CUPRINS

OBIECTUL DE STUDIU AL GESTIUNII FINANCIARE A FIRMEI.....4

SARCINILE GESTIUNII FINANCIARE.................................................7
MAXIMIZAREA VALORII ÎNTREPRINDERII..................................8
MENŢINEREA NIVELULUI PERFORMANŢELOR FINANCIARE 9
STĂPÂNIREA RISCURILOR FINANCIARE....................................11
RISCURI FINANCIARE SPECIFICE.................................................11
DIMENSIONAREA GLOBALĂ A RISCULUI FINANCIAR...........14
MENŢINEREA SOLVABILITĂŢII FIRMEI......................................15
RESPONSABILITĂŢILE OPERAŢIONALE ALE GESTIUNII
FINANCIARE..........................................................................................15
PRINCIPALELE SARCINI OPERAŢIONALE ALE GESTIUNII
FINANCIARE......................................................................................16
STRUCTURA ŞI ATRIBUŢIILE PERSONALULUI DIRECT
IMPLICAT ÎN GESTIUNEA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII..17
LOCUL GESTIUNII FINANCIARE ÎN SISTEMUL DE GESTIUNE
AL ÎNTREPRINDERII.........................................................................17
INFLUENŢA SISTEMULUI FINANCIAR GLOBAL ASUPRA
GESTIUNII FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII.................................21
SISTEMUL FINANCIAR ŞI STRUCTURA FINANCIARĂ
GLOBALĂ...........................................................................................21
CARACTERISTICILE PRINCIPALE ALE STRUCTURII
FINANCIARE GLOBALE..................................................................22
MODURILE DE FINANŢARE FUNDAMENTALE..........................24
Necesitatea dezvoltării finanţării din exteriorul întreprinderii.............26
Caracteristicile şi etapele evoluţiei sistemelor financiare naţionale.....26
Gestiunea financiară şi dezvoltarea întreprinderii................................27
Conţinutul gestiunii financiare şi ciclul de viaţă al întreprinderii........27
Dezvoltarea externă, dezvoltarea internă şi gestiunea financiară.........30
SITUAŢIA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII APRECIATĂ PE
BAZA BILANŢULUI..............................................................................31
MODELE BILANŢIERE FOLOSITE ÎN ANALIZA FINANCIARĂ 31
ELEMENTELE DE DIFERENŢIERE ÎNTRE MODELELE DE
BILANŢ................................................................................................35
BILANŢUL FUNCŢIONAL................................................................46
BILANŢUL PATRIMONIAL SAU FINANCIAR...............................49
ANALIZA INDICATORILOR FURNIZAŢI DE BILANŢUL
CONTABIL..............................................................................................51
FONDUL DE RULMENT....................................................................51
INTERPRETAREA FONDULUI DE RULMENT .............................55
RELAŢIA FUNDAMENTALA A TREZORERIEI.............................61
 NECESARUL DE FOND DE RULMENT DE EXPLOATARE
(NFRE).................................................................................................62
NECESARUL DE FOND DE RULMENT DIN AFARA
EXPLOATĂRII....................................................................................63
LIMITELE NECESARULUI DE FOND DE RULMENT DE
EXPLOATARE.....................................................................................64
NOŢIUNEA DE TREZORERIE ŞI SITUAŢIA TREZORERIEI........68
RELAŢIA TREZORERIEI...................................................................70
METODA RATELOR FOLOSITĂ IN STUDIUL BILANŢULUI..........76
RATELE DE STRUCTURĂ................................................................76
RATELE DE ROTAŢIE.......................................................................80
INDICATORI DE EFICIENŢĂ PE BAZA DATELOR FINANCIARE
DIN BILANŢ........................................................................................84
INDICATORI CE PERMIT EVALUAREA GRADULUI DE
ÎNDATORARE A FIRMEI...................................................................88
Aplicaţie practică..................................................................................91
CIRCUITUL FINANCIAR......................................................................98
DESCRIEREA CIRCUITULUI FINANCIAR ....................................98
DECIZIILE DE INVESTIRE ŞI DE FINANŢARE..........................100
PARTICIPANŢII LA DERULAREA OPERAŢIILOR FINANCIARE
............................................................................................................102
CICLURILE DE OPERAŢII AFERENTE CIRCUITULUI
FINANCIAR.......................................................................................104
SITUAŢIA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII ANALIZATĂ PE
BAZA INDICATORILOR CUPRINŞI ÎN CONTUL DE REZULTATE
................................................................................................................106
SOLDURILE INTERMEDIARE DE GESTIUNE ŞI RETRATĂRILE
POSIBILE ALE ACESTORA............................................................108
ANALIZA SOLDURILOR INTERMEDIARE DE GESTIUNE ŞI
RETRATĂRILE POSIBILE...............................................................111
CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE (C.A.F.)...........................116
Aplicaţie practică................................................................................120
SELECTAREA MIJLOACELOR DE FINANŢARE A
ÎNTREPRINDERILOR..........................................................................127
IMPORTANŢA DECIZIILOR DE FINANŢARE PENTRU
ÎNTREPRINDERE.............................................................................127
AUTOFINANŢAREA........................................................................129
APORTUL LA CAPITALUL PROPRIU ..........................................134
RECURGEREA LA ÎNDATORARE.................................................137
COSTUL FINANŢĂRII ŞI CORELAŢIA ACESTUIA CU STRUCTURA
FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII....................................................140
COSTUL SPECIFIC PENTRU FIECARE RESURSĂ DE
FINANŢARE......................................................................................140
COSTUL GLOBAL AL FINANŢĂRII..............................................145
 CORELAŢIA DINTRE STRUCTURA FINANCIARĂ A
ÎNTREPRINDERII ŞI COSTUL FINANŢĂRII................................146
CONCLUZII PRIVIND TEORIILE REFERITOARE LA
INFLUENŢA STRUCTURII FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII
ASUPRA COSTULUI FINANŢĂRII................................................158
ANALIZA GESTIUNII FINANCIARE A UNEI FIRME – APLICAŢIE
PRACTICĂ............................................................................................160
ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR PE BAZA BILANŢULUI
CONTABIL........................................................................................161
ANALIZA FINANCIARĂ PE BAZA CONTULUI DE PROFIT ŞI
PIERDERE.........................................................................................167
CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE:........................................170
ANALIZA FINANCIARĂ PE BAZA TABLOULUI DE
FINANŢARE:.....................................................................................172
ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ PATRIMONIALĂ .........175
ANALIZA RATELOR DE SRUCTURĂ PENTRU PASIVUL
BILANŢULUI....................................................................................178
DIAGNOSTICUL RENTABILITĂŢII ÎNTREPRINDERII..............179
  Lecţia 1

OBIECTUL DE STUDIU AL GESTIUNII

FINANCIARE A FIRMEI
Orice agent economic trebuie să stabilească relaţii comerciale cu alte
persoane fizice sau juridice. Aceste relaţii comerciale presupun dezvoltarea
fluxurilor materiale (de bunuri materiale sau nemateriale) precum şi fluxuri
financiare, care de cele mai multe ori (în condiţiile în care ele însele nu
reprezintă obiectul tranzacţiilor) au rolul de a stinge angajamente generate
de fluxurile materiale. Acesta reprezintă principalul motiv pentru care
firmele evoluează într-un spaţiu numit mediu financiar.
Spaţiul financiar oferă firmei instrumente şi posibilităţi de acţiune
specifice, dar o supune şi unor constrângeri deosebite. Obiectul gestiunii
financiare sau al finanţelor întreprinderii se poate defini prin raportarea la
oportunităţile şi constrângerile determinate de mediul financiar.
Problematica gestiunii financiare şi conţinutul său tehnic sunt în
strânsă legătură cu contextul intern şi cu cel extern. În aceste condiţii
apare necesară evidenţierea aspectelor identificate de teoria şi practica
financiară, dar şi a aspectelor conjuncturale şi locale proprii unui anumit tip
de firmă şi unui anumit context naţional sau regional.
O firmă de orice fel, trebuie să abordeze probleme de gestiune
financiară de fiecare dată când efectuează sau are în vedere o operaţiune
care implică achiziţionarea, deţinerea sau cesionarea de bani sau de titluri
financiare, în consecinţă, orice întreprindere care face parte dintr-o
economie în care există o circulaţie a banilor sau a altor creanţe, e
confruntată cu oportunităţi şi constrângeri financiare şi trebuie să-şi pună la
punct proceduri adecvate de gestiune financiară.
Factorii de influenţă ai gestiunii financiare ai unei firme sunt:
- stadiul şi formele de dezvoltare ale sistemului financiar naţional
sau internaţional;
 - natura şi diversitatea instrumentelor, instituţiilor şi mecanismelor.
- caracteristicilor proprii întreprinderii şi caracteristicilor inerente
sistemului financiar.
Conţinutul gestiunii financiare poate fi abordat într-un mod mai
riguros făcând referire la obiectul său, la sarcinile fundamentale care-i revin
şi la răspunderile operaţionale încredinţate diferiţilor specialişti din
domeniul finanţelor.
(1) Obiectul gestiunii financiare
Stăpânirea raporturilor cu
componentele mediului financiar al
întreprinderii

GESTIUNEA
FINANCIARĂ

[2] Sarcinile gestiunii [3] Responsabilităţile operaţionale

financiare ale gestiunii financiare
Stăpânirea dificultăţilor financiare Diviziunea interna a muncii de gestiune
fundamentale si urmărirea financiara si diferenţierea intre specialităţile
obiectivelor financiare majore finanţelor întreprinderii

Figura 1 Conţinutul gestiunii financiare a întreprinderilor

Spaţiul financiar în care îşi desfăşoară activitatea întreprinderile

constituie un ansamblu de procese legate de crearea, conservarea şi
circulaţia banilor şi a altor active financiare. Banii şi celelalte active
financiare constituie una din formele de manifestare ale sistemelor
financiare complexe care pun în mişcare, cinci ansambluri de componente:
1. un ansamblu de instrumente care reprezintă activele financiare,
având multiple forme. Aceste active constituie titlurile financiare,
adică documente reprezentând drepturi de proprietate sau drepturi de
creanţă deţinute de o persoană faţă de altă persoană. Oricare ar fi
forma lor, materială sau imaterială, oricare ar fi identitatea persoanei
care le emite şi a celei care le deţine, oricare ar fi natura exactă a
 drepturilor care le sunt ataşate, acţiunile, obligaţiunile, bonurile,
biletele de trezorerie, activele în bani şi diverse alte titluri de creanţă
sau de proprietate aparţin unei prime componente a sistemului
financiar, aceasta fiind titlurile financiare. Se pot caracteriza
operaţiunile financiare ca fiind operaţiuni de creare, achiziţionare,
deţinere sau cesionare a titlurilor financiare.
2. agenţi cu specializare exclusivă sau principală în realizarea
operaţiunilor financiare şi care sunt caracterizaţi ca instituţii
financiare. Este cazul, de exemplu, al băncilor, al caselor de
economii, al societăţilor de asigurări, al intermediarilor specializaţi
în efectuarea tranzacţiilor bursiere.
3. pieţele activelor financiare unde se încheie tranzacţiile care pun
titlurile financiare în circulaţie. Aceste pieţe pot avea unul din
următoarele roluri:
• de finanţare a ansamblului economiei (cum e cazul pieţelor
bursiere);
• de refinanţare a instituţiilor financiare şi le sunt rezervate
acestora în exclusivitate sau în principal (este cazul pieţelor
monetare şi ipotecare);
• acoperirea riscurilor financiare (este cazul pieţelor pentru
opţiuni şi al pieţelor pentru contracte financiare la termen).
4. reglementări juridice şi tehnice care definesc regulile formale ale
practicii financiare. Aceste reglementări, au ca scop organizarea şi
reglarea comportamentelor financiare şi a pieţelor financiare. Ele
înglobează, atât dispoziţiile referitoare la controlul creditului şi la
organizarea profesiunilor bancare, cât şi regulile profesionale ale
asociaţiilor agenţilor de valori mobiliare, fiscalitatea referitoare la
veniturile din plasamente sau regulile de deschidere a unei pieţe
financiare.
5. variabile care influenţează modul de acţiune al operatorilor
financiari şi care includ de exemplu, ratele dobânzilor care reglează
raportul între cei care dau şi cei care iau cu împrumut, cursurile de
 schimb care reglează schimburile între monedele naţionale, cotaţiile
care fixează preţurile activelor financiare supuse tranzacţiilor.
Pe baza celor cinci componente se poate reprezenta celor cinci
ramuri ale gestiunii financiare, prezentate în figura 2.

