiune urban din America. În tim-
pul săptămânii petreceam ore în şir în studiul sistematic al Cuvântului lui
Dumnezeu, în timp ce duminicile „învăţam" cum să transmit acel Cuvânt
oamenilor. Talentul muzical al lui Carol acoperea unele din gafele mele şi
comunitatea a fost destul de drăguţă să ne dea un salariu modest.
Părinţii mei s-au oferit să ne dea o parte din banii pentru casă şi astfel ne-am
mutat în New Jersey. Nu ştiu cum, dar am reuşit să răzbatem prin primul an.

DUBLĂ ÎNDATORIRE
Într-o zi m-a sunat socrul meu din Florida, unde locuia, pentru a-mi
cere un favor. Vroia să merg să predic patru duminici la biserica multirasială,
Brooklyn Tabernacle, una din bisericile pe care le supraveghea el. Lucrurile s-au
cam dus la fund acolo, mi-a spus el. Am fost de acord, fără să bănuiesc nici un
moment că acel pas îmi va schimba viaţa pentru totdeauna.
Am simţit că această biserică avea mari probleme din clipa în care
am păşit în ea. Tânărul pastor era descurajat, întâlnirea a început pe o notă
ezitantă, cu numai o mâna de oameni. Alţi câţiva au intrat mai târziu. Stilul de
închinare aducea a haos; nu avea nici o direcţie. Pastorul a remarcat printre cei
prezenţi un vizitator ocazional, care cântase acompaniindu-se la chitară şi i-a
cerut îndată să vină în faţă şi să cânte o cântare. Bărbatul a zâmbit şi a refuzat.
„Vorbesc serios," pleda pastorul. „Am dori să ne cânţi ceva." Vizitatorul
continua să refuze. Toată situaţia devenise teribil de jenantă. în final, pastorul a
renunţat şi biserica a continuat să cânte.
Îmi amintesc, de asemenea, de o femeie din micul auditoriu care îşi
lua singură dreptul de a conduce cântările din când în când, intervenind şi atunci
când pastorul încerca să preia el acest rol.
Era cu adevărat ciudat, însă nu mă privea pe mine. Din câte îmi
aminteam, eu venisem doar să ajut pentru o perioadă scurtă de timp. (Faptul că
eu, la nivelul la care ajunsesem ca predicator, aş fi putut ajuta pe cineva arată cât
de disperate erau lucrurile).
Am predicat si apoi am plecat acasă.
După serviciul din a doua săptămână, pastorul m-a luat prin
surprindere zicând: „M-am decis să demisionez din această biserică şi să mă mut
în alt stat. Vrei, te rog, să-i aduci la cunoştinţă socrului tău?"
Am dat din cap şi apoi nu am mai schimbat prea multe cuvinte. Când
în acea săptămână l-am sunat pe socrul meu să-i dau vestea, s-a ridicat imediat
întrebarea; dacă acea biserică ar mai trebui să funcţioneze.
Cu mulţi ani în urmă, soacra mea obişnuia să se întâlnească cu un
grup de femei, împreună cu care se ruga neîncetat lui Dumnezeu pentru
formarea unei biserici în inima cartierului Brooklyn, care să schimbe oameni
pentru gloria Lui. Aşa a luat fiinţă această biserică — însă acum totul părea fără
speranţă.
Pe măsura ce discutam ce-i de făcut mi-am adus aminte de o remarcă
a pastorului, El era sigur că unul din uşieri îşi însuşea bani din colectă pentru că
aceştia nu păreau sa se potrivească niciodată cu sumele scrise de oameni pe
plicuri. Nici nu-i de mirare că în contul bisericii erau mai puţin de 10 dolarii
Socrul meu nu era însă pregătit să renunţe. „Nu ştiu — nu sunt sigur că
Dumnezeu a încheiat socotelile cu acel loc" a spus el. „Sunt atâtea nevoi în
partea aceasta a oraşului. Să nu ne lăsăm biruiţi atât de repede."
„Clair, dar ce vei face după ce şi celălalt pastor pleacă?" 1-a întrebat
soţia lui, care asculta la celălat telefon. „Vreau să spun, peste două săptămânii.."
Deodată vocea lui s-a înviorat, „Jim, ce-ar fi ca tu să păstoreşti
ambele biserici pentru moment? Mai dă-le o şansă şi poate îşi vor reveni." Nu
glumea deloc. Vorbea chiar foarte serios.
Nu am ştiut ce să spun. De un lucru eram sigur: nu deţineam nici o
formulă magică care să-i ajute pe cei din Brooklyn Tabernacle. Totuşi
îngrijorarea socrului meu era sinceră, aşa că am pornit la drum.
Acum, în loc să fiu amator într-o singură biserică, mi-am dublat
plăcerea. Pentru anul care a urmat, programul meu de duminică se prezenta
astfel:

9.00 Plec de acasă din New Jersey cu


maşina, singur până în Brooklyn.
10.00 Conduc singur serviciul de dimineaţă.
II .30 Trec în goană prin Manhattan şi prin
Holland Tunnel spre biserica Newark,
unde Carol şi ceilalţi aveau deja început
programul de după-amiază. îmi ţin predica.
Târziu după-amiază: Le iau pe Carol şi fetiţă la McDonald's
după care ne întoarcem în Brooklyn
pentru programul de seară.
Seara târziu: Conduc înapoi spre casă în New
Jersey, obosit şi de obicei descurajat.

Intrau ocazional şi vagabonzi în timpul programu lui în Brooklyn.


Prezenţa a scăzut la mai puţin de două zeci de persoane, pentru că unii au decis
imediat că sunt „prea milităros" şi au ales să plece în altă parte.
în special duminicile dimineaţa fără Carol erau dificile Pianistul nu ştia decât o
singură melodie, „îl iubesc pe Isus," pe care o cântam în fiecare săptămână,
uneori chiar de mai multe ori. În toate celelalte nepoticneam şi cântam fals.
Aceasta nu părea tocmai o biserică în mişcare.
Nu voi uita niciodată banii strânşi în acea primă duminică: 85 de
dolari. Chiria lunară a bisericii era de 232 de dolari, fără să mai menţionez
cheltuielile gospodăreşti sau salariul pastoral
Când la sfârşitul lunii a venit prima rată pentru chirie, în casierie nu
erau decât 160 de dolari. Cât de curând va trebui să părăsim clădirea şi să fim
aruncaţi în stradă? În lunea aceea, ziua mea liberă, îmi amintesc că m-am rugat:
„Doamne, trebuie să mă ajuţi. Nu ştiu multe — dar ştiu că trebuie să plătim
chiria."
Marţi am plecat la biserică. Poate cineva va trimite bani aşa, dintr-o
dată, mi-am spus eu, aşa cum i s-a întâmplat adesea lui George Mueller şi
orfelinatului său din Anglia — numai ce se ruga şi-i şi apăreau o scrisoare sau
un vizitator la momentul oportun.
A venit şi poşta — însă nu erau decât facturi.

Nu voi uita niciodată banii strânşi în


acea primă duminică: 85 de dolari.

Acum eram încercuit. M-am dus sus, m-am aşezat la micul meu
birou, mi-am pus capul în mâini şi am început să plâng: „Dumnezeule," am
suspinat „ce pot eu să fac? Nu ne putem plăti nici măcar chiria." în acea seară
aveam serviciul de rugăciune şi ştiam că nu vor veni mai mult de trei, patru
oameni. Se vor strânge probabil mai puţin de 10 dolari. Cum voi reuşi să ies din
această problemă?
Am strigat către Domnul timp de o oră sau poate mai mult. într-un
final mi-am şters lacrimile şi un nou gând îmi veni: „Stai aşa puţin! Pe lângă
cutia poştală de la uşa din faţă, biserica mai are şi un oficiu poştal. Voi trece stra-
da să mă uit dacă e ceva acolo. Cu siguranţă Dumnezeu îmi va răspunde la
rugăciune!"
Cu o încredere reînnoită am traversat; strada, am trecut prin holul
poştei, am răsucit cheia micii cutii, m-am uitat înăuntru...
Nimic.
Păşind înapoi în lumina soarelui, camioanele treceau în goană pe
Atlantic Avenue. Dacă unul m-ar fi făcut una cu pământul chiar atunci, nu m-aş
fi simţit mai jos. Ne-a abandonat Dumnezeu? Fac cumva ceva ce nu-I place? M-
am târât cu greu până la mica clădire de Peste drum. ,
Dar când am deschis uşa am fost întâmpinat de o altă surpriză.
Acolo, jos în hol era ceva ce nu fusese acum trei minute: un plic aib, simplu.
Fără adresă, fără ştampilă, fără nimic. Doar un plic alb. .
Cu mâini tremurânde l-am deschis şi în el am gă sit... două bancnote
de 50 de dolari.
Am început să strig din toată fiinţa în biserica goală: „Dumnezeule, Tu ai
rezolvat! Tu ai rezolvat!" în bancă aveam 160 de dolari şi împreună cu aceşti
100 puteam plăti chiria- Sufletul meu a lăsat să răsune un „Aleluia!" Ce lecţie
pentru un tânăr păstor descurajat.
Nici până astăzi nu ştiu de unde au venit acei bani. Ştiu doar că ei au
fost un semn că Dumnezeu era aproape şi că rămăsese credincios.

PRĂBUŞIREA
Cum era de aşteptat, programul supraîncărcat ne-a epuizat şi curând,
eu şi Carol ne-am dat seama că va trebui să alegem între o biserică sau alta,
Destul de ciudat, noi ne-am simţit atraşi mai mult spre Brooklyn,
deşi singurul nostru salariu venea din Newark. într-un mod minunat Dumnezeu
ne-a pus pe inimă la amândoi să ne alipim, la bine şi la rău, de Brooklyn
Tabernacle, Pur şi simplu ştiam că acolo ne era locul.
Ambii ne-am găsit imediat o a doua slujbă, ea într-o cantină a şcolii,
eu ca antrenor de baschet la clasele mari din generală. Nu aveam asigurare de
sănătate. într-un fel sau altul reuşeam să punem mâncare pe masă, să cumpărăm
benzină pentru maşină... şi cam asta era tot.
Nu ştiam dacă aşa arată o viaţă normală de slujire, nu avem idei
preconcepute de prin seminarii sau colegii biblice după care m-aş fi putut ghida,
pentru că nu am fost pe acolo. Ne descurcam singuri, aşa cum puteam noi mai
bine. Nici chiar tatăl lui Carol nu ne-a oferit prea multe sfaturi sau perspective;
probabil s-a gândit că vom învăţa mai mult în şcoala loviturilor. El îmi spunea
adesea: „Jim, va trebui pur şi simplu să-ţi găseşti propriul tău mod, în
Dumnezeu, de a sluji oamenilor."
Într-una din acele seri de duminică de la începuturi eram atât de deprimat de
ceea ce vedeam — şi chiar mai mult, de ceea ce simţeam prin duhul meu —
încât nu am mai putut predica. După cinci minute am început să simt un nod în
gât. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Tristeţea m-a învăluit. Tot ce am mai putut
adăuga a fost: „îmi pare rău... nu... nu pot să predic în această atmosferă... Există
o mare greşeală undeva... Nu ştiu ce să spun... Nu pot să mai continui aşa...
Carol, vrei să ne cânţi la pian şi ceilalţi, vreţi să veniţi în faţă? Dacă
nu-L vedem pe Dumnezeu ajutându-ne, atunci... nu ştiu..." Şi cu aceasta am
încheiat. Eram jenat, însă n-aş fi putut face altceva.
Oamenii au făcut ce le-am cerut. M-am aplecat peste amvon şi cu
faţa ascunsă în mâini am început să plâng. L-a început s-a făcut linişte, însă
curând Duhul lui Dumnezeu s-a pogorât peste noi. Cei de faţă au început să
strige spre Domnul, cuvintele lor izvorând dintr-o răscolire interioară:
„Dumnezeule, ajută-ne!" ne-am rugat. Carol a cântat imnul „Am nevoie de Tine,
oh, am nevoie de Tine" şi noi ne-am alăturat. Un lanţ de rugăciuni stăruitoare lua
naştere.
Deodată, un tânăr uşier s-a apropiat alergând şi s-a aruncat în faţa
amvonului. A început să plângă în timp ce se ruga.
Când mi-am pus mâna pe umărul lui-şi-a ridicat privirea spre mine şi
cu lacrimile curgându-i pe obraji mi-a spus: „îmi pare rău! îmi pare rău! N-o să
mai fac! Vă rog să mă iertaţi!" Imediat mi-am dat seama că el îşi cerea iertare
pentru că luase bani din colectă. Pentru moment am rămas fără cuvinte, şocat de
această confesiune neaşteptată.
Aşa a fost prima noastră trezire spirituală. N-a fost nevoie să mă joc
de-a detectivul, să pun faţă în faţă pe vinovat cu fapta lui sau să-1 silesc să
mărturisească. Iată că într-o singură seară, în timpul serviciului de rugăciune, a
fost rezolvată Problema Numărul Unu (prima din câteva mii,, după cum se
părea). -
În acea seară, când eram la capătul puterilor, derutat de atâtea
piedici, şocat de întunericul care ne înconjura, incapabil chiar de a continua să
predic, am descoperit un adevăr uluitor: Dumnezeu este atras de slăbiciune. El
nu le poate rezista celor care se umilesc şi cu sinceritate admit cât de mare
nevoie au de EL De fapt, slăbiciunea noastră face loc puterii Lui.
În mod asemănător, oamenii nu rămân nici ei indiferenţi în faţa
sincerităţii; Nu era nevoie să mi iau o înfăţişare ministerială. Puteam pur şi
simplu să vestesc
Cuvântul lui Dumnezeu atât cât mă pricepeam eu şi apoi să îndemn
biserica la rugăciune şi laudă. Domnul este cel care preia de acolo.
Cât de mult ţin la acele smeriri timpurii. Acele experienţe mi-au
arătat că nu trebuie să mă joc de-a predicatorul. Isus I-a chemat pe pescari, nu pe
cei care au terminat şcoli rabinice. Principala cerinţă era să fii natural şi sincer.
Ucenicii trebuia să depindă în totalitate de Domnul şi de puterea Sa. In acelaşi
mod şi eu trebuia să încetez să mă mai preocup de felul în care ar trebui să se
comporte un pastor. Dumnezeu îl putea folosi pe Jim Cymbala aşa cum era
el..Ce mare progres a fost pentru mine când am învăţat să mă încred în
Dumnezeu în folosirea personalităţii mele naturale. Dumnezeu a urât
dintotdeauna impostura şi prefăcătoria, în special cea de la amvon. Din
momentul în care aş fi încercat să-mi afişez o postură afectată sau să mă prefac
Duhul lui Dumnezeu S-ar fi întristat.
Ceea ce puteam face totuşi era să mă preocup şi mai serios de studiu.
Am început să-rni formez o bibliotecă biblică şi îmi petreceam multe ore din
săptămână săpând în Cuvântul lui Dumnezeu. însă niciodată nu voi fi un John
Wesley sau un G. Campbell Morgan — asta era clar. Trebuia să-mi găsesc
propriul meu stil şi să rămân deschis şi dependent de Dumnezeu.

PE MUCHIA ASPRĂ
Fiecare săptămână părea să aducă cu ea o nouă provocare. Soba de la
centrală s-a stricat şi reparaţiile ar fi costat; 500 de dolari. Din nefericire, prin
eforturile mele pline de zel am strâns pentru fonduri numai 150 de dolari. M-am
gândit, mai mult ca niciodată, să renunţ. Nu sunt făcut pentru aşa ceva, mi-am
spus, nu am acel fler al lucrătorului. Nu am voce de pastor. Nu sunt un
orator. Arăt prea tânăr. Sunt atât de epuizat...
Nici eu nici Carol nu ştiam unde să căutăm ajutor. Părinţii mei
locuiau în cealaltă parte a Brooklyn-ului, însă în acea perioadă tata se lupta cu
alcoolul, iar mama era doborâtă de necazuri. Aşa că nu ne puteam baza prea
mult pe ea pentru încurajare.
Mama uneia dintre prietenele lui Carol a auzit ce făceam şi a trecut
pe la noi într-o duminică. N-a spus nimic, însă ştiam ce gândea: Ce caută un
cuplu aşa tânăr ca voi aici? Nu ne-a luat mult timp să descoperim că majoritatea
creştinilor albi din clasa de mijloc din cele lalte părţi ale oraşului nu găseau
biserica noastră şi zona în care era aşezată, prea atractive.
Unii din membrii pe care îi moştenisem erau atât de străini de nuanţa
bisericii, atât de înţepeniţi în agen da lor încât pur şi simplu am început să mă
rog ca ei să plece. Un bărbat m-a informat că şi el a fost ordinat şi că ar trebui să
fie lăsat să predice duminicile seara. însă ceea ce am observat eu în viaţa lui
spirituală indica opusul.
Confruntarea s-a încleştat deoarece nu ne puteam permite să pierdem
oameni. Pe de altă parte însă, dacă aceşti membri ar fi rămas, rezultatul ar fi fost
o discordie continuă — şi eu ştiam că Domnul nu ar fi binecuvântat niciodată o
astfel de situaţie cu acea putere spirituală de care noi aveam atâta nevoie. Unul
câte unul acei oameni au plecat. Uneori a trebuit chiar să grăbesc răspunsul pro
priilor mele rugăciuni sugerând unora dintre membri să ia în considerare găsirea
unei alte biserici. învăţam că în munca de pastor, ca şi în baschet, trebuie să te
confrunţi.
Cu timpul, în ciuda acestor neajunsuri, biserica a crescut de la
douăzeci la patruzeci sau patruzeci şi cinci de persoane. Finanţele au rămas
„cum vin aşa şi pleacă". Prietenii lăsau uneori sacoşe cu mâncare pe treptele din
faţa uşii, pentru care noi le eram recunoscători. După primul an în Brooklyn
venitul meu era de 3 800 de dolari. (Venitul mediu la stat pentru o familie de
mărimea noastră era de 14 000 de dolari pe an!) în al doilea an am ajuns până la
5 200 de dolari.
Nu numai o dată în zilele de iarnă mă gândeam că prezenţa la
serviciile de duminică va fi scăzută din cauza zăpezii; majoritatea oamenilor
noştri nu îşi puteau permite o maşină. Aceasta însemna o colectă mai scăzută, în
astfel de perioade mă întrebam cum voi putea oare face faţă unei alte zile de
duminică. Speram că, prin vreun miracol, soarele nu va mai răsări a doua zi.
Carol a început un mic cor cu un total de nouă voci. Însă şi acolo s-
au ivit curând probleme Abia începuse corul să cânte la întâlniri când una, dintre
tinerele necăsătorite a rămas însărcinată. Într-o biserică mică toţi observă totul şi
se vorbeşte despre absolut totul.
După ce am avut câteva seri de rugăciune în jurul altarului, când oamenii s-au
obişnuit deja să-L cheme pe Domnul, prezenţa a crescut la cincizeci sau şaizeci
de persoane. Dar ştiam că Dumnezeu vrea să facă mai mult... şi că va face dacă
noi îi punem la îndemână un pământ bun în care El să poată lucra. Mă săturasem
de mentalitatea celor care fug de realitate, mentalitate pe care am întâlnit-o încă
din cppilărie — întotdeauna lăudând ceea ce Dumnezeu a făcut în trezirile
spirituale din trecut sau prevăzând cu pasiune „marea mişcare a lui Dumnezeu,
care va veni". Adevărul e că ştiam că există nenumărate biserici în tot oraşul şi
în toată ţara care nu botezau, într-un an, o sută de păcătoşi cu adevărat
comvertiţi, iar cele mai multe nici în câţiva ani. Creşterile se realizau doar prin
transferurile de la o biserică la alta. Oraşul New York e un câmp de misiune difi-
cil, însă creşterea prin transfer nu e ceea ce Dumnezeu avea în plan pentru noi.
Aveam nevoie de un suflu proaspăt şi un foc viu. Aveam nevoie de
Duhul Sfânt care să transforme vieţile disperate ale oamenilor din jurul nostru.
Alcoolul şi heroina dominau cartierul; LSD-ul era de asemenea o problemă
(LSD — lysergic acid diethylamide, numele unui drog ce provoacă halucinaţii şi
schimbări psihologice şi de comportament, n. tr.), iar cocaina abia îşi începea
ascensiunea dezastruoasă. Prostituatele lucrau la câteva din colţurile străzii, la
numai trei blocuri depărtare de biserică. Decăderea urbană se instalase pe deplin.
Dacă cineva putea câştiga ceva bani în altă parte, încerca să scape de zona
noastră.

Deveneam disperat la gândul că viaţa


mea ar putea trece fără să-L văd pe
Dumnezeu manifestându-se cu putere
în favoarea noastră.
Eu şi Carol aproape că nici nu mai doream să marcăm timpul. Tânjeam şi
strigam spre Dumnezeu să schimbe totul — pe mine, biserica, pasiunea noastră
pentru oameni, rugăciunile noastre.
Într-o zi I-am spus Domnului că aş vrea mai degrabă să mor decât să
bat apa în piuă tot timpul slujirii mele ca pastor... predicând mereu despre
puterea Cuvântului şi a Duhului fără a o vedea însă niciodată. Mă îngrozeam la
gândul de a mă limita doar la servicii de biserică. Tânjeam ca Dumnezeu să
pătrundă în vieţile noas tre şi în lucrare.

PROMISIUNEA
Tot în acea perioadă m-a cuprins o tuse care nu mai voia să plece.
Am tuşit şi iar am tuşit şase săptămâni până când Carol abia mai putea dormi
noaptea. Scuipam flegmă în fiecare zi.
Socrii deveniseră atât de îngrijoraţi încât mi-au plătit biletul de avion ca .să vin
la ei în Florida, lângă St. Petersburg şi să mă odihnesc în soarele cald de acolo.
Plin de recunoştinţă am plecat. Partea proastă era că trebuia să le las singure pe
Carol şi Crissy care avea numai doi ani.
Într-o zi am ieşit în larg cu o barcă de pescuit împreună cu alţi
douăzeci sau treizeci de turişti. Cerul era de un albastru azuriu şi apele calde ale
Golfului Mexic se izbeau alene de ţărmul nisipos. Pescăruşii se roteau şi ţipau
deasupra capetelor noastre. Soarele le pria atât de bine plămânilor mei
congestionaţi.
Pe măsură ce ne avântam spre larg ceilalţi râdeau şi vorbeau despre
peştii pe care sperau să-i prindă în acea după-amiază. Ţineam şi eu o undiţă în
mâini... însă mintea nu-mi stătea la pescuit. M-am îndreptat spre capătul bărcii,
departe de mulţime şi priveam fix orizontul îndepărtat.
Am început să meditez la ideile şi strategiile în legătură cu creşterea
unei biserici, despre care am auzit sau citit. Un lider creştin mi-a spus: „Uită de
clădirea bisericii instituţionale; întâlnirile din case sunt soluţia din ziua de azi. Ai
putea să vinzi clădirea. Dumnezeu face ceva nou.
O biserică baptistă veche ce fusese cândva mare a investit puternic în
achiziţionarea de autobuze/încercând sa aducă mulţi copii la biserică. Sigurele
rezultate au fost notele de plată mari, vandalismul cronic şi o biserică
neschimbată.
Am participat în biserici mari al căror punct central era invitarea
acelor predicatori şi cântăreţi la modă în acel moment: Aceasta a ajutat la
publicitatea bisericii... cel puţin pentru alţi creştini. Un pastor mi-a spus zâm
bind: „Eu nu fur. oile altor biserici, însă îmi place să las poarta larg deschisă."
Adevărul jenant era că uneori nici eu nu doream să mai particip la
vreun ser viciu — atât de rău ajunsese.
Indiferent că era un mod de abordare valid sau nu, această strategie
necesita bani, aşa că las-o baltă — nimeni n-ar fi venit în Brooklyn pentru micul
onorariu pe care noi ni-1 puteam permite. Ba mai mult, Carol şi cu mine am
recunoscut că dacă Dumnezeu nu intervine, Brooklyn Tabernade era sortită
pieirii. Prin forţele noastre nu puteam face nimic. Nu puteam organiza şi face
reclamă programului nostru. Adevărul jenant era că uneori nici eu nu doream sa
mai particip la vreun servi ciu — atât de rău ajunsese.
Trebuia ca Duhul Sfânt să intervină, altfel muream.
„Doamne, n-am nici o idee cum să ajung un pastor de succes," m-arn rugat
acolo, în largul apei. „Nu am pregătire. Tot ce ştiu este că eu şi Carol lucrăm în
centrul oraşului New York, cu oameni care mor la fiecare colţ din cauza
supradozei de heroină, copleşiţi de materialism şi alte vicii. Dacă Evanghelia
este atât de plină de putere..."
Nu am mai putut continua. Lacrimile mă înecau. Din fericire ceilalţi
pasageri erau prea departe pentru a observa ceva după cum mi-am dat eu seama
când le-am urmărit umbrele în apa albastru-verzuie,
Atunci, încet, însă cu fermitate, în cuvinte auzite nu cu urechea, ci
adânc în duhul meu, L-am simţit pe Dumnezeu vorbind:
Dacă tu şi soţia ta Îmi veţi conduce poporul la rugăciune şi la invocarea Numelui
Meu, nu veţi duce niciodată lipsă de suflu nou în fiecare predică. Eu mă voi
îngriji de banii de care aveţi nevoie, atât pentru biserică cât şi pentru familia ta şi
niciodată clădirea nu va fi îndeajuns de încăpătoare pentru mulţimile de oameni
pe care îi voi trimite ca răspuns.
Eram copleşit. Lacrimile s-au intensificat. Mi-am îndreptat privirea
spre ceilalţi pasageri, încă ocupaţi cu pescuitul. Nici unul nu privea în direcţia
mea.
Eram sigur că-L auzisem pe Dumnezeu, deşi n-am experimentat nici
un fel de viziune stranie, nimic senzaţional sau ieşit din comun. Dumnezeu pur
şi simplu s-a focalizat asupra singurului răspuns la situaţia noastră — sau al
oricărui altcuiva în aceeaşi situaţie. Cuvântul Lui avea rădăcina în nenumăratele
promisiuni repetate în Scripturi; era chiar ceea ce a produs orice trezire a
Duhului Sfat de-a lungul istoriei. Era adevărul care i-a făcut pe Charles D.
Finney, Dwight L. Moody, A.B. Simpson şi pe alţi bărbaţi şi femei folositori în
mâna lui Dumnezeu. Era ceea ce ştiam deja, însă Dumnezeu mă trăgea afară, mă
îndrepta spre o experienţă veridică cu" El însuşi şi puterea Sa. El îmi spunea că
foamea mea după El şi puterea Sa transformatoare vor fi îndeajuns pentru a mă
determina să-mi călăuzesc biserica spre rugăciune.
În acea după-amiază, mai târziu, când vaporul a ancorat, mă simţeam
minunat de calm. Câteva zile mai târziu, am zburat spre New York, acelaşi
pastor tânăr care fusesem şi înainte. însă toate curentele moderne şi noile idei
despre creşterea bisericii deveniseră acum irelevante. Dumnezeu promisese că
seva îngriji, că va răspunde strigătelor noastre după ajutor. Nu eram singuri
încercând imposibilul într-o lume împietrită. Dumezeu era prezent şi El acţiona
în favoarea noastră.
O bucurie sfântă s-a revărsat asupra mea. Aşteptam chiar cu nerăbdare
următoarea duminică dimineaţa pe Atlantic Avenue.
Aprinderea focului
Bine v-aţi întors/Pastor Cymbala" mi-au spus oamenii când m-au
văzut în acea dimineaţă. „V-aţi odihnit bine în Florida? Cum mai staţi cu tusea?"
Le-am spus că tusea mai trecuse, însă în interior abia aşteptam să le spun ceva
mult mai important. Pe la începutul programului am spus: „Fraţi şi surori, sunt
absolut sigur că l-am auzit pe Dumnezeu vorbindu-mi despre viitorul bisericii
noastre. Cât am fost plecat am strigat către Dumnezeu să ne ajute — să mă ajute
— să înţeleg care-i voia Lui pentru noi. Şi cred că am primit un răspuns.
Nu e deosebit, nici profund şi nici spectacular, însă vreau să vă spun
astăzi cu toată seriozitatea: De acum înainte, întâlnirea de rugăciune va fi
barometrul bisericii noastrei Ceea ce se întâmplă marţea seara va fi măsura după
care vom judeca succesul sau eşecul nostru, pentru că aceasta e măsura după
care Dumnezeu ne va binecuvânta;
Dacă noi îl chemăm pe Domnul, El ne-a promis în Cuvântul Său că
ne va răspunde, că va aduce pe cei nemântuiţi la El şi că va turna din Duhul Său
peste noi. Dacă nu-L chemăm — El nu ne-a promis nimic — absolut nimic. E
foarte simplu. Nu are importanţă ce predic eu sau ce pretindem că credem în
minţile noastre, viitorul nostru va depinde de timpul acordat rugăciunii.
Acesta este motorul care va pune în mişcare biserica. Da, vreau să
continuăm să venim duminicile — însă seara de marţi este cea care contează. Eu
şi Carol ne-am hotărât deja şi sperăm că şi voi vă veţi alătura nouă."
Un predicator din Australia (sau poate din Noua Zeelandă) s-a
întâmplat să fie şi el prezent în acea dimineaţă — eveniment rar. L-am prezentat
şi l-am invitat să spună câteva cuvinte. El a păşit în faţă şi a spus doar atât:
„Am auzit ce v-a spus păstorul. Iată ceva la care vă puteţi gândi:
Poţi spune cât de populară este o biserică în funcţie de cine vine duminica
dimineaţa.
Poţi spune cât de popular e pastorul sau evanghelistul în funcţie de
cine vine duminica seara.
Insă poţi spune cât de popular este Isus în funcţie de cine vine la
serile de rugăciune."
Şi acestea fiind spuse, a coborât de pe platformă. Asta a fost tot. Nu
l-am mai văzut niciodată de atunci.

UN NOU ÎNCEPUT
Dacă anunţul meu i s-a părut ciudat bisericii, sau greu de primit,
consider că el nu a fost cu mult mai diferit decât ceea ce Charles Haddon
Spurgeon, marele predicator englez, a spus într-o predică cu exact 100 de ani în
urmă:
Starea unei biserici poate fi măsurată exact cu ajutorul serilor de
rugăciune. Astfel, întâlnirea pentru rugăciune este harometrul şi prin ea putem să
judecăm cantitatea lucrării divine între oameni. Dacă o biserică vrea ca
Dumnezeu să fie aproape, trebuie să se roage. Şi unul din primele semne ale
absenţei Lui va fi lenevia în rugăciune.
În acea primă seară de marţi au venit cinsprezece până la optsprezece
persoane. Nu aveam o agendă sau un program gata pregătit; m-am ridicat şi am
condus biserica în cântare şi laudă spre Dumnezeu. Din aceasta a venit în
rugăciune. Am simţit un nou sens al unităţii şi dragostei între noi. Dumnezeu
părea că ne ţese împreună. Nu le-am ţinut o predică tipică; exista o nouă liber-
tate în a aştepta prezenţa lui Dumnezeu.
În săptămânile care au urmat, răspunsurile la rugăciuni au devenit
evidente. Noi oameni ni s-au alăturat treptat, cu talente şi daruri care ne puteau
ajuta. Au început să vină rudele nemântuite sau oameni total străini. Am ajuns să
credem că suntem „camera de urgenţă a Duhului Sfânt" unde oameni cu traume
spirituale puteau fi salvaţi. în majoritatea spitalelor sala de urgenţă nu este la fel
de frumos decorată ca şi restul clădirii însă foarte eficientă în salvarea de vieţi
omeneşti.
Noi eram un prim exemplu a ceea ce marele scriitor scoţian, Andrew
Bonar, a scris în 1853: Lui Dumnezeu îi place şă-Şi vadă oamenii fixaţi pe ideea
că nu există speranţă decât în rugăciune. În asta constă puterea Bisericii asupra
lumii."2
Astfel, săptămână după săptămână am continuat să-i încurajez pe oameni să se
roage şi, desigur, aşa cum Samuel Chadwick a spus cu mult timp în, urmă, cel
mai mare răspuns ai rugăciunii este mai multă rugăciune.
Noi nu eram acolo ca să ne auzim unii pe alţii dând glas unor
rugăciuni elocvente; eram prea disperaţi pentru aceasta. Ci ne-am concentrat
vertical, spre Dumnezeu, nicidecum orizontal, unii spre ceilalţi. De cele mai
multe ori am strigat către Domnul în grup, rugându-ne toţi în cor, cu voce tare,
practică ce continuă şi în ziua de azi. Alteori ne prindeam de mâini în cercuri de
rugăciune sau diferiţi oameni îşi povesteu necazurile.
Forma unei întâlniri de rugăciune nu este nici pe departe atât de
importantă ca esenţa ei — aceea de a-L atinge pe Cel Atotputernic, de a striga
din întreaga ta fiinţă. Am participat la întâlniri de rugăciune gălăgioase care erau
în majoritatea cazurilor teatrale şi am fost în grupuri în care momentele de
rugăciune tăcută erau profund spiritualei Atmosfera întâlnirii poate varia, însă
ceea ce contează este că noi ne întâlnim cu Dumnezeul Universului, nu doar
unul cu celălalt. .
Am început de asemenea să nu mai fiu atât de rigid în serviciile de
duminica şi să nu-i mai controlez cu ajutorul microfonului. Forma obişnuită —-
două cântări, anunţurile, programul corului, colecta, apoi predica şi în final
binecuvântarea — a fost treptat abandonată pe măsură ce Dumnezeu începea să
ma elibereze. Nu mai trebuia să fiu atât de nervos sau încordat sau fals. Din
cauza fricii încercasem să mă protejez pe mine însumi.
La urma urmelor, oamenii nu erau însetaţi după predici alambicate
sau după luciu organizatoric. Ei doreau doar iubire. Doream să ştie că
Dumnezeu îi poate ridica şi le poate da o nouă şansă.
În acele zile de început pe Atlantic Avenue, când oamenii se
apropiau mai mult de Domnul, primeau plinătatea Duhului şi îşi reînnoiau
dragostea lor pentru Dumnezeu, au început în mod natural să vorbească despre
aceasta la locurile lor de muncă, în blocuri, la întâlnirile din familie. Din acea zi
şi până acum, mai bine de douăzeci de ani mai târziu, nu a existat nici un
moment de declin în biserică, mulţumită lui Dumnezeu. Prin harul Său nu am
avut nici o fracţiune care să se ridice şi să hotărască să se despartă de noi.
Dumnezeu a continuat să trimită oameni care au nevoie de ajutor; adesea nu pot
nici măcar să aflu.de unde au auzit despre noi.
Colecta s-a îmbunătăţit îndeajuns cât să putem face câteva reparaţii
clădirii. Am înlocuit băncile pe jumătate ruinate cu scaune din fibră de sticlă
care se puteau lega împreună. Şi ceva mult mai important chiar, oamenii au
început să simtă prezenţa Domnului în acel loc umil. Se simţeau iubiţi. Cei
împietriţi erau cercetaţi chiar şi în timpul cântărilor. Corul a început să crească.

SUNETE DE BUCURIE
Carol a iubit muzica încă din adolescenţă. De fapt, ea crescuse în
compania ei— tatăl ei fusese cântăreţ de operă înainte de convertire şi bunica
fusese pianistă.
Locuind în oraş, ea a absorbit sunetele multor-culturi, în mintea ei
clasicul se contopea cu muzica negrilor imnurile tradiţionale scandinave cu
refrenurile contemporane şi ritmurile caraibiene. La vârsta de şai sprezece; sau
şaptesprezece ani s-a înfiripat în inima ei visul de a conduce într-o zi un cor
mare — însă nu unul rigid, formal, ci un cor al oamenilor simpli.
Nu exista nimeni competent în biserică care să o acompanieze aşa că
ea trebuia să cânte la pian şi în acelaşi timp să dirijeze şi corul. Nu a învăţat
niciodată să solfegieze, ci în mintea ei selecta fiecare voce şi apoi luându-i pe
rând, învăţa tot grupul. Chiar şi aşa, numărul membrilor a început să urce
ajungând la peste cincizeci. Platforma nu mai era destul de largă să-i cuprindă, ci
ocupau toată partea din, faţă şi cântau de copleşeau cu armonia lor întraga
clădire.
Repetiţiile se ţineau vinerea seara. Poate îi va surprinde pe cititori să
afle că alte evenimente de la sfârşit ,de săptămână nu concurau cu timpul
oamenilor. însă viaţa oraşului e diferită; oamenii sunt prea ocupaţi în timpul
săptămânii cu slujbele lor, obosiţi de lungile navete cu tramvaiul, autobuzul sau
metroul. Ei se odihnesc vineri seara, ştiind că nu mai trebuie să se trezească
devreme a doua zi.
Carol obişnuia să înceapă cu o jumătate de oră de rugăciune. Adesea
spiritul rugăciunii cuprindea întreg grupul. Cineva se oferea să depună o
mărturie sau se simţea îndrumat să citească un pasaj din Scriptură. Carol le
dădea apoi un scurt îndemn. în multe rânduri era mai multă rugăciune şi
închinare decât repetiţie; uneori nici măcar nu mai apucau să cânte.
Această experienţă a schimbat modul de gândire al oamenilor. Corul
nu venea numai cu două cântări „speciale" înainte de predică, ci dimpotrivă,
membrii lui s-au angajat într-o adevărată slujire.
Membrii orchestrei erau la fel de nepregătiţi ca şi Carol. Joey
Vazquez, de la chitară bas, a învăţat să cânte „din mers". într-o zi îşi făcea de
lucru cu o chitară bas la un prieten; la repetiţia de cor de a doua zi prietenul său
a spus, în glumă, că Joey ştie să cânte. Carol luând afirmaţia în serios 1-a pus pe
Joey la lucru. Acesta a fost începutul carierei sale de chitarist; el e şi astăzi la noi
în biserică.
La, tobe, Michael Archibald, un bărbat din Trinidad, nu luase nici el
niciodată lecţii de muzică. Jonathan Woodby, organistul nostru (şi după părerea
mea unul din cei mai buni ai Americii) nu ştia să citească notele. Cu toate
acestea, cei doi au cântat pe două dintre albumele premiate cu Grammy.
Corul a jucat un rol crucial atunci când am început să găzduim
întruniri lunare, în colaborare cu Teen Challenge, o organizaţie ce se ocupa cu
dependenţii de droguri, înfiinţată în Brooklyn, în 1958, de David Wilkerson.
Împreună cu Teen Challenge am închiriat sala unei mari biserici baptiste. La
prima întrunire am făcut reclamă filmului Crucea şi pumnalul, care povesteşte
convertirea conducătorului unei bande, Nicky Cruz. Au venit atât de mulţi
oameni încât a trebuit să difuzăm filmul de trei ori pentru ca fiecare să aibă
La cea de-a doua, însuşi Nicky a venit să vorbească. A fost
nemaipomenit să-1 vezi predicând în chiar clădirea unde cu ani în urmă 1-a
trântit pe scări pe un italian, gata să-1 omoare dacă nu ar fi intervenit poliţia.
Povestea lui Nicky a fost o mare sursă de inspiraţie pentru mine. El
era simbolul lucrurilor care se vor întâmpla în biserica noastră; Dumnezeu care
îi ia pe cei lipsiţi de speranţă şi chiar nebuni, şi îi schimbă. Ştiam că multe
biserici spun doar din vârful buzelor că Dumnezeu poate face orice. însă noi
aveam nevoie de o credinţă reală încât oricine ar fi intrat în clădire, indiferent de
problemele lui/ei, să poată deveni un trofeu al harului lui Dumnezeu. Din acea
seară Nicky mi-a devenit prieten apropiat şi musafir obişnuit la Tabernacle.
Pe măsură ce tot mai multe biserici s-au implicat în lucrare, Carol a
format „New York Challenge Choir" compus din membri de la Tabernacle şi
alţii care doreau să cânte (optzeci sau mai multe voci).
Cam tot în acea perioadă, Carol a scris primul ei cântec. Ea a luat
cplinda de Crăciun „Joy to the world" şi i-a compus o nouă melodie. Nu a ştiut
cum să o aştearnă pe hârtie aşa că, pur şi simplu, a învăţat fiecare voce pe rând.
O COMUNITATE A DRAGOSTEI Şl A
RUGĂCIUNII
Niciodată nu ştiam cine s-ar putea întoarce la Hristos la Brooklyn
Tabernacle, toxicomani, prostituate sau homosexuali. însă şi avocaţi pierduţi,
oameni de afaceri şi şoferi de autobuz se întorceau de asemenea Noi îi primeam
pe toţi
Printre ei erau latini, negri americani, caraibieni, albi şi mulţi alţii. O
dată ce oamenii erau umpluţi de Duhul Sfânt, ei începeau să considere celelalte
rase ca pe creaţia lui Dumnezeu. În loc să-i judecăm pe homosexuali, am început
să plângem pentru ei. Oamenii conduceau treizeci sau patruzeci de minute din
Long Islahd pentru a veni la biserică. Unul şi probabili singurul avantaj al
situării noastre în inima Brooklynului este tranzitul excelent al maselor, adică
oameni din Manhattan, Queens, Bronx şi din alte părţi puteau ajunge foarte uşor
la noi cu metroul sau autobuzul. Când crescusem la o sută cincizeci sau o sută
şaptezeci şi cinci de ascultători duminică dimineaţa, prezenţa la serile de
rugăciuneera de aproximativ o sută de persoane. Era viaţă, bucurie şi o
atmosferă de familie şi dragoste. Oamenii nu se grăbeau să plece la sfârşitul
întâlnirii; mai zăboveau, se rugau şi vorbeau unul cu altul.
Cum nu aveam aer condiţionat, în serile fierbinţi de vară deschideam
toate ferestrele şi oamenii puteau chiar şedea pe pervaz. într-o seară de duminică
din august, când erau 35 grade afară şi probabil 45 grade în încăpere, am simţit
un impuls ciudat de a cânta „O noapte preasfinţită,, ca o expresie a dragostei
pentru Isus. Un beţiv care tocmai trecea pe acolo s-a oprit să asculte şi în mintea
lui confuză el şi-a spus: Problema asta a băuturii mi-a scăpat total de sub
control. Aud acum colinzi de Crăciun. Mai bine aş intra în această biserică şi aş
cere ajutor! Uşierii erau acolo gata să-1 primească şi să-i vestească Evanghelia.
Din când în când mai apăreau şi dintre cei deranjaţi mintal. Un
bărbat numit Austin eliberat recent dintr-o instituţie a început să vină la biserică.
într-o zi el a spus ceva vulgar uneia dintre surorile noastre. La întâlnirea de
marţi, când l-am chemat şi l-am avertizat că nu tolerăm un astfel de lucru el mi-a
spus: „Oh! Sigur!? Vor avea grijă de tine 'băieţii mei! Era un uriaş aşa că nu am
îndrăznit să râd.
„Austin," i-am răspuns eu, „poate că vei avea tu grijă de mine, însă nu cu 'băieţii
tăi' — după modul în care te comporţi mă îndoiesc că ai pe vreunul din 'băieţi''
I-am prevenit pe uşieri să mă cheme dacă va reveni şi de asemenea
să cheme imediat poliţia. Austin s-a întors chiar în acea seară. Am ieşit afară de
la întâlnirea de rugăciune ca să vorbesc cu el, încercând să trag de timp. Curând
poliţia şi-a făcut apariţia şi 1-a luat. Ei doreau ca eu sa aduc acuzaţii, însă am
refuzat. În loc de aceasta m-am întors în biserică şi am continuat ora de
rugăciune. Astfel de episoade stranii au devenit o parte obişnuită a lucrării
noastre în această zonă a oraşului. Colecta nu era niciodată extraordinară, asa
cum poate v-aţi fi aşteptat, datorită genului de comunitate în care slujeam,
compusă din mame singure, şomeri, oameni care căutau să scape de droguri.
însă veneau şi oameni mai aşezaţi şi mai stabili din punct de vedere material pe
care nu-i deranja amestecul socio-economic.
Pentru că am fost jucător de baschet, niciodată nu m-am gândit să-i
evaluez pe oameni pe baza culorii lor. Dacă puteai juca atunci jucai. Se pare că
în America e mai multă deschidere, acceptare şi cooperare în sala de sport decât
în Biserica lui Isus Hristos.

