Ana Vîrlan

Din drag, cu dor...

(numai pe jumătate folclor)
____________________________
SERIA Patrimoniu

1 
 
 Ana Vîrlan
N. 19 iulie 1972, Piatra Neamţ. Absolventă, în 1991, a Colegiului
Naţional “Calistrat Hogaş” (filologie-istorie) şi licenţiată a Facultăţii de
Litere, Universitatea “Al. I. Cuza” din Iaşi, promoţia 1996, secţia română-
franceză (lucrarea de licenţă: Romanul psihologic al lui Liviu Rebreanu -
îndrumător prof. univ. dr. Liviu Leonte). Obţine în 2007 gradul didactic I, cu  
teza  Mitul  lui  Prometeu  în  literatura  română,  îndrumător  prof.  univ.  dr. 
Viorica  S.  Constantinescu.  În  2008,  i‐au  fost  acordate  două  distincții  profe‐
sionale: gradația de merit şi Premiul național „Gheorghe Lazăr” – clasa a III‐
a. Profesor titular, din 1997, la Liceul cu Program Sportiv din Piatra Neamț, 
coordonator al revistei de cultură şi educație Ad Astra (din decembrie 1999), 
autoare  a  volumului  de  poezie  Anotimpul  din  noi  (Crigarux,  Col.  Orfica, 
2003), coordonator al monografiei La izvoarele performanței ‐ file din istoria 
sportului şcolar la Piatra‐Neamț (Crigarux, 2005), redactor la revista Tradiția 
Ortodoxă  (2006‐2008),  autoare  a  volumului  de  poeme  şi  eseuri  Durerea 
Somnului  (Crigarux,  Seria  Vitralii,  2007),  editor‐coordonator  al  lucrării 
monografice  Pe  drumul  performanței  (Crigarux,  2007),  lector  de  carte  & 
consilier  editorial  al  lucrării  Chipuri  monahale  de  ieri  şi  de  azi  –  istoricul 
Mănăstirii Brădițel Neamț (Ed. Adormirea Maicii Domnului, Bucureşti, 2009).
Articole: Deşertăciunea deşertăciuilor - comentarii la Eclesiast,
în Tradiţia Ortodoxă nr. 15, 16, 17/2007; Icoane vechi (Tradiţia Ortodoxă,
nr 15, martie 2007). Interviuri: „Pe urmele lui Calistrat Hogaş” cu
Alexandrina Bostan, muzeograf la Muzeul Memorial Calistrat Hogaş din
Piatra Neamţ (publicat în cinci părţi în revista Ad Astra, aprilie 2002 - mai
2005); Interviu cu medicul Cristian Andrei, specialist în neuropsihiatria
copilului (Ad Astra, nr 13, decembrie 2005), Culoare şi Cuvânt – cu pictorul
Petru Petrescu (în cinci episoade în revista Ad Astra, aprilie 2006 - mai 2008;
Model ne este Biserica – cu Părintele Arhim. Nifon Marinache (în revista
Tradiţia Ortodoxă, nr. 16, 17, 18 – martie, septembrie şi decembrie 2007).
Alte apariţii în: Albumul de artă „Petru Petrescu” de Valentin Ciucă (Ed.
Art XXI, 2006) şi „Poeţi nemţeni” – antologie de poezie pentru şcolari de
Emil Bucureşteanu (Ed. Timpul, Iaşi 2008).Are în pregătire volumul de
poeme şi eseuri Yerushalaim – Rănile Pietrelor.
Referinţe critice în revistele Convorbiri literare şi Apostolul.

Părinţilor mei, Constantin şi Elena Vîrlan şi

bunicilor Ioan şi Elena Trifan, Gheorghe şi Agripina Vîrlan

2 
 
 Ana Vîrlan

Din drag, cu dor...

(numai pe jumătate folclor)

3 
 
Coperta şi interpretările grafice: Petru Petrescu (UAP)
Tehnoredactare: Autograf
Consilier editorial: dr. Cristian Livescu
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

©2009 Editura Crigarux__________________

Piatra Neamţ, B-dul Decebal nr.14, sc.B, ap.62
Tel. 0233 210639, 0788 209385

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

VÎRLAN, ANA / Din drag, cu dor... numai pe jumătate folclor /
Ana Vîrlan; pref.: prof. Dr. Cristina Neculăeș; postf.: Constantin
Tomșa. Piatra - Neamţ, Crigarux, 2009
I. Neculăeș Cristina (pref.)
II. Tomșa, Constantin (postf.)
ISBN: 978-973-7799-53-1

821.135.1-1

4 
 
 Ana la portiţa de mărgele
  Îmi doresc să scriu despre un lucru (indiferent
dacă îmi place sau nu) la cald. Să citesc pe nerăsuflate
şi să scriu. Cred că impresia princeps surprinde perfect
dimensiunea textului şi că e singura în stare să rezoneze
cu cititorul. Timpul estompează atât îndoielile, cât şi
entuziasmul sincer legate de un lucru nou.
Am citit cartea Anei Vîrlan şi, influenţat poate
şi de imaginile ingenue ale ilustratorului, subconştientul
meu a produs aproape instantaneu acest flash: o fetiţă
sprinţară, în rochiţă înflorată, în faţa portiţei de mărgele.
Avertismentul din subtitlu, ,,pe jumătate folclor”, se
traduce, pentru mine, într-o luptă nedreaptă dintre
naivitate şi livresc. Însă eu trebuie să consemnez mai
mult decât atât. Idei disparate mă asaltează, dar
perspectiva unitară rămâne incertă.
Dedicaţia mă orientează spre o zonă duioasă,
căreia îi rezist cu greu. Autoarea este nepoata crescută
în casa bunicilor. Parte din sufletul său a rămas acolo,
fie în casa de la Ţibucani, fie în aceea de la Davideni, şi
poate fi lesne recompusă din miresme de gutui şi de tei,
din cireşe de mai şi din scânteile năbădăioase ale focului
de iarnă; dar sufletul ei nu va fi niciodată intact. În

5 
 
anevoioasa încercare de a recompune din fărâme aura
inocenţei de atunci, nepoata Ana recuperează cântecul,
vorba meşteşugită şi etern valabilă a bunicilor. Ea a
primit o moştenire spirituală care o obligă. Mai ales, să
reveleze simţăminte considerate desuete în lumea
noastră: ,,din dragoste, cu dor...”. Orice nepot crescut de
bunici se va regăsi în demersul autoarei.
Omagiului adus bunicilor i se alătură o altă
posibilă abordare: aceea a unui homo religiosus. Mă
simt nevrednică şi prea plină de păcate, să judec o astfel
de atitudine. Dar am înţeles că cenzura de rit din
comunismul copilăriei a funcţionat nu neapărat ca o
frustrare, ci ca o ispăşire, o înţelegere a relaţiei cu
divinitatea, un mijloc copleşitor de comunicare între
generaţii. Dacă în copilărie bunicii o însoţeau pe Ana,
duminica, la o biserică de departe, acum, în chiar curtea
lor, s-a înălţat o biserică, spaţiu a cărui sacralitate pare
să funcţioneze dincolo de conştiinţa autoarei, în plină
lume reală.
Nu uit că Ana Vîrlan este, înainte de toate,
poetă. Iar poeţii actuali par să nu obosească niciodată în
găsirea modalităţilor de a devansa momentul literar
căruia aparţin, de a se sincroniza la modul absolut cu
modernitatea. Poezia actuală metaforizează şi abstracti-
zează în exces, negând tacit simplitatea. Exclusivismul
acesta nu echivalează cu respingerea de facto a
transsubstanţierii artistice a folclorului. Poeta Ana
Vîrlan deschide cu drag această ladă cu zestre şi,
înşirând minunăţiile găsite acolo, ne adresează îndemnul
de a redescoperi farmecul lucrurilor simple, stilizate
perfect de aripa timpului.
O perspectivă care îmi convine e aceea a
profesoarei Ana Vîrlan. Cărticica ei de seară îl provoa-

6 
 
că pe cititorul avizat la o condensată lecţie de literatură:
evocări în stilul lui Creangă, portretul de Lizucă al
nepoatei, imaginea bunicilor ca în naraţiunile lui Ionel
Teodoreanu, casa amintirilor din poezia lui Pillat şi –
surprinzător ! – patul lul Procust, fugit irreparabile
tempus, ,,Ce-ai omorât omorât rămâne” al lui Zaharia
Stancu sau structura mozaicată inedită (versuri populare
suprapuse unor fragmente de jurnal).
Încerc să dibuiesc motivaţia acestei cărţi şi mă
simt tot mai nesigură. Compensez cu torentul de trăiri
ţesute în versuri: amărăciunea pelinului, speranţa de a
rezista crudei rotaţii a anotimpurilor, optimismul fragil,
în vecinătatea hazului de necaz: ,,Trag nădejde că or
trece/ O zi rea şi bune zece.” În materie de dragoste,
lucrurile par statuate definitiv: ,,Am o mândră, nu o
sută”, Ea e o întruchipare a frumosului absolut (căci nu
e blestem mai mare decât o nevastă urâtă), El e ca
,,zaharul” şi , deşi s-ar cuveni ca fiinţa îndrăgostită să
fie sfioasă, se consemnează cu ironie că ,,îi este ruşine
ca ursului de miere.”
Nimic nu e mai sfâşietor decât înstrăinarea, mai
ales dacă observi îngemănarea de sentimente din cele
două grupaje de versuri pe această temă, culese de la
bunicii paterni şi de la cei materni. Stingher precum
puiul cucului, ,,străinel”, nu-şi doreşte să fie nimeni.
Ritmul irevocabil al refrenului devine angoasant:
,,Străin sunt, străin îmi zice/ Străin pe unde m-oi duce.”
Strigăturile şi zicerile de nuntă trădează vitalitatea
aproape expresionistă a spaţiului etnic descris,
descântecul ne constrânge în limita magică a şapte
frânturi din univers, iar bocetul e rostit cu limba ,,legată
cu fir negru de mătase.” De frică să nu se
metamorfozeze în broască sau în păianjen, Ana Vîrlan

7 
 
se grăbeşte să epuizeze speciile folclorice, adăugând
microantologiei sale o legendă şi două poveşti. Sigur că
timpul creşte în urma autoarei. Neologisme ca telefon,
note despre programele Radioului Iaşi şi chiar
prenumele modernizat al bunicului, Jean, ne alungă
nemilos din spaţiul mitic. Un motiv în plus ca autoarea
să adune repede averea spirituală şi să o închidă în
paginile cărţii. Lapidaritatea versurilor, cadenţa nara-
ţiunii dialectale, impresia de tărăgănare şi glisarea pe
muchia tragicului devin fascinante.
Demonstraţia converge spre un rezultat incon-
testabil: vorbele bunicilor îşi au noima lor, chiar dacă
par adesea fără noimă. Sunt un popas fragil în cursa
infernală a vremii, o descoperire a unui fragment de
identitate, un ultim gest ezitant al Anei, înainte de a
intra pe portiţa de mărgele.

Prof. dr. Cristina Neculăeş

8 
 
 Nimic nu mi se datorează
din tot ceea ce ştiu că am fost,
cred că sunt, sper că voi fi...

M-am născut într-o familie minunată, ale cărei

coordonate existenţiale au gravitat întotdeauna în jurul
ideii de iubire în duh şi adevăr, de iubire dumnezeiască.
Din primii ani ai vieţii mi-a fost sădit în cuget şi în
inimă sâmburele adevăratei credinţe: ortodoxia
răsăriteană. Mi-au fost icoane ale sufletului de copil
părinţii, Elena şi Constantin, fratele Constantin şi
bunicii Elena şi Ioan Trifan, Agripina şi Gheorghe
Vîrlan.
Constantă a anilor de maturitate mi-e bucuria de
a-i fi aflat cu adevărat pe Dumnezeu, pe Maica
Domnului, Pururea Fecioara Maria şi pe Sfinţii Părinţi.
Nădăjduiesc că Ei îmi vor rămâne ocrotitori în veci, căci
icoanele celor din viaţa lumească se împuţinează şi se
topesc în negurile amintirii...

***
Dacă ar fi să definesc printr-o formulă laică arta
de a trăi, aş spune, parafrazându-l pe sir Anthony
Hopkins, "nu cere nimic, nu aştepta nimic şi acceptă
orice; astfel, nu vei fi niciodată dezamăgit"... Doresc să

9 
 
mă pot concentra însă pe sinteza duhovnicească, cu mult
mai înaltă, "munceşte şi te roagă"...
Când mă aflu în faţa unei coli albe de hârtie, îmi
pare că o mare de gheţuri mi se deschide în faţă... Din
fericire, ea nu mă poate absorbi, şi asta numai datorită
vocii interioare - a îngerului meu păzitor, se pare - care
îmi cântă, îmi recită şi, mai ales, mă ceartă...
Eu nu fac decât să mă strecor printre sloiurile
translucide ale măririi de sine şi să trec pe hârtie tot ce
Conştiinţa de Sus îmi dictează...