Figura 2 Întreprinderea şi mediul său financiar

Această reprezentare arată că, în cazul oricărei organizaţii sau
întreprinderi, gestiunea financiară trebuie să asigure cunoaşterea
instrumentelor sau activelor financiare (1), a variabilelor (2) şi procedeelor
de reglare (3), să coordoneze operaţiunile financiare şi să stăpânească
relaţiile cu partenerii financiari (4) şi cu pieţele (5) care au implicaţii în
activitatea întreprinderii.

SARCINILE GESTIUNII FINANCIARE

Înainte ca departamentul de conducere să ia orice decizie, trebuie
stabilite obiectivele firmei. Deşi unele firme pot avea unele obiective
specifice organizării lor, obiectivul principal al majorităţii firmelor este
maximizarea bogăţiei proprietarilor. Mai există şi alte obiective importante
dar acestea sunt în general subordonate acestuia.
Avuţia acţionarilor este direct afectată atât de cursul de piaţă al
acţiunilor pe care le deţin cât şi de dividendele primite. Cursul de piaţă al
acţiunilor reflectă, printre alte lucruri, aşteptările privind dividendele ce se
vor primi în viitor. Deoarece preţul acţiunilor firmei reflectă cele două
aspecte ale bogăţiei acţionarilor, obiectivul managementului este să
maximizeze valoarea acţiunilor firmei.
Deşi valoarea acţiunilor firmei (ceea ce ele valorează în realitate) şi
valoarea de piaţă pot fi diferite în condiţiile unei pieţe imperfecte, managerii
nu pot controla diferenţa. De aceea, managementul poate cel mult încerca să
maximizeze valoarea acţiunilor şi să spere la un preţ corect din partea
investitorilor.
Rolul fundamental al gestiunii financiare a întreprinderii îl
reprezintă maximizarea valorii acesteia sau maximizarea avuţiei
proprietarilor săi. Formulările propuse suferă uneori adaptări pentru a ţine
seama de forma juridică a întreprinderii. Astfel, se va vorbi de maximizarea
avuţiei acţionarilor în cazul societăţilor pe acţiuni şi de maximizarea
cursurilor, când titlurile reprezentative ale capitalului sunt negociate la
bursă. Maximizarea valorii necesită ca patrimoniul să fie angajat în proiecte
de investiţii, care să-1 valorifice, graţie rentabilităţii lor viitoare.
Alte scopuri ale gestiunii financiare sunt:
- asigurarea calităţii şi nivelului performanţelor realizate de
întreprindere în diversele sale proiecte şi activităţi.
- evitarea risipirea patrimoniului cauzată de un faliment;
- să vegheze la menţinerea solvabilităţii sau a echilibrului
financiar al întreprinderii.
Riscul falimentului constituie o formă particulară a riscului financiar.
Firma este supusă unor riscuri multiple legate de instabilitatea mediului său
financiar.

MAXIMIZAREA VALORII ÎNTREPRINDERII

Gestiunea financiară se ocupă în primul rând de maximizarea valorii

întreprinderii. Această valoare nu poate fi apreciată numai în raport cu
patrimoniul său, cu bogăţiile acumulate de întreprindere până la un anumit
moment. Ea trebuie analizată şi în raport cu proiectele şi activităţile viitoare
în care va fi angajat patrimoniul.
Bogăţia acumulată de întreprindere la un moment dat nu constituie
decât unul din elementele care permit aprecierea valorii sale. Aceasta trebuie
să ţină seama şi de rezultatele aşteptate în viitor, ca urmare a folosirii
patrimoniului acumulat. În acest sens valoarea întreprinderii este o valoare
anticipată. Ea ţine seama de valoarea actuală, corelată cu veniturile viitoare
preconizate, provenite din activităţile întreprinderii.
Valoarea unei întreprinderi nu poate fi asimilată valorii patrimoniului
ei prezent. Pentru a evalua o întreprindere trebuie luate în considerare trei
aspecte:
1.valoarea întreprinderii este o valoare actualizată, adică echivalentul
prezent al rezultatelor viitoare preconizate.
2.valoarea este o mărime dinamică, inseparabilă de procesul de
valorificare a patrimoniului. Percepţiile legate de calitatea proiectelor
desfăşurate, de perspectivele lor viitoare în ceea ce priveşte rezultatele,
determină o reexaminare permanentă a valorii întreprinderii. Aşa se explică
sensibilitatea evaluării la informaţiile noi care orientează anticipările într-un
sens favorabil sau defavorabil. Astfel, cursul unei acţiuni la bursă se
modifică în funcţie de informaţiile care apar pe piaţă în legătură cu evoluţia
firmei.
3.evaluarea este sensibilă la toate riscurile percepute ca susceptibile să
afecteze nivelul şi stabilitatea viitoare a rezultatelor preconizate. Aceste
riscuri ar putea fi legate de caracteristicile proprii întreprinderii, sau de
evoluţiile mediului înconjurător.
Maximizarea valorii întreprinderii este dependentă de nivelul
performanţelor asigurate de activităţile întreprinderii şi de stăpânirea riscului
de faliment şi a riscurilor financiare în general.

MENŢINEREA NIVELULUI PERFORMANŢELOR

FINANCIARE

Gestiunea financiară trebuie să vegheze asupra menţinerii

performanţelor întreprinderii la un nivel satisfăcător. Căutarea unui anumit
nivel al rezultatelor reflectă, pe de o parte, o constrângere majoră suferită de
întreprindere şi pe de alta, alegerea deliberată a proprietarilor şi a
conducătorilor săi.
Întreprinderea foloseşte resurse care implică un anumit cost.
Gestiunea financiară trebuie să verifice, mai întâi, dacă activitatea este
destul de eficientă pentru a obţine veniturile care să permită plata
furnizorilor de resurse şi, dacă va fi cazul, să asigure restituirea acestor
resurse. Astfel, în cazul unui împrumut, responsabilul financiar va trebui să
se asigure că resursele financiare obţinute vor fi utilizate în condiţii eficiente
pentru a permite plata de către întreprindere a dobânzilor şi rambursările la
termenele convenite cu cel de la care a luat împrumutul.
Obţinerea de către întreprindere a unor rezultate defavorabile sau
insuficiente va reflecta o risipire a resurselor, dăunătoare, atât pentru
întreprindere, cât şi pentru furnizorii săi de fonduri şi pentru economia
naţională.
Finanţele întreprinderii nu urmăreşte căutarea cu orice preţ a
obţinerii unui profit maxim pe termen scurt. Ele apreciază, dimpotrivă, într-
un mod favorabil, stabilitatea performanţelor şi introducând noţiunile de
valoare actualizată şi de risc, caută să obţină un compromis satisfăcător între
stabilitate şi rentabilitate.

Resurse Angajare a
financiare resurselor
Recuperarea
Resurse resurselor şi un PROIECTE
FURNIZORI reale ÎNTREPRINDERE eventual SAU
DE RESURSE
surplus ACTIVITĂŢI
Restituiri şi
remunerări

Figura 3 Constrângerea întreprinderii de a fi eficientă

Creşterea profiturilor este importantă pentru firmă, dar nu este

obiectivul principal, deoarece bogăţia acţionarilor poate chiar să scadă în
ciuda creşterii profitului. Investitorii sunt dispuşi să facă o investiţie riscantă
numai dacă se aşteaptă să fie compensaţi printr-un venit superior. Cu cât
este mai mare riscul, cu atât trebuie să fie mai mare venitul obţinut.

STĂPÂNIREA RISCURILOR FINANCIARE

Stăpânirea riscurilor financiare constituie al treilea imperativ major

al gestiunii financiare. În general, riscul legat de un activ, de un ansamblu de
active şi deci de o întreprindere care foloseşte un anumit volum de fonduri
poate fi definit în raport cu variabilitatea anticipată a rezultatelor
susceptibile a fi obţinute. Această noţiune generală de risc se bazează pe
luarea în consideraţie a instabilităţii sau a variabilităţii prevăzute a
performanţelor financiare viitoare.
Gestiunea financiară studiază şi caută să controleze instabilitatea
legată de anumite situaţii sau operaţiuni precum: riscul în exploatare legat
de structura costurilor, riscul îndatorării legat de efectul structurii financiare
a întreprinderii, riscul de faliment legat de o eventuală insolvabilitate. De
asemenea, gestiunea financiară caută să controleze influenţele exercitate
asupra întreprinderii de instabilitatea inerentă a unor variabile ale mediului,
de exemplu: riscul de schimb valutar, riscul ratei dobânzii, sau de unele
transformări deosebite care au loc în mediul instituţional: riscul
administrativ şi riscul politic.

