Documenti di Didattica
Documenti di Professioni
Documenti di Cultura
Suport de curs
CAPITOLUL I
NATURA DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
În accepţiunea sa cea mai largă, dreptul internaţional public, odinioară denumit şi “dreptul
ginţilor”, reprezintă ansamblul de norme juridice care reglementează raporturile care se stabilesc
în cadrul societăţii internaţionale.
Societatea internaţională este formată, în primul rând, din state, purtătoare de
suveranitate, care îşi asumă, în mod nemijlocit, anumite drepturi şi obligaţii în raportuile dintre ele.
În societatea internaţională contemporană, statelor li se alătură organizaţiile interguvernamentale şi
anumite entităţi nestatale, a căror capacitate de a-şi asuma drepturi şi obligaţii internaţionale
decurge din voinţa statelor. Principala caracteristică a societăţii internaţionale constă deci în
natura sa poliarhică, în sensul că puterea este repartizată între diferitele state care o compun.
Această caracteristică se explică prin existenţa, din punct de vedere juridic, a suveranităţii
statelor.
Raporturile ce se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale sunt, în general, denumite
relaţii internaţionale. Termenul de relaţii internaţionale desemnează însă mai multe categorii de
raporturi sociale, având ca trăsătură comună faptul că depăşesc limitele unui singur stat, şi anume:
(a) raporturile dintre state şi dintre acestea şi celelalte entităţi ale societăţii internaţionale, în
primul rând organizaţiile internaţionale;
(b) raporturile la care participă persoane fizice sau juridice din diverse state. Sub incidenţa
dreptului internaţional public cad doar relaţiile dintre state şi dintre acestea şi celelalte
entităţi componente ale societăţii internaţionale.
Drept internaţional privat. În sfera dreptului internaţional public nu intră reglementarea
oricăror raporturi juridice care conin un element de extraneitate. Acest element poate rezulta din
faptul că părţţile sau una din părţile raportului juridic, obiectul sau efectele acestuia sunt plasate în
state diferite. Asemenea raporturi sunt reglementate de alte ramuri ale dreptului, în primul rând de
către dreptul internaţional privat.
Dreptul internaţional privat reprezintă un ansamblu de norme juridice interne,
specifice fiecărui stat, care reglementează raporturile dintre persoane fizice sau juridce conţinând
elemente de extraneitate. Datorită acestor elemente, în desfăşurarea respectivelor raporturi juridice
pot apărea conflicte de legi. Aceasta semnifică faptul că au vocaţie concurentă legile interne din
două sau mai umlte state. Normele de drept internaţional privat ale fiecărui stat soluţionează
tocmai aceste conflicte de legi.
1
R.M. Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Ed. AllBeck, ed. A III-a, Bucureşti,
2003, p. 41;
femeia îşi păstrează cetăţenia, conform legislaţiei ţării sale de origine, dar dobândeşte şi cetăţenia
soţului, atunci când legislaţia ţării acestuia i-o acordă prin căsătorie.
În general, bipatridia nu este un handicap. În anumite situaţii, ea poate conduce însă la o
serie de complicaţii pentru persoana în cauză şi la unele conflicte de interese, în planul relaţiilor
dintre cele două state, a căror cetăţenie o are bipatridul.
Atât timp cât persoana bipatridă se găseşte pe teritoriul unuia dintre cele două state,
influenţa cetăţeniei celuilalt stat este, în general, redusă. Complicaţiile pot apare atunci când
bipatridul trece teritoriul celuilalt stat, a cărui cetăţenie o are. Dacă este bărbat, acesta poate fi
obligat, de exemplu, să execute serviciul militar, deşi el îşi îndeplinise această obligaţie faţă de
celălalt stat.
Situaţii conflictuale rezultând din bipatridie pot apare în legătură cu exerciţiul protecţiei
diplomatice de către unul din cele două state, a căror cetăţenie o are bipatridul, împotriva celuilat
stat. În asemenea situaţii, în practica internaţională a putut fi identificată o tendinţă generală de a
stabili şi favoriza, dintre cele două cetăţenii în conflict, pe cea reală şi efectivă sau aşa-zisa
“cetăţenie dominantă”.
Pentru a evita asemenea conflicte de cetăţenie statele încheie convenţii, de regulă
bilaterale prin care se stabilesc anumite reguli de opţiune urmărind eliminarea cauzelor care
conduc la bipatridie.
Conflictul negativ de cetăţenie rezultă, de asemenea, din nepotrivirile legislaţiilor
diverselor state în legătură cu dobândirea cetăţeniei. Este cazul indivizilor a căror situaţie nu poate
fi încadrată în câmpul de acţiune al acestor legislaţii şi care devin astfel apatrizi. Apatridia este
deci situaţia inversă în raport cu bipatridia. Ea caracterizează persoanele care nu au nici o
cetăţenie, ori pe acelea care îşi pierd cetăţenia originară, fără să dobândească cetăţenia altui stat.
Copiii unor părinţi apatrizi pot fi apatrizi şi ei, dacă se nasc pe teritoriul unui stat care aplică, în
acordarea cetăţeniei, criteriul ius sanguinis.
Apatridul, fiind lipsit de legătura juridică personală cu un stat, nu are faţă de acesta
obligaţiile care rezultă din această legătură; el este, în acelaşi timp, lipsit de orice protecţie, din
partea vreunui stat. Statele pe teritoriul cărora se găsesc apatrizi nu pot ignora însă prezenţa
acestora. Apatrizii, şa rândul lor, sunt obligaţi să respecte legilsaţia statului pe teritoriul căruia se
găsesc. În general, li se acordă un tratament similar cu acela aplicat străinilor. Spre deosebire de
aceştia, ei nu se bucură însă de protecţia diplomatică a unui alt stat şi pot fi astfel victime ale
anumitor discriminări, expulzări abuzive etc.
Pentru a reduce ori chiar a elimina cazurile de apatridie şi a limita consecinţele negatice
ale acestei situaţii, au fost elaborate unele convenţii internaţionale. Cele mai importante dintre
acestea sunt cele două Convenţii încheiate la New York în 1954 şi 1961, sub auspiciile ONU. Prin
aceste convenţii se recunoaşte dreptul oricărei persoane la o cetăţenie. Statele se angajează să nu
retragă cetăţenia copiilor născuţi pe teritoriul lor, din părinţi apatrizi.
Potrivit art. 1 din Convenţia din 1961, un stat ca acorda cetăţenia sa unei persoane
născute pe teritoriul său, care altfel ar fi apatrid, ţinând seama de vârsta şi condiţiile prevpzute de
dreptul naţional. Convenţia enumeră, de asemenea, condiţiile cărora acordarea cetăţeniei unui
apatrid le este subordonată.
Convenţia privind statutul apatrizilor din 1954 urmăreşte precizarea regimului acestora în
ţara de domiciliu, în raport cu regimul cetăţenilor şi cu cel aplicat străinilor şi circumscrie
principalele obligaţii ale apatrizilor. Dintre prevederile acestor convenţii reţinem:
1. fiecare apatrid are obligaţii faţă de ţara în care se găseşte, conformându-se
legilor şi regulamentelor sale, precum şi măsurilor pentru menţinerea ordinii
publice;
2. aplicarea convenţiei tuturor apatrizilor, fără discriminare privind rasa, religia
sau ţara de origine;
3. tratamentul aplicat apatrizilor să fie cel puţin la fel de favorabil ca acela
acordat propriilor cetăţeni, cu privire la libertatea practicării religiei lor şi
educaţia religioasă a copiilor lor;
4. acordarea apatrizilor a tratamentului aplicat, în general, strănilor.
Alte prevederi referitoare la statutul juridic al apatrizilor privesc bunurile mobile şi
imobile, dreptul la asociere, accesul la instanţele judecătoreşti, exercitarea unor activităţi
profesionale în diverse domenii.
Prin străin se întelege o persoană care se află pe teritoriul unui stat fără a acea cetăţenia
acestuia ci a unui alt stat. Sunt, de asemenea, asimilaţi străinilor persoanele fără cetăţenie
(apatrizi), ca şi refugiaţii. Regimul străinilor este, în principiu, stabilit de fiecare stat, care
determină prin legislaţia sa, ca şi prin actele administraţiei şi ale justiţiei, drepturile şi obligaţiile
străinilor condiţiile de intrare şi ieşire din ţară etc2.
Statutul juridic al strănilor nu se confundă, evident, cu cel acordat cetăţenilor statului
respectiv. Statul nu are asupra lor aceeaşi autoritate şi nici aceleaşi obligaţii. Persoanele din cele
două categorii nu au nici ele aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţiifaţă de statul ai căror resortisanţi
sunt, ori faţă de statul străin, pe teritoriul căruia se găsesc la un moment dat. Determinarea
conţinutului acestor drepturi şi obligaţii se face în toate cazurile prin legile interne ale fiecărui stat,
cu respectarea unor norme şi standarde internaţionale.
2
A.Bolintineanu, A.Năstase, B. Aurescu, Drept internaţional contemporan, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2001, p.74
În doctrină se subliniază că nu există o regulă generală de drept internaţional care să
oblige un stat să admită orice străin pe teritoriul său. În conformitate cu dreptul internaţional, în
afara cazurilor când este obligat printr-un tratat internaţional, statul nu este dator sp admită orice
străin pe teritoriul său sau să nu-l expulzeze. La fel, dreptul internaţional nu impune o perioadă
determinată de şedere a străinilor o dată admişi în teritoriul unui stat Cu toate acestea, fiecare stat
tratează aceste probleme cu mare grijă: prohibirea intrătii străinilor, ca şi expulzările nejustificate,
pot fi privite de alte state ca provocări sau acte inamicale la adresa lor şi pot genera măsuri de
retorsiune. S-a ajuns astfel să se reţină în această materie umrătoarele orientări:
1. un stat are datoria să admită intrarea oricărui străin în teritoriul său, dar
poate condiţiona această intrare. Astfel, un stat poate refuza admiterea pe
teritoriul său a unor categorii de străini, consideraţi ca indezirabili, ca de
exemplu persoane ce consumă sistematic stupefiante, suferă de boli
contagioase sau altele.
2. un stat este îndreptăţit să expulzeze orice străin, dar pentru motive
temeinice.
În termeni generali, prin refugiat se înţelege o persoană care caută să se sustrag unor
condiţii sau împrejurări din ţara sa de origine, pe care le consideră insuportabile şi să se găsească
adăpost şi protecţie în altă ţară. Motivele păstrării ţării de origine pot fi: opresiune; persecuţie;
ameninţarea vieţii sau libertăţii; sărăcie chinuitoare; război sau lupte civile; dezastre naturale
(cutremure, inundaţii, secetă, foamete).