PROBLEME DE SPAŢIU
Prin 1977, oamenii care încercau să găsească un loc duminica
dimineaţa şi duminica seara erau mai mulţi decât putea cuprinde clădirea. Mai
jos cu un bloc era YWCA {Young Woinen'sChristian Associatian — Asociaţia
Femeilor Creştine Tinere, n. tr.)a cărei sală avea o capacitate de 400-500 de
locuri. Noi o închiriam duminica şi ne căram în fiecare săptămână acolo
echipamentul de sunet şi alte lucruri de care aveam nevoie. Ferestrele erau
vopsite şi nu exista aer condiţionat. Adesea trebuia să curăţim locul duminica
dimineaţa înainte de a putea aşeza scaunele pentru biserică.
Dar cel puţin aveam un spaţiu pe care îl puteam folosi. Am închiriat
acea sală timp de doi ani. Unele din primele amintiri legate de biserică ale celor
doi copii ai noştri" mai mici, Suzan şi James se regăsesc în acea clădire. Îmi
amintesc că într-o duminică m-am uitat în sus în timpul unei cântări şi spre
oroarea mea am văzut-o pe acrobatica mea fiică făcând salturi de 360 grade la
paralele din capătul holului. Nimic mai nepotrivit pentru „copiii perfecţi ai
pastorului"!
Când Lanny Wolfe, bine cunoscut interpret şi compozitor de muzică
creştină ne-a vizitat biserica, a fost captivat de armonia corului care cuprindea
acum o sută de voci. El a încurajat-o pe Carol să continue să compună. „Tu ai un
mod de abordare cu totul diferit/' a spus el. „Cântările pe care le scrii nu se
aseamănă deloc cu ceea ce aş scrie eu, sau Bill Gaither sau oricine altcineva."
încurajarea lui Lanny a însemnat foarte mult pen tru amândoi.
Sigur că de atunci muzica lui Carol s-a extins în întreaga ţară şi este
cântată în toate genurile de biserici, indiferent de modul lor de închinare. După
ce Brooklyn Tabernacle a vândut un milion de partituri, World Music i-a
înmânat lui Carol un premiu în 1994. în mod ironic, Tabernacle nu a cumpărat
nici măcar o partitură din compoziţiile lui Carol — nici nu i-ar fi folosit unui cor
care nu ştie să solfegieze!
Întâlnirile în clădirea YWCA au fost cea mai bună soluţie temporară
la problema supraaglomerării. Am cumpărat un teren vis-a-vis în speranţa
ridicării unei clădiri reale într-o zi. Era un pas mare în credinţă însă Dumnezeu
ne-a dat fondurile necesare.
Entuziasmaţi la gândul începerii unei noi clădiri, a unei case
permanente am programat o ceremonie pentru prima săpătură pe care o vom
face. Vă vine să credeţi că tocmai în acea duminică specială a plouat atât de tare
încât nu am putut ieşi afară nici cât să înfingem un hârleţ în pământ? Dezamăgiţi
ne-am reîntors la YWCA în acea seară.
Insă în timpul serviciului Dumnezeu ne-a făcut să înţelegem limpede
că El nu dorea să sape pământul de vis-a-vis, ci în inimile noastre şi să-şi
clădească biserica pe acea fundaţie.
Ploaia torenţială a fost providenţială, aşa cum s-a dovedit mai târziu.
La câteva luni, un teatru cu o capacitate de 1400 de locuri de pe Flatbush
Avenue, principala arteră nord-sud a Brooklynului a fost scos la vânzare pentru
numai 150 000 de dolari.
Am reuşit să vindem terenul cumpărat la un preţ avantajos; Trebuia
să vindem şi clădirea dărăpănată de pe Atlantic Avenue pentru a cumpăra teatrul.
Câţiva păstori au venit să vadă vechiul nostru loc şi păreau serioşi în a o
cumpăra. Am căzut de acord asupra preţului — pentru a afla mai târziu că ei nici
măcar nu aveau de gând să ne dea un avans; în acel moment eram în pericolul de
a pierde oferta în legătură cu teatrul.
Toate visurile noastre erau pe punctul de a se nărui. La seara de
rugăciune de marţi am adus problema înaintea Domnului, plângând şi pledând
pentru o salvare de ultim moment, de oricare natură ar fi fost ea.
Miercuri după-amiază a sunat soneria de la uşa bisericii. Am coborât
să deschid. în faţa mea stătea un străin bine îmbrăcat, care s-a dovedit a fi un om
de afaceri kuweitian. A intrat şi s-a uitat în jur în timp ce eu îmi ţineam respiraţia
de teamă ca el să nu se uite prea atent la pereţii scorojiţi, la băile învechite şi
instalaţia şubredă. Tavanul subsolului era atât de jos încât m-am temut că el se
va lovi cu capul de una din ţevile care atârna.
„Cât ceri pe această clădire?,, a întrebat el într-un sfârşit.
Mi-am reglat vocea şi am răspuns abia auzit:
„Nouă zeci şi cinci de mii."
El a tăcut un moment şi apoi a spus:
„Corect."
Eram şocat!
„încheiem afacerea," a adăugat el.
„A, păi, cât timp îţi va lua să faci aranjamentele la bancă?" Eram îngrijorat că
oferta de pe Flatbush va expira înainte ca noi să încheiem această afacere.
„Fără bancă, fără nimic," a răspuns el abrupt. „Spune-i doar
avocatului tău să-1 sune pe al meu — iată numele şi numărul lui de telefon.
Plătesc cu bani gheaţă." Şi cu asta a plecat.
Încă o dată, rugăciunea noastră a fost ascultată în îtr-un mod
neaşteptat. Dumnezeu formase un lanţ de oameni care au dorit să se roage şi
care au crezut că nimic nu e prea complicat ca El să nu poată rezolva. Nu are
importanţă ce fel de munte ne stă în faţă, nu contează ce atac vine asupra
noastră, nu are importanţă cât de sălbatic a devenit oraşul la sfârşitul anilor '70
— când cocaina s-a alăturat heroinei. Dumnezeu putea încă schimba oameni şi îi
putea elibera de păcat. El îşi construia biserica într-un cartier dur şi atâta timp
cât oamenii continuau să implore binecuvântarea şi ajutorul Său, El se angaja că
le va răspunde.

3
Un cântec pentru disperaţi
Deşi teatrul de pe Flatbush părea o comoară pentru noi el se afla într-
o stare jalnică. Am cheltuit mai mult de 250 000 de dolari pentru reparaţii
înainte de a ne muta în el, în ianuarie 1978. Atunci au început lucrurile să ia
avânt pe plan spiritual.
Foloseam clădirea de pe Flatbush de mai puţin de un an când cineva
care avea legături cu un studio de înregistrări din Manhattan a sugerat corului să
scoată ceea ce se numeşte „custom album" — o producţie la costuri scăzute în
folosul nostru personal. Ceea ce am şi făcut în 1980, Carol compunând trei sau
patru din cele zece piese.
Copiile şi-au făcut drum, nu se ştie cum, până în Nashville şi
companiile de muzică au început să ne caute. Word Music a refăcut primul
album şi 1-a lansat pe piaţă în toată ţara. Curând ne-au cerut să mai scoatem
două. Carol a ajuns să înregistreze cu profesionişti începând de la Larnell Haris,
Babbie Mason, Wayne Watşon, Talleys până la liderul muzicii religioase de pe
Coasta de Vest, Morris Chapman.
Nu era ceva neobişnuit ca în zilele de duminică corul să cânte şi să
depună mărturie cu atâta putere; un duh de laudă cobora asupra oamenilor
schimbând întreaga direcţie a serviciului. Odată corul a fost planificat să cânte
trei piese. Pentru a o prezenta pe cea de-a doua, un fost toxicoman şi-a depus
mărturia. Dragostea lui Dumnezeu se simţea atât de tare încât nu m-am putut
abţine să nu intervin la sfârşitul cântării, punându-mi un braţ în jurul fratelui şi
făcând o invitaţie chiar atunci pentru ca oamenii să-L primească pe Hristos.
Răspunsul a fost imediat şi puternic
Corul nu a mai ajuns să cânte cea de a treia piesă — însă la urma
urmelor de ce ne-am agăţa de o anumită ordine a serviciului când oamenii sunt
dornici să fie mântuiţi? Dumnezeu putea folosi corul sau pe oricine altcineva
pentru a transforma întreg serviciul într-o întâlnire de rugăciune dacă aşa dorea
EL

ÎNTOARSĂ DINTRE „CEI MORŢI"


Printre mulţimea de oameni de care Dumnezeu s-a atins în acele zile
— iniţial prin cor şi apoi prin întâlnirile de rugăciune de marţi seara, cea care
îmi vine în minte acum este o tânără slăbuţă şi roşcată numită Roberta Langella.
Povestea ei este atât de uimitoare încât o las pe ea să v-o spună:
M-am născut a patra din cei şase copii ai familiei mele, în Brooklyn
şi am crescut în Staten Island. Tata era docher şi ne-a oferit o viaţă lipsită de griji
şi o educaţie catolică fiecăruia dintre noi. Eram fericită să fac parte din ceea ce
credeam eu că era o familie stabilă şi iubitoare.
Dar apoi, când aveam 11 ani, totul s-a prăbuşit. Dintr-o dată ne
mutam în Florida pentru a fi mai aproape de părinţii mamei. Singura problemă
era că tata nu mai venea cu noi. Nu observasem tensiunea care evoluase între
părinţii mei şi care a dus la destrămarea căsniciei lor.
Pur şi simplu nu puteam crede ceea ce se întâmpla. Familia noastră
fusese întotdeauna unită. Dacă nu te puteai baza pe adulţi ca să facă ceea ce se
cuvine, atunci ce mai însemna viaţa? Eram zdrobită.
În decurs de un an sau doi mi-am afişat nefericirea bând şi fumând
haşiş. Mama s-a recăsătorit, ceea ce a înrăutăţit lucrurile în ce mă privea. Eram
tot timpul în conflict cu ei. La şaisprezece ani m-am întors în New York pentru a
locui cu tatăl meu vreme de un an. Nici acolo n-a fost mai bine; am renunţat la
şcoală ca să colind ţara de una singură.
Un an mai târziu, eram din nou în New York trăind cu un bărbat care
avea de două ori vârsta mea. îmi doream pe cineva — oricine — care să mă
iubească şi să-mi poarte de grijă. Din nefericire acest tip era sero-pozitiv şi
dependent de droguri. La scurt timp amândoi consumam cocaină şi apoi heroină.
De multe ori am luat supradoze.
Într-o noapte groaznică din 1980 mi-am injectat atât de multe
droguri încât oamenii mi-au spus mai târziu că inima mea a încetat pur şi simplu
sa mai bată. Prietenul meu a şters putina temându-se că eram moartă şi că el va
trebui sa răspundă întrebărilor incriminatorii. Eram abandonată în acea
mansardă, devenind de acum vânătă... însă prin mila lui Dumnezeu, cineva m-a
descoperit si a sunat la urgenţă. Personalul medical auxiliar s-a grăbit să îmi
acorde primul ajutor.
Aveam o părere atât de proastă despre mine în sămi, eram sigură că
nimeni nu mă mai considera bună de ceva. Această atitudine a atras după sine
numai relaţii dezastuoase. Cam prin 1982, împreună cu prietenul meu de atunci
am închiriat un apartament la etajul al doilea, deasupra unei florării; într-un bloc
vecin cu Brooklyn Tabernacle. Desigur nu aveam nici un pic de interes în ceea
ce se întâmpla acolo.
Prietenul meu era abuziv; mă bătea regulat. Într-o zi m-a pocnit atât
de tare că mi-a spart timpanul. Totuşi de fiecare dată eu eram cea care mă rugam
de el să nu mă părăsească. Eram atât de jalnică! însă mai rău decât să fiu bătută;
mai rău decât să fiu urâtă era gândul îngrozitor de a rămâne singura. Pur şi
simplu nu puteam suporta.
Îmi amintesc că într-o duminică după amiază eram atât de înnebunită
de durere încât l-am ameninţat că îmi voi lua viaţa. Întins pe canapea urmărea un
meci de fotbal şi nici măcar nu s-a uitat la mine. „îi urmăresc pe Jets acum.
Spune-mi ce ai de spus la pauză." Lui nici nu-i păsa!
Am continuat să trăiesc mai departe lucrând ca ospătară în cluburi de
noapte. Făceam parte din cultura punk a anilor '80 — având„o înfăţişare
mortală," adică nu mă pieptănam câte o lună.
Îmi amintesc că frecventam „pavilioanele de tir" unde douăzeci sau treizeci de
oameni se drogau toţi în acelaşi timp împărţind între ei seringile. Deşi mă
temeam de urmările pe care le putea avea folosirea acelor seringi, nevoia de
droguri era mai mare decât teama.
Dimineaţa devreme, după ce se închideau barurile din Greenwich
Village rămâneam să asist la scena de după program, care depăşeşte orice ima
ginaţie, chiar şi a celor mai nebuni. Nu v-aţi dori să cunoaşteţi câtă violenţă şi
câte lucruri inimaginabile se petrec în acele cluburi chiar şi după răsăritul
soarelui.
În final plecam spre casă. Când ieşeam din staţia de metrou,
îmbrăcată cu geaca mea de piele neagră, trotuarul era plin cu oameni de la
biserică toţi aşteptând să intre în Tabernacle. Scrâşneam din dinţi şi treceam mai
departe. Feţele lor senine mă înnebuneau!
Făcându-mi loc cu coatele prin mulţime, mă repezeam pe scări cât de
repede puteam. Singurul necaz era că fereastra dormitorului meu dădea spre
biserică şi nu puteam scăpa de muzica ce trecea chiar şi prin pereţi... cântări
precum „Cât mă iubeşte Isus" şi „Sunt spălat''. Ascultam melodiile şi uneori ele
pătrundeau până în interiorul meu. Ceva din acea muzică mă mişca, mă
emoţiona, chiar dacă mă împotriveam.
Însă să intru în biserică? în nici un caz! Eram sigură că Isus nu va
putea iubi niciodată pe cineva atât de decăzut ca mine.
La scurt timp m-am despărţit de prietenul meu şi— ca de obicei —
am intrat într-o nouă relaţie şi m-am mutat într-un alt apartament în partea de
vest a Manhattanului. Câteodată o auzeam pe vecina de jos cântând sub duş. M-
am întâlnit cu ea într-o zi pe scări şi i-am zis: „Te aud cântând une ori. Eşti
cântăreaţă?"
„Nu, nu tocmai. Cânt în corul bisericii şi îmi place să fac repetiţii acasă."
„Ce biserică?" am întrebat.
„Brooklyn Tabernacle."
Mă mutasem însă se părea că şi biserica se se mutase împreună cu mine.
Între timp am abuzat tot mai mult de droguri şi alcool. Existau zile
când nu aveam deloc mâncare în casă; telefonul era tăiat. Am început să vând
mobila pentru a-mi alimenta nevoia de droguri. Nu ştiu însă cum de n-am rămas
şomeră niciodată. Nopţile albe petrecute în compania drogurilor nu mă
împiedicau să mă trezesc dimineaţa şi să plec la lucru.
Intr-o seară, pe când eram la un prieten am izbucnit în plâns şi pentru
prima oară în viaţa mea am spus: „Ştii, cred că s-ar putea să fiu dependentă de
droguri." Era cât nu se poate mai evident, însă faptul că eu am recunoscut a
constituit un pas important pentru mine.
Următoarele câteva zile m-am concentrat, asupra a ceea ce credeam
eu a fi cauza problemelor mele: prietenul meu. Faptul că folosea droguri avea o
influenţă negativă asupra mea, corect? Aşa că i-am făcut papucii!
În câteva săptămâni mi-am făcut rost de un nou prieten, care nu se droga, în
schimb, vindea droguri! Aducea în casă kilograme de cocaină.. Evident că nu m-
am lăsat.
Într-o noapte am sunat-o pe mama în Florida- Ea devenise deja
creştină. Am început să vorbesc despre viaţa mea — şi nu.m-am mai putut opri.
Nu ştiu cum de a reuşit, dar a rămas calmă în faţa lucrurilor descoperite în viaţa
mea, spuse în agonie, şi m-a invitat să vin să stau cu ea câteva zile.
Cele câteva zile în Florida s-au transformat în paisprezece luni.
Mama m-a dus la „Narcoticii anonimi" şi m-au dezintoxicat. De asemenea, după
atâţia ani de la graduare, mi-am dat examenele de diplomă. Cerul părea senin şi
eram sigură că pot cuceri lumea. Însă noua mea încredere avea să se prăbuşească
atât de curând.
O vizită la doctor m-a pus în faţa unui fapt îngrozitor: eram sero-
pozitivă. N-ar fi trebuit să fiu surprinsă după toate acele seringi pe care le-am
împărţit cu alţii de-a lungul anilor. Însă vestea m-a înfuriat, căci venea chiar
acum când încercam din răsputeri să mă îndrept. Eram supărată pe mine şi pe
Dumnezeu.
M-am întors la New York şi mi-am început propria afacere. Între
timp, fratele meu Stephen L-a aflat pe Domnul şi a început să-mi spună şi mie,
însă eu i-am tăiat elanul. Într-un sfârşit am fost de acord să merg cu el la
Brooklyn Tabernacle cu condiţia să stau la balcon, să vin târziu şi să plec repede.
Nu era decât o chestiune de timp până când cântecul de sirenă al
drogurilor să mă prindă din nou în mreaja lui. Am alunecat din nou în lumea
cocainei după ce doi ani am fost curată. Pur şi simplu nu m-am mai putut abţine.
Doream mai mult vâltoarea drogurilor decât să continui să lupt singură cu viaţa.
Până când, la sfârşitul unei săptămâni de dopaj intens am atins
fundul prăpastiei. Era marţi seara şi eu nu mai aveam nici un ban. Fără un motiv
anume am condus spre biserică — nici eu nu ştiu de ce. În acea seară m-am
trezit în faţa altarului vărsând lacrimi pe care nu le puteam opri. „O,
Dumnezeule, am nevoie de Tine în viaţa mea. Te rog, ajută-mă!" Pentru mine
acela a fost momentul predării depline. De atunci am început să cred că
Dumnezeu mă iubeşte. împreună cu această credinţă nouă au venit speranţa şi
încrederea crescândă.
Un an mai târziu cântam chiar în acelaşi cor pe care îl urasem atât de
mult! După atâta zbucium, viaţa mea era în sfârşit pe stâncă. Ştiam, ştiam cu
adevărat în adâncul inimii că Dumnezeu mă iubeşte şi mă acceptă şi că eu pot
găsi odihnă în dragostea Sa. Am scăpat de lanţurile care. m-au ţinut legată atât
de mulţi ani.

Noi nu ştiusem nimic despre acest minunat miracol al harului lui


Dumnezeu până când Roberta nu i-a trimis discret lui Carol o scrisoare de şapte
pagini. Se apropia Pastele şi noi eram prinşi cu organizarea unui concert. Carol
s-a aşezat pentru a citi scrisoarea într-o seară şi după câteva minute plângea.
„Jim, trebuie să te opreşti şi să citeşti asta," a insistat ea înmânându-mi prima
pagină şi apoi următoarea şi următoarea. Curând lacrimile mele curgeau
împreună cu ale ei.
Când am terminat de citit ne-am uitat unul la altul şi am spus: „E
nemaipomenit, Trebuie să-şi povestească viaţa la concertul de Paşti." Roberta nu
mai vorbise niciodată în public, dar mai în glumă, mai în serios, a acceptat să
încerce.
Ziua a venit. Sala era arhiplină. Ea îşi invitase toată familia. Mulţi
dintre ei, inclusiv tatăl ei care stătea în al treilea rând, nu ştiau nici jumătate din
ceea ce tocmai erau pe punctul de a auzi.
După cântările corului, Roberta a păşit în faţă, a luat cu nervozitate
un microfon şi a început să vorbească. „Bună! Numele meu e Roberta
Langella... şi vreau să vă spun ce înseamnă pentru mine acest Isus înviat."
O sfătuisem înainte să lase la o parte unele detalii dintre cele mai
zguduitoare, dar şi aşa povestea ei a avut un profund impact. Când a ajuns la
partea cea mai grea nu s-a putut abţine să nu se oprească şi să spună; „Tati... ştiu
că îţi va veni greu să auzi ce voi spune în continuare. Insă trebuie să spun pentru
că aceasta dovedeşte cum Isus poate ierta chiar şi cel mai groaznic lucru din
viaţa unui om." Emoţia era incredibilă, aproape că-ţi tăia respiraţia. Ascultătorii
stăteau încordaţi pe marginea scaunelor lor.
Apoi corul a cântat ultima piesă şi am condus ser viciul spre
încheiere. Prima persoană venită la altar a fost tatăl Robertei, plângând înfundat.
Apoi a venit unchiul, mătuşa şi restul clanului.
Astăzi Roberta Langella conduce misiunea „începuturi noi," o
întâlnire săptămânală cu drogaţi şi oameni ai străzii. Ea a implicat deja o sută de
alţi lucrători, mergând în fiecare duminică după amiaza cu metroul până la
centrele de reabilitare pentru a aduce oameni în biserica noastră. Ei iau masa şi
apoi rămân la serviciul de seară. Dragostea Domnului iradiază pur şi simplu din
viaţa ei.
Roberta este un adevărat soldat chiar şi atunci când nu se simte bine. Duminicile
seara o vezi stând la balcon cu toţi cei fără adăpost pe care îi aduce cu ea. Nici
unul nu este prea murdar sau prea ciudat ca ea să nu se îngrijească de ei. Pentru
că în ei se regăseşte pe ea însăşi, Ea e un exemplu viu al puterii lui Dumnezeu
care îi ridică pe cei decăzuţi, asupriţi, dependenţi şi îi mântuieşte pentru slava
Sa.
FORMULA „SECRETĂ"
Găsirea unui loc pentru oameni ca Roberta şi zecile de orfani pe care
ea îi aducea a devenit o problemă permanentă pentru noi. În 1985 creşterea
bisericii ne-a forţat să mai introducem un serviciu de la 15:30 şi la începutul lui
1996, al patrulea serviciu — fiecare a câte două, două ore şi jumătate.
Întotdeauna am simţit că trebuie să-I lăsăm timp Duhului Sfânt să lucreze; nu-i
putem îngrădi pe oameni într-un fel de şablon al bisericii. Timpul de închinare
era acum de la 9:00, 12:00, 15:30 şi 19:30.
Programul era istovitor însă nu aveam de ales până când nu ne
mutam într-o clădire mai mare. Pur şi simplu nu-i puteam alunga pe oameni doar
pentru că nu mai erau locuri, deşi trebuia să o facem destul de des.
Numărul persoanelor din încăperea arhiplină împreună cu cel al
persoanelor care stăteau pe scaunele rabatabile de pe hol şi urmăreau serviciul la
monitoare era în jur de 1600 la fiecare serviciu. Această creştere a avut loc în
ciuda faptului că în 1985 am început să trimitem grupuri de oameni care să
înceapă biserici şi în alte părţi ale oraşului: secţiunea Glendale din Queens, par
tea de est a Manhattan-ului, South Bronx, Coney Island, Harlem şi aşa mai
departe. în prezent există şapte biserici nou formate în cea mai mare zonă a New
York-ului şi încă alte zece de la New Hampshire până la San Francisco şi chiar
peste graniţă.
Primele grupe au fost lansate cu ajutorul corului, la concertele
publice. De fapt, primul concert a fost un simplu accident. Un predicator din
Manhattam m-a sunat într-o zi să-mi ceară o favoare. El rezervase faimosul
Carnegie Hali, cu o capacitate de 2100 de locuri, pentru un concert creştin —
însă artistul 1-a anulat cu patru sau cinci zile înainte de a avea loc. Nu s-ar putea
cumva să ţinem noi concertul şi să împiedicăm pierderea financiară inevitabilă
de vreme ce Carnagie Hall nu vroia să rezilieze contractul?
Nu mai făcusem niciodată ceva asemănător şi nici măcar nu ştiam ce
să facem. Să vindem bilete? Am hotărât să cântăm cu intrarea liberă, însă făcând
o colectă. Managerii clădirii nu erau tocmai fericiţi cu acest aranjament, însă
într-un final au acceptat.
Am început să trimitem vorbă prin tot oraşul că Brooklyn Tabernacle
Choir va cânta în premieră unele din piesele sale la un concert gratuit. în ziua
stabilită am avut şocul vieţii noastre când oamenii au început să stea la rând în
faţa clădirii încă înainte de prânz! Rândul s-a întins de la uşa clădirii de pe West
57th Street până la colţul ei, un bloc mai departe pe Seventh Avenue, con
tinuând până la celălalt colţ de-a lungul lui West 56th; în total 3500 de oameni.
Departamentul de Poliţie din New York era deja acolo ridicând
baricade pentru a menţine controlul mulţimii. Eram atât de ruşinat de
neîndemânarea cu care am tratat întreaga situaţie încât m-am ascuns într-o
cameră de la subsolul clădirii. Un sergent cu faţa încruntată a venit să mă caute
şi m-a întrebat; „Ce se întâmplă aici? Cine a cauzat toată treaba asta?" A trebuit
să recunosc ruşinat că a fost greşeala mea.
Concertul a avut un succes nemaipomenit. Aproape de sfârşit am
făcut o scurtă prezentare a mesajului pe care corul îl transmisese, apoi am
încheiat cu o,chemare. Oamenii s-au grăbit să vină în faţă şi să-L accepte pe
Hristos. Ne-am rugat împreună cu ei chiar acolo, le-am notat numele şi adresele
pentru o viitoare colaborare.
Câteva săptămâni mai târziu am primit un telefon de la cineva de la
Radio City Music Hall. „Ce aţi zţce de o rezervare la noi pentru următorul
concert? Avem o capacitate de 6000 de locuri."
Eu si Carol ne-am simţit onoraţi de invitaţie însă desigur exista şi
minora problema a banilor, mai mult de 70.000 de dolari. Am respirat adânc si
ne-am hotărât să riscăm, vânzând între timp biletele, bineînţeles pentru a acoperi
cheltuielile. In seara aceea a avut loc premierea noului album.
Biletele s-au vândut în trei zile.
Pentru lansarea noului album, am organizat un concert timp de două
seri. Pentru albumul Live... Wit Friends (Trăieşte... alături de prieteni, n, tr.) ne-
am aventurat până la trei seri — şi biletele s-au vândut toate. Fiecare membru al
corului şi-a luat angajamentul că va încerca să vândă câte 50 de bilete colegilor
de serviciu care nu frecventau nici o biserică. Când un membru spunea:
„Apropo, voi cânta la Radio City Music Hall luna viitoare — nu ai vrea să
cumperi un bilet?," oamenii se arătau de obicei încântaţi şi răspundeau afirmativ.
Plantarea de biserici a devenit un motiv important pentru aceste
evenimente. Obişnuiam să împărţim gratis bilete în secţiunea de oraş unde
doream să începem o biserică. Apoi în timpul concertului anunţam: „Duminica
următoare, serviciile de închinare vor începe în cutare sau cutare loc; sunteţi
bineveniţi să participaţi."
Cel mai mare distribuitor de muzică corală creştină din America a
venit să ne vadă, i-a plăcut muzica şi într-o zi, stând de vorbă cu Carol a
întrebat-o: „Care este secretul, cum faci să-ţi reuşească?"
Ea a început să-i vorbească despre întâlnirile de rugăciune ale corului.
Vizitatorul şi-a spus: Nu mi-a înţeles întrebarea. Eu vreau să ştiu cum de muzica
e atât de plină de inspiraţie.
Au trecut luni de zile până când el a înţeles că viaţa din muzica lor
era urmarea rugăciunii. Acesta era secretul.
Rugăciunea nu poate fi predată cu ajutorul principiilor, în seminarii
şi simpozioane. Ea trebuie să se nască în întregime dintr-o nevoe simţită. Dacă
eu îmi spun: „Trebuie să mă rog," voi epuiza curând toate motivele şi voi
renunţa; firea este prea puternică. Trebuie să fii mânat de o nevoie spre
rugăciune.

Da, viaţa dură din interiorul oraşului : ne-a forţat să ne rugăm...


Şi credeţi căaceasta e valabil numai pentru new-yor-kezi? Nu cred.
Da, viaţa dură din interiorul oraşului ne-a forţat să ne rugăm. Atunci
când vezi beţivi încercând să se culce pe treptele casei tale, când copiii tăi sunt
atacaţi şi ameninţaţi în timp ce merg la orele de tineret, când dai peste travestiţi
până şi în holul bisericii, nu poţi să nu simţi nevoia de Dumnezeu. Potrivit unui
studiu recent al Universităţii din Columbia, 21 de cenţi din fiecare dolar pe care
new-yorkezii îl dau pentru taxe sunt cheltuiţi în încercarea de a remedia efectele
fumatului, ale alcoolui şi drogurilor.
Şi credeţi că aceasta e valabil numai pentru new-yor kezi? Nu cred.
Şi în cel mai mic orăşel din Farm Belt există încă nevoi urgente. Fiecare
congregaţie are rătăcitori, membri ai familiei care nu îl slujesc pe Dumnezeu.
Credem cu adevărat că Dumnezeu îi poate aduce din nou la El?
Prea mulţi creştini trăiesc într-o stare de îndoială: „Sper că într-o zi
copilului meu îi va veni mintea la cap." Unii părinţi au renunţat până şi să mai
spere: „Nu se mai poate face nimic — Boby nu s-a schimbat deşi noi am
încercat; l-am dedicat Domnului de când era copil. Poate într-o zi..."
Cu cât ne rugăm mai mult cu atât mai mult vom simţi nevoia de a ne
ruga. Şi cu cât ne presează mai mult nevoia de a ne ruga cu atât vom dori mai
mult să ne rugăm.

VERIFICAŢI SEMNELE VITALE


Rugăciunea este izvorul vieţii creştine, linia de viaţă a unui creştin.
Altfel ar fi ca şi cum ai ţine un copil în braţe şi l-ai îmbrăca nemaipomenit de
frumos — însă el nu ar respira! Nu te ocupa de haine; ocupă-te de lucrurile
vitale. Nu poţi vorbi unui om care se află in comă. De aceea accentul mare pus
pe învăţătură astăzi în bisericile noastre are un rezultat atât de limitat. Când
ascultătorii se află în comă spirituală oricât de bun şi de corect teologic ar fi ceea
ce le spui, nu le poţi preda viaţa spirituală.
Pastorii şi bisericile trebuie să recunoască că „noi nu suntem creştini
nou testamentali dacă nu avem o viaţă de rugăciune." Acest adevăr ne face să ne
înfiorăm puţin, dar cum altfel ar putea Dumnezeu să răzbată până la noi?
Dacă ne gândim cu adevărat la ceea ce spune Fapte 2:42 — „Ei
stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în
rugăciuni," — atunci putem vedea că rugăciunea este o dovadă a sănătăţii
bisericii. Chemarea Numelui Domnului este unul din cele patru lucruri
importante, aşa cum reiese din acest verset. Dacă biserica mea sau biserica
noastră nu se roagă, nu are rost să ne mândrim cu religiozitatea noastră sau cu
personalităţile care vin duminica dimineaţa la biserică.
Eu şi Carol ne-am spus nu numai o dată că dacă spiritul de umilinţă şi
dependenţă de Dumnezeu se va depărta de Brooklyn Tabernacle atunci vom şti
că am dat de necaz chiar dacă am avea un auditoriu de zece mii de persoane.
4
Cea mai mare descoperire a tuturor timpurilor
In timpul nenumăratelor seri de rugăciune mă simţeam adesea
învăluit de sunetele sacre ale rugăciunilor care umpleau biserica, revărsându-se
în vestibul şi în fiecare inimă prezentă. Când întâlnirea se apropia de final,
auzeam mame plângând pentru copiii lor pierduţi... bărbaţi rugându- L pe
Dumnezeu să-i ajute să-şi găsească de lucru... alţii mulţumind pentru un răspuns
recent la rugăciune... ici şi colo voci înlăcrimate. Nu m-am putut abţine să nu mă
gândesc: Nu voi putea ajunge niciodată în această viaţă mai aproape de cer decât
sunt acum. Nu vreau să plec de aici. Dacă rn-ar invita cineva la Casa Alba să
întâlnesc vreun demnitar, aceasta nu mi-ar aduce genul de pace şi adâncă
bucurie pe care le simt aici, în prezenţa celor ce cheamă Numele Domnului.
Zumzetul nu e forţat ca şi cum mulţimea ar fi fost cuprinsă de
frenezie religioasă. Mai curând e sunetul unor oameni care îşi exprima liber
nevoile, dorinţele şi lauda din inimile lor.
Ceea ce aud în aceste seri de marţi nu e nici neobişnuit şi nici straniu
pentru biserica noastră. Departe de a fi o nouă invenţie, acest tip de rugăciune
are rădăcini străvechi. E de dinainte de Hristos, de dinainte de David şi chiar
înainte ca Moise să fi organizat un sistem formal de rugăciune, o dată cu cortul
întâlnirii. Prima menţiune apare în Geneza 4:25-26:

Adam s-a împreunat iarăşi cu nevastă-sa; ea a născut un fiu şi i-a


pus numele Set; „căci", a zis ea, „Dumnezeu mi-a dat o altă sămânţă în locul
lui Abel, pe care 1-a ucis Cain." Lui Set i s-a născut şi lui un fiu, si i-a pus
numele Enoh.
Atunci1 au început oamenii sa cheme Numele DOMNULUI, (sublinierea
autorului)
Gândiţi-vă puţin: până atunci oamenii îl cunoşteau pe Dumnezeu în
principal ca pe Creatorul. El făcuse grădina Edenului şi restul lumii atât cât
puteau cuprinde ochii lor.
Aici se găseşte începutul primei relaţii de grup cu cel Atotputernic.
Înainte de a fi apărut Biblia, înainte ca primul predicator să fi fost ordinat sau ca
primul cor să fi fost format, o mână de oameni evlavioşi,. bărbaţi şi femei, se
deosebeau de vecinii lor păgâni prin faptul că ei chemau Numele Domnului.
Cain şi cei asemenea lui au mers pe propriul lor drum, independent de
Dumnezeu. Prin contrast, aceşti puţini oameni şi-au afirmat dependenţa lor de
Dumnezeu prin rugăciune.
De fapt, primii oameni ai lui Dumnezeu nu au fost numiţi nici
„evrei", nici „copiii lui Israel" ori israeliţi". la începutul începutului numele lor
original era de „cei ce cheamă Numele Domnului".
Într-o anumită zi... la o anumită oră... un instinct pus de Dumnezeu
în inimile fiinţei umane s-a trezit la viaţă. Oamenii au simţit că dacă atunci când
eşti în necaz strigi către Dumnezeu, El îţi va răspunde! E1 va interveni în
situaţia ta.
Îmi imaginez femeile spunându-şi una alteia: „Ai auzit de
Dumnezeul care îţi răspunde atunci când II chemi? El nu mai e doar Creatorul;
El ne poartă de grijă şi răspunde nevoilor noastre. Mai mult, El înţelege ce
simţim."
„Despre ce vorbeşti? Dumnezeu face ce vrea; oamenii nu-L pot
influenţa în nici un fel."
„Nu, nu-i adevărat. Dacă îl chemi El nu-ţi întoarce spatele. El
ascultă! Răspunde. Acţionează."

„DOAMNE, AJUTĂ"
David Jeremiah, vechiul meu prieten de la Shadow Mountain
Community Church, de lângă San Diego, a predicat în câteva rânduri la
Brooklyn Tabernacle. Imediat după ce a fost diagnosticat cu cancer, el ne-a sunat
să ne ceară să ne rugăm. Câteva luni mai târziu el s-a întors să ne viziteze în
timpul unei evanghelizări pe care am ţinut-o pe stadionul Madison Square
Garden. Mai târziu el a vorbit la unul din serviciile noastre de duminică, întreaga
adunare s-a bucurat să-1 vadă pe acest minunat frate pentru care noi am mijlocit
cu toţii.

Dumnezeu nu este surd. El a repetat mereu si mereu de-a lungul


secolelor: „Te voi ajuta, chiar aşa voi face. Când îţi ridici mâinile — ridică-
le spre Mine”
Mişcat de dragostea şi mulţumirea pe care apariţia lui a produs-o,
David a spus: „Am sunat aici imediat ce am aflat de boala mea pentru că ştiam
de importanţa pe care o acordaţi rugăciunii. De fapt, cineva tocmai m-a salutat
pe hol şi mi-a spus: „Pastor Jeremiah, noi am strigat cu putere la Dumnezeu
pentru dumneavoastră” Iată de ce am sunat aici» Ştiam că rugăciunea voastră nu
va fi doar un exerciţiu mecanic, ci un adevărat strigăt către Dumnezeu, pentru
vindecarea mea. Şi Dumnezeu m-a scos din necaz."
Acesta este înţelesul literal al cuvântului din ebraică, folosit de
nenumărate ori în Vechiul Testament când oamenii chemau pe Dumnezeu. El
înseamnă sa strigi, să implori ajutor. Aceasta este esenţa adevăratei rugăciuni
care îl mişcă pe Dumnezeu.
Charles Spurgeon a spus într-o împrejurare că „cel mai bun stil de
rugăciune este cel care nu poate fi numit altfel decât un strigăt."1
Nu la acelaşi lucru ne cheamă Dumnezeu de-a lungul întregii Biblii?
„Cheamă-Mă, şi-ţi voi răspunde; şi îţi voi vesti lucruri mari; lucruri ascunse, pe
care nu le cunoşti" (Ieremia 3:33). Dumnezeu nu este surd. El nu e deconectat de
noi. El a repetat mereu si mereu de-a lungul secolelor: „Te voi ajuta, chiar aşa
voi face. Când nu ştii încotro să te îndrepţi, îndreaptă-te spre Mine. Când îţi
ridici mâinile — ridică-le spre Mine. Şi alături de ele pune-ţi şi vocea şi Eu voi
veni şi te voi ajuta."
După ce Moise a coborât de pe Muntele Sinai, a chema pe
Dumnezeu devenise un semn distinctiv în succesele oamenilor. Patriarhul a
subliniat acest lucru în cel mai dramatic mod prin cuvintele de dinaintea morţii
lui: „Care este, în adevăr neamul acela aşa de mare încât să fi avut pe dumnezeii
lui aşa de aproape cum avem noi pe Domnul Dumnezeul nostru ori de câte ori îl
chemăm?" (Deut. 4:7). S-ar putea ca celelalte naţiuni să fi avut care de luptă mai
bune, arme mai bune, dar acest lucru nu conta în final. Ei nu aveau ceea ce Israel
avea, un Dumnezeu care să le răspundă atunci când îl chemau. Mai remarcaţi că
Dumnezeu nu promite ajutorul atunci când Israel încetează să-L mai cheme. Iar
rezultatul va fi înfrângerea şi smerirea lor.