RISCURI FINANCIARE SPECIFICE

Nu numai forma generală a riscului financiar definită prin

variabilitatea (sau volatilitatea) rezultatelor, dar şi formele specifice ale
riscului trebuie să fie analizate şi stăpânite de gestiunea financiară.
a) Riscul de exploatare determinat de structura costurilor.
Riscul de exploatare are în vedere structura costurilor
întreprinderii. Repartiţia între costurile fixe şi costurile
variabile face rezultatele întreprinderii mai mult sau mai
puţin sensibile la variaţia nivelului producţiei şi
 vânzărilor. O întreprindere care are cheltuieli fixe sau de
structură foarte ridicate va avea rezultatele mai instabile
şi este deci mai riscantă. în cazul când producţia e
scăzută, întreprinderea nu va putea să repartizeze
cheltuielile sale fixe asupra unui număr suficient de
produse şi va obţine astfel pierderi. La modul general,
creşterea părţii cheltuielilor fixe în cheltuielile
întreprinderii se exprimă prin creşterea diferenţei între
rezultatele obţinute în ipotezele cele mai favorabile şi
cele obţinute în ipotezele cele mai pesimiste. Această
relaţie între dispersia rezultatelor (care dă mărimea
riscului) şi structura costurilor pune în discuţie activitatea
curentă a întreprinderii, adică activitatea de producţie, de
aprovizionare şi de vânzare, care constituie exploatarea
curentă. Structura costurilor exercită astfel, un risc
specific care poate fi caracterizat ca risc de exploatare.
b) Riscul îndatorării ca efect al
structurii financiare. Riscul îndatorării
e legat de structura finanţării
întreprinderii. Când întreprinderea
contractează noi datorii, ea se obligă
să obţină beneficii suplimentare
pentru a asigura remunerarea şi
rambursarea împrumuturilor
contractate.
Creşterea îndatorării amplifică dispersia rezultatelor şi determină un
risc financiar propriu. Se măresc speranţele de rentabilitate aşteptată dacă
evoluţia viitoare confirmă ipotezele favorabile, dar rezultatele aşteptate se
reduc în cazul când ipotezele defavorabile se confirmă.
c) Riscul de faliment. Situaţia de criză
sau falimentul constituie sancţiunea
posibilă pentru insolvabilitatea
 întreprinderii. Controlarea acestui risc
explică pentru ce menţinerea
solvabilităţii sau a echilibrului
financiar constituie un imperativ
major al gestiunii financiare. Crizele
de solvabilitate nu conduc totdeauna
la faliment. Când criza poate fi în
final depăşită întreprinderea va scăpa
de ameninţarea dispariţiei şi îşi
asigură supravieţuirea. În acest caz,
criza antrenează costuri specifice care
trebuie să fie luate în calcul când se
urmăreşte a se aprecia riscul de
faliment.
d) Riscul cursului de schimb valutar şi
riscul ratei dobânzii. Întreprinderea
suportă riscuri financiare specifice
legate de evoluţia cursului de schimb
al monedei naţionale în raport cu
monedele străine şi legate de evoluţia
posibilă a ratei dobânzii.
Pe de o parte, de fiecare dată când întreprinderea efectuează
operaţiuni exprimate în devize sau monedă străină, ea se expune riscului de
pierdere legat de evoluţia defavorabilă a ratelor de schimb. Astfel, o
întreprindere exportatoare, care realizează o vânzare în străinătate şi
facturează în devize riscă o pierdere din schimb dacă moneda străină
utilizată se depreciază în raport cu moneda naţională. Invers, un
împrumutător care s-a angajat să-şi plătească furnizorii străini în devize se
expune unei pierderi dacă rata de schimb a acestor devize în raport cu
moneda naţională creşte înainte ca plata să se fi efectuat. Instabilitatea
ratelor de schimb constituie deci o cauză a variabilităţii rezultatelor. Ea
creează riscul de schimb valutar, pe care gestiunea financiară trebuie să-1
controleze şi să-1 stăpânească.
Pe de altă parte, multe întreprinderi sunt expuse efectelor
defavorabile date de variaţia ratelor dobânzii pe pieţele de capital. O
întreprindere care face apel la împrumuturi bancare pe termen scurt va fi, de
exemplu, obligată să suporte cheltuieli financiare majorate în cazul creşterii
dobânzii. Dimpotrivă, un împrumutător, care a acordat un credit cu dobândă
fixă şi care obţine deci, un randament plafonat suferă o "pierdere de câştig"
dacă dobânzile cresc pe piaţă, în timp ce remunerarea pe care el o primeşte
nu este însoţită de aceeaşi creştere. Evoluţia ratelor dobânzii constituie deci
şi ea o sursă de instabilitate a rezultatelor. In acest sens se poate vorbi de un
risc al ratei dobânzilor, a cărui urmărire şi stăpânire creează o
responsabilitate deosebită pentru gestiunea financiară.

DIMENSIONAREA GLOBALĂ A RISCULUI

FINANCIAR

Un activ oarecare sau un ansamblu de active permit, atunci când sunt

valorificate, speranţa unor rezultate viitoare care să aibă o rată de
rentabilitate anticipată R,. Se pot asocia acestui activ o serie de rate de
rentabilitate anticipate R1,R2,.....,Rn corespunzând diferitelor ipoteze
susceptibile de a fi enunţate în legătură cu viitorul întreprinderii, cu
activitatea şi cu mediul său. Fiecare din aceste rate va avea o probabilitate
subiectivă Pj, ceea ce duce la asocierea unui ansamblu de probabilităţi (P1,
P2,...,Pn) la ansamblul de rate preconizate (R1, R2,...,Rn).
Distribuţia ratelor de rentabilitate preconizate permite stabilirea
speranţei matematice corespunzătoare ratelor de rentabilitate preconizate,
ponderate cu probabilităţile asociate lor.
n
R = ∑P j R j
j =1

Se poate stabili de asemenea, instabilitatea acestor rezultate

aşteptate, avându-se în vedere amploarea distanţei faţă de medie (R j, - R )

pentru diferitele rate preconizate. Dispersia σ2(R) şi abaterea medie
pătratică σ(R) sunt mărimile care măsoară această instabilitate sau
volatilitate a rentabilităţii prevăzută şi deci mărimea riscului.

Riscul obţinerii randamentelor preconizate e mai mare sau mai mic,

după cum sunt rezultatele acestor calcule.

MENŢINEREA SOLVABILITĂŢII FIRMEI

Analiza riscurilor financiare cărora trebuie să le facă faţă

întreprinderea a dus la sublinierea importanţei riscului de faliment. Sursa
fundamentală a unui astfel de risc se află în insolvabilitatea posibilă a
întreprinderii.
Solvabilitatea exprimă aptitudinea unui agent economic oarecare de
a face faţă datoriilor sale, când acestea ajung la scadenţă. Mai concret,
menţinerea solvabilităţii constă în executarea cu scrupulozitate a
rambursărilor promise împrumutătorilor şi altor creditori.
În cazul unei organizaţii şi în special al unei întreprinderi
insolvabilitatea îi conduce pe creditori la constatarea încetării plăţilor prin
intermediul instanţei judecătoreşti. Procedura judecătorească de "faliment",
sau de "redresare pe cale judecătorească", astfel începută poate duce la
lichidare şi deci la dispariţia întreprinderii.

RESPONSABILITĂŢILE OPERAŢIONALE
ALE GESTIUNII FINANCIARE
 Domeniul competenţelor gestiunii financiare priveşte ansamblul
problemelor ridicate de relaţiile între întreprindere şi mediul său financiar.
Sarcinile fundamentale care revin finanţelor întreprinderii privesc
menţinerea valorii acesteia, a performanţelor sale financiare, stăpânirea
riscurilor cu care întreprinderea e confruntată şi menţinerea solvabilităţii.

PRINCIPALELE SARCINI OPERAŢIONALE ALE

GESTIUNII FINANCIARE

Responsabilităţile operaţionale ale gestiunii financiare sunt

distribuite pe cele trei faze ale unui ciclu fundamental al gestiunii financiare.
Acest ciclu cuprinde:
- faza de diagnosticare sau analiza financiară care are în
principal ca obiect aprecierea situaţiei şi a activităţii
financiare a întreprinderii, pentru a pregăti adoptarea de
măsuri concrete care să permită depăşirea lacunelor şi
valorificarea avantajelor.
- faza de formulare şi de aplicare a deciziilor financiare
care se înscriu în perspectiva proiectelor pe termen lung şi
mediu şi pun în mişcare operaţiuni de investiţii şi de
finanţare. Ele urmăresc însă şi efecte pe termen scurt care
definesc domeniul gestiunii trezoreriei. Pe de altă parte,
anumite măsuri trebuie oprite pentru a proteja
întreprinderea împotriva riscurilor financiare cărora trebuie
să le facă faţă în diverse situaţii.
- faza urmăririi şi controlului proiectelor a căror aplicare
a fost hotărâtă de întreprindere. Această fază permite, cel
mai adesea, constatarea "diferenţelor" între realizările
efective şi proiectele iniţiale. Ea ar trebui să ducă la
declanşarea unor măsuri de corecţie, care ar însemna fie o
rectificare a traiectoriei şi apropierea de proiectele iniţiale,
fie adaptarea sau revizuirea proiectelor iniţiale.
 STRUCTURA ŞI ATRIBUŢIILE PERSONALULUI
DIRECT IMPLICAT ÎN GESTIUNEA FINANCIARĂ A
ÎNTREPRINDERII

Într-o firmă, în general, responsabilul financiar este ajutat de două

persoane: trezorierul (casierul) şi revizorul. Revizorul este, în general,
responsabil de calculaţia costurilor, contabilitatea financiară, contabilitatea
taxelor şi impozitelor. Aceste funcţii ajută la furnizarea de informaţii
managementului cu privire la activităţile trecute şi situaţia curentă a firmei,
ajutând la proiectarea unor planuri viitoare. Celelalte funcţii financiare sunt
subordonate casierului (trezorierului). Aceste funcţii sunt: managementul
capitalului circulant, bugetarea capitalului, managementul structurii
capitalului, analiza financiară şi planificarea.
Managementul capitalului circulant implică atât managementul
activelor curente ale firmei (cash, inventar, valori imobiliare, etc.) cât şi
managementul pasivelor (taxe, facturi de plată).
Bugetarea capitalului implică achiziţia şi vânzarea activelor fixe ale
firmei. Această activitate este deosebit de importantă deoarece implică
cheltuieli mari şi irevocabile.
Managementul structurii capitalului determină luarea deciziilor
privind proporţia fondurilor pe termen lung, decizie bazată pe volumul
datoriilor şi mărimea veniturilor.
Analiza financiară şi planificarea (planning) implică evaluarea
situaţiei curente a firmei, determinarea situaţiei financiare a firmei şi
stabilirea modalităţilor prin care pot fi atinse obiectivele.
În practică, responsabilităţile gestiunii financiare sunt prezentate pe
baza unei enumerări analitice a sarcinilor concrete care îi sunt încredinţate.

LOCUL GESTIUNII FINANCIARE ÎN SISTEMUL

DE GESTIUNE AL ÎNTREPRINDERII

În calitate de proprietari ai firmei, acţionarii deţin autoritatea

supremă şi controlul activităţii firmei. Imediat sub acţionari se află consiliul
de administraţie, care este ales de către acţionari. Acţionarii au dreptul
(puterea) de a înlocui membrii consiliului de administraţie ale căror rezultate
sunt considerate nesatisfăcătoare. Consiliul de administraţie numeşte
preşedintele firmei şi trasează liniile directoare în ceea ce priveşte
managementul firmei. Dacă responsabilii numiţi de către consiliu nu-şi
îndeplinesc corespunzător datoria, aceştia pot fi înlocuiţi.
Managementul financiar este doar unul dintre aspectele ce privesc
activitatea firmei, marketingul şi producţia fiind alte două aspecte. împreună
ele trebuie să coopereze eficient pentru ca firma în ansamblu să fie eficientă.
Între domeniile marketing, finanţe, producţie există numeroase
interdependenţe. De exemplu, pentru a determina nivelul producţiei,
managerul producţiei trebuie să primească informaţii de la departamentul
marketing privind nivelul aşteptat al vânzărilor. Iar pentru a determina
nivelul vânzărilor, directorul comercial trebuie să colaboreze cu managerul
financiar pentru a determina cea mai potrivită politică comercială a firmei.
Numeroase aspecte ale activităţilor interdepartamentale necesită ca
managerii din diferite arii funcţionale să fie familiarizaţi cu activităţile din
alte departamente şi arii funcţionale.
Pe de o parte, gestiunea financiară are o tehnică proprie, ceea ce face
să i se recunoască o anumită autonomie de decizie. Pe de altă parte, deciziile
luate de celelalte domenii de gestiune atrag consecinţe în plan financiar,
deoarece ele presupun resurse şi necesităţi financiare, presupun încasări şi
plăţi. în consecinţă, gestiunea financiară este sub influenţa ansamblului
deciziilor privind gestiunea, ea reacţionează la măsurile de tot felul luate în
întreprindere, pentru că aceste măsuri au consecinţe în plan financiar. Dar ea
trebuie în plus să se angajeze în acţiuni de adaptare, corelându-se cu
proiectele celorlalte funcţii de gestiune, pentru a asigura respectarea de către
întreprindere a constrângerilor financiare majore.
Modurile de încadrare a gestiunii financiare în cadrul organizării
întreprinderii sunt multiple şi exprimă, în acelaşi timp, caracteristici istorice
(competenţele iniţiale ale fondatorilor şi ale înalţilor responsabili) şi
exigenţe proprii ale întreprinderii. Reuşita încadrării gestiunii financiare în
structura organizatorică a întreprinderii depinde de respectarea a trei condiţii
fundamentale:
• structura organizatorică trebuie să exprime recunoaşterea autonomiei
şi a competenţelor tehnice proprii finanţelor întreprinderii
• structura organizatorică trebuie să comporte procedee sau
mecanisme intime de coordonare, de negociere şi de arbitraj între
gestiunea financiară şi celelalte funcţiuni, consumatoare de resurse
sau generatoare de resurse pentru întreprindere
• structura organizatorică trebuie să aibă grijă ca relaţiile cu partenerii
financiari externi (bancheri, operatori bursieri, acţionari) să fie
întreţinute de responsabili a căror competenţă, autonomie şi nivel
ierarhic să fie adaptate situaţiei întreprinderii.
Se poate spune că gestiunea financiară constituie un ansamblu de
metode de analiză şi de instrumente de lucru care permit întreprinderilor şi
altor organizaţii să îşi asigure o încadrare eficientă în mediul lor financiar.

