MODUL 3

INDIVID ŞI GRUP: PERFORMANŢĂ ŞI INFLUENŢĂ SOCIALĂ

1. INFLUENŢA SOCIALĂ

Influenţa socială se defineşte ca modul în care comportamentul individual este influenţat de

prezenţa reală sau imaginară a altor persoane.
Cele mai multe studii iau în discuţie trei tipuri de influenţă socială:
 Conformitate vs. Independenţă – o persoană se poate conforma normelor grupului sau îşi
poate păstra independenţa (comportându-se independent de acestea).
 Complianţă vs. Asertivitate – o persoană poate fi compliantă la solicitările pe care ceilalţi
i le fac sau poate să fie asertivă (să le refuze într-o manieră asertivă).
 Obedienţă vs. Sfidare – o persoană poate să se supună autorităţii celorlalţi (sau a grupului)
sau să o sfideze.
Influenţa socială poate fi manifestată de o instituţie, un grup sau o persoană.
Continuumul influenţei sociale:

Acceptă influenţa socială Rezistă influenţei sociale

Supunere Complianţă Conformitate Independenţă Asertivitate Sfidare

Conformitatea
Conformitatea reflectă tendinţa de a ne schimba opiniile, percepţiile şi comportamentul sub
influenţa normelor grupului din care facem parte.
Opiniile cercetătorilor în legătură cu conformitatea sunt divergente. Unii susţin faptul că
conformitatea este esenţială pentru existenţa grupului. Este esenţial pentru existenţa speciei ca
oamenii să se conformeze, să respecte anumite norme comune (normele etice şi de conduită în
situaţii sociale). Alţi autori însă susţin faptul că conformitatea are consecinţe nefaste (ex.,
consensul de alcool în situaţii sociale).

LECTURĂ OBLIGATORIE
Înainte de a trece mai departe citiţi studiile asupra conformităţii realizate de către Sherif (1936)
şi Asch (1951).

1
Puteţi lectura aceste studii în subcapitolele 1.1. Studiul lui Sherif (p. 37-40) şi 2.2 Experimentul
lui Asch: când opinia majoritară este absurdă (p.51-54) din cartea
Drozda-Senkowska, E. (2000). Influenţa socială, Polirom: Iaşi.
Aceste pagini sunt ataşate în documentul arhivat numit „influenţa socială”, la sfârşitul
suportului de curs.

Sherif, 1936: percepţia unui punct luminos –în mişcare sau static?
„Pe ce distanţă şi în ce direcţie se deplasează spotul luminos?” În prima fază a
experimentului, subiecţii trebuiau să răspundă individual la această întrebare. Mediile
răspunsurilor lor s-au polarizat în jurul a două valori: m1=13-20 cm; m2=3-5 cm. În a doua
condiţie experimentală subiecţii au fost puşi câte 3 în sală şi li s-a cerut să facă aceleaşi aprecieri.
În acest caz cele două medii s-au apropiat. În a treia zi toate estimările au convers spre 7 cm.
Concluzia lui Sherif a fost că deşi realitatea obiectuală e contantă, percepţia e influenţată de
prezenţa celorlalţi. Prin acest studiu, Sherif a pus bazele studiilor de influenţă socială, studii
consacrate de Asch.
În experimentul său clasic, Asch a dat subiecţilor o sarcină perceptivă: pe un display
apăreau două imagini: o linie etalon şi trei linii (A, B, C) de comparaţie. Într-o primă fază
comparaţia se făcea individual. În această situaţie toţi subiecţii apreciază corect lungimea liniei
corespunzătoare etalonului. Sarcina perceptivă era simplă şi evidentă. Spre deosebire de grupul
de control, subiecţii din lotul experimental aveau de rezolvat aceeaşi sarcină în grupuri de 3, 4
sau 5 persoane. Din grup doar un subiect era naiv, restul fiind complici ai experimentatorului,
instruiţi să dea drept corectă o apreciere greşită; ei îşi exprimau părerea înaintea subiectului naiv.
În consecinţă subiecţii naivi alegeau acelaşi răspuns ca majoritatea grupului, deşi răspunsul era
evident eronat. Dintre subiecţi 25% nu s-au conformat deloc, 37% doar în unele cazuri, în timp ce
aproape 50% s-au conformat în mai mult de jumătate din încercări. În cazul replicărilor
transculturale, experimentele au fost invalidate la eschimoşi şi africani. O posibilă explicaţie
rezidă în faptul că în aceste culturi experienţa perceptivă acurată este implicată în mod direct în
supravieţuire, şi este mult mai importantă decât grupul.
Ambele studii demonstrează faptul că experienţele perceptive pot fi puternic influenţate
de prezenţa altor persoane şi de opiniile exprimate ale acestora.
În studiul lui Sherif subiecţii erau efectiv în întuneric, mediul experimentului era
ambiguu, deci ei s-au orientat spre ceilalţi, fiind nesiguri în legătură cu propriile judecăţi
(estimări). În acest caz, ceilalţi sunt utilizaţi ca o sursă valoroasă de informaţii. Orientându-se