FORŢA REALĂ
Principala strategie a lui Satan împotriva oamenilor lui Dumnezeu a
fost întotdeauna şoapta: „Nu-L chema, nu-I cere,' nu aştepta ca Dumnezeu să
facă lucruri mari. Te vei descurca bine dacă te bazezi pe propria ta isteţime şi
putere." Adevărul e că diavolul nu-i deloc înspăimântat de eforturile noastre
umane şi de succesele noastre. Dar el ştie că împărăţia îi va fi zdruncinată atunci
când ne înălţăm inimile spre Dumnezeu.
Ascultaţi afirmaţia plină de încredere a lui David din Psalmul 4:3:
„Să ştiţi că Domnul şi-a ales un om pe care-l iubeşte: Domnul aude cină strigă
către El" (subl. autorului). Aceasta era atitudinea lui David, instinctul său şi mai
ales modul lui de abordare a luptei. Nu contează cum sunt armatele filistene.
Dacă îl chemăm pe Dumnezeu, El ne va da biruinţa. Dacă dăm înapoi şi nu
strigăm, atunci vom fi înfrânţi chiar şi de un număr mic de oameni.
Aproape că-1 aud pe David spunând: „Mă poţi urmări, mă poţi persecuta, poţi să
faci ce vrei — însă când îl chem pe Dumnezeu ai dat de necaz! Domnul aude
când îl chem."
Notaţi cum îi defineşte Dumnezeu pe cei răi în Psalmul 14:4: „Şi-au
pierdut mintea toţi cei ce săvârşesc fărădelegea, de mănâncă pe poporul Meu,
cum mănâncă pâinea şi nu cheamă pe Domnul?-"- (subl. autorului). Aceasta e
definiţia divinităţii pentru cei păcătoşi. Ei vor face multe lucruri, însă nu se vor
smeri şi nu vor recunoaşte omnipotenţa lui Dumnezeu, de aceea nici nu-L vor
chema din toată inima lor.
Unul dintre marii scriitori de meditaţii a spus: „Principalul lucru pe
care îl cere Dumnezeu e atenţia noastră." Mântuirea însăşi e imposibilă până când
omul nu cheamă în smerenie Numele Domnului (Fapte 2:21) pentru că
Dumnezeu a promis că va fi bogat în îndurare faţă de cei ce cheamă Numele Lui
(Romani 10:12-13).
„Cheamă-Mă în ziua necazului" spune Dumnezeu în Psalmul
«50:15. „Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi." Dumnezeu doreşte laudă din
vieţile noastre... însă singurul mod prin care lauda proaspătă şi proslăvirea vor
izbucni este ca noi să continuăm să venim la El în vremuri de restrişte şi
necazuri. Atunci El va interveni pentru a ne lua apărarea, iar noi vom cunoaşte
că El ne-a
ajutat.
Nu suntem noi toţi înclinaţi să fim un pic cam mândri şi să credem
că putem face faţă tuturor lucrurilor? Numai să vină un pic de necaz şi cât, de
repede simţim insuficienţa noastră. Necazul este unul din marii slujitori ai lui
Dumnezeu pentru că el ne aminteşte cât de mult avem nevoie de Domnul în
orice zi. Altfel tindem să uităm a-L implora, pin diferite motive noi vrem să ne
purtăm singuri de grijă.

CUM ÎNCEP TREZIRILE


Istoria trezirilor din trecut ne descrie acest adevăr într-o lumină clară.
Indiferent că studiezi Marea Trezire, A doua Mare Trezire, Trezirea galeză,
revărsarea din 1906 de pe. strada Azusa din Los Angeles, sau oricare altă
perioadă de trezire, vei găsi întotdeauna bărbaţi şi femei care mai întâi au
suspinat înlăuntrul lor, dorind să vadă staus-quo-rul schimbat — în ei înşişi şi în
bisericile lor. Ei au început să strige la Dumnezeu cu insistenţă; rugăciunea dă
naştere la trezire, care, la rândul ei, dă naştere la mai multă rugăciune. E ca şi în
Psalmul 80 unde Asaf deplânge starea tristă a timpului său, zidurile dărâmate,
animalele sălbatice, viile arse. Apoi în versetul 18 el se roagă:; „învioreazărne
iarăşi şi vom chema Numele Tău!"
Duhul Sfânt este duhul rugăciunii. Numai când suntem plini de
Duhul simţim nevoia după Dumnezeu, ori încotro ne-am îndrepta. În timp ce
conducem maşina duhul nostru se poate îndrepta în mod spontan spre
Dumnezeu cu nevoile şi cererile noastre, cu mijlocirile noastre, chiar acolo, în
mijlocul traficului.
Dacă bisericile noastre nu se roagă, dacă oamenii nu au un apetit
pentru Dumnezeu, atunci ce mai contează câţi vin la serviciile de închinare? Îl
impresionează asta pe Dumnezeu?; Vă puteţi imagina îngeri spunând: „Oh,
băncile voastre! Incredibil ce frumoase sunt! Aici în cer noi am vorbit de ele ani
întregi. Şi luminile de la altar — ingenios! Felul în.care aţi plasat treptele ce duc
la amvon — e minunat..."
Mă îndoiesc,'
Dacă nu vrem să experimentăm apropierea de Dumnezeu aici pe
pămînt de ce am mai vrea să mergem în cer? Acolo El este centrul a tot ce se
întâmplă. Dacă nu ne bucurăm de prezenţa Lui aici şi acum, atunci cerul nu va
mai fi cer pentru noi. De ce ar trimite El acolo pe cineva care nu-L doreşte cu
pasiune aici pe pământ? Nu sugerez că am fi socotiţi neprihăniţi prin fapte, prin
rugăciune sau prin orice alt act de devotament. Nu sunt legalist. Dar să nu ne
eschivăm însă de la ce înseamnă cerul cu adevărat: să ne bucurăm de prezenţa
lui Dumnezeu, să ne facem timp să-L iubim, să-L ascultăm şi să-I dăm laudă.
Am vorbit cu pastor după pastor, unii din ei remarcabili şi „plini de
succes," care mi-au spus când nu era nimeni de faţă: „Jim, adevărul e că nu aş
putea avea o seară de rugăciune reală în biserica mea. Nu m-aş simţi bine cu un
număr mic de oameni. Dacă nu se spune ceva, nu se cântă sau nu se face vreo
anumită prezentare, oamenii pur şi simplu nu vin. Abia pot să-i ţin la un serviciu
de o oră şi asta numai o dată pe săptămână." Găsim genul ăsta de religie undeva
în Biblie? Isus însuşi nu-i poate aduna nici chiar pe cei din propriul Său popor!
Ce tragedie că prea adesea calitatea slujirii se măsoară mai mult prin
numărul de membri şi mărimea clădirii decât prin rezultate spirituale veritabile.
în calitate de predicator daţi-mi voie să fiu deschis cu voi. Predicarea în sine
poate deveni uşor o formă subtilă de divertisment. Când voi sta în picioare la
tronul de judecată al lui Hristos, El nu mă va întreba cât de bun orator am fost.
El nu mă va întreba câte cărţi am scris. Mă va întreba doar dacă am stat în rândul
bărbaţilor şi al femeilor care i-au învăţat pe alţii să cheme Numele Domnului,
rând care a început încă de pe vremea nepoţilor lui Adam.
Toată discuţia mea despre rugăciune a suferit un examen sever acum
câţiva ani, când eu şi Carol am trecut, timp de doi ani şi jumătate, prin cel mai
întunecos tunel pe care ni l-am fi putut imagina.
Fiica noastră cea mai mare, Chrissy, fusese un copil model. Însă pe
la 16 ani a început să se depărteze. Recunosc că nu am remarcat acest lucru—
eram prea ocupat cu biserica, plantând noi filiale, prezidând proiecte şi făcând
toate celelalte lucruri pe care poziţia mea le cerea. Între timp Chrissy nu se
depărta numai de noi, ci şi de Dumnezeu. Mai târziu ea a plecat şi de acasă. În
multe nopţi nu ştiam nici măcar unde era.
Când situaţia s-a agravat, am încercat totul. Am rugat-o,, am
implorat-o, am certat-o, am pedepsit-o, am încercat să o controlez cu ajutorul
banilor. Acum, când privesc înapoi îmi recunpsc nebunia acţiunilor mele. Nimic
n-a ajutat: ea se împietrea din zi în zi mai mult. Prietenul ei întrunea tot ce nu
doream noi pentru copilul nostru, :
Cum am rezistat în acea perioadă, nu ştiu. De multe ori, duminica
dimineaţa, mă îmbrăcam, îmi luam maşina şi conduceam până la Tabernacle cu
mult înaintea soţiei mele... şi, tot drumul până la uşa bisericii, timp de 25 de
minute plângeam. „Doamne cum voi face faţă celor trei servicii de astăzi? Nu
vreau să devin centrul atenţiei. Oamenii au propriile lor probleme — ei vin aici
pentru ajutor şi încurajare. O, Doamne, te rog: primul meu copil Chrissy."
Nu ştiu cum dar Dumnezeu mă ajuta atât cât să fac faţă unei alte
duminici lungi, Au fost momente când în timp ce ne închinam lui Dumnezeu şi
cântam, duhul meu aproape că evada de la ce se întâmpla în jur pentru a mijloci
pentru Chrissy. Trebuia să mă controlez pentru a mă concentra asupra nevoilor
oamenilor.
Tot în această perioadă am aflat că soţia mea, Carol trebuia operată
— histerectomie în zilele de convalescenţă, diavolul a profitat de starea ei pentru
a-i spune: S-ar putea să ai acest cor mare, să scoţi albume şi să ţineţi
evanghelizări la Radio City Music Hali şi toate celelalte. Foarte bine, tu şi cu
soţul tău puteţi continua să spuneţi lumii despre Hristos — însă eu îi voi avea pe
copiii voştri. îl am deja pe primid. Voi veni şi după ceilalţi doi.
Ca orice mamă care-şi iubeşte copiii, Carol a fost lovită de o teamă
şi o grijă imensă. Pentru ea familia însemna mai mult decât corul. într-o zi mi-a
spus: „Trebuie să plecăm din New York. Vorbesc serios. Atmosfera de aici ne-a
răpit deja primul copil. Nu putem continua să creştem copiii aici. Dacă tu v rei să
stai n-ai decât — însă eu voi pleca cu ceilalţi copii. Nu glumesc deloc.".
„Carol,,, i-am răspus, „nu putem face asta. Nu putem pleca pur şi
simplu fără să ştim ce vrea Dumnezeu de la noi"
Carol nu se răzvrătea/ era doar deprimată după operaţie. Până la
urmă a hotărât să nu împacheteze şi să nu fugă. Îtr-o zi s-a aşezat la pian şi
Dumnezeu i-a dat, în acea vale adâncă a disperării, o cântare care a atins mai
mulţi oameni decât cele pe care le scrisese anterior:

În clipele mele de teamă


Prin fiecare durere şi fiece lacrimă
Există un Dumnezeu care mi-a rămas credincios.
Când puterea mea s-a dus
Când nu mai am nici un cântec în inimă În dragoste, El s-a dovedit credincios.
Fiecare cuvânt pe care 1-a promis e adevărat.
ÎL văd pe Dumnezeu făcând ceea ce credeam că e imposibil ;
El a rămas credincios, credincios faţă de mine.
Când privesc în. urmă, văd dragostea şi mila Sa
Deşi am întrebări -în inimă şi mă-ndoiesc
El îmi rămâne credincios.
Când inima mea era departe
În zilele când nu mă puteam ruga
Dumnezeul meu mi-a rămas totuşi credincios.
În zilele pe care le-am cheltuit pentru mine
Când umblam după ceea ce-mi făcea plăcere
Chiar şi atunci Dumnezeu mi-a rămas credincios.
El mă aşteaptă cu braţele deschise
Ori de câte ori mă întorc la El
Şi încă o dată văd că mi-a rămas credincios.
El a rămas credincios, credincios faţă de mine...

Chemam noi Numele Domnului în toate aceste necazuri? într-un


anume sens, da. Dar nu mă puteam abţine să nu acţionez şi pe cont propriu.
Eram încă, într-o anumită măsură jucătorul de baschet care vrea să ia mingea, să
o izbească de podea, să facă ceva, să spargă zidul apărării oriunde găseşte un
punct slab. Dar cu cât încercam, eu mai mult cu atât Chrissy devenea mai
reluctantă. Apoi, într-o zi de vară pe când eram singur în Florida am primit un
telefon de la un pastor pe care i-1 recomandasem lui Chrissy. „Jim," mi-a spus
el, „vă iubesc pe tine şi pe soţia ta, dar adevărul e că Chrissy va face ceea ce va
vrea ea. Nu prea mai ai de ales, acum când are 18 ani. Ea e hotărâtă. Voi va
trebui să acceptaţi indiferent de decizia pe care o va lua ea."
Am închis telefonul. Ceva în străfundul sufletului meu a început să
strige. „Niciodată! Niciodată nu voi accepta ca Chrissy să fie departe de Tine,
Doamne!" Ştiam că dacă ea va continua să meargă pe calea pe care şi-a ales-o
nu o va aştepta decât distrugerea.
Încă o dată,, ca atunci în 1972, mintea mea s-a luminat. Dumnezeu
m-a lăsat în mod clar să înţeleg că trebuie să mă opresc din a plânge, a striga sau
a vorbi cu oricine altcineva despre Chrissy. Singurul cu care urma să vorbesc de
acum încolo era Dumnezeu. De fapt, ştiam că n-ar mai fi trebuit să iau legătura
cu Chrissy până când Dumnezeu nu va acţiona. Trebuia doar să cred şi să iau
aminte la lucrurile despre care am predicat adesea.
Cheamă-Mă în ziua necazului şi îţi voi răspunde. Potop de lacrimi s-a revărsat
asupra mea. Ştiam că trebuie să cedez controlul asupra situaţiei.
Întors acasă în New York am început să mă rog cu o intensitate şi o
credinţă sporită aşa cum nu am mai făcut-o niciodată înainte. în ciuda veştilor
rele pe care le primeam despre Chrissy, eu continuam să mijlocesc şi chiar am
început să-L laud pe Dumnezeu pentru ceea ce ştiam că va face în curând. N-am
mai încercat să o vad. Eu şi Carol am petrecut Crăciunul într-o adevărată tristeţe.
Arătam jalnici în încercarea de a deschide cadourile alături de ceilalţi
doi copii, fără Chrissy. A venit şi februarie. Într-o seară rece de marţi, la
serviciul de închinare, am vorbit din Fapte 4, despre cutezanţa cu care biserica
chema Numele Domnului în timpul persecuţiei. Am început timpul de rugăciune
fiecare înălţându-şi glasul spre Domnul simultan.
Unuldintre uşieri mi-a întins un bilet. O tânără pe care o simţeam
foarte sensibilă în duhul îmi scrisese: Pastor Cymbala, simt că trebuie să oprim
întâlnirea şi să ne rugăm cu toţii pentru fiica dumneavoastră,
Am ezitat. Era corect oare să schimb cursul serviciului şi să mă concentrez
asupra nevoii mele personale?
Şi totuşi ceva din acel bilet părea să sune corect. în câteva minute am
luat microfonul şi am spus congregaţiei ceea ce tocmai se întâmplase. „Adevărul
e," am spus eu, „deşi nu am vorbit mult despre acest subiect, că fiica mea este
departe de Dumnezeu în aceste zile. Pentru ea răul este bine şi binele este rău;
lumina e întuneric şi întunericul e lumină. Dar eu ştiu că Dumnezeu poate
ajunge până la ea. Am să-l rog pe pastorul Boekstaaf să ne conducă în rugăciune
pentru Chrissy. Să ne dăm toţi mâinile."
Pe când asociatul meu conducea oamenii în rugăciune, eu stăteam în
spatele lui cu mâinile pe umerii săi. Lacrimile mele secaseră, însă m-am rugat
cât de bine am ştiut eu.
Pentru a descrie ce s-a întâmplat în următoarele minute nu pot decât
să împrumut o metaforă: Biserica se transformase într-o sală de naştere. Sunetele
femeii care dă naştere nu sunt plăcute, însă rezultatele sunt minunate. Pavel ştia
acest lucru când a scris: „Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii,
până ce va lua Hristos chip în voi..." (Galateni 4:19).
Un geamăt, un sentiment de hotărâre disperată se ridica din mulţime,
ca şi cum ea ar fi spus: „Satan, tu nu vei avea această fată. Ia-ţi mâinile de pe ea
— căci ea se va întoarce!" Eram copleşit. Forţa acestei vaste mulţimi care chema
pe Dumnezeu aproape că m-a trântit la pământ.
Când am ajuns acasă în acea seară, Garol mă aştepta. Ne-am aşezat
la masa din bucătărie şi i-am spus: „S-a terminat
„Ce s-a terminat? s-a mirat ea.
„S-a terminat cu Chrissy. Ar fi trebuit să fii cu noi în seara asta la
rugăciune. Ascultă ce-ţi spun acum. Dacă există un Dumnezeu în ceruri atunci
tot acest coşmar se va sfârşi." I-am descris ceea ce se întâmplase.

ÎNTOARSĂ DIN ABIS


Treizeci şi două de ore mai târziu, joi dimineaţa pe când mă
bărbieream, Carol a năvălit pe uşă, cu ochii larg deschişi, „Du-te jos!" a spus ea
abia ţrăgârţdu-şi sufletul. „Chrissy e aici."
„Chrissy? Aici?" . .
„Da! Du-te odată!" .
„Dar, Carol, eu tocmai..."
„Du-te odată jos," m-a implorat ea. „Pe tine vrea să te vadă."
Mi-am şters spuma de pe faţă şi m-am îndreptat spre scări cu inima
gata să-mi sară din piept. Când am ajuns aproape de bucătărie am văzut-o pe
fiica mea pe pardoseală pe mâini şi pe genunchi suspinând. Am strigat-o cu
precauţie:
„Chrissy?"
Ea s-a agăţat de piciorul meu şi a început să-şi reverse angoasa. „Tati
— tati --- am păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Am păcătuit împotriva mea
însămi. Am păcătuit împotriva ta şi împotriva mamei. Te rog, iartă-mă."
Vederea mi s-a întunecat de lacrimi la fel ca şi a ei. Am ridicat-o de jos, am
ţinut-o în braţele mele şi am plâns împreună.
Deodată ea s-a îndepărtat. „Tati, cine s-a rugat pentru mine?" m-a
întrebat ea cu un tremur. „Cine s-a rugat pentru mine?" Vocea aceea era ca a
unui judecător.
„Ce vrei să spui,Chrissy?"
„Marţi seara, tati — cine s-a rugat pentru mine?" Şi cum nu spuneam
nimic, ea a continuat:
„Pe la mijlocul nopţii Dumnezeu m-a trezit şi mi-a arătat abisul spre
care mă îndreptam. Era fără fund — şi m-am speriat de moarte. Mi-era atât de
frică! Mi-am dat seama cât de împietrită am fost. Cât de greşită şi de răzvrătită.
Dar în acelaşi timp se părea că Dumnezeu Şi-a pus braţele
împrejurul meu şi mă ţinea strâns. Şi pe când mă oprea din alunecare, El mi-a
spus: „Eu încă te iubesc/ Tati, spune-mi adevărul — Cine s-a rugat pentru mine
marţi seara?"
M-am uitat în ochii ei înroşiţi şi mi-am regăsit încă o dată fiica pe care o
crescusem.
Întoarcerea lui Chrissy la Domnul era un lucru real. în toamna
aceluiaşi an, Dumnezeu, în mod miraculos a deschis posibilitatea ca ea să se
înscrie la un colegiu biblic, unde, nu numai că s-a pus pe studii, dar a început să
formeze şi grupuri de muzică şi un cor mare ca al mamei ei.
Astăzi ea e soţie de pastor în Vestul Mijlociu şi are trei copii
minunaţi. Prin toate aceste lucruri, eu şi Carol am învăţat, cum nu o mai
făcuserăm înainte că rugăciunea persistentă către Domnul poate să rupă orice
legătură a diavolului, pentru că la Dumnezeu nimic nu e cu neputinţă.
În aceste vremuri tulburi nu exista o altă cale pentru creştini.

5
Ziua în care Isus S-a mâniat

Asemenea majorităţii creştinilor, ador imaginea mentală a unui Isus,


care ridică mielul pe umeri şi îl duce într-un loc sigur.
Ador imaginea serafică a Copilului din iesle.
Ador povestirea în care Isus hrăneşte mulţimile cu pâine şi peşte.
Când mă gândesc la Isus cum moare pe cruce pentru a plăti păcatul
meu, sunt adânc mişcat.
Mă minunez la vederea Lui, ieşind afară din mormânt, viu, în
dimineaţa învierii.
Dar există o imagine a lui Isus care, sincer vorbind, pare să nu-şi
găsească locul. E atât de uluitoare încât mă întreb de ce a pus-o Dumnezeu în
Biblie... nu numai o dată, ci de două ori. A doua relatare e în Marcu 11:15-18:

Au ajuns în Ierusalim; şi Isus a intrat în Templu. A început să


scoată afară pe cei ce vindeau şi cumpărau în Templu; a răsturnat mesele
schimbătorilor de bani, şi scaunele celor ce vindeau porumbei. Şi nu lăsa pe
nimeni sa poarte vreun vas prin Templu. Şi-i învăţa şi zicea: „Oare nu este
scris:
"Casa Mea se va chema o casă de rugăciune pentru toate neamurile?'
Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari." Preoţii cei rnai de seamă şi
cărturarii, când au auzit cuvintele acestea, căutau cum să-L omoare; căci se
temeau de El, pentru că tot norodul era uimit de învăţătura Lui.
Fără îndoială că cei doisprezece ucenici erau la fel de şocaţi ca şi
mulţimea; nu se spune că ei l-ar fi ajutat pe Stăpânul lor să curăţe Templul. Isus
a început, de unul singur, să răstoarne mesele, blocând pe cei care cărau lucruri
şi spunând: „Luaţi astea de aici. Nu le puteţi aduce prin curte." S-a năpustit
asupra vânzătorilor de boi, oi şi porumbei. „Afară! Luaţi-vă catrafusele de aici!"
Ce s-a întâmplat cu acel Isus iubitor? Cineva care se irita atât de tare
cu siguranţă nu umbla în Duhul, nu-i aşa? Dar acesta era Isus Hristos. De fapt,
prima dată când făcuse lucrul acesta, cu doi ani înainte (Ioan 2), îşi făcuse chiar
şi un bici. El îi alunga în mod fizic pe oameni afară din Templu!
Ce 1-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să se agite aşa de tare?
Casa Lui era folosită pentru alte scopuri decât acelea cărora le era
destinată:
Şi pe când penele zburau, banii se rostogoleau pe jos şi negustorii
strigau după poliţie, Isus şi-a ridicat glasul deasupra zgomotului: „Acest loc
arată şi miroase mai mult a târg decât a Templu. Ce s-a întâmplat cu cuvânţul lui
Isaia referitor la adevăratul scop al acestei clădiri — acela de a fi o casă de
rugăciune pentru toate naţionalităţile şi rasele? Afară! Ieşiţi toţi afară!"

NU-ŞI FĂCEAU DECÂT SLUJBA


Ciudăţenia acestei întâmplări este că, dacă Eyewit-ness News (un
canal de televiziune, n. tr.) i-ar fi intervievat pe oricare dintre negustorii din
aceea zi, ei şi-ar fi apărat cu tărie dreptul lor de a fi acolo. „Noi oferim un
serviciu esenţial închinătorilor," ar fi spus ei. „Cum altfel şi-ar face oamenii rost
de animalele cerute pentru jertfă. Când locuieşti la o distanţă considerabilă nu
poţi să-ţi aduci oile şi vitele pe străzile Ierusalimului. Noi trebuie să ajutăm la
îndeplinirea programului..." însă, desigur, ei mai adăugaseră şi ceva la preţul
normal.
Schimbătorii de bani ar fi spus la fel. „Toţi trebuie să plătească taxa
şi oamenii nu pot intra cu orice fel de bani, greceşti, romani sau macedonieni. Le
trebuie monede speciale, bătute aici în Ierusalim. Noi îi ajutăm să-şi rezolve
problemele financiare." însă şi ei încasau profituri grase.
Pentru noi cei implicaţi în predicarea Evangheliei, în muzică, în
publicarea de materiale creştine, şi în alte lucrări de acest gen, există un mesaj
tăios aici: Isus nu e impresionat deloc de comercialismul religios. El nu e
preocupat dacă doar facem lucarea lui Dumnezeu, ci şi cum o facem şi de ce o
facem. La Tronul de Judecată al lui Hristos, principalele întrebări pentru mine nu
se vor referi la creşterea sau bugetul de la Brooklyn Tabernacle, ci la motivul
pentru care am păstorit eu această biserică şi cu ce duh.
Dacă cânţi într-un cor, întrebarea nu e dacă ai cântat bine notele, ci
pur şi simplu de ce ai cântat.
Dacă predai la şcoala duminicală, o faci cu o inimă care radiază
dragostea lui Dumnezeu pentru elevi sau din alt motiv?
Mă înspăimânt când citesc pretenţiile pe care unele grupuri de
muzică creştină contemporană le stipulau în contracte. Pentru a ţine un concert
la biserica ta, onorariul va fi de atât (cu cât mai multe zerouri), plus biletele de
avion dus-întors — cel mai adesea la clasa întâi, nu la clasa a doua. Fiecare
detaliu legat de cazare este riguros specificat, până la „sushi pentru 20 de
persoane," care să-i aştepte la hotel cum am avut într-un caz. Toate acestea sunt
făcute ca într-un final grupul să stea în faţa cetăţenilor oraşului şi să-i îndemne
„puneţi-vă încrederea în Domnul pentru toate nevoile voastre."
Strămoşii noştri din acele zile când se întâlneau în aer liber,
obişnuiau să spună că dacă oamenii pleacă de la întâlnire vorbind despre cât de
frumos au cântat cântăreţii, atunci întâlnirea a dat greş. Insă dacă oamenii pleacă
acasă spunând lucruri precum: „Cât de bun este Dumnezeu! El mi-a vorbit în
seara aceasta într-un mod atât de minunat," înseamnă că a fost o întâlnire reuşită.
Scena nu trebuie împărţită cu Domnul.
Schimbătorii de bani din primul secol erau în Templu, însă ei nu
aveau duhul Templului. Poate că jucau un rol legitim în ajutarea oamenilor care
veneau mereu la închinare, însă erau în neconcordanţă cu întregul scop al Casei
Domnului.
Spune Biblia undeva, din Geneza până în Apocalipsa: „Casa Mea
se va numi o casă de predicare?"
„Atmosfera din casa Tatălui Meu," părea să spună Isus, „ trebuie sa
fie o atmosferă de rugăciune. Mirosul dimprejurul Tatălui trebuie să fie cel al
oamenilor care îşi deschid inimile în închinare şi implorare. Acesta nu e un loc
de făcut bani. Aceasta este o casă unde se cheamă Numele Domnului."
Nu vreau câtuşi de puţin să sugerez că Templul din Ierusalim,
construit de către Irod cel Mare, ar fi corespondentul direct al bisericilor noastre
de astăzi. Dumnezeu nu-Şi mai concetrează prezenţa într-o clădire anume. De
fapt Noul Testament ne învaţă că noi suntem acum locuinţa Lui; El locuieşte în
oamenii Săi. Cu cât mai important este atunci mesajul lui Isus cu privire la
prioritatea rugăciunii?
L-am văzut pe Dumnezeu făcând mult mai mult în vieţile
oamenilor în timpul a zece minute de rugăciune reală decât prin zece dintre
predicile mele.
Trăsătura care ar trebui să definescă bisericile creştine, pe creştini,
întâlnirile creştineşti este aroma rugăciunii. Nu are importanţă care este tradiţia
mea sau a ta. Oricum casa nu ne mai aparţine nouă; ea este a Tatălui.
Spune Biblia undeva, din Geneza până în Apocalipsa: „Casa Mea se
va numi o casă de predicare?"
Sau spune ea „Casa Mea se va numi o casă a muzicii?"
Bineînţeles că nu.
Biblia spune însă: „Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru
toate popoarele." Predica, muzica, citirea Cuvâtului îşi au şi ele locul lor. Cred în
ele şi le practic pe toate. însă ele nu trebuie niciodată să primeze în faţa
rugăciunii ca un semn definitoriu al prezenţei lui Dumnezeu. L-am văzut pe
Dumnezeu făcând mult mai mult în vieţile oamenilor în timpul a zece minute de
rugăciune reală decât prin zece dintre predicile mele.

PRINCIPALA CARACTERISTICĂ A BISERICII


Aţi remarcat vreodată că Isus a lansat Biserica Creştină nu atunci
când cineva a predicat, ci în timp ce oamenii se rugau? în primele două capitole
din Faptele Apostolilor, apostolii nu, făceau altceva decât să stea în aşteptare. Şi
pe când erau acolo... închinându-se, comunicând cu Dumnezeu, lăsându-L pe
Dumnezeu să-i modeleze şi să le purifice duhurile, să le facă acele operaţii de
inimă pe care numai Duhul Sfânt le poate face... a luat naştere Biserica. Duhul
Sfânt a fost turnat.
Dacă astfel naşte Dumnezeu o biserică, ce putem spune noi astăzi
când întâlnirile de rugăciune aproape au dispărut din multe biserici?
Dacă astfel naşte Dumnezeu o biserică, ce putem spune noi astăzi
când întâlnirile de rugăciune aproape au dispărut din multe biserici?
.
Oare numai mie singur mi se face ruşine când liderii religioşi din
America discută despre reintroducerea rugăciunii în şcolile publice? Nu mai
avem atâta rugăciune nici măcar în multe dintre bisericile noastre! Ai crede că,
din smerenie, ne vom ţine gura referitor la acest subiect până când vom practica
în bisericile noastre ceea ce propovăduim.
Sunt sigur că în şcolile din vremea împăraţilor romani nu se făceau
rugăciuni către Dumnezeu. Dar atunci primilor creştini părea să nu le pese ce
făceau Caligula sau Claudiu sau Nero. Cum putea vreun împărat să-L oprească
pe Dumnezeu? De fapt cum ar fi putut demonii iadului să facă progrese când
poporul lui Dumnezeu se ruga şi-I chema Numele? Imposibil.
Nu-i vedem pe Petru şi Ioan, din Noul Testament, frământându-şi
mâinile şi zicând: „Oh, ce vom face? Caligula e bisexual, vrea să-şi
nominalizeze calul în Senatul roman... ce model groaznic de conducere! Cum
vom răspunde noi acestei grozăvii?"
Să nu ne mai jucăm cu noi înşine. Să nu ne distragem atenţia de la
viaţa slabă de rugăciune din propriile noastre biserici! în capitolul 4 din Faptele
Apostolilor, când apostolii au fost arestaţi pe nedrept, duşi la închisoare şi
ameninţaţi, nu au protestat şi nici nu au avut nevoie de vreo pârghie politică. Ci
s-au îndreptat spre o întâlnire de rugăciune. Curând, locul acela vibra de puterea
Duhului Sfânt (v.23-31).
Apostolii aveau acest instinct: când eşti în necaz, roagă-te. Când eşti
intimidat, roagă-te. Când eşti provocat, roagă-te. Când eşti persecutat, roagă-te.
Traducătorul englez al Bibliei, J.B. Phillips, după ce a terminat de
tradus această secţiune din Scripturi, nu s-a putut opri să nu reflecte la ceea ce a
observat. în prefaţa din 1955 a primei sale ediţii a cărţii Faptele Apostolilor, el
scrie:
Este imposibil să petreci câteva luni în studiul intens al acestei
cărţi scurte... şi să nu fii profund mişcat şi, ca să fiu sinceri, chiar tulburat.
Cititorul este mişcat pentru că vede Creştinismul, adevăratul Creştinism, în
acţiune pentru prima dată în istoria omenirii. Biserica nou-născuta, la fel de
vulnerabilă ca un copilaş, fără bani, fără influenţă sau putere, în sensul
obişnuit al cuvântului, porneşte cu bucurie şi curaj să câştige lumea
păgână pentru Dumnezeu, prin Hristos...
Totuşi nu putem să nu ne simţhn şi tulburaţi, nu numai mişcaţi,
pentru că aceasta e biserica ce ar trebui să existe şi astăzi, viguroasă şi
flexibilă. Acelea erau zilele de dinainte ca ea să se îmbogăţească şi să fie
sufocată de prosperitate sausupra-organizare. Aceşti oameni nu au făcut „caz
de credinţa lor", ci pur şi simplu credeau; nu îşi „spuneau" rugăciunile, ci se
rugau cu adevărat. Nu ţineau conferinţe pe tema medicinii psihosomatice, ci
în mod simplu îl vindecau pe cel bolnav, însă, dacă după standardele
moderne, ei erau oameni simpli şi naivi, trebuie să admitem cu tristeţe că erau
deschişi faţă de Dumnezeu într-un mod care este aproape necunoscut astăzi.1
Deschişi faţă de Dumnezeu... nu stârneşte acest lucru duhul din voi?
Această scurtă expresie însumează secretul puterii bisericii timpurii, un secret
care nu s-a schimbat deloc de-a lungul celor 20 de secole.

NIMENI NU E PREA ÎMPIETRIT


O notiţă fascinantă apare în Fapte 9 atunci când Saul din Tars, un
violent prigonitor al bisericii s-a convertit şi Dumnezeu avea nevoie de un
credincios care să-1 călăuzească: Era normal ca nici un creştin să nu dorească să
fie primprejurul acestui om. Şi totuşi Dumnezeu l-a înduplecat pe Anania
spunându-i: „Scoală-te, du-te... şi caută în casa lui Iuda pe unul zis Saul, un om
din Tars. Căci iată, el se roagă," (v. 11). Se pare că aceasta era dovada că totul se
schimbase. „E în regulă Anania... linişteşte-te... nu trebuie şă-ţi mai fie frică
acum, nu mai e nici o primejdie. El se roagă."
Acum câţiva ani, L-am văzut pe Domnul schim bând un om la fel de
dur, ca răspuns la rugăciunea credinţei, întreaga atmosferă care 1-a atins pe
Ricardo Aparicio s-a născut din rugăciune.
Cele mai multe din lucrările bisericii noastre nu au început ca urmare
a vreunei idei strălucite născute la vreuna din întâlnirile pastorilor, De obicei,
noi nu spunem: „Să începem să ne ocupăm de oamenii străzii şi apoi să recrutăm
laici care să lucreze pentru noi." De-a lungul anilor am învăţat să-L lăsăm pe
Dumnezeu să de-a naştere unei idei în inimile oamenilor, care sunt sensibili
spiritual, care încep să se roage şi să simtă o chemare. Apoi ei sunt cei care vin
la noi: „Vrem să începem cutare sau cutare lucrare," spun ei şi lucrarea porneşte
şi rezistă. Descurajarea, complicaţiile şi alte atacuri ale vrăjmaşilor nu o distrug.
Un bărbat, pe nume Terry şi alţi câţiva au devenit din ce în ce mai
preocupaţi de categoria bărbaţilor prostituaţi care lua amploare în regiunea
Lower West Side din Manhattan, într-un loc numit „minele de sare". Acolo se
păstra sarea pentru dezgheţarea străzilor oraşului în timpul iernii. Această
subcultură bolnavă ajunge până la 200 de bărbaţi în perioada caldă. Locuind în
maşini abandonate sau în găuri subterane, mulţi dintre ei se îmbracă în rochii şi
se oferă clienţilor care trec pe acolo — unii dintre ei oameni influenţi şi bogaţi,
în limuzine strălucitoare.
Majoritatea lor au fost violaţi în copilărie de un adult dintre rudele
lor. La „minele de sare" ei încep de la vârsta de 16 ani însă nu rezistă mult după
40 de ani. La acea vârstă ei sunt fie în închisoare, fie morţi din cauza vreunei
boli transmisă pe cale sexuală sau din cauza supradozei de droguri. în vecinătate
sunt multe baruri frecventate de homosexuali sado-masochişti. Unii dintre
bărbaţii prostituaţi poartă lame pentru a se apăra.
Echipa noastră a început prin a le aduce mâncare şi pături, sâmbăta,
în timpul zilei, când bărbaţii nu erau distraşi de „munca" lor. Deşi câştigau
considerabil; ei îşi risipeau banii pe droguri. Iar pentru mâncare căutau în
buncăre şi lăzi de gunoi.
Era extrem de greu să simţi compasiune pentru aceşti indivizi, să le
înţelegi viaţa nenorocită. Marţi seara ne rugam adesea pentru dragoste,
compasiune şi protecţie.
Fiica mea, Susan, acum adolescentă, a intrat şi ea în acea echipă şi
nu o dată mi-a spus: „A fost atât de frustrant seara trecută! îi vorbeam acestei
regine a homosexualilor despre Isus şi el mă asculta cu mare atenţie. Şi tocmai
când mă gândeam că vom ajunge la un rezultat, o limuzină se opreşte în dreptul
nostru, uşa din spate se deschide, o mână îl cheamă... şi el dispare. Îmi pare rău
Susan, trebuie să mă apuc de treabă acum îmi spune el."
Însă nu totul a fost în zadar. Într-o după-amiază de duminică, cu
jumătate de oră înaintea începerii serviciului, Terry bate la uşa biroului meu:
„Pastore Cymbala! Am adus 27 de bărbaţi de la „minele de sare". Nu e mi
nunat!"
„Cum s-a întâmplat?" l-am întrebat eu.
„Am luat mai multe microbuze şi i-am adus. Pentru mulţi dintre ei
aceasta este prima oară când se află într-o biserică."
Mai târziu am aflat că unul dintre ei avea un cuţit în mânecă „pentru
orice eventualitate".
Adunarea de oameni s-a comportat normal faţă de ei chiar dacă
bărbaţii nu arătau — sau miroseau — întocmai ca nişte americani. La sfârşitul
serviciului câţiva din ei şi iau predat inimile Domnului. Alţii stăteau
înmărmuriţi, în vreme ce membrii bisericii îi salutau cu zâmbete şi strângeri de
mână.
Mergând pe intervalul dintre bănci, m-am ciocnit de o femeie
atractivă, în rochie neagră, cu păr blond, lung până la umeri, unghii îngrijite,
ciorapi negri şi pantofi cu toc. „Mă scuzaţi, doamnă!" am spus eu.
Ea s-a întors.... şi cu o voce groasă, cu un puternic accent spaniol a
replicat: „Nici o problemă, omule."
Pentru moment inima a încetat să-mi mai bată. La urma urmelor acea
persoană nu era femeie. Insă nu era nici un travestit de doi bani. In faţa mea
stătea o „femeie" mortală — slabă, fără păr pe corp, graţie tratamentului
hormonal. Singurul indiciu vizual care îl trăda, când m-am uitat mai cu atenţie,
era mărul lui Adam.
M-am apropiat de soţia mea şi i-am şoptit: „Carol, n-o să-ţi vină să
crezi, însă persoana de acolo e bărbat."
„Nu-ţi bate joc de mine!" mi-a răspuns ea.
„Nu glumesc. £ bărbat, crede-mă."
Numele lui era Ricardo, cunoscut pe stradă sub numele de „Sarah",
mi-a raportat Terry mai târziu. El era cel mai rău dintre toţi pentru că îi
introducea pe tinerii băieţi în lumea cocainei şi a prostituţiei. Ricardo se vindea
de cel puţin zece ani şi epuizarea a început să pună stăpânire pe el. Imaginaţi-vă
disperarea cu care lucrau aceşti bărbaţi în fiecare noapte pentru a câştiga 400-
600 de dolari pe care îi terminau apoi imediat pe cocaină, dormind pe sub pod...
şi trezindu-se a doua zi dimineaţa pentru a aduna de prin gunoaie ceva de
mâncare. Iar când seara se apropia o luau din nou de la capăt.
Ricardo a continuat să vină la întâlnirile noastre şi şi-a dat brusc
seama că el ar putea fi altfel. Acest Isus chiar putea să-1 elibereze de sub
influenţa cocainei. Poate că acest Isus ar mai fi putut să-1 preschimbe într-un
bărbat adevărat, nu o natură dublă aşa cum credea el că este. Încă din copilărie i
se spunea, în glumă, că e efeminat. Mama lui îl implorase să ignore
homosexualitatea şi el a încercat, însă în zadar. Voinţa nu 1-a ajutat niciodată.
Dar ideea că Dumnezeu era mai puternic, că Dumnezeu ar fi putut de
fapt să-1 schimbe în interior... era o noutate pentru el. Ricardo a continuat să
asculte şi după aproximativ o lună el şi-a predat inima Domnului. Nu a fost o
convertire dramatică; nici măcar nu sunt sigur când a avut loc. Însă a fost reală
în interiorul lui.
Nu voi uita niciodată seara când l-am prezentat bisericii. El a stat în
picioare înaintea noastră, un pic timid, în haine de bărbat. Părul lui blond fusese
tuns şi se vedea deja la rădăcină culoarea lui normală. Lacul de pe unghii i-a fost
şters şi ungiile tăiate. Instrucţiunile lui Terry şi ale celorlalţi lucrau la scimbarea
mentalităţii din subconştientul său: „Nu Ricardo, nu-ţi încrucişa aşa picioarele.
Pune-ţi glezna peste celălalt genunchi..." Sună ciudat, însă ei au fost nevoiţi să
înceapă cu „prima lecţie" despre cum stă şi cum merge un bărbat.
Congregaţia nu putea decât să se bucure şi să-L laude pe Dumnezeu
pentru această minune. Ricardo stătea acolo buimăcit neînţelegând de ce se
făcea zgomot. De ce aplaudau toţi aceşti oameni?
În lunile care au urmat, Ricardo a făcut un progres imens în viaţa lui
spirituală. Am avut nevoie de trei luni pentru a-1 pregăti doar pentru a fi
acceptat într-un centru de reabilitare a dependenţilor de droguri. Cu toate
acestea, hotărârea lui de a-L urma pe Hristos era fermă. Cele vechi s-au dus, cele
noi le-au luat indiscutabil locul.
Ricardo a fost scos la lumină din cea mai neagră groapă. C.H.
Spurgeon a spus odată că, atunci când un bijutier vrea să îşi arate cele mai
frumoase diamante, el le aşează pe o bucăţică de catifea neagră. Contrastul din-
tre bijuterie şi catifeaua întunecată evidenţiază strălucirea. In acelaşi mod,
Dumnezeu face cea mai splendidă lucrare acolo unde totul pare fără speranţă.
Oriunde există durere, suferinţă şi disperare acolo este şi Isus. Acolo este şi locul
oamenilor Săi — printre cei ce sunt vulnerabili, printre cei care cred că nimănui
nu-i pasă de ei. Există vreun loc mai optim în care frumuseţea unui creştin să
strălucească?
Ricardo s-a mutat ulterior în Texas. într-o vară, pe când eram în
Dallas, am dat peste el. A fost nemaipomenit să văd transformarea. Câştigase în
greutate şi arăta a bărbat din cap până în picioare. L-am îmbrăţişat şi el mi-a
provocat apoi un nou şoc.
„Pastore, aş vrea să vă întoarceţi din nou aici peste două săptămâni.
Mă căsătoresc!"
„Ce faci?" Mintea mea s-a întors la prima noastră întâlnire, când l-am văzut în
rochie.
„O, da.," mi-a spus el. „Am întâlnit o credincioasă pe nume Betty.
Ne iubim din toată inima şi acum ne căsătorim."
Faptul că Ricardo avea SIDA a complicat situaţia, însă cu ajutorul
consilierii şi a sfaturilor date de specialişti, el şi Betty au întemeiat împreună o
nouă familie.