Continuându-se preocupările Societăţii Naţiunilor prinvind protecţia refugiaţilor sub
egida ONU s-a adoptat, în 1951, Convenţia referitoare la statutul refugiaţilor, intrată în vigoare în
1954. Acestea definesc refugiatul ca orice ”persoană care în urma unor temeri justificate de a fi
persecutată, pe motive de rasă, religie naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau
opinie publică, se găseşte în afara ţării sale de origine şi nu poate, sau din cauza acestor temeri
nu doreşte să revină în această ţară”.
3
I.Retca, Extrădarea propriilor cetăţeni, revista Dreptul, nr. 8/2004, p.207
Deşi definiţia Convenţiei din 1951 a fost larg adoptată în raporturile internaţionale
observăm totuşi, că ea nu acoperă catgorii importante de persoane care îşi părăsesc ţara şi care
contituie, în ultima vreme, cele mai numeroase grupuri de persoane ce revendică statutul de
refugiat. În câmpul de aplicare a Convenţiei şi Protocolului, care asigură refugiaţilor protecţie şi
asistenţă, nu intră persoanele ce sunt considerate că reprezintă “refugiaţii economici” şi nici acelea
ajunse în această situaţie în urma unor conflicte armate, internaţionale sau interne. S-a considerat
că soluţia pentru “refugiaţii economici” urmează să fie găsită mai degrabă prin dezvoltare
economică şi ajutor internaţional în ţara de origine, decât prin acordarea de azil şi că protecţia
categoriei de persoane care îşi părăsesc ţara în urma conflictelor armate este asigurată prin alte
intrumente internaţionale, în special Convenţia de la Geneva din 1949 privind protecţia victimelor
războiului şi Protocolul adiţional din 1977 privind protecţia victimelor conflictelor armate
internaţionale.
Regimul juridic al refugiaţilor în România are la bază prevederile art. 18 al
Constituţiei României, în virtutea cărora:
“(1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală
a persoanelor şi averilor garantate de Constituţie şi de alte legi.
(2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a
convenţiilor internaţionale la care România este parte. “
Acest regim rezultă din aplicarea prevederilor Convenţiei privind statutul refugiaţilor din
1951 şi a Protocolului din 1976, lacre România a aderat prin Legea nr. 46/1991, precum şi din
dispoziţiile Ordonanţei de Guvern nr. 102/2000, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa nr.
13/2002 şi prin Ordonanţa nr. 43/2004. În linii generale, aceste intrumente juridice corespund si
aquis-ului comunitar, având prevederi similare legislaţiei statelor membre ale Uniunii Europene.
Potrivit legilasţiei actuale, formele de protecţie de care se pot bucura străinii în ţara noastră sunt:
statutul de refugiat, protecţie umanitară condiţionată şi protecţie umanitară temporară.
Statutul de refugiat reprezintă cea mai înaltă formă de protecţie şi se acordă, la cerere,
străinului care, în urma unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat, pe considerente de rasă,
religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinie publică, se află în afara ţării
sale de origine şi nu poate primi, sau ca urmare a acestei temeri nu doreşte protecţia acestei ţări.
Potrivit legii române statutul de refugiat este refuzat străinului aflat într-una din
următoarele situaţii:
1. a comis o infracţiune contra păcii şi omenirii ori o infracţiune la care se referă
convenţiile internaţionale la care România este parte;
2. a comis o infracţiune gravă de drept comun în afara României, înainte de a fi admis
pe teritoriul acesteia;
3. a comis fapte care sunt contrare scopurilor şi principiilor enunţate în Cartea
Organizaţiilor Naţiunilor Unite.
Protecţia umanitară condiţionată are în vedere străinii cărora nu li se poate acorda
statutul de refugiat dar a căror viaţă ar fi pusă în pericol în cazul returnării în ţările de origine,
întrucât fie au săvârşit fapte pentru care riscă o condamnare la pedeapsa cu moartea, cu condiţia ca
legea ţării lor să prevadă o asemenea pedeapsă pentru acele fapte şi aceasta să fie aplicabilă, fie
riscă să fie supuşi la tortură sau tratamente inumane sau degradante, ori din cauza apartenenţei lor
la o catgorie defavorizată de persoane, pot fi expuşi unor pericole de natură să le aducă atingere
vieţii, integrităţii corporale şi libertăţii.
Protecţia umanitară temporară are în vedere protejarea de consecinţele conflictelor
militare a persoanelor deplasate, din rândul populaţiei civile, provenind din zonele de conflict.
Protecţia este acordată numai pe durata conflictului şi priveşte numai persoanele deplasate, din
rândul populaţiei civile, în urma unor conflicte în care România nu este angajată.
Procedura pentru acordarea statutului de refugiat, cunoaşte două forme:
Procedura ordinară cuprinde o cale administrativă şi una judecătorească. Calea
judecătorească intervine atunci când solicitantului i s-a refuzat, de către Oficiul Naţional pentru
Refugiaţi (ONR) din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, acordarea statutului de
refugiat pe cale administrativă. Pentru analiza cererilor primite, ONR are la dispoziţie 30 de zile,
dar în cazul în care pentru soluţionarea unor situaţii mai grele este nevoie de date suplimentare mai
poate dispune de încă 30 de zile. Admiterea sau respingerea cererilor de acordare a Statutului de
refugiat se face prin hotărâre care se comunică solicitantului, în scris. Dacă hotărârea instanţei prin
care s-a respins plângerea rămâne definitivă ea este executorie; ceea ce înseamnă că străinul
trebuie să părăsească teritoriul României în termen de 15 zile de la comunicare.
Procedura accelerată se referă la cererile evident nefondate. Acestea sunt formulate de
persoane care prin activităţile lor prezintă un pericol pentru siguranţa ori ordinea publică în
România sau provin dintr-o ţară unde nu există risc serios de persecuţie. Se mai aplică această
procedură şi solicitanţilor care au comis infracţiuni pentru care legea română refuză, după cum s-a
arătat mai sus, acordarea statutului de refugiat.
În procedura accelerată, analizarea cererii şi pronunţarea hotărârii trebuie să se realizeze în
termen de 3 zile. În cazul depunerii unei plângeri în instanţă împotriva refuzului acordării
statutului de refugiat, instanţa trebuie să ia o decizie motivată în 10 zile. Hotărârea instanţei este
definitvă şi irevocabilă.
Drepturile şi obligaţiile persoanelor care au dobândit una din formele de protecţie
prevăzute de legea română se referă la: asigurarea, pentru refugiaţi, a mijloacelor necesare unui trai
decent prin sprijin în găsirea, în primul rând, a unui loc de muncă, asigurarea accesului la
programele de asistenţă socială, medicală, diferite forme ale învăţământului de stat, locuinţe
sociale, sprijin pentru reunificarea familiei, învăţarea limbii române şi a unei meserii, ori începerea
unei afaceri. Legea română garantează refugiatlui dreptul la libera circulaţie, la practicarea propriei
religii, dreptul de acces la justiţie, în condiţii de egalitate cu cetăţenii români.
Străinul care obţine statutul de refugiat în România este obligat să se supună legislaţiei
române şi comvenţiilor internaţionale referitoare la statutul refugiaţilor, la care România este parte.
Dacă în urma încetării, retragerii sau anulării uneia din formele de protecţie acordată, fostul
beneficiar rîmâne în continuare pe teritoriul României, acesta se supune prevederilor legale privind
regimul juridic al străinilor în ţara noastră.
CAPITOLUL V TRATATELE INTERNAŢIONALE
Convenţia de la Viena din 1969 defineşte tratatul internaţional ca fiind un acord “încheiat
în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într – un instrument
unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară”.
Atât în practica, cât şi în ştiinţa dreptului internaţional, sunt folosite mai multe denumiri
pentru actul juridic, care este tratatul internaţional.
Între denumirile întâlnite cel mai frecvent sunt: tratatul; convenţia; acordul; pactul;
protocolul; declaraţia; gentlemen”s agreement. De asemenea, se întâlneşte: aranjamentul; schimbul
de note; modus vivendi; compromisul; carta; actul general; statutul etc.
Tratatul este denumirea tipică la care se recurge pentru a defini înţelegerile bilaterale sau
multilaterale foarte importante; convenţia defineşte o înţelegere între state într - un domeniu
special; acordul este un termen general, desemnând mai ales înţelegerile din domeniul economic,
financiar, cultural etc. Frecvent, această denumire se foloseşte pentru înţelegerile comerciale;
pactul defineşte înţelegerile care implică o anumită solemnitate; protocolul este, de regulă, un act
accesoriu la un tratat, dar poate desemna şi o înţelegere de - sine – statătoare; declaraţia este un act
prin care două sau mai multe state îşi precizează poziţia într- o problemă politică, economică,
socială; gentlemen”s agreement reprezintă un accord survenit în formă verbală între două sau mai
multe state.
Aranjamentul este înţelegerea survenită între două sau mai multe state într-o problemă de
interes pentru ele; schimbul de note constă într-un schimb de scrisori sau declaraţii scrise- cu texte
identice- dând expresie acordului părţilor într- o problemă dată; modus vivendi reprezintă o
înţelegere provizorie, pe care părţile intenţionează să o consemneze, ulterior, într- un tratat;
compromisul este acordul dintre state privind trimiterea spre rezolvare unei instanţe arbitrare şi
judiciare internaţionale a unei probleme litigioase; carta este un act juridic căruia parţile îi conferă
o însemnătate deosebită; actul general sau actul final reprezintă un acord multilateral într- un
domeniu care constituie documentul prin care sunt consemnate înţelegerile la care s-a ajuns la o
Conferinţă internaţională; statutul este actul juridic care are un character constitutive.
Denumirile diferite care sunt date tratatelor internaţionale nu influienţează forţa lor
juridică. După cum am văzut, însă, aceste denumiri au o anumită semnificaţie, iar unele indică o
anume solemnitate pe care părţile vor să o dea acordului ( tratatului ) pe care l- au încheiat.
Statele sunt subiecte directe şi nemijlocite ale dreptului internaţional, cu capacitate deplină,
indiferent de întinderea lor teritorială, mărimea populaţiei, stadiul de dezvoltare.
În ceea ce priveşte clasificarea tratatelor, s- au adoptat următoarele criterii de clasificare:
A. după numărul de participanţi:
- tratate bilaterale ( încheiate de două state sau organizaţii internaţionale );
- tratate multilaterale ( la care participă mai mult de două subiecte de drept internaţional );
unele tratate au o parte colectivă ( la care participă mai multe state ) cum sunt tratatele de
pace, ele sunt în esenţă tratate bilaterale.
B. după termenul de valabilitate:
- tratate cu termen şi cu aplicare limitată, până la o anumită dată;
- tratate fără termen sau a căror expirare nu este legată de o anumită dată ( de exemplu,
tratatele privind protecţia victemelor de război );
- tratate cu termen, dar cu posibilitatea prelungirii prin tacită reconducţie, dacă o parte nu- l
denunţă intr-un termen.