2
spre ceilalţi, persoanele încearcă să dezambiguizeze situaţiile ambigue cu care se confruntă.
Astfel, se negociază o interpretare colectivă a realităţii nestructurate.
În experimentul lui Asch, sarcinile experimentale sunt simple, subiecţii văd cu proprii lor
ochi faptul că liniile sunt inegale. Mulţi dintre subiecţii care nu s-au conformat grupului spuneau
că se simt ciudat, sunt suspicioşi, iar cei care s-au conformat susţin că deşi au împărtăşit opinia
majorităţii nu sunt convinşi de corectitudinea acesteia. Cei 60% de subiecţi care s-au conformat
cel puţin o dată au fost însă influenţaţi de mecanisme diferite în răspunsul pe care l-au dat: unii au
ajuns efectiv să vadă linia greşită ca fiind corectă, aşa cum susţineau restul membrilor grupului
(distorsiune perceptivă), alţii au văzut corect, dar se îndoiau de propria lor judecată şi au decis că
e mai bine să aibă mai multă încredere în opinia majorităţii (distorsiune de judecată), în timp ce o
a treia categorie a preferat să se conformeze doar la nivelul acţiunii, conştienţi fiind că dau
răspunsul greşit (distorsiune a acţiunii).
Se desprind aşadar două tipuri de influenţă: influenţa informaţională şi influenţa
normativă. Influenţa informaţională apare atunci când oamenii se conformează deoarece doresc
să ofere răspunsuri corecte şi speră că răspunsul cu cel mai înalt grad de acord social este cel
corect. În acest caz, cauza conformismului este dată de un conflict informaţional, care duce la o
distorsiune a judecăţii (care distorsiune reprezintă mecanismul de producere a influenţei
informaţionale). Influenţa normativă se referă la faptul că persoanele se conformează deoarece se
tem de consecinţele negative pe care le-ar putea avea devianţa lor de la grup. Ea este dată de un
conflict motivaţional care duce la distorsiunea acţiunii – mecanismul de producere a influenţei
normative.
Care sunt factorii care influenţează conformitatea?
1. Relaţia şi tipul interacţiunii dintre individ şi grup: cu cât similaritatea percepută de
individ în relaţie cu grupul este mai mare, cu atât este mai mare posibilitatea ca acesta să se
conformeze grupului (Feldman). Cu cât grupul este mai atractiv pentru individ, cu atât este mai
mare probabilitatea de a se conforma lui. Statusul persoanei în grupul respectiv este un alt factor
ce influenţează conformitatea, cei cu un statut înalt conformându-se mai puţin. Cu cât statusul
unei persoane este mai ridicat, cu atât probabilitatea de a se conforma este mai redusă (Homans,
1950; Feldman).
2. Condiţiile în care se oferă răspunsul: probabilitatea de a se conforma grupului este mai
amre atunci când răspunsul individului este public (poate fi cunoscut de toţi membrii grupului)
decât atunci când răspunsul dat de individ este secret.
3. Caracteristicile sarcinii pe care o realizează grupul: gradul de dificultate al sarcinii şi
competenţele membrilor grupului. Cu cât este mai dificilă sarcina pe care grupul trebuie să o
3
îndeplinească şi cu cât competenţele individului sunt mai reduse, cu atât sporeşte posibilitatea de
a se conforma grupului. De aici rezultă prevalenţa influenţei informaţionale (nevoia de a găsi
informaţii care să-i susţină punctul de vedere).
4. Compoziţia grupului: În urma unei analize, Allen (1965) a arătat că majoritatea
studiilor arată că femeile au tendinţa de a se conforma într-o mai mare măsură decât bărbaţii.
O altă metaanaliză realizată de Eagly (1983) a arătat însă că deşi există un efect
semnificativ al variabilei sex în compoziţia grupului, în condiţiile în care grupul este supus
presiunii timpului, (femeile conformându-se mai mult decât bărbaţii), totuşi există o variabilă de
care trebuie să ţinem seama. Din studiile cuprinse în metaanaliză, 80% erau realizate de bărbaţi,
în studiile realizate de femei neevidenţiindu-se diferenţe semnificative între bărbaţi şi femei.
5. Mărimea grupului: vârful de conformitate se întâlneşte în grupuri de 3-4 indivizi. Cu
cât grupul creşte ca număr, gradul de conformitate rămâne constant (Gerard, Wilhelmy &
Connoley, 1968; Rosenberg, 1965) sau chiar scade (Stanford & Penrad, 1964).
6. Unanimitatea: un studiu al lui Allen (1975) arată că dacă individul ştie că se bucură de
suportul a cel puţin unul din membrii grupului, el rămâne independent şi nu se conformează.