APLICAŢIE PRACTICĂ

Riscul financiar determinat de variabilitatea rezultatelor

O întreprindere vizează realizarea unei noi investiţii, având de ales
între proiectele A şi B. Pentru fiecare proiect se fac previziuni privind
producţia, vânzările şi rezultatele şi se atribuie fiecărui proiect rate de
rentabilitate aşteptate, funcţie de diverse ipoteze referitoare la întreprindere
şi la mediul în care îşi desfăşoară activitatea. Presupunem că există pentru
fiecare proiect cinci ipoteze în care s-ar putea afla întreprinderea, fiecare
ipoteză având aceeaşi probabilitate de a se realiza (probabilitatea pentru
fiecare ipoteză va fi P1=0,l; P2=0,3; P4=0,3; P5=0,l; P6=0,2;. Pentru fiecare
ipoteză Hj, având probabilitatea Pj, se preconizează o rentabilitate Rj
(tabelele 1 şi 2).
 Hj Pj Rj RjPj Rj - R (Rj - R )2Pj
H1 0,10 -10 -1 -18 32,4
H2 0,30 -5 -3 -13 50,7
H3 0,10 +10 +1 2 0,4
H4 0,30 +20 +6 12 43,2
H5 0,20 +25 +5 17 57,8
1 +8 σ2(R)=184,5
σ (R)=13,6
Tabelul 1 Elemente referitoare la proiectul A

Hj Pj Rj RjPj Rj - R (Rj - R )2Pj

H1 0,10 -20 -2 -27 72,9
H2 0,30 -10 -3 -17 86,7
H3 0,10 +10 +1 +3 0,9
H4 0,30 +20 +6 +13 50,7
H5 0,20 +25 +5 +18 64,8
1 +7 CT2(R)=276
σ (R)=16,6
Tabelul 2 Elemente referitoare la proiectul B

Se constată că proiectul A va avea o rentabilitate medie de 8%.

Instabilitatea performantelor pentru acest proiect poate fi apreciată prin
diferenţa dintre rata de rentabilitate cea mai ridicată (25%) şi rata de
rentabilitate cea mai scăzută (-10%), prin dispersie şi prin abaterea medie
pătratică.
Proiectul B oferă speranţa unei rate medii de rentabilitate mai
scăzută ( R =7%). Acest proiect prezintă un risc mai ridicat în obţinerea
rezultatelor preconizate, întrucât toţi indicatorii care măsoară instabilitatea
performanţelor financiare sunt mai mari.
Întreprinderea investitoare se confruntă în acest caz cu o situaţie
frecvent întâlnită în gestiunea financiară. Din calcule rezultă că proiectul A
va fi cel optim, atât din punct de vedere a rentabilităţii cât şi a stabilităţii
rezultatelor preconizate.
  Lecţia 2

INFLUENŢA SISTEMULUI FINANCIAR

GLOBAL ASUPRA GESTIUNII
FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII
Întreprinderea nu este un element izolat. Ea este un sistem complex
şi totodată un subsistem în cadrul mai multor sisteme ce se organizează la
nivele superioare. Ea reprezintă un conglomerat de interacţiuni între
sistemele: social, economic, cultural, ecologic etc. Din punct de vedere
financiar interacţiunile sunt reprezentate de modurile externe de finanţare a
activităţii sale. Aceste interacţiuni şi sisteme, cu precădere cel financiar, îşi
pun amprenta major pe dezvoltarea întreprinderii.
Modul în care se pun problemele managementului financiar la nivel
de întreprindere e determinat în mare măsură de mediul financiar în care
aceasta activează. Dat fiind că instrumentele, variabilele, constrângerile
managementului financiar sunt tributare caracteristicilor mediului, analiza
structurii financiare globale permite identificarea influenţelor pe care
aceasta le exercită asupra problemelor puse managementului financiar.
Analiză a structurii financiare globale trebuie diferenţiată în spaţiu şi
timp. Comparaţiile între ţări permit, la un moment dat, evidenţierea
profundei eterogenităţi a structurilor financiare naţionale. La fel, studiul
evoluţiilor care afectează structura financiară globală a fiecărei ţări duce la
punerea în evidenţă a tendinţelor evoluţiei sistemelor financiare, care
prezintă similitudini pe plan internaţional, dar comportă şi caracteristici
naţionale.

SISTEMUL FINANCIAR ŞI STRUCTURA

FINANCIARĂ GLOBALĂ

Mediul financiar în care se încadrează întreprinderile, are

caracteristici care permit, în acelaşi timp, să se delimiteze domeniul
gestiunii financiare şi să se justifice instrumentele pe care le foloseşte şi
tipurile de reglementări care o orientează şi o sancţionează. Ţinând seama de
interdependenţa dintre componentele acestui mediu, se poate avansa
conceptul de sistem financiar pentru a desemna ansamblul de instrumente,
instituţii, pieţe, circuite şi tipuri de reglementări care permit realizarea
operaţiunilor financiare într-un spaţiu economic naţional sau internaţional.
Sistemul financiar astfel definit prezintă în majoritatea ţărilor forme
de organizare tipice. Acest lucru e sugerat de recurgerea la noţiunea de
structură financiară. Această noţiune exprimă caracteristicile majore şi
relativ stabile proprii îmbinării componentelor sistemului financiar.

CARACTERISTICILE PRINCIPALE ALE

STRUCTURII FINANCIARE GLOBALE

Se pot sublinia trei caracteristici principale ale structurii financiare:

1.structura financiară globală e caracterizată de gama de instrumente
care servesc ca suport al operaţiunilor financiare, adică al operaţiunilor
de decontare, de constituire a economiilor, de finanţare şi acoperire a
riscurilor financiare.
2.structura financiară e caracterizată de natura şi diferenţierea
instituţiilor financiare care intervin în mod regulat în procesul de creare,
conservare şi punere în circulaţie a activelor financiare. Diversitatea acestor
instituţii, nivelul lor de specializare, influenţa lor efectivă asupra
comportamentului statului, întreprinderilor şi particularilor, valoarea şi
structura patrimoniului lor şi a operaţiunilor lor, constituie a doua
caracteristică majoră a structurii financiare globale. Aceste instituţii trebuie
analizate în contextul pieţelor pe care se negociază şi se încheie tranzacţiile
privind activele financiare, precum şi studierea circuitelor şi canalelor care
asigură circulaţia fluxurilor financiare în economia naţională şi
internaţională.
Structura financiară globală poate fi caracterizată în termeni
cantitativi datorită analizei raporturilor caracteristice între valorile atinse de
activele financiare de diverse tipuri. De asemenea, ea poate fi studiată prin
comparaţia între fluxurile tranzacţiilor (emisiuni noi, tranzacţii pe pieţe
secundare) legate de aceste tipuri diferite de active, prin indicatorii care
reflectă ponderea diferitelor tipuri de instituţii şi de pieţe şi prin mărimile
care exprimă caracteristicile majore ale economiei reale (producţie, avuţie
naţională, economii globale, patrimoniul particularilor, al întreprinderilor şi
al altor instituţii).
3.structura financiară globală în care-şi desfăşoară întreprinderile
activitatea este caracterizată de un anumit nivel de diferenţiere a
componentelor sale şi printr-un mod specific de combinare a acestora.
Complexitatea şi stadiul de dezvoltare al structurii financiare globale
determină variabilele de acţiune ale gestiunii financiare, termenii
problemelor pe care aceasta şi le pune, natura soluţiilor pe care le poate
aduce.
Astfel, un sistem financiar caracterizat de o structură puţin
diferenţiată apare dominat de gestiunea mecanismelor de creare şi circulaţie
a banilor şi oferă o gamă limitată de mijloace de finanţare. Problematica
gestiunii financiare e ancorată în domeniul autofinanţării şi al controlului
plăţilor şi încasărilor întreprinderii.
Într-un sistem financiar caracterizat de o intensă diferenţiere a
instrumentelor, instituţiilor şi pieţelor, gestiunea financiară a numeroase
întreprinderi trebuie, dimpotrivă, să pună în mişcare o gamă complexă de
tehnici de finanţare, plasare, investiţii, stăpânire a riscurilor. În acelaşi timp,
într-un context determinat, nu toate întreprinderile sunt în mod egal
preocupate de diferitele aspecte ale structurii financiare globale. Anumite
caracteristici care le sunt proprii le determină posibilităţile de acces la
diferitele câmpuri de acţiune ale gestiunii financiare, dar şi eventuala evitare
a unora dintre ele.
Analiza relaţiilor dintre structura financiară globală (sau "mediul
financiar") şi structura financiară a întreprinderii necesită în prealabil
identificarea caracteristicilor majore ale structurii financiare globale. Aceste
caracteristici sunt legate de cele trei moduri fundamentale de finanţare:
autofinanţarea, finanţarea externă directă şi finanţarea externă prin
intermediari. Pe de altă parte, ele sunt legate şi de diversitatea de instituţii şi
pieţe financiare, precum şi de gama de instrumente financiare propuse
economiei naţionale.