O MĂRTURIE CE TREBUIA LĂSATĂ


Câţiva ani mai târziu, în ajunul Crăciunului, pe când mă aflam în
biroul meu, chiar înainte de serviciul de dumincă după-amiază am primit un
mesaj care spunea că Ricardo e pe moarte. El dorea să vorbească cu mine.
M-am lăsat moale pe scaun şi ridicând receptorul am auzit vocea lui
Betty salutându-mă: „Bună ziua pastore... Vi-1 voi da pe soţul meu la telefon...
dar nu veţi reuşi să-1 auziţi prea bine pentru că e foarte slăbit. Îşi mai aminteşte
însă de ceea ce aţi făcut pentru el, atât dumneavoastră cât şi biserica."
Imediat după aceea am auzit o voce şoptită şi fragilă spunând:
„Pastore — Cymbala — sunt atât de — bucuros — să vă — aud."
Am înghiţit cu greu nodul din gât. Ricardo a continuat, forţându-se să articuleze
silabele: „Nu — voi — uita — niciodată cum — m-aţi primit — printre — voi.
— Mulţumesc — atât— de — mult."
Instinctele mele de slujitor s-au trezit şi eram gata să-i ţin un mic
discurs mângâietor, să-i spun că în curând va merge în cer, că va ajunge acolo
înaintea mea, dar că îl voi vedea de cealaltă parte pentru toată veşnicia...
Duhul Sfânt m-a oprit. Nu! părea să spună o voce. Luptă pentru el!
Strigă la Mine pentru el!
Am schimbat cursul discuţiei. „Ricardo, mă voi ruga pentru tine
chiar acum. Nu încerca să te rogi împreună cu mine; păstrează-ţi puterile." Am
început să mijlocesc cu intensitate, luptând împotriva morţii care îşi întindea
vălul asupra lui. „O, Doamne, atinge-te de Ricardo cu puterea Ta! încă nu a venit
vremea să moară. Refă-1 Tu, pentru gloria Ta mă rog." îmi amintesc chiar că am
lovit de câteva ori biroul cu pumnul.
Când am terminat, m-am dus direct în sală unde serviciul începuse,
am cerut un moment şi am spus: „Tocmai am vorbit la telefon cu Ricardo, pe
care majoritatea dintre voi îl cunoaşteţi. Din toate colţurile sălii erau îndreptate
spre mine feţe pe care se putea citi aşteptarea. „E foarte bolnav de SIDA — însă
vreau să ne rugăm pentru reabilitarea lui."
Acest anunţ a slobozit un torent de rugăciune al oamenilor care
strigau spre Dumnezeu pentru Ricardo.
Două zile mai târziu am sunat-o pe Betty. „Pastor Cymbala, e
incredibil!" mi-a raportat ea. „După ce aţi vorbit voi doi el a adormit — şi a
doua zi — toate semnele vitale şi-au revenit. A început să mănânce după ce nu
pusese nimic în gură zile întregi."
Trei săptămâni mai târziu Ricardo a zburat chiar până în New York şi
ne-am pomenit cu el, fără să ne anunţe, la întâlnirea de marţi seara. Mulţimea s-a
umplut de bucurie.
In inima mea am simţit că Dumnezeu l-a cruţat pentru un motiv
anume: să-şi înregistreze mărturia pe o casetă video astfel încât şi alţii să ajungă
să-i cunoască remarcabila poveste. Acest plan s-a concretizat într-un segment
emoţionant de opt minute din concertul înregistrat pe caseta video numită Live
at Madison Square Garden al corului Brooklyn Tabernacle. Puterea izvorâtă din
mărturia lui, filmată pe străzile de la „minele de sare" este copleşitoare. Ar
putea, în parte, explica de ce caseta ne-a făcut surpriza de a rămâne luni de zile
pe lista naţională Bilbonrd a celor mai bine vândute casete.
Ultima dată când l-am văzut pe Ricardo, un an mai târziu, pierduse
din nou din greutate. „Sunt atât de obosit", mi-a spus el. „Am luptat destul
împotriva aces tei boli; acum vreau să merg la Isus. Sunt gata să plec, pentru că
acum mă ai pe video şi în anii ce urmează, mulţi vor afla cea făcut Isus în viaţa
mea." S-a stins din viaţă curând după aceea.
SECRETUL HARULUI
Povestea vieţii lui Ricardo este dovada a ceea ce Dumnezeu va face
ca răspuns la rugăciunea arzătoare. Nimeni nu este în afara harului Său. Nici o
situaţie, ori unde pe acest pământ nu este prea complicată pentru Dumnezeu.
Apostolul Pavel, beneficiind de acest har în propria lui viaţă, a vorbit
şi a scris despre el după aceea. El scoate în relief, în Romani 10:13-15 un lanţ de
evenimente care descriu mântuirea Noului Testament:

„Fiindcă oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit." Dar


cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela
despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Şi cum
vor propovădui dacă nu sunt trimişi?

Bisericile leagă adesea acest pasaj de lucrarea misionară de peste


ocean. „Trebuie să dăruim mai mult astăzi pentru a putea trimite misionari",
spun ei — ceea ce este adevărat. Insă acesta este doar începutul succesiunii date
de Pavel.

Trimiterea duce la propovăduire.


Propovăduireq duce la auzire.
Auzirea duce la credinţă.

Credinţa duce la a chema Numele Domnului


Observaţi că nu a crede este apogeul. Chiar marii reformatori
protestanţi care ne-au învăţat principiul sola fide („numai credinţa") au spus că
numai acordul intelectual singur nu aduce mântuire. Mai există un pas în
demonstrarea unei credinţe vii şi reale, cel de a chema Numele Domnului cu
toată inima şi cu tot sufletul.
Cele mai limpezi instrucţiuni pentru viaţa bisericii le găsim în
scrisorile pastorale, unde Pavel le spune tinerilor păstori, precum Timotei, cum
să procedeze. Apostolul nu putea fi mai direct decât în 1 Timotei 2:1:
„Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri,
mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii."
De ce? De ce înainte de toate, înaintea oricărui alt lucru? Timotei,
fiul meu, noi trebuie să ne amintim un lucru: casa lui Dumnezeu se va nunţi
o casă de rugăciune.
Mai jos, în acelaşi capitol (v. 8), Pavel spune: „Vreau ca bărbaţii să
se roage în orice loc, şi să ridice spre cer mâini curate, fără mânie şi fără
îndoieli." Acesta este semnul unei Biserici Creştine.
Cartea Apocalipsa spune că cei douăzeci şi patru de bătrâni care cad
la picioarele lui Isus, ţin fiecare câte un vas de aur — şi ştiţi ce se află în acele
vase de aur? Care este aroma cea mai plăcută lui Hristos? „Rugăciunile sfinţilor"
(Apocalipsa 5:8).
Imaginează-ţi că tu şi cu mine îngenunchem, stăm în picioare sau
aşezaţi, pentru rugăciune, deschizându-ne cu adevărat inimile spre Dumnezeu —
şi ceea ce spunem noi este atât de preţios pentru El încât le păstrează ca pe o
comoară.
Cunoşti vreo biserică, în cartierul unde locuieşti, care îşi alege o
seară pe săptămână, având toţi liderii prezenţi, pentru că ştie că rugăciunea este
atât de esenţială în definiţia lui Isus pentru biserică încât să se concentreze
asupra ei?
Americanii au desemnat o zi naţională a rugăciunii. Avem noi vreun drept să
cerem primarilor şi senatorilor să să prezinte la acest eveniment special, cu
camerele de filmat pornite, când noi nu avem întâlniri regulate de rugăciune în
propriile noastre biserici? Dacă rugăciunea este atât de importantă, de ce nu o
facem în fiecare săptămână?
Cum se face că astăzi creştinii plătesc 20 de dolari pentru a-1 auzi pe
cel mai nou cântăreţ în concert, însă Isus nu poate aduna un grup?
Eu am hotărât pentru mine însumi că rugăciunea de marţi seara este
atât de crucială încât niciodată nu voi fi plecat din oraş două marţi la rând. Dacă
asta înseamnă să anulez anumite invitaţii ale bisericilor din ţară, atunci aşa voi
face. De ce aş prefera să fiu în altă parte? Biblia conţine toate aceste promisiuni:
Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide"
(Matei 7:7).
„Mă veţi căuta şi mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima"
(Ieremia 29:13).
„... nu aveţi pentru că nu cereţi" (Iacov 4:2). Nu este timpul să
spunem: „Stop! Să ne rugăm pentru că Dumnezeu a spus că atunci când ne
rugăm, El intervine?"
Adevărul trist e că în oraşul în care locuiesc, la fel şi în Chicago,
Philadelphia, Huston şi până în Los Angeles, mai mulţi oameni îmbrăţişează
cocaina decât pe Hristos. Mai mulţi sunt cei care se afundă în droguri decât cei
botezaţi în apă. Cum poate fi schimbat acest flux? Numai propovăduirea nu este
de ajuns; orele de religie nu o vor face; mai mulţi bani pentru mai multe
proiecte, nici atât. Numai transformarea Casei lui Dumnezeu într-o casă de
rugăciune plină de ardoare va răsturna puterea răului care este atât de evidentă în
lumea de azi.
Mai mulţi oameni îmbrăţişează cocaina decât pe Hristos. Mai
mulţi sunt cei care se afundă în droguri decât cei botezaţi în apă.

VERIGA LIPSĂ
În ultimii treizeci de ani s-au scris mai multe cărţi despre căsătorie
decât în toţi ceilalţi 2000 de ani ai Istoriei Bisericii, însă întrebaţi pe orice pastor
din America dacă nu sunt probabil mai multe căsătorii cu probleme în ziua de
azi decât în oricare alt secol. Avem toate cărţile care să ne spună cum să
convieţuim, şi totuşi familiile se destramă.
Cuplul care se roagă împreună,, rămâne împreună. Nu vreau să par
simplist; vor exista momente dificile în orice mariaj. Însă Cuvântul lui
Dumnezeu este adevărat atunci când zice: „Cheamă-Mă în ziua necazului şi Eu
te voi ajuta. Oferă-Mi ocazia să fac acest lucru."
Acelaşi lucru e valabil şi pentru părinţi. Poate că avem teancuri de
cărţi bune despre cum să creştem şi cum să ne petrecem „timp de calitate" cu
copiii noştri. Şi totuşi avem mai multe probleme în biserică cu tinerii astăzi
decât în oricare altă perioadă anterioară. Aceasta nu se datorează lipsei de
cunoştinţe, ci lipsei de rugăciune pentru putere şi har de la Dumnezeu.
Cum ar fi fost dacă în ultimii 25 de ani am fi investit numai jumătate
din timpul şi energia cheltuite în a scrie, publica, citi şi discuta pe marginea
cărţilor despre familie... şi să fi pus cealaltă jumătate în rugăciune pentru
căsătoriile noastre şi pentru copiii noştri? Sunt sigur ca astăzi am fi fost îritr-o
stare mult mai bună. J.B. Phillips punctează încă o dată cu multă profunzime;

Duhul Sfânt are un fel special de a scurtcircuita problemele


umane. Într-adevăr, în acelaşi mod în care Isus, pe când era în trup, a
disecat stratu rile groase ale tradiţiei şi a scos la iveală adevăra ta problemă,...
tot aşa aici [în Fapte] descoperim cum Duhul lui Isus nu se ocupă atât de
mult de probleme cât de oameni, Multe probleme compa rabile cu dificultăţile
din lumea noastră modernă nu erau atunci pentru că bărbaţii şi femeile cău
tau să fie o inimă şi un gând în acelaşi Duh... De vreme ce Duhul Sfânt al lui
Dumnezeu nu poate să fi schimbat o iotă de-a lungul secolelor... El este
perfect pregătit să scurt-circuiteze, printr-un aflux de dragoste, înţelepciune şi
înţelegere, mul te probleme din ziua de azi.2

Iată de ce autorul Epistolei către Evrei fixează activitatea centrală a


creştinilor: „Să ne apropiem dar cu deplină încredere, de scaunul harului ca să
căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie"
(Evrei 4:16). Nu se spune „să ne apropiem... de predică". Noi, în America, am
transformat predica în punctul central al bisericii, ceva ce Dumnezeu nu a
intenţionat să facă niciodată. Predicatorii care îşi fac cu adevărat slujba, îi vor
aduce pe oameni la tronul harului. Acesta este adevărata sursă de har şi îndurare.
Într-o zi Dumnezeu va întreba pe fiecare predicator şi cântăreţ: „I-ai
adus pe oameni acolo unde putea fi găsită acţiunea... la tronul harului? Dacă însă
doar i-ai făcut să se simtă bine, dacă numai le-ai gâdilat urechile şi le-ai oferit un
moment de înălţare a firii, vai ţie. La tronul de har aş fi putut să le schimb
vieţile. Jim Cymbala, i-ai orbit doar cu deşteptăciunea ta sau le-ai provocat
foame după Mine?"
Dacă după o întâlnire oamenii nu se îndreaptă spre Dumnezeu, ce fel
de întâlnire mai e aceea? Nu L-am întâlnit cu adevărat pe Dumnezeu. Nu ne-am
întâlnit cu Cel ce e destul de puternic şi iubitor pentru a schimba vieţile noastre.
Sunt foarte conştient că nu primim tot ceea ce cerem; trebuie să
cerem potrivit voii lui Dumnezeu. Dar să nu folosim dogmele teologice pentru a
evita faptul că prea adesea nu avem lucrurile pe care Dumnezeu vrea ca noi să le
avem chiar acum, astăzi, pentru că nu cerem. Prea rar suntem îndeajuns de
sinceri pentru a admite: „Doamne, nu mă pot descurca singur. M-am izbit de
pereţi de treizeci de ori până acum... am nevoie de Tine."
Cât sunt de adevărate cuvintele unei vechi cântări:

O, ce pace pierdem adesea


Ce multe dureri purtăm fără rost
Pentru că nu aducem totul
În rugăciune înaintea lui Hristos.

Dumnezeu a ales rugăciunea drept canalul binecuvântării. El a întins


pentru noi o masă cu tot felul de bunătăţi: înţelepciune, har şi tărie, pentru că El
ştie exact de ce avem noi nevoie. însă singurul mod în care noi le putem obţine e
să ne apropiem de masă, să gustăm şi să vedem ce bun este Domnul.
A te apropia de masă se numeşte rugăciunea credinţei.
Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu ne spune să ne rugăm pentru că El ar
vrea să ne impună un anumit regim. Acesta nu este un sistem al legalismului. E.
M. Bounds a scris: Rugăciunea trebuie să facă parte din deprinderile spirituale,
Însă ea încetează să mai fie rugăciune atunci când e făcută doar din
deprindere... Dorinţa dă ardoare rugăciunii. Sufletul nu poate rămâne placid
când e invadat de o dorinţă puternică... Dorinţele puternice duc la rugăciuni
puternice...

Neglijarea rugăciunii este clopotul care anunţă moartea dorinţelor


spirituale. Sufletul s-a depărtat de Dumnezeu atunci când dorinţa după El nu-
1 mai face să se încuie în camera lui. Nu poate să existe rugăciune adevărată
fără dorinţă.3

Dumnezeu ne spune: „Rugaţi-vă pentru că Eu am pregătit pentrvi voi


tot felul de lucruri; atunci când le cereţi, le veţi primi. Eu am atâta har, şi tu duci
lipsă. Veniţi la Mine voi toţi cei trudiţi. De ce eşti atât de grăbit? Spre ce mai
alergi acum? Toţ ce ai tu nevoie, Eu am."
Dacă vremurile sunt într-adevăr atât de grele precum susţinem, dacă
întunericul din lumea noastră se lasă din ce în ce mai greu... dacă ducem lupte
spirituale în propriile noastre case şi biserici... atunci suntem nebuni să nu ne
întoarcem spre Acela care poate suplini har şi putere nelimitate. El este singura
noastră sursă. Nu suntem în toate minţile dacă îl ignorăm.
PARTEA A DOUA

Distrageri ale atenţiei


de la ce are Dumnezeu mai bun

6
Un timp pentru trezire
Imaginează-ţi că eşti pe stadionul Madison Square Garden pentru un
meci de baschet al Universităţii, într-o seară de ianuarie, pe la mijlocul anilor
'60. Rhode Island Rams, echipa mea, a venit la New York să joace, să zicem, cu
Fordham sau St. Johns. Te aşezi cât mai aproape de teren, cu câteva minute
înainte de fluierul de început.
După opt sau nouă minute, Rams pierde cu 23 la 7. Executăm
manevre prosteşti, nu ricoşăm cu agresivitate, scăpăm ocaziile bune.
Antrenorul cere pauză. Noi ne strângem şi unul dintre jucători spune:
„Nu-i aşa că-i distractiv? Jucăm în Madison Square Garden!"
Altul spune: „Chiar îmi place dunga asta aurie de pe echipamente. Face contrast
bun cu albul, nu credeţi?"
Al treilea îi face din mână mătuşii Nela de sus de la mezanin, în timp
ce al patrulea aleargă să lase un sărut scurt pe obrazul iubitei sale.
Dacă asta s-ar întâmpla cu adevărat, ce credeţi că ne-ar spune
antrenorul Calverley? „Hei, oameni buni, vreţi să vă uitaţi puţin la tabela de
marcaj? Ne omoară ăştia! Când vă întoarceţi pe teren, vreau să faceţi un zid atât
în spatele cât şi în faţa terenului. S-a terminat cu mersul ca prin somn! Vom
pierde acest joc dacă nu vă treziţi băieţi!" în realitate el nu ar fi vorbit deloc aşa
de politicos.
Ca echipă noi nu puteam visa sau lăsa să se creadă că totul e bine.
Tabela de marcaj era un semn necruţător că noi trebuia să ne schimbăm tactica
de joc.
Lumea creştină de astăzi nu joacă deloc aşa de bine precum credem
noi. Confundăm adesea, credinţa cu fantezia. Deşi Evrei 11:6 declară ca „fără
credinţă este cu neputinţă să-i fim plăcuţi lui Dumnezeu," se pare că noi
devenim tot mai mult adepţii gândirii pozitiviste în ori ce situaţie imaginabilă.
„Trăim nişte zile .minunate/ se entuziasmează unii predicatori, „Ce perioadă
extraordinară de binecuvântare pentru poporul,lui Dumnezeu!"
Între timp, cercetătorul creştin George Bârna raportează că 64%, din
aşa numiţii americani „născuţi din nou" şi 40% dintre „evanghelici" susţin că nu
există adevăr absolut Cu alte cuvinte, cele zece porunci s-ar putea să fie. sau s-ar
putea să nu fie valide; Isus Hristos nu este în mod necesar singura cale spre,
Dumnezeu, şi aşa mai departe. Cu acest gen de gândire şubredă, ce însemnătate.
;mai are „a fi născut din nou"? In goana după „succes" şi „creştere" noi am
distorsionat însăşi esenţa Evangheliei. ......
Mai mult de trei pătrimi din creşterea unei biserici astăzi, adaugă
Barna este o „creştere prin transfer" — oameni, care se mută de la o biserică la
alta, In ciuda tuturor emisiunilor creştine şi a campaniilor extrem de bine,
pregătite, "populaţia creştină nu creşte în număr pe plan naţional. De fapt,
prezenţa la biserică, dintr-o săptămână a anului J996 a coborât la ,37% din
totalul populaţiei, cu toate că 82% dintre americani pretind că sunt creştini
Aproape toţi sunt de acord că cultura devine din ce în ce mai
promiscuă, mai violentă şi mai plină de ură pe zi ce trece. Deci, ce s-a întâmplat
cu acea Biserică ce trebuia să fie .lumina şi sarea pământului? Ce au de spus
purtătorii de cuvânt din trupul lui Hristos despre aceste lucruri?

BINE AŢI VENIT ÎN LAODICEA!


Spunem că, avem necazuri. Este timpul potrivit să ne trezim şi să
aruncăm o privire spre tabela de marcaj.
Cu puţine excepţii, noi suntem ca biserica din Laodicea. De fapt am
instituţionalizat atât de mult laodicea-nismul încât căldicelul a devenit stare
normală. Orice biserică ce câştigă pentru Hristos mai mult decât câteva suflete
este considerată „ciudată"
Noi suntem ca biserica din Laodicea. Pe fapt am instituţionalizat
atât de mult laodiceanismul încât căldicelul a devenit stare normală,

Cuvintele aspre ale lui Isus ni se aplică nouă astăzi la fel de bine ca
şi creştinilor de la sfârşitul primului secol: „... nu eşti nici rece, nici în clocot. O,
dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot,
am să te vărs din gura Mea" (Apoc. 3:15-17). Cu alte, cuvinte, ei dădeau glas
unei „mărturisiri pozitive" minunate. Proclamau victorie şi binecuvântare. Singu
rul necaz era că Isus nu rămânea deloc impresionat. El răspunde:
„... nu ştii că eşti ticălos, nenorocit sărac, orb şi gol....
Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc, fii plin de
râvnă dar, şi pocăieşte-te" (Apoc.3:17,19).
Cu siguranţă sunt nişte cuvinte aspre! Isus se poartă aspru întotdeauna cu cei
pe care îi iubeşte. „Care este fiul pe care nu-1 pedepseşte tatăl?" se întreabă scri
itorul Epistolei către Evrei (12:7).
Observaţi că cei din Laodicea erau sfinţi ai lui Dumnezeu, care
aveau dreptul la toate promisiunile Lui. Ei erau parte din trupul lui Hristos —
cântau cân tări, se închinau duminica, se bucurau de beneficii fizice şi fără
îndoială se vedeau pe ei înşişi mai buni decât vecinii lor păgâni. Şi totuşi erau pe
punctul de a fi văr saţi. Ce mesaj de trezire!

PRIMA CONFRUNTARE
Ori de câte ori trupul lui' Hristos ajunge în necaz — fie din cauza
propriei sale neglijenţe, ca în Laodicea, fie prin unele atacuri speciale ale lui
Satan — este nevoie de o puternică intrare în acţiune. Nu putem pur şi simplu
sta cu mâinile în sân, sperând că problema se va rezolva de la sine.
În urma studierii, putem învăţa din ce a făcut biserica timpurie atunci
când era în necaz.
Apostolii se bucuraseră de trei ani de învăţătură din partea lui Isus.
Ei au fost discipolii celui mai mare învăţător, însă doar învăţătura nu este
niciodată de ajuns, chiar dacă vine direct de la Isus. În noaptea prinderii
Mântuitorului, ucenicii s-au purtat ca nişte laşi, pentru că nu aveau puterea
Duhului Sfânt.
Odată ce au primit acea putere, în ziua Rusaliilor, ei au devenit
biserica victorioasă, biserica militantă. Prin manifestarea Duhului Sfânt, în
camera de sus, discipolii au fost puşi faţă în faţă cu primul lor auditoriu. Petru,
cel mai mare ratat dintre ei toţi, a devenit propovăduitor în acea zi. Predica lui
nu a fost o capodoperă homiletică, cu siguranţă. însă oamenii au fost „străpunşi
în inima lor," potrivit relatării din Fapte 2:37, prin cuvintele lui inspirate. În acea
zi s-au alăturat bisericii trei mii de oameni.
Cărei biserici? Celei baptiste, prezbiteriene, penticostale? Nu existau
astfel de denumiri în acea perioadă — şi din punctul de vedere al lui Dumnezeu,
ele nu există nici astăzi. El ignoră catalogările noastre. Când se uită pe pământ,
el nu vede decât trupul lui Hristos alcătuit din toţi credincioşii născuţi din nou şi
spălaţi în sânge. Singurele subdiviziuni pe care le vede sunt cele de ordin
geografic — bisericile locale. Celelate deosebiri sunt imateriale.
Nu vi se pare curios că noi, creştinii, apărăm cu tărie ceea ce Efeseni
4 spune despre „un Domn" (fără politeism) şi „o credinţă" (mântuire numai prin
Hristos), însă devenim suspect de tăcuţi când ajungem la „un trup" (vers. 4-6).
De la acel punct începem să fabricăm scuze, istorice şi de altă natură, pentru
divizările ruşinoase din interiorul bisericii.
Primii creştini au început cu dinamism, în putere. Ei erau uniţi,
oameni ai rugăciunii, umpluţi de Duhul Sfânt, gata să facă lucrarea lui
Dumnezeu, după planul lui Dumnezeu şi văzând rezultatele care îl glorificau.
Părea o perioadă de aur. Aceasta era adevărata biserică ce biruia porţile iadului,
aşa cum a descris-o Isus.
Într-o zi a avut loc o minune în văzul tuturor — vindecarea unui olog
— Fapte 3 — care a atras o altă mulţime şi o altă predică din partea lui Petru.
Alte mii de oameni au crezut în Hristos.
Apoi a venit primul atac. Preoţii, Saducheii şi căpitanul gărzii
Templului au venit la ei pe neaşteptate „foarte necăjiţi că învăţau pe norod şi
vesteau în Isus învierea din morţi. Au pus mâinile pe ei [pe Petru şi loan] şi i-au
aruncat în temniţă până a doua zi, căci se înserase" (Fapte 4:2-3).
Isus îi avertizase că vor veni zile grele. Acum ele erau aici. Deşi
atacurile de mai târziu vor veni sub forma învăţăturilor false sau sub cea a,
divizării interne, această lovitură, era fizică şi frontală. . .
O surpriză îi aştepta însă pe liderii iudei. „Când au văzut ei
îndrăzneala lui Petru şi a, lui Ioan, s-au mirat întrucât ştiau că erau oameni fără
învăţătură, oameni de rând; şi au priceput că fuseseră cu Isus" (Fapte 4:13).
Aceşti pescari păreau nevinovaţi, sinceri — chiar opusul a ceea ce vedem astăzi,
adică predici şlefuite, dar cu atât de puţină putere.
Apostolii au fost eliberaţi, cu condiţia să nu ma| vorbească în
Numele lui Isus. Cum au răspuns ei? Şi ce au făcut?
Ei nu.au trimis o plângere guvernului. Nu şi-au frecat mâinile
gândindu-se la cât de nedrept era totuţ. Nu s-au plâns de pierderea libertăţii
cuvântului, deşi ar fi putut alcătui un dosar voluminos pentru Imperiul Roman,
care, cu multitudinea lui de zei, nu, ar fi avut nimic împotrivă ca ei să vorbească
şi despre zeul Isuş. Apostolii ar fi putut apela la oricare din, tacticile care
stârnesc opinia publică. însă.în minţile lor aceasta nu era o problemă de ordin
politic;— ci de ordin spiritual. Ei s-au grăbit să se alăture întâlnirii
.credincioşilor şi să se roage. Ş-au îndreptat imediat spre izvorul dinainte al
puterii,
Iată cum s-au rugat:

„Stăpâne Doamne, care ai făcut cerul, pământul, marea şi tot ce


este in ele!... Şi acum, Doamne, uită-Te la ameninţările lor, dă putere robilor
Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala şi întinde-Ţi mâna, ca să
se facă tămăduiri, minuni şi semne prin Numele Robului Tău celui Sfânt,
Isus" (Fapte 4:24, 29-30).

Ei au făcut exact ceea ce profeţii, de-a lungul secolelor, le-au spus să


facă: eşti atacat, eşti provocat, în toate vremurile, în toate timpurile cheamă
Numele Domnului şi El te va ajuta. •
Părea că locul vibra, poate chiar era şi un pic de zgomot; „Şi-au
ridicat glasul toţi împreună către Dumnezeu" (v 24). Când citim astfel de pasaje
este important să, nu le forţăm contextul tradiţiei bisericii noastre. Ne-am fi
simţit, tu sau eu, în largul nostru în încăpere în acea zi? Aceasta este biserica vie,
cea care ne dă un model de inspiraţie duhovnicească pentru vremurile de acum.
.
Aceasta este singura rugăciune mai lungă de o propoziţie sau două,
pe care Cartea Faptele Apostolilor o citează. Ea este, fără nici o îndoială, numai
rezumatul a ceea ce grupul s-a rugat, cu o varietate de cuvinte, în acea zi. Şi
totuşi, ea ne oferă o imagine unică din viaţa de rugăciune a bisericii primare. Ar
trebui să examinăm ceea ce se spune aici cu aceeaşi seriozitate cu care venerăm
şi studiem lunga rugăciune a, lui Isus din grădină (Ioan17),
Nu vi se pare ciudat că s-au rugat pentru îndrăzneală? Ne-am fi
aşteptat ca ei să spună: „Doamne, ajută-ne să găsim un adăpost sigur acum,
Trebuie 'să ne dăm la fund' pentru câteva săptămâni, până când se liniştesc
lucrurile. Nu le vom ieşi în cale şi dacă i-ai putea face pe conducătorii Templului
să uite cumva de noi..."
Însă nu a fost aşa. înainte de toate, ei s-au rugat să nu-i lase să
renunţe. Ei L-au rugat pe Dumnezeu să-i ajute să-şi croiască drum înainte.
Retragerea era ultimul gând care ar fi trecut prin mintea lor.
Cum a reacţionat Dumnezeu?
„După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi. Toţi
s-au umplut de Duhul Sfânt, şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală"
(v. 31).
Prima dată când solistul vocal Steve Green a venit să cânte la
Brooklyn Tabernacle, ne-am adunat în biroul meu, împreună cu pastorii asociaţi,
pentru a ne ruga înainte de începerea programului. Ne-am rugat la unison ca
Dumnezeu să vină în mijlocul nostru în acea zi.
Când am deschis ochii, Steve avea întipărită pe faţă o expresie
ciudată. „Ce-a fost vibraţia pe care tocmai am simţit-o?" a întrebat el. „E vreun
tren care trece prin apropiere sau a fost cu adevărat...?"
I-am explicat că atât cât ştiam eu, zgomotul nu a fost cauzat de
puterea Duhului Sfânt, ci de metroul care trece direct pe sub clădirea noastră.
Totuşi, pentru biserica din Ierusalim, vibraţia din acea zi nu a fost
decât rezultatul prezenţei Duhului. La acea întâlnire de rugăciune, puterea lui
Dumnezeu s-a revărsat într-un mod nou, proaspăt şi mai profund. Cei prezenţi
fuseseră deja umpluţi-cu Duhul Sfânt în ziua Cinzecimii (Fapte 2), însă acum ei
au simţit o nouă nevoie. Dumnezeu s-a apropiat de ei cu o nouă revărsare de
putere.
Sunt pe deplin conştient că astăzi credincioşii au opinii diferite
legate de botezul cu Duhul Sfânt, dacă e o parte a salvării sau separat de ea, o
experienţă ulterioară. Discuţiile pot deveni interminabile. Indiferent de ceea ce
cred eu sau tu, să admitem totuşi că acest pasaj îi arată pe creştini „bona fide,"
experimentând o nouă umplere. Apostolii nu pretindeau că ar fi avut deja tot ce
le trebuie. Acum când erau atacaţi, ei au primit putere nouă, curaj nou, foc nou
din partea Duhului Sfânt.
Stocul nostru de putere spirituală se consumă aparent în timp.
Trăirea de zi cu zi, necazurile şi lupta spirituală îşi spun cuvântul. Noi avem
nevoie să fim „plini de Duh", cum spune Pavel în Efeseni 5:18.

Poate cineva să susţină că Laodicea, la momentul în care Isus I s-


a adresat i printr-o scrisoare, era o biserică plină de Duh?

Teologia poziţională este bună când se opreşte la „eu sunt un copil al


lui Dumnezeu, indiferent de ce simt într-un anume moment." însă dacă extindem
această idee până la a face afirmaţii de genul „eu sunt categoric umplut cu Duhul
pentru tot restul vieţii mele", ne înşelăm pe noi înşine.
Poate cineva să susţină că Laodicea, la momentul în care Isus I s-a
adresat printr-o scrisoare, era o biserică plină de Duh? Ei erau creştini, fără nici
o îndoială, însă a veau nevoie disperată de o întâlnire de rugăciune în genul celei
descrise în capitolul 4 din Faptele Apostolilor.
Andrew Bonar a scris în jurnalul său, pe 13 decembrie 1880:
„Tânjesc din ce în ce mai mult să fiu umplut de Duh şi să văd adunarea mea
mişcată şi muiată de Cuvânt, aşa ca în timpul marilor treziri când s-a zguduit
locul unde erau adunaţi împreună, pentru că Domnul a venit cu putere."1
Fie că ne numim evanghelici clasici, tradiţionalişti/ fundamentalişti,
penticostali sau carismatici, noi toţi trebuie să recunoaştem lipsa de putere reală
şi lipsa de rugăciune pentru o nouă umplere cu Duhul Sfânt. Avem nevoie de
adierea proaspătă a lui Dumnezeu pentru a ne trezi din letargie. Să nu ne mai
ascundem în spatele vreunui argument teologic. Zilele sunt prea întunecate şi
prea periculoase.

> DREPT ÎNAINTE


Lucrarea lui Dumnezeu poate fi dusă la îndeplinire numai prin
puterea lui Dumnezeu. Biserica este un organism spiritual care duce un război
spiritual. Numai puterea spirituală o ajută să funcţioneze aşa cum a stabilit
Dumnezeu.
Secretul nu stă în bani, organizare, isteţime sau educaţie. Vedem noi
astăzi rezultatele pe,care Petru le-a văzut? Aducem noi la Dumnezeu mii de
bărbaţi şi femei aşa cum a făcut el? Dacă nu, atunci trebuie să ne întoarcem la
sursa puterii lui. Indiferent de societate sau cultură, oraş sau sat, Dumnezeu nu a
dus niciodată lipsă de putere pentru a lucra prin oameni puşi la dispoziţia Lui,
pentru proslăvirea Numelui Său.
Când ne întoarcem în mod sincer spre Dumnezeu, vom descoperi că
Biserica Lui şe îndreaptă întotdeauna numai înainte şi nicidecum înapoi. Nu
putem să dăm înapoi şi să ne adaptăm la ceea ce lumea vrea sau aşteaptă de la
noi. Atitudinea noastră trebuie să rămână militantă, agresivă, îndrăzneaţă.
Aceasta îi caracteriza pe Generalul William Booth şi Armata
Salvării, la începuturile sale, când pur şi simplu luau cu asalt mahalalele
Londrei. Ea caracteriza mişcările misionare timpurii, precum şi cele moraviene.
Ea l-a caracterizat pe Hudson Taylor, în China, precum şi pe evangheliştii de la
frontiera americană. Aceşti creştini nu erau tauri într-un magazin de porţelanuri,
ci spuneau adevărul, în dragoste —fără frică.
În prea bine cunoscuta istorioară despre David şi Goliat, există un
moment minunat când uriaşul se enervează la vederea tânărului său oponent.
„Ce sunt câine de vii la mine cu beţe", urlă el (1 Sam. 17:43). Goliat se simţea
cu adevărat insultat. „Vino... şi îţi voi da carnea păsărilor cerului şi fiarelor
câmpului!" (v. 44).
Intră David în panică? Optează el pentru vreo re tragere strategică în
spatele vreunui copac sau a vreunui bolovan, gândindu-se să mai tragă de timp
un pic?
Categoric nu.
„Îndată ce Filişteanul a pornit să meargă înaintea lui David, David a
alergat pe câmpul de bătaie înaintea Filisteanului" (v. 48).
Aceasta este imaginea a ceea ce Dumnezeu vrea pentru noi astăzi: să alergăm
înainte în luptă!
Arma lui David era ridicolă; o praştie şi cinci pietricele. Şi totuşi, n-a
avut importanţă. Dumnezeu foloseşte încă uneltele ridicole din mâinile
oamenilor slabi pentru a-Şi clădi împărăţia, înconjuraţi de rugăciune şi puterea
Lui, noi putem realiza imposibilul. ,
Corul Brooklyn Tabernacle are o piesă care captează înclinaţia lui
Dumnezeu de a folosi lucrurile slabe ca să le facă de ruşine pe cele tari. Ea
spune: „Doamne, dacă Tu poţi folosi orice, înseamnă că mă poţi folosi şi pe
mine." Keneth Ware, unul din pastorii asociaţi, a dovedit o astfel de credinţă mai
mult decât o dată. Cu ani în urmă, acest afro-american cărunt şi evlavios, a
pornit în biserică întâlniri de rugăciune care durau toată vinerea noaptea. Mai
târziu el a organizat o echipă de rugăciune — un grup de oameni hotărâţi să
cheme Numele Domnului, în biserică, într-un program continuu.
Curând, membrii echipei de rugăciune se rugau cinci nopţi pe
săptămână, de la 11 la 6. Astăzi ei sunt în biserică şapte zile pe săptămână, 24 de
ore pe zi, rugân-du-se în schimburi de câte trei ore. Fiecare cerere pe care o
primim este scrisă pe un cartonaş şi adusă înaintea Domnului timp de 30 de zile.
;
Îmi amintesc de ziua când pastorul Ware mi-a spus, pe un ton
părintesc (el e cu cel puţin 15 ani mai în vârstă decât mine): „Pastore, ştii, noi
încă nu-L vedem pe Dumnezeu făcând tot ceea ce El ar vrea să facă. Tu predici
din toată inima, însă avem nevoie să vedem mai multă convingere de păcat, mai
multă manifestare a prezenţei lui Dumnezeu în serviciile noastre."
Am aprobat, întrebându-mă ce va mai spune.
„Vorbesc serios", a continuat pastorul Ware. „Sunt probabil câte cel
puţin şase bolnavi de SIDA la fiecare serviciu. Avem dependenţi de droguri.
Avem căsătorii pe marginea prăpastiei, mame cu inimile zdrobite, tineri
Împietriţi de viaţa în acest oraş. Ei au nevoie cu adevărat de Domnul.
Vreau ca grupul de rugăciune să înceapă să se roage în timpul
programelor, în timp ce tu predici. Trebuie să-L vedem pe Dumnezeu lucrând
pentru noi."
I-am dat pastorului Ware binecuvântarea mea şi din acea zi el
împreună cu aproximativ 20 de oameni se închid într-o încăpere pentru a se ruga
tot timpul cât durează cele patru servicii — un total de 80 de mijlocitori în
fiecare duminică. Ei încep prin a se ruga 15 minute cu pastorii, înainte de
serviciu şi continuă să se roage chiar şi după ce totul s-a terminat. Uneori, pe la
10 sau 10:30 seara, când părăsesc clădirea încă îi mai aud rugându-se.
Prima sau a doua duminică de la începerea acestei acţiuni, eram în
biroul meu, pregătindu-mă pentru serviciul de după-amiază, când, prin ţevile de
încălzire am auzit un zgomot din încăperea de sus... sunetul oamenilor care se
rugau. Serviciul tocmai începuse şi grupul de rugăciune chema deja pe
Dumnezeu. Probabil că cineva îngenunchease chiar lângă gura de ventilaţie,
pentru că am auzit foarte clar vocea unei femei zicând: „Doamne, păzeşte-1;
ajută-1 Doamne; foloseşte-1 pentru a vesti Cuvântul Tău astăzi. Convinge de
păcat; schimbă oameni, Doamne!"
Inima mea a început să bată mai tare. Eu am fost înălţat în duhul
meu împreună cu ceilalţi spre tronul de har. în câteva minute am părăsit biroul,
întrebându-mă ce avea Dumnezeu în plan pentru noi în acea după-a miază. Sala
era plină/ca de obicei. A cântat corul şi eu am predicat din toată inima despre
dragostea lui Dumnezeu. „Cât de mult vrea Dumnezeu să vii la El!", îi imploram
eu aproape către sfârşit. „Respingerea dragostei lui Dumnezeu este cea care te
va condamna într-un final şi te va trimite într-o veşnicie îngrozitoare. El te
urmăreşte, încearcă să te capteze, încearcă să-ţi atragă atenţia. Această dragoste,
această pasiune pentru tine este atât de reală. El nu doreşte moartea nimănui, ci
vrea ca toţi oamenii să ajungă la cunoaşterea adevărului. Nu respinge dragostea
lui Dumnezeu! Să nu ajungi pînă acolo! Pentru că aceasta îţi va pecetlui
condamnarea."
Pe când mă apropiam de sfîrşitul mesajului meu m-am deplasat spre
marginea amvonului şi am închis ochii. Am continuat să-i îndemn pe oameni să
vină, în faţă şi să răspundă dragostei lui Dumnezeu. Vorbeam, pierdut în
pasiunea mea pentru cei ce nu-L cunoşteau pe Hristos.
Un evreu de vreo 25 ani, purtând pantaloni bej şi o cămaşă sport
verde deschis, s-a ridicat de pe ultimul rînd din partea de jos a sălii şi a început
să se îndrepte spre culoarul din centru. Ceea ce eu n-am văzut din cauză că
aveam încă ochii închişi, era pistolul de calibru 38 din mîna lui dreaptă,
îndreptat spre mine! El înainta pe culoarul dintre rînduri, cu arma ţintită chiar
spre pieptul meu. Mulţi din cei prezenţi nu au observat deoarece şi ochii lor erau
închişi, Cei care l-au văzut au îngheţat de groază. Chiar şi uşierii păreau
paralizaţi. Cînd şi-au revenit era prea tirziu — bărbatul urca treptele platformei.
în tot acest timp eu continuam să implor mulţimea să strige către dragostea lui
Dumnezeu, neavând nici cea mai mică idee că viaţa mea părea într-un pericol
iminent.
În spatele meu, Carol cînta la pian şi ochii ei erau larg deschişi. în
panică, ea a stigat de două ori numele meu: „Jim, jim!" Nu am auzit-o. Eram
prea ocupat să-i îndemn pe oameni să vină la Jsus şi aparent eram eu însumi gata
de a ajunge la El în acel moment.
Carol era sigură că era pe punctul de a asista la omorârea cu sînge
rece a soţului ei — şi apoi ce se va întâmpla? îi va veni şi ei rândul?
Dar bărbatul nu a făcut nici una nici alta. Ci, a păşit în dreapta mea şi
a trântit arma pe amvon. La auzirea zgomotului, ochii mi s-au deschis şi iată că
acolo, în faţa mea, pe amvon stătea un pistol.
Omul a început să alerge înapoi de-a lungul platformei, a coborît
scările şi s-a îndreptat spre culoar. Singurul meu gând în acel moment a fost să
alerg după el şi să strig: „Stai, nu pleca! Totul e în regulă. Aşteaptă!"
El s-a prăbuşit grămadă şi a început să plângă şi să strige sfâşietor,
„Isuse, ajută-mă! Nu mai suport!"
Uşierii s-au aruncat asupra lui, nu pentru a-i face rău, ci pentru a
controla situaţia şi de asemenea pentru a se ruga pentru el. Între timp biserica era
într-un haos total. Unii plîngeau, alţii se rugau cu voce tare pe când alţii stăteau
încremeniţi.
M-am îndreptat din nou spre amvon, am tras adânc aer în piept apoi
am ridicat arma — fără să-mi dau seama că era încărcată — şi am spus doar atât,
mai mult pentru mine însumi decât auditoriului:
„Uite ce poate face dragostea lui Dumnezeu!"
Deodată, din toate părţile sălii, oamenii au început să vină la altar.
Dumnezeu adăugase ultimul punct la mesajul meu. Un mare număr de suflete
pierdute au venit în acea zi la Isus Cel iubitor.
Pe când mă uitam la toţi cei ce păşeau în faţă, mintea mea s-a întors
la rugăciunea femeii de acum două ore: „Dumnezeule, păzeşte-1 astăzi.
Convinge de păcat, schimbă vieţi."
Bărbatul, puţin dezechilibrat în mintea lui, mi-a spus că nu
intenţionase defel să mă rănească. El plănuia să-1 omoare pe individul care se
încurcase cu prietena lui, şi în drum spre ei se oprise întâmplător la întâlnirea
noastră. Devenise atât de conştient de ura din inima lui încât şi-a spus: Trebuie
să scap de această, armă,Trebuie să o dau predicatorului.
Ca rezultat al rugăciunii grupului, o viaţă a fost salvată din
primejdie. O mare victorie a fost câştigată pentru împărăţia lui Dumnezeu; am
botezat mai mult de 12 oameni ca rezultat al acelei întâlniri. Puterea lui
Dumnezeu era evidentă, şi lucrarea Lui înainta.