Complianţa
Complianţa reflectă tendinţa de a ne schimba comportamentele la cerinţa directă a
membrilor grupului. Dacă prin conformitate individul se raliază la normele implicite ale grupului,
prin complianţă individul satisface solicitări explicite ale acestuia.
Cialdini (1994) enumeră şase principii ce stau la baza complianţei. Acestea sunt:
• Simpatia (tehnici: lauda celuilalt, managementul impresiei)
• Angajament şi consistenţă (tehnici: “piciorul în uşă”, “lowball”)
• Reciprocitate (tehnici: “uşa în faţă”, “asta nu e tot”)
• Validare socială (tehnici: “piciorul în gură”)
• Resurse limitate (tehnici: “playing hard to get”, termenul limită)
• Autoritatea (expertiza)
Vom ilustra în continuare unul din aceste principii (norma reciprocităţii) şi una dintre
tehnicile circumscrise principiului angajamentului şi consistenţei, şi anume tehnica „piciorului în
uşă”.
LECTURĂ OPŢIONALĂ
Pentru cei interesaţi să aprofundeze tehnicile de creştere a complianţei propuse de Cialdini,
precum şi mecanismele lor de funcţionare, recomandăm cartea:
Cialdini, R.B. (2004).Psihologia persuasiunii, Bucureşti: Business Tech International Press.
4
 Norma reciprocităţii se referă la a-i trata pe ceilalţi aşa cum ai fost tratat. Un studiu
demonstrativ este cel realizat în 1971, Regan. Sub masca unui experiment de estetică,
experimentatorul pune câte un subiect în contrast cu un complice care se comportă fie într-o
manieră plăcută sau dizgraţioasă. În una din condiţiile experimentale, complicele face subiectului
o favoare neaşteptată: după o scurtă pauză se întoarce cu două cutii de Coca-Cola, una pentru sine
şi una pentru subiect. În una dintre condiţii nu face nici o favoare. În ultima condiţie, subiectul
primeşte o favoare, dar din partea experimentatorului (tot o cutie de Cola).
În următoarea etapă însă complicele îi comunică subiectului din toate cele 3 condiţii
faptul că deţine bilete de la o agenţie de pariuri care costă 2 cenţi şi îl întreabă dacă nu doreşte să
cumpere. Cei care au primit Cola de la complicele ce se purta plăcut cumpără în medie 2 bilete,
iar ei care au primit Cola de la complicele ce se purta dizgraţios au cumpărat în medie 1,7 bilete.