MODURILE DE FINANŢARE FUNDAMENTALE

Aspecte generale ale finanţării. La un moment dat în cadrul

economiei naţionale coexistă trei tipuri de situaţii.
Anumiţi operatori, particulari, întreprinderi sau diverse instituţii
asigură un echilibru riguros între resursele şi cheltuielile lor imediate şi
viitoare. Ei îşi acoperă nevoile de finanţare prin resurse din autofinanţare şi
sunt deci total independenţi de finanţarea externă.
Unii agenţi economici prevăd resurse care depăşesc cheltuielile
prevăzute. Ei vor dispune deci, de un excedent de resurse care ar putea
rămâne nefolosit, dacă nu găsesc un mijloc de a-1 pune la dispoziţia altor
agenţi care să-1 utilizeze. Este vorba deci, de agenţi care dispun de
capacitate de finanţare, de resurse care ar putea fi avansate altor agenţi
economici.
Alţi agenţi au, dimpotrivă, pentru perioada viitoare, prevăzute
cheltuieli, a căror mărime o depăşeşte pe cea a veniturilor şi a
disponibilităţilor lor previzibile. E vorba în special de întreprinderi care au
proiecte de investiţii sau de extindere a producţiei lor. Poate fi vorba şi de
stat, dacă bugetul său e deficitar, de particulari care efectuează cheltuieli
pentru achiziţionarea de bunuri de folosinţă îndelungată. Toţi aceşti agenţi se
află deci în situaţia de deficit previzibil şi vor trebui să renunţe la unele din
proiectele lor, dacă nu îşi procură fonduri care să le acopere lipsa resurselor.
Dacă reuşesc acest lucru au reuşit să-şi finanţeze deficitul sau să-şi acopere
nevoile de finanţare.
Repartizarea excedentelor şi a deficitelor prezintă caracteristici de
regularitate care exprimă aspecte structurale ale finanţării. Anumiţi agenţi
sunt esenţialmente excedentari. E vorba în special de particulari. Alţi agenţi
sunt în general deficitari, acesta fiind în special cazul întreprinderilor, în
sfârşit, alte categorii au o situaţie variabilă şi pot fi, în funcţie de
operaţiunile dintr-o anumită perioadă, în situaţia de excedent sau de deficit.
Problema finanţării ridică la scara economiei naţionale, două
probleme principale:
a. mijloacele prin care agenţii cu capacitate de finanţare pot fi
convinşi să-şi pună resursele excedentare la dispoziţia agenţilor
aflaţi în deficit, acceptând să se lipsească momentan de
excedentele lor. Această primă întrebare pune problema
instrumentelor şi mecanismelor care permit asigurarea
colectării economiilor.
b. modalităţile prin care economiile vor putea fi canalizate spre
agenţii care au nevoie de finanţare. Ea permite discutarea
instrumentelor şi mecanismelor de finanţare şi de distribuire a
creditului.
Relaţia între agenţii cu excedent şi agenţii cu deficit se poate stabili
după două modalităţi fundamentale ale finanţării externe, cea a finanţării
directe şi cea a intermedierii financiare.
Finanţarea externă poate fi finanţare directă sau finanţare cu ajutorul
intermedierii financiare. În cazul relaţiei de finanţare directă se stabileşte un
contact direct între agenţii cu excedent de finanţare şi agenţii cu deficit de
finanţare. Cei dintâi îşi pun economiile la dispoziţia celor din urmă, fără ca
un intermediar să intervină între ei.
Acest tip de situaţie se întâlneşte în cazul în care o întreprindere
foloseşte economiile publice cu ocazia unui împrumut obligatar sau a
emiterii de acţiuni noi.

NECESITATEA DEZVOLTĂRII FINANŢĂRII DIN EXTERIORUL

ÎNTREPRINDERII

Finanţarea externă se poate baza, fie pe un mod de finanţare directă,

fie pe o intermediere financiară. Finanţarea directă permite stabilirea unei
relaţii imediate între unităţile care au nevoie de finanţare şi cele cu
excedente de finanţare.
În cazul intermedierii, intermediarul financiar poate realiza reglarea,
dacă acceptă să-şi asume riscul transformării operaţiunilor pe care le
efectuează.
Cele trei moduri fundamentale de finanţare corespund unor trei faze
ale unui proces istoric de extindere a domeniului de finanţare, care asigură
trecerea de la un regim de autofinanţare pură la un sistem care include
finanţarea directă şi apoi intermedierea financiară. Acest proces permite
lărgirea cercului celor care concură la finanţarea economiei şi mărirea
fondurilor mobilizate. Astfel, diferenţierea între cele trei moduri de finanţare
fundamentale constituie unul din aspectele majore ale evoluţiei sistemelor
financiare.

CARACTERISTICILE ŞI ETAPELE EVOLUŢIEI SISTEMELOR

FINANCIARE NAŢIONALE

Analiza procesului de evoluţie a sistemelor financiare necesită, în

acelaşi timp, o abordare istorică şi una comparativă.
Din perspectiva istorică se caută punerea în evidenţă a
transformărilor efective care au afectat sistemul financiar al fiecărei ţări.
Compararea evoluţiilor observate permite apoi discutarea existenţei
tendinţelor generale, care privesc ansamblul sistemelor financiare naţionale.
Din perspectiva comparativă interesează starea actuală a sistemelor
financiare pentru a se evidenţia caracteristicile lor comune şi specifice.

GESTIUNEA FINANCIARĂ ŞI DEZVOLTAREA ÎNTREPRINDERII

Conţinutul gestiunii financiare e determinat de dezvoltarea

sistemului financiar global, dar este de asemenea determinat şi de
dezvoltarea întreprinderii însăşi. Transformarea gestiunii financiare în
diferite stadii de dezvoltare a întreprinderii va fi mai întâi pusă în evidenţă
prin referire la modelul ciclului de viaţă al întreprinderii şi apoi în cadrul
unei comparaţii între stadiile dezvoltării întreprinderii şi fazele dezvoltării
mediului său financiar global.

CONŢINUTUL GESTIUNII FINANCIARE ŞI CICLUL DE VIAŢĂ AL

ÎNTREPRINDERII

În diferitele etape ale ciclului lor de viaţă, întreprinderile sunt

confruntate cu nevoi de finanţare specifice. Dar ele degajă surse de fonduri
în condiţii care se modifică şi care impun probleme de ajustare financiară în
termeni proprii fiecărui stadiu de dezvoltare a lor.
Formularea obişnuită a modelului ciclului de viaţă pentru o
întreprindere pune în evidenţă succesiunea a patru etape tipice pe plan
comercial, strategic, tehnic, financiar.
Figura 4 gestiunea financiară şi ciclul de viaţă al întreprinderii

Rezultatele financiare ale întreprinderii nu asigură resurse interne

suficiente şi e constrânsă să solicite sprijin extern în condiţii defavorabile
date de slaba sa notorietate, de rezultatele încă mediocre şi de incertitudinile
care există asupra dezvoltării sale viitoare. Dacă accesul la resurse apare
încă precar în această fază, întreprinderea este, pe de altă parte, confruntată
cu nevoi de finanţare ridicate, legate în special de investiţii, necesare pentru
demarajul producţiei şi vânzărilor. Această fază apare dominată de
necesitatea căutării de fonduri externe. Pentru gestiunea financiară,
problema esenţială constă în căutarea mijloacelor de finanţare care să-i
permită menţinerea solvabilităţii, finanţarea cheltuielilor curente şi a
investiţiilor necesare pentru demaraj.
În faza de creştere, întreprinderea care a depăşit incertitudinile
demarajului cunoaşte o creştere rapidă a producţiei şi a vânzărilor, în
termeni financiari, această creştere înseamnă o sporire a nevoilor de
finanţare legate de investiţiile necesare pentru extinderea capacităţilor, şi de
nevoile de fond de rulment (sau de capital circulant) determinate de
necesitatea constituirii de stocuri şi pentru creditarea clienţilor. Resursele de
autofinanţare rămân insuficiente pentru acoperirea acestor nevoi, pentru că
rezultatele sunt încă limitate de mărimea cheltuielilor fixe determinate de
demaraj şi de creşterea activităţilor, în schimb, întreprinderea este de acum
înainte bine plasată pentru obţinerea de finanţări externe, în special bancare.
Pentru gestiunea financiară, faza de creştere rămâne deci dominată
de preocuparea pentru echilibrul financiar, şi în consecinţă, de grija de a
stăpâni creşterea nevoilor de capital fix şi de fond de rulment, şi de
obţinerea unei acoperiri suficiente cu resurse externe.
În faza de maturitate, întreprinderea cunoaşte o creştere lentă a
producţiei şi a vânzărilor. Nevoile sale de finanţare cunosc în continuare o
puternică reducere, pentru că întreprinderea nu mai este interesată să crească
volumul capitalului fix şi circulant. Pe de altă parte, nivelul ridicat al
producţiei permite acoperirea din plin a cheltuielilor fixe şi degajă
abundente resurse de autofinanţare, în această fază de maturitate, gestiunea
financiară e confruntată cu o nevoie de finanţare redusă. Frecvent
întreprinderile ajunse la maturitate prezintă o situaţie de supralichiditate. Ele
trebuie atunci să-şi pună mai mult probleme de plasament sau de investire a
excedentelor lor, decât probleme de căutare de finanţări suplimentare.
Faza de declin se caracterizează prin reducerea producţiei, a
vânzărilor şi a rezultatelor. Pentru gestiunea financiară, declinul pune mai
întâi probleme de dezinvestire şi de orientare spre activităţi noi.
Abandonarea activităţilor compromise poate permite eliberarea de resurse
susceptibile a fi investite în noi activităţi care oferă perspective favorabile.
Derularea ciclului de viaţă astfel descris apare la prima vedere ca un
proces inexorabil şi liniar, însă observarea evoluţiei efective a
întreprinderilor arată că drumurile urmate sunt în realitate mult mai
complexe. Pe de o parte, ciclul de viaţă al majorităţii întreprinderilor este
marcat de fenomene de discontinuitate cum sunt, accelerarea îmbătrânirii,
declinul prematur, sau din contră prelungirea fazei de creştere, existând
frecvente exemple de asemenea evoluţii neliniare. Pe de altă parte, ciclul de
viaţă nu se derulează într-un mod uniform, ci poate să comporte reîntoarceri
datorate iniţiativelor întreprinderii. Astfel, relansarea fazei de creştere,
atunci când maturitatea pare deja în curs, sau stoparea declinului constituie
două exemple de reacţie voluntară şi combativă susceptibile să împiedice
derularea inexorabilă a etapelor ciclului de viaţă.
 DEZVOLTAREA EXTERNĂ, DEZVOLTAREA INTERNĂ ŞI GESTIUNEA

FINANCIARĂ

Legătura între dezvoltarea externă (adică transformarea mediului

financiar) şi dezvoltarea internă a întreprinderii permite să se evidenţieze
sintetic ansamblul caracteristicilor structurale care determină conţinutul şi
orientările gestiunii financiare.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE:
4.Ce reprezintă sistemul financiar? Dar structura financiară globală?
5.Care sunt principalele caracteristici ale structurii financiare globale?
6.Care sunt principalele moduri de finanţare a întreprinderii?
7.Explicaţi ce relaţie există între ciclul de viaţă al întreprinderii şi
gestiunea financiară a acesteia.
8.Cum se explică curba cifrei de afaceri şi a rezultatelor întreprinderii,
pe parcursul ciclului de viaţă a acesteia si ce rol are gestiunea financiară în
acest context?
  Lecţia 3

SITUAŢIA FINANCIARĂ A
ÎNTREPRINDERII APRECIATĂ PE BAZA
BILANŢULUI
Studiul financiar al bilanţului constituie aspectul esenţial al "analizei
financiare statice", şi se bazează pe examinarea unei situaţii contabile
(bilanţul).
O primă metodă de analiză a bilanţului constă în gruparea posturilor
bilanţiere în subansambluri semnificative, care duce la o reprezentare
sintetică a bilanţului şi permite să se exprime şi să se calculeze noţiunile
fundamentale de fond de rulment, nevoie de fond de rulment şi trezorerie.
Confruntarea între grupările bilanţului permite, să se formuleze
relaţiile fundamentale de trezorerie, pe care se sprijină funcţionarea
întreprinderii, atât pe termen scurt, cât şi pe termen mijlociu şi lung.
Metoda ratelor aplicată la studiul bilanţului aduce informaţii
complementare, mai analitice, care permit să se aprofundeze şi să se
precizeze aspectele relevate de aprecierea sintetică a bilanţului.