C. după criteriul posibilităţii de aderare:
- tratate deschise ( marea majoritate a tratatelor multilaterale );
- tratate închise, la care alte state nu pot adera dacât cu consimţământul statelor participante (
de exemplu, Tratatul Nord- Atlantic ).
D. după criteriul conţinutului:
- tratate politice,
- tratate economice, tratate culturale,
- tratate în probleme juridice, ş.a.
Tratatele politice sunt printre cele mai importante, reglementând probleme legate de
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
Din această categorie fac parte fac parte:
- tratatele de alianţă, prin care statele îşi asumă obligaţia reciprocă de a acţiona în comun,
cu toate sau numai cu o parte a forţelor lor armate, în scopul apărării; pot fi permanente
sau temporare, generale şi speciale; alianţe “ofensive” ar fi contrare unei norme
imperative a dreptului internaţional; interzicerea recurgerii la forţă sau la ameninţarea
cu forţa;
- tratatele de asistenţă mutuală, prin care statele se angajează să- şi acorde reciproc ajutor
militar, în cazul în care unul dintre ele este victime unui atac armat;
- acordurile regionale de asistenţă mutuală sunt acorduri între statele din aceeaşi regiune,
prin care părţile se obligă să- şi acorde ajutor reciproc împotriva agresiunii ( de
exemplu, Pactul Nord- Atlantic sau Tratatul de la Varşovia ); se deosebesc de acordurile
regionale, care ar urma să adopte acţiuni pe plan regional pentru menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale, în sensul articolului 52 din Cartă;
- pactele şi tratatele de neagresiune, prin care părţile se angajează să se abţină de la orice
atac armat în relaţiile reciproce, sau de la sprijinirea unui agresor;
- tratatele de neutralitate, prin care se instituie fie neutralitatea permanentă, fie cea în
timp de război;
- tratatele de pace, prin care se pune capat unei stari de război şi se restabilesc relaţii
normale, de pace, între statele aflate în conflict;convenţii cu privire la definirea
agresiunii, prin care s-au convenit elementele esenţiale ale noţiunii de agresiune.
Acordurile economice cuprind mai multe tipuri de acorduri:
- convenţii comerciale, prin care statele îşi acordă reciproc un anumit regim politic-
comercial, mai ales un regim vamal, referitor la import, export, transit şi depozitare de
mărfuri; asemenea tratate prevăd principiul clauzei naţiunii celei mai favorizate,
conform căruia fiecare stat parte acordă celuilalt condiţii comerciale la fel de favorabile
ca oricărui stat terţ sau un regim preferenţial, prin care statele îşi acordă concesii
speciale; în aceeaşi categorie intră şi tratatele prin care se crează zone vamale sau zone
ale liberului schimb.
Acordurile culturale şi de colaborare tehnico- ştiinţifică cuprind:
- acorduri de colaborare şi schimburi culturale;
- programe de schimburi culturale;
- acorduri privind deschiderea de centre culturale, biblioteci, institute şi altele.
Acordurile în problemele juridice cuprind:
- tratete de asistenţă juridică în cauze civile, penale şi familiale;
- convenţii consulare;
- convenţii de extrădare;
- convenţii pentru scutirea de vize sau simplificarea acordării acestora.
Elementele tratatelor internaţionale
Orice tratat trebuie să conţină unele elemente esenţiale pentru a fi valabil şi a crea norme
juridice. El poate conţine şi elemente accesorii, care nu sunt însă necesare pentru a stabili
valabilitatea lui. Deci, fiecare din elementele esenţiale trebuie să îndeplinească anumite condiţii,
pentru ca tratatul să fie valabil.
Părţile tratatului trebuie să fie subiecte de drept internaţional, şi anume state, organizaţii
internaţionale şi, în anumite cazuri, naţiuni care luptă pentru eliberare, mişcări de eliberare sau
beligeranţi. Statele pot încheia tratate în calitate de subiecte unitare, state federale sau părţi
componente ale unor state federale, dacă acest lucru este prevăzut în constituţie sau acordul
federaţiei. Organizaţiile internaţionale încheie tratate în limitele competenţelor acordate de statele
membre. Nu sunt tratate documentele intervenite între stat şi persoane fizice sau juridice, sau între
persoane juridice din diferite state.
Voinţa părţilor trebuie să fie exprimată în mod liber pentru ca tratatul să fie valabil. În caz
contrar, se ridică problema nulităţii sau anulării tratatului.
Astfel, potrivit Convenţiei de la Viena din 1969, un stat poate invoca eroarea de viciu de
consinţământ, dacă eroarea se referă la un fapt ( o situaţie ) pe care el îl consideră existent la data
încheierii tratatului şi care a reprezentat pentru el un motiv esenţial al consimţământului de a
încheia tratatul respectiv.
De asemenea, un stat poate să invoce dolul ca viciu de consimţământ, dacă a fost
determinat să încheie un tratat prin conduita frauduloasă a altui stat participant la negocieri. În
acelaşi mod, poate fi invocată corupţia reprezentantului său, prin acţiunea directă sau indirectă a
unui stat participant la negocieri, dacă încheierea unui tratat a fost obţinută în urma coruperii
reprezentantului. Alte vicii de consimţământ privesc cazul în care are loc o încălcare evidentă a
unei dispoziţii importante de drept intern privind competenţa de a încheia tratate, sau o încălcare a
unei restricţii speciale a competenţei unui reprezentant de a- şi da consimţământul la un tratat,
restricţie care a fost adusă la cunoştinţa celorlante state participante la negociere.
Un stat parte poate invoca aceste vicii de consimţământ drept cauze de nulitate sau poate
accepta valabilitatea tratatului fie în mod expres, fie prin conduita sa.
În cazul constrângerii asupra reprezentantului unui stat, prin care se obţine consimţământul
de a fi legat printr- un tratat, acest tratat este lipsit de orice efect juridic. De asemenea, este nul un
tratat a cărui încheiere este obţinută prin folosirea forţei sau a ameninţării cu forţa. În aceste cazuri
este vorba despre tratate lovite de nulitate, statele în cauză putând oricând să invoce nulitatea lor.
O problemă se ridică cu privire la tratatele de pace, doarece acestea sunt impuse tărilor
învinse. Pornind de la faptul că folosirea forţei şi ameninţării cu forţe este interzisă, se poate
susţine că sunt valabile tratatele de pace impuse unui stat agresor, dar trebuie considerate nule aşa-
numitele tratate de pace impuse de un stat agresor statului victimă.
Obiectul tratatului internaţional îl reprezintă raporturile juridice internaţionale create prin
normele stabilite prin tratat.
Obiectul tratatului trebuie să fie posibil şi licit. Pentru a fi licit, tratatul respectiv trebuie să
nu fie în conflict cu o normă imperativă de drept internaţional, respectiv o normă de la care nici o
derogare nu este permisă. Între aceste norme sunt principiile fundamentale ale dreptului
internaţional, libertatea mărilor, normele dreptului războiului, interzicera genocidului şi
sclavajului, ca şi unele din drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
Elementele accesorii ale tratatelor sunt tremenul şi condiţia.
Termenul este un eveniment viitor şi sigur, de care depinde intrarea în vigoare sau
expirarea unui tratat. Termenul la împlinirea căruia intră în vigoare un tratat se numeşte termen
suspensiv, iar cel la împlinirea căruia încetează un tratat se numeşte rezolutoriu.
Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde începerea sau încetarea
executării obligaţiilor prevăzute de un tratat; condiţia poate fi suspensivă sau rezolutorie.
CAPITOLUL VI
TRATATUL DE INSTITUIRE A UNEI CONSTITUŢII PENTRU EUROPA
4
A se vedea J.V.Louis, Les projets de constitution dans l’histoire de la construction europeenne, în P.Magnette (ed) –
„La Constitution de l’Europe”, Editions de l’Universite de Bruxelles, 2000, p.41-52.
5
Tratatul de la Maastricht.
6
A se vedea şi A.Fuerea, Constituţia Uniunii Europene. Tratat constitutiv sau lege fundamentală?, Revista de Drept
Public, nr.3/2004, p.97.
viitorul Europei7, reprezentând o formă inedită şi originală, semi-guvernamentală şi semi-
parlamentară de elaborare a unui document unitar.
Potrivit Declaraţiei de la Laeken, Convenţia “va avea drept misiune examinarea problemelor
esenţiale pe care le ridică dezvoltarea viitoare a Uniunii şi căutarea diferitelor răspunsuri posibile”.
Un element deosebit de important care trebuie menţionat a fost acela că forumul a fost
denumit „Convenţie”, tocmai pentru a sublinia caracterul său atotcuprinzător şi participarea la
lucrările sale atât a unor reprezentanţi ai guvernelor şi parlamentelor statelor membre şi a ţărilor
candidate (28 de state, inclusiv Turcia), cât şi ai Comisiei şi Parlamentului European.
Metoda Convenţiei a fost un succes, deoarece a reuşit să dea un răspuns ambiţios
problemelor menţionate în Declaraţia de la Laeken, graţie reprezentativităţii sale, spiritului deschis
şi transparent al lucrărilor şi colaborării strânse cu societatea civilă. Convenţia a consacrat ca actori
principali ai dezbaterii privind viitorul Europei cei doi poli prin care se legitimează Uniunea
Europeană - statele membre şi cetăţenii acestora.
În cadrul acestui for de dezbateri, pentru prima dată în istorie statele membre şi ţările
candidate au fost reprezentate în condiţii de egalitate: delegaţiile naţionale au fost alcătuite dintr-
un reprezentant al guvernului şi doi reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, fiecare dintre
membrii delegaţiei având câte un supleant.
De asemenea, la dezbaterile din cadrul Convenţiei au participat şi doi membrii ai Comisiei
Europene, 16 parlamentari europeni, câte trei observatori din partea Comitetului Regiunilor,
Comitetului Economic şi Social şi partenerilor sociali, şase reprezentanţi ai regiunilor Europei şi
un reprezentant al instituţiei Ombudsman-ului.
Convenţia, inaugurată în luna februarie 2002, şi-a desfăşurat lucrările 16 luni, timp în care
au avut loc 26 de şedinţe plenare (de două sau trei zile), în cadrul cărora s-au prezentat peste 1800
de intervenţii.