Tehnica piciorului în uşă spune că o solicitare importantă are mai mari şanse de a fi
acceptată după ce una nesemnificativă a fost acceptată. Ea se bazează pe principiul
angajamentului şi consistenţei. Primul pas constă în a-l face pe interlocutor să accepte o cerere
mică (de ex., să se oprească pe stradă pentru a răspunde la un chestionar despre copiii orfani) . În
momentul în care această primă cerere a fost acceptate , se realizează şi o atribuire internă pentru
realizarea acţiunii, atribuire ce duce la modificarea unor cogniţii şi atitudini („stau aici de 5
minute să răspund la acest chestionar, deşi mă grăbesc, pentru că sunt o persoană responsabilă
civic, mă interesează soarta copiilor orfani”). În pasul doi se realizează o cerere mai mare (de ex.,
o donaţie pentru copiii orfani). Această cerere este acceptată datorită nevoii de consistenţă a
interlocutorului şi a angajamentului pe care el l-a făcut deja în primul pas. Primul pas serveşte
aşadar ca o ancoră ce modifică atât comportamentul, cât şi atitudinea persoanei, cea de-a doua
cerere fiind asimilată primei.
Într-un experiment (Freedman & Fraser, 1966) cercetătorii s-au prezentat ca membrii unei
organizaţii de protecţia consumatorului şi au telefonat unor femei casnice solicitându-le să
răspundă la o serie de întrebări vizând produsele electrocasnice. Celor care au fost de acord li s-
au adresat câteva întrebări despre produsele pe care le foloseau şi apoi li s-a mulţumit pentru
participare. Într-un moment ulterior li s-a telefonat din nou (după 3 zile) şi experimentatorii le-au
făcut o altă solicitare, de data asta aproape aberantă. Le-au solicitat să pornească în ziua
următoare cinci sau şase persoane (bărbaţi) care să le cotrobăie prin dulapuri pentru aproximativ
două ore pentru a vedea ce produse electrocasnice folosesc şi în ce stare sunt acestea. 53% din

5
cele chestionate au răspuns pozitiv la această solicitare. În condiţia în care nu a fost făcută nici o
solicitare anterioară, doar 22% au acceptat solicitarea.

Adesea însă, mult mai important este modul în care solicităm ceva decât solicitarea în
sine, după cum demonstrează Langer (1978). În acest studiu, studiu, experimentattorul cerea unor
persoane dintr-o bibliotecă să-i cedeze locul la maşina de copiat. În prima variantă, ei se adresau
cu următoarea replică: „Scuzaţi-mă, am cinci pagini de copiat. Pot folosi copiatorul?”. În a doua
variantă, replica era: „Scuzaţi-mă, am cinci pagini de copiat. Pot folosi copiatorul, deoarece mă
grăbesc foarte tare?”. A treia replică era „Scuzaţi-mă, am cinci pagini de copiat. Pot folosi
copiatorul, deoarece trebuie neapărat să fac aceste copii.”