***
Cea mai mare teamă mi-e aceea de a mă afla în
faţa lui Hristos, Domnul şi Dumnezeul meu, în Ziua
Judecăţii, lipsită de toată fapta cea bună, primenită
numai în veşmânt stricător de suflet... Nu mi-e frică de
plecare ci de plecarea către iad.
Singurul sfat pe care îmi permit să-l dau celor
care-mi aud glasul, poate părea o ameninţare... Dar e
răul cel care ne ameninţă pe toţi şi nu putem, nu avem
voie să tăcem: ca să nu vă piară numele, ca să nu aveţi
la urmă certitudinea că aţi trăit fără de folos, până nu e
prea târziu, întoarceţi-vă la tradiţie, întoarceţi-vă la
Hristos!
Cu cât îmi trece viaţa prin ochi, inimă şi oase,
cu atât mai profund înţeleg faptul că nimic nu mi se
datorează din tot ceea ce ştiu că am fost, cred că sunt,
sper că voi fi...

efectul de puzzle

Se naşte câteodată în viaţa noastră un moment

în care suntem nevoiţi să construim trecutul din

10 
 
bucăţele, unele colorate, căci îşi găsesc încă reflectarea
în imediat, altele cenuşii, gri ori negre, pentru că s-au
contopit deja cu... negurile lui cândva...
Ridicarea unui edificiu din mii de jucărele
policrome ne doare, pentru că fiecare piesă se taie
frumos din inima noastră, ori se zdreleşte brusc din
conştiinţă sau poate (de ce nu?) se decupează rotund din
urma paşilor noştri, paşi din ce în ce mai puţin grăbiţi pe
cărare, odată cu trecerea...vremurilor...
Atitudinea de ciopârţire haotică sau de
filigranare atentă a sufletului produce mici revoluţii la
nivelul cognoscibilului (şi, mai cu seamă, la nivelul
cunoaşterii de sine) căci, abia în actul puzzelării înţelegi
că, peste ani, evenimentele bune sunt preţuite, iubite ...
aşa cum ar fi trebuit să se întâmple din chiar clipa
împlinirii lor... iar cele rele nu sunt refulate brutal, ci
aşezate pe treapta acceptării, într-o analiză matură care
nu mai solicită logaritmii vreunui romantism ieftin şi
nici suspinele lăuntrice ale pseudonostalgiei...
Partea grea e aceea că nu poţi ţine între degete
nici foarfecele, nici cutterul şi nici vreun fierăstrău, ci
trebuie să te limpezeşti pe dinăuntru şi să laşi să se taie
singure toate piesele, apoi să le urmăreşti aşezarea
cuminte, într-o ordine pe care o stabileşte doar
conştiinţa ta şi sufletul tău în dialogul cu sinele, la o
masă (totuşi!) a tăcerii pe care nu au cum, şi nici nu au
voie să fie... (a)servite, decât... amintirile...

11 
 
 Icoane vechi...
Bunicilor mei, Gheorghe şi Agripina Vîrlan din Ţibucanii Neamţului, pioasă
amintire şi veşnică recunoştinţă

Eram copilă şi priveam fascinată zidurile

impunătoare ale minunatelor biserici în care mă purtau
mai mult paşii părinţilor mei, decât paşii mei mici şi tare
nesiguri…
Nu înţelegeam cum, fiind atât de multe biserici
în apropierea casei noastre, trebuia totuşi să călătorim în
fiecare duminică cu trenul, să străbatem apoi câţiva
kilometri pe jos şi să ne aflăm în mijlocul unui nou dar

12 
 
al Sfintei Liturghii, atât de departe de oraş… Cu timpul
însă, inima mea s-a obişnuit acolo şi sufletul îmi era
încercat de chinul că s-ar putea să nu mai văd într-o zi
“poveştile colorate” ale zidurilor de deasupra mea…
Frescele deveniseră istoriile lumii mele şi începusem să
adorm seara cu ele în gând. Prin faţa ochilor mei, se
perindau sfinţii şi îngerii şi o mână nevăzută mă purta
pe o câmpie infinită de nori. A fost cea mai dulce şi mai
liniştită odihnă adăpostită în… somnul acelei vârste…
L-am întrebat într-o zi pe tata de ce nu mergem
la o biserică mai apropiată, la o biserică pe care o
vedeam mereu şi despre care aveam să aflu mai târziu
că era ctitorită de Ştefan cel Mare… Şi tata mi-a
răspuns: “Biserica aceea nu mai este a noastră.” Nu am
înţeles cine o luase şi de ce, dar nici nu am mai întrebat
nimic. A început însă să-mi fie frică tare că într-o zi o să
ne ia cineva şi biserica ce începuse să fie duminica a
doua mea casă. Mă simţeam atât de bine în ea încât,
odată (cred că aveam aproape şase ani) am adormit în
timpul slujbei pe unul dintre scaunele din partea dreaptă
a naosului şi, tocmai când devenisem mai liniştită în
toropeala mea, am căzut cu faţa la pământ… M-am
trezit într-o cameră străină, întinsă pe un pat, cu câteva
capete de măicuţe speriate deasupra mea şi m-am gândit
că am făcut ceva tare rău, de au dispărut toţi sfinţii de pe
pereţi… După această întâmplare, Schimonahia Melania
(Dumnezeu să o ierte şi să îi odihnească sufletul în
pace) s-a gândit să mă ia lângă ea la strană… ca să nu
mai adorm şi… să învăţ “ceva folositor”: cântările
bisericeşti… Tot de la ea am învăţat şi cititul în slova
veche, pe care însă urma să îl aprofundez peste
cincisprezece ani, studiind la universitate paleografia…

13 
 
 Nu ne-a luat nimeni biserica aceea, dar a plecat
ea de lângă noi. Icoanele sfinţilor copilăriei mele au
rămas acolo închise şi primul meu duhovnic, părintele
nostru pe care-l iubisem atât de mult cu sufletul meu de
copil, a luat biserica şi a vândut-o (asta îmi spusese
tata). Nu am înţeles multă vreme cui a vândut-o şi
pentru câţi bani şi nu am înţeles nici de ce o văd tot
acolo dar nu mai pot intra în ea… Am plâns atunci (cum
parcă nu mai pot să plâng acum) şi după treptele înalte
şi pline de zăpadă din curtea ei, şi după măicuţele care
s-au risipit, şi după preotul anilor mei mici, sub al cărui
patrafir mi-am mărturisit primele păcate… Biserica a
rămas totuşi acolo dar pe părintele nu l-am mai revăzut
niciodată…
Am plâns şi după casa lui ‘nea Dumitru şi a
soţiei sale Elena, care ne chemau de fiecare dată la ei la
masă, după slujbă… Nu aveau pe nimeni şi înţelegeam
că noi eram bucuria lor săptămânală. Acolo, în liniştea
unei camere cu ferestrele mici, în care mirosul de gutui
se amesteca cu cel de tămâie, citea tata rugăciunile de
mulţumire după Sfânta Împărtăşanie, pentru noi toţi…
La scurtă vreme (peste ani, dar anii treceau
parcă din ce în ce mai repede, şi eu eram acum înaltă cât
tata) s-a ridicat în satul acela o altă Biserică a lui
Hristos, un lăcaş în care urma să fiu eu însămi, la 20 de
ani, mireasă…
*

În sărbătorile mari, mergeam la bunicii mei…

Alte zile fericite îmi cuprindeau sufletul ca într-o
coroniţă de ghiocei, căci florile amintirilor din primii
ani nu pot fi decât firave şi albe…

14 
 
 În satul acela întins şi cu oameni gospodari, se
afla o biserică albă şi foarte înaltă, dar nici asta “nu mai
era a noastră”… Mergeam în cimitirul din spatele ei şi
aprindeam cu părinţii şi bunicii lumânări la morminte
dar aveam mare năduf că biserica era mereu încuiată şi
nu puteam să-i privesc poveştile de pe ziduri, poveşti
despre care aflasem între timp că se numesc Evanghelii,
că sunt adevărate şi presărate cu multă suferinţă, cu
moarte, cu înviere…
Într-o zi, m-a cuprins o fericire mare când am
văzut uşa neagră de fier dată la o parte şi n-am mai stat
pe gânduri, alergând înăuntru... Imaginile acelor clipe
mi se succed şi acum pe sub retină… deşi cu
repeziciune, totuşi cu claritate… Vedeam mult verde,
culoarea ierbii crude… şi în tot verdele acela, chipuri
minunate de sfinţi şi de îngeri… Atâta lumină în priviri
şi totuşi atâta tristeţe… nu am mai văzut niciunde…
Atunci mi s-a spus ca biserica fusese “a noastră” dar că
nu mai era “din anii ‘30-‘40”.
În curând, în cimitirul din spatele ei l-au dus şi
pe bunicul… Aveam paisprezece ani în ianuarie 1987 şi
mă vad (parcă a fost ieri) rezemată de copacul acela
înalt, un stejar dacă îmi aduc bine aminte, iar în faţa
mea, aşezat în mormânt, era omul care mă luminase cu
vocea lui minunată, cu cântul din fluier dar mai ales cu
povaţa înţeleaptă :”Să asculţi de părinţi şi să păstrezi
credinţa noastră cea adevărată.”
Plângeam de tristeţe că el nu mai e… Plângeam
că l-au dus în biserica aceea în care slujeau preoţi străini
(deşi el mergea duminica, peste deal, câţiva kilometri să
ajungă la biserica în care slujea Părintele Constantin)…
Plângeam că l-au dus prea repede la mormânt şi
că slujba de “rămas bun” mi se păruse prea scurtă…Şi

15 
 
chiar fusese slujba aceea prea scurtă, căci avuseseră
preoţii cei străini grijă… Şi nici nu acceptaseră să-i
aducem pe preoţii noştri…

În ziua aceea de ianuarie, când mai răsunau încă

în auz colindele şi cântecele de stea ale sărbătorilor
adevărate (acum începusem să înţeleg diferenţa dintre
cele două cuvinte“vechi” şi “nou” şi ştiam că nu sunt
doar două simple adjective), a plecat odată cu bunicul
meu şi copilăria mea…
În inima bunicii şi a fiilor ei, plânsul a fost cu
mult mai profund şi amar iar iubirea cu mult mai mare
căci, la numai trei ani de la stingerea bunicului, în curtea
copilăriei mele a început să se înalţe o biserică pentru
toţi păstrătorii adevăratei ortodoxii.
Văd şi acum în vis casa bătrânească ce purta
muşcate la ferestre, cu prispele înguste şi nu prea înalte,
cu stâlpii de lemn în ornamente florale verzi şi cu
acoperişul de şindrilă înnegrită…
Văd şi acum în vis grajdul în care m-a dus
bunicul să-mi arate că şi vaca şi calul fac cruce, cu
piciorul drept din faţă (“iar omul se culcă de multe ori
neînchinat, mai rău decât un dobitoc”)…
Văd fierăria unde bunicul, un autodidact în felul
lui, meşterea de la putini până la căruţe întregi, sau
potcovea caii celor din sat…
Văd şi acum în vis livada cu meri şi peri, cu
cireşul altoit (din care nu prea apucam să mănânc cireşe
că eram mulţi şi fericirea era a aceluia care venea la
vreme) şi cu prunii bătrâni dar care făceau încă nişte
prune mici şi galbene, cu gust de vanilie…

16 
 
 Îl văd şi pe bunicul în visul meu: înalt, uscăţiv,
cu părul alb şi ondulat şi cu mustaţa răsucită sub care
zâmbetul devenea fagure de miere… Gust cu privirea şi
azi de pe buzele lui cântecul: ”Inimioară, inimioară/
De-aş ajunge pân’ la vară/ Să mă bată vânt de vară/ Şi
ploaie de primăvară…// Inimioară ce să-ţi fac/ Ce
bucate-ţi dau, nu-ţi plac/ Că eşti negră ca tina/ Şi
amară ca fierea…//
Ochii minţii mele privesc opaiţul veşnic aprins
şi candela de la icoanele Preacuratei Fecioare Maria şi
Sfântului Gheorghe din camera în care dormeam noi,
cei cinci nepoţi, alături de bunicul şi de bunica… Mai
ales, alături de bunicul, căci eram “puiganii” lui şi ne
strângeam să ne spună poveşti… Nu conteneam râsetele
noastre până târziu în noapte, nici când el adormea
obosit de munca de peste zi, iar noi îl chinuiam
trăgându-l de mustaţă, fiindcă rămăsese la jumătatea
poveştii, nici când bunica striga: ”Da’ gata, măi omule,
v-ajunge de-acu’!...”
Pe bunica mi-o amintesc mai clar din ultimii ani
ai vieţii. A apucat, din mila Domnului, să vadă Biserica
înălţată căci, ostenindu-se (octogenară fiind) să facă de
mâncare la oamenii care lucrau pentru sfântul lăcaş, se
ruga: “Ajută-mă, Doamne, să văd Biserica terminată şi
apoi pot să mor!”…S-a stins la două luni după marea
sfinţire, la vârsta de 90 de ani, în decembrie 2001.
La puţin timp, am primit de la un unchi vechiul
Ceaslov din care citea necontenit bunica şi o cutie cu
actele ei, câteva fotografii vechi şi scrisorile pe care i le
scrisesem eu (“de la facultate”, cum obişnuia ea să
spună)...
Acolo am găsit carneţelul cu “învelitoare” verde în care
a scris cu creionul versurile pe care bunicul le

17 
 
transforma în strigături (în tinereţe duminica la horă)
atât cât şi le-a mai amintit… Le-a scris pentru mine,
însă de fiecare dată când voia să mi le dea, nu ştiu cum
se făcea dar nu le mai afla şi plecam dezamăgită că nu
am acel carneţel încă… Începusem chiar să cred că el
nici nu există…
Dar şi-a respectat bunica promisiunea înainte de
moarte, căci tot ea l-a găsit şi l-a pus la loc sigur, în
cutia învelită cu hârtie argintie. Nu ştia însă că urma să-l
transform, peste ani, într-o cărticică…

Pătrund acum cu sfială în “curtea bunicilor

mei” devenită curtea tuturor oamenilor cu bună
rânduială… Porţi mari şi albe, filigranate în fier, sunt
deja deschise… În locul băncuţei fixate în gard, pe care
atunci ne înghesuiam noi, copiii, se înalţă azi o troiţă
întru slava lui Dumnezeu şi spre amintirea celor care au
fost… Citesc pe frontispiciu: “Iată, eu vin curând; şi
răsplata mea este cu mine, ca să dau fiecăruia după
fapta lui…” (Apoc. 22:12). Înăuntrul troiţei, icoana
Sfântului Ioan Botezătorul şi flăcările lumânărilor de
ceară curată…
Alee albă pe locul grajdului de altădată, iarbă
deasă pe vechea grădină de flori a bunicii, cruce albă
din piatră pe fostele rădăcini ale agudului, din care
bunicul se chinuia să alunge graurii şi în care noi ne
urcam pe furiş (ni se interzisese, căci era înalt şi ne
puteam “schilodi”) coborând cu mult mai negri decât
urcaserăm…
Peste sufletul casei bătrâneşti de altădată, se
înalţă acum Duhul Sfânt al Dumnezeirii, prin Biserica

18 
 
lui Hristos pe care o poţi vedea strălucind în soarele
dimineţii cale de câteva sate…
Ornamentele turnurilor amintesc de biserica
domnească de la Curtea de Argeş iar pictura îmi
aminteşte mie de sfinţii copilăriei, de icoanele sub
lumina cărora adormeam, acoperită cu o plapumă uşoară
de nori… Nu mă mai întâmpină în curte bunicul şi
bunica, nici lângă Icoana Maicii Domnului, în faţa
altarului, chipul preoţilor pe care i-am cunoscut atunci
cu ochii, mintea şi inima mea de copil…
S-au înnoit generaţiile, şi de copii duhovniceşti,
şi de slujitori ai altarului dar a rămas aceeaşi sete a
sufletelor noastre după milostivirea lui Dumnezeu,
aceeaşi nevoie de a scăpa de povara păcatelor, rostită
poate cu un glas mai stins şi acoperită deseori de povara
acestei vieţi nebune dupe cele deşarte…
Nu mai sunt Gheorghe şi Agripina, bunicii
mei… Nu mai sunt preoţii de atunci… Constantin,
Vasile, Nifon… Le-au urmat Calea… Ioan, Mihai,
Pavel, Petru, Ioan… şi ştiu că Dumnezeu i-a rânduit
spre un nou folos al sufletului meu, acum că nu mai sunt
copil şi am atâta nevoie de ei…
Ce pot să spună buzele mele nevrednice de azi,
pentru a nu striga în deşert, decât: Slavă întru cele de
sus… şi milostivire pentru cele de jos?!…
Nu voi încărca povestea mea cu un sfârşit banal
şi plat, ci vă las pe voi să o continuaţi, judecând
semnificaţia şi valoarea următoarei întâmplări minunate
a fiinţei mele…
Vorbeam deunăzi cu Preacuviosul Părinte
Arhimandrit Nifon Marinache, unul din marii noştri

19 
 
duhovnici, pe care-l afli1 la Mănăstirea Slătioara în locul
de taină al chiliei simple, la cei 93 de ani, mereu cu o
seninătate şi cu o bunătate ce nu îţi pot aduce în suflet
decât o imensă bucurie că eşti printre cei care i-au trecut
pragul şi i-au ascultat povaţa… Se certa pe sine
Părintele cu asprime, neştiind că de fapt eu simt lucrul
acesta ca pe o ceartă binemeritată, îndreptată către
nevolnicul meu trup şi rătăcitul meu suflet: ”Ce sunt
eu? Un gunoi în mijlocul vârtejului… un nimeni… Ce să
luaţi voi bun… de la mine?...”
Preacumintele Părinte de unde să ştie că Sfinţia
Sa vorbea despre mine?... Sau poate că ştia dar trebuia
să descopăr asta şi eu, nevrednic purtător al icoanelor
vechi ale copilăriei numai într-un colţ al inimii… şi
călcător cu paşii trupului doar pe cărarea de vânt…

                                                            
1
Părintele Arhimandrit Nifon Marinache s-a întors la Domnul în
ziua de Sâmbătă, 23 august (10 august s.v.) 2008. Interviul cu Sfinţia
Sa poate fi citit pe site-ul www.traditia-ortodoxa.ro .

20 
 
 Versuri populare
rămase de la bunicii mei,
Gheorghe şi Agripina Vîrlan

21 
 
 De dor, tristeţe şi amărăciune...

22 
 
 ***
Foaie verde trei măsline,
Peline, dragă peline,
Amară-i frunza pe tine
Ca şi inimioara-n mine.
Pelin beu, pelin mănânc,
Seara pe pelin mă culc,
Dimineaţa când mă scol,
Cu pelin amar mă spăl...

23 
 
 ***
Foaie verde de năgară,
Inimioară, inimioară,
De-aş ajunge-n primăvară,
Să te scot din piept afară,
Să te scot din piept afară...
Să te bată vânt de vară
Şi ploaie de primăvară...
Inimioară ce să-ţi fac,
Ce bucate-ţi dau nu-ţi plac:
Îţi dau vinu’ cu ocà,
Şi măsline cu kila,

24 
 
 Şi tu nu le poţi mânca,
Că eşti neagră ca tina...
Sânge negru şi-nchegat,
De la duşmani căpătat...

25 
 
 ***
Foaie verde viorele,
Of, tinereţile mele,
Ce le trec aşa de grele,
Tot cu dor şi cu necaz,
Şi cu lacrămi pe obraz?
Of, inimă întristată,
Ce îmi stai tot supărată,
De mâncată, eşti mâncată,
De băută, eşti băută,
Ce-mi stai tristă şi-amărâtă?
Ard-o focu’ întristare,

26 
 
 Ea niciodată nu moare,
Că nu-i o zi într-un an,
Inimă bună să am,
Şi nu-i o zi într-o lună,
Ca să am inimă bună...
Trag nădejde că or trece,
O zi rea şi bune zece...

27 
 
 De dragoste...

28 
 
 ***
Bădiţă Gheorghiţă,
Ia mai zi din frunzuliţă,
Cum zisei aseară,
Pe sub dumbrăvioară,
Cum zisei, zisei,
Inima-mi rupei...
Ia mai zi o dată,
Şi mi-o rupe toată...

29 
 
 ***
Măi bădiţă Gheorghieş,
Mută-ţi casa-n deal la Ieşi,
Şi fă gardu’ de nuiele,
Şi portiţă de mărgele,
Vin’ la mama şi mă cere...
De m-a da, de nu m-a da,
Pe fereastră mă-i fura,
Tu să ştii că eu-s a ta...

30 
 
 ***
Foaie verde trei măsline,
De jucat, aş juca bine,
Mi-i ruşine de copile,
Că ţin ochii tot la mine...
Mi-i ruşine-aşa de ele,
Ca şi ursului de miere,
Mi-i ruşine aşa de voi,
Ca şi lupului de oi...

31 
 
 ***
Foaie verde ş-o cucută,
Am o mândră nu o sută,
Şi mi-i dragă că m-ascultă,
Că dacă n-ar asculta,
Altă mândră mi-aş căta...

32 
 
 ***
Foaie verde şi-o surcea,
De-nsurat m-aş însura,
Nici urâtă n-aş lua,
Nici frumoasă nu pre-mi place,
Că pre mult amor îşi face...

33 
 
 ***
Foaie verde fir de mintă,
Decât casă şindrilită
Şi cu nevastă urâtă,
Mai bine să plouă-n casă,
Şi cu nevastă frumoasă...

34 
 
 De înstrăinare...

35 
 
 ***
Foaie verde-a bobului,
Străinel ca mine nu-i,
Numai puiu’cucului,
Când îl lasă mama lui,
În mijlocul câmpului,
Mititel şi făr’ de pene,
Ar zbura, n-are putere...
Jălui-m-aş şi n-am cui,
Jălui-m-aş codrului,
Codru’are frunza lui,
Şi nu crede nimănui...

36 
 
 Jălui-m-aş câmpului,
Câmpu’are iarbă verde,
Şi pe mine nu mă crede...

37 
 
 ***
Foaie verde trei granate,
De străin ce sunt, măi frate,
Nici focu’n vatră nu-mi arde,
Eu mă plec ca să-l aprind,
Lacrămile curg şi-l sting,
Scot batista să le şterg,
Ele-şi fac pârâu şi trec,
Staţi lacrimi, nu mai curgeţi,
Că obrazu’ îmi frigeţi,
Şi mi-i milă de obraz,
Că rămâne fript şi ars...

38 
 
 ***
Foaie verde a bobului,
Străinel ca mine nu-i,
Străin sunt între străini,
Ca şi floarea între spini...
Bate vântu’ şi-o izbeşte,
Floarea de spini se loveşte,
Ea se loveşte de spini,
Eu mă lovesc de străini...

Străin sunt, străin îmi zice,

Străin sunt pe undi’m-oi duce,

39 
 
 Străin sunt, străin mă cheamă,
Străin sunt, de bună seamă...

Ard-o focu’ străinătate,

Mult mi-o fost soră şi frate,
Şi mi-o fi până la moarte.
Străin sunt, străin îmi zice,
Străin pe unde m-oi duce,
Străin sunt, străin mă cheamă,
Străin sunt, de bună seamă...

40 
 
 Poveste de vară
Iubiţilor mei bunici, Elena şi Jean Trifan din Davideni - Neamţ,
cărora copiii şi nepoţii le-au răpit o mare parte din zilele tinereţii, dar pe
care Bunul Dumnezeu îi luminează, dăruindu-le anii senectuţii.

19 iulie 2002 (aniversare…)

Azi vreau să fiu alături de toţi ai mei... Să le arăt
dragostea şi respectul meu... Să fiu mai caldă şi mai
bună...
Şi, dac-ar fi să cer Domnului îndeplinirea unei
dorinţe, cred că cea mai puternică ar fi: sănătate şi
linişte sufletească... Şi, mai apoi, Iubirea Adevărată, în
Duh!
Să fi căutat nişte versuri pentru această
„pagină”, nu ar fi fost, cu siguranţă, din... versurile
mele... Dureros şi iremediabil, dulce şi cumplit, adânc şi
suav... mă identific sufleteşte cu versurile lui Vasile
Voiculescu, din Sonetul CLXXXIII (29):

„Mereu cerşim vieţii ani mulţi, aşa-n neştire,

Ne răzvrătim, ne plângem de piericiunea noastră,
Şi încă nu-nţelegem că fără de iubire
Se veştejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră;
Rupt din eternitate, el vrea tărâm asemeni
Din care-altoiul şubred să-şi tragă sevă nouă;
Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim în cremeni

41 
 
 Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.
Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-arunci,
Minunile iubirii n-au stavile pe lume;
Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,
Oricând şi ori de unde mă vei striga pe nume,
Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine,
Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine."

Mă gândeam şi la un moto pentru ceea ce scriu

acum. Răspunsul a venit, cum era şi firesc, de la cineva
mult mai înţelept decât mine: bunicul Jean Trifan de 85
de ani: „Şcoala face omul... OM şi altoiul, pomul...
POM.”
Am o întrebare pe care, pentru moment, nu mi-o
pot adresa decât mie: ”De ce spun bătrânii că educaţia,
cartea, şcoala îţi oferă înţelepciunea, superioritatea?
Îmi place să cred că bunicul vorbea despre
şcoala trăirii cu frica de Dumnezeu şi cu respectul faţă
de semeni. Nu e acesta oare un semn al frumuseţii
gândirii în cea mai pură simplitate a ei? Un semn
incontestabil al superiorităţii adevărate a oamenilor
trecuţi prin viaţă?
Tot bunicii mei, Elena şi Jean Trifan, de 75 şi
respectiv 85 de ani mi-au oferit în această zi (la a
treizecea mea aniversare) o nouă lecţie a cuceririi
adevăratei bucurii intelectuale şi sufleteşti...
Îi privesc pe amândoi: împuţinaţi de povara
anilor şi a necazurilor... Aduşi de spate... Atraşi parcă de
greutatea pământului şi chemaţi cu tot mai multă
stăruinţă de cei plecaţi dincolo, acasă... De părinţii,
fraţii sau de copilele care nici nu au apucat să le strige
din vârful pătuţurilor de pruncie „mamă” şi „tată”...
Bunicii: două zâmbete de lumină, peste altă
lumină - aceea a copilăriei mele...

42 
 
 Lecţie (bunicul)

Cândva, demult, o secetă mare a lovit lumea...

Mureau oamenii de foame iar cei care se dovedeau mai
puternici se şubrezeau sub imperiul căldurii din ei şi al
arşiţei de afară.
În ignoranţa şi neputinţa lor, cei puternici au
hotărât să-şi ucidă bătrânii, fiindcă şi aşa... ”nu foloseau
la nimic”- bolnavi, sâcâitori, guri în plus de hrănit...
Zis şi făcut: bătrânii acelui ţinut au început să
dispară iar tinerii trăiau iluzia viitorului.
Un om înţelept însă, şi cu frică de Dumnezeu,
şi-a ascuns bunul (bunicul) cum a putut mai bine, ca să-l
scape de urgia acelor vremuri şi de mânia celorlalţi...
Seceta grozavă a trecut şi cei rămaşi încercau
acum să descopere rostul vieţii dinainte. Căutau grâu să-
l semene şi să aibă pâine, pentru a-şi hrăni copiii. Dar
unde să mai găsească grânele necesare, când trecuseră
atâţia ani de secetă? Ar fi plătit oricât, numai să le spună
cineva drept şi curat ce au de făcut. Să-i reînveţe mersul
lucrurilor şi adevăratul rost al existenţei...
Au început astfel să-şi caute bătrânii înţelepţi,
să-i strige la mormintele lor, dar nu au aflat răspuns de
la nici unul...
Doar bătrânul ascuns de nepotul lui fu, după
multe căutări, scos la iveală... Şi, întrebat fiind unde s-ar
mai putea găsi boabele necesare redescoperirii pâinii,
firavul om, cu ochii umeziţi de amintirile trecutului,
răspunse: „Poate, de căutaţi pe urmele de altădată ale
carelor, să mai fi căzut pe pământul uscat sau pe
cărările de piatră niscai boabe... Mergeţi pe <urmele
trecutului> şi adunaţi de acolo pâinea.”

43 
 
 Aşa au făcut şi, în cele din urmă, au fost salvaţi.
Astfel, ei şi-au hrănit nu numai trupurile slăbite de
nehrană dar şi sufletele pustiite de nimicnicia
prezentului şi de uciderea nu doar a bătrânilor ci a
întregii temelii reprezentate de...”trecut”.
Acum înţeleg că „urmele trecutului” sunt de
fapt metaforă a vârstei înţelepciunii.
Concluzie inedită: După această parabolă, aflat
în semiobscuritatea bucătăriei când peste curte - la ceas
destul de puternic al zilei - norii adună parcă silit
întunericul nopţii, bunicul meu, ţinând un pahar cu bere
în mâna stângă bătătorită de viaţă şi de moarte
(războiul), conchide cu un zâmbet tainic (pe care, dacă
l-ar observa de pe patul pe care stă întinsă, doar bunica
l-ar înţelege poate): „S-au dus vremurile de altădată. Ce
mai ştie tineretul de azi? Adevărată este vorba că...
dacă n-ai bătrâni să ţi-i cumperi... Ieri, dacă două fete
s-ar fi învârtit la joc prin bucătăria asta, în opincile cu
cordeluţele întinse peste pulpa piciorului şi cu fustele
lungi, lungi şi creţe, n-ar fi avut aici loc unde să joace şi
s-ar fi lovit una de alta... Ehe! Dar e bine şi astăzi...
Lumea e mai deşteaptă, e altfel... În câteva secunde, te
poţi auzi cu cineva din America, nimic nu e mai rapid
decât telefonul...”
Am vrut să încep şi eu să povestesc despre
internet şi despre comunicarea prin satelit dar vorbele
mi-au amorţit pe undeva prin vreun cotlon al minţii,
chiar mai înainte de a fi trimise către rostire...

Lecţie (bunica)

Bunica, deşi este cu zece ani mai tânără decât

bunicul, e mai doborâtă de neputinţă, mai slăbită, mai

44 
 
firavă şi mai... sentimentală. E cuprinsă de emoţie când
vorbeşte despre trecut şi despre noi, nepoţii care ne-am
ridicat măricei în această casă, curte şi grădină: vărul
meu Radu, fratele meu Constantin şi eu...
Simt din spusele ei nu numai că suntem nepoţii
„preferaţi” dar că suntem şi printre cei care au reuşit să
se ridice la valoarea aşteptărilor ei...
„În fiecare zi mă rog la Dumnezeu: Dă,
Doamne, sănătate fetelor, nepoţilor, strănepoţilor şi
ginerilor mei...” A spus de două ori aceleaşi cuvinte, în
aceeaşi ordine, probabil nicidecum întâmplătoare...
O clipă, am avut intenţia să o întreb: de ce în
ordinea asta? Apoi, mi-am spus în sine-mi:
”întotdeauna am încercat să le aflu pe toate şi nu am
rezistat tentaţiei niciunei întrebări... De ce această
căutare a răspunsurilor? Oare adevărul pe care tot
încerc să-l dibuiesc nu se află chiar înaintea, în faţa
întrebărilor?”
Bunica suferă de coxartroză... A depăşit
afecţiunile la ochi, inima pare să nu o mai supere atât de
tare, însă picioarele nu vor să o mai asculte. Se mişcă tot
mai încet, mai precaut, ajutată de băţul sprijinit afară, în
faţa uşii, lângă buturuga pe care tronează găleata cu
apă...
Mă întreabă dacă ar fi bine să se opereze la
şold... Nu aşteaptă să-i răspund. Intuieşte parcă
incompetenţa mea medicală... Îmi spune imediat: „Dacă
aş şti că mai trăiesc cinci-şase ani, m-aş opera... Dar
dacă mor?”...Cuvintele ei mă dezarmează... O privesc,
intinsă pe pat - pentru odihna de duminică după-amiază
şi în aşteptarea dedicaţiilor muzicale de la Radio Iaşi.
O privesc şi încerc să ghicesc trăsăturile de
altădată. Fruntea albă, curată, înaltă şi nasul subţire,

45 
 
uşor acvilin (semn de fineţe şi, poate de... aristocraţie a
simplităţii şi a bunei-cuviinţe)... au rămas la fel... Râsul
bunicii, atunci când ea poate să mai râdă din toată
inima, îmi trezeşte fiori vechi, cu parfum de fructe negre
coapte în cireşul de la poartă, pe care... în goana
ucigătoare a timpului, nu mai pot... de ani de zile... să-l
mai prind nici în floare, nici cu rod... Doar din borcanele
cu dulceaţă, legate cu celofan şi cu aţă de „nailon” şi
aşezate cuminţi în dulapul de bucătărie sau în rola sobei
din „casa mare”, mai răzbat miresmele zilelor de
odinioară... Într-un târziu, îi răspund: „Bunico, părerea
mea este că trebuie să te mai menajezi... Mă gândesc să
nu-ţi atingă la operaţie vreun nerv şi să stai după aceea
în pat.” Mă cuprinde deodată o tristeţe atât de adâncă şi
o ură crescută faţă de propria-mi persoană şi faţă de
modul absurd în care pot să-mi exprim (sau, mai bine
zis, să-mi... debitez) părerile...
Bunica îmi spune apoi, cu voce domoală,
calculată: „Era odată un om care spunea peste tot pe
unde se ducea că el pierde mereu câte ceva... Chiar
dacă are de toate, chiar dacă Dumnezeu l-a
binecuvântat cu fii şi fiice, cu sănătate şi fericire, el tot
pierde şi pierde şi nu mai poate câştiga: oricât ar
încerca să mai recupereze, nimic din tot ceea ce a fost
deja pierdut nu mai poate fi recăpătat...
Într-o bună zi, regina auzi de omul acesta şi vru
să-l cunoască şi ea pe cel care susţinea că merge dintr-
o pierdere într-alta.
Dus fiind în faţa ei, acesta fu întrebat: „Omule,
cum te pot eu ajuta să nu mai pierzi nimic, să simţi şi tu
folosul zilelor tale şi bucuria vieţii?”
Bărbatul îi răspunse cu sinceritate şi cu tărie:
„Măria ta, nu poţi face nimic căci, din ceea ce pierd eu,

46 
 
nimic nu mai poate fi adus înapoi. O oră sau o zi din
viaţa mea dacă trece, nu o mai pot avea în veci!”
A înţeles şi regina şi am priceput şi eu vorbele
bunicii mele. Este îndemnul acela vechi de a trăi bucuria
şi şansa fiecărei clipe şi de a mulţumi lui Dumnezeu
pentru tot. Cu siguranţă, nu e numai acel principiu atât
de chinuit, de torturat chiar, pe altarul artelor deşarte:
„carpe diem”...
Poate că bunica încearcă să-mi spună c-ar fi
bine să se opereze... Că orice clipă, minut sau zi în
mijlocul nostru, al celor pentru care se roagă zilnic, este
(chiar în circumstanţele unei senectuţi chinuitoare) o
binecuvântare. În ignoranţa şi stupizenia mea, nu am
reuşit decât să murmur: „Era şi omul acela un... filosof
în felul lui...”
Şi-a amintit iubita mea bătrână apoi cum mă
purta pe umeri, atunci când ne întorceam amândouă din
sat şi eu acuzam la cei 3-4 ani ai mei, „dureri de
picioare şi de şale”... Îmi amintesc câtă grijă avea de
noi, nepoţeii crescuţi ani buni de către ea.
Mă surprinde faptul că, atât timp cât am stat
aici, nu am păţit nici un rău dar, atunci când am plecat,
ne-au năpădit şi părţile crude ale vieţii... De parcă n-aş
şti că vârsta copilăriei e inefabilă!...
Râde bunica... Bunicul ascultă cu atenţie, şi râde
şi el. În adâncul meu, sufletul plânge şi cântă... Ce o să
ne facem fără ei? Fără liniştea căpătâiului nostru,
bătrânii de aur... O să ne înălţăm glasul către Dumnezeu
să ni-i ţină... căci, de aici, de jos, viaţa se vede cu ei...
E minunat să ai 30 de ani şi să mai poţi sta de vorbă cu
bunicii, ca în copilărie... Să-i poţi vedea cu alţi ochi dar
să-i simţi, să-i înţelegi cu aceeaşi inimă... Iar ei să

47 
 
redesfăşoare prin tine, ca pe un sul de mătase de un
albastru clar, tinereţea lor.

6-11 februarie 2006

I.
...A fost vacanţa intersemestrială iar eu m-am
gândit să merg la... bunici. E o adevarată revelaţie ca la
33 de ani şi jumătate să poţi face asta... Bunicul se
pregăteşte să împlinească 89 de ani şi bunica, în mai, cu
ajutorul Domnului, 79... Generaţii, vârste, secunde,
iluzii ...

II.
...Noaptea, vreau să dorm cu bunica (după 20 de
ani, cred). Constat că patul este prea mic... prea scurt
pentru picioarele mele care ajung aproape în rola sobei.
Încep să râd şi-i povestesc bunicii despre patul lui
Procust... Râde şi ea...

III.
„Mieluşelul lui Dumnezeu”...
...Asa mă strigă bunica de la o vreme şi eu chiar
mă simt în măsură să chicotesc uşor, alintător... Mă
întreb numai de ce a irosit atâţia ani şi nu mi-a dat
„numele” asta mai devreme...

IV.
...Dimineaţa, bunicii amândoi se grăbesc să facă
focul... şi mă îndeamnă să nu ies de sub plapumă că...
”e prea frig”... Scot cenuşa din sobă: bunicul într-o oală
albastră, cu smalţul căzut pe alocuri; bunica... într-o tavă

48 
 
din tablă... Puţin după aceea, focul pocneşte furios în
mădularele sobei...
Se dezbat apoi problemele grave ale
cunoscuţilor din sat, rude şi... nerude, nu dintr-un
impuls al trăncănelii neobrăzate ci cu o milă şi o
compasiune pline de sinceritate şi pornite numai din
inima unor oameni care au suferit multe în viaţă...

V.
„Ce să faci tu, moldovean, cu ardelean?” i se
adresează bunicul retoric, unui nepot invizibil, care s-a
despărţit de nevastă şi, profesor fiind, „râneşte” acum la
vaci aici, în Davidenii Neamţului, lângă tat’su, rămas de
curând văduv...

VI.
Glumă: (de la bunicul citire)

„Ii scrie ţiganu’ lu tat’su din armată: “Tăică, am

ajuns căprar!”
Iaca şi răspunsu’ cam mâhnit:
“Dapă-i dară cum nu, dragu’tatii, căprar ai fost ş’acasă,
căprar ai rămas ş-acolo...”

VII.
Ascultând seara Radio Iaşi (o emisiune de
folclor, cu dedicaţii muzicale), îmi amintesc de anii
copilăriei, când stăteam cu urechea lipită de „cutia mare
cu lămpi”- un radio vechi, acum piesă de muzeu în casa
bunicilor- şi ascultam teatru radiofonic (în serile de luni)
sau adormeam în sunetul muzicii populare, după ce
bunica ne închina la icoane şi ne aşeza în pat pe fiecare
în parte... Ultima melodie din emisiunea de acum

49 
 
(reluată de altfel în fiecare seară a acestei săptămâni)... e
”Dragostea bunicilor” interpretată de Tinu Vereşezan.
De mult timp îmi vorbea bunica despre cântecul
ăsta, dar nu-l auzisem niciodată...
Într-o secundă, am inspiraţia şi-l înregistrez pe
telefon... După două-trei „audiţii”, reţin versurile...

„N-am să uit pân’am să mor

Dragostea bunicilor,
Oricine şi orice-ar face,
Sângele apă nu se face...
Oricine şi orice-ar face,
Sângele apă nu se face...”

VIII.
Înainte de a adormi, vorbim despre copiii morţi
din familie: doua fete de-ale bunicilor, surori ale mamei
mele: Aurica şi Anicuţa. Aurica, stinsă la un an şi trei
luni (1951), în urma unei gastro-enterite acute (cum
aveam să citesc dimineaţa, pe certificatul de deces pe
care bunicul îl scoase, la insistenţele mele, din cutia cu
acte, păstrată în „casa mare”)... Anicuţa, a opta şi ultima
născută, pierdută la numai trei săptămâni, în1961.

IX.
...Trei surori ale bunicii, moarte de mici:
Maricica, Georgeta şi Anicuţa...
Maricica - la 4 ani, când bunica tocmai
împlinise 10. Dupa ce străbunica s-a dus la târg să
cumpere celei plecate „rochiţă nouă”, a rămas fetiţa de
10 ani să-şi vegheze sora stinsă... A plâns-o până „s-au
umflat ochii, de nu se mai cunoşteau”... Georgeta a fost

50 
 
 victima scarlatinei la 12-13 ani şi Anicuţa, s-a
„prăpădit” foarte mică...
„Avem îngeri sus”...
...
Îi numără bunica apoi pe ultimii 10 morţi din
sat: bătrâni între 75 şi 90 de ani... pieriţi în ultimele 6
săptămâni...„Are ghinion preotul ăsta nou...” Sau
poate... cine ştie?!?...
X.
Vezi, dac-ai venit în...”staţiune” iarna? În
vacanţă se pleaca vara, nu iarna... La noi e frig şi e urât,
îmi spune bunica, nebănuind că, pentru mine, reprezintă
o bucurie imensă faptul că ma aflu lângă ei, acum, aici.
Într-o iarnă calendaristică şi ... dându-ne târcoale iarna
vieţii...
„Ehei... am prins în 1942 iarnă puternică...
Donul era îngheţat... Noroc că era pădure pe malul lui
şi aveam cu ce face foc... Soldaţilor le era foame, hrana
era puţină. Mâncam un cartof cât un ou, pe zi... doi
oameni... şi 300 grame de pâine iar seara o bucaţică de
unt, cât o cutie de chibrituri şi beam un sfert de ceai...
Şi... n-am murit.”

***

În 1939, pe 3 martie, la 22 de ani, Ioan (Jean)

Trifan a fost încorporat în Cazarma Oituz, Regimentul
8 Obuzieri de câmp (cal. 105). Recrutarea se făcuse mai
înainte cu un an, în 1938.
La război a plecat în 1939 şi şi-a depus
jurământul sub Carol al II-lea. În 1940 iar, sub Regele
Mihai...

51 
 
 Regimentul 8 Obuzieri s-a divizat în 1940 în
Regimentul 59 şi Regimentul 8 Obuzieri. Bunicul a
rămas în Regimentul 8.
Anul 1941 a fost anul plecării efective pe front.
Apoi a venit luna lui aprilie, cu primele Sărbatori ale
Învierii... în război. La Fântâna Albă, în Bucovina, au
mâncat ostaşii ouă roşii şi au băut câte un sfert de vin...
Apoi... s-a anunţat botezul de sânge, prin lupta contra
bolşevicilor...
La 21 iunie 1941, orele 16.00 a început artileria
ofensivă: de la Gura Humorului spre Galaţi, în acelaşi
timp... În aceeaşi zi, străbunicul meu, viitorul socru al
celui care se afla pe front, este atacat acasă, în Ţibucanii
Neamţului şi i se taie gâtul... (a trăit totuşi aproape 96 de
ani... până în 1985).
Odessa este cucerită şi steagurile tricolore
româneşti flutură în vânt... S-a dat ordin de „defilare pe
cai bălani”...în centrul oraşului...
A venit o nouă împărţire a Regimentului... S-au
desprins vânătorii de munte... Au urmat Caucazul şi
Crimeea, Donul de Est şi Stalingradul... Şi iarna aceea
cumplită a lui 1942...
Şi-au mai urmat multe... altele.

XI.
“Dacă aş avea o drujbă, m-aş duce acum în
pădurea mea şi-aş face prăpăd”, zice bunicul, plin de
năduf... E supărat pe brigadierul care, însărcinat fiind cu
marcarea arborilor pentru exploatare din pădurile
retrocedate, nu-şi prea face treaba... Stau oamenii, în
plină iarnă, în aşteptare cu săptămânile, până să poată
tăia un copac... Iarna a fost „grea”, nu credea lumea că
va arde...” la lemne”...

52 
 
 „Eu am în ogradă lemne pe 3 ani... Nu mai am,
cred, zile să le ard, conchide el ”...

XII.
Una din zile (marţi) se transformă într-o mică
sărbătoare, căci îmi chem şi părinţii (aflaţi la 15 km,
într-un alt sat- Războienii lui Ştefan cel Mare) să-l
sărbătorim mai devreme pe bunicul...
Într-adevar, ziua de sâmbătă 11 februarie 2006
mă găseşte la Piatra, iar bunicii au alţi musafiri, cu tort,
lumânări şi şampanie, la cea de-a 89-a aniversare a
bunicului...

XIII.
La prima oră a unei dimineţi, mă trezesc făcând
fotografii prin curte şi grădină... spre răsărit...
Seara, alte fotografii peste grădina vecinilor
(morţi) şi peste livada satului... în care prunii şi merii fie
că au îmbătrânit şi nu mai dau rod... fie că... nu mai
sunt... De data aceasta, urmărind... apusul soarelui... Am
încercat să stabilesc stângaci simetria zilei, situându-mă
la ambele... margini ale luminii...

XIV.
Mă străduiesc de câteva luni bune să fixez o
structură coerentă a tezei mele de gradul I... Până
săptămâna aceasta, nu am reuşit decât să străbat
secvenţial câteva puncte prestabilite. Acum, după 5 zile
cu bunicii mei, lucrurile au devenit brusc...clare.
„Cine nu învaţă carte, îi butuc!” (Jean Trifan)

XV.
Îndemn...la plecare:

53 
 
 „Măi tataie, la servici să-ţi faci treaba serios şi
liniştit... şi să nu-ţi aibe nime’grija... Apoi, cu timpu’
dac-o fi, să vii să-ţi faci o căsuţă aici... Şi, dacă nu s-o
putea, să-ţi faci măcar o cabană... Vii şi stai vara...
Poate-or veni şi părinţii tăi....”
Alt îndemn, de data aceasta al meu pentru voi:
„ Iubiţi-vă bătrânii!”

***Acum, în ianuarie 2009, bunicii mei se

îndreaptă cu ajutorul Bunului Dumnezeu spre vârsta de
92 de ani (bunicul) şi 82 de ani (bunica).

54 
 
 Versuri populare culese
de la bunicii mei,
Ioan (Jean) şi Elena Trifan

55 
 
 Strigături la horă...

56 
 
 ***
Leliță, poalele crețe,
Fuioarele-s pe cotețe:
Descrețeşte-ți poalele
Şi toarce fuioarele!

57 
 
 ***
'Nalt îi badea cât un brad,
De stă-n picioare sub pat,
Când trece pe cositură,
Îi dau păiuşele-n gură.

58 
 
 ***
Lelea’naltă şi voinică
Doarme lângă mămăligă,
Mămăliga fierbe-n oală
Ea doarme de se omoară;
Mămăliga forfoteşte,
Ea doarme şi horăieşte...

59 
 
 ***
U, iu, iu, pe dealul gol,
Că mireasa n-are țol
Şi i-a face mirele,
Când o tunde câinele,
Şi i-a face tot pe ladă,
De-a tunde mâța de coadă!

60 
 
 ***
Ce-i pe lume drăgăstos?
Banul şi omul frumos:
Că banul se cheltuieşte,
Omul frumos se iubeşte!

61 
 
 ***
Cine joacă şi nu strigă,
I-nfundat cu mămăligă...
Cine joacă şi nu strigă,
Facă-i-s-ar gura strâmbă!...

62 
 
 ***
Haideți, fetelor, la joc
N-aşteptați ca să vă rog...
Cine boala v-a ruga
În toată duminica?
Sunteți multe ca iarba
Şi bătrâne ca mama...

63 
 
 ***
Câte fete cu cheptar
Toate-aşteaptă lăutar
Câte fete cu cojoc,
Toate-aşteaptă să le joc...

64 
 
 ***
De țesut nu ştiu să țes
Dar la joc iute mă-ndes,
Cu suveica nu poci da
Dar la joc tare-aş juca...

65 
 
 ***
O, leliță, bine sai,
Şi pe ladă nica n-ai
O, leliță, bine zici,
Sănătatea mi-o mănânci!...

66 
 
 ***
Joacă, fată, ce-i juca,
Du-te acasă şi-ai mânca,
C-o tăiat mă-ta mâța,
Şi ți-o lăsat codița!...
Şi-o pus-o pi policioară,
Şi-o căzut în donicioară
Şi-o mâncat-o un pui de cioară!...

67 
 
 De dragoste...

68 
 
 ***
Pe cel deal, pe cel colnic,
Trece-o mândră şi-un voinic.
Voinicul merge călare,
Fata-n urmă pe cărare,
Culegându-şi câte-o floare...
Dar voinicul îi spunea,
Hai, fato, nu rămânea!
-Bucuroasă aş veni,
Dar mă dor picioarili
Ia-mă pe mine călare
La spatele dumitale...

69 
 
 -Bucuros eu te-aş lua
Dar mi-e murgu’ mic în şa:
Murgu-mi este dintr-o joi
Nu ne duce pe-amândoi,
Murgu-mi este mic de zile
Nu te duce şi pe tine...

***
Tot încet, încetinel
Ca oiţa după miel,
Şi ca mielu’ după lup,
Merg fetiţele buluc
Şi mă-ntreabă undi’ mă duc...

Eu le spun... la Vadu’ Turc,

Ele plâng de se usuc’,
Şi mă-ntreabă când mai vin,
Eu le spun la primăvară,
Ele plâng de se omoară...

70 
 
 ***
Cucule, de unde vii?
„De la nişte vii pustii...”
Dar de mândra mea ce ştii?
„Ştiu bine că-i sănătoasă,
Şade la gherghef şi coasă...
Nu ştiu coasă sau descoasă
Sau râuri de lacrimi varsă?”

71 
 
 ***
Nu gândi bade că-mi pasă
Că te-ai dus la altă casă;
Ai gândit-o la mânie
Că nu m-o dat mama ție!

72 
 
 ***
Cucule cu pana sură
Nu cânta la noi pe şură,
Cântă în pădurea deasă
S-audă mândra de-acasă,
Că mă duc s-o iau mireasă!

73 
 
 ***
De-auzit am auzit
Că iubitul s-o oprit...
S-or opri apele toate,
Dar iubitul nu se poate...
Căci iubitul are-un dar:
Dintru-ntâi pare zahar
Pe urmă-i pelin amar!

74 
 
 De nuntă...

75 
 
 ***
Cum n-o fi nuna chefoasă,
Dacă-i e fina frumoasă?
Cum n-o fi nunul chefos,
Dacă-i e finul frumos?

76 
 
 ***
Cine-i de sămânță bună,
Tot botează şi cunună:
De trei ori pe săptămână
Tot cu lumânarea-n mână...

77 
 
 ***
Cum e nucul de-ncărcat
Aşa-i nunul de bogat
Cum e nuca de miezoasă
Aşa-i nuna de frumoasă!

78 
 
 ***
Busuioc de la ungheri,
Nunul nostru-i din boieri...
Busuioc de la icoane,
Nuna noastră-i din cucoane!...

79 
 
 ***
S-a urcat nunu’n călin
Şi şi-a mai făcut un fin,
Şi nunița-n căliniță
Şi şi-a făcut o finuță!

80 
 
 ***
Să trăiască nunul mare,
Să mai fac’o adunare
De boieri şi de cucoane
Şi la urmă de persoane!

81 
 
 ***
Cine-o fost iubitul fetei
O rămas să pască iepe
Rezemând plopelele,
Păduchind... izmenele!

82 
 
 ***
Cine-o fost iubita lui
O rămas cu fuşta-n cui
Fuştă neagră şi plisată
Şi cu inima stricată!

83 
 
 ***
[La plecarea nunilor spre casa mirelui...]
Haide, haide, nune mare
Că ți-ai cheltuit parale
Şi mai mari şi mai mărunte,
Numai de cele bătute...

Haide, haide, nu mai sta,

Că ne-apucă-o vreme rea
Vreme rea şi-nnouroasă,
Mirii ne-aşteaptă la masă...

84 
 
 ***
Soacră mare fii chefoasă,
Ți-am adus noră frumoasă:
- Las’ să vie, nici nu-mi pasă,
Coada la cociorvă-i groasă!

85 
 
 Miresei...

Ia-ți mireasă ziua bună,

De la maică-ta cea bună,
De la soare, de la lună...
De la frați, de la surori,
De la grădina cu flori,
De la strat cu busuioc
De la fetele din joc!...

86 
 
 ***
Lângă prispa lui Vasile
Joacă nunta de trei zile
Da’ Vasile nu mai vine,
Că-i plecat la mănăstire...

***
Ce mi-e drag mie pe lume
Cărăruşa prin pădure
Prunduită cu alune...
Cu alune mărunțele,
Să calce nunul pe ele,
Să pocnească ghetele,
Să-l audă mândrele!

***

Taci, mireasă, nu mai plânge

Că la maică-ta te-ai duce,
Când a face plopul mere
Şi răchita micşunele
Şi caisul mere dulci,
Şi atunci şi nici atunci!...

***
Foaie verde mărgărint
Amândoi v-ați potrivit
Şi la ochi şi la sprâncene
Ca doi porumbei la pene!

87 
 
 ***
Ferice de maică-sa,
C-o crescut pe fiică-sa,
C-o scăldat şi-o legănat
Mândră floare-o ridicat...
Şi nu floare de grădină
Să n-aibă nici o pricină,
Şi nici floare de mărar
Ci fată de gospodar!...

***
Săraca soacra cei' mare
Nu mai poate de picioare
Cât o țesut la ştergare...
Ştergare de borangic
Țesute cu şiretlic...

***
Rămâi, maică, sănătoasă,
Dacă n-ai fost bucuroasă
Să mă vezi seara prin casă,
Dimineața prin ogradă,
Ducând vaca la cireadă...

88 
 
 De înstrăinare...

89 
 
 ***
Trist îi puiul cucului
Când îl lasă mama lui,
Singurel şi fără pene,
Ar zbura, n-are putere!

***

S-a dus cucul de pe-aici

Şi-a lăsat puişori mici
I-a lăsat lăng-o tulpină
Să-i crească-o mamă străină...

90 
 
 Pitulicea i-a găsit,
Puişorii i-a crescut
Veni cucul la o vreme
Şi-şi găsi puii cu pene...
Cucul, de părere bună,
Cântă-n codru de răsună!

91 
 
 De înmormântare...

92 
 
 Bocet

Surioară vin’napoi,
Nu te duce de la noi
C-ăsta-i drum înşelători
Şi-napoi nentorcători
Cine ăsta drum îl face
Înapoi nu se întoarce!...

Bucură-te, cimitire,
Că frumoasă floare-ți vine
Dar nu vine să-nflorească,
Ci vine să se-ofilească...

Bucură-te, cimitire,
Vine sora mea la tine
Dar nu vine să trăiască
Ci vine să putrezească...

Vin’surioară pe lună,
Cu toate neamurile de mână!
Dac’aş şti că ați veni,
Cărăruşa aş plivi
Şi de iarbă şi de nalbă
Ca să veniți mai degrabă.

93 
 
 Şi să veniți când o ploua,
Să vă cunoasc urmuța
Să beau apă dintr-însa,
Să-mi răcoresc inima...

Scoală, surioară dragă,

Limba-n gură mi se leagă
C-un fir de mătase neagră,
Şi-o dezleagă cu mâna,
Să-mi răcoresc inima...

Altă casă ți-ai făcut

Că asta nu ți-o plăcut,
Dar asta nu ține mult
Că pui peste ea pământ!

Şi s-o strica dranița,

Şi-a ajunge la mata,
Şi-atunci când te-or dezgropa,
Or găsi numa’ țărna...

Bată-l focul de pământ,

Tare-i negru şi urât,
Şi mulți oameni o-nghițit
De când lumea s-o făcut!...

94 
 
 ***
Mierlița când îi bolnavă,
Vine cucul şi mi-o-ntreabă:
Ce faci, surioară dragă?
Ce să fac, măi cucuşor,
Ia, azi-noapte-am vrut să mor...
Şi mi-e frică c-oi muri,
N-are cine mă jeli...

Nu-ți fi frică, sora mea,

Singură n-ăi rămânea
M-oi sui în plopuşor

95 
 
 Te-oi jeli soră cu dor!

Penele le-oi jumuli,

Jumătate m-oi cerni
Şi pe tine te-oi jeli!

M-oi sui pe vârf de munte

Te-oi jeli cu păsări multe!
Te-oi jeli cât oi putea
C-ai fost surioara mea!

96 
 
 ***
La tătuța la mormânt
Creşte-un trandafir bătut
Să iau sapa şi lopata
Să dau țărna la o parte,
Să-i văd fața lui patată
Care-o sărutam odată...

97 
 
 Descântec

U iu, iu, picior de rac

7 fete pe-un colac,
Şi colacu’ di mohor
7 fete pe-un topor,
Şi toporu' di oțel
7 fete pe-un vițel,
Şi vițelu' fără mamă
7 fete pe-o năframă,
Şi năframa-n patru iță

98 
 
 7 fete pe-o căpiță,
Şi căpița fără vârf
7 fete pe-un sovârv,
Şi sovârvu’ fără floare
7 fete pe-o cicoare,
Şi cicoarea s-o uscat
7 fete s-o-necat,
Numa’una o rămas...
Ş-aceea, cu capu’spart,
Duce vestea la-mpărat!.

99 
 
 Legenda broaştei ţestoase,
a păianjenului şi a albinei
(culeasă de la mama, în ziua în are am împlinit 35 de ani)

O mamă trei fete

A avut în sat,
Dar s-au măritat
Şi-n lume au plecat…

Vremea a trecut
Mama a căzut

100 
 
 Şi în pat zăcea
De o boală grea…

“Vecino, vecino,
Repede vino,
Vino, că mor!...
Du-te de zor
La fetele mele,
Să afle şi ele
Că mama lor zace
Şi să vină-ncoace…”

Aleargă vecina,
Coboară colina,
Merge pe cărare
Spre soare răsare
La fata cea mare…

Soarele-o priveşte
Şi o urmăreşte…

“Fată, bună fată,

Vino tu de-ndată,
Că maică-ta moare
Zile nu mai are!”

“O, nu pot vecino,

Vine-acuş’ bărbatul,
Şi frământ aluatul,
Să fac cozonaci,
Pite şi colaci…!”

Soarele-a auzit,

101 
 
 El totul aude,
Peste tot pătrunde
Poftit, nepoftit…
Soarele-a aflat
Şi a blestemat:

“Fată nemiloasă,
Cât eşti de frumoasă,
Să te faci urâtă,
Cu gâtul de bâtă,
Să ai fața lungă,
Pielea ca o pungă,
Iar albia-n care
Frămânți ca nebuna,
S-o iei în spinare
Şi s-o porți întruna!”

“Taci, tu Soare,
Taci, Bunule Soare,
Fata mea
Grijă are…
Nu mi-o blestema!...

Iar tu, fata mea,

O, ce să-ți urez
Să te uşurez,
Bine ca să-ți fie?”

Soarele-a tăcut
Şi s-a prefăcut
Fata nemiloasă
În broască țestoasă…

102 
 
 Vecina iar fuge
La a doua-ajunge,
Soarele-o priveşte
Şi o urmăreşte…

“Fată, bună fată,

Vino tu de-ndată
Că maică-ta moare
Zile nu mai are!”

O! nu pot vecino,
Din casă nu ies
Uite, pânză țes,
Ca să fac un şorț,
Un şorț înflorat,
Mândru-mpestrițat,
Tot cu fluturi şi mărgele
Să lucesc şi eu ca ele…

Soarele-a auzit,
El totul aude,
Peste tot pătrunde
Poftit, nepoftit…
Soarele-a aflat
Şi a blestemat:

“Fată nemiloasă
Cât eşti de frumoasă,
Să țeşi, să tot țeşi,
Pânza să o faci
Cu muşte, gândaci…”

“Taci, tu Soare,

103 
 
 Taci, Bunule Soare,
Fata mea
Grijă are
Nu mi-o blestema!...
Iar tu, fata mea,
O, ce să-ți urez
Să te uşurez,
Bine ca să-ți fie?”

Soarele-a tăcut
Şi fata mijlocie
Păianjen s-a făcut…

Vecina iar fuge

La a treia-ajunge
Soarele-o priveşte
Şi o urmăreşte…

“Fată, bună fată,

Vino tu de-ndată,
Că maică-ta moare,
Zile nu mai are!”

Fata-n casă sta,

Pruncu-şi alăpta,
Şi-auzind suspină
Zicând spre vecină:
“Maica mea să moară,
O, ce veste-amară!
Hai, puiule, vino,
Ne-aşteaptă bunica…
Şi-o să-ți dea mămica
Lapte mai târziu…

104 
 
 Viu, vecino, viu!...”

Pruncuşorul plânge
Ea în brațe-l strânge,
Părul despletit,
Pruncul nehrănit,
Fâlfâie năframa,
O aşteaptă mama…

“Ce-ai mămico,
Ce-ai bunico?”

“O, fetița mea,

Nu mai lăcrima,
S-a-mplinit sorocul
Moartea, bat-o focul!..”
Şi o-mbrățişează,
O binecuvintează….

“O, fetița mea

Nu mai lăcrima,
Fie să ai în casă,
Nădejdea de mâine,
Şi sare şi pâine,
Şi ulei şi apă,
Viața-ți fie dragă…
Când ți-o fi sorocul,
Să nu mori, tu fată,
Ci să fii schimbată:
Să prinzi aripioare,
Şi să zbori sub soare,
Din floare în floare…
Să iei din flori viață,

105 
 
 Nectar şi putere,
Şi să faci miere,
Din flori de măr, de păr,
De salcâm şi tei,
Viață tu să iei…
Să-mi faci lumânare,
Basmul să-l citeşti,
Să mă pomeneşti…

106 
 
 Două poveşti insolite...
[auzite de la bunicul meu, Gheorghe C. Vîrlan (1909-1987), şi repovestite de
tata… în ziua de Bobotează a anului 2007]

107 
 
 Todirică di la curti…

Sî spuni cî ‘iera odată şî-odată, pi timpu’

boirescului, un om cam sarac cu duhu’ cari-şi avé casa
lâng’ a boierulu’… Şî boieru’ avé un om di curti, pi
numi Todirică…
Omu’ aista care avé casa lângă a boierului era
harnic tari: mergé la pădure, la moară, în stânga, în
dreapta… Făcé toate treburili… Da’ fimeia lui era
vicleană, hoață… de ! ca fimeili…(că eli’s mai vicleni
ca barbațî’). Da’ omu‘ ăsta era oleacă şî mai prostuț, să
zîcim aşa…

108 
 
 Da’ Todirică, când sî învârté după treabă în
curtea boierulu’, sau când sî suié pi stog, măi trăgé cu
ochiu’ la nevasta lu’ cela… Aveau de’acu’ sămnili lor…
Şî fimeié îl tăt trimité pi bărbat’su la treabă, ca sî rămâie
sângură cu Todirică…
- Măi barbati, măi… da’ tu nu ştii cî nu mai
avem făină di grâu sî mai facim şî noi câte-o turtă-n
vatră ? Du-ti, măi, la moară şî macină!
- Dap’ăi… dară cum nu, măi fimeie, ci-oi faci…
oi mergi şî la moară!
- Da’ dacă ti duci acolo, vezi ci faci…cî tu cam
intri pisti altu’… Sî stai la rând ghinişor, ca un om
întreg şî, când ți-o vini oara, intri şî tu şî macini…
Ié omu‘ câțîva saci di grâu, înjugă boii la căruță
şî pleacă la moară… Înainte, pi vremea boirescului, nu
erau mori pré desî cum îs az’… Şî mergi omu’ ci mergi
cali lungă, pregătit sî steie şî două-trîi zâli la moară… cî
‘iera navală…
Stă el o zî, stă două… Avé o bucatî di mămăligă
în traistă cu nişti ceapă şî-i mai pusăsî fimeia nişti
fasoli… Stă ‘iel ci stă pân’o măi măcinat unu, altu…şî
la urmî… iaca şî moraru’l întreabă:
- Da’ bini, măi omule, eu ti văd cî stai aişe di
trâi zâli… Dumitali’ cu ci treabă-i vinit? N-ăi zîs
nimica, nu m-ăi întrebat nimica…
- Ei, am stat şî ieu la rând ca fiicari şi n-am vrut
sî supăr pi nimi’… Ie’ uiti… am şî ieu di măcinat nişti
grâu, nişti malai…
Macină omu’ şi, după vreo trâi zâli, iaca sâ-
ntoarci şî acasă, după lasarea serii, obosât şî nimâncat…
ca vai di ‘iel…
Acu’… fimeia nu sî mai aştepta ca ‘iel sî vină
aşa târziu…şi ‘iera în mare tandreță cu Todirică… Da’

109 
 
mai întâi făcusî focu’ învârtisî nişti plăcințăli, tochisî un
pui la ceaun, mâncasîră amândoi bini… şî acu’ n’aveau
nici o grijă… Ci-o zîs ei: «dac’aista o ’nnoptat, nu mai
apari el în puteré întunericului…»
Da’ omu’ saracu ajungi… şî o întreabă pi
fimeie: « Da’ un blid di mâncari ai şî pintru mini? »
«O! măi barbati, O!… Da tari’am mai fost
bolnavă şî tari mă mai doari capu’… Di când ăi plecat
tu, eu zac…Vezi cî… măi iesti nişti mămăligă de’acu
trîi zâli, măi sînt nişti fasoli în oala ceie… Ié şî tu şî
mânâncă…»
Da’ ci sî mânânci bietu’ om cî …şî mămăliga şî
fasolé erau di neatins… di răli ci sî făcusără… Şî, după
ci-o dat şî boii-n grajd, vini şî sâ culcă… Şî sâ-ntindi el
pi laiță lângâ fimeie, da’ vedi câ nu pre încapi… Dă el
sî s-aşăză mai bini şî, când colo… ci sî vadă: la capătu’
patului, în loc di patru picioari…vedi şăsă… «Hmmm,
gândeşti el, două a meli, două a fimeii şi două… a cui
îs?… Măi fimeie, da ci s-întâmplă aicé, cini mai esti cu
noi ? »
«Măi, barbati, măi…da’ sî vedi cî tu eşti huruit
di moară… Da’ ci-i cu tini, măi… țî s-o făcut di
caldarari ? Cum sî fii şăsă picioari?»
« Da, măi fimeie... ia uiti: două a meli, două a
tali şî măi sînt două…»
«Măi, omule, țîe țî s-o făcut di caldarar… Ti-o
huruit moara… Hai sâ-ți discânt că… nu mergi aşa…»
Şî îi puni fimeié omului o caldari în cap şî, cu
două linguri ş-un melesteu, sî puni sî batî în
ié…strâgând: «Tronca, troncănelili/ Ie-ți, Todirică,
izmenili/ Şî ieşi pi uşa cei din dos/ Cî mi-i uşa di răgoz/
Când pui mâna, cadi jos!»

110 
 
 Şî Todirică, di zgomotu’ cela, sî trezăşti spăriet:
….«Văleu, o vinit barbatu la asta, pân’aici ț-o fost!»
…Şî, cât di răpidi poati, îşi ié izmenili şî tălpăşîța, da’
nu înainti di a sî scapa pi el di frică, chiar în patu’
fimeii…
Apoi, după tătă discântarea asta, vini omu şî sî
bagă şî iel în pat…
«Acu’ uiti-ti, măi omule, şî numărî iar, măi vezi
tu şăsî picioari ? » îl întreabă nevasta…
«Două a meli, două a tali… Da, măi fimeié, ai
avut dreptati ! Mi sî făcusă di caldarar»… şî sî culcă
omu’ şî doarmi cî ‘iera tare obosît…
A doua zî dimineațî când sî trezăşti, s-o văzut
saracu’ plin tăt di murdărie din cap pân’în picioari…. şî,
gândindu-se cî prin captu’ grădinii treci pârău’, ci-şi zîci
el: «Văleu, da’ sî vedi cî tari spăriet am mai fost asară di
m-am murdărit noapté pi mini… Sî merg şî sî mă spăl
pîn’ nu m-a vidé fimeia…»
Şî s-înfăşoară omu’ c-un lăicer şî… fuga fuga la
pârău… undi puni mâna frumuşăl şi începi di sî spală…
Da’ ... di pi stogu’ di paie din curtea boierulu’, îl
vedi Todirică şî începi sî râdă …chiar dacă ştié cî ‘iel
făcusă pozna… c-o sară-nainte…
«Ce-i făcut, băi Gheorghi băi, te-i scapat pi tini?
Amărâtule ci eşti, nici atâta sâmț nu ai?»
Vini saracu om năcăjît în casă şî zici: « Măi
fimeie, măi, m-o văzut aista di pi stog şî ci mi-o făcut…
mi-o zîs câ-s aşa şî pi dincolo… şî m-o spurcat ca pi
mini…»
«Ia’ lasă, măi omule, cî i-o spun eu lui, ca sî nu
mai aibă curaj tătă viața sî-ți mai zîcă ceva di rău!… Ia
aşază-ti tu în patru labi sî mă urc frumuşăl în spatili tău

111 
 
ca sî-i zîc eu acu’ lui vreo două pisti gard şî sî-l spurc şî
eu pi el cum te-o spurcat şî el pi tini…»
«Măi, Todirică, măi… ce-ai tu cu bărbățălu’
meu... spurca-l-aş şi cu c… meu, nu numa’ cu-al tău!»
Da’ barbat’su di colo: «Aşa, măi fimeié, zîi,
zîi!» Tari era, saracu’ om, prostuț…
Acu’ măi treci o vremi şî sî gândeşti fimeie ci sî
facă şî undi sî-l măi trimeată pi barbat’su ca sî mai
rămâie sîngură cu Todirică…
«Du-ti, măi barbati, în păduri şî adu lemni
acasă… Şî vezi, poati găseşti şî vreun răşchitor…
Şî iaca sî duci omu’ în pădure, taie lemni, umpli
căruța şî, după asta, începi să-i cauti fimeii răşchitor…
Şî... în urmă, vini iar Todirică la fimeie...
Da’ ursîtoarili din pădure, ştiind cî nevasta
omului îi ră di gură şi di inimă, s-apucă şî-i dă di veste
omului, ca sî-l trimeată acasă şi s-o găsască pi muieri în
fapt:
«Cini taie răşchitoare/ Fimeie acasă-i moari /
Cini taie răşchitoare/ Fimeie acasă-i moari!»
Când o auzît bietu’om asta, o lasat şî răşchitor şî
tăt, o luat lemnili şî… pi-aici țî-i drumu’ cătri casă…
Când ajungi, iaca o găseşti şi pi asta bolnavă în pat,
gemând…
«Măi, fimeie, iaca di asta am vinit, mi-o spus în
păduri ursâtoarili cî tu acasă stai sî mori şi nu ţ-am mai
adus răşchitori…»
Da’ asta era bucurie fimeii cî… ‘ie, di leneşă ci
era, nu cata sî să apuci di lucrat şî voié sî aibă motiv să-l
mai trimeată în păduri şî altădată… Avé şî ‘ie acolo
două fusă toarsă şi le țîné în gura podului, ca sî-i arati
lu’ barbat’su că ‘ie lucrează… Şî, din gura podulu’ îi tot
strâga lu’ ista… sarac cu duhu, bietu’ om: «Uiti, am un

112 
 
fus, am două, trii…nouă…» da’ ie li numara tot pi celi
două… Aşa era fimeia omului cela: leneşă şî puturoasă
şî ră di inimă…
Şî aşa o continuat şî viața sarmanului om vreme
bună până… ori s-o deşteptat el ş-o prins-o cu minciuna,
ori s-o saturat Todirică di… casa fimeii şî ...n-o măi tras
pi la dânsa…
Ş-am încălecat pi-o şa, ş-am sfârşît povestea
mea!

***răşchitor - creangă de copac cu capătul dublu,

în formă de furcă, utilizată la fixarea firului pe
vârtelniță şi fuştei, în procesul depănării inului,
bumbacului, cânepei;

113 
 
 Povestea lui Câtea

Apâi... iera odată unu’ Câtea... cari avé un

băiet... Băietu’ ista sî însoară şî ié o fată din alt sat. Da’
el s-o însurat înainti di armată şî nu pré o fost bini... Ş-o
lăsat el fata la părințî lui şi s-o dus în armată...
Fata făcé tăti treburili iar Câtea cu nevastâ-sa,
socrii fetii, stăteau la masă şî aşteptau numa’ sî fie
sărviți: ba cu mâncari, ba cu băutură, ba cu apă... din tăt
ci trebi omulu’ la masă...
Fata râné la vaci, li dădé di mâncari, li mulgé...
Îngrijă apoi di porci, di celilalti lighioi şî nu stăté nici o

114 
 
clipă... Di când vinisă fata, moşnegii sî învațasîră nişti
puturoşî şî nişti hoțî... Nu ştieu dicât sî mânânci şî sî bé.
Sî îngraşasîră’ socrii şî fata ajunsăsă slabă di tăt.
Da’ fata avé un frati. Şî sî întâlneşti într-o zî ’ie
cu el. Şî-i zâci ’iel:
„Măi, soră, măi... da’ ce-i slăghit aşa... îi numa’
chéle şî osu’ di tini...”
„Măi, frati, măi... îi zâci fata... uiti cî... di când
sînt la oaminii iştia, mari pacosti o mai dat pisti mini...”
„Da’ci pacosti, măi soră?”...
”Uiti, eu nu răuşăsc niciodată sî mai stau la
masă: când sî mă aşăz, ba cî trebi apă (şî fântâna îi la
vreo câtiva suti di metri)... da’ eu pânâ când mă duc, ei
termină tătă mâncare’...şî nu-mi mai lasă nica; ba cî li
trebi sari, ba ceapă... şî tăt îş’ fac di lucru cu mini şî nu
mă lasă sî stau locului sî mănânc şî eu... macar ti miri
ci..”
„Ie’ lasă, măi sorî măi, cî li vin eu di hac... O sî
mă fac cî mă duc eu într-o zî la târg, şî viu eu pi colo pi
la ’iei... Dacă n-o sî li placă ci li-oi faci... atâta rău...”
Acu’ vini sara şi... numa’ s-audi la poarta lu’
Câtea:
„Alo, alo... cuscri, cuscri!”
„Da’ cini-i acolo la poartă?” răspundi ista din
casă...
„Eu sînt, cuscri!” s-audi din dosu’ porțî...
„A! ‚’neta eşti? Da’ vino-ncoaci!”
Sî îmbrățîşază ei... „Măi, soro, măi... da’ di când
nu te-am văzut ai cam slăghit...”
„Iaca am mai slăghit, ci sî facim... îi multă
muncă... barbatu’ meu îi plecat, îi duc grija...”, răspundi
şî sor’sa cu capu’ plecat...

115 
 
 „Măi, da’ di mult n-am mai stat noi la masă
împreună... Ț-aduci tu aminti cum stătem noi şî ci
rotofică, ci frumoasă erai tu acasă?”...
”Da’ măi frati, măi, ci sî-i faci.. asta-i treaba,
asta-i viața...”
Şî iaca taie ei o găină, fac ei di mâncari... şî zici
fratili fetii:
„Hai, soră, sî stai şî tu la masă lângă mini şî sî
fii şî tu sărvită cum sărveşti şî tu pi cuscri”...
Şî s-aşază la masă şî zîci fratili fetii: ”Ei,
cuscri... parc-aş bé un pahar di vin bun, aşa cum numa’
matali ai... Ni-aduci un pahar - două?”
Şî sî duci cuscru în beci şî, până s-întoarci, iaca
ista di la masă hap... hap înfulică tătă mâncaré...
Apoi îi zîci şî cuscrii: ”Cuscră, d’apăi la vinu’
ista, tari ar mergi şî olecă di apă răci di izvor”...
Şî pleacă şî cuscra di la masă ca s-aducă apa...
Apoi... ba cî trebi sari, ba murături... şî aşa i-o trimes pi
moşnegi, până o mâncat cei doi frați tăt...
„Ei, bogdaproste, cuscri, iaca m-am sîmțît şî eu
bini la masa ’netali... Acu’ hai ş-om tragi ş-un pui di
somn...”
Baba şî moşneagu’ s-întind pe-o laiță... iar
oaspitili pe-un pat mai colé... Acu’iaca îi apucă şi pi
moşnegi foame, cî iei nu mâncasîră nica...
„Măi, babo, măi... ci fac... cî nu mai pot di
foami... mă doari ca di vătămătură... Cuscru ista o-
nfulecat tătă mâncaré, parcă n-o mâncat di trîi zîli... Du-
ti şî țârcâie oleacă vaca ceia, poati o mai da oleacă di
lapti...”
Şî întreabă moşneagu’: „Cuscri, dormi?” Da’
oaspitili’ nic, tăcé mâlc... Taci din gură, cî ei dorm...”

116 
 
 Sî duci baba, țârcâie vaca... Da’ cuscru cel
tânăr, cari auzîsă tăt, îi iesă înainte şî, când sî intri baba
în casă, îi spuni: „Dă-ncoaci, mai babă ulcioru’...” Şî ié
ulcioru’ cu lapti şî-l bé tăt.
Iaca sî duci şî baba lângă moşneag da’... când dă
sî sî culci, numa’ audi :
’’Măi, babă, măi… ai adus laptili ?’’
„Da’ eşti nebun, măi? Da’ nu țî l-am dat? nu l-ăi
băut tu pi tăt şî nu me-i lăsat mie nimica?...Vai, cre) că o
işît cuscru, o crezut cî-i apă şî ni-o băut tăt
laptili… Mari poznă!”
„Vai, babă, vai…da ci ni facim… cî tari nu mai
pot…mă doari tari stomacu’ di foami… Du-ti şî fă o
turtî-n vatră ca să ni potolim foamé…”
Şî s-apucă baba sî facă turta… ş-o puni în jaru’
vetrii ca sî să coacă. Da’ ista tânăr o auzît, el auză tăt…
Şî s-opreşti el din sforăit, cî sî făcé că doarmi adânc…
„Ei, cuscri, da’ dormi?”
„Ei… nu dorm, cuscri…”
„Ei, da ştii ‘neta cum s-ompărțît pământu’ la
răzăşi?”
„D’apăi, cuscri, n-am apucat... cî asta s-o făcut
cam pi timpu’ lu’ Ştefan cel Mari…”
„Iaca, dacî nu ştii, îți arăt eu cum…”
Şî puni ista tânăr mâna pi cleşti, şî să duci la
vatră… zâcând:
„Uiti-aşa, cuscri, câte-o jâghiuță, câte-o
jâghiuță… la fiicari o dat, şî în stânga şî în dreapta…”
în timp ci amesteca cu cenuşă tătă turta pi care o făcusă
baba, ca sî-şi potolească ié şî cu barbat’su rău’ foamii…
Da’ moşneagu’ n-o ştiut ci faci el acolo în
vatră… Şî când sî duci… iaca numa’ vedi cî nica nu era
bun di mâncari… tătă turta fusăsă făcută una cu cenuşa.

117 
 
 „Măi, babă, măi… ci ni facim noi acu’?… hai sî
mâncăm nişti cotori di curechi, poati or mai fi ramas
prin grădină…” Şî iaca merg ei în grădină ca sî cauti
cotorii la curechi… şî cu cuțîtili încep ei sî scoghească
la varza tăietă…
Da’ din urmă iaca iesă şî cuscru cela tânăr şî, c-
un ghişi în mână, începi a țâpa:
„Ei, cuscre, scoală... cuscri... cî iaca o scapat
gitili-n curechi!…”
Şî dăi cu ghiciu-n stânga, dă-i cu ghiciu-n
dreapta, până-i ologeşte di tăt pi cei doi moşnegi
hapsâni… şî pestriți la mață…
Sî-ntorc ei într-un târzîu în casă… cu frica-n
sân… da’ şî cu foamé nepotolită… Acu’ ciomăgeala ca
ciomăgeala da’…foamé era mai ră…
„Du-ti, măi fimeie, şî fă nişti covaşă…”
Sî duci baba, faci covaşa ş-o puni în ulcior ca sî
sî răcească… Măi târzîu oleacă, iaca pleacă sî mânânci
da’ din pricină cî era tari flămândă, nu băgă în ulcică
numa’ un pumn ci pi amândoi… Cî de! foamé dă de-a
dreptu’…
Acu’ tragi ié mânili din ulcior dar nici chip nu
era sî li slobozască… Şî, văzând ié cî nu poate sî-şi
scoaltă mânili, iaca… obosîtă cum era, sî întindi pi
laiță… Da’ în loc di cap… cu picioarili pi perină…
Şî trăgé baba la aghioase… da’ moşu, crezând
că ié geme di foami, tot lua covaşă şî-i dădé babii
zâcând:
„Na, măi babă, măi… ie şî mânâncă.”
Ş-o umplut-o în noapté acee moşu’ pi babă tătă
di covaşă…

118 
 
 S-o trezît baba dimineața şî s-o spăriet când o
văzut cî tătă-i murdară… O crezut c-o apucasără
neputințîli omineşti prin somn…
„Văleu, ci-am făcut !!!”
Şî sî duci răpidi în grădină undi avé o cioată di
răchită şî... pi-acolo trecé un pârâiaş… S-aşază baba pi
cioata acee şî sî spala… Acu’ moşneagu’… în urma
babii... sî scoală şî încearcă sî mânânci şî el covaşă cum
mâncasă baba c-o sară înainti… Şî pățăşti şî el acelaşi
lucru, nemaiputând sî scoată mânili din ulcior…
„Vai di mini, ci mă fac acu’? Ia’ sî mă duc în
grădină şî sî strâc ulcioru’ ista di cioata cee di
răchită…”
Afară s-îngâna încă zîua cu noapté şî moşneagu’
n-o văzut pi babă pi cioată… şî, când i-o dat un ulcior di
cela în cap, o ditunat-o. Şi baba di colo, spărietă…
începu sî urli:
„Doamne, nu mă chinui/ Cî nu m-oi măi
murdări!”
Şî... uiti aşa Câtea şî cu Câtuleasa o pătimit ei în
noapte acee… după cum merita sără...
Acu’... sî ni fie la tăți țâniri di minti: ”în viață,
bini faci, bini găsăşti şî... cu ci inimă dai, cu-acee
primeşti”...
Acu’... eu am încălecat pi-o şa şî v-am spus
poveste’ mea….

119 
 
 Mic dicţionar

covaşă – terci din porumb, îndulcit deseori cu

zahăr;
curechi- varză;
ghişi – bici;
gite/jite – vite;
laiță- laviță- bancă dintr-o scândură lată fixată
pe pari de-a lungul unui perete în casele țărăneşti;
lighioi – orătănii, animale de pe lângă casă;
a râni – a face curățenie la animale;
a țârcâi – a mulge;
vătămătură – colici abdominale;

120 
 
 O CULEGERE DE
ÎNŢELEPCIUNE POPULARĂ
După cele două cărţi publicate anterior
(„Anotimpul din noi”, 2003 şi „Durerea somnului,
poeme şi eseuri”, 2007, ambele sub emblema Ed.
Crigarux), Ana Vîrlan propune de această dată o carte
absolut inedită – Din drag, cu dor… (numai pe
jumătate folclor), alcătuită dintr-o zestre deosebită
moştenită de la bunicii de pe tată Gheorghe şi Agripina
Vîrlan din Ţibucani-Neamţ şi Ioan (Jean) şi Elena
Trifan din Davideni - Neamţ (ultimii au împlinit de
curând 92 şi, respectiv, 82 de ani), dar şi de la părinţii
săi.
Înainte de a încredinţa cititorului frumoasele
creaţii populare culese, autoarea alcătuieşte, în prima
parte a cărţii („Nimic nu mi se datorează din tot ceea ce
ştiu că am fost, cred că sunt, sper că voi fi...”), o scurtă
autodefinire din care se poate constata apartenenţa ei la
„adevărata credinţă: ortodoxia răsăriteană” şi, de aici,
crezul său, arta sa de a trăi izvorâtă din sintetica zicere
duhovnicească „munceşte şi te roagă”, călăuzită în
scrisul său de îngeru-i păzitor, transcriind pe hârtie tot
ce „Conştiinţa de sus” îi dictează. Tot aici, întâlnim şi
un sfat adresat semenilor, demn de luat în seamă, deşi

121 
 
autoarea mai are mult până la senectute când se dau
sfaturi urmaşilor, sfatul de a nu tăcea, socotind tăcerea
„răul cel care ne ameninţă pe toţi”.
Partea doua a cărţii, ce conţine versuri şi proză,
este precedată de o Poveste de vară (două poveşti: una
spusă de bunic şi una de bunică, două „lecţii”, după
cum le consideră autoarea) dedicată bunicilor din
Davideni, Elena şi Jean Trifan, „două zâmbete de
lumină, peste altă lumină – aceea a copilăriei mele.”
Urmează, pentru cititorii care vor avea bucuria
de a ţine în mână această carte, o poveste adevărată a
devenirii sale întru credinţă, ale cărei rădăcini se află
încă din frageda copilărie, când, constată acum la
maturitate că, având „primii paşi mici şi tare
nesiguri…”, era purtată „mai mult de paşii părinţilor”.
Fără acest text lămuritor, cititorul nu ar putea
înţelege pe deplin bogăţia versurilor populare, rămase
de la bunici „în carneţelul cu «învelitoare verde»”, pe
care le publică în „cărticica de faţă”, îndeplinind
totodată o mare datorie faţă de cei care i-au îndrumat
paşii copilăriei cu înţelepciune şi dreaptă credinţă.
Ca un veritabil specialist în filologie, Ana
Vîrlan structurează „averea” moştenită în câteva
compartimente: „de dor, tristeţe şi amărăciune”, „de
dragoste”, „de înstrăinare” (în prima parte), „strigături
la horă”, „de dragoste”, „de nuntă”, „de înstrăinare”,
„de înmormântare” (în partea a doua). Multe din
creaţiile populare în versuri sunt inedite şi foarte puţine
sunt „contaminate”, cum e şi firesc, cu versuri
arhicunoscute, acest lucru datorându-se priceperii,
ştiinţei de care a dat dovadă autoarea, astfel culegerea
fiind folositoare inclusiv specialistului în domeniu. (v.
„Foaie verde trei granate”; câteva creaţii de la paginile

122 
 
73, 75, 79, 80, 84, precum şi „Legenda broaştei
ţestoase, a păianjenului şi a albinei”).
După ce consemnăm frumuseţea şi ineditul
„Legendei broaştei ţestoase, a păianjenului şi a
albinei” şi a celor „două poveşti insolite”, dar privind
în ansamblu cartea de acum a Anei Vîrlan, putem afirma
că ea se constituie într-un omagiu adus bunicilor ei,
păstrători ai credinţei şi ai tradiţiilor, înţelepţi şi buni
gospodari (care au ştiut să trăiască şi să-şi crească
frumos propriii copii, nepoţi şi strănepoţi, aşa cum au
învăţat de la moşii şi de la strămoşii lor) într-un pretext
pentru o evocare plină de căldură, de nostalgie, evocare
ce se transformă într-o pagină autentică de literatură în
care descoperim imaginea, de un realism tulburător, a
unei lumi pe cale de dispariţie, realizată pe măsura
talentului său scriitoricesc.
Şi, nu în ultimul rând, cartea este o culegere de
înţelepciune populară, ce se adaugă zestrei valoroase
adunate în timp, de numeroşi cărturari, de la cronicari şi
până astăzi, Ana Vîrlan înscriindu-şi numele în
cuprinzătoarea şi selecta listă a culegătorilor şi
păstrătorilor noştri de folclor literar.

Constantin TOMŞA

123