CONSECINŢE
În vreme ce majoritatea oamenilor se simţeau uşuraţi şi se bucurau
de rezultate, soţia mea era într-o stare de şoc. Nu a vorbit deloc până la sfârşitul
acelei zile de duminică. A doua zi dimineaţa, pe când serveam cafeaua, ea şi-a
dat drumul sentimentelor:
„Acesta este modul în care vom sfârşi într-o zi, Jim? Aşa vom trece
noi pe lumea cealaltă — cineva care să vină şi să te împuşte în timpul
serviciului?
Nu avem nici o.protecţie acolo sus! Unde erau uşierii? Unde erau cei
responsabili cu paza? A fost aproape să fim omorâţi aşa uşor ieri."
Am încercat să o liniştesc şi să fac apel la raţiunea ei: „Nu, Carol —-
Dumnezeu ne-a păzit în tot acest timp şi El va face acest lucru şi în viitor.
Uşierii nu ar fi avut nici o şansă să-1 oprească." însă cuvintele mele s-au izbit ca
de un zid.
Carol a suferit toată săptămâna. Frica devenise insuportabilă. Avea
probleme cu somnul. De multe ori o vedeam uitându-se în gol, retrăind
îngrozitoarele momente de duminică.
Vineri seara, Carol s-a dus la repetiţia de cor, ca de obicei. Potrivit
obiceiului lor, membrii au început cu o jumătate de oră de rugăciune şi închinare
înainte de a cânta vreo cântare.
Duhul Sfânt a vorbit unuia din membrii corului. Ea a ieşit de la locul
ei, s-a aşezat lângă Carol şi, luând microfonul, a zis: „Ştiţi ce? Eu cred că
Dumnezeu mi-a arătat că e nevoie să o purtăm pe Carol în rugăciune. Vreţi să vă
alăturaţi mie?"
S-au strâns în cerc, şi-au pus mâinile peste soţia mea şi au început să
se roage cu intensitate. În acele momente s-a întâmplat ceea ce cuvintele mele de
mângâiere nu au putut realiza în cinci zile. Carol era din nou eliberată de frică.
Atunci când ne vom îndrepta cu toată seriozitatea spre puterea lui
Dumnezeu, se vor întâmpla lucruri remarcabile. Chiar şi atunci când devenim
mai căldicei şi nepăsători, Hristos ne aminteşte încă: „Iată Eu stau la uşă şi bat.
Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el
cu Mine" (Apocalipsa 3:20,22).
Aceste cuvinte blânde, citate des de evanghelişti pentru cei care nu îl
cunosc pe Dumnezeu, erau adresate creştinilor din Laodicea, pe care Isus îi
mustrase. Deşi era mâhnit de letargia lor, El se oferea să dea o nouă dragoste şi
putere oricui deschidea uşa. Vrem noi?

Mirajul noului
In lumea reclamei, fiecare autor cunoaşte puterea celor două cuvinte
magice: „Gratis!" şi „Nou!" Le vedem în magazin, în ziare, pe panouri. Şi
clienţii răspund.
În biserica de astăzi, noi cădem pradă chemării „Noului!" Vechile
adevăruri ale Evangheliei nu ni se mai par destul de impresionante. Suntem
mereu în căutarea celei mai noi, celei mai măreţe învăţături sau tehnici. în
special noi pastorii căutăm orice scurtătură sau nouă strategie dinamică care să
aprindă bisericile noastre.
Rugăciunea primilor creştini, amintită în Fapte 4, subliniază trei
principii fundamentale de la care suntem în pericol de a ne. îndepărta: „Dă
putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău... cu toată îndrăzneala... întinde-Ţi
mâna ca să se facă tămăduiri minuni şi semne" (v. 29-30).
Aş vrea să-1 probez pe primul dintre ele: „dă... Cuvântul Tău..."
Nu există nici o confuzie în minţile primilor creştini în legătură cu ce
ar trebui să propovăduiască. Nu există goana după mesaje noi. Evanghelia pe
care o auziseră de la Isus, Domnul lor, era mai mult decât suficientă.
Nu cu mult timp în urmă, la o mare conferinţă am avut o surpriză,
când în pauza dintre cele două părţi ne-am strâns mai mulţi vorbitori pentru a
discuta. Conversaţia a dus la accentele care se pun astăzi în biserici. M-am trezit
curând întrebându-mă despre ce religie discutau ei.
Unul spunea cât de important este ca toţi credincioşii să afle dacă
vreunul din strămoşii lor a participat vreodată la o şedinţă de de spiritism, chiar
dacă aceasta a fost cu secole în urmă. Până când nu va fi îndepărtat „blestemul
generativ" să nu ne aşteptăm să prosperăm ca şi creştini. Chiar copiii şi nepoţii
noştri vor continua să fie la limita riscului, susţinea el. Imaginează-ţi că eşti
mântuit, o nouă creaţie în Hristos, „izbăvit de sub puterea întunericului, şi...
strămutat în împărăţia Fiului dragostei Lui" (Coloseni 1:13) şi totuşi încă sub un
blestem al Satanei!
M-am gândit la numeroşii oameni din Haiti, de la Brooklyn
Tabernacle care au venit la New York dintr-o ţară unde principala religie este
voodoo. Dacă învăţătura acestui om este adevărată, atunci aceşti oameni au o
groază de cercetări de făcut, încercănd să afle care din stră-străbunicele lor s-au
ocupat de ocultism, şi apoi să rupă acest lanţ foarte vechi.
De ce, mă întreb, nu a vorbit Pavel mult mai clar despre acest subiect
în scrisorile sale? Primele secole erau înteţite de vrăjitorie. Au mers credincioşii
din Corint, Roma, pe firul arborilor lor genealogici pentru a afla urmele vreunui
blestem?
Într-una din sesiunile pentru învăţătură un alt vorbitor a spus: „Există
trei nivele de luptă spirituală: lupta cu demonii obişnuiţi, de fiecare zi,
confruntările cu ocultismul precum astrologia şi New Age, şi apoi războiul
teritorial la nivel strategic, împotriva duhurilor care ocupă întreaga lume. Nici
chiar apostolul Pavel nu a înţeles vreodată cel de-al treilea nivel şi nici nu a
practicat acest gen de slujire. Imaginează-ţi-1 pe acest învăţător mai deştept
decât însuşi marele apostol al Noului Testament!
Nu m-am putut abţine să nu, mă întreb care este numele demonului
din cartierul Brooklyn? Efectele răului sunt de ajuns de evidente la fiecare colţ
de stradă. Aş putea eu cu adevărat să scot răul afară cu o mustrare a puterii
teritoriale de peste întregul oraş?
Unde este descrisă în Noul Testament această strategie? A legat Petru
duhul din oraşul Cezarea? Pavel a stat trei ani în Efes, centrul închinării la idoli
şi totuşi nu există nici o menţiune că el ar fi „legat duhul zeiţei Diana," al cărei
templu din acea cetate era una din cele şapte minuni ale lumi antice. Apostolii
nu cer, în capitolul 4 din Fapte, să li se spună numele duhului care plana asupra
Ierusalimului.
Atât eu cât şi Carol ne-am întors la hotel trişti şi deprimaţi. Tragic e
că tinerii predicatori îşi notau cu multă fervoare toate aceste învăţaturi exotice
sperând că vor putea ajuta bisericile muribunde din oraşele lor cu tehnici şi
învăţături care nu se găsesc nicăieri în Scriptură.

Ceea ce avem aici este lucrarea „tehnicienilor," a „revizioniştilor"


sau a „oamenilor cu idei" care simt nevoia de a inova, de a născoci noutăţi
pentru a ajuta împărăţia lui Dumnezeu.

Nu am putut găsi nici o dovadă că aceşti vorbitori ar fi implementat conceptele


lor la nivelul bisericii locale. Cărţile şi casetele lor se vând bine, însă eu mă
întreb de ce nu au venit în cartierul Brooklyn sau în alte locuri diferite pentru a-
şi pune în practică învăţăturile?
Mă tem că ceea ce avem aici este lucrarea „tehnicienilor," a
„revizioniştilor" sau a „oamenilor cu idei" care simt nevoia de a inova, de a
născoci noutăţi pentru a ajuta împărăţia lui Dumnezeu. Din nefericire, climatul
moral al Americii şi temperatura spirituală a bisericii dovedesc că aceste noutăţi
nu sunt de nici un folos.

DIAVOLUL ESTE ÎNCĂ LA LUCRU


Dacă într-adevăr învăţătorii şi autorii din zilele noastre au descoperit
ceva nou sub soarele teologic, eu am o întrebare:
De ce mai există încă atâta întuneric pe pământ dacă diavolul a fost
într-adevăr „legat'' de atâtea ori de creştini? Cu câţiva ani în urmă, un bine
cunoscut predicator s-a dus în San Francisco, a închiriat un stadion şi a dus un
„război spiritual" timp de o noapte, pretinzând că a legat şi a mustrat fiecare duh
şi stăpânire din oraş. A doua zi el şi însoţitorii săi au zburat înapoi acasă. Este
astăzi San Francisco un oraş mai evlavios?
Biblia vorbeşte mai mult de împotrivire faţă de diavol decât de
legarea lui. 1 Petru 5:8-9 spune: „Potrivnicul nostru, diavolul dă târcoale ca un
leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. împotriviţi-vă lui tari în credinţă,
ştiind că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţi ca şi voi." De ce nu l-a
legat apostolul Petru pur şi simplu pe acest „leu care răcneşte" şi ar fi scăpat de
o problemă?
Isus a vorbit într-adevăr în Matei 12:29 despre legarea, omului tare
pentru ea să poată să-i fie jefuită casa. El a folosit această metaforă imediat după
ce a scos un demon dintr-un om mut şi orb. Ce trebuie să înţele gem este că o
persoană a fost eliberată; nimic altceva cosmic nu este menţionat. Textul lasă de
înţeles că cine va puternic, Satan, a fost învins de cineva şi mai puternic decât el.
Un adevăr similar poate fi aplicat şi practicii de a căuta să ştii
numele demonului. Din întâlnirile lui Isus cu Satan din timpul slujirii Sale, El nu
a cerut decât o dată numele demonului (Marcu 5:9). Şi aici aceasta avea de a
face cu problema unui om şi nu a unei provincii sau teritoriu. Mai mult, apostolii
nu le-au spus niciodată tinerilor lucrători precum Timotei sau Tit să ceară
numele demonilor.
Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit: eu cred că diavolul invadează
vieţile oamenilor şi că trebuie să fie înfruntat. Eu însumi a trebuit să-1 înfrunt de
multe ori în tot timpul de când slujesc. Într-o seară de marţi, doi membri ai
bisericii au adus la întâlnirea de rugăciune o adolescentă care, spuneau ei, era
dependentă de droguri şi avea nevoie să fie eliberată. Atât e tot ce mi-au spus ei.
Nici nu m-am gândit prea mult; acest gen de lucruri se întâmplă, destul de des la
Brooklyn Tabernacle. (Minunaţii noştrii membri nu ştiu altceva mai bun să facă
decât să aducă necredincioşi la întâlnirile de rugăciune!)
După aproximativ jumătate de oră din program, după ce ne-am
închinat, am spus:. „Există aici o fată care a fost adusă de nişte membri ai
bisericii şi ei ar vrea ca noi să ne rugăm pentru ea pentru că e dependentă de
droguri."
Cei doi membri s-au îndreptat spre platformă aducând împreună cu
ei o fată mică de statură, de origine hispanică. Părea să fie chiar atunci sub
efectul drogurilor. Numele ei era Diana.
Nu stăteam la amvon, ci pe acelaşi nivel cu biserica, aşa cum de
obicei fac la întâlnirile de rugăciune. Am început să devin tensionat ca şi cum
duhul meu mă anunţa că ceva nu e în regulă, urma să se întâmple ceva.
În dreapta sălii am observat o vizitatoare pe care o cunoşteam. I-am
spus: „Amy, mă bucur să te văd aici în seara asta. Vrei sa vii să ne rugăm
împreună pentru această tânără?" Pe când se ridica de la locul unde stătea,
Duhul Sfânt a venit asupra ei şi ea a avut aceeaşi presimţire. Dintr-o dată, fără
vreun motiv anume, amândoi am „intrat în alertă".
Unul din pastorii asociaţi ni s-a alăturat, ne-am pus mâinile peste
Diana şi am început să ne rugăm. „O, Isuse, ajută-ne," am spus eu încet.
Menţionarea numelui lui Isus a iscat, ca un fulger, o explozie de furie
şi ţipete. Fata de numai un metru şi jumătate s-a repezit spre gâtul meu,
îndepărtându-i dintr-o lovitură pe cei doi prieteni care au ajutat-o să ajungă în
faţă. înainte ca să-mi dau seama ce se întâmplă, am fost izbit de marginea din
faţă a platformei. Diana îmi rupsese gulerul cămăşii mele albe de parcă ar fi fost
un simplu material subţire. O voce hidoasă din adâncul ei a început să ţipe: „Nu
o veţi avea niciodată! Ea este a noastră! Nu vă apropiaţi de ea." Limbajul a
devenit apoi obscen.
Câţiva din biserică s-au ridicat şi au început să se roage cu voce tare.
Alţii nici nu mai suflau. Unii şi-au acoperit ochii. Între timp, diaconii au sărit şi
au încercat să o ia de pe mine. În ciuda staturii mici, ea s-a luptat cu toţi cu o
putere nemaipomenită.
Într-un final am reuşit să o ţinem într-un loc. Amy, evanghelista, a
început să se roage cu fervoare. M-am aplecat asupra fetei pentru a mă adresa
duhurilor: „Tăceţi! în Numele lui Isus, ieşiţi afară!" am poruncit eu.
Ochii Diănei s-au dat peste cap şi de două ori m-a scuipat în faţă.
Biserica continua sârguincioasă să strige către Dumnezeu pentru ajutorul Său.
Ne-am dat seama că nu ne luptam cu vreun „duh de mânie" sau altceva. Acesta
era un caz clasic de posedare demonică.
În câteva minute fata a fost complet eliberată. A încetat să mai
înjure; trupul ei s-a relaxat. Noi am eliberat-o din strânsoare şi ea s-a ridicat uşor
înălţându-şi mâinile şi lăudând pe Domnul. Curând ea cânta împreună cu noi „O,
sângele lui Isus", în timp ce curgeau lacrimi pe faţa ei, distrugându-i tot
machiajul.
Se împlinesc 10 ani de când Diana îl slujeşte pe Domnul la Brooklyn
Tabernacle. S-a căsătorit recent şi amândoi îşi mărturisesc credinţa lor puternică
rudelor lor necredincioase. Astăzi ea este o creştină minunată care îl iubeşte pe
Domnul şi doreşte să-I slujească numai Lui.
Diana mi-a acordat permisiunea de a relata povestea ei pentru a
sublinia că eu cred în înfruntarea lucrării satanice. Este experienţa ei unică sau
ciudată? Nu, conform standardelor Noului Testament. Acesta era „adevăratul
creştinism", genul de lucruri pe care Isus şi apostolii le făceau regulat.
Dar să nu ne aşteptăm să descoperim scurtături noi pe tărâmul
spiritual. Am uitat noi oare că atunci când Isus i-a trimis pe cei doisprezece
ucenici, El, în mod specific, „le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate"?
De asemenea, le-a spus că în unele oraşe nu vor fi primiţi. „Vă vor da în
judecata soboarelor şi vă vor lega în sina gogile lor" (Matei 10:1,17). Dacă cei
doisprezece ar fi putut, printr-o singură mişcare de mână, să lege duhul
împotrivitor din acea cetate, de ce i-ar mai fi atenţionat Isus? I-ar fi scăpat pe
creştini dintr-o mulţime de conflicte.
Din contră, în cartea Apocalipsa, Isus le adresează bisericilor
numeroase avertismente serioase în privinţa împotrivirii la care trebuie să facă
faţă:
Bisericii din Smirna: „Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi,
ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la
moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii" (Apocalipsa 2:10). Isus le aminteşte că sunt
într-un mediu ostil care nu se va schimba peste noapte.
Bisericii din Pergam: „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul
de domnie al Satanei." Următoarea propoziţie nu spune: „Dă-l afară Leagă-l."
Nu. Isus continuă calm: „Tu ţii Numele Meu, şi n-ai lepădat credinţa Mea nici
chiar în zilele acelea când Antipa, martorul meu credincios, a fost ucis la voi,
acolo unde locuieşte Satana" (Apocalipsa 2:13).
Atotştiutorul împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, Cel care
ţine cheile locuinţei morţilor şi ale iadului, le spune creştinilor să lupte. În
ambele scrisori Isus descrie ceea ce i s-a îngăduit lui Satan să facă, în limitele
unui plan suveran al lui Dumnezeu pe care noi nu îl înţelegem pe deplin. În
consecinţă, credincioşii trebuie să păşească înainte cu o răbdare spirituală de
modă veche.
Necazul cu noutăţile din ziua de azi, create de om e că ele nu aduc
acele rezultate impresionante cărora de atât de multe ori le facem reclamă. Din
câte ştiu eu, ele nu au ca rezultat convertirea în masă a oamenilor, botezarea lor
în apă sau formarea de biserici. Unde în lumea asta există oraşul „convertit
pentru Dumnezeu" aşa cum pretind frazeologiile goale? Nu ar fi mai înţelept,
aşa cum Pavel spunea „să nu ne lăudăm dincolo de măsura noastră" (2
Cor.l0:13), ci să dăm voie Duhului Sfânt să producă acele rezultate grăitoare?
Aşa cum unii pretind că puterile răului sunt ataşate de anumite
locuri, tot aşa ceilalţi proclamă anumite centre ale „noii ungeri" a lui Dumnezeu.
Se spune că unele oraşe sunt alese pentru o revărsare specială a Duhului Sfânt.
Unde găsim o astfel de învăţătură în Scriptură?
Este total nebiblic să insinuezi că oamenii trebuie să se deplaseze la
o anumită biserică, dintr-un anume loc pentru a primi ceea ce Dumnezeu are
pentru ei. Nu există nici o ungere în Brooklyn Tabernacle sau în oricare altă
biserică care să poată fi transmisă prin punerea mâinilor. Nicăieri în Faptele
Apostolilor nu găsim că oamenii ar fi călătorit la Ierusalim sau în oricare altă
cetate pentru „a fi acolo unde se întâmplă ceva".
Nu găsim în Noul Testament decât îndemnul: „Apropiaţi-vă de
Domnul şi El se va apropia de voi" (Iacov 4:8). Responsabilitatea e pe umerii
noştri. Dacă destui oameni din New York sau San Francisco ar striga spre
Dumnezeu cu toată inima lor, aceste oraşe ar putea deveni renumite în întrega
lume pentru trezirea din ele. Dumnezeu nu ţine seama de geografie.
De asemenea suntem prea uşor distraşi de la chemarea de a aştepta
pur şi simplu înaintea lui Dumnezeu. Ne îndepărtăm de la simplitatea
Cuvântului. În Fapte 4, apostolii nu doreau să vestească altceva decât Cuvântul.
Pare prea simplist pentru urechile moderne, nu-i aşa — nu cumva ar trebui să
existe ceva mai mult, ceva mai impozant, mai nou?
In faţa unei lumi care ignoră oferta de mântuire a lui Hristos, noi ori
ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi ne întoarcem la adevărurile de bază... ori
continuăm să ne jucăm cu noi înşine. Şansa de a vedea bisericile locale
explodând de viaţă din Dumnezeu stă în balanţă.

NU HOCUS-POCUS
Nu există un exemplu mai bun al lucrării lui Dumnezeu într-un oraş
decât cel relatat în Fapte 11:20 21: „Totuşi, printre ei au fost câţiva oameni din
Cipru şi din Cirena, care au venit în Antiohia, au vorbit şi Grecilor, şi le-au
propovăduit Evanghelia Domnului Isus. Mâna Domnului era cu ei şi un mare
număr de oameni au crezut şi s-au întors la Domnul."
S-a strâns o recoltă atât de mare încât Barnaba a fost trimis din
Ierusalim pentru a vedea ce se întâmplă, „Când a ajuns el, şi a văzut harul lui
Dumnezeu, s-a bucurat şi i-a îndemnat pe toţi să rămână cu inimă hotărâtă alipiţi
de Domnul. Căci Barnaba era un om de bine, plin de Duhul Sfânt şi de credinţă.
Şi destul de mult norod s-a adaos la Domnul" (v. 23-24).
Cine erau aceşti bărbaţi care au pus bazele unei biserici puternice ce
avea să întreacă biserica mamă din Ierusalim? Nu le cunoaştem numele. Nu le
ştim metodologia. Nu ştim dacă erau premilenişti, postmilenişti sau amilenişti.
însă cunoaştem câteva lucruri: ei au răspândit „Evanghelia Domnului Isus"
şi „mâna Domnului era cu ei" (v. 20-21),
Aceasta s-a dovedit a fi prima biserică cu adevărat multiculturală şi,
potrivit versetului din Fapte 13:1, cu lucrători multiculturali: Simon, numit
Niger, nişte evrei, nişte greci, Manaen, care fusese crescut împreună cu
cârmuitorul Irod (lucru care l-ar fi făcut suspect în ochii tuturor!) şi alţii. Cu
toate acestea, ei au lucrat împreună lăsând un model puternic de unitate între
culturi.
Ura dintre Evrei şi Neamuri era pe atunci mult mai pregnantă decât
izbucnirile rasiale din ziua de azi. Dumnezeu a înfruntat această problemă,
clădindu-Şi Biserica în modul Lui
Tensiunile rasiale sunt mult mai adânci acum în New York ;decât
erau cu zece ani în urmă. Noi avem nevoie disperată de dragostea lui Dumnezeu
pentru a putea depăşi aceste tensiuni, aşa cum a făcut biserica din Antiohia cu
mult timp în urmă.
Nici o învăţătură nouă nu va schimba cursul lucrurilor. Nu; există
scurtături elegante, nici mantre hocus-pocus care să-1 poată învinge pe Satan.
Cineva mi-a spus odată: „Ştii, ar trebui să te gândeşti să-ţi iei o hartă
topografică a Brooklyn-ului ca să vezi care este cel mai înalt punct din zonă.
Apoi, să te duci acolo pentru a te ruga împotriva duhurilor teritoriale."
Am vrut să-i spun: „Frate, asta nu-i decât vrăjitoria amintită în Noul
Testament. Închinătorii la idoli din vremea lui Ilie se duceau pe înălţimi”, îţi
aduci aminte?" Mă gândesc că ei probabil credeau că îi prind pe demoni dintr-un
unghi mai bun. Nu-mi pasă nici dacă aş ţine serviciul de închinare la cel de al
100-lea etaj din World Trade Center — am avea o minunată panoramă asupra
Brooklyn-ului, însă nu l-am impresiona pe Dumnezeu. Şi nici pe diavol.
;
Alţii spun: „Cheia eliberării puterii lui Dumnezeu stă în a cânta pe
străzile din oraşul tău. Organizaţi un marş, faceţi pancarde şi declaraţi
suveranitatea lui Dumnezeu printr-o mare paradă." Creştinii s-ar putea să se
bucure de o astfel de ieşire, dar ar aduce ea vreo schimbare notabilă într-o
comunitate?
Mustră-1 pe diavol" spun unii. „Stai cu faţa spre nord şi calcă
puternic pământul în picioare. Aceasta va aduce victorie."
În vacanţă, eu şi Carol am urmărit la televizor un serviciu de
duminică dimineaţa în care pastorul punea accent pe războiul spiritual. Stătea la
amvon cu o expresie militârească pe faţă! Mă gândesc că vroia să-1 sperie pe
diavol. Nu ştiam dacă să râdem sau să plângem.
Îmi poate arăta cineva unde există în Noul Testament vreo
promisiune legată de cum îţi mişti trupul sau cum te îmbraci? Atunci când
manifestările fizice bizare devin semnul oficial al unei presupuse noi treziri,
înseamnă că am abandonat rădăcinile biblice. În faţa noastră se află numai
necaz.
Să uităm de noutăţi. Dacă facem din rugăciune o ţintă, Dumnezeu va
face numai ceea ce El poate face. Cum acţionează, când şi în ce manieră va
depinde numai de El. Numele lui Isus, puterea sângelui Său şi rugăciunea cre
dinţei nu şi-au pierdut puterea de-a lungul secolelor.
Când Charles Finney a predicat în Rochester, New York, în 1820,
mai mult de 100 000 de oameni s-au întors la Hristos într-un an. „întreaga
comunitate a fost pusă în mişcare" afirma un martor. „Magazinele de băuturi s-
au închis; Sabatul era onorat; bisericile erau luate cu asalt de fericiţii
închinători... Chiar şi tribunalele şi închisorile stăteau mărturie acestor efecte
binecuvântate. A urmat o perioadă nemaipomenită de scădere a criminalităţii.
Tribunalele nu mai aveau cazuri, închisorile ajunseseră aproape goale în anii
care au urmat."1
Vă asigur eu că Finney nu a „legat duhul alcoolului", ori altceva de
genul acesta; el nu a făcut decât lucrarea Domnului, după voia Domnului şi
întregul oraş a fost afectat.
In timpul trezirii din Ţara Galilor, prin 1906, potrivit istoricului J.
Edwin Orr, un sergent de poliţie a declarat ziarului local: „în oraşul nostru există
17 biserici şi noi avem cvartete de poliţişti gata să se ocupe de muzică în cazul
în care ii vrea vreo biserică." Aceasta din cauză că poliţiştii nu mai ştiau ce să
facă cu timpul lor. Chiar criminalii se pare că erau în biserică, unde un tânăr pe
nume Evan Roberts conducea majoritatea întâlnirilor mai, mult rugându-se decât
predicând.
Când G,Campbell Morgan şi alţi bărbaţi distinşi ai bisericii au venit
la Londra pentru a observa trezirea, ei nu au putut intra în clădire, ci au trebuit
să.se mulţumească să privească, peste, capetele oamenilor din vestibul. L-au
auzitei pe Raberts chemând credincioşii la un marş pe înălţimile munţilor din
Ţara Galilor? Din contră, Roberts era auzit de multe ori rugându-se: „Mai jos
Doamne, du-ne mai jos," Apoi cădea în genunchi şi începea să suspine şi să
mijlocească pentru Ţara Galilor, urmând modelul biblic de supunere în
rugăciune (vezi Iacov 4:9-10 şi 1 Petru 5:6).
A existat de asemenea şi un val de falimente în Ţara Galilor, în
timpul acelor ani, în rândul tavernelor.

BIBLIA ESTE DE AJUNS


Ca lucrător eu cred cu fermitate că nu am voie să predic ce nu este în
Biblie. Cartea e îndeajuns de interesantă aşa cum e ea. Nu e ceva fără gust căruia
noi să-i adăugăm condimente. Dacă facem şi-i învăţăm şi pe alţii să facă ceea ce
a făcut şi a învăţat Isus — nimic în plus — vom avea o mulţime de emoţii
puternice. în rest, să păstrăm tăcere acolo unde Biblia păstrează tăcere.
Apostolul Pavel îi expică aceasta clar bisericii din Corint, care avea
obiceiul de a intra în tot felul de încurcături. El încerca să-i întoarcă pe oameni
înapoi la linia corectă îndemnându-i „...să învăţaţi să nu treceţi peste ce este
scris" (1 Corinteni 4:6). Aparent Pavel considera că baza scripturală era esenţială
şi că în afara ei nu există decât probleme.
Între timp el le spusese galatenilor: „Dar chiar dacă noi înşine sau un
înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe
care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!" (Galateni 1:8).
Îmi place ce a scris William J. Seymour — bătrânul afroamerican, cu
un singur ochi, fără multă educaţie, de la Azusa Street Mission din Los Angeles,
unde în 1906 a luat fiinţă mişcarea penticostală modernă. „Noi măsurăm totul
prin Cuvânt" a scris el în numărul din Septembrie 1907 al revistei Credinţa
Apostolică. „Fiecare experienţă trebuie trecută prin filiera Bibliei. Unii spun că
mergem prea departe (cu alte cuvinte că suntem prea stricţi), însă dacă am trăit
prea aproape de Cuvânt, va trebui să rezolvăm asta cu Domnul când îl vom
întâlni pe norii cerului."
Nimeni nu are dreptul să ajusteze Evanghelia sau să revizuiască
planul lui Dumnezeu pentru Biserica Sa. Acele lucruri preţioase nu-mi aparţin
mie sau ţie, ci lui Dumnezeu. Să ne oprim din a căuta nod în papură. E nevoie să
ne supunem planului divin alcătuit cu mult timp în urmă.

MAI ADÂNC, NU MAI LARG


Lucrurile lui Dumnezeu au o circumferinţă. Ele sunt păstrate într-un
corp scris al adevărului E ca o fântână — şi nimeni nu a pătruns vreodată
deplina adâncime a adevărului lui Dumnezeu.
A pătrunde în puterea Evangheliei sau în cea a rugăciunii, în cea a
Duhului Sfânt sau în dragostea divină, înseamnă a înainta adânc, tot mai adânc
în fântâna lui Dumnezeu. Fiecare bărbat sau femeie folosiţi de Dumnezeu au
coborât în acest rezervor vast.
Cu toate acestea, astăzi tindem doar să ne bălăcim puţin în adevăr...
şi apoi să sărim afară din fântână, pe solul dimprejurul ei. „Ia uitaţi-vă,
Dumnezeu face lucruri noi"! proclamă oamenii. În decurs de şase luni noutatea
dispare, desigur, şi ei sar iarăşi pe un nou petic de iarbă. Îşi petrec întreaga viaţă
ţopăind dintr-o parte în cealaltă a fântânii lui Dumnezeu fără să probeze nici
odată cu adevărat adâncimea apelor vii din interior.
Acolo, în interior, nu există nici un motiv care să te facă să pleci sau
să sari afară. Cine va pătrunde vreodată plinătatea dragostei lui Dumnezeu? Cine
va epuiza vreo dată bogăţia îndurării Lui faţă de fiinţele umane căzute? Cine va
înţelege vreodată puterea reală a rugăciunii?
Din 1960 cu deosebire, prin biserica din America de Nord s-au
perindat tot felul de curente pentru a fi curând înlocuite de altele noi. Leonard
Ravenhill, predicatorul cu înclinaţie spre trezirile spirituale şi autor din Marea
Britanie mi-a spus cu puţin timp înainte de a muri: „Oamenii spun că biserica de
azi creşte şi se lărgeşte. Da, e lungă de şaisprezece kilometri şi adâncă de numai
un centimetru!"
Eliberarea de sub puterile întunericului, în special, ne-a stârnit
fantezia. Isus şi apostolii au scos întradevăr demoni din cei păcătoşi, însă
nicăieri nu vedem că ei ar fi făcut asta în beneficiul creştinilor. Nicăieri nu-1
găsim pe Pavel zicând; „Voi, corintenii sunteţi într-un mare haos aici. Trebuie
să-i adunaţi pe bătrânii bisericii, să-i puneţi să se roage sincer şi apoi să-i ungeţi
pe membri,cu ulei pentru a scoate afară 'duhul bârfei' din biserica voastră. Cei
care sunt prea graşi trebuie să scoată afară 'duhul îngrăşării'. Fratele imoral care
trăieşte cu nevasta tatălui său trebuie să fie eliberat de acest 'duh de curvie'..."
Pavel avea o explicaţie mult mai realistă pentru aceste probleme, Ele
erau pur şi simplu „lucrările firii pământeşti". El cerea pocăinţă, moartea zilnică
a eului — nu un exorcism bombastic. ;
Aşa cum cultura noastră este în general îmbâcsită de mentalitatea de
victimă, unde totul este vina altcuiva, pentru a fi uşuraţi prin psihoterapie,
ajutoare guvernamentale sau litigiu, tot aşa în biserică oamenii spun: „E vina
diavolului. Nu mă trage pe mine la răspundere." Nici nu e de mirare că există
atât de puţină zdrobire a duhului printre noi. De ce să te rogi şi să mărturiseşti
când principala ta problemă este oprimarea (sau posedarea) de către un duh
necurat pe care altcineva trebuie să-1 ia de pe capul tău? Prea puţini creştini şi
prea puţine predici mai folosesc acum cuvântul „păcat". Puţini mai simt nevoia
de a se pocăi de propriile lor fapte rele. Ei preferă să caute în afară un ţap
ispăşitor.
Când lucrezi într-un oraş, aşa cum fac eu, mentalitatea de victimă
poate fi foarte puternică. „Sunt negru sau mulatru deci, mi-e foarte greu să ajung
undeva în viaţă... Am fost molestată când eram copil de unchiul meu şi încă nu
am putut uita..." j. MC
Eu le răspund adesea: „Da, acele lucruri sunt reale, însă Dumnezeu e
mai mare decât ele. Nimeni dintre noi nu-şi poate permite să dea vina pe trecut
la infinit. Tatăl meu a fost un alcoolic timp de 21 de ani, până acolo că şi-a
pierdut cariera de la Westinghouse, Ameţelile de la sfârşitul de săptămână s-au
prelungit în săptămâni întregi şi apoi în luni. Când se îmbăta îmi adresa toate
cuvintele din patru litere pe care le auzisem sau nu vreodată.... Ba chiar a lipsit
şi de la nunta mea.
Prin urmare, ar fi trebuit să nu mai realizez nimic în viaţă, nu-i aşa?
Nicidecum. Eu sunt resposabil pentru mine însumi. Nu am învoire de la
Dumnezeu să mă aşez undeva şi să vegetez. Dumnezeu încă mă poate ţine şi mă
poate pune la lucru în slujba Sa
De obicei continui pe aceasta temă scoţând în relief un minunat
amănunt din viaţa lui Iosif, tânărul ai cărui fraţi l-au vândut rob unui egiptean.
După ce a fost acuzat, pe nedrept, de soţia lui Potifar, aruncat în închisoare şi
uitat... când într-un final s-a căsătorit şi a avut un fiu i-a pus numele Manase,
care înseamnă „uitare". Căci a zis el: „Dumnezeu m-a făcut să uit toate
necazurile mele şi toată casa tatălui meu" (Geneza 41:51). Dumnezeu este mai
puternic decât trecutul oricui, oricât de întunecat ar fi acel trecut. El ne poate
face să-1 uităm, nu ştergându-1 din memorie, ci îndepărtând înţepătura şi efectul
paralizant. Sunt recunoscător că viaţa tatălui meu a fost schimbată nu cu mult
timp în urmă. Nu a mai băut de mai bine de 13 ani. Astăzi el îl iubeşte pe
Domnul din toată inima lui, împreună cu mama. Amândoi sunt membri fideli şi
un ajutor preţios la Brooklyn Tabernacle.

TOATE NEVOILE SUNT ACOPERITE


Dacă ne aventurăm în vreun gimnaziu în ziua de azi, vom da mai
mult ca sigur peste puşti care arată ca nişte superstaruri, cu adidaşi scumpi,
genunchiere asortate şi tot tacâmul. Singurul necaz e că ei nu ştiu încă să bage
mingea într-un coş de baschet. Ei au ultimele invenţii şi totuşi încă nu pot juca.
Noi, ca popor al lui Dumnezeu avem tot echipamentul necesar. El ne-a fost pus
la dispoziţie de-a lungul celor două mii de ani. El ne-a dat tot ce ne-ar putea
ajuta să adăugăm puncte pe tabela de marcaj şi să câştigăm victorii în Numele
Lui. Să mergem deci înainte cu deplină încredere în ceea ce am primit.
Nimic în legătură cu Dumnezeu nu se schimbă. Mâine El va fi la fel
de nerăbdător să ne ajute pe noi, familiile noastre, bisericile noastre aşa cum este
şi acum. Dacă ne-am lăsa simplu în baza promisiunilor Lui, L-am vedea făcând
lucruri pe care nu am fi putut niciodată să le cerem sau la care nu ne-am fi
gândit, la fel cum a făcut în Vechiul Testament. Este timpul să ne grăbim.
8
Mirajul statisticilor

Aţi remarcat vreodată că, ori de câte ori îl întrebaţi pe un creştin


despre biserica sa, subiectul ajunge invariabil la numărul de persoane?
Întrebare: „Spune-mi despre biserica ta. Cum evolu ează lucrarea
Domnului acolo?"
Răspuns: „Păi, aş putea spune că avem aproape trei sute de
ascultători duminica."
Când îi întreb pe colegii mei, pastorii, aceeaşi întrebare primesc
acelaşi răspuns plus încă alte două: numărul de membri a ajuns la cinci sute
cincizeci, tocmai am terminat o nouă aripă pentru educaţie şi venitul net în acest
an va atinge 400 000 de dolari."
Ascultători, bani, clădiri. A-B-C: noua sfântă trinitate.

CÂT DE MARE ERA ANTIOHIA?