Obedienţa
Obedienţa reflectă acceptarea necondiţionată a solicitărilor sau comenzilor directe
realizate de o autoritate sau o persoană cu influenţă. Dacă în cazul conformismului individul nu
îşi pierde autonomia, atunci când vorbim de obedienţă, el trece într-o stare agentică, adică se
consideră agentul exclusiv al unei voinţe care îl depăşeşte. El nu se mai consideră responsabil de
actele sale.
Bickman (1974) a realizat un studiu în care experimentatorul oprea trecători şi arătând
spre o pungă de hârtie aruncată pe jos, el spunea: „Ridică hârtia de jos”. O treime din subicţi se
supuneau acestei cereri. Când experimentatorul făcea acelaşi lucru îmbrăcat în poliţist, 90%
dintre subiecţi se supuneau cererii.
Cele mai celebre experimente asupra obedienţei a fost realizat de Stanley Milgram între şi
publicate în „Obedience to authority”. În aceste studii erau implicaţi experimentatorul,
complicele acestuia (dl. Wallace, o persoană uşor supraponderală) şi câte un subiect naiv.
Subiecţilor li se spunea că este vorba despre un studiu asupra memoriei, sarcina fiind aceea de a
vedea influenţa pedepselor asupra procesului de memorare. Complicele şi subiectul naiv intrau
deodată în sala de experimente şi li se împărţeau rolurile. Bileţelele erau însă măsluite şi dl.
Wallace primea întotdeauna rolul elevului, iar subiectul naiv cel al profesorului. Într-o cameră
separată, dl. Wallace este conectat la un electrod care generează şocuri electrice, subiectului naiv
aplicându-i-se ca test un şoc de intensitate slabă. Subiectul citeşte o listă de cuvinte, apoi pune o
serie de întrebări. Sarcina lui este de a aplica un şoc electric ori de câte ori subiectul face câte o
greşeală. Şocul trebuie să crească în intensitate cu 15 volţi la fiecare greşeală, până ce se ajunge
la 450 V.
Designul experimentului prevedea următoarele reacţii standard ale domnului Wallace:
6
  75-105V – geme
 120-150V – strigă că şocurile sunt dureroase
 150-180V – cere să iasă
 180-270V – urlete de agonie
 270-300V – imploră să fie scos din sala de experimente
 300-330V – ţipă şi refuză să răspundă
 de la 330V nu mai reacţionează deloc
Răspunsul experimentatorului la cerinţa subiectului de a întrerupe experimentului era
standard: la prima astfel de cerere, el îi spunea: „Te rog să continui”; la a doua „Experimentul
trebuie continuat”, la a treia „Este esenţial să mergem mai departe”, iar la a patra cerere spunea
„Nu ai de ales, trebuie să continui”. La a cincea cerere a subiectului, experimentul era oprit. În
tabelul următor redă la ce nivel de electroşocuri s-au oprit subiecţii, şi câţi subiecţi s-au oprit la
fiecare nivel.
V Nr. Subiecţi Procentajul
300 5 12,5%
315 4 10%
330 2 5%
345 1 2,5%
360 1 2,5%
375-435 1 2,5%
450 26 65%

Printre factorii ce influenţează obedienţa se numără:

• proximitatea faţă de autoritate
• proximitatea faţă de victimă (scade procentajul la 30%)
• prestigiul autărităţii
• discordanţa în sânul autorităţii
• contestatarii autorităţii
• asumarea responsabilităţii propriilor fapte

2. PERFORMANŢA INDIVIDULUI ÎN CONTEXT SOCIAL

7
 Facilitarea socială
Primele studii riguroase au fost realizate de Norman Triplett în 1898-1897. Acesta
studiază timpii realizaţi de ciclişti în două condiţii: (1) cicliştii realizează cursa singuri sau (2)
realizează cursa în cadrul unei competiţii. Rezultatul a fost că în cea de-a doua situaţie
performanţa a fost semnificativ mai ridicată. Explicaţia lui Triplett este că prezenţa celorlalţi
activează un instinct al competiţiei care are ca efect creşterea energiei nervoase şi sporirea
performanţei. Rezultatele ulterioare sunt însă inconsistente.
Zajonc (1965) propune teoria arousalului, care afirmă că creşterea nivelului difuz de
activare (arousalul) are ca efect tendinţa individului de a realiza un răspuns/reacţie dominantă
supraînvăţată. Dat fiind că pentru sarcini simple răspunsul dominant este corect, creşterea
arousalului va duce la creşterea performanţei, în timp ce pentru sarcini complexe răspunsul
dominant este incorect, deci creşterea arousalului va duce la scăderea performanţei. Schematic,
acest mecanism ar putea fi reprezentat în felul următor:

Răspunsul dominant e Performanţă

potrivit în acea situaţie superioară

Prezenţa
altora Creşte Apare tendinţa de a da
(audienţi sau arousalul răspunsurile dominante
co-actori)