Dezbaterea privind viitorul Europei a început într-un moment în care încrederea populaţiei
în instituţiile comunitare se afla la cote scăzute. Astfel, veto-ul irlandez din 2001 privind ratificarea
Tratatului de la Nisa a reprezentat un semnal de alarmă. El nu a fost un act de respingere a
extinderii Uniunii Europene, ci un reflex de apărare a cetăţeanului în faţa unor decizii care i se
aplică, dar la adoptarea cărora nu a fost consultat şi pe care nu le înţelege întotdeauna datorită
complexităţii tehnice. Acesta a fost un avertisment că Europa unită şi integrată nu se construieşte
7
Convenţia a fost folosită pentru prima dată de Uniunea Europeană cu ocazia redactării Cartei Drepturilor
Fundamentale a UE.
după un model abstract conceput la Bruxelles sau în cancelariile politico-diplomatice, ci ţinând
cont de realitatea europeană concretă.8
La lucrările Convenţiei privind viitorul Europei au luat parte ca participanţi 105 membri,
dintre care un număr de 13 au făcut parte din prezidiul acestei reuniuni.
Prezidiul care a condus lucrările Convenţiei Europene a fost format din preşedinte, în
persoana fostului şef de stat francez Valéry Giscard d’Estaing, doi vicepreşedinţi, ambii foşti
prim-miniştri, belgianul Jean Luc Dehaene şi italianul Giuliano Amato, reprezentanţi
guvernamentali ai statelor care au asigurat preşedinţia Consiliului Uniunii Europene pe perioada
mandatului Convenţiei (Spania, Danemarca şi Grecia), comisarii europeni Michel Barnier şi
Antonio Vitorino, doi reprezentanţi ai Parlamentului European, respectiv Klaus Hansch şi Inigo
Mendez de Vigo şi doi reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, respectiv Gisela Stuart (Marea
Britanie) şi John Bruton (Irlanda).
Delegaţia României a fost formată din reprezentantul Guvernului în persoana doamnei
Hildegard Puwak (supleant Ioan Jinga, urmat de Constantin Ene), senatorul Liviu Maior, înlocuit
cu Alexandru Athanasiu (supleant Peter Eckstein Kovacs) şi deputatul Puiu Haşotti (supleant
Adrian Severin)9.
Între 9-12 iulie 2002 a funcţionat şi un Forum al Tineretului, care a dezbătut importante
probleme, concomitent cu problemele dezbătute în cadrul Convenţiei, adoptând un text final.
8
I.Jinga, Convenţia privind viitorul Europei: în căutarea arhitecturii UE de mâine, Revista română de Drept
Comunitar, nr. 1/2003, p.37.
9
Prin reprezentanţii săi la Convenţie România a optat fie pentru păstrarea sistemului preşedinţiei rotative între statele
membre (Puwak, Haşotti, Ene), fie propunând o dublă contraalternativă (Severin) pentru respingerea ideii unui
Preşedinte permanent al Consiliului. Această contraalternativă constă, pe de o parte, în instituirea unei preşedinţii duale
(Preşedintele Comisiei acţionând şi ca Preşedinte al Consiliului) şi pe de altă parte, în exercitarea Preşedinţiei
Consiliului, prin rotaţie, de către o Troika, formată din reprezentanţii aleşi ai statelor mari, medii şi mici.
Părerile au fost împărţite în ceea ce priveşte componenţa şi dimensiunile Comisiei: fie o Comisie cu un număr restrâns
de Comisari, dar cu o legitimitate democratică directă (Severin), fie o Comisie în care toate statele membre să aibă
garanţia unei reprezentări egale (Puwak, Haşotti, Ene).
În ceea ce priveşte reforma Parlamentului European, România a susţinut generalizarea procedurii codeciziei şi
conferirea de competenţe Preşedintelui Comisiei, pentru a evita anumite blocaje instituţionale. În opinia lui Adrian
Severin executivul trebuie să se supună controlului parlamentar şi la nivel naţional. Ca o garanţie a intereselor locale şi
naţionale deopotrivă, Adrian Severin a lansat propunerea creării unei a doua Camere a Parlamentului European având în
componenţă şi reprezentanţi ai structurilor regionale şi locale. Aceasta ar modera deciziile camerei politice a
Parlamentului şi ar consolida legitimitatea Uniunii. În opinia lui Puiu Haşotti o astfel de soluţie ar putea genera însă
riscul complicării suplimentare a unui cadru instituţional deja complex.
Lucrările Convenţiei s-au desfăşurat în trei etape, după cum urmează: februarie-decembrie
2002 – faza de consultare, de exprimare a opiniilor membrilor Convenţiei şi a societăţii civile;
ianuarie-iunie 2003 – redactarea variantelor de răspuns la problemele care au constituit agenda
Convenţiei şi realizarea formei finale a propunerilor înaintate Conferinţei Interguvernamentale;
2003 – Conferinţa Interguvernamentală, în cadrul căreia s-au adoptat deciziile finale de reformare
a Uniunii.
Dezbaterea propriu-zisă a fost organizată în paralel cu sesiunile plenare ale Convenţiei, în
cadrul grupurilor de lucru sau al grupurilor de analiză, fiecare dintre aceste grupuri fiind condus de
un membru al Prezidiului şi axat pe o serie de teme specifice .
Grupul I – Principiul Subsidiarităţii – a dezbătut modul în care poate fi aplicat acest
principiu, astfel încât, exceptând domeniile în care are competenţă exclusivă, Uniunea să intervină
numai atunci când acţiunile sale sunt mai eficiente decât acţiunile la nivel naţional, regional sau
local. O altă problemă dezbătută în cadrul grupului a vizat caracterul juridic sau politic al acestei
proceduri.
Grupul II – Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene – s-a concentrat în
special pe două aspecte, respectiv modalităţile şi consecinţele încorporării Cartei în Tratatul
Constituţional, precum şi modalităţile posibilei aderări a acesteia la Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului.
Încorporarea în Tratatul Uniunii a Cartei Drepturilor Fundamentale, dezvoltarea unui
”spaţiu comun de justiţie” şi a unui “ spaţiu comun de poliţie” constituie repere esenţiale ale
identităţii europene, contribuind la reducerea deficitului democratic şi la construirea unei autentice
“Europe a cetăţeanului”.
Grupul III – consacrat Personalităţii Juridice a Uniunii Europene – s-a confruntat cu
probleme precum consecinţele recunoaşterii explicite a personalităţii juridice a Uniunii,
consecinţele fuzionării personalităţii juridice a Uniunii cu aceea a Comunităţii şi, nu în ultimul
rând, impactul asupra simplificării Tratatelor.
Grupul IV – Rolul Parlamentelor Naţionale – s-a concentrat pe examinarea a trei aspecte:
rolul acestor instituţii în monitorizarea activităţii guvernelor, rolul parlamentelor naţionale în
monitorizarea aplicării subsidiarităţii precum şi rolul şi funcţionarea reţelelor multilaterale care
implică parlamentele naţionale la nivel european.
Grupul V – Competenţe Complementare – a avut misiunea de a identifica măsurile de
sprijin ale Uniunii în zone în care statele membre sunt deplin competente. În cadrul raportului final
al grupului de lucru s-a hotărât schimbarea grupului din „Competenţe Complementare” în „Măsuri
de Sprijin”.
În cadrul Grupului VI – Guvernarea Economică – s-au analizat în detaliu probleme legate
de politica monetară, politica economică şi aspecte instituţionale la nivelul Uniunii Europene. În
încercarea grupului de a identifica posibile elemente care ar putea fi incluse în Tratatul
Constituţional s-a recomandat ca obiectivele economice şi sociale ale Uniunii să fie stipulate în
Tratat.
Grupul VII – Acţiunea Externă – analizând intervenţia Uniunii Europene pe plan
internaţional a identificat elemente precum interese comune, obiective şi principii, competenţe,
coerenţa şi eficienţa acţiunilor pe structuri, instrumente şi proceduri de luare a deciziilor.
Raportul final al Grupului VIII – Apărare – a fost structurat în două părţi: prima cuprinde
contextul legal şi dezvoltarea politicii europene de apărare şi securitate în urma Consiliului
European de la Koln (1999), a doua însumează recomandările grupului de lucru.
Grupul IX – Simplificare – a avut sarcina de a găsi modalităţile prin care procedurile şi
instrumentele Uniunii Europene pot deveni mai coerente şi mai accesibile cetăţenilor.
Raportul final al Grupului de lucru X – Libertate, Securitate şi Justiţie – cuprinde proceduri
legislative, modalităţi de cooperare operaţională în vederea eradicării criminalităţii transfrontaliere
pentru a asigura libertatea şi siguranţa cetăţenilor Uniunii.
Concluziile Grupului XI – Europa Socială – rezultă în urma unei analize amănunţite a
aspectelor sociale care trebuie specificate în Tratatul Constituţional, precum valorile, obiectivele
sociale, competenţele Uniunii în domeniul social, rolul partenerilor sociali şi coordonarea
diverselor procese economice şi sociale.
Pentru a extinde şi mai mult dezbaterea şi a-i asocia ansamblul cetăţenilor, o sesiune
plenară a Convenţiei a fost consacrată dialogului cu societatea civilă. Grupurile de contact, create
pe modelul grupurilor de lucru, au permis organizaţiilor societăţii civile să-şi exprime punctul de
vedere. În acest sens, a fost deschis un Forum, pentru ca aceste organizaţii (parteneri sociali, medii
economice, ONG-uri, medii academice etc.) să îşi poată depune contribuţiile la dezbaterea privind
viitorul Uniunii pe un site Internet creat în acest scop.
Una din sarcinile cheie ale Convenţiei a fost de a organiza viitoarea uniune politică,
formată din 25-27 de state, pornind de la structura gândită de fondatori pentru o comunitate
economică formată din şase state.
Uniunea rămâne un sistem mixt care împrumută din modelele „federaţie”, „confederaţie”,
Convenţia propunându-şi să formalizeze această realitate în cadrul prevederilor cuprinse în
Tratatul Constituţional. Triunghiul instituţional format din Consiliul Uniunii Europene – care
reprezintă interesele statelor membre, Parlamentul European – care reprezintă populaţia Uniunii
Europene şi Comisia – care exprimă şi promovează interesele comune ale Uniunii Europene, va
trebui să reflecte pe mai departe acest echilibru al puterilor, conform căruia nici o instituţie nu
trebuie să fie subordonată alteia.
Deţinerea timp de şase luni, prin rotaţie, a Preşedinţiei UE a reprezentat una dintre cele mai
dezbătute probleme în cadrul Convenţiei, argumentul principal deoarece Uniunea Europeană nu
poate funcţiona fără un executiv vizibil şi identificabil, a cărui autoritate să fie recunoscută atât în
plan european, cât şi internaţional.