Un astfel de lucru nu s-ar fi întâmplat niciodată pe vremea lui Petru
şi Pavel. Mai întâi, pentru că ei nu aveau clădiri pe care să le considere ale lor.
Se întâlneau în case, curţi şi chiar în peşteri. Cât despre buget, păreau să se fi
dispersat de majoritatea fondurilor lor ajutându-i pe săraci.
Specificarea numărului celor prezenţi apare foarte rar după Rusalii.
Observăm doar de două ori o mulţime mai mare în Fapte 2:41 şi 4:4. Mai târziu,
în Fapte 19:7 se spune: „erau cam doisprezece bărbaţi de toţi", care au primit
Duhul Sfânt în urma propovăduirii lui Pavel în Efes. După aceea nu mai aflăm
nimic. În 1 Corinteni 1:14-16 Pavel nici măcar nu-şi mai aminteşte pe cine a
botezat, cu atât mai puţin numărul total.
Câţi erau în biserica din Antiohia? Berea? Filipi? Roma? Nu ştim.
Cât de numeroasă era congregaţia din Filadelfia, una din cele şapte
biserici cărora li se adresează, Domnul Isus în Apocalipsa? Aparent nu foarte
numeroasă căci Domnul spune: „ai puţină putere;". Cu toate acestea El continuă
arătându-i într-o lumină favorabilă. (Apocalipsa 3:7-13).
Prin contrast, cât de mare era congregaţia din Laodicea? Ne putem
da seama din faptul că biserica era „bogată" şi „nu ducea lipsă de nimic". Din
câte ştim noi ar fi putut reuni câte şapte mii de persoane într-o zi de duminică.
Notele lor de plată erau cu siguranţa plătite şi totuşi au primit o aspră mustrare
spirituală.
Nicăieri în epistole, nu-1 găsim pe Pavel spunând: „Am auzit că
numărul celor care frecventează biserica a scăzut trimestrul trecut — care-i
problema? Ce aveţi de gând să faceţi?"
În concluzie, nici o biserică, inclusiv cea pe care p păstoresc eu, nu
ar trebui măsurată după numărul celor ce o frecventează. Deşi sunt recunoscător
pentru mulţimea de oameni care vine la Bropklyn Tabemacle în fiecare
săptămână, acela nu e semnul harului lui Dumnezeu.

DINCOLO DE POPULARITATE
Care lucruri spirituale erau importante în biserica din Faptele
Apostolilor? Rugăciunea apostolilor din capitolul 4 ne oferă următoarea cotă de
nivel: „Dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala"
(v.29). Apostolii nu doreau numere, ci o calitate esenţială care să păstreze
biserica în starea în care Dumnezeu o dorea. .
Îndrăzneala nu poate fi dată decât de Duhul Sfânt. Nu există
„îndrăzneală învăţată". Nu o poţi obţine în nici un seminar. 2 Timotei 1:7 spune:
„Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de
chibzuinţă."
Predicatorii Noului Testament erau plini de îndrăzneală în
confruntări, având încrederea că Duhul Sfânt va produce convingerea de păcat
necesară pocăinţei. Lor nu le era teamă.
Ascultaţi ce spune Petru în ziua de Rusalii: „Voi L-aţi răstignit şi L-
aţi omorât prin mâna celor fărădelege" (Fapte 2:23). Acesta era ultimul lucru pe
care mulţimea voia să-1 audă. Dacă David Letterman ar fi făcut o listă cu cele
zece lucruri pe care ar trebui să nu le spui în prezenţa unei audienţe compusă din
evrei, numărul unu ar fi fost: „Ştiţi ce — voi tocmai L-aţi ucis, cu propriile
voastre mâini, pe Mesia, pe cel pe care Israelul L-a aşteptat de veacuri."
Însă îndrăzneala lui Petru nu i-a îndepărtat pe oameni. Din contră, i-a
străpuns în inimă. La sfârşitul zilei un mare număr de oameni s-a pocăit de
păcatele lor şi s-a convertit.
Petru este la fel de franc şi în următorul capitol cu mulţimea care s-a
adunat după vindecarea ologului: „Voi v-aţi lepădat de Cel sfânt şi neprihănit şi
aţi cerut să vi se dăruiască un ucigaş. Aţi omorât pe Domnul vieţii... Pocăiţi-vă
dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pen tru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină
de la Domnul vremile de înviorare" (Fapte 3:14-15,19).
Câţiva ani mai târziu, când Pavel a predicat în Efes, confruntarea sa
cu idolatria păgână a fost atât de direc tă încât s-a produs o răscoală. „Cuvintele
acestea i-au umplut de mânie şi au început să strige: 'Mare este Diana
efesenilor!' Toată cetatea s-a tulburat. Au năvălit cu toţii într-un gând în teatru"
(Fapte 19:28-29).
Cu toate acestea acolo a luat fiinţă o biserică puternică şi la plecarea
lui, Pavel a putut spune: „Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui
Dumnezeu... aduceţi-vă aminte că, timp de trei ani, zi şi noapte, n-am încetat să
sfătuiesc cu lacrimi pe fiecare din voi" (Fapte 20:27, 31). Observaţi: „tot planul
lui Dumnezeu... n-am încetat să vă sfătuiesc" (sau să vă atrag atenţia, n. tr.).
Aceasta era esenţa lucrării apostolice.
Apostolii şi-au dat seama că fără o atitudine îndrăzneaţă, agresivă în
vestirea Cuvântului lui Dumnezeu, nu se putea construi biserica pe care o dorise
Isus. Fiecare biserică din oricare oraş al lumii trebuie să ajungă la aceeaşi
concluzie.
Apostolii nu încercau să-i menajeze pe oameni. Comunicarea lor nu
intenţiona să fie „grozavă" sau liniştitoare. Scopul lor era străpungerea inimii,
pentru o convingere de păcat. Ei nu aveau nici cea mai vagă intenţie să întrebe:
„Ce vor oamenii să audă? Cum putem să atragem cât mai mulţi oameni la
biserică duminica?" Astfel de gânduri nici măcar nu treceau prin mintea lor. O
astfel de abordare ar fi fost străină de învăţătura întregului Nou Testament.
În loc să încercăm să aducem bărbaţi şi femei la Hristos prin metoda
biblică noi ne consumăm cu conceptul nebiblic de „creştere a bisericii". Biblia
nu spune că ţelul nostru ar trebui să fie numărul ci mai degrabă ne îndeamnă să
vestim cu credincioşie mesajul lui Dumnezeu, cu îndrăzneala dată de Duhul
Sfânt. Astfel se va construi Biserica lui Dumnezeu după modelul lăsat de El.
Din nefericire, unele biserici monitorizează acum în permanenţă cât
de mulţumiţi sunt oamenii de program şi îi întreabă ce altceva ar mai dori. Un
specialist în denominaţiuni a spus unui reporter: „Noi trebuie să învăţăm cum să
ne adaptăm schimbărilor."1
Nu avem dreptul în nici un fel să ajustăm mesajul Evangheliei.
Popular sau nu, noi trebuie să vestim cu îndrăzneală şi credincioşie că păcatul
este real însă Isus îi iartă pe cei care se pocăiesc.
Dumnezeu nu cere nimănui să aibă o biserică mare. El ne cheamă să-
I facem doar lucrarea, vestind Cuvântul Său oamenilor pe care El îi iubeşte,
având ungerea şi puterea Duhului Sfânt pentru a vedea rezultatele pe care numai
El le poate face posibile. Gloria I se cuvine atunci numai Lui — nu unei
denominaţiuni, biserici locale, unui pastor sau unui consultant pentru creşterea
bisericii. Acesta este singurul plan al lui Dumnezeu şi orice altceva este o
deviere de la învăţătura Noului Testament.
Dumnezeu i-a spus lui Ezechiel că dacă oamenii nelegiuiţi au nevoie
să fie avertizaţi şi el nu-i avertizează, sângele lor va fi pe mâinile profetului.
Acelaşi adevăr e valabil şi astăzi pentru toţi vestitorii Cuvântului.
Dwight L. Moody a fost urmărit toată viaţa lui de un moment când a
crezut că e destul de isteţ în prezentarea Evangheliei. Cu şase ani înainte de a
muri el a povestit ce s-a întâmplat în Chicago în toamna anu lui 1871:
„Am hotărât să dedic şase zile studierii vieţii lui Hristos. Am
petrecut patru seri de duminică pe subiect şi L-am urmărit de la iesle, de-a
lungul vieţii, până la prinderea şi judecarea Lui. În a cincea duminică, pe 8
octombrie, tocmai predicam celui mai larg auditoriu pe care îl avusesem
vreodată în Chicago, flatat de succesul meu. Textul era: „Şi ce să fac cu cel ce se
numeşte Isus?" în acea seară am săvârşit una din cele mai mari greşeli ale, vieţii
mele. După predică...
cu toată puterea pe care Dumnezeu mi-o dăduse. L-am implorat să coboare peste
oameni şi am încheiat spunând: „Aş vrea să , luaţi acest text cu voi acasă, să vă
gândiţi la el în timpul săptămânii şi duminica viitoare vom veni la Gblgota şi la
cruce şi vom decide ce vom face cu Isus din Nazaret."
Chiar în acel moment sirena a anunţat un incendiu. Moody a încheiat
imediat serviciul şi i-a evacuat pe oameni din clădire. Era începutul Marelui
Incendiu din Chicago care în următoarele 27 de ore avea să lase 300 de morţi, 90
000 de oameni fără case şi un mare oraş în cenuşă. Evident, Moody nu a ajuns
niciodată să-şi încheie seria mesajelor. El a continuat:
„Nu m-am mai întâlnit niciodată cu auditoriul de atunci. Astăzi lupt
din greu să îmi reţin lacrimile... 22 de ani au trecut... şi eu nu-i voi mai întâlni
niciodată pe acei oameni, până când ne vom revedea în cealaltă lume. Insă vreau
să vă spun lecţia pe care am învăţat-o în acea seară şi pe care nu o voi uita
niciodată. Acum, când predic îl aduc pe Hristos în faţa lor atunci şi acolo şi
încerc să-i determin să ia o hotărâre pe loc. Aş vrea mai degrabă să mi se taie
mâna dreaptă decât să-i mai las pe ascultători să decidă o săptămână întreagă ce
vor face cu Isus.”
Nu e de mirare că apostolul Iacov a scris: „Şi nu ştiţi ce va aduce
ziua de mâine. Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată
puţintel şi apoi piere" (4; 14). Evanghelia este prea importantă pentru a fi lăsată
pe mâine sau pe săptămâna viitoare sau până când ascultătorii vor părea mai
receptivi.
Şi-a spus vreodată John Weşley, pe când predica minerilor de pe
şesurile Angliei, în anii 1700: mai bine să nu le spun că sunt păcătoşi, s-ar putea
să plece?
Există astăzi un spirit de anti-autoritate în America, care spune:
„Nimeni nu poate să-mi spună că trebuie să mă schimb. Să nu cumva să
îndrăzneşti." Atât la amvon, cât şi în consilierea spirituală ne-am lăsat subjugaţi
prea adesea de această mentalitate şi ne e teamă să spunem adevărul despre
păcat. Ne ascundem în spatele afirmaţiei lui Pavel, „m-am făcut tuturor, totul" (1
Corinteni 9:22) fără să observăm că în următorul paragraf el spune: „Alergaţi
dar în aşa fel ca să căpătaţi premiul" (v.24). A ne adapta stilul pentru a câştiga un
auditoriu este un lucru, însă mesajul nu se poate schimba niciodată fără să nu ne
lase cu mâna goală înaintea Domnului.
Credem noi încă adevărul din Proverbe 28:23: „Cine mustră pe alţii
găseşte mai multă bunăvoinţă pe urmă, decât cel cu limba linguşitoare?"
Isus avea un spirit de confruntare. Când Petru i-a spus să nu treacă
pe la cruce, Isus nu i-a replicat: „Ştii ce Petre, încerc să-mi dau seama pe ce
poziţie eşti. îţi apreciez grija pentru Mine şi faptul că nu vrei ca Eu să sufăr."
Din contră, El a spus ucenicului Său numărul unu: „înapoia Mea Satano, tu eşti
o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui
Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor" (Matei 16:23).
Ale cui sunt gândurile noastre?

PUNÂND DEGETUL PE RANĂ


Am descoperit că 90% din problemele pe care oamenii mi le spun nu
sunt adevăratele lor probleme. Prin urmare, provocarea atât în predică cât şi în
consiliere este de a ajunge la rădăcina spirituală a problemei. Un soţ spune:
„Soţia nu mă înţelege." Este uşor să-i răspunzi: „îmi pare rău pentru tine." Insă
s-ar putea ca în realitate el să se comporte ca o brută cu ea.
Cu blândeţe, însă ferm, noi trebuie să spunem adevărul în dragoste.
Un tânăr cuplu, atrăgător, pe care îi vom numi Michelle şi Steve, au venit în faţă
pentru rugăciune la sfârşitul unui serviciu de duminică. Amândoi erau bine
îmbrăcaţi — el cu un costum scump şi o cravată de mătase de 60 de dolari şi ea
într-o rochie modernă. Puteam să spun după ochii ei umezi că ceva a atins-o în
timpul serviciului. Prin contrast, el părea că vrea să se retragă şi evita să mă
privească în ochi.
„Vreţi să vă rugaţi pentru noi?" m-a întrebat ea.
„Desigur", am spus eu. „Pentru ce vreţi să mă rog?"
„Rugaţi-vă ca Dumnezeu să binecuviriteze relaţia noastră", a replicat
ea.
Afirmaţia aceasta poate însemna orice, în special în New York. Am simţit că
trebuie să-Ie mai pun câteva întrebări.
„Înainte de a mă ruga, spuneţi-mi puţin despre situaţia voastră, dacă
doriţi. De cât timp vă cunoaşteţi?"
„De doi ani." :
„Următoarea întrebare nu a fost întocmai politicoa să, însă Duhul
Sfânt mă îndemna să continui. Aşa că, fără cea mai mică schimbare a tonalităţii
sau inflexiunii Vocii am întrebat: „Locuiţi împreună?"
Şocul a fost instantaneu. Ea a clipit şi el şi-a înălţat capul brusc. Pentru o
secundă am încremenit toţi trei, uitâdu-ne unul la altul. într-un final ea a răspuns:
„Păi... ăăă... da."
Am clătinat din cap şi am continuat: „Bine, această situaţie mă pune pe mine în
încurcătură. Vreţi ca eu să îl rog pe Dumnezeu să binecuvinteze un lucru în
privinţa căruia El şi-a exprimat deja opinia. El a spus clar în Biblie că relaţiile
din afara căsătoriei sunt un păcat. Mi se pare că ar fi pierdere de timp să-I cer
ajutorul în aceasta situaţie, nu credeţi?"
Ei continuau să se uite fix la mine, M-am grăbit să adaug: -
„Vă propun ceva — haideţi să ne întoarcem la planul lui Dumnezeu.
Steve, ce-ar fi dacă ţi-ai găsi, chiar, acum, un alt loc unde să stai? Spui că vrei ca
voia lui Dumnezeu să se facă în relaţia voastră. Ei bine, acesta este pasul
numărul unu. El va deschide uşa pentru multe alte binecuvântări." .
Pot să spun că Steve nu era deloc încântat de idee.
„Ai pe cineva din familie sau dintre prieteni la care ai putea să stai în
noaptea asta?"
Nu, nu ştia pe nimeni.
„Uite ce-i, îţi vom găsi un loc unde să stai", am spus eu. „Dacă
Dumnezeu este real şi tu vrei cu adevărat ajutorul Lui în viaţă, atunci mergi pe
calea Lui, Dacă nu, eşti liber să faci ce vrei! Desigur, într-un sfârşit îţi vei
distruge viaţa; nu poţi schimba consecinţele păcatului tot aşa cum nu poţi
schimba legea gravitaţiei."
El a murmurat o altă scuză. Am chemat pe unul din ajutoarele mele
şi l-am rugat să-i găsească lui Steve un loc de dormit peste noapte.
Dar Steve şi Michelle nu erau încă convinşi. „Ce-ar fi să rămânem
unde suntem/ dar să dormim separat? N-ar fi ceva greşit, nu-i aşa?"
„Dacă amândoi susţineţi; că sunteţi creştini", am replicat eu, „atunci
trebuie să evitaţi să vă complăceţi înfr-o situaţie care v-ar putea ispiti. Şi apoi,
când veţi ieşi dimineaţa din apartament, ce vor crede vecinii, şi pe bună
dreptate? Să facem lucrurile corect până la capăt, bine?"
Până la urmă au fost de acord.
Dar trebuie să vă spun că unele cupluri, în aceeaşi situaţie cu acesta,
nu au fost de acord. Ei dădeau răspunsuri de genul: „Vom reveni altă dată" şi
plecau. Dar cel puţin eu puteam dormi liniştit noaptea, ştiind că le-am spus
adevărul înaintea lui Dumnezeu.
Am primit de asemenea şi scrisori în urma acestor discuţii, în care
femeile îmi spuneau: „Nu mi-a plăcut ce mi-aţi spus mie şi prietenului meu
atunci. Ne-aţi arătat că trebuie să ascultăm de Biblie, însă noi nu am acceptat.
M-am gândit totuşi să vă anunţ că după un timp prietenul m-a părăsit, aşa cum
aţi spus dumneavoastră. Pentru el nu eram decât o bucată de carne şi nimic mai
mult. Acum sunt din nou singură şi îmi doresc să vă fi ascultat." ,
Cazul lui Steve şi al lui Michelle a fost unul fericit. El a găsit imediat
un loc unde să stea. Am continuat să ne ocupăm de ei şi să-i consiliem.
Dumnezeu le-a deschis ochii să vadă realităţile spirituale. Apoi s-a întâmplat
ceva minunat. într-o seară de marţi, înainte de încheierea întâlnirii de rugăciune
am spus: „înainte de a pleca, v-am pregătit o surpriză. Vă rog să vă ridicaţi în
picioare."
Biserica s-a ridicat... şi organistul a atacat primele note din "Marşul
nupţial" al lui Lohengrim Uşile din spate s-au deschis şi mireasa, într-o simplă
rochie de zi şi cu un buchet de flori în mână, a înaintat cu un zâmbet pe buze.
Oamenii au izbucnit într-un ropot de aplauze. Steve, care stătuse lângă mine
toată seara, s-a ridicat pentru oficierea ceremoniei. Ei au fost uniţi în Hristos în
faţa a 1 500 de martori.
De câteva ori, în timpul ceremoniei, lacrimile lor de bucurie s-au
transformat într-un adevărat plânset, ce putea fi auzit prin microfonul meu. Până
la urmă au reuşit să-şi facă jurămintele unul altuia. După imnul de încheiere am
spus ascultătorilor: „Ştiţi că acest cuplu s-a întors recent la Domnul." Nu am
intrat în detaliile neplăcute ale trecutului lor, însă majoritatea oamenilor şi le
puteau imagina singuri. Ei cunoşteau prea bine acum că harul şi puterea lui
Dumnezeu poate îndrepta chiar şi cele mai strâmbe lucruri.
Evenimente de acest gen au avut loc de nenumărate ori în serile de
marţi, de-a lungul anilor. Iar sărbătoarea e întotdeauna minunată.

SĂ PLĂCEM, CUI?
Comitetul de la Brooklyn Tabernacle a înfruntat cu curaj chiar şi cele
mai complicate cazuri, ca atunci când cuplul care trăieşte împreună are copii.
Să-i ceri unui bărbat să se mute separat, dar în acelaşi timp să continue să achite
cheltuielile, e dificil. Cu toate acestea, cei care se pocăiesc sincer, au mers până
la capăt în a îndrepta lucrurile.
Le spun adesea cuplurilor care trăiesc împreună: „Vă întrebaţi
probabil: care e motivul acestei predici? Ce încearcă el să dovedească? Nu
urmăresc nimic altceva decât să plac lui Dumnezeu. După cum vedeţi, sala e
deja plină; nu căutăm cu disperare noi membri şi nici contribuţia voastră la
colectă. Insă căutăm cu disperare să-i plăcem lui Dumnezeu şi să nu fim daţi de
ruşine. când vom sta într-o zi înaintea Lui."
Apostolul Pavel şi-a exprimat convingerea în felul următor:
„Căutăm... să plăcem nu oamenilor, ci lui Dumnezeu care ne cercetează inima"
(1 Tes. 2:4). Dumnezeu nu ne-a cerut, mie şi soţiei mele, să construim o biserică
mare. El ne-a spus să vestim Evanghelia şi să-i iubim pe oameni în Numele Lui.
Unii ascultători resping adevărul în timp ce alţii se deschid să-1 primească. Aşa
a fost dintotdeauna în istorie şi rezultatele sunt mereu mai dinamice şi mai
glorioase atunci când facem lucrurile în felul lui Dumnezeu.
Israeliţii au fost avertizaţi în privinţa dumnezeilor canaaniţi, numiţi
Baal sau Astartea, iar noi trebuie să fim atenţi să nu fim atraşi de zeul zilelor
noastre numit Succes. Mai mare nu înseamnă întotdeauna şi mai bun, dacă se
face în defavoarea adevărului sau dacă îl întristează pe Duhul Sfânt.
Imaginaţi-vă un teren de baschet cu coşurile la 1,50 m înălţime de
sol. Linia de la care poţi arunca e la trei paşi de coş. Tocmai am marcat opt sute
opt zeci şi patru de aruncări libere, fără oprire.
Soţia mea iese afară, mă priveşte şi întreabă: „Ce faci?"
„Joc baschet. Nu vezi? Asta-i mingea şi ăla e coşul. Chiar şi liniile
sunt marcate toate."
Carol ar spune: „Nu, coşul trebuie să fie la 3 m înălţime şi linia de
aruncare la o depărtare de 15 paşi. Acela se cheamă baschet. Ceea ce faci tu nu e
decât şaradă."
Şi noi avem o mulţime de puncte marcate care par legate de
creştinism, însă am redus în mod drastic parametrii. Oamenii au coborât
standardele în încercarea de a face bisericile să pară mai pline de succes decât în
realitate. Predicile trebuie să fie în uniformitate pozitive şi programele să nu
depăşească mai mult de 60 de minute. Chiar şi în aceste condiţii, biserica e un
inconvenient pentru unii, în special în sezonul meciurilor de fotbal. Venitul la
biserică e o corvoadă atât de mare încât curând oamenii îşi vor trimite prin fax
predicile şi rugăciunile!
Un lucrător mi-a spus recent că două familii s-au mutat la o altă
biserică pentru că cei care se ocupau cu parcarea maşinilor nu le-au dirijat destul
de repede afară din parcare. Ce-ar fi făcut aceşti oameni în acea seară în Troa
când Pavel a vorbit până după miezul nopţii? (Vezi Fapte 20:7.)
Vă puteţi imagina pe cineva dându-i lui Petru un microfon, duminica
dimineaţa şi şoptindu-i: „Ai doar 20 de minute la dispoziţie. Trebuie să dăm
drumul oamenilor de aici cât mai repede pentru că e o cursă de care ce începe la
ora unu?"
Adevărul e că această preocupare pentru „confortul ascultătorilor"
poate fi o mască ce acoperă firea veche. Aceeaşi oameni care vor un program de
doar 60 de minute închiriază casete video de câte două ore sau urmăresc
meciurile din NBA şi NFL care durează chiar şi mai mult de atât. Problema nu
este lungimea, ci apetitul De ce această inversare a dorinţelpr?
Să ne întrebăm în mod serios ce vor experimenta copiii şi nepoţii
noştri în biserică? Timpurile în care se stătea înaintea Domnului vor fi total
străine pentru ei. Nu îşi vor mai aduce aminte să fi văzut oameni care să stea în
rugăciune înaintea lui Dumnezeu. îşi vor aduce aminte doar de nişte producţii
profesioniste încadrate într-un timp bine determinat.
Unul din soliştii noştri s-a dus recent să cânte într-o biserică şi i s-a
spus: „Te rugăm să nu cânţi nici o piesă în care se menţionează sângele lui
Hristos. Oamenii nu se simt confortabil cu asta şi scopul nostru aici e să fim în
acord cu dorinţele lor."
Dacă oamenii chiar nu apreciază cuvântul sânge în sensul
sacrificiului, atunci de ce îi ascultă cu atâta entuziasm pe vorbitorii care în ziua
de 4 iulie ne vorbesc despre sacrificiul, bărbaţilor şi al femeilor care au luptat
pentru a câştiga independenţa Americii? Trebuie să evităm şi menţionarea
sângelui vărsat pentru libertatea politică? Dacă nu, atunci cu atât mai mult ar
trebui să onorăm sângele Mielui lui Dumnezeu, indiferent de ce gândesc alţii.
Mesajul crucii va fi întotdeauna o nebunie pentru unii, o piatră de
poticnire pentru alţii. însă dacă atenţia noastră se concentrează asupra reacţiei
maselor, ne îndepărtăm de puterea Evangheliei. Teama de a vorbi despre sângele
lui Hristos este neîntemeiată. Ba chiar mai rău, ea se apropie de erezie pentru că
distorsionează şi micşorează puterea Veştii Bune.
Ce s-a întâmplat cu atitudinea de a sta în picioare pentru Evanghelia
lui Hristos? Nimeni nu e mai deştept decât Dumnezeu. Când El ne spune să-I
facem lucrarea după cum vrea El, noi să fim siguri că El va scoate şi rezultate
pentru gloria Lui. Nu e nevoie să devenim „creativi" în faţa Lui. Dumnezeu ştie
exact de ce avem nevoie şi aşteaptă ca noi să ne încredem şi sărL ascultăm cu
acea simplitate de copil.
Dumnezeu nu ne cere să fim mai isteţi pentru a-i fermeca pe cei ce
caută o înţelepciune lumească. Nu prin tărie, nu prin putere, nu prin computere,
nu prin isteţime, ci prin Duhul, zice Domnul (vezi Zaharia 4:6).
Noi suntem atât de programaţi astăzi încât Dumnezeu n-ar pătrunde
nici dacă ar vrea. Timpul de laudă şi închinare din multe biserici este atât de
rigid programat şi respectat încât nimic nici chiar Duhul lui Dumnezeu nu-l
poate întrerupe. Grupurile de închinare au totul bine memorat. Dacă Dumnezeu
i-a putut călăuzi pe evrei 40 de ani prin pustie, nu ne poate El călăuzi de-a
lungul unui program, al unui timp de laudă şi închinare, fără o anumită
succesiune? Un semn de bază al trezirii spirituale este lăsarea vântului să bată în
voie.
Nu avem nevoie de tehnicieni şi organizatori de programe; noi avem
nevoie de Dumnezeu. El nu caută oameni deştepţi, pentru că El este cel înţelept.
El vrea oameni îndeajuns de simpli încât să se încreadă în El.
Potrivit capitolului 14 din 1 Corinteni, dacă întâlnirile sunt guvernate
de Duhul Sfânt rezultatul asupra vizitatorului va fi că „tainele inimii lui sunt
descoperite aşa că va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu şi va
mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul nostru" (v.25). Acesta trebuie
să ne fie scopul. Ar trebui să existe un aşa amestec de adevăr şi prezenţă a lui
Dumnezeu încât inima celor ce vin pentru prima oară să fie străpunsă şi ei să-şi
dea seama de zădărnicia vieţii lor şi să se pocăiască.
Tindem noi spre acest lucru? Ne rugăm pentru el? Şi-au făcut liderii
bisericii de azi o ţintă din el? îl încurajeaza membrii bisericii pe pastorul lor să
acţionez conform voii Domnului, indiferent de preţ?
Alexander Whyte, după ce a studiat trezirea din 1859, din Scoţia, a
făcut această remarcă deosebită: ,În trezirea spirituală, congregaţia e cea care
ţine predica." Ce a vrut el să spună e că, mai mult decât prezenţa pre dicatorilor,
a muzicienilor şi a altor lucrători, ceea ce vorbeşte inimii este că Dumnezeu
locuieşte în strânsă comuniune cu poporul Său.

ADEVĂRATUL TEST
La o conferinţă de muzică unde am vorbit, un domn s-a apropiat de
mine cu lacrimi în ochi. „Tocmai am angajat un nou pastor," a spus el. „Şi
instrucţiunile lui pentru mine, ca dirijor sunt: Te rog să nu mai continui cu
această <muzică bisericească> Vreau să te inspiri de pe Broadvyay pentru
muzica corală, de pe scena pop pentru întâlnirile de duminică.
Ce să fac? Vreau să mă raportez la oameni aşa cum face el, — dar
asta înseamnă să nu pot să mai cinstesc Numele Domnului prin muzica noastră,
aşa cum am făcut dintotdeauna?"
I-am spus că singura lui şansă e să se întoarcă la pastorul lui şi să-şi
deschidă inima. Cei doi aveau nevoie de o lungă discuţie.
Va veni o zi, spune Pavel, când toată „lucrarea fiecăruia va fi dată pe
faţă: ziua Domnului o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc. Şi focul va
dove di cum este lucrarea fiecăruia" (1 Corinteni 3:13). Aurul argintul şi pietrele
preţioase vor rezista, pe când lemnul fânul şi trestia se vor topi în fum.
Pavel nu spune că va fi testată cantitatea. El nu spune nimic despre
numărul celor ce frecventează adunarea. Totul se va concentra asupra calităţii.
Warren Wiersbe a făcut o remarcă interesantă des pre acest pasaj la una din
întâlnirile comitetului de la Brooklyn Tabernacle. „Care mai e diferenţa dintre
aceste materiale, pe lângă cea evidentă, că o grupare e rezistentă la foc şi
cealaltă nu?
Cred că e semnificativ faptul că lemnul, fânul şi trestia se găsesc din
abundenţă — chiar lângă uşa ta sau la numai câţiva metri depărtare, în cel mai
rău caz. Orice pădure, orice teren al ţăranului are din abundenţă aceste materiale.
Insă dacă vrei aur, argint şi pietre de valoare trebuie să sapi pentru a
le da de urmă. Trebuie să depui un mare efort. Ele nu stau împrăştiate oriunde, ci
trebuie să pătrunzi adânc în pământ."
Pentru mine aceste vorbe sunt profunde. „Construcţia" spirituală care
foloseşte lemn, paie şi trestie se înalţă uşor — cere puţină muncă, puţină căutare,
nici un efort, nici o durere a facerii. O înalţi rapid şi va arăta chiar acceptabil
pentru o vreme. însă dacă vrei să clădeşti ceva care să reziste în Ziua Judecăţii,
efortul cere un preţ mult mai mare.
In acea zi nu va mai conta ce au crezut ceilalţi fraţi despre tine. Nu
va mai avea importanţă ce ţi-au spus experţii în marketing. Tu şi cu mine vom
sta înaintea Celui ai cărui ochi sunt „ca para focului". Nu-L vom înduioşa deloc
spunându-I cât de strălucită ne-a fost strategia. Vom sta în faţa privirii Lui
pătrunzătoare.
El ne va întreba doar dacă am fost credincioşi Cuvântului Său.

9
Mirajul doctrinei fără putere
Nu am avut intenţia să descriu New York-ul ca un oraş în totalitate păgân şi fără
de Dumnezeu, pentru că de fapt Brooklyn era mai demult cunoscut din punct de
vedere istoric ca „cetatea bisericilor". Există nenumărate clădiri care fuseseră
cândva pline de adunări vii. Din nefericire, ele sunt aproape goale astăzi. Pe
măsură ce împrejurimile „s-au schimbat", pe măsură ce drogurile au înaintat tot
mai mult, bisericile au intrat într-un con de umbră. ;
Mulţi enoriaşi au murit ori s-au mutat în alte cartiere, însă au lăsat cu
generozitate importante donaţii. Astăzi la aceste biserici nu vin decât o mână de
oameni duminica, însă îşi permit încă să plătească un pastor cu normă întreagă şi
să-şi achite toate cheltuielile. Printre cele mai renumite rămâne o biserică din
inima oraşului, pe care obişnuiam să o închiriem pentru anumite evenimente
speciale. Sanctuarul, care cuprindea 1 400 de locuri fusese plin între 1930-1940,
însă nu mai era folosit pentru programele regulate de duminică încă din 1960.
Congregaţia se întâlneşte acum la subsol.
Centrele oraşelor au devenit astfel un câmp de misiune uitat.
Clădirile bisericilor sunt goale în locurile unde ar trebui să fie pline până la
refuz. Păcatul se înmulţeşte, însă contrar capitolului 5 din Romani, harul nu
sporeşte în aceeaşi măsură
Să dăm vina pe faptul că de la amvoane nu se mai proclamă
adevărul?
In unele cazuri, da, însă în majoritatea cazurilor nu. S-ar putea să vă
surprindă acest lucru, dacă sunteţi de părerea că declinul este întotdeauna
rezultatul liberalismului teologic sau al falsei doctrine. însă multe din grupurile
care deţin aceste sanctuare tăcute sunt la fel de „ortodoxe" pe cât poate fi o
biserică. Dacă le-ai întreba despre divinitatea lui Hristos, despre naşterea lui din
Fecioară sau despre aderenţa lor la învăţătura apostolilor, ele ar câştiga numai
buline roşii.
Şi totuşi, ce lipseşte?

MAI MULT DECÂT CUNOŞTINŢĂ


Elementul lipsă se găseşte în finalul rugăciunii redată în capitolul 4
din Faptele Apostolilor: „Şi întinde-Ţi mâna, ca să se facă tămăduiri şi semne
prin Numele Robului Tău celui Sfânt, Isus" (v. 30). Ceea ce atrage atenţia
necredincioşilor şi le mişcă inima este o Evanghelie exprimată prin putere.
E nevoie de ceva mai mult decât o rigurozitate academică pentru a
câştiga lumea pentru Hristos. Nu e deajuns numai o doctrină corectă. Vestirea şi
învăţătura nu sunt de ajuns. Dumnezeu trebuie invitat să „întărească mărturia cu
semne" (vezi Evrei 2:4). Cu alte cuvinte, Evanghelia trebuie să fie vestită cu
implicarea Duhului Sfânt trimis din cer.
Apostolii s-au rugat lui Dumnezeu să facă lucruri supranaturale. Ei
doreau ca oamenii să cunoască faptul că credinţa lor era mai mult decât
poziţională sau teoretică. Exista.putere în această credinţă. „O Dumnezeule,
întinde-Ţi mâna — lucrează împreună cu noi." Ei doreau o credinţă care să se
vadă că era vie, o credinţă bazată nu numai pe cruce, ci şi pe mormântul gol.
Crucea, aşa dureroasă cum e ea, poate fi înţeleasă din perspectiva umană; un om
nevinovat a fost condamnat la moarte de către politicieni şi lideri corupţi. Insă
mormântul gol — cum poţi să-1 justifici? Numai un Dumnezeu supranatural
putea înfăptui o astfel de minune.
În prea multe biserici astăzi oamenii nu văd manifestările puterii lui
Dumnezeu ca răspuns la rugăciunea fierbinte. în schimb, ei aud dezbateri
teologice care nu interesează decât o anumită categorie de oameni. La radio şi
televiziunea creştină nu se poartă cel mai adesea decât monologuri.
În ziua de azi ne confruntăm cu un „legământ religios" de ţip vechi-
testamental care cuprinde nenumărate repetiţii şi porunci cu scopul a face toate
lucrurile bine. Predicatorii moderni, asemenea lui Moise, coboară de pe munte,
îndemnândui pe oameni la consacrare. Toţi spun da, însă peste două zile
legământul e călcat. Există prea puţină dependenţă de puterea lui Dumnezeu
pentru a putea fi revoluţionaţi într-un mod supranatural. .
Isus spune astăzi, aşa cum a spus bisericii din Sardes: „Ştiu faptele
tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. Veghează şi întăreşte ce
rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea
Dumnezeului Meu... dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care
ceas voi veni peste tine... Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul"
(Apoca-lipsa 3:1-3, 6).
Nu e interesant că numai două din cele şapte biserici ale Apocalipsei
(Pergam şi Tiatira) au fost mustrate pentru învăţătura falsă? Mult mai obişnuită
era lipsa vitalităţii spirituale, a fervorii, a apropierii de Domnul. Despre acestea
dorea Hristos Cel slăvit să vorbească cel mai mult.
Nu apăr melodrama sau teatralismul care stârnesc emoţia. însă, ca şi
apostolii, îl rog pe Dumnezeu să-Şi întindă mâna şi să Se descopere.
Oamenii devin atenţi când văd că Dumnezeu schimbă cu adevărat
persoane şi le eliberează. Cârid un creştin nou se ridică şi spune cum Dumnezeu
i-a transformat viaţa, nimeni nu mai moţăie în bancă. Când cineva e vindecat sau
eliberat de vreo patimă, toţi i-au aminte. Aceste lucruri stau drept mărturie a
unui Dumnezeu care este viu şi puternic.

CINE E DINCOLO DE ZIDURI?