Răspunsul dominant e Performanţă

incorect în acea situaţie inferioară

Cercetările lui Zajonc susţin această ipoteză: prezenţa membrilor din aceeaşi specie creşte
arousalul şi influenţează diferenţiat performanţa. Pentru a demonstra acest lucru, unul dintre
experimente a fost realizat pe gândacii de bucătărie. Aceştia erau puşi într-un labirint şi se
aprindea o lumină, ştiut fiind faptul că ei fug de sursa de lumină. Gândacii puteau fugi pe două
tipuri de culoare (V1): în linie dreaptă sau în labirint. De asemenea, ei erau puşi să fugă sau
individual sau cu un alt gândac (V2). Rezultatele obţinute sunt redate în următorul tabel.

Linie dreaptă Labirint

Condiţia de fugă: singuri 40 sec 100 sec
Condiţia de fugă: în perechi 30 sec 120 sec

8
 Se observă că într-un labirint complex, gândacii obţin un timp mai bun atunci când fug
singuri decât în perechi, în timp ce în linie dreaptă e preferabilă situaţia de fugă în perechi.
Simplitatea acestor studii, precum şi subiecţii (sic!) lor i-a făcut pe cercetători să se
întrebe dacă simpla prezenţă a altor con-specifici e suficientă pentru a afecta performanţa cuiva.
Teoria preocupării pentru evaluare (evaluation apprehension) (Cottrell, 1968; Henchy & Glass,
1968; Jones & Gerard, 1967) susţine că prezenţa celorlalţi afectează performanţa doar în
condiţiile în care ei o pot evalua.
Într-un studiu, Cottrell (1968) cere unor atleţi să fugă în diferite condiţii: când sunt de faţă
colegi care îi priveau; când sunt de faţă colegi care desfăşoară o altă activitate; când nu e
altcineva de faţă. Într-un studiu similar, subiecţilor li se cerea să rezolve o anumită sarcină în
prezenţa altor subiecţi despre care li se spunea că sunt orbi, în prezenţa altor subiecţi care îi
privesc şi singuri. Rezultatele obţinute de aceste studii sunt în acord cu asumpţia acestei teorii, şi
anume că facilitarea socială apare doar în condiţiile în care te ştii observat, nu şi dacă ceilalţi
(observatorii) sunt orbi sau dezinteresaţi.
Disputa s-a desfăşurat în continuare în jurul gândacilor de bucătărie, care infirmau
asumpţiile teoriei preocupării faţă de evaluare prin faptul că în sarcini simple gândacii aveau
performanţe superioare în prezenţa altor gândaci, chiar dacă aceştia nu-i evaluau.
Teoria distragerii atenţionale (Baron, 1986) vine să împace cele două categorii de
rezultate obţinute până în acel punct. Integrarea oferită de această teorie e redată în cele ce
urmează:
Tendinţa de a fi atent
la ceilalţi

Facilitare
Prezenţa socială
altora Conflict între cele Arousal pentru
(audienţi sau două tendinţe crescut răspunsurile
co-actori) dominante

Tendinţa de a fi atent
la sarcină

Prin conceptualizarea ei, această teorie explică atât mecanismele care stau la baza
facilitării sociale (mai mult decât face Zajonc), cât şi rezultatele obţinute pe studii atât cu oameni,
cât şi pe animale (ceea ce teoria lui Cottrell nu reuşeşte). Ea postulează că audienţa duce la

9
facilitare socială numai când a-i acorda acesteia atenţie interferează cu concentrarea asupra
sarcinii.

Teoria inhibiţiei sociale

Cercetările în această ramură au fost iniţiate de Max Ringelmann. între 1880-1890, studii
publicate în 1913. Concluzia sa este că performanţa individuală scade în prezenţa celorlalţi, iar
una dintre explicaţiile avansate este că într-o astfel de sarcină nu se poate face evaluarea
persoanei. În studiul său, sarcina subiecţilor era tractarea unei greutăţi ataşată la o frânghie.
Subiecţii ridicau în medie 63 kg când erau singuri, 53 kg/persoană când ridicau câte doi, şi 31
kg/persoană când opt persoane trăgeau de frânghie.
Aceste concluzii sunt confirmate de către Latane (1979), care demonstrează într-un studiu
că studenţii care bat din palme şi ovaţionează au o performanţă individuală mai scăzută în
prezenţa celorlalţi (zgomotul produs de fiecare individ în prezenţa celorlalţi fiind cu până la 60%
mai redus decât atunci când ovaţionau de unii siguri). Latane explică aceste rezultate prin difuzia
responsabilităţii în grup.
Un model care explică comprehensiv acest fenomen este propus de Karau şi Williams
(1993). Acest model, numit Modelul Efortului Colectiv, susţine că inhibiţia socială se datorează
faptului că legăturile percepute între efortul individual şi rezultatele lui sunt mai slabe în cazul
mucii în grup. Acest model porneşte de la teoria expectanţă-valenţă, care afirmă că indivizii vor
lucra mai bine dacă:
 cred că a depune un efort mai mare duce la o performanţă mai bună (expectanţa)
 o performanţă superioară e recunoscută şi respectată (instrumentalitate)
 recompensele disponibile sunt cele valorizate şi dorite (valenţa)
În grup însă o persoană vede că performanţa depinde şi de alţi factori decât propriul efort
(este slăbită expectanţa) şi că recompensele sunt împărţite între membrii grupului, fără ca fiecare
să primească proporţional cu efortul depus (slăbind astfel instrumentalitatea).
Pornind de la acest model Karau şi Williams realizează o metaanaliză a studiilor de
inhibiţie socială şi concluzionează că inhibiţia socială este mai redusă dacă:
 grupul e mai mic
 sarcina e personal relevantă (Brickner, 1986), atrăgătoare (Zaccaro, 1984) sau interesantă
(Haskins & Petty, 1982).
 lucrezi cu persoane pe care le respecţi
 îţi vezi contribuţia personală ca unică şi importantă

10
  te aştepţi ca ceilalţi să aibă o performanţă slabă (apare compensarea)
 membrii grupului provin din culturi colectiviste
 grupul se aşteaptă să fie pedepsit pentru o performanţă slabă

Cele două teorii (facilitarea şi inhibiţia socială) care s-au războit de la ănceputurile
psihologiei sociale au dat naştere, după cum am văzut, la multiple modele explicative. Harkins şi
Szymonski (1987) propun o integrare a rezultatelor obţinute de cele două tradiţii de cercetare.
Astfel, cei doi autori susţin că atunci când contribuţia personală poate fi identificată
(evaluată), performanţa creşte în sarcini simple şi scade în sarcini complexe (aspect consistent cu
rezultatele din facilitarea socială). Atunci când contribuţia personală nu poate fi identificată
(evaluată), performanţa scade în sarcini simple (apare plictiseala, demotivare) şi creşte în sarcini
complexe, deoarece dispare teama de a fi blamat pentru eşec şi creşte motivaţia.

Performanţă identificabilă Performanţă neidentificabilă

Sarcină simplă Performanţa creşte
(facilitare socială 1)
Sarcină complexă Performanţa scade
(facilitare socială 2)
Performanţa scade
(inhibiţie socială – „lenea”
socială)
Performanţa creşte
(siguranţă socială)

În tabelul redat se observă pe prima coloană cele două situaţii prezentate de teoria
facilitării sociale, prima, în care activarea răspunsului dominant duce la creşterea performanţei, şi
a doua, în care activarea răspunsului dominant atrage după sine scăderea performanţei. Rezultate
asemănătoare sunt obţinute şi la nivel individual în cazul creşterii motivaţiei (vezi legea Yerkes-
Dodson). În cea de-a doua coloană avem situaţia inhibiţiei sociale, când lipsa unei evaluari atrage
scăderea motivaţiei şi a efortului depus în sarcini simple, dar prin aceeaşi demotivare reduce de
fapt anxietatea de performanţă în sarcini complexe, ducând la o performanţă superioară.

11