Foarte multe opinii au exprimat temerea privind eficienţa actualului sistem al Preşedinţiei
într-o Europă cu 25-27 de membri, deoarece, după extindere, fiecare ţară ar trebui să deţină această
funcţie o dată la 12,5 – 13,5 ani. Deoarece priorităţile se vor schimba de la o Preşedinţie la alta, în
funcţie de statul membru care deţine această funcţie, priorităţile generale, specifice Uniunii
Europene ar avea de suferit. Dezbaterile au mai evidenţiat faptul că deţinerea acestei funcţii
implică sarcini administrative şi organizaţionale masive, cărora o ţară mică le-ar putea face faţă
mai greu.
Propunerea franco-germană, făcută publică la 15 ianuarie 2003 de către preşedintele
Jacques Chirac şi cancelarul Gerhard Schroeder, a avut în vedere înlocuirea preşedinţiei prin
rotaţie cu un Preşedinte permanent al Uniunii Europene, ales de către membrii Consilului
European, pentru o perioadă de cinci ani sau 2,5 ani, cu posibilitatea realegerii. Cei doi susţineau
că funcţiile principale ale preşedintelui vor fi legate în principal de pregătirea, conducerea şi
animarea lucrărilor Consiliului European şi de monitorizare a execuţiei deciziilor sale. De
asemenea, el ar reprezenta Uniunea Europeană pe scena internaţională cu ocazia întâlnirii şefilor
de stat sau de guvern, fără a prejudicia activitatea Comisiei şi a Preşedintelui său. Conform acestei
propuneri „o preşedinţie stabilă, într-o Europă extinsă, este indispensabilă pentru continuitatea,
stabilitatea şi vizibilitatea Uniunii Europene”. Totodată, Preşedintele Comisiei ar trebui să fie ales
de către Parlamentul European şi aprobat de către Consiliul European, cu o majoritate calificată.
Propunerea franco-germană a consacrat, în principal, preeminenţa Consiliului European,
care va indica marile orientări politice şi strategice ale Uniunii, în special în domeniul politicii
externe şi de securitate, împreună cu Comisia europeană.
Această propunere a găsit susţinători în rândul ţărilor mari, precum Spania şi Marea
Britanie, însă ţările mici au privit-o cu multă rezervă, chiar ostilitate. Ţările mici ca Finlanda,
Austria, Portugalia, Grecia precum şi ţările care au aderat recent la Uniune au propus o Europă de
tip federal, în cadrul căreia să funcţioneze o Comisie puternică, în măsură să protejeze mai bine
interesele statelor membre. Conform „federaliştilor”, întărirea Consiliului ar fi în detrimentul
instituţiilor comunitare. Consiliul European va trebui să traseze marile politici generale, să menţină
şi să asigure egalitatea de tratament între state prin continuarea exercitării rotaţiei semestriale la
nivelul Consiliului European. Drept urmare, ar trebui menţinută preşedinţia rotativă, iar sarcinile
executive ar trebui împărţite cu instituţia Comisiei. Preşedintele Comisiei ar trebui să fie ales de
Parlamentul European prin vot popular. Statele mici au rămas ataşate principiului egalităţii cu
statele mari, preşedinţia prin rotaţie dându-le sentimentul exercitării unui rol important în Consiliu
şi în Comisie. Considerând că asumarea Preşedinţiei prin rotaţie semestriale şi desemnarea unui
comisar din fiecare stat membru ar reprezenta o recunoaştere solemnă a apartenenţei lor la
Uniunea Europeană, toate aceste ţări au fost de acord că nerespectarea punctului lor de vedere ar
duce inevitabil la slăbirea Comisiei şi ar da prea multă putere statelor mari, percepute ca un
Directorat.
O altă opinie10 exprimată a fost cea a unificării preşedinţiei Consiliului European cu cea a
Comisiei. Conform susţinătorilor acestei soluţii, noua Preşedinţie ar putea permite separarea
funcţiilor executive ale Consiliului de cele legislative şi contopirea tuturor funcţiilor de conducere
într-o singură preşedinţie.
În cadrul Consiliului European de la Atena, din 16 aprilie 2003, preşedintele Convenţiei,
Valery Giscard d’Estaing, arăta că, deşi în ceea ce priveşte propunerea de creare a unui post de
ministru al afacerilor externe există un acord unanim, în ceea ce priveşte problematica preşedinţiei
rotative opiniile difereau în continuare foarte mult. În ciuda protestelor statelor mici şi a noilor
state membre, acesta şi-a exprimat suportul său deplin pentru crearea unui post permanent de
Preşedinte al Uniunii Europene.
Prezentarea proiectului Tratatului Constituţional în cadrul Consiliului European de la
Salonic, desfăşurat în perioada 19-20 iunie 2003, a constituit încheierea lucrărilor Convenţiei
privind viitorul Europei. Proiectul revizuit şi completat al Tratatului a fost publicat la 18 iulie
2003.
Conferinţa Interguvernamentală pentru adoptarea Tratatului de instituire a unei Constituţii
pentru Europa a fundamentat ideea că adoptarea unei Constituţii Europene va reprezenta cu
siguranţă un pas important pentru ca Uniunea Europeană - în formatul său extins – să devină un
actor global. Cu acest prilej, s-a considerat că proiectul de Tratat Constituţional redactat de
Convenţie marchează o etapă istorică în direcţia realizării obiectivelor integrării europene,
decizându-se convocarea unei Conferinţe Interguvernamentale care să adopte un nou Tratat
fundamental al UE.
Pe baza lucrărilor Convenţiei privind viitorul Europei, în toamna anului 2003 au demarat
lucrǎrile Conferinţei Interguvernamentale. Aparentul eşec al acesteia din cadrul Consiliului
10
Susţinătorii acestei idei au fost Andrew Duff, membru al Parlamentului European, şi Lambero Dini, fost ministru de
externe al Italiei.
European de la Bruxelles din 17 decembrie 2003 ar fi pǎrut a amâna cu cel puţin doi ani
dezideratul Uniunii de a avea un text fundamental unic. Cu toate acestea, dorinţa realǎ a statelor şi
cetǎţenilor Uniunii de a ajunge la un compromis s-a reflectat în rezultatul pozitiv al Summit-ului
de la Bruxelles din 17-18 iunie 2004, în urma cǎruia a fost adoptat textul final.
La 29 octombrie 2004 a fost semnat, la Roma - loc simbolic din perspectiva semnǎrii
primelor tratate institutive ale Comunitǎţilor Europene - Tratatul de instituire a unei Constituţii
pentru Europa, adoptat de către Consiliul European la Bruxelles.
11
A se vedea şi V.Duculescu, C,Călinoiu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003,
p.98.
12
D.Mazilu, Perspective constituţionale europene, Revista „Palatul de justiţie”, nr.8/2003, p.4.
13
„Liberation” din 6 octombrie 2003, cit. în http://www.democratie-socialisme.org
să acceptăm că ea va fi imperfectă, destinată să evolueze. Dar Uniunea Europeană nu are timp de
pierdut pentru a se dota cu autentice structuri politice”14.
Termenul de “Tratat Constituţional” conferit documentului elaborat la Bruxelles şi
promovat în cadrul negocierilor din cadrul reuniunii de la Bruxelles organizată la sfârşitul lunii
iunie 2004 evocă imaginea unor relaţii interstatale la nivel european. Calificat prin însăşi titulatura
sa ca fiind un “tratat”, Tratatul Constituţional va trebui să se supună, fireşte, regulilor generale care
guvernează materia tratatelor.
Trebuie subliniat şi faptul că Tratatul Constituţional European permite retragerea oricărui
stat membru în condiţii exprese, specificate în tratat. El consacră într-adevăr marile principii ale
integrării, printre care prioritatea legislaţiei comunitare, aplicarea ei directă etc., dar permite în
final ca acestei integrări – oricât de puternică ar fi – să i se pună capăt de un stat care ar considera
că interesele sale naţionale nu-i mai permit să rămână în Comunitate. În condiţiile în care
Constituţia Europeană este considerată un tratat interstatal, nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că
ea va putea fi considerată “altfel” decât toate tratatele europene. În acest context este necesar să
reflectăm asupra poziţiei viitoare a statelor europene în cadrul organizaţiilor internaţionale.
Adeziunea la principiile comunitare şi modelarea întregului sistem de drept naţional în spirit
comunitar va afecta radical – până la anihilare – legislaţia, politica externă, personalitatea şi
individualitatea unor diverse instituţii juridice naţionale?15
Aşa cum am mai arătat, principala misiune a Convenţiei privind viitorul Europei a fost
elaborarea unei Constituţii Europene.
Declaraţia de la Laeken adresa viitoarei Convenţii întrebarea dacă aceasta consideră că
simplificarea şi reorganizarea ar putea duce pe termen lung la adoptarea unui text constituţional al
Uniunii Europene şi care ar fi trăsăturile esenţiale ale unei asemenea constituţii. Când Convenţia
şi-a terminat lucrările, în vara lui 2003, s-a afirmat că a mers mai departe în numele acestei
misiuni, producând un „Proiect de Tratat Constituţional pentru Europa”.
Sintagma din titlu este „Constituţie pentru Europa” şi nu „Constituţie pentru Uniunea
Europeană”. O atare formulare a constituit punctul de plecare a numeroase întrebări referitoare la
semnificaţia acestei formulări. În primul rând s-a considerat16 că este vorba despre „vocaţia”
juridică a Uniunii Europene de a cuprinde totalitatea statelor continentului, în condiţiile articolului
14
Philippe Moreau Defarges, La “Constitution” européenne en question, Editions d’Organisation, Paris, 2004, p.137.
15
V.Duculescu, Perspectivele Tratatului constituţional european după reuniunea de la Bruxelles, în „Revista de Drept
Comercial”, Anul XIV, Serie Nouă, nr.9/2004, pag.38-51.
16
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa - text comentat şi adnotat -, Ion Gâlea – coordonator, Aniela Băluţ,
Augustina Dumitraşcu, Cristina Morariu, Ministerul Afacerilor Externe, octombrie 2004.
57 din Partea I: “Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile prevăzute în
art. I-2 şi care se angajează să le promoveze în comun”.
În ceeaa ce priveşte relaţiile dintre Uniune şi statele membre, art.I-5 prevede în mod
neechivoc că "Uniunea va respecta identitatea naţională a statelor membre, inerentă în ce
priveşte structurile lor fundamentale politice şi constituţionale, inclusiv în ceea ce priveşte
autonomia regională şi locală". Ea va respecta funcţiile esenţiale ale statului, inclusiv pe
acelea care urmăresc să "asigure integritatea teritorială a statului, menţinerea ordinii publice
şi apărarea securităţii interne"17.
De asemenea, această sintagmă poate avea semnificaţii simbolice din punctul de vedere al
fundamentării unor valori europene comune tuturor statelor, membre sau nemembre ale Uniunii
Europene – sens în care Uniunea promovează politica vecinătăţii apropiate, reglementată de
articolul I-58 al Părţii I.
Uniunea Europeană are nevoie de o Constituţie care să întărească solidaritatea şi încrederea
între statele membre.