MODELE BILANŢIERE FOLOSITE ÎN ANALIZA

FINANCIARĂ

Pentru a obţine informaţiile dorite se apelează la datele contabile

care reprezintă cuantificarea activităţii economice dintr-o firmă.
Cele mai frecvente surse de informaţii utilizate sunt situaţiile
financiare, care prezintă în sinteză situaţia economică a unei firma la un
moment dat (cu ajutorul bilanţului) sau evoluţia principalilor indicatori
economici într-o anumită perioadă de timp, de obicei perioadă definită de
exerciţiile financiare (date prezentate în contul de profit şi pierdere).
Situaţiile financiare nu cuprind însă numai bilanţul şi contul de profit
şi pierdere. Alte surse de informaţii sunt constituite din:
 • bilanţul funcţional;
• tabloul soldurilor intermediare de gestiune;
• tabloul de finanţare şi de urmărire a mărimilor esenţiale:
fondul de rulment, excedentul de trezorerie, etc.
Analiza comparativă a formelor de prezentare a bilanţului
Formularea normelor generale referitoare la analiza financiară a
bilanţului se loveşte de problema prezentării bilanţului. Metodele de
prezentare şi întocmire a bilanţului variază de la o ţară la alta şi într-o
anumită măsură, de la o întreprindere la alta.
O examinare atentă a diferitelor prezentări permite să se observe că
acestea prezintă totuşi principii comune, care justifică formularea metodelor
generale de analiză financiară statică. Bineînţeles, diferenţele de prezentare
rămân, dar ele implică o simplă adaptare a metodelor de analiză, în cadrul
principiilor generale.
Principii comune de prezentare
Oricare ar fi modelele de elaborare, bilanţurile sunt totdeauna
construite pe baza unor reguli comune de prezentare.
În bilanţ apar separat drepturile patrimoniale acumulate de
întreprindere la un moment dat (activele) şi angajamentele patrimoniale
contractate la aceeaşi dată (pasivele). Această separare se poate face printr-o
prezentare a bilanţului sub formă de tablou cu două coloane reprezentând
activul şi pasivul (prezentare sub forma de cont), într-o altă variantă, activul
şi pasivul sunt prezentate sub formă de listă. Acest model este acum relativ
abandonat, câştigând teren modelul impus de Directiva a IV-a. Bineînţeles,
suma şi conţinutul activului şi pasivului sunt aceleaşi, oricare ar fi
prezentarea aleasă.
Structura internă a activului şi pasivului este în general prezentată pe
baza criteriului duratei activelor şi pasivelor. Posturile bilanţului sunt
ordonate exclusiv, sau în principal, după lichiditate în cazul activului şi după
exigibilitate în cazul pasivului.
a) Ordonarea activelor după criteriul lichidităţii.
Lichiditatea unui activ exprimă aptitudinea sa de a fi
transformat în bani într-un termen mai mult sau mai puţin
apropiat şi în condiţii normale de utilizare.
Lichiditatea apare astfel, ca o proprietate generală a oricărui activ.
Unele active sunt sub formă de bani (de exemplu disponibilităţile
dintr-un cont bancar) sau vor fi transformate în bani în scurt timp (de
exemplu creanţele asupra clienţilor care trebuie să fie încasate în câteva zile,
sau stocurile de mărfuri ce vor fi vândute în curând). Aceste elemente sunt
cele mai lichide şi constituie activele circulante corespunzând intrărilor de
fonduri aşteptate pe termen scurt.
Alte active sunt, din contră, destinate a fi consumate un timp în
condiţii normale de funcţionare a întreprinderii. Acestea trebuie considerate
ca active ce exprimă utilizarea fondurilor pe termen mediu şi lung. Sunt
considerate imobilizări sau active imobilizate.
b) Ordonarea pasivelor după criteriul
exigibilităţii. Exigibilitatea unui
element de pasiv exprimă apropierea
scadenţei sale, adică perioada de timp
până la rambursare.
Fiecare element de pasiv corespunde de fapt unui angajament. Dar
obligaţiile de plată contractate de întreprindere o obligă să prevadă plăţi în
timp după scadenţe foarte diferite. Unele elemente de pasiv comportă o
obligaţie fermă de rambursare (datoriile), în timp ce altele nu comportă nici
o constrângere de rambursare la o scadenţă determinată (capitalurile
proprii). Pe de altă parte, unele elemente de pasiv sunt exigibile pe termen
scurt, în timp ce altele nu sunt exigibile decât la o scadenţă îndepărtată sau
nedeterminată (capitalurile permanente).
Se consideră în general, că distincţia între elementele exigibile peste
mai mult de un an (capitalurile permanente) şi elementele exigibile în mai
puţin de un an (datorii pe termen scurt, angajamente pe mai puţin de un an)
exprimă o caracteristică structurală majoră a pasivului. Ea permite să se
aprecieze durata resurselor conferite întreprinderii şi în consecinţă,
stabilitatea finanţării sale.

ELEMENTELE DE DIFERENŢIERE ÎNTRE

MODELELE DE BILANŢ
Principalele elemente care diferenţiază prezentarea bilanţului în
 diferite ţări sunt:
• ordonarea activelor şi pasivelor;
• modul de înscriere a rezultatului în bilanţ.
Primul din aceste elemente de diferenţiere ridică problemele cele
mai dificile, când se realizează analize financiare comparative între
bilanţurile societăţilor din diferite ţări.
Ordonarea activelor după lichiditatea lor şi a pasivelor după
exigibilitatea lor constituie o opţiune universală. Dar această opţiune e
aplicată după două modalităţi distincte în diferite ţări.
O primă modalitate de prezentare constă în clasarea elementelor de
activ în ordinea lichidităţii crescătoare şi a elementelor de pasiv în ordinea
exigibilităţii crescătoare (Franţa, Belgia, Germania).
O a doua modalitate de prezentare clasează elementele de activ după
lichiditatea descrescătoare şi elementele de pasiv după exigibilitatea
descrescătoare (ţările anglo-saxone).

Situaţiile financiare în conformitate cu Directiva a IV-a a

Comunităţii Economice Europene şi cu Standardele
Internaţionale de Contabilitate

La noi în ţară, în conformitate cu Ordinul Ministerului Finanţelor

Publice nr. 94/2001, respectiv OMFP 306/2002, s-a trecut şi în ţara noastră
la armonizarea reglementărilor contabile cu Directiva a IV-a a Comunităţii
Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate.
Situaţiile financiare care trebuie întocmite de către firme sunt:
a) bilanţul;
b) contul de profit şi pierdere;
c) situaţia modificărilor capitalului propriu;
d) situaţia fluxurilor de trezorerie;
e) politici contabile şi note explicative.
Interesante pentru diagnosticul financiar sunt câteva din prevederile
prezente în documentele legislative privind întocmirea situaţiilor financiare,
precum:
Situaţiile financiare anuale trebuie să ofere o imagine fidelă a
poziţiei financiare, performanţei, modificărilor capitalului propriu şi
fluxurilor de trezorerie ale întreprinderii pentru respectivul exerciţiu
financiar.
Administratorii întreprinderii vor elabora politici contabile în acord
cu "Cadrul general de întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare" şi se
vor asigura că situaţiile financiare furnizează informaţii care să fie:
a) relevante pentru nevoile utilizatorilor de luare a deciziilor; şi
b) credibile în sensul că:
(i) reprezintă fidel rezultatele şi poziţia financiară a
întreprinderii;
(ii) reflectă substanţa economică a evenimentelor şi
tranzacţiilor şi nu doar forma juridică;
(iii) sunt neutre, adică nepărtinitoare;
(iv) sunt prudente; şi
(v) sunt complete sub toate aspectele semnificative.
c) bilanţul trebuie să prezinte cel puţin următoarele posturile
prezentate mai jos;
d) contul de profit şi pierdere trebuie să prezinte cel puţin
elementele enumerate în formatul de cont de profit şi pierdere
prezentat în continuare;
e) situaţia fluxurilor de trezorerie trebuie să prezinte elementele
enumerate într-unul din formatele situaţiei fluxurilor de
trezorerie, prevăzute de IAS 7;
f) situaţia modificărilor capitalului propriu va prezenta informaţiile
cerute de Standardele Internaţionale de Contabilitate.
Fiecare element obligatoriu prezentat în situaţiile financiare ale unei
întreprinderi poate fi prezentat mai detaliat decât se cere în formatul adoptat,
dacă această detaliere concură la prezentarea unei informaţii mai elocvente
pentru utilizatorii de informaţii.
Bilanţul unei întreprinderi şi contul de profit şi pierdere al acesteia
pot fi dezvoltate cu orice element de activ sau pasiv, venit sau cheltuială,
care nu este prevăzut în formatul adoptat.
În situaţia în care specificul activităţii întreprinderii necesită astfel de
dezvoltări, formatul bilanţului şi contului de profit şi pierdere va respecta
ordinea elementelor cerute de formatul obligatoriu, detalierile efectuându-se
numai la poziţiile numerotate cu numere arabe.
Structura bilanţului şi a contului de profit şi pierdere, în special în
ceea ce priveşte formatul obligatoriu, nu poate fi modificată de la un
exerciţiu financiar la altul. În cazuri excepţionale se admit derogări de la
această regulă. Orice derogare trebuie prezentată în notele explicative,
împreună cu motivele care au determinat-o.
Pentru fiecare post, respectiv element, prezentat în bilanţul sau în
contul de profit şi pierdere al unei întreprinderi, valoarea corespunzătoare
pentru exerciţiul financiar precedent trebuie prezentată într-o coloană
separată.
În situaţia în care valorile corespunzătoare exerciţiului financiar
curent şi precedent, înscrise în bilanţ şi în contul de profit şi pierdere, nu
sunt comparabile, cele aferente exerciţiului precedent trebuie retratate
corespunzător, astfel încât să se asigure comparabilitatea. Rezultatele
retratării, motivele pentru care a fost făcută şi modalitatea de efectuare a
acesteia trebuie prezentate în notele explicative.
Bilanţul întocmit în conformitate cu Directiva a IV-a are următoarea
structură:

A. Active imobilizate

I. Imobilizări necorporale
1. Cheltuieli de constituire (când reglementările permit imobilizarea
acestora)
2. Cheltuieli de dezvoltare (când reglementările permit imobilizarea
acestora)
3. Concesiuni, brevete, licenţe, mărci, drepturi şi valori similare şi
alte imobilizări necorporale, dacă au fost:
a) achiziţionate contra unei plăţi; sau
b) create de societate, în cazul în care reglementările permit
înscrierea acestora în active
4. Fondul comercial, în cazul în care a fost achiziţionat
 5. Avansuri şi imobilizări necorporale în curs de execuţie
II. Imobilizări corporale
1. Terenuri şi construcţii
2. Instalaţii tehnice şi maşini
3. Alte instalaţii, utilaje şi mobilier
4. Avansuri şi imobilizări corporale în curs de execuţie
III. Imobilizări financiare
1. Titluri de participare deţinute la societăţile din cadrul grupului
2. Creanţe asupra societăţilor din cadrul grupului, altele decât cele
comerciale
3. Titluri sub formă de interese de participare
4. Creanţe din interese de participare
5. Titluri deţinute ca imobilizări
6. Alte creanţe
7. Acţiuni proprii1) (cu indicarea în note a valorii nominale)

B. Active circulante

I. Stocuri
1. Materii prime şi materiale consumabile
2. Producţia în curs de execuţie
3. Produse finite şi mărfuri
4. Avansuri pentru cumpărări de stocuri
II. Creanţe
(Sumele ce trebuie să fie încasate după o perioadă mai mare de un
an trebuie să fie prezentate separat pentru fiecare element.)
1. Creanţe comerciale
2. Sume de încasat de la societăţile din cadrul grupului
3. Sume de încasat de la societăţile la care se deţin interese de
participare
4. Alte creanţe
5. Creanţe privind capitalul subscris şi nevărsat
III. Investiţii financiare pe termen scurt
1. Titluri de participare deţinute la societăţile din cadrul grupului
 2. Acţiuni proprii1) (cu indicarea în note a valorii nominale)
3. Alte investiţii financiare pe termen scurt
IV. Casa şi conturi la bănci