Să menţii acurateţea doctrinală e un lucru bun însă el nu reprezintă
întreaga chemare a Bisericii nou-testa-mentale.' Apostolii doreau să facă ceva
mai mult decât să „păzească cetăţuia", aşa cum spune o cântare veche. Ei I-au
cerut lui Dumnezeu să le dea putere să iasă în afară şi să revoluţioneze o
întreagă cultură.
În prea multe locuri unde Biblia este atacată şi unde discuţiile despre
doctrină se pot lungi până spre trei dimineaţa, lipseşte Duhul. William Law, un
scriitor englez al anilor 1700 a scris: „Oricare din capitolele Scripturii ai citi,
întotdeauna vei descoperi o încântare... totuşi, te va lăsa la fel de sărac, de gol şi
neschimbat ca şi la început dacă nu te-a întors în întregime şi numai spre Duhul
lui Dumnezeu, dacă nu te-a adus într-o uniune şi dependenţă deplină de El."
O modalitate de a recunoaşte dacă suferim de această deconectare,
este să aruncăm o privire spre grija noastră pentru cei murdari... pentru
„ceilalţi"... oameni care nu se încadrează în idea noastră de grup. Conceptul că o
biserică ar putea fi chemată să slujească doar elitelor sau unei clase sociale
anumite nu se găseşte în Noul Testament. Ravagiile păcatului nu sunt plăcute...
dar tocmai pentru a ierta şi vindeca a venit Isus. „Fiul Omului a venit să caute şi
să mântuiască ce era pierdut" (Luca 19:10). Duhul lui Dumnezeu este un duh al
milei, compasiunii şi apropierii.
În prea multe locuri unde Biblia este atacată şi unde discuţiile despre
doc trină se pot lungi până spre trei dimineaţa, lipseşte Duhul.
Totuşi creştinii ezită adesea să se apropie de cei ce sunt diferiţi. Ei
vor ca Dumnezeu să cureţe peştele înainte ca ei să-l prindă. Dacă inelele sunt
ataşate pe corp în locuri mai puţin obişnuite, dacă mirosul nu e tocmai plăcut sau
dacă culoarea pielii e diferită, creştinii au tendinţa să ezite. Dar gândeşte-te un
moment la Dumnezeu, care s-a apropiat de noi. Dacă a existat vreo dată vreo
apropiere, atunci aceasta e: dumnezeirea sfântă şi pură coborându-se la noi cei
murdari, răi şi nelegiuiţi. Dumnezeu ar fi putut spune: „sunteţi atât de diferiţi de
Mine, atât de dezagreabili, încât ar fi mai bine să nu Mă apropii prea mult de
voi." Dar El nu a spus aşa ceva. Tocmai această discrepanţă a atras mâna Lui
plină de dragoste.
Isus nu a rostit doar cuvântul vindecător pentru leproşi de la o
distanţă de treizeci de metri. El S-a atins de ei.
Nu voi uita niciodată o duminică de Paşti în 1992, ziua când Roberta
Langella şi-a depus dramatica ei mărturie, aşa cum am amintit în capitolul 3. Un
vagabond stătea în spatele bisericii, ascultând cu mare atenţie.
La sfârşitul serviciului de seară, m-am aşezat pe marginea
platformei, epuizat, în timp ce ceilalţi continuau să se roage cu cei care
răspunseseră invitaţiei de a veni la Hristos. Organistul cânta în surdină. Doream
să mă relaxez. Abia începusem să mă destind când, ridicându-mi privirea, l-am
văzut pe acest bărbat, în zdrenţe şi cu părul încâlcit, stând pe culoarul din mijloc,
patru rânduri mai încolo, aşteptând să-i dau permisiunea de a se apropia de
mine.
Am dat din cap şi i-am făcut un mic semn cu mâna. Iată cum o să se
termine această duminică de Paşte! mi-am spus în gând. Acum îmi va cere bani.
Se întâmplă adesea în această biserică. Şi-s atât de obosit...
Când s-a apropiat am văzut că cei doi dinţi din faţă îi lipseau. însă
mult mai groaznic decât înfăţişarea era mirosul — un amestec de alcool,
transpiraţie, urină şi gunoi mi-a tăiat respiraţia. Am avut de a face cu mulţi
oameni ai străzii, însă acesta era cel mai greu miros peste care am dat vreodată.
Instinctiv mi-am întors capul într-o parte pentru a lua o gură de aer curat, apoi
m-am uitat înapoi în direcţia lui, expirând.
L-am întrebat cum îl cheamă.
„David", a spus el moale.
„De când locuieşti pe străzi, David?"
„De şase ani.''
„Unde ai dormit azi-noapte?"
„într-un camion abandonat."
Auzisem destul şi acum doream să scap cât mai repede de el. Mi-am
dus mâna la spate pentru a-mi scoate portofelul din buzunar.
In acel moment David şi-a îndreptat degetul spre faţa mea şi mi-a
spus: „Nu înţelegi — nu am nevoie de banii tăi. Oricum voi muri acolo pe străzi.
II vreau pe acel Isus despre care a vorbit roşcata."
Am ezitat, apoi am închis ochii. Dumnezeule, iartă-mă, L-am
implorat eu. M-am simţit murdar şi vulgar. Eu, un lucrător al Evangheliei... nu
voiam decât să scap de el, când el striga după ajutorul acelui Hristos pe care eu
îl vestisem cu puţin timp în urmă. Am înghiţit din greu în timp ce dragostea lui
Dumnezeu îmi inunda sufletul.
David a simţit schimbarea din mine. S-a apropiat şi a căzut pe
pieptul meu, îngropându-şi capul soios în cravata şi cămaşa mea albă.
îmbrăţişându-l i-am vorbit despre dragostea lui Isus. Şi nu erau doar vorbe
goale; le simţeam. Simţeam dragoste pentru acest bărbat nenorocit. Mirosul... nu
ştiu cum să explic. El, care aproape mă îmbolnăvise la început, devenise acum
cea mai minunată aromă pentru mine. Mă bucuram acum de ceea ce doar cu
câteva minute în urmă îmi crea repulsie.
Domnul părea să îmi. spună în acel moment: Jim, dacă tu şi soţia ta
aveţi vreo valoare în faţa Mea, dacă e vreun scop pentru voi în lucrarea Mea
să ştii ca el are de a face cu acest miros. Acesta este mirosul lumii pentru care
am murit.
David s-a predat acelui Hristos de care a auzit în acea seară. L-am internat o
săptămână într-un spital pentru dezintoxicare. L-am dus la dentist pentru a-şi
repara dantura. El s-a alipit imediat grupului de rugăciune. De ziua
Recunoştinţei l-am invitat în familia noastră. Apoi de Crăciun.
Nu voi uita niciodată cadoul pe care mi l-a făcut atunci. O cutiuţă cu
o... batistă. Doar atât şi-a putut per mite.
Astăzi David e şeful departamentului pentru întreţinere al bisericii
noastre, supraveghind alţi zece angajaţi. S-a căsătorit şi a devenit tată.
Dumnezeu deschide din ce în ce mai multe uşi pentru ca el să meargă şi să-şi
depună mărturia. Atunci când vorbeşte, cuvintele lui au o greutate şi un impact
după care mulţi lucrători ordinaţi râvnesc.
În măsura în care creştinii se apropie să se atingă de fiecare —
Înclusiv de cei nedoriţi, de care e plină societatea noastră — în aceeaşi măsură
Dumnezeu îi va atinge şi pe ei şi le va revoluţiona vieţile. Altfel ne vom învârti
într-un cerc închis, ocupându-ne timpul cu studii biblice, împreună cu cei de
acelaşi gen cu noi. Nu există o manifestare a puterii lui Dumnezeu pentru că noi
ne-am închis faţă de nevoia unei astfel de manifestări.
De ce povestirile cele mai miraculoase par să vină de pe câmpurile
de misiune, de peste ocean sau din mijlocul celor nevoiaşi de aici de acasă (de
exemplu Teen Challenge se ocupă de dependenţii de droguri)? Pentru că acolo
este nevoia. Creştini iau acea doctrină sănătoasă şi o duc acelor a căror viaţă e în
haos. La aceasta ne-a chemat Dumnezeu.
Fără această extindere a milei este atât de uşor pentru învăţătorii sau
autorii de scrieri religioase să devină trufaşi. Ne mândrim cu ceea ce cunoaştem.
Suntem atât de impresionaţi de acurateţea doctrinei noastre încât devenim
aroganţi din punct de vedere intelectual. Am pus ia punct toate regulile şi teoriile
în timp ce restul lumii e ameţită şi confuză în ce priveşte adevărul lui
Dumnezeu... săracii de ei.
O astfel de atitudine îndepărtează inima de Cuvântul pe care chiar
noi îl propovăduim. Sfârşim prin a avea o mulţime de detalii doctrinale, însă
prea puţin din ceea ce se întâmplă seamănă cu Biblia din care învăţăm. Eu,
personal am obosit să tot aud despre poziţii şi principii de predare,, Unde sunt
mulţimile de noi convertiţi? Unde sunt acele botezuri pline de bucurie? Unde
sunt întâlnirile de rugăciune vibrante?
Încă o dată, William Law scrie:

Există o anumită regulă; cu cât se manifestă


mai mult în noi natura divina a lui Isus şi
viaţa Lui, cu cât e mai înalt conceptul nos-
tru de neprihănire şi virtute, cu atât mai
mult ne va fi milă şi îi vom iubi pe cei care
suferă orbirea, boala şi moartea, păcatului.
Priveliştea pe care,o oferă astfel de oameni
nu va ridica în noi un dispreţ trufaş sau o
indignare de „om sfânt", ci ne va umple de
blândeţea şi compasiunea asemănătoare
celor iscate de o boală nemiloasă.2

Eu şi Carol am descoperit ca dacă Dumnezeu nu ne-ar boteza cu


manifestări proaspete de dragoste, am părăsi oraşul New York jeril Noi nu
locuim în acest oraş aglomerat, fără maniere, violent pentru că aşa ne place.
Oridecâte ori întâlnesc sau citesc despre vreun individ care a abuzat sexual de o
fetiţă, firea mea e gata să-l arunce de pe o clădire cu 50 de etaje. Acesta nu e un
loc unde dragostea să înflorească uşor.
Însă Hristos a murit pentru un astfel de om. Ce l-ar putea schimba?
Ce ar putea înlocui desfrânarea şi vio lenţa din inima lui? Nu cred că el ar fi
înclinat să citească comentariile teologice din biblioteca mea. El are nevoie
disperată de atingerea surprinzătoare a puterii unui Dumnezeu iubitor şi
puternic.
Dacă Duhul nu-mi păstrează inima în acord cu doctrina mea, ceva
esenţial lipseşte. Pot să tot proclam existenţa lui Isus Hristos, însă pentru a fi
eficient El trebuie să trăiască în viaţa mea în aşa fel încât chiar şi pedofilul, şi
prostituata şi încrezutul să-L poată vedea.

ARTĂ SAU INIMĂ?


Dacă nu tânjim, nu ne rugăm şi nu aşteptăm ca Dumnezeu să-Şi
întindă mâna şi să facă ceva miraculos, atunci El nu va face. Acesta e simplul
adevăr. Trebuie să-I lăsăm loc să lucreze. Dacă săptămână după săptămână nu ne
umplem timpul decât cu lecturi religioase şi doar atât, lui Dumnzeu nu I se dă
prilejul de a acţiona.
Atâta timp cât ne preocupăm numai de lustruirea talentului oratoric,
scena ne aparţine în întregime. Luaţi aminte la reproşul marelui profet al
rugăciunii E.M. Bounds cu mai mult de o sută de ani în urmă:
Printre lucrurile care împiedică rezultatele spirituale, predica deosebită ocupa
printre primele locuri. Predica deosebită este acel gen de predică în care forţa
predicatorului se concentrează în a face predica măreaţă prin idei, plăcută ca o
operă de artă, perfectă ca o producţie savantă, completă prin elementele retorice
şi nemaipomenită prin priza la public.
În adevărata predicare, predica izvorăşte din cel ce o face, e parte din
el, ţâşnind din propria-i viaţă. Predica deosebit de frumoasă îl separă pe om de
predica lui. Astfel de predici vor face impresie, însă nu acea impresie pe care
Duhul Sânt o produce. Poate avea influenţă, însă influenţa ei nu e în totalitate
spirituală, dacă nu cumva nu e chiar deloc. Aceste predici nu ating conştiinţa,
nici măcar nu ţintesc spre ea.3
Dumnezeu nu e nici pe departe atât de îndrăgostit de performanţele
de la amvon cât e de cuvintele umile care aduc sufletul în prezenţa Lui. Gândiţi-
vă la lucrarea lui Pavel şi a lui Barnaba, din două oraşe vecine, relatată în Fapte
14:
1. Iconia: „[Pavel şi Barnaba] au rămas destul de multă vreme în
Iconia şi vorbeau cu îndrăzneală în Domnul, care adeverea Cuvântul privitor la
harul Său, şi îngăduia să se facă semne şi minuni prin mâinile lor" (subli nierea
autorului (v.3).
2. „În Listra era un om neputincios de picioare... El stătea jos şi
asculta pe Pavel când vorbea. Pavel s-a uitat ţintă la el, şi fiindcă a văzut că are
credinţă ca să fie tămăduit, a zis cu glas tare: „Scoală-te drept în picioare." Şi el
s-a sculat dintr-o săritură, şi a început să umble." (v.8-10). Reacţia mulţimii a
fost imediată.
Mesaj plus demonstraţie divină. Doctrină plus putere. Acesta e
modul de lucru din Noul Testament.
Pentru un şi mai bun exemplu să vedem ce s-a întâmplat în capitolul
precedent, când aceşti doi apostoli se adresau unui reprezentant al guvernului de
pe inslula Cipru, care „şi a arătat dorinţa să audă Cuvântul lui Dumnezeu"
(Fapte 13:7). Un vrăjitor numit Elima deranja proclamarea adevărului. „Atunci...
Pavel, fiind plin de Duhul Sfânt, s-a uitat ţintă la el" (v.9) şi 1-a mustrat făcându-
i de cunoscut că Dumnezeu îl va orbi.
Nu este accidentală menţiunea autorului referitoare la starea
spirituală a lui P,avel: el era plin de Duhul Sfânt. Iată un om special împuternicit
de Duhul Sfânt pentru acel moment şi gata să înfrunte atacul demonic. Doctrina
lui Pavel a fost imediat întărită de puterea uimitoare a lui Dumnezeu. „Atunci
dregătorul, când a văzut ce se întâmplase, a crezut, şi a rămas uimit de învăţătura
Domnului" (Fapte 13:12).
Uimit de învăţătură? Da, pentru că aceasta era o învăţătură plină de
putere. Oamenii nu trebuie doar să audă, ci să şi simtă, să vadă şi să
experimenteze harul lui Dumnezeu despre care vorbim noi. i
Un astfel de eveniment a fost cu siguranţă neprevăzut. Dacă lăsăm ca
întâlnirile bisericii să,fie deschise spre puterea lui Dumnezeu, ele nu vor urma
întotdeauna programările sau ordinea stabilite dinainte. Cine poate cunoaşte
gândurile lui Dumnezeu?
Unii spun: „Minunile şi semnele din cartea Faptele Apostolilor au
fost temporare. Ele au folosit autentificării apostolilor:: până când a putut fi scris
Noul Testament. Acum –avem Cuvântul complet al lui Dumnezeu care anulează
nevoia fenomenelor supranaturale."
Răspunsul meu este acesta: Dacă avem o descoperire completă în
formă scrisă;, vedem cel puţin tot atâta înaintare a împărăţiei lui Dumnezeu, tot
atâţia oameni venind la Hristoş, tot atâtea victorii asupra lui Satan câte aveau
acei săraci care trebuiau să se mulţumească numai cu Vechiul Testament? Dacă
nu, de ce? Nu cumva ne lipseşte ceea ce ei considerau ca esenţial? ,
Arn; întâlnit predicatori care cu mândrie îmi arătau în computerele
lor fişiere pline cu predici pentru un an de zile. Totul era dinainte binestabilit,
Presiunea de a-L căuta pe Dumnezeu săptămână după săptămână a fost
îndepărtată. Ce te faci dacă Dumnezeu are alte planuri? Ce te faci dacă
temperatura spirituală a adunării se schimbă până în octombrie anul viitor? Fără
acel suflu proaspăt din Cuvântul lui Dumnezeu viaţa de biserică poate fi redusă
la nimic altceva decât o serie de discursuri.
Îmaginează-ţi că eu şi Carol te invităm în casa noastră pentru cină.
La sosire, te salutărn şi imediat ce îţi punem haina în cuier, îţi înmânăm o mică
hârtie cu schiţa programului pentru seara respectivă. Acolo vezi că primele şapte
minute sunt rezervate discuţiilor banale: Cum a fost traficul? Ce-ţi mai fac
copiii?
Apoi în următoarele patru minute îţi voi arăta rapid casa, curtea din spate şi aşa
mai departe. Urmează cele douăzeci şi două de minute pentru masă. Binecu
vântarea va fi invocată de Carol, apoi vom împărţi felurile de mâncare...
Ce ai, spune în gândul tău? Ciudaţi De ce toată aceasta rigurozitate? Nu ne
putem pur şi simplu relaxa §i încerca să ne cunoaştem unii pe alţii? Ce se
întâmplă dacă cineva are o idee şi vrea să discute despre un subiect care nu e
trecut în agendă?
Prea adesea serviciul unei biserici, a cărui menire e să ne apropie de
Dumnezeu nu e diferit de exemplul anterior. Spontaneitatea şi călăuzirea
Duhului au fost înlăturate în ideea de a respecta un program. Nu va exista nici o
trezire religioasă atâta timp cât suntem înţepeniţi într-o ordine strictă a
desfăşurării programului.
Vă rog să mă înţelegeţi: nu pledez în favoarea dezordinii. Nu spun că
„orice merge". Vă cer doar să vă amintiţi că noi trebuie să fim călăuziţi de Duhul
Sfânt. Isus a spus că El îşi va zidi Biserica, noi nu trebuie să fim atât de
independenţi încât să pierdem contactul cu Marele Arhitect. Dumnezeu Duhul
Sfânt face lucruri neobişnuite şi nu întotdeauna ne aunţă şi pe noi dinainte.
„Căci toţi ceice sunt călăuziţi de D,uhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui
Dumnezeu", spune Romani 8:14. Citeşte Evangheliile şi caută agenda lui Isus.
Pur şi simplu nu există aşa ceva. Examinează atent Faptele Apostolilor pentru a
găsi liturghia apostolică. Nu vei descoperi nimic. Vei descoperi doar oameni care
se mişcă în ascultare spontană, propulsaţi de vântul proaspăt al Duhului Sfânt.
Rugăciunea credincioşilor de la Ierusalim amintită în capitolul 4 din
Faptele Apostolilor spune în esenţă: „Dumnezeule, Te rugăm să nu ne trimiţi
singuri, ca să vorbim doar. Lucrează împreună cu noi; întăreşte-Ţi mesajul într-
un mod miraculos." Cum anume şi în ce manieră, era lăsat în întregime (şi pe
bună dreptate) numai în seama lui Dumnezeu.
Charles Finney, avocatul care a devenit evanghelist, a spus odată că,
atâta timp cât ascultătorii se uitau numai la el în timpul predicii, el ştia că va
eşua. Dar atunci când capurile lor începeau să se plece în urma unei profunde
convingeri de păcat, numai atunci ştia el că Dumnezeu lucra alături cu el,
producând schimbarea în interiorul inimii. Nu sunt de ajuns numai cuvintele
unei doctrine sănătoase
De fapt, trezirile nu au fost niciodată dominate de predici elocvente
sau pline de isteţime. Dacă ai fi cronometrat întâlnirile din acea perioadă ai fi
descoperit că rugăciunii, plânsului şi pocăinţei le erau acordate mai multe
minute decât predicii. În „Trezirea prin întâlnirile de Rugăciune" din 1857-1859
nu a existat realmente nici o predică. Şi totuşi se pare că ea a produs cea mai
mare recoltă din istoria trezirilor spirituale americane; estimările ajung până la
cifra de 1 000 000 de convertiţi pe întreg teritoriul Statelor Unite, raportat la o
populaţie de 30 000 000. Proporţionat la populaţia din ziua de azi ar însemna 9
000 000 de americani care să cadă în genunchi în pocăinţă;
Cum s-a întâmplat totul? Un om de afaceri liniştit, Jeremiah
Lauphier, a organizat miercurea după-amiaza o întâlnire de rugăciune într-o
biserică reformată olandeză aici în New York City la vreo cinci sute de metri
depărtare de Wall Street. În prima săptămână la întâlnire au venit numai şase
persoane. În următoarea săptămână au venit douăzeci. În următoarea patruzeci...
şi atunci au hotărât să se întâlnească în fiecare zi.
„Nu a fost nici fanatism nici isterie, doar o incredibilă apropiere a
oamenilor de rugăciune", scria reporterul J. Edwin Orr. „Nu se renunţa la
servicii în favoarea predicării. De fapt, oricine era liber să se roage."4
În timpul celei de-a patra săptămâni s-a declanşat panica financiară
din 1857; piaţa de obligaţiuni s-a prăbuşit şi au falimentat primele bănci. (într-o
lună au dat faliment mai mult de 1 400 de bănci.) Oamenii.au început să strige
spre Dumnezeu mai serios decât niciodată. Biserica lui Lauphier a început sa
ţină câte trei servicii de rugăciune în timpul amiezii, în încăperi diferite. Bi
serica Metodistă John Street, la est de Broadway era de asemenea plină. Curând
Teatrul Burton de pe strada Chambers era ticsit de 3 000 de oameni în fiecare
amiază.
Acelaşi fenomen avea să, se declanşeze în Boston, New Haven,
Philadelphia, Washington şi în sudul ţării, în primăvara cea urmat 2 000 de
locuitori ai oraşului Chicago se adunau în fiecare zi în Teatrul Metropolitan
pentru a se ruga. Un tânăr de douăzeci şi unu de ani, nou sosit în oraş, a simţit,
datorită acelor întâlniri prima sa chemare pentru slujirea creştină. Mamei lui,
care locuia pe coasta de est i-a scris că intenţiona să înfiinţeze o clasă de şcoală
duminicală..Numele lui era Dwight L. Moody .
Mai crede cineva că America duce astăzi lipsă de predicatori, cărţi,
traduceri ale Bibliei şi doctrine bine puse la punct? Ceea ce ne lipseşte cu
adevărat e pasiunea de a chema Numele Domnului până când El va deschide
cerurile şi se va arăta în toată puterea.

LIMITELE ÎNVĂŢĂTURII
Daţi-mi voie să fac o afirmaţie dură: Creştinismul nu este
predominant o religie a învăţăturii. Aproape că suntem sufocaţi în aceste zile de
cultul vorbitorului. Persoana care se poate ridica şi expune o doctrină corectă
este privită ca fiind importantă; fără un astfel de talent biserica nu ar şti ce să
facă. Aşa cum am spus într-un capitol precedent, biserica din America de Nord a
făcut din predică punctul central al întâlnirii, în locul tronului de milă unde
Dumnezeu lucrează în vieţile oamenilor.
Credinţa iudaică din zilele lui Isus era dominată de Rabbi —
învăţătorii Legii. Doctrina lor era fără cusur. „Cercetaţi Scripturile pentru că
socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică", le spunea Isus, „dar tocmai ele mărturisesc
despre Mine. Şi nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!" (Ioan 5:39-40),
(sublinierea autorului). Ei cunoşteau foarte bine Cuvântul scris al lui Dumnezeu,
însă nu şi Cuvântul Viu, care stătea chiar înaintea lor.
Scripturile nu sunt atât de mult ţinta, cât indicatorul care ne îndrumă
spre Hristosul care schimbă vieţi.
Din nefericire, rabinii nu şi-au dat niciodată seama pe cine aveau
printre ei. Cu câteva zile înainte de răstignire, Isus a privit cetatea şi a plâns
zicând: „.„ n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată" (Luca 19:44).
E uşor să vorbeşti despre Dumnezeu, dar puţini, mult prea puţini
oameni experimentează astăzi pe Hristosul cel Viu în vieţile lor. Nu mai
cunoaştem vremea cercetării în întâlnirile noastre. Nu mai căutăm să ne prindem
de mâna Lui întinsă.
Predarea unei doctrine sănătoase este preludiul, dacă vreţi, pentru
supranatural. Este de asemenea un ghid, un set de margini care menţin emoţia şi
exuberanţa în canalele adecvate.
Dar aşa cum a spus Pavel: „Slova omoară, dar Duhul dă viaţă" (2
Cor. 3:6). Dacă Duhului Sfânt nu i se face loc în mijlocul nostru, dacă lucrările
Lui nu sunt binevenite, dacă ne temem de ceea ce El ar putea face, atunci în noi
numai rămâne nimic altceva decât morţi.
Extremiştii au făcut lucruri fanatice în numele Duhului Sfânt,
îndepărtând astfel pe mulţi creştini sinceri, întâlnirile în care haosul, atitudinile
prosteşti şi lipsa de reverenţă faţă de Dumnezeu predominau i-au determinat pe
mulţi să prefere o lectură în linişte şi orânduială. Însă aceasta e o altă tactică a
vrăjmaşului de a ne face să aruncăm totul peste bord, fie bun, fie rău. Tendinţa
lui Satan este întotdeauna de a ne împinge fie spre o extremă, fie spre cealaltă:
moarte sau fanatism.
Gordon D. Fee, un specialist în Noul Testament, care provine dintr-o
biserică penticostală a spus odată despre închinarea în comun:,,... ar trebui să-ţi
dea acest sentiment incredibil al nimicniciei — locul meu nu e aici' — însoţit de
un sentiment opus de bucurie totală — totul se datorează harului, de aceea locul
meu e aici Ceea ce mă deranjează oarecum în tradiţia penticostală şi carismatică
e bucuria fără reverenţă, fără acel sentiment de respect amestecat cu teamă şi
uimire." însă în prea multe biserici evanghelice, adaugă Fee, nu există „nici
reverenţă, nici bucurie".5
Vechile cuvinte sunt adevărate: Dacă ai numai Cuvântul, te usuci.
Dacă ai numai Duhul, explodezi. Dacă le ai pe amândouă, creşti.
Nu trebuie să ne lăsăm dominaţi de frică faţă de Duhul Sfânt. Cu mai bine de
două sute de ani în urmă, William Law afirma fără menajamente că biserica din
vremea lui era „în aceeaşi apostazie care a caracterizat naţiunea iudaică... Iudeii
L-au refuzat pe Cel care era esenţa şi împlinirea a tot ceea ce învăţa Legea şi
Profeţii. Biserica creştină a căzut în aceeaşi stare în ce-L priveşte pe Duhul
Sfânt." Şi tot aşa cum iudeii L-au refuzat pe Isus, continuă el, citând pasaje din
Scriptură pentru a-şi susţine punctul de vedere, „liderii bisericii de azi res ping
manifestarea şi puterea Duhului Sfânt în numele unei doctrine serioase."6
Ce ar spune acest englez dacă ar mai trăi şi astăzi?

UN STRIGĂT PENTRU MAI MULT


Nu vreau deloc să vă las impresia că totul merge strună în viaţa şi
modul de închinare al bisericii Brooklyn Tabernacle. Aşa cum am spus la
început, nu există biserici perfecte. Trebuie să fiu cinstit şi să vă spun că trăiesc
aproape constant un sentiment al eşecului. Când mă gândesc la ce ar putea face
Dumnezeu pentru toate nevoile acestui oraş şi văd cât de puţin realizăm noi, mă
face să caut cu pasiune intervenţia lui Dumnezeu în moduri şi mai pline de
putere.
Creştinii din America de Nord nu trebuie să mai accepte aceasta
stare de fapt. Să pună capăt micilor întâlniri anoste, chiar şi atunci când au o
doctrină sută la sută corectă.
Ne ascundem în spatele doctrinei omniprezenţei lui Dumnezeu, că El
e pretutindeni pe glob, în special acolo unde sunt „doi sau trei adunaţi"... până
ajungem să nu mai cerem şi să nu mai aşteptăm cu seriozitate să-L vedem
lucrând cu putere în vieţile noastre aici şi acum. Nu ar trebui să ne aşteptăm să-L
vedem în acţiune din când în când? N-ar trebui să-L implorăm să-şi facă simţită
prezenţa? Moise aşa a făcut. Şi Iosua, Elisei şi Petru, Filip şi Pavel. Nu ar trebui
să facem şi noi la fel?
Dumnezeu îşi va face simţită prezenţa direct proporţional cu pasiunea noastră
pentru El. Principiul pe care l-a lăsat cu mult timp în urmă e şi acum valabil:
„Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima" (Ieremia
19:13). O, Dumnezeule, despică cerurile şi coboară la nai! Fă-ţi simţită
prezenţa. Fă ceea ce numai Tu poţi face.

PARTEA A TREIA
Drumul care ne stă înainte

10
Prea mândri pentru a fi ajutaţi?
Trăind zile aglomerate, şi având ceea ce lumea ar denumi „succes
bisericesc" - număr mare de membri, aproximativ douăzeci de filiale, un cor ce a
cântat la evanghelizările lui Billy Graham, casete video difuzate în toată ţara,
invitaţii de a vorbi în diferite locuri —un gând sâcâitor din partea Domnului îşi
face cuib în inimile membrilor comitetului. Amintiţi-vă cine a făcut totul.
Nevoia voastră de Mine nu s-a redus câtuşi de puţin.
Dacă eşti creştin de o bună perioadă de vreme, acelaşi adevăr e
valabil şi pentru tine. Întâiul tău val de emoţii la gândul cât de minunat te-a
salvat Dumnezeu din păcat s-a domolit. Primele zile de disperare, când strigai la
Domnul pentru că nu ştiai ce să faci (aşa cum am fost nevoit să fac şi eu când
eram în Atlantic Avenue) au făcut loc unui grad de încredere şi siguranţă. Atât tu
cât şi eu am învăţat multe, am văzut şi auzit multe, am clădit un fel de arhivă şi
am acumulat o frumoasă doză de „înţelepciune".
Tocmai de aceea ne aflăm într-un mare pericol.
Descoperim acest lucru din viaţa unui om numit Asa. Probabil că de
mult nu v-aţi mai gândit la acest împărat din Vechiul Testament — sau poate că
nu v-aţi gândit niciodată. Marea majoritate a cititorilor Bibliei încep să moţăie
imediat ce termină relatările despre faimoşii monarhi Saul, David şi Solomon,
excepţie făcând poate doar cei împătimiţi de istorie.
Asa a fost strănepotul lui Solomon. Dumnezeu i-a consacrat trei
capitole întregi din 2 Cronici dintr-un anumit motiv. Se întâmplă să cred că
biografia lui este una dintre cele mai importante din toata Scriptura, în special în
ziua de azi.
Asa nu a fost educat pentru a fi o persoană spirituală. Solomon, aşa
cum toţi ştim, s-a îndepărtat de Dumnezeu către sfârşitul vieţii. Roboam, care 1-
a urmat la tron şi apoi Abia, tatăl lui Asa au lăsat ca închinarea la idoli să
pătrundă până în măduva a ceea ce ar fi trebuit să fie o societate monoteistă.
Baal a fost luat drept ajutor al recoltelor, stâlpii Astarteei, sculpturi
de proporţii reprezentând organul sexual al bărbatului, simbolizând fertilitatea,
erau imagini obişnuite; s-a ajuns până la oferirea copiilor ca jertfe în focurile lui
Moloh.
Cine a răzbit până la tânărul Asa, într-un astfel de climat spiritual şi
1-a convins să-L caute pe Domnul? Nu ştim. A doua carte a Cronicilor 14:2-4 ne
spune numai că la începutul domniei Asa „a făcut ce este bine şi a fost plăcut
înaintea Domnului Dumnezeului său. A îndepărtat altarele dumnezeilor străini şi
înălţimile, a sfărâmat stâlpii idoleşti şi a tăiat Astarteele. A poruncit lui Iuda să
caute pe DOMNUL, Dumnezeul părinţilor săi, şi să împlinească legea şi
poruncile" (sublinierea autorului).
În esenţă, Asa spunea: „Opriţi-vă! în jurul nostru e haos. Altarele
străine şi imoralitatea trebuie îndepărtate. Vom face curat prin toată această
împărăţie. Vom începe să ascultăm de poruncile Domnului şi-L vom căuta din
toată inima noastră. Trebuie să-L avem de partea noastră pentru a primi
binecuvântarea Lui."
Aceşti oameni erau israeliţi, fiii şi fiicele lui Avraam, trăind într-o
ţară special aleasă pentru ei. Însă fără nici o îndoială, starea lor spirituală era
groaznică. Prin originea lor nu au fost scutiţi de consecinţele neascultării de
Dumnezeu. De fapt, statutul lor de oameni aleşi atrăgea mai rapid corecţia din
partea lui Dumnezeu decât vrăjmaşii lor.
Primul pas în orice trezire spirituală este demolarea. Nu putem
înainta în căutarea lui Dumnezeu fără ca mai întâi: să nu înlăturăm gunoiul
acumulat în sufletele noastre. Raţionalizarea trebuie sa înceteze. Noi trebuie să
începem prin a vedea dărâmăturile păcătoase pe care nu le observasem înainte,
deoarece ele ne privează de binecuvântarea lui Dumnezeu.
Mă întreb dacă vreunul din dregători a spus: „Să-mi fie cu iertare,
împărate Asa, însă acel templu a fost construit de tatăl dumneavoastră... Bunicul
Măriei Tale a dedicat acel altar pentru a se arde tămâie. Sunteţi sigur că vreţi să
le dărâmaţi?" ..
Dacă aşa ceva s-ar fi întâmplat, atunci Asa le-ar fi replicat:
„Sfărâmaţi-le acum! Ei au greşit. Această idolatrie a fost împrumutată de la
Cananiţi... însă noi nu suntem Cananiţi. Dumnezeu nu ne va binecuvânta atâta
timp cât toate acestea rămân în picioare."
Ori de câte ori oamenii însetează după adevărata cunoaştere a Domnului, Duhul
Sfânt le va pune în inimă o lopată şi o mătură. Soţii şi soţiile încep să se ocupe
de problemele dureroase din căsnicia lor pe care le-au îngropat de mult. Adulţii
sunt mai atenţi la alegerea programelor TV şi a filmelor. Membrii bisericii încep
să vadă distrugerile provocate de bârfele, atitudinile anti-rasiale şi criticile lor.
Sunt de acord că sună cam demodat, însă eu nu mă raliez obiceiului
modern de a „pretinde" binecuvântarea lui Dumnezeu, indiferent de cum ţi-e
viaţa. Ce ne spune Biblia?
Ori de câte ori oamenii însetează după adevărata cunoaştere a Domnului, Duhul
Sfânt le vai pune în inimă o lopată şi o mătură.
Păcatul îl întristează pe Duhul Sfânt şi înăbuşă puterea Lui printre
noi. Fără binecuvântarea Lui noi pierdem ceea ce are Dumnezeu pentru noi şi
ceea ce vrea El ca noi să fim, indiferent de eticheta religioasă pe care am purta-
o.
Într-o duminică, acum douăzeci de ani, în zilele când ne întâlneam în clădirea
YWCA am spus ceva inedit în timp ce primeam noi membri în biserica alături
de care am rămas de atunci. Candidaţii stăteau pe un rând în faţa mea şi pe când
le vorbeam Duhul Sfânt mă îndemna să adaug: „Şi acum, ca pastor al acestei
biserici, vă dau o însărcinare. Ori de câte ori veţi auzi vreun membru criticând
sau spunând vorbe nu tocmai frumoase despre vreun altul — fie că sunt eu, un
alt pastor, un uşier, un corist sau oricine altcineva — aveţi autoritatea să-1
întrerupeţi şi să-i spuneţi: 'Scuză-mă— cine te-a jignit? Cine te-a ignorat? Cine
te-a desconsiderat? A fost cumva pastorul Cymbala? Dacă da, să mergem chiar
acum în birou lui. El va îngenunchea, îşi va cere iertare şi apoi ne vom ruga
împreună ca Dumnezeu să poată reinstaura pacea în acest trup. însă nu te vom
lăsa să-i critici pe aceia care nu sunt de faţă să se apere
Vă rog să înţelegeţi că eu consider această problemă foarte serioasă.
Vreau să mă ajutaţi să o rezolv cât mai repede. Şi între timp, să ştiţi un lucru,
dacă voi veţi fi vreodată cei care aruncaţi acele vorbe uşoare, veţi avea de a face
cu noi." ' .
De atunci şi până în ziua de azi, de fiecare dată când primesc noi
membri le spun acelaşi lucru. Pentru că ştiu ce distruge bisericile cel mai uşor.
Nu cocaina. Nu; opresiunea politică. Nici chiar lipsa de fonduri. Bârfa şi
calomnia îl întrisează pe Duhul Sfânt.
Oamenii dau din cap în semn de înţelegere şi ca . rezultat, zvonurile
şi cancanurile sunt ţinute la nivelul minim. Desigur că au fost câteva persoane cu
care ne-am confruntat de-a lungul timpului, însă preocuparea generală de a trăi
cu o inimă curată şi o vorbire curata înaintea Domnului previne ivirea multor
probleme.
Perioada de început a lui Asa a debutat cu o acţiune de curăţare a
casei la nivel naţional. Ca răspuns, binecuvântarea lui Dumnezeu s-a revărsat
asupra împăratului şi poporului său.

O MARE PROVOCARE
Din nefericire, a-L căuta pe Domnul din toată inima nu ne scuteşte
de atacurile din afară. După zece ani de pace, colţul de lume al lui Asa a fost
invadat de o uriaşă armată etiopeană, aparent fără nici un motiv. Evlavia nu i-a
garantat lui Asa un drum neted pentru tot restul vieţii sale.
Într-un astfel de moment, căutătorii de Dumnezeu au deja pregătit un
rezervor de credinţă proaspătă pentru a face faţa noilor probleme. Ei ştiu exact
ce să facă:
„Asa a chemat pe Domnul, Dumnezeul lui, şi a zis: 'Doamne, numai
Tu poţi veni în ajutor celui slab ca şi celui tare; vino în ajutorul nostru! Căci pe
Tine ne sprijinim, şi în Numele. Tău am venit împotriva acestei mulţimi.
Doamne, Tu,eşti Dumnezeul nostru: să nu iasă. biruitor omul împotriva Ta!” (2
Cronici 14:11),
Credinţa lui Asa nu era un fel de prăjitură instant luată direct de pe
rafturile cămării. El împreună cu poporul chemaseră Numele Domnului timp de
un deceniu, Prin urmare, nu a existat panică. Au strigat către Domnul să le vină
în ajutor şi El le-a venit. Etiopienii au fost nimiciţi cu desăvârşire în ciuda,
numărului lor impresionant de mare, „căci groaza Domnului căzuse peste ei"
(v.14). ,;
Acesta este un exemplu clasic al unui principiu cardinal al lui
Dumnezeu în raport cu omenirea. Evrei 11:6 îl exprimă cel mai bine: „Căci cine
se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-
L caută" (sublinierea autorului). Nu pot să accentuez atât cât aş vrea acest
adevăr: Dumnezeu ne va binecuvânta atunci când îl căutăm. Însă când încetăm
a-L mai căuta... totul se anulează, indiferent de rangul pe care l-am avea. Nu
contează cât talent avem, câte diplome atârnă pe pereţii noştri, ce ne-a fost
profeţit cândva. Nu contează absolut nimic.
În drumul lor spre casă, de pe câmpul de luptă, Asa şi armata lui au
fost opriţi de un profet, care, prin cuvintele lui, a întărit ceea ce tocmai se
întâmplase:
„Ascultaţi-mă... Domnul este cu voi când sunteţi cu El; dacă-L veţi
căuta îl veţi găsi; iar dacă-L părăsiţi, şi El vă va părăsi" (2 Cronici 15:2).
Niciodată n-ar putea fi exprimată mai limpede această relaţie dintre cauză şi
efect.
Cu cât îl căutăm mai mult pe Dumnezeu, cu atât mai mult vedem
nevoia de a-L căuta. Asa, entuziasmat de această experienţă, a început să
privească în jurul lui şi a descoperit lucruri pe care înainte nici nu le băgase de
seamă. Altarul din Templul lui Dumnezeu era dărâmat; el a dat imediat ordin să
fie reparat. A convocat o adunare a poporului şi a încheiat un nou legăinânt cu
Dumnezeu.
Mai târziu, a fost şocat să afle că propria lui mamă, Maaca, „făcuse
idol Astarteei" (2 Cronici 15:16). Asa a dărâmat idolul şi a destituit-o din funcţia
de împărăteasă. Vi-1 puteţi imagina pe Asa împotrivindu-i-se propriei lui mame?
Poporul nu mai putea decât să-şi şoptească unul altuia: „Acest împărat vrea cu
adevărat să se facă plăcut lui Dumnezeu."
Imaginaţi-vă curentul social căruia trebuia să i se împotrivească.
Imaginaţi-vă toate legăturile afective pe care trebuia să le rupă, întreaga sa
percepţie despre legăturile de familie s-a întors împotriva voii lui Dumnezeu.
însă Asa era ferm hotărât să fie mai mult decât „fiul lui Maaca"
Am întâlnit mulţi oameni dintre cei care merg la biserică pentru care
presiunea familiei e o provocare prea mare. Alţii sunt prinşi de sentimentul
apartenenţei la o anumită clasă socială sau de faptul că sunt albi sau negri.;
Dumnezeu nu m-a chemat să fiu un creştin alb, din clasa mijlocie. El m-a
chemat să fiu creştin, şi atât, şi ceea ce-mi cere El trebuie să depăşească oricare
altă afinitate aş avea.
Chiar şi a fi american nu e la aceeaşi magnitudine cu a fi căutător de
Dumnezeu. Păstrarea culturii ameri cane nu trebuie să intre în concurenţă cu
înaintarea împărăţiei lui Dumnezeu. Primul loc îl ocupă ceea ce Dumnezeu
aprobă. Lucrurile care îl întristează trebuie lăsate deoparte.
În relaţia cu Dumnezeu nu există staţionare, ci numai apropiere sau
îndepărtare de El.
Asa a înţeles cine este Cel care merită cea mai mare loialitate. Nu
mama lui, nici cultura, nici tradiţia, nici ori care alt lucru. Dumnezeu şi numai
Dumnezeu o merită. Ce minunat exemplu de slujire cu o inimă neîmpărţită.

GAFA
Cât de mult mi-aş fi dorit ca povestea lui Asa să se fi încheiat aici.
Dar ea nu s-a încheiat.
Au trecut douăzeci şi cinci de ani. Undeva, de-a lungul timpului — aşa cum se
întâmplă cu multe biserici, pastori, dirijori şi denominaţiuni întregi — Asa n-a
mai simţit nevoia sa-L caute pe Domnul. Nu cunoaştem motivul. Nu ştim dacă
grijile vieţii l-au slăbit din punct de vedere spiritual. Sau poate că el s-a gândit că
a atins culmea spiritualităţii şi de acum se putea odihni. Biblia ne învaţă că în
relaţie cu Dumnezeu nu există staţionare, ci numai apropiere sau îndepărtare de
El.
Într-o zi lui Asa i s-a dat de veste că o mică armată a vecinului lui
din nord începuse să construiască întăriri în jurul teritoriului lor (vezi 2 Cronici
16). Adversarul nu era nici pe departe atât de numeros cât hoarda etiopeană de
acum un sfert de secol. Şi totuşi, ce a făcut Asa? Cum a reacţionat?
„Asa a scos argint şi aur din visteriile Casei Domnului; şi ale casei
împăratului, şi a trimis soli la Ben-Hadad, împăratul Siriei, care locuia la
Damasc. Şi a pus. să-i spună: 'Să fie un legământ între mine şi tine, cum a fost
unul între tatăl meu şi tatăl tău'" (v. 2-3).
Faptul e cât nu se poate mai ciudat. Iată-1 pe omul care îşi clădise
întregul lui succes în viaţă pe căutarea de Dumnezeu, deschizând acum visteriile
Domnului pentru o mituire mârşavă!
Şi împăratul Siriei era dornic să se lase cumpărat. El şi-a trimis
armata pentru a face presiuni asupra vrăjmaşilor lui Asa care au renunţat imediat
la a mai ataca Ierusalimul. Pe deasupra Asa s-a mai şi ales cu câteva materiale de
construcţie abandonate de ei.
Cu alte cuvinte, planul „a funcţionat". Asa s-a simţit probabil foarte
mândru de sine. Mi-am folosit creierul şi am găsit singur soluţia. Sunt deştept,
ce mai!
Poporul a ajuns la concluzia că avea un lider foarte dibaci. Multe
biserici astăzi cred că dacă ceva „merge" atunci acel lucru este bun. Dacă
folosirea anumitei strategii umple băncile şi ajută la achitarea cheltuielilor,
atunci înseamnă că ea e binecuvântată de Dumnezeu. Rezultatele vizibile sunt
dovada că acea strategie e de provenienţă cerească. O astfel de gândire suferă o
zdruncinare puternică atunci când stăm înaintea Domnului.
În timp ce demnitarii de la curtea lui Asa se felicitau unii pe alţii pentru
operaţiunea care tocmai se încheiase cu succes, la curte îşi face apariţia un alt
profet, numit Hanani. Abia a început el să vorbescă şi zâmbetul a îngheţat pe
toate feţele.
„Pentru că te-ai sprijinit pe împăratul Siriei şi nu te-ai sprijinit pe
Domnul, Dumnezeul tău, de aceea a scăpat oastea împăratului Siriei din mâinile
tale" (v. 7). Cu alte cuvinte, Asa nu se va mai putea împotrivi niciodată Siriei;
era constrâns să coopereze cu această împărăţie păgână.”
Mesagerul lui Dumnazeu continuă: >>
„Etiopienii şi Libienii nu alcătuiau oare o oaste mare, cu o mulţime
de cară,şi călăreţi? Şi totuşi Domnul i-a dat în mâinile tale, pentru că te
sprijiniseşi pe El. Căci Domnul îşi întinde privirile peste tot pământul, ca să spri-
jinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui. Ai lucrat ca un nebun în
privinţa aceasta, căci de acum vei avea războaie" (v. 8-9, sublinierea autorului).
Ochii Domnului privesc şi astăzi de-a lungul ţării, de-a lungul
pământului, căutând pe cineva — oricine — care să-L caute cu pasiune, care să
fie hotărât ca orice acţiune şi orice gând al lui să placă Domnului. Dumnezeu va
lucra cu putere pentru o astfel de persoană sau grup.
Zilele trec pe rând şi Dumnezeu continuă să se uite şi să se uite... Nu
vrea nimeni să-I ceară binecuvântarea? Peste cine ar putea să toarne din harul
Său? E cineva interesat?
Cu cât noi II căutăm mai puţin pe Dumnezeu, cu atât mai mult
trebuie să vină El să ne caute. De ce să nu alergăm în direcţia Sa? în mijlocul
mulţimii din Templu, Isus a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi
să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice
Scriptura" (Ioan 7:37-38).
Când ne conectăm la sursa harului viu al lui Dumnezeu, au loc tot
felul de lucruri minunate. Puterea Lui ne dă energia necesară să înfruntăm orice
armată, mare sau mică şi să câştigăm victorii în Numele Lui. Noi îl chemam şi
El ne trimite să înfăptuim ceea ce niciodată nu am fi putut face singuri, cu toţi
banii, educaţia sau victoriile noastre anterioare.