Tratatul constituţional se caracterizează ca având o natură juridică multiplă. Astfel, acesta
va reprezenta:
a) tratat internaţional – supus regulilor dreptului internaţional public;
b) izvor al dreptului comunitar european;
c) text constituţional – document care constituie fundamentul unei ordini juridice, ordinea
juridică comunitară.
Structura şi conţinutul noului Tratat justifică valoarea constituţională prin prezenţa unor
elemente18, cum ar fi:
- reglementarea şi delimitarea competenţelor între Uniune şi Statele membre (asemănător
cu reglementarea separaţiei puterilor în stat),
- prevederi privind cetăţenia şi drepturile fundamentale (prezenţa drepturilor fundamentale
în Constituţie, deşi nu este obligatorie, este remarcată ca o tendinţă a textelor contemporane).
Titlul noului Tratat menţionat în proiect este: Tratat instituind o Constituţie pentru Europa.
Acest consens în privinţa statutului constituţional pe care îl va avea noul Tratat traduce în realitate
o dorinţă mai veche manifestată în sânul Uniunii Europene19.
17
V.Duculescu, Constituţia europeană – “fata morgana”, obiect de “adulaţie” sau un nou “decalog” al relaţiilor
dintre statele continentului?, în revista „Sfera Politicii”, anul XII, nr.112/2004, p.22-27.
18
European Constitutional Law Review, T.M.C. Asser Press – Haga în colaborare cu Cambridge University Press.
19
85% din conţinutul Tratatului Constituţional reprezintă angajamente ale statelor membre ce sunt deja în vigoare, în
baza tratatelor actuale ale U.E. şi doar 15% sunt elemente de noutate ce dau dimensiunea noii “filozofii” în evoluţia
construcţiei comunitare.
6.3. Puncte de vedere şi confruntări referitoare la adoptarea Tatatului
de instituire a unei Constituţii pentru Europa
Din punct de vedere juridic, pentru a intra în vigoare Tratatul Constituţional trebuie ratificat
de către toate statele U.E., conform procedurilor constituţionale ale fiecăruia.
Astfel, ratificarea urmează să se facă în unele ţări la nivelul Parlamentelor, iar în altele în
baza unor referendumuri populare organizate la nivel naţional (de exemplu, Danemarca, Irlanda,
Spania, Franţa, Marea Britanie ş.a.).
Experienţa organizării referendumurilor a demonstrat de-a lungul timpului că istoria
Comunităţilor Europene cunoaşte destule cazuri în care rezultatele referendumurilor nu au permis
ratificarea unor tratate sau au dus la întârzierea ratificăriilor20.
Referendumul a fost prezentat de cunoscutul autor francez Pierre Pactet ca una din
variantele democraţiei semidirecte. Philippe Foillard, în manualul său de Drept constituţional şi
instituţii politice, apărut în 2004, apreciază că „prin referendum, poporul este chemat să se
pronunţe asupra unui text sau asupra unei probleme. Este un mod de a-l asocia la exerciţiul puterii
legislative sau de a-l consulta cu privire la marile probleme care interesează naţiune”21.
Sunt menţionate ca exemple recente de referendum-uri experienţa elveţiană, care s-a
dovedit deosebit de utilă şi la care se recurge în mod constant. După părerea lui Pierre Pactet, „nu
se poate concepe un sistem mai democratic”22.
În România, Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurşarea referendumului leagă
ideea de referendum de aceea de suveranitate naţională, precizând chiar în primul său articol că „În
România, suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale
reprezentative şi prin referendum”. Legea mai precizează că „referendumul naţional constituie
forma şi mijlocul de consultare directă şi de exprimare a voinţei suverane a poporului român”23.
În cadrul Conferinţei internaţionale „Constituţia Europeană: cea mai bună cale spre
înainte?” care a avut loc în perioada 12-16 octombrie 2004 la Scheweningen (Olanda), profesorul
Bruno de Witte de la Institutul Universităţii Europene din Florenţa vorbea despre apariţia noţiunii
de „criza ratificării”, imaginând chiar mai multe modele şi opţiuni posibile, inclusiv un „scenariu”
20
Norvegia a refuzat în 1972 şi apoi din nou în 1994 să adere la Comunităţile Europene; Danemarca a refuzat în 1992
să ratifice Tratatul de la Maastricht dar, în final, l-a ratificat la 18 mai 1993; Irlanda a votat pentru respingerea
Tratatului de la Nisa în 2001, dar l-a acceptat în cadrul unui nou referendum la 19 octombrie 2002.
21
P.Foillard, Droit constitutionnel et institutions politiques, 9e ed., Publications universitaires, Paradigme, Orleans,
2003, p.48.
22
P.Pactet, Institutions politiques et Droit constitutionnel, 18e edition, Ed.Armand Colin, Paris, 1999, p.94.
23
al renegocierii Tratatului sau al creării unei noi Uniuni Europene, limitată la un număr redus de
state, care achiesează ferm la ideea integrării.
Considerând că opoziţia cetăţenilor faţă de proiectul de Tratat de instituire a unei
Constituţii pentru Europa derivă de multe ori din necunoaştere, s-a pornit o campanie de informare
- "1000 de dezbateri referitoare la Europa" - la nivel european cu privire la viitoarea Constituţie a
Uniunii.
La mai puţin de două săptămâni după semnarea Constituţiei, Lituania a fost prima ţară care
a ratificat-o. Ratificarea a fost facută în ultima zi a mandatului actualului Seim (Parlamentul
lituanian), neapelându-se la o consultare populară. Astfel, 84 de parlamentari au votat în favoarea
documentului, patru s-au opus, înregistrându-se trei abţineri.
Trebuie menţionat că şi în această ţară au existat voci care au cerut organizarea unui
referendum pe tema ratificării Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, însă nu au
avut succes.
Astfel, Ministrul de externe lituanian, Antanas Valionis, a declarat - referitor la posibilitatea
unui referendum - ca acesta nu-şi avea rostul, din moment ce populaţia s-a pronunţat deja în
favoarea aderării la Uniunea Europeană.
Ungaria a fost cea de-a doua ţară care a ratificat Tratatul constituţional în decembrie 2004.
Ratificarea s-a făcut tot pe cale parlamentară, obţinându-se 304 voturi în favoarea ratificării, nouă
împotrivă şi opt abţineri; 64 dintre membrii Parlamentului ungar au fost absenţi în momentul
votării.
Cea de-a treia ţară care a ratificat Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa a
fost Slovenia. Parlamentul sloven a ratificat la data de 1 februarie 2005 Constituţia Ununii
Europene, înregistrându-se 79 de voturi pentru, patru împotrivă şi şapte abţineri.
În discursul ţinut în faţa Parlamentului, Primul Ministru sloven Janez Jansa a afirmat că
prin ratificarea textului, Slovenia ajută Uniunea Europeană să avanseze cu un pas spre
implementarea Constituţiei, îndeplinindu-şi astfel responsabilitatea faţa de viitorul comun
european.
În Parlamentul de la Ljubliana, Bogdan Barovic, membru al Partidului Naţionalist Sloven
aflat în opoziţie, a cerut deputaţilor să voteze împotriva Constituţiei, din cauza grabei cu care a fost
ratificată, declarând că nu este acceptabil să li se ceară mai întâi să voteze, abia apoi urmând să fie
dezbătută.
Un sondaj al Facultăţii de Ştiinte Sociale din Ljubliana a arătat că 54% dintre sloveni susţin
ratificarea Constituţiei, 10% fiind împotrivă şi 36% neavând nici o părere. Conform aceluiaşi
sondaj, 30% dintre cetăţenii Sloveniei declară că nu cunosc deloc Constituţia, în timp ce 43% îi
cunosc conţinutul într-o mică măsură.
Un semnal politic pozitiv pentru aprofundarea construcţiei europene a fost la data de 12
februarie 2005 când Parlamentul European, cu majoritate de voturi, s-a pronunţat în favoarea
proiectului Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa.
Astfel, 500 de eurodeputaţi au votat în favoarea Tratatului constituţional european, 137 au
votat împotrivă iar 40 s-au abţinut. Cei care s-au abţinut sau au votat împotriva Constituţiei au fost
reprezentanţii extremei stângi, drepte, a grupului de independenţi eurosceptici, a conservatorilor
britanici şi a partidului ODS ceh.
După exercitarea votului, care nu are un caracter obligatoriu, ci mai mult simbolic,
preşedintele Parlamentului European, Josep Borrell, a subliniat că nu numai rezultatul favorabil
este de luat la cunoştinţă, dar şi nivelul mare de aprobare înregistrat (74% în favoarea
documentului).
Primul ministru luxembourghez Jean-Claude Juncker, a cărui ţară a deţinut în acea
perioadă, a salutat şi el rezultatul din Parlamentul European: "Am vrut să transmit cât de bucuros
sunt datorită acestei majorităţi covârşitoare. În mod evident, acesta este un moment important în
istoria Parlamentului".
Rezoluţia Parlamentului European subliniază rolul Constituţiei Europene, referindu-se la
impactul pozitiv asupra Uniunii Europene, claritatea în ceea ce priveşte natura şi obiectivele
Uniunii, eficienţa sporită şi vizibilitatea pe scena internaţională, caracterul democratic,
reglementarea drepturilor cetăţenilor Uniunii. De asemenea, Uniunea este aprofundată prin
introducerea clauzei de solidaritate aplicabilă în caz de terorism şi de dezastru natural sau de
origine umană. Se menţionează faptul că Uniunea este fondată pe principiile comune ale statelor
membre şi este legitimată dual (state şi cetăţeni). Tendinţa nu este de a crea un superstat, ci de a
respecta identităţile naţionale ale statelor membre.
Prima ţară care a organizat un referendum popular a fost Spania, fiind urmată de Franţa, Olanda şi
Luxembourg.
Franţa a ales ratificarea pe calea referendumului datorită importanţei acordate Constitutiei.
Consiliul Constituţional francez a hotărât că pentru a putea ratifica Tratatul instituind o
Constituţie pentru Europa, Franţa va trebui să îşi modifice propria Constituţie. Aspectele din actul
fundamental francez care necesită modificări sunt cele referitoare la libertăţile personale, securitate
şi justiţie, precum şi cele referitoare la politica externă şi de securitate a Uniunii, aceasta urmând să
implice transferul competenţelor către Uniune şi de aceea va aduce atingere suveranităţii naţionale.
Preşedintele francez Jacques Chirac a transmis concetăţenilor săi, în cadrul discursului
tradiţional televizat de Anul Nou, că: "În 2005 veţi avea viitorul Europei în mâinile voastre. Am
decis : Constituţia Europeană să vă fie înaintată spre aprobare printr-un referendum înainte de
vară. Voi, poporul suveran, veţi fi chemaţi să vă alegeţi propriul destin".
Chirac a subliniat că prin aprobarea documentului comunitar, cei care vor vota vor permite
Europei să fie mai democratică, mai determinată şi mai puternică, având astfel posibilitatea unui
progres social şi economic mai rapid. De asemenea, preşedintele francez a arătat că prin aprobarea
actului "veţi permite Franţei să aibă mai multă greutate în cadrul Uniunii".
Francezii sunt îngrijoraţi că prin aderarea Turciei la Uniune şi intrarea în vigoare a
Constituţiei, Turcia va deveni una dintre cele mai puternice state membre la nivelul luării deciziilor
în instituţiile comunitare datorită faptului că sistemul de luare a deciziilor la nivel comunitar
prevăzut de Constituţia Uniunii Europene se bazează foarte mult pe elementul demografic,
preconizându-se faptul că în 2015 Turcia va avea o populaţie care va depăşi pe cea a Germaniei,
actualmente cel mai mare stat membru al Uniunii din acest punct de vedere.
Pentru a contracara această temere, preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso,
a declarat pentru ziarul “Le Figaro” că reglementările din Constituţia UE vor putea fi schimbate în
viitor: "Dacă este nevoie să schimbăm mai târziu regulile vom face acest lucru. Dar aceasta nu este
actualmente o problemă în discuţie". Purtătorul de cuvânt al lui Barroso, Francoise Le Bail, a
adăugat: "Când va veni timpul să schimbăm Constituţia vom discuta acest lucru, dar acest timp
încă nu a venit".
Cuvintele oficialilor europeni destinate francezilor nu au fost pe placul britanicilor,
deoarece una din principalele direcţii de campanie a guvernului Tony Blair în favoarea Constituţiei
UE a fost că noul Tratat European va constitui cadrul final al relaţiei Marii Britanii cu Uniunea
Europeană.
Eşecul referendumului francez atrage încă o dată atenţia asupra importanţei decisive care
revine organizării unor campanii de informare şi comunicare credibile şi profesionist desfăşurate.
Dezbaterile naţionale pe tema Constituţiei au fost extrem de reduse în statele care au ratificat acest
document prin vot parlamentar şi doar ceva mai prezente în cele care şi-au propus organizarea de
referendumuri. Chiar şi în aceste state însă, percepţiile naţionale privind diferite aspecte incluse în
tratat au fost şi sunt diferite.
Ceea ce apare ca evident din modul în care s-a desfăşurat până acum procesul de ratificare
este faptul că ratificarea Tratatului Constituţional a fost privită ca o problemă naţională,
dimensiunea europeană lipsind aproape cu desăvârşire. Ca atare, este extrem de dificil să fie
prezentată într-un mod atractiv dar şi corect Constituţia cetăţenilor în cazul în care aceştia nu
înţeleg că ea reprezintă rezultatul unui necesar compromis între 25 de state (atins în cadrul
conferinţelor interguvernamentale) dar şi al unor dezbateri mult mai complexe, la care au participat
reprezentanţi ai tuturor statelor membre şi candidate, cât şi ai parlamentelor naţionale şi ai
societăţii civile (în cadul Convenţiei)24.
Respingerea prin referendum, de către Franţa25 şi Olanda, a Tratatului Constituţional a creat
o situaţie fără precedent în Uniunea Eoropeană. Este evident că avem de-a face cu un sistem ce
depăşeşte, ca amploare a consecinţelor, graniţele celor două ţări, profunzimea crizei depinzând de
evoluţiile din următoarele luni, corelate cu consecinţele incapacităţii Consiliului European din 16-
17 iunie 2005 de a adopta bugetul comunitar pentru perioade 2007-2013.
Cu o participare record de 70% în Franţa şi 63% în Olanda (în timp ce la alegerile pentru
Parlamentul European din mai 2004 participarea a fost de doar 34%), din care voturile negative au
reprezentat 54,6%şi, respectiv, 61,7%, rezultatul referendumurilor din 29 mai şi, respectiv, 1 iunie
2005 reprezintă încheierea etapei voluntariste şi vizionare a construcţiei comunitare, bazată pe
voinţă politică şi entuziasm, imaginată de Jean Monnet şi Robert Schuman la începutul anilor” 50
ai secolului trecut. Nu este prima criză şi probabil nici ultima, dar dacă nu va exista voinţa politică
pentru a o gestiona corect, ea poate deveni cea mai profundă sincopă în funcţionarea construcţiei
comunitare, cu consecinţe pe termen lung asupra direcţiei de evoluţie a procesului de unificare a
continentului.
Atât Franţa, cât şi Olanda s-au confruntat în ultimii ani cu o problematică economico-
socială internă complexă, dar cauzele eşecului celor două referendumuri sunt mult mai profunde
decât sancţionarea unor guverne de către propriul electorat. Este vorba, în egală măsură, de teama
că extinderea Uniunii aduce cu ea dumping social, delocalizare şi şomaj crescut în “vechea
Europă”, de adâncirea decalajului între viziunea elitelor şi aşteptările opiniei publice, de
comunicarea deficitară cu populaţia. “NU”-ul francez şi olandez nu reprezintă un dezacord cu
24
I. Jinga, „Tratatul Constituţional al Uniunii Europene: reflecţii asupra unei perioade de reflecţie”, în Revista de
Drept Public, Anul XI (31), p. 90
25
Pentru Franţa, referendumul din 29 mai a fost a doua consultare de acest gen pierdută de autorităţii, după cea din
1969 privind regionalizarea şi reforma Senatului francez, care a determinat demisia generalului De Gaulle. La nivelul
U.E. există şi alte precedente: Tratatul de la Maastricht a fost acceptat de către francezi la limită, în referendumul din
1992, danezii şi britanicii l-au ratificat după acceptarea unor clauze de opting out, Irlanda a acceptat Tratatul de la Nisa
doar după al doilea referendum, în 2002. Este însă pentru prima dată când două state fondatoare ale edificiului
comunitar resping aprofundarea integrării, şi tot prima dată când Franţa se situează pe o poziţie divergentă de cea a
Germaniei într-un dosar european esenţial, punând în discuţie credibilitatea cuplului franco-german. Analiştii
apreciază că efectele veto-ului francez vor fi de lungă durată şi vor afecta forţa politică a Parisului la nivelul deciziei
europene.
textul Tratatului Constituţional (marea majoritate a votanţilor nu au citit Tratatul şi cunosc puţin
despre conţinutul documentului),ci expresia unei stări de nemulţumire mult mai generale la nivelul
opiniei publice.
Rezultatele referendumurilor din Franţa şi Olanda sunt consecinţa unui deficit democratic
real, iar votul negativ a fost o sancţiune pentru întreaga clasă politică europeană deoarece Tratatul
Constituţional a fost susţinut de marea majoritate a forţelor politice din ţările Uniunii Europene.
Cotidianul olandez De Volkskrant, încerca, în ediţia din 16 iunie 2005, o analiză a votului
negativ din Olanda, ajungând la concluzia că “Europa nu poate funcţiona decât dacă rămâne
pluriformă" şi acuzând liberalizarea excesivă promovată de la Bruxelles: “Făcându-se apel la
concurenţa nelimitată, acest proces — de la normele impuse pentru bere şi brânză, până la căi
ferate şi sisteme de comunicaţii—se amestecă tot mai frecvent în specificul naţional şi, din acest
motiv, începe să ia forme ameninţătoare pentru ideea europeană”.
Se poate afirma că „nu-ul” francez reprezintă cel mai serios obstacol pe care l-ar fi putut
crea oricare din statele membre ale UE implicate în ratificarea Tratatului Constituţional. În cazul,
destul de probabil, în care şi alte state ar respinge Constituţia – din motive diferite desigur – ar fi
extrem de dificil să mai fie salvat textul constituţional în întregul său. În aceste condiţii, s-a vorbit
foarte mult despre un aşa zis „plan B”, pe care anumiţi oficiali sau lideri politici l-ar avea pregătit
în cazul unui eşec. Chiar dacă pot fi discutate scenarii alternative, ar fi o exagerare să se considere
că cineva ar deţine „planul B”, pe care trebuie doar să-l scoată dintr-un sertar secret. După
rezultatele negative ale referendumurilor organizate în Franţa şi Olanda s-au realizat evaluări ale
consecinţelor respingerii Tratatului Constituţional.
În planul demersurilor politice, cancelarul Schroder a propus convocarea unei reuniuni de
urgenţă a liderilor din cele şase state fondatoare ale Comunităţilor Europene (Franţa, Germania,
Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg), apel la care a răspuns doar preşedintele Franţei.
La nivelul Comisiei Europene, preşedintele Barroso a insistat iniţial că ratificarea trebuie să
continue, dar şi-a anunţat poziţia ulterior, arătând că printre opţiuni se află şi “apăsarea butonului
de pauză”, deoarece un grup important de comisari susţin că salvarea Tratatului Constituţional şi
evitarea intrării într-o etapă de paralizie politică a Uniunii impun suspendarea temporară a
procesului de ratificare.
Unii analişti26 consideră că există trei posibile scenarii în încercarea de depăşire a acestei
crize instituţionale:
Un prim scenariu, cel conform căruia s-ar produce o renegociere de substanţă a
Constituţiei este însă nerealist. Oricine a urmărit procesul complex de atingere a consensului în
cadrul Convenţiei şi a celor două conferinţe interguvernamentale realizează că actualul text este
rezultatul unui compromis fragil şi că orice modificare într-un capitol impune modificări în altele.
Un al doilea scenariu, conform căruia s-ar putea organiza un al doilea referendum în Franţa
şi adăuga un protocol actualei Constituţii prin care să se acorde un rol mai important dimensiunii
sociale, pare de asemenea nerealist. Un asemenea protocol, care ar răspunde preocupărilor
manifestate în Franţa, ar diminua însă serios şansele de reuşită ale Constituţiei în alte ţări, precum
în Marea Britanie, în care deja Constituţia este percepută a fi rezultatul unei înţelegeri „franco-
germane”, care, prin componenta socială mult prea prezentă, ar putea genera încetinirea creşterii
economice.
Al treilea şi cel mai probabil scenariu este cel al „Tratatului de la Nisa plus” (Treaty of
Nice Plus). Astfel, regulile stabilite prin Tratatul de la Nisa vor continua să se aplice, iar şefii de
state vor încerca să salveze din actuala Constituţie elemente asupra cărora vor cădea de comun
acord şi pe care vor încerca să le ratifice conform procedurilor naţionale. În cazul acestui ultim
scenariu, valoarea adăugată adusă de Constituţie, în termeni de coerenţă legală şi voinţă politică în
sensul transformării UE în ceva mai mult decât o simplă uniune economică, ar avea de suferit.
Acesta ar putea însă fi aşa numitul „plan B”, însă un asemenea plan presupune însă şi
depăşirea anumitor obstacole de natură politică şi juridică.
S-a considerat că Consiliul European din 16-17 iunie 2005 va ajunge la concluzia
necesităţii unei “perioade de reflecţie” în procesul de ratificare a Tratatului Constituţional şi,
implicit, o amânare a intrării acestuia în vigoare, prevăzută iniţial pentru octombrie 2006, până în
2007 sau 2008 (în ipoteza pozitivă că se va reuşi deblocarea situaţiei actuale).
Se estima şi că, din motive de imagine, Consiliul European va adopta un limbaj
“intermediar”, din care să rezulte că procesul de ratificare va continua după ce statele membre vor
analiza, individual, situaţia creată şi strategia de urmat. Analiştii remarcau scăderea semnificativă
şi imediat a Euro în raport cu dolarul american şi influenţa pe care respingerea Tratatului
Constituţional în Franţa şi Olanda o va avea asupra adoptării bugetului U.E. pentru perioada 2007-
2013 (în special asupra plafonului contribuţiilor din PIB-ul naţional) şi asupra continuării
26
S.Kurpas,What Could be Saved from the European Constitution if Ratification Fails? The problem with a „Plan B”,
CEPS Policy Brief no.70/may 2005, www.ceps.be Kurpas, Sebastian, Marco Incerti, Justus
procesului de extindere a Uniunii, în primul rând a începerii negocierilor de aderare cu Turcia şi
Croaţia, fără a se exclude nici eventuale efecte colaterale asupra calendarului admiterii efective a
României şi Bulgariei.
Putem spune că Summit-ul de la Bruxelles s-a desfăşurat sub semnul incertitudinilor, atât în
ceea ce priveşte Tratatul Constituţional, cât şi referitor la perspectivele financiare, confirmând că
U.E. se află într-o criză multiplă: politică, economică, instituţuională şi chiar de identitate27.
Majoritatea prognozelor amintite au fost însă confirmate, Consiliul european ajungând la concluzia
că ratificarea Tratatului rămâne în actualitate, dar statele membre au libertatea de a-şi adapta
calendarul de ratificare în funcţie de condiţiile interne şi de conjunctura Europeană.
Liderii Uniunii au decis ca textul Tratatului Constituţional să se păstreze în foma actuală,
eliminându-se astfel speculaţiile privind renegocierea sau abandonarea acestuia. Cu toate acestea,
ei au modificat calendarul posibil de intrare în vigoare. Astfel, nu se mai menţionează data de
noiembrie 2006, dată la care Tratatul să intre în vigoare, 2008 sau chiar 2009 – în orice caz după
alegerile din Franţa şi Olanda, prevăzute în 2007, când s-ar putea imagina, eventual, organizarea
unor noi referendumuri în cele două ţări.
Concluziile Consiliului European au adâncit incertitudinea asupra evoluţiei viitoare a
construcţiei europene, datorită incapacităţii de a adopta bugetul comunitar pentru perioada 2007-
2013, cu consecinţe evidente privind voinţa liderilor U.E. de a se pune de acord asupra unui
proiect politic comun. Liderii francez, german, luxemburghez şi belgian au arătat explicit că văd
cauza acestui eşec în poziţia inflexibilă a Londrei, pe care au acuzat-o de egoism şi sacrificarea
Europei unite pe altarul liberalismului. Şi alţii au gândit la fel, chiar dacă s-au abţinut de la
declaraţii publice tranşante, deoarece poziţia britanică a pus în disvuţie politica agricolă a U.E.,
considerată singura politică cu adevărat comună pentru că este finanţată în întregime de la bugetul
comunitar, în timp ce toate celelalte politici ale U.E. sunt cofinanţate28.
27
Consiliul European din iunie 2005 a adus în prim-plan ciocnirea dintre două filozofii fundamentale privind viitorul
Uniunii Europene: una care susţine liberalizarea şi pune accentul pe rolul esenţial al pieţei, cealaltă care vede Uniunea
drept un proiect de integrare politică bazată pe solidaritate
28
Premierul britanic Tony Blair şi-a apărat poziţia în faţa Parlamentului European la 23 iunie 2005, când a prezentat
priorităţile Preşedenţiei britanice a U.E. pentru semestrul II al anului 2005. În acest sens, el a subliniat faptul că nu
doreşte să transforme Europa într-o zonă de liber-schimb, ci să lanseze o reformă prin care Uniunea să facă faţă
mondializării: “Cred în Europa ca proiect politic. Cred într-o Europă cu o dimensiune socială puternică. Nu voi
accepta niciodată o Europă care să fie doar o piaţă economică (…..) Este esenţial ca Europa să acţioneze de o manieră
unită pentru a-şi păstra poziţia, iar acest lucru presupune înnoire şi adaptarea idealului european la lumea în care
trăim”. Europa trebuie să-şi modernizeze economia şi domeniul social, altfel riscă să piardă teren nu doar în faţa
Statelor Unite, ci şi a Chinei şi Indiei. Liderul britanic a prezentat cifre deloc măgulitoare pentru ambiţiile europene:
actualul model social al U.E. există cu preţul a 20 de milioane de şomeri; numărul de cercetători ce ies din
În afara celor trei posibile scenarii prezentate anterior, teoreticienii şi practicienii au mai
formulat alte două posibilităţi de ieşire din criza ratificării.
O primă posibilitate este aceea a preluării, de către toate statele U.E., doar a unor părţi din
Tratat (de exemplu, primele două părţi, Definiţia şi obiectivele Uniunii şi Carta drepturilor
fundamentale ale Uniunii, în timp ce parte a treia, Politicile şi funcţionarea Uniunii, ar urma să fie
păstrată în forma actuală din Tratatul de la Nisa). Considerăm că această soluţie este teoretică,
deoarece Tratatul Constituţional reprezintă rodul unui compromis, în care prevederi din partea întâi
au fost acceptate de unele state la schimb cu unele din partea a treia. Într-o astfel de situaţie, este
clar că negocierile ar trebui reluate de la zero. Ceea ce ar fi însă posibil este preluarea, “ pe cale
administrativă” a unor elemente din Tratat, cum sunt Preşedenţia în echipă sau prezidarea de către
Înaltul Reprezentant pentru PESC a Consiliului Relaţii Externe29.
Nu este exclusă nici constituirea unui “ nucleu dur “ care să preia Tratatul Constituţional,
dar fără Franţa şi Marea Britanie este greu de imaginat cine ar putea constitui “coloana vertebrală”
a nucleului.
În ceea ce priveşte obstacolele de natură juridică, pot fi identificate trei categorii
importante30:
1. Elemente care nu impun o modificare a Tratatului, situaţie care nu necesită o ratificare în
concordanţă cu procedurile naţionale. În acest caz este suficient un acord unanim între şefii de
state şi guverne şi un act juridic emis de Consiliul de miniştri. Dacă şi alte instituţii ale UE ar fi
afectate de schimbările propuse, acest act juridic ar trebui urmat de un acord interinstituţional între
cele trei importante instituţii ale UE, Consiliul, Parlamentul şi Comisia.
2. Elemente care impun o modificare a Tratatului, situaţie în care ratificarea este necesară.
În acest caz, ratificarea depinde de prevederile specifice existente în fiecare stat membru.
3. Elemente care impun o modificare a Tratatului şi care modifică competenţele nivelurilor
naţionale/regionale în favoarea UE. Într-o asemenea situaţie este necesară nu numai organizarea
universităţile indiene este mai mare decât cel european; China şi-a triplat în ultimii cinci ani investiţiile în domeniul
cercetării; doar două universităţi europene sunt cotate printre primele douăzeci din lume. Mesajul lui Blair este fără
echivoc:Uniunea Europeană fie se schimbă, fie va eşua. Soluţia constă în implementarea fermă a Agendei Lisabona şi
în regândirea modelului social european, acordându-se totodată mai multă atenţie cercetării, inovării, politicii de
dezvoltare şi restructurării bugetului comunitar.
29
I.Jinga, „Tratatul Constituţional al Uniunii Europene: reflecţii asupra unei perioade de reflecţie”, în Revista de
Drept Public, Anul XI (31), p. 96.
30
S.Kurpas, What Could be Saved from the European Constitution if Ratification Fails? The problem with a „Plan B”,
CEPS Policy Brief no.70/may 2005.
unor referendumuri dar şi respectarea unor condiţii mult mai stricte (ca de exemplu amendarea
constituţiilor naţionale sau obţinerea unei majorităţi calificate în parlamentele naţionale).
După cum se poate lesne bănui, inovaţiile majore ale Tratatului Constituţional pot
întâmpina obstacole serioase, indiferent dacă sunt parte a Constituţiei sau a unui plan „B”
alternativ.
Constituţia Europeană – sau mai exact „Tratatul Constituţional”, denumire care este
suficientă pentru a demonstra limitele procesului integraţionist – a reflectat în forma sa finală două
echilibre de interese: primul, între instituţiile comunitare, iar al doilea între statele membre şi
Uniunea Europeană, ca entitate distinctă31.
Marea Britanie este faimoasă pentru euroscepticismul său, precum şi pentru poziţia
nehotărâtă pe care o adoptă de multe ori în relaţiile sale cu SUA şi Uniunea Europeană. De altfel,
Londra are şi un statut aparte în cadrul UE, nefăcând parte din zona euro şi nici din Spaţiul
Schengen, beneficiind de un regim special în domeniul contribuţiei la bugetul comunitar.
Este de aşteptat ca Marea Britanie, care deţine Preşedenţia rotantă a Uniunii între 1 iulie-
31 decembrie 2005 să profite de noua situaţie pentru a creea premisele unei noi forme de
leadership european. Pe această linie, putem asista la propuneri britanice interesante privind
reflecţia asupra Tratatului Constituţional, premierul Tony Blair dorind să dea o dimensiune
concretă mesajului său european din 23 iunie, cu atât mai mult cu cât şansele adoptării
perspectivelor bugetare ale Uniunii în următoarele şase luni sunt reduse. Pot avea loc şi încercări
de modificare a axelor de alianţe informale, iar unele state mari din U.E. vor căuta, probabil, să se
repoziţioneze pe eşichierul deciziei europene, într-o tendinţă de a recupera influienţa pe care altele
sunt pe cale să o piardă, în timp ce ţările mici vor deveni mai vocale în a-şi susţine interesele,
inclusiv prin conturarea de alianţe cu geometrie variabilă.
31
V. Duculescu, “Constituţia europeană – un nou „Tratat de la Roma”?, în Revista „Palatul de Justiţie” nr.11 şi
12/2004.
PRINCIPALELE INSTITUŢII ALE DREPTULUI
INTERNAŢIONAL PRIVAT