C. Cheltuieli în avans

D. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de un an

1. Împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni, prezentându-se separat

împrumuturile în monede convertibile
2. Sume datorate instituţiilor de credit
3. Avansuri încasate în contul comenzilor
4. Datorii comerciale
5. Efecte de comerţ de plătit
6. Sume datorate societăţilor din cadrul grupului
7. Sume datorate privind interesele de participare
8. Alte datorii, inclusiv datorii fiscale şi datorii pentru asigurările
sociale

E. Active circulante nete, respectiv datorii curente nete

F. Total active minus datorii curente

G. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de

un an

1. Împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni, prezentându-se separat

împrumuturile în monede convertibile
2. Sume datorate instituţiilor de credit
3. Avansuri încasate în contul comenzilor
4. Datorii comerciale
5. Efecte de comerţ de plătit
6. Sume datorate societăţilor din cadrul grupului
7. Sume datorate privind interesele de participare
8. Alte datorii, inclusiv datorii fiscale şi datorii pentru asigurările
sociale
 H. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli

1. Provizioane pentru pensii şi alte obligaţii similare

2. Alte provizioane

I. Venituri în avans

J. Capital şi rezerve

I. Capital subscris (prezentându-se separat capitalul vărsat şi

cel nevărsat)
II. Prime de capital
III. Rezerve din reevaluare
IV. Rezerve
1. Rezerve legale
2. Rezerve pentru acţiuni proprii
3. Rezerve statutare sau contractuale
4. Alte rezerve
V. Rezultatul reportat
VI. Rezultatul exerciţiului financiar
____________
1)
Legislaţia naţională permite înscrierea acestora în bilanţ.

În România s-a folosit până în anul 2001, respectiv 2002 o structură

de tip tablou a bilanţului care mai este denumit şi bilanţ cu secţiuni separate
şi care se baza pe ecuaţia fundamentală:

ACTIV = CAPITAL PROPRIU + DATORII

Acest model este important pentru analiza – diagnostic în măsura în

care pune în evidenţă cele două părţi ale patrimoniului activul respectiv
pasivul bilanţier, structuri a căror valoare este folosită în calculul unor
indicatori financiari.
 ACTIV PASIV
EXERCIŢIUL INDICATORI EXERCIŢIUL
INDICATORI
N-1 N N-1 N
Active Capitaluri
imobilizate proprii
Active circulante Provizioane
pentru riscuri
şi cheltuieli
Active de Datorii
regularizare şi
asimilate
Pasive de
regularizare
TOTAL ACTIV TOTAL
PASIV

Tabelul 3 Model de bilanţ cu secţiuni separate

La sfârşitul fiecărui exerciţiu contabil, întreprinderea obţine un

rezultat care apare ca o consecinţă globală a activităţii sale. Incidenţa
rezultatului asupra bilanţului poate fi pusă în evidenţă diferit, după cum
rezultatul este pozitiv sau negativ.
Dacă rezultatul evidenţiază un beneficiu, înseamnă că activitatea
perioadei trecute a fost favorabilă. Veniturile au depăşit cheltuielile,
întreprinderea a creat un venit suplimentar care constituie o sursă adiţională
de fonduri, beneficiul apare ca o resursă care majorează pasivul
întreprinderii.
Dacă rezultatul corespunde unei pierderi, înseamnă că întreprinderea
a făcut cheltuieli care au depăşit veniturile sale, a utilizat fondurile într-un
mod ineficient, în aceste condiţii, pierderea poate face obiectul a două
modalităţi de înscriere, teoretic echivalente, în bilanţ. Ea poate fi scăzută din
pasiv pentru că semnalează o reducere a resurselor, dar ea poate fi
considerată şi ca o utilizare ineficientă a fondurilor şi înscrisă în activ.
Caz 1 Beneficiu - resursă adiţională ce majorează pasivul:
 Capitaluri
Capitaluri
proprii
proprii
50.000.000
50.000.000
+ 8.000.000
Datorii Datorii
42.000.000 42.000.000
Beneficiu
8.000.000
Total activ Total pasiv Total activ Total pasiv
100.000.000 100.000.000 100.000.000 100.000.000
Tabelul 4 Majorarea capitalului pe seama profitului

Caz 2 Pierdere - reducere a resurselor proprii (capitalului)

Capitaluri
Capitaluri
proprii
proprii
50.000.000
50.000.000
- 2.000.000
Datorii Datorii
42.000.000 42.000.000
Rezultat
- 2.000.000
Total activ Total pasiv Total activ Total pasiv
90.000.000 90.000.000 90.000.000 90.000.000
Tabelul 5 Influenţa pierderii asupra capitalului propriu

Rezultatul rămâne fără efect asupra datoriilor, creditorii

întreprinderii nu au nici un drept asupra beneficiului eventual, dar nici nu
participă la pierderile eventuale. Incidenţa rezultatului e limitată la
capitalurile proprii.
Bilanţul face obiectul a două prezentări succesive. În prezentarea
dinaintea repartizării rezultatului, acesta apare după una din modalităţile
arătate mai înainte, în prezentarea de după repartizare, rezultatul nu mai
apare pentru că a fost repartizat între diferite conturi care corespund
destinaţiilor rezultatului. Dacă e vorba de beneficiu, rezultatul va fi virat la
capitalurile proprii (pentru partea nedistribuită care rămâne la dispoziţia
întreprinderii) şi la datorii (pentru partea destinată a fi distribuită ca
dividende proprietarilor întreprinderii). Dacă e vorba de o pierdere,
rezultatul e scăzut din capitalurile proprii.
 BILANŢUL FUNCŢIONAL

Pe baza acestei structuri poate fi construit bilanţul funcţional:

Capital
Capitaluri
Imobilizări: rezerve
proprii
Activ necorporale Rezultat
imobilizat corporale - provizioane
Financiare pentru riscuri şi Provizioane
cheltuieli
stocuri
creanţe de Datorii financiare
Active
exploatare datorii de
circulante Datorii
creanţe diverse exploatare
disponibilităţi Datorii diverse
Tabelul 6 Model de bilanţ funcţional

Prin reclasări şi retratări ale posturilor bilanţului funcţional se vor

putea calcula fondul de rulment net global şi necesarul de fond de rulment.
Realizarea de retratări şi reclasări în cadrul bilanţului funcţional
Reclasările bilanţului funcţional
Amortizările şi provizioanele pentru deprecierea activelor din
bilanţ sunt reclasate în resursele stabile ale pasivului bilanţier.
Cheltuielile de repartizat sunt reclasate în imobilizări.
Capitalul subscris şi nevărsat se deduce din capitalurile proprii.
Primele de rambursare a împrumuturilor obligatare care
figurează în activul bilanţului sunt reclasate în datorii diverse (aceeaşi regulă
se aplică dobânzilor cu privire la creanţele ataşate participanţilor înscrise în
activul din afara exploatării).
Creditele de trezorerie care figurează în datoriile financiare vor fi
reclasate ca trezoreria negativă.
Diferenţele de conversie sunt eliminate şi reintegrate în posturile
corespunzătoare.
Clienţii creditori (avansuri şi aconturi primite pentru comenzi) sunt
reclasaşi cu creanţele comerciale.
Valorile mobiliare de plasament a căror sumă este lichidă şi fără
risc de pierdere intră în cadrul disponibilităţilor.
 Retratările bilanţului funcţional
Bilanţul funcţional trebuie să ofere imaginea valorilor patrimoniale
pe cicluri de activitate. De aceea, se cer reintegrate în bilanţ elementele
excluse prin natura lor juridică sau prin utilizare.
Retratarea constă în a face să apară în activul bilanţului suma
efectelor scontate şi a creanţelor cedate cu o contrapartidă corespunzătoare
în creditele de trezorerie ale pasivului.
Cheltuielile de constituire şi cheltuielile de repartizat. Aceste
posturi sunt considerate ca non valori şi pot fi suprimate din activul
bilanţier, diminuându-se în contrapartidă capitalurile proprii.
Plusurile din activ: Acestea pot fi reţinute dacă delimitarea lor este
precisă. In ipoteza continuităţii exploatării, evaluarea se poate face la
„valoarea de utilitate”, aceasta neputând fi inferioară „valorii venale”.
Datoriile fiscale latente: Pot fi luate în calcul în redactarea
bilanţului economic al întreprinderii. De exemplu, impozitul latent
corespunzător provizioanelor reglementate (provizioane pentru creşterea
preţurilor, fluctuaţii de curs).
Aceste datorii fiscale latente pot fi actualizate pentru a ţine cont de
decalajul de plată. De exemplu, impozitul latent corespunzător
provizioanelor pentru creşterea preţurilor reintegrabil în şase exerciţii va
trebui actualizat.
Leasing-ul: Retratarea constă în înscrierea în cadrul imobilizărilor a
valorii brute de origine, amortizările fictive calculate integrându-se în
resurse stabili, iar valoarea netă în datoriile financiare. Altă retratare posibilă
a leasing-ului este actualizarea. În practică, rambursările împrumuturilor nu
se fac în mod constant, ci progresiv, iar rambursarea dobânzilor se
realizează tot în timp, dar degresiv. Durata leasing-ului (corespunzătoare
duratei împrumutului fictiv) poate să difere de durata de viaţă a imobilizării.
Actualizarea permite compararea anuităţii leasing-ului cu o anuitate
constantă de rambursare a împrumutului. Această retratare modifică
rezultatul exerciţiului, rambursarea capitalului fiind diferită de amortizări.
 BILANŢUL PATRIMONIAL SAU FINANCIAR

Bilanţul financiar, preferat de planul contabil din 1957, este mai

puţin folosit în zilele noastre, după cum aminteam în introducere.
Utilizarea sa este în general de natură bancară şi are ca scop
aprecierea solvabilităţii întreprinderii.
Criterii de clasament:
- Posturile de activ sunt regrupate în ordine crescătoare a lichidităţii
- Posturile de pasiv în ordine crescătoare a exigibilităţii
O altă ierarhie a lichidităţii sau solvabilităţii mai puţin restrictivă
decât simpla noţiune de mai mult de un an sau mai puţin de un an ar permite
o analiză mai fină (de exemplu, la 3 luni, 1 an, 3 ani, 5 ani).
Prezentarea schematică a bilanţului financiar

Capitaluri proprii
Alocări cu durată
Activ imobilizat Resurse cu durata
mai mare de un an Provizioane pentru mai mare de un an
riscuri si cheltuieli =
Capitaluri
Alocări cu durată Activ circulant permanente
mai mică de un an Datorii pe termen lung

Resurse cu durata
Datorii pe termen scurt
Trezorerie Disponibilităţi mai mică de un an

Figura 5 Structura bilanţului financiar

Reguli de evaluare a bilanţului financiar
Activele imobilizate figurează la valoarea netă. Dacă valoarea
actuală este diferită de valoarea netă contabilă ce rezultă din planul de
amortizare, se va aplica o amortizare sau reintegrare excepţională.
Activul este clasat în ordinea crescătoare a lichidităţii, activele mai
puţin lichide (imobilizări) fiind înscrise în partea de sus a bilanţului.
Ansamblul activelor este evaluat la valoarea netă.
Distincţia „durată mai mică sau mai mare de un an” pentru creanţele
şi datorii este în funcţie de scadenţa împrumuturilor contractate sau acordata
şi nu de originea lor mai mică sau mai mare de un an. Astfel, o datorie
financiară poate fi distribuită între capitalurile permanente (pentru partea de
rambursat într-o perioadă mai mare de un an) şi datoriile cu durata mai mică
de un an (pentru cele care au scadenţă în exerciţiul următor).
Trecerea de la bilanţul contabil la bilanţul financiar cere în principal
retragerea creanţelor şi datoriilor în funcţie de scadenţele mai mici sau mai
mari de un an. Aceste elemente sunt furnizate de documentele fiscale (detalii
cu privire la scadenţele datoriilor şi ale creanţelor).
Ansamblul valorilor mobiliare de plasament este inclus în
disponibilităţi.
În bilanţul patrimonial sau financiar, noţiunea de activ net este
extrem de importantă.
Activ net = Activ – Datorii
= Capitaluri proprii
Această noţiune reprezintă patrimoniul întreprinderii fără a
ţine cont de originea sa (exploatare, investiţii…). Activul net este pus îân
evidenţă în actualul model al situaţiilor financiare întocmite în conformitate
cu Directiva a IV-a şi Standardele internaţionale de contabilitate.
Retratările bilanţului financiar
Efectele scontate neajunse la scadenţă şi creanţele „Legea Dailly”
sunt retratate la fel ca în bilanţul funcţional.
Concepţia patrimonială fiind apropiată de evaluarea întreprinderii,
punctele reluate în c) al bilanţului funcţional vor fi întotdeauna retratate.
Suprimarea nonvalorilor (cheltuieli de repartizat, cheltuieli de
constituire)
Înregistrarea datoriilor fiscale latente, împărţirea provizioanelor
reglementate în capitaluri proprii şi datorii.
Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli ar putea fi încadrate:
• în capitalurile proprii pentru partea cu caracter de rezervă,
• în datoriile pe termen lung pentru partea destinată acoperirii
unor cheltuieli de achitat în mai mult de un an.
• în datoriile pe termen scurt pentru partea de achitat în mai
puţin de un an.
Dividendele de plată sunt retrase din capitalurile proprii şi înscrise în
datoriile pe termen scurt, bilanţul fiind retratat după repartiţie.
 Se poate efectua şi următoarea retratare:
Stoc permanent: întreprinderile având un stoc permanent minim
necesar producţiei (stoc util) şi un stoc permanent de siguranţă pot înscrie
această parte a stocurilor în active imobilizate. Acelaşi lucru se poate face şi
cu stocurile având o viteză de rotaţie scăzută (de exemplu, stocul pieselor de
schimb).
Întreprinderea nefiind proprietara bunurilor achiziţionate prin
leasing, nu este necesară retratarea acestora.

ANALIZA INDICATORILOR FURNIZAŢI

DE BILANŢUL CONTABIL
Fondul de rulment
Necesarul de fond de rulment
Trezoreria
Se va aprofunda analiza funcţională.
• Fondul de rulment net sau permanent;
• Fondul de rulment net global;
• Fondul de rulment propriu;
• Necesarul de fond de rulment de exploatare,
• Necesarul de fond de rulment din afara exploatării.
Noţiunile de fond de rulment permanent şi de necesar de fond de
rulment ale bilanţului patrimonial aduc puţine elemente în analiza
economică a întreprinderii şi nu permit decât măsurarea solvabilităţii mai
mici şi mai mari de un an a întreprinderii.

FONDUL DE RULMENT

Determinarea fondului de rulment

Noţiunea de fond de rulment a dat loc la multiple formulări. Totuşi,
două din aceste formulări prezintă un interes particular şi apar drept
concepte fundamentale ale gestiunii şi analizei financiare. E vorba de
noţiunea de fond de rulment net sau permanent (anumiţi autori îl numesc
fond de rulment net global), pe de o parte şi de noţiunea de fond de rulment
propriu, pe de altă parte.
Fondul de rulment net sau permanent (FRN)
Reducerea bilanţului la părţile mari ale acestuia. Pentru a permite
formularea şi calcularea FRN, bilanţul trebuie să fie organizat în părţi mari
regrupând elementele de activ şi de pasiv pe baza criteriului duratei
activelor şi pasivelor.
În acest scop s-a convenit să se repartizeze activele în active
imobilizate, lichide peste mai mult de un an şi active circulante, susceptibile
de a fi transformate în bani, în condiţii normale, în mai puţin de un an.
Elementele de pasiv sunt împărţite în capitaluri permanente şi datorii
pe termen scurt. Capitalurile permanente regrupează capitalurile proprii,
datoriile şi alte resurse care sunt exigibile peste mai mult de un an şi
prezintă deci un caracter de stabilitate în timp pentru întreprindere. Datoriile
pe termen scurt corespund resurselor instabile, pentru că sunt exigibile în
mai puţin de un an şi impun deci o rambursare (sau o reînnoire) a lor la
scadenţă, punându-se la încercare solvabilitatea întreprinderii.
Bilanţul la sfârşitul exerciţiului
Active imobilizate (pe mai mult Capitaluri permanente (mai mult
de un an) de un an) - Capitaluri proprii -
Subvenţii pentru investiţii -
Provizioane pentru riscuri şi
cheltuieli (pe mai mult de un an)
Active circulante (mai puţin de un - Datorii pe termen lung (peste
an) un an)

Datorii pe termen scurt (mai

puţin de un an)
Figura 6 Reducerea bilanţului la marile părţi ale acestuia
Determinarea FRN. Noţiunea de FRN poate fi definită prin două
formulări echivalente, exprimând, fie o abordare a părţii de sus a bilanţului,
fie o abordare a părţii de jos a bilanţului.
FRN = Capitaluri permanente - Active imobilizate
 FRN = Active circulante - Datorii pe termen scurt

Active imobilizate 30.000.000

Capitaluri permanente
58.000.000 •
Active circulante 70.000.000 Fond de rulment net

Datorii pe termen scurt

42.000.000

Figura 7 Reprezentarea schematică a FRN

Prin datele furnizate de schema de mai înainte se verifică echivalenţa

celor două formulări ale fondului de rulment net sau permanent.

Capitaluri permanente 58.000.000

- Active imobilizate - 30.000.000
= FRN 28.000.000
Active circulante 70.000.000
- Datorii pe termen scurt - 42.000.000
= FRN 28.000.000
Figura 8 Fondul de rulment net global (FRNG)

Fondul de rulment net global reprezintă o alternativă la fondul de

rulment permanent. Fondul de rulment net global reprezintă excedentul de
resurse durabile constatat după finanţarea utilizărilor stabile.
Spre deosebire de fondul de rulment permanent, fondul de rulment
net global ia în calcul şi o parte a capitalului circulant, mai precis stocul
minim necesar de materii prime şi materiale pentru producţie.
Prin urmare, el reprezintă capitalurile permanente care rămân la
dispoziţia întreprinderii pentru a sprijini funcţionarea exploatării.
Fondul de rulment propriu (FRP)
a) Determinarea fondului de rulment
propriu. Fondul de rulment propriu
prezintă o utilitate mai limitată decât
fondul de rulment net. Se calculează
 când se doreşte să se aprecieze
autonomia financiară a unei
întreprinderi.
Se poate defini prin formula următoare:
FRP = Capitaluri proprii - Active imobilizate
b) Evaluarea capitalurilor proprii.
Capitalurile proprii trebuie să includă
situaţia netă după afectarea
rezultatului, corespunzând fondurilor
conferite întreprinderii de proprietarii
săi fără limită de durată. Dar anumiţi
analişti consideră că subvenţiile
pentru investiţii şi provizioanele
pentru riscuri şi cheltuieli trebuie să
fie considerate quasifonduri proprii şi
deci să fie luate în calcul în formula
de determinare a fondului de rulment
propriu.
Pentru provizioane, această soluţie pare justificată când stabilitatea
lor permite să se considere că au un caracter de rezervă şi pot fi asimilate
capitalurilor proprii. Totuşi, provizioanele care nu acoperă un risc real şi
viitor, dar constituie quasirezerve trebuie să suporte ulterior un impozit. Vor
fi reintegrate în masa beneficiului impozabil provizioanele constituite în
exces în raport cu riscurile efective, întreprinderea va suporta o datorie
fiscală. Dar scadenţa acesteia va fi în toate cazurile peste un an. Se poate
deci considera că provizioanele care nu acoperă strict riscuri reale şi viitoare
(şi nu sunt deci destinate a fi consumate pe termen scurt) pot fi tratate drept
capitaluri permanente.
Subvenţiile pentru echipamente pot fi în general considerate
capitaluri permanente.
Pentru calculul FRN, se poate îngloba ansamblul acestor subvenţii în
capitalurile permanente. Pentru calculul FRP, în schimb, numai partea
corespunzătoare rezervelor latente trebuie să fie inclusă în capitalurile
proprii. Partea corespunzătoare datoriilor fiscale trebuie să fie exclusă.
Fondul de rulment împrumutat
Această mărime se calculează ca diferenţă între fondul de rulment
net sau permanent şi fondul de rulment propriu.

FRÎ = FRN - FRP

Fondul de rulment împrumutat exprimă mărimea resurselor
împrumutate pe termen lung, destinate să finanţeze activele pe termen scurt
(circulante).

INTERPRETAREA FONDULUI DE RULMENT

Interpretarea fondului de rulment net

FRN are două exprimări echivalente care permit să se definească
această noţiune din două unghiuri distincte.
Comparaţia între capitalurile permanente şi activele
imobilizate
După o primă formulare, FRN este definit astfel:

FRN = Capitaluri permanente - Active imobilizate

Această formulare pune accentul pe comparaţia între capitalurile
permanente şi activele imobilizate aşa cum sugerează schema următoare
întocmită cu datele cifrice utilizate mai înainte.
Din această perspectivă, FRN corespunde excedentului capitalurilor
permanente asupra activelor imobilizate. Comparaţia între cele două mărimi
corespunde uneia din următoarele trei situaţii:
(1) Capitaluri permanente > Active imobilizate FRN > 0

Dacă FRN e pozitiv, capitalurile permanente permit să se finanţeze

integral activele imobilizate şi o parte din activele circulante, aşa cum
sugerează schema următoare :

Active imobilizate Resurse stabile

30.000.000 Capitaluri afectate finanţării
Permanente imobilizărilor
 58.000.000 Resurse stabile
Active
afectate finanţării
Circulante
activelor circulante
Figura 9 Situaţia fondului de rulment net pozitiv
FRN corespunde mărimii capitalurilor permanente care permite să se
finanţeze activele circulante, după finanţarea în totalitate a imobilizărilor.
(2) Capitaluri permanente < Active imobilizate  RN < 0
Dacă FRN este negativ, capitalurile permanente nu reprezintă o sumă
suficientă pentru a finanţa integral imobilizările. Acestea trebuie deci să fie
parţial finanţate prin resurse pe termen scurt.

Active imobilizate Capitaluri permanente

70.000.000 32.000.000 Resurse pe termen
scurt afectate
Datorii pe finanţării
imobilizărilor
Active circulante termen scurt
30.000.000 58.000.000

Figura 10 Situaţia fondului de rulment net negativ

3) Capitaluri permanente = Active imobilizate  FRN = 0

Această a treia situaţie, puţin probabilă, exprimă o armonizare totală
a structurii resurselor cu utilizarea acestora.

Active imobilizate Capitaluri