TARI PÂNĂ LA SFÂRŞIT


Aş vrea să vă pot spune că Asa a căzut în genunchi şi I-a cerut lui
Dumnezeu să-1 ierte pentru că s-a rătăcit, pentru că a ales propria lui soluţie
politică în loc să apeleze la El. Aş vrea să vă pot spune că inima lui Asa s-a
umplut de căinţă întorcându-se la credinţa aprinsă din zilele tinereţii sale.
Dar nu a fost aşa. Din contră:
„Asa s-a mâniat pe văzător, şi l-a pus la închisoare, pentru că era
înfuriat împotriva lui. Tot în acelaşi timp, Asa a apăsat şi pe unii din popor" (2
Cronici 16:10).
Tânărul împărat care condusese cândva o naţiune întreagă în
căutarea lui Dumnezeu a devenit acum un tiran cu inimă rece. Istoria lui Asa
este isoria oamenilor care încetează să-L mai caute pe Dumnezeu devenind aspri
şi aroganţi. Li se pare că ştiu totul, iar o mustrare nu face decât să-i irite.
Comparaţi-1 pe Asa cu stră-străbunicul lui, David, care făcuse şi el
greşeli de-a lungul vieţii. De fapt, gafele lui David au fost chiar mai mari: o
noapte petrecută cu o femeie măritată, urmată de uciderea soţului ei, mai târziu o
numărătoare neînţeleaptă. însă atunci când a fost mustrat de profeţi într-un caz
de Natan şi de Gad în celălalt — David s-a smerit. „Am săvârşit un mare păcat,
făcând lucrul acesta", mărturiseşte el (2 Samuel 24:10). Psalmul 51 este o
descărcare elocventă şi emoţionantă a vinei lui înaintea Domnului. Nici nu e de
mirare că a fost numit „un om după inima lui Dumnezeu".
Şi cei a căror inimă îl caută pe Dumnezeu fac greşeli. însă reacţia lor
la mustrare şi corecţie arată adevărata stare a inimii. Ea determină modul în
care Dumnezeu îi va folosi mai târziu.
Dacă Asa, asemenea lui David, s-ar fi smerit înaintea lui Dumnezeu,
cine ştie cum s-ar fi încheiat viaţa lui. Dar el nu s-a smerit şi ultima imagine a
vieţii lui e jalnică. Spre bătrâneţe, Asa s-a îmbolnăvit probabil de gută, având
dureri mari. „Chiar în timplul boalei lui n-a căutat pe Domnul, ci a întrebat pe
doftori. Asa a adormit cu părinţii săi şi a murit în al patruzeci şi unu-lea an al
domniei lui" (2 Cronici 16:12-1.3).
Creştinismul, adoima lui Asa, suferă de o gravă boală astăzi.
Semnele noastre vitale nu mai funcţionează. Avem de făcut o alegere. Ori
alegem împietrirea şi ne justificăm alunecarea noastră prin fraze de genul: „Nu-
mi spune tu mie că viaţa mea spirituală trebuie îndreptată. Mă descurc bine; totul
'funcţionează', nu vezi? Lasă-mă în pace." Ori admitem că am greşit, aşa cum a
făcut David.
Totul devine posibil când ne apropiem de Dumnezeu cu o inimă
zdrobită. Trebuie să ne smerim; să înlăturăm dărâmăturile din vieţile noastre, să
continuăm să ne bazăm pe El şi nu pe cunoştinţele noastre. Viitorul tău şi al meu
va fi determinat de un singur lucru: de căutarea Domnului. Binecuvântările pe
care le primim şi pe care le transferăm apoi celorlalţi depind de acest adevăr:
„[El] răsplăteşte pe cei ce-L caută" (Evrei 11:6).

In căutarea eroilor obişnuiţi


Va veni o zi când credinţa va fi înlocuită de vedere şi abia atunci —
şi numai atunci — căutarea noastră va lua sfârşit. Vom fi atunci în cer, stând faţă
în faţă cu Cel în care am crezut şi pe care L-am urmat atâta timp. El însuşi va
reprezenta cerul — nu străzile de aur sau zidurile de iaspis, ci Dumnezeu în
toată splendoarea Sa. Îl vom cunoaşte aşa cum ne-a cunoscut şi El de la început.
Ce încântare va fi să-i întâlneşti pe toţi acei eroi ai credinţei, bărbaţi
şi femei, care umplu paginile Bibliei. Abia aştept să-1 salut pe apostolul Pavel,
care a scris atâtea cărţi ale Noului Testament şi a cărui viaţă a inspirat atâţia
creştini. Tânjesc să discut cu Moise, care a scos poporul Israel din Egipt şi care a
făcut mari isprăvi pentru Dumnezeu. Mă voi îndrepta apoi spre Avraam, Debora,
Iosua, Rut, David, Heleţ, Sibecai, Ahiam, Heţro, Zabad... Spre cine? Nu cumva
ai încurcat şirul? îmi spui că nu cunoşti ultimele nume? .
Ele sunt toate amintite cu grijă în 1 Cronici 11, un grup uluitor de
războinici cunoscuţi ca „vitejii lui David". Dumnezeu Duhul Sfânt i-a considerat
destul de impresionanţi încât să-i înşiruie pe toţi, pentru că „erau în slujba lui Da
vid şi l-au ajutat împreună cu tot Israelul să-şi întărească stăpânirea, ca să-1 pună
împărat, după cuvântul Domnului cu privire la Israel" (v. 10).
Astfel de oameni sunt modelele noastre pentru vremurile de acum —
chiar dacă abia putem să le pronunţăm numele. Unele nume admit că sună poate
ciudat: „Elhanan, fiul lui Dodo" (v. 26). De asemeni, numele tatălui nu înseamnă
acelaşi lucru în alte limbi ca în limba ebraică! Tinerii părinţi din aceste zile au
îndrăgit unele nume din Vechiul Testament precum Set sau Caleb şi le-au pus
copiilor lor, însă mă îndoiesc că nume precum Itai, Hefer, Mibhar, Uza... vor mai
fi vreodată folosite.
Cu toate acestea, ei sunt bărbaţii care şi-au folosit puterea şi curajul
la îndeplinirea promisiunii lui Dumnezeu. Pentru ei nu a fost îndeajuns faptul că
profetul Samuel îl unsese pe David ca „împărat în devenire", atunci când acesta
era doar un copil. Bătrânii lui Israel s-au adunat la Hebron pentru a-1 declara pe
David noul monarh. Însă în sate şi în special în localităţile de graniţă, nu toţi
erau convinşi. Situaţia era încă neclară. Domnia împăratului ales de Dumnezeu
trebuia întărită. Vrăjmaşii locuiau încă în ţara promisă de Dumnezeu poporului
Său.
Aceşti eroi nu au stat în băncile lor, aşa cum fac mulţi astăzi,
-spunând: „Dacă Dumnezeu a promis, sunt sigur că El îşi va duce la îndeplinire
cuvântul." Ei au păşit înainte şi au făcut ca promisiunea să devină realitate. Ei au
înţeles că lucrarea lui Dumnezeu în această lume e de obicei un proiect comun;
El lucrează cu noi atâta timp cât noi ne punem la dispoziţie.
Aceşti bărbaţi şi-au riscat vieţile, şi-au părăsit familiile şi s-au
îndreptat spre teritorii periculoase. Biblia foloseşte un cuvânt special, „isprăvi"
(v. 19, 22, 24), pentru a descrie ceea ce au făcut ei.
Evanghelia lui Isus Hristos va fi plantată în mod similar în oraşele,
teritoriile sau naţiunile ostile de femei şi bărbaţi curajoşi care vor îndrăzni să
rişte. Bisericile apatice vor fi trezite la viaţă numai de oameni cu o spiritualitate
profundă care refuză să accepte o anumită stare de lucruri. Copiii rătăcitori şi
căsniciile distruse vor fi atinse de mâna lui Dumnezeu numai dacă cineva stă la
spărtură şi luptă cu vitejie, întărit de Duhul Sfânt.
Printre acei războinici viteji pe care am avut privilegiul să-i cunosc o
număr şi pe Delores Bonner, o femeie de origine afro-americană, care locuieşte
singură în Bedford-Stuyvesant, unul din cele mai dure cartiere ale Brooklyn-
ului. Delores era tehnician medical la Spitatul Maimonides, de mai bine de
treizeci de ani. Eu şi Carol am întâlnit-o într-un an, de Crăciun, pe când îm
părţeam cadouri unor copii săraci din adunarea noastră.
În acea zi Delores avea apartamentul plin, însă nu cu copiii ei. îi
adusese dintr-un cămin din apropiere pentru a se întâlni cu noi. Mama lor era
prea preocupată de propriile ei probleme pentru a fi prezentă chiar şi la o astfel
de ocazie.
„Cum i-ai întâlnit pe aceşti copii?" am întrebat-o.
Ea a murmurat ceva cu modestie şi a evitat să-mi dea vreun răspuns.
De la alţii am aflat că imediat după convertirea ei, în 1982, ea a simţit chemarea
de a se ocupa de copiii străzii şi de cei proveniţi din familii toxicomane.
Dumnezeu i-a sensibilizat inima şi Delores a început să-i aducă pe acei copii la
şcoala duminicală. La început îi înghesuia în taxiuri; mai târziu, cineva care
auzise ce făcea ea i-a cumpărat o maşină. Astăzi ea are un microbuz pe care îl
foloseşte la transportarea mai multor copii şi adolescenţi acolo unde se vesteşte
Evanghelia.
Aceasta e numai o parte din povestea lui Delores. Duminica, între
adunări, ea supraveghează echipa care pregăteşte sanctuarul pentru următorul
serviciu. Sâmbăta ea însoţeşte echipele de evanghelizare, împărtăşind oamenilor
dragostea lui Dumnezeu. In timpul săptămânii o găsesc pe genunchi alături de
grupul de rugăciune, mijlocind pentru nevoile oamenilor. A făcut acelaşi lucru în
călătoria spre Peru, unde s-a alăturat celor care se rugau pentru timpul când voi
predica.
Când am desemnat-o ca „Femeia anului" la Brooklyn Tabernacle ea
s-a simţit stingheră şi nu a spus mare lucru. însă întreaga biserică ştia că printre
noi trăieşte o femeie puternică a lui Dumnezeu a cărei faimă transcende sistemul
de valori iluzoriu al lumii.
Delores este o femeie calmă şi hotărâtă, genul de om arătat în 1
Cronici 12:18, unde se spune: „Amasai, unul din căpitanii de seamă, a fost
apucat de Duhul, şi a zis: 'Suntem cu tine, Davide, şi cu tine, fiul lui Isai! Pace,
pace ţie, şi pace celor ce te ajută. Căci Dumnezeul tău ţi-a ajutat'" (sublinierea
autorului). Cât de clar este evocată îmbinarea dintre efortul divin şi cel uman.
E ciudat că doi dintre oamenii de pe lista lui David nici măcar nu
erau evrei. Lor nu li s-ar fi permis nicio dată să se închine în cortul cel sfânt.
Ţelec, Amonitul (1 Cronici 11:39) şi Itma, Moabitul (v. 46) erau, fără nici o
îndoială de naţionalităţi „necorespunzătoare". Popoarele lor i-au hărţuit mereu
pe israeliţi şi i-au târât spre idolatrie. Cu toate acestea Ţelec şi Itma au ajuns să
fie onoraţi pentru că au luptat şi şi-au riscat viaţa pentru împăratul ales de
Dumnezeu.
Toţi aceşti oameni au fost oameni obişnuiţi, care au făcut lucruri
neobişnuite pentru Dumnezeu. În acest sens ei ne amintesc de acei oameni
„necărturari şi de rând" din Faptele Apostolilor 4:13, despre care am vorbit deja.
Cei treizeci de războinici viteji ai lui David nu erau de viţă nobilă. Ei nu
terminaseră cine ştie ce şcoală renumită, ci erau oameni de rând din localităţi
neînsemnate — Anatot, Tecoa, Ghibea — care şi-au pus de gând să facă mari
isprăvi pentru unsul lui Dumnezeu.
Noi nu avem nevoie de creştini plini de ipocrizie şi de sine, care sunt
mai preocupaţi de problemele de umanism secular ale lumii, de New Age sau de
alte lucruri decât de Dumnezeu. Ci avem nevoie disperată de bărbaţi şi femei
care să facă un pas înainte pentru a se opune alunecărilor spre fărădelege, a salva
bisericile lipsite de rugăciune sau familiile de la distrugere şi a menţine zelul în
evanghelizare• Poate că nu toţi au urmat vreun seminar, însă au fost şcolaţi şi
antrenaţi de Dumnezeu pentru lupta corp la corp de pe tărâmul spiritual.

MOMENTUL ADEVĂRULUI
Prima persoană de pe lista lui David, Iaşobeam, „şi-a învârtit suliţa
peste trei sute de oameni, pe care i-a omorât dintr-odată" (1 Cronici 54:11), Pare
imposibil- în nici un caz nu putea el ajunge la numărul acesta impresionant de
victime fără prezenţa şi puterea lui Dumnezeu. Numai vijtejia omenească nu. e
deajuns când şansele sunt de 300 la 1.
Nici eu nici tu nu vom ajunge şă ne cunoaştem, potenţialul spiritual
până când nu vom face un pas înainte şi vom lupta în prima linie. Nu vom vedea
niciodată ce putere şi ce ungere sunt posibile până când nu ne alipim de
împăratul nostru şi nu pornim la luptă în Numele Lui pentru întărirea împărăţiei.
Nu vom declanşa niciodată puterea Dumnezeu stând comod la adăpostul
discuţiilor teologice dintre noi sau văitându-ne unul altuia de starea în care a
ajuns societatea umană, El ne întâlneşte acolo, pe câmpul de luptă. El ne
întăreşte atunci când avem de înfruntat un vrăjmaş.
În versetele 12-14 îl întâlnim pe Eleazar, cel care 1-a însoţit pe Da
vid într-o împortantă ofensivă împotriva filistenilor. Ne dăm seama de cât de
formidabil era vrăjmaşul din ceea ce ne spune Biblia: „Acolo era o bucată de
pământ plină cu orz: şi poporul fugea dinaintea Filistenilor." Nu era doar o
simplă ambuscadă, ci o luptă istovitoare împotriva unui adversar superior. Mulţi
dintre soldaţii israeliţi, văzând hoarda, au luat-o la fugă să-şi scape viaţa.
Însă nu şi Eleazar. El împreună cu David „s-au aşezat în mijlocul
ogorului, l-au păzit, şi i-au bătut pe Filisteni. Şi Domnul a dat o mare izbăvire/'
încă o dată vedem combinaţia dintre efortul uman şi ajutorul divin. Dumnezeu
nu a acţionat de unul singur. El nu a dezlănţuit fulgerele din cer pentru a-i nimici
pe Filisteni. Ci în acea zi şi-a îndreptat privirile pe câmpul de luptă pentru a
vedea cine a rămas acolo pentru a primi ajutorul Lui supranatural. Aceştia doi —
David şi Eleazar — au rămas tari chiar dacă ceilalţi au fugit de frică.
Relatarea din 2 Samuel 23:19 aduce chiar şi mai multă lumină
asupra lui Eleazar. „El s-a sculat, şi a lovit pe Filisteni până ce i-a obosit mâna şi
a rămas lipită de sabie". îşi mânuise arma cu atâta hotărâre şi energie încât
muşchii braţului i-au paralizat; nu-şi mai putea descleşta mâna de pe sabie.
Vorbiţi despre acest războinic puternic pentru Dumnezeu!
Situaţia lumii de astăzi cere o astfel de credinţă hotărâtă şi disperată
care să apuce sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu-i mai dea
drumul până când nu obţine victoria.
Gândurile mă poartă către un om, ca şi Eleazar, partenerul puţin
cunoscut şi rar văzut al marelui evanghelist Charles Finney din timpul celei de-a
doua mari treziri. Numele lui era Daniel Nash, un pastor neînsemnat din statul
New York. Pe la 48 de ani el s-a hotărât să se consacre în totalitate rugăciunii
pentru evanghelizările lui Finney.
„Părintele Nash" aşa cum îl numeau unii, îşi făcea neştiut apariţia în
oraşul în care urma să predice Finney cu trei sau patru săptămâni înainte de
sosirea acestuia, închiria o cameră, căuta doi sau trei creştini cu acelaşi gând şi
împreună stăruiau înaintea lui Dumnezeu. Locul cel mai bun pe care 1-a putut
găsi într-unul din oraşe a fost o pivniţă umedă şi întunecoasă şi ea a devenit
centrul de unde se înălţau rugăciunile lui.
într-un alt loc Finney relatează:
Când am ajuns în oraş pentru a începe evanghelizarea, m-a
contactat o doamnă, proprietara unui han. „Frate Finney, îl cunoaşteţi pe
Părintele Nash?" m-a întrebat ea. „El, împreună cu alţi bărbaţi stau la hanul
meu de trei zile, însă nici unul nu a pus mâncare în gură. Am deschis uşa şi
m-am uitat pe furiş la ei pentru că îi auzeam gemând. I-am văzut întinşi cu
faţa la pământ, poziţie în care au stat în toate aceste trei zile. Stăteau
prosternuţi pe podea şi gemeau. M-am gândit că li s-a întâmplat ceva
îngrozitor. îmi era frică să intru şi nu ştiam ce altceva să fac. Sunteţi bun să
veniţi să vedeţi ce se întâmplă cu ei?"
',Nu, nu este necesar", am răspuns eu. „Ei simt acum durerile
naşterii prin rugăciune."1

Nash nu obişnuia să participe la aceste evanghelizări publice. El


continua să se roage în mod ascuns ca Duhul Sfânt să înmoaie inima mulţimii.
Dacă apărea împotrivire — aşa cum se întâmpla adesea în acele zile zbuciumate
ale anilor 1820 — Finney îi spunea Părintelui Nash şi acesta o purta în
rugăciune.
La una din evanghelizări un grup de tineri au anunţat deschis că au
de gând să boicoteze întâlnirile. După ce s-a rugat, Nash a ieşit să-i înfrunte:
„Luaţi aminte la ce vă spun, băieţi! Dumnezeu vă va rupe rândurile în mai puţin
de o săptămână, fie prin convertirea unora din voi, fie prin trimiterea în iad a
altora. Acest lucru se va întâmpla la fel de sigur pe cât sunt de sigur că Domnul
este Dumnezeul meu!"
Finney recunoaşte că în acel moment s-a gândit că prietenul lui
împinsese lucrurile puţin cam departe. Insă marţea următoare s-au pomenit pe
neaşteptate cu liderul grupului. El a căzut înaintea lui Finney, şi-a mărturisit
atitudinea păcătoasă şi s-a predat lui Hristos.
„Ce trebuie să fac, domnule Finney?" a întrebat el. Evanghelistul l-a
trimis să spună şi tovarăşilor lui cum i-a fost schimbată viaţa înainte de finalul
săptămânii „aproape toţi, dacă nu chiar toţi tinerii din acel grup credeau în
Hristos", a raportat Finney.2
În 1826 o bandă dintr-un oraş a ars portretele celor doi: Finney şi
Nash. Aceşti necredincioşi şi-au dat seama că atât unul cât şi celălalt erau o
ameninţare la adresa nelegiuirilor lor.
Cu puţin înainte de moarte, în iarna anului 1831, Nash a scris într-o
scrisoare:

Acum sunt convins că este datoria şi privilegiul meu, precum şi


datoria oricărui creştin, să se roage pentru tot atât de mult Duh Sfânt cât a
fost revărsat în ziua de Rusalii, dacă nu chiar pentru mai mult... Trupul îmi
este chinuit de dureri, însă sunt fericit în Dumnezeul meu... Abia acum încep
să înţeleg ce a vrut să spună Isus prin cuvintele: „Şi tot ce veţi cere, cu
credinţă prin rugăciune, veţi primi."3

La patru luni după moartea lui Nash, Finney s-a retras din toate
turneele şi a devenit pastor într-o biserică din oraşul New York. Partenerul său,
care sfărâma porţile iadului, nu mai era. Dacă vrei să vezi mormântul Părintelui
Nash trebuie să conduci până în nordul statului New York, aproape de graniţa cu
Canada. Acolo, într-un cimitir în paragină, lângă o alee nepietruită, vei descoperi
o piatră de mormânt pe care scrie doar atât:

DANIEL NASH Lucrător împreună cu Finney


Un uriaş al rugăciunii Nov. 17, 1775-Dec. 20, 1831

Daniel Nash a fost un nimeni pentru elita timpului său. Ei nu l-ar fi


considerat pe acest domn umil demn nici măcar de comentariile lor, pentru că el
trăia într-un alt plan al vieţii. Însă puteţi fi siguri că el era mult prea bine
cunoscut atât în cer cât şi în iad.
Biblia ne spune despre un alt Daniel, a cărui dedicare a făcut o
impresie puternică în curţile lui Dumnezeu. „Şi iată că o mână m-a atins, şi
m-a aşezat tremurând pe genunchii şi mâinile mele. Apoi mi-a zis: 'Daniele, om
preaiubit şi scump'..." (Daniel 10:10), (sublinierea autorului). Imaginează-ţi cum
e ca însăşi cerul să-ţi facă o astfel de declaraţie!
Aşa sunt toţi uriaşii lui Dumnezeu, bărbaţi sau femei. Ei sunt faimoşi
în cer, câştigă coroane în faţa cărora toată bogăţia lumii pare o beteală ieftină. Pe
pământ sunt poate mărturie, sau învaţă pe alţii, conduc sau se roagă în
obscuritate, însă în cer ei sunt subiecte de discuţie.
În orice secol, pe orice continent, astfel de războinici au fost cei care
au dus împărăţia lui Dumnezeu mai departe. Ei laşă deoparte distracţiile vieţii
pentru a face isprăvi mari în domeniul spiritual. Că devin sau nu faimoşi pe
pământ nu are nici o importanţă. Ei oricum sunt eroi şi eroine.

CINE, NOI?
Lista vitejilor lui David din 1 Cronici 11:22 ni-l prezintă pe Benaia,
printre ale cărui fapte de vitejie se numără înfrângerea celor mai buni doi bărbaţi
ai Moab-ului. De asemenea, el a ucis un leu într-o groapă în care căzuse zăpada.
Poate că cea mai uimitoare faptă a lui a fost ofensiva împotriva unui egiptean,
destul de înalt cât să ajungă mijlocaş pentru Chicago Bulls. Acest uriaş de 2,30
m avea în mână o suliţă, ca sulul unui ţesător, în timp ce Benaia nu avea decât
un toiag de lemn.
Chiar şi aşa... Benaia „a smuls suliţa din mâna Egipteanului şi 1-a
ucis cu ea. Iată ce a făcut Benaia, fiul lui Iehoiada;... Era cel mai cu vază din cei
treizeci" (v. 23-25).
In acele zile nu existau diplome de doctorat prin care o persoană să-
şi fi câştigat o poziţie. Cinstea nu aparţinea neapărat persoanelor cu bani, pile
sau acces la massmedia, ci ea venea în urma faptelor de vitejie făcute pentru
împărat.
Cine mai face astăzi acele fapte de vitejie pentru Dumnezeu? în care
loc inamicul dă înapoi? Aceasta este marea dorinţă a tuturor oamenilor spirituali.
Pe ei nu-i poţi încânta cu predici stilizate şi tehnici de organizare ingenioase.
Unde sunt vitejii unşi de Dumnezeu pentru a aduce cu adevărat o schimbare?
Cred că-1 cunosc cel puţin pe unul din vitejii lui Dumnezeu. Rina
Gatdula, o filipineză, ne e ca şi o soră mie şi lui Carol. Dumnezeu ne-a trimis-o
încă din primele zile ale bisericii Brooklyn Tabernacle înzestrând-o cu un duh
deosebit, care s-a dovedit a fi o nepreţuită binecuvântare. Când uşierii noştri
erau intimidaţi de vreun beţiv sau o persoană ostilă care se rătăcea pe la uşa
clădirii noastre, Rina îl înfrunta direct cu un curaj dat de Duhul Sfânt.
Deşi lipsită de darul vorbirii în public, ea s-a ocupat de rugăciune şi
mijlocire, lucrare care ne-a purtat victorioşi prin multe bătălii. Este nevoie de o
clădire mai mare, e nevoie ca un credincios căzut să se reîntoarcă la Domnul?
Rina va fi întocmai ca şi Benaia. Ea nu-1 va lăsa pe Dumnezeu până când
oamenii nu primesc ajutorul de care au nevoie. Ea ştie cum să-i aducă pe oameni
la rugăciune; mulţi au găsit eliberare în Hristos pentru că Rina a stat împreună
cu ei la tronul de har.
Tenacitatea ei este atât de unică în felul ei încât atunci când s-a mutat într-o altă
zonă a ţării, bisericile de acolo aproape că nu au ştiut ce să facă cu ea. Ele nu i-
au înţeles darurile; au remarcat numai că engleza ei era limitată şi că nu avea
cine ştie ce aptitudini. Prin urmare, nu au fost deloc deschise lucrării ei.
Astăzi Rina vizitează pe rând bisericile plantate de Brooklyn
Tabernacle, atât în ţară cât şi în afara ei, amintindu-le de faptele de vitejie pe
care le pot face prin Dumnezeu. Ea pare să aprindă întotdeauna scânteia
rugăciunii. Fie că e în Harlem, San Francisco, Lima sau Peru, Rina este un
exemplu viu de eroină a credinţei.
Gândiţi-vă ce multe biserici evanghelice sunt în cele cincizeci de state ale
Americii — 200 000, dacă nu chiar mai multe. Dacă fiecare din aceste biserici ar
aduce, în medie, doi oameni la Hristos, într-o săptămână — nu furând oile din
staulul altcuiva, ci câştigând noi credincioşi pentru împărăţia lui Dumnezeu —
aceasta ar însemna o sută de credincioşi noi, botezaţi, în decurs de un an în
fiecare biserică, sau 20 000 000 în toata ţara.
Populaţia Statelor Unite este acum de aproximativ 270 000 000. Numai aducând
opt sau nouă oameni la Hristos într-o lună, în fiecare biserică şi America ar fi
schimbată drastic în decurs de doi sau trei ani. Cum ar putea o biserică ce
predică Evanghelia să nu-şi facă din aceasta un ţel, în numele împăratului ei?
Planul Iui Dumnezeu pentru biserica locală s-a centrat mereu pe
evanghelizare. Cei aduşi la Hristos se nasc astfel în chiar locul unde pot fi apoi
hrăniţi şi disciplinaţi. Acest fapt duce la evitarea stagnării pe care o vedem
adesea atunci când lucrători parabisericeşti încearcă să facă o lucrare desemnată
în principal bisericii locale.
Preocuparea pentru evanghelizare ne va întoarce, în mod sigur, spre
rugăciunea serioasă şi spre răspândirea Evangheliei simple a lui Hristos.
Dumnezeu ne va pregăti aşa cum numai El o poate face, pentru un război
spiritual victorios. Credincioşii implicaţi n-ar mai avea atât de mult timp să se
uite la televizor, vor trebui să renunţe la multe alte activităţi. Trăirea conform
Bibliei, chemarea Domnului, rugăciunea şi apoi abordarea celor nemântuiţi ne
va consuma. Vom cere atunci ungerea lui Dumnezeu, indiferent de preţul pe care
trebuie să-1 plătim.
Bisericile din localităţile foarte mici s-ar putea să aibă dificultăţi în a
aduce o sută de persoane la Hristos într-un an, însă ele vor fi compensate de
bisericile din marile oraşe unde nevoile şi oportunităţile sunt atât de mari.
Dacă biserica din America s-ar decide cu adevărat să facă această
„ispravă" pentru Dumnezeu, adică să aducă 20 000 000 de oameni la Hristos în
acest an, alte 20 000 000 anul viitor, în trei sau patru ani societatea ar fi de
nerecunoscut. Broadway şi Hollywood ar fi nevoite să remarce schimbarea din
preferinţele publicu lui. Clinicile pentru avort se vor întreba unde au dispărut
clientele lor. Abuzul de droguri nu ar mai fi o problemă.
Unii mă vor acuza de idealism, dar nu cumva acest proiect ne-a fost
încredinţat chiar de Isus înainte ca El să se înalte la cer? „Duceţi-vă şi faceţi
ucenici din toate neamurile" a spus El, „botezându-i în Numele Tatălui, şi al
Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit" (Matei
28:19-20). Când îşi vor da seama liderii denominaţiunilor, pastorii şi membrii
bisericii că noi toţi vom răspunde în faţa lui Hristos la Tronul de Judecată?
Impresia noastră de nepotrivire nu este o scuză dat fiind faptul că El ne-a promis
că va lucra împreună cu noi dacă ne punem inimile întru totul Ia extinderea
împărăţiei Lui.

CURAJOŞI PENTRU DUMNEZEU


Războinicii viteji din 1 Cronici 11 l-au ajutat pe David să cucerească
şi o nouă capitală pentru împărăţia sa, fapt relatat în versetele 4-9. Naţiunea
modernă a lui Israel a celebrat recent, cu mare fast, împlinirea a trei mii de ani
de la naşterea Ierusalimului ca centru al culturii iudaice.
Preţul nu a fost uşor. Iebusiţii care locuiau în Ierusalim i-au spus
hotărât lui David: „Nu vei reuşi. Această cetate este puternică, întărită şi tu nu
vei putea pătrunde în ea." 2 Samuel 5:6 înregistrează până şi insulta lor: „Să nu
intri aici, căci şi orbii şi ologii ţi se vor împotrivi!"
La fel se întâmplă cu fiecare încercare a noastră de a face ceva
semnificativ pentru Dumnezeu. Nu e niciodată simplu. Când Dumnezeu ne
îndeamnă să punem bazele împărăţiei Lui într-un loc nou, vrăjmaşul va fi acolo
să ne batjocorească. Diavolul va încerca mereu să ne convingă că de data aceasta
ne-am avântat prea tare şi vom fi curând umiliţi.
Însă David şi vitejii lui nu s-au descurajat. Nu puteau fi atât de uşor
alungaţi. De fapt, David face această ofertă neobişnuită: „Cine va bate cel dintâi
pe Iebusiţi va fi căpetenie şi domn" (1 Cronici 11:6). Aceasta însemna să fii
primul care urcă dealul împotriva soldaţilor bine înarmaţi de pe zidurile groase,
care abia aşteptau să trimită o ploaie de săgeţi şi pietre. Totuşi, tânărul nepot al
lui David, Ioab, a întrezărit oportunitatea de a se face remarcat prin vitejie. El a
intrat primul în cetate, devenind astfel generalul armatei lui David.
Seamănă acesta cu modul în care ne alegem liderii în biserică în ziua
de azi? Noi ne orientăm după referinţe, vechime, prezenţă, educaţie şi încă o
listă lungă de alte criterii omeneşti. Prin contrast, David a căutat curajul şi
îndrăzneala în realitatea luptei.
Dacă suntem destul de curajoşi să înfruntăm atacurile spirituale, să
fim uriaşi ai rugăciunii şi ai credinţei, nu există limite pentru lucrările pe care
Dumnezeu le poate face prin noi. Unii dintre noi vor deveni la fel de cunoscuţi
ca regele David, Catherine Booth, Charles Finney; alţii vor rămâne în
obscuritate, precum Eleazar, Daniel Nash, Rina Gatdula. Dar ce contează? Cel
mai important lucru e să ducem puterea şi lumina lui Dumnezeu într-o lume
întunecată, să vedem comunităţile locale atinse de Dumnezeu prin bisericile care
s-au întors de la apatie, devenind centre ale divinei activităţi a Duhului Sfânt.
Eroii din Istoria Bisericii, pe care îi venerăm acum, nu s-au remarcat
prin isteţimea lor; ei erau doar războinicii lui Dumnezeu. Moody n-a fost
niciodată ordinat pentru lucrare. Finney n-a absolvit nici un seminar. Şi cu toate
acestea, oraşe întregi au fost vizitate de Dumnezeu ca rezultat al muncii lor.

ACUM ESTE MOMENTUL


Ce ne împiedică de fapt să devenim războinici viteji pentru Domnul?
Qumnezeu nu s-a schimbat. El este şi astăzi mai presus de orice ocară pe care ar
arunca-o vrăjmaşul asupra noastră.
Nici o situaţie personală sau din cadrul bisericii nu este imposibilă
pentru puterea atotsuficientă a Duhului Sfânt. Dumnezeu nu va fi mai dornic să
acţioneze mâine decât este acum. El aşteaptă ca noi să-i luăm în serios
promisiunea şi să venim cu îndrăzneală la tronul de har. El ne vrea chiar în
mijlocul luptei, stând în picioare împotriva vrăjmaşului, în Numele lui Hristos.
Abia atunci Dumnezeu ne va sprijini cu toate resursele cerului.
Tatăl nostru, îţi mulţumim pentru indurarea şi mântuirea care ne-
ai dat-o prin lsus Hristos. lartă-ne, Te rugăm, pentru toate păcatele şi lipsurile
noastre. Atrage-ne spre Tine şi începe o nouă lucrare a harului în fiecare din
noi.
Fă din noi oamenii pe care îi vrei. Umple bisericile nonstre cu foc
proaspăt şi vânt proaspăt, Sfarmă-ne mândria, înmoaie-ue inimile şi umple-
ne cuDuhul Tău cel Sfânt.
O, Dumnezeule, fă toate aceste lucruri pentru ca Numele lui lsus
să fie înălţat pe tot pământul.
Amin.

CUVÂMT CĂTRE: PASTORI


Mi-a fost întotdeauna greu să mă adresez pastorilor pentrucă sunt pe
deplin conştient de lipsa mea de pregătire clasică. Însă în şcoala experienţei
practice principalele adevăruri ale Bibliei au devenit evidente şi pe acestea
încerc eu să le transmit.
Următoarele cuvinte izvorăsc din dorinţa inimii mele ca toţi să
ducem la bun sfârşit chemarea lui Dumnezeu din inimile noastre.
1. Orice pastor adevărat este în lucrare astăzi pentru că, aşa cum spune Efeseni
4:11, „El [Hristos] a dat pe unii... păstori şi învăţători." Lucrarea nu e invenţia
mea sau a ta, ci planul lui Dumnezeu întocmit încă de la întemeierea lumii. El
ne-a încredinţat un privilegiu sacru şi împreună cu acesta vine şi o imensă
responsabilitate pentru care vom da socoteală înaintea tronului de judecată al lui
Hristos.
Să ne conducem bisericile din dorinţa de a fi plăcuţi divinităţii şi nu
concentrându-ne atât de mult pe curentele moderne sau pe ceea ce este popular
printre colegii noştri. Va veni o zi când Hristos va testa calitatea lucrării noastre.
Pe El nu-L vor interesa curentele lansate de alţii în profesiunea de pastor. De
aceea noi toţi trebuie să ne smerim înaintea Lui, să ne deschidem inimile şi să-L
lăsăm pe El să decidă ce trebuie să facem pentru a ajunge la standardele Lui. 2.
2.Trebuie să recunoaştem deschis că bisericile şi lucrările noastre au
nevoie să fie saturate cu rugăciune pentru a deveni plăcute lui Dumnezeu. Nici o
revelaţie nouă, nici o tehnică de creştere a bisericii nu va schimba faptul că
puterea spirituală va fi întotdeauna legată de comuniunea cu Dumnezeu. Dacă eu
sau tu nu ne rugăm, dacă bisericile noastre nu aspiră după prezenţa lui
Dumnezeu, nu vom ajunge niciodată să cunoaştem întregul potenţial în El.
3. Mulţi dintre vizitatorii care au venit la întâlnirile noastre de
rugăciune de marţi seara au vrut să facă şi ei ceva asemănător în bisericile lor.
Însă este foarte important să discernem călăuzirea lui Dumnezeu în stabilirea
corectă a temperaturii spirituale a bisericii şi în trecerea la următorul pas.
In timp ce unii pastori au început întâlniri de rugăciune asemănătoare
cu ale noastre şi au obţinut rezultate nemaipomenite, alţii au rămas dezamăgiţi.
Când spiritul de rugăciune lipseşte dintr-o biserică, o întâlnire din cursul
săptămânii, indiferent cât de biblică sau lăudabilă ar fi, se izbeşte de un zid de
apatie şi răceală.
Unor astfel de păstori le recomand, în schimb, să-şi ajusteze serviciul
de duminică. Timpul destinat predicii poate fi scurtat şi la sfârşitul ei, cei care au
fost mişcaţi de Cuvânt pot fi invitaţi în faţă pentru rugăciune. Adună-i pe cei
care lucrează împreună cu tine, pe liderii spirituali ai bisericii şi roagă-te
împreună cu ei. Ce este un „serviciu la altar"? O mini-întâlnire de rugăciune.
După ce oamenii se simt mai liberi să vină cu problemele lor înaintea
lui Dumnezeu, duhul de rugăciune va începe să câştige teren. Apoi Dumnezeu
vă va călău zi spre următorul pas. Trebuie să ne amintim mereu că rugăciunea
este un dar de la Duhul Sfânt pe care noi nu-l putem imita. Deci, lăsaţi-I timp lui
Dumnezeu să lucreze în inimile oamenilor. După ce aceştia experimentează
bucuria şi puterea în prezenţa Sa, Dumnezeu îi va pregăti să facă lucruri şi mai
mari.
4. Să nu acceptăm niciodată ideea că Dumnezeu nu poate face nimic
în cazul nostru... că membrii noştri sunt prea bogaţi sau prea săraci... prea
urbanizaţi sau prea de la ţară, prea tradiţionalişti sau prea non-conformişti. Nu
veţi găsi niciodată pe paginile Scripturii acest mod de gândire. Indiferent de
originea etnică sau geografică a unei biserici, Dumnezeu poate face aceleaşi
lucrări pe care le-a făcut în Faptele Apostolilor, pentru că El nu S-a schimbat.
Singura schimbare care poate apare e în noi şi printre noi.
Să ne îndreptăm spre El şi vom vedea lucrurile nemaipomenite pe
care le va face pentru lauda gloriei harului Său.

NOTE
Capitolul 2 — Aprinderea focului
1. Tom Carter, compilare, Spurgeon ai His Best (Grand Rapids: Baker, 1988), p.
155: selectiuni din ediţia 1873 a cărţii Metropolitan Tabemacle Pulpit, p. 218.
2. Andrew A. Bonar, Heavenly Springs (Carlisle, PA: Banner of Truth Trust,
1904), p. 15.
Capitolul 4 — Cea mai maţe descoperire a tuturor timpurilor
1. Tom Carter, compilare, Spurgeon at His Best (Grand Rapids: Baker, 1988), p.
145: selectiuni din ediţia 1901 a cărţii Metropolitan Tabemacle Pulpit, p. 247.
2. Copyright © 1989 Carol Joy MusicXASCAP (admin. ICG)\Word
Music\ASCAP. Toate drepturile rezervate. Folosit cu permisiune.
Capitolul 5 — Ziua în care Isus S-a mâniat
1. J. B. Phillips, The Young Church in Action (New York: Macmillan, 1955), p.
vii.
2. Ibid., p. viii.
3. Lyle Wesley Dorsett, E. M. Bounds, Man ofPrayer (Grand Rapids:
Zondervan, 1991), p. 134.
Capitolul 6 — Un timp pentru trezire
1. Andrew A. Bonar, Heavenly Springs (Carlisle, PA: Banner of Truth Trust,
1904), p. 34.
Capitolul 7 — Mirajul noului
1. Citat în V. Raymond Edman, They Found the Secret (Grand Rapids:
Zondervan, 1984), p. 46.
Capitolul 8 — Mirajul statisticilor
1. Marc Spiegler, „Scouting for Souls", American Demogniphics (March 1996),
p. 42-49.
Capitolul 9 — Mirajul doctrinei fără putere
1. William Law, The Poiper of the Spirit (Fort Washington, PA: Christian
Literature Crusade, 1971), p, 19.
2. Ibid., p. 124.
3. E. M. Bounds, Power ful and Prayerful Pulpits (Grand Rapids: Baker, 1993),
p. 55.
4. J. Edwin Orr, America's Great Revival (Elizabeth-town, PA: McBeth Press,
1957), p. 11.
5. Citat de Wendy Murray Zoba, „Father, Son, and...", Christwnity Today (Iunie
17,1996), p. 21.
6. Law, The Power of the Spirit, p. 23.
Capitolul 11 — în căutarea eroilor obişnuiţi
1. Citat de J. Paul Reno, Daniel Nash: Prevailing Prime of Prayer (Asheville,
NC: Revival Literature, 1989), p. 8.
2. Pentru mai multe informaţii despre acest eveniment, vezi Garth M. Rossel and
Richard A. G. Dupuis, editori, TJw Memoirs of Cliarles G. Finney: The
Complete Restored Text (Grand Rapids: Zondervan, 1989), p. 119-120.
3. Reno, Daniel Nash, p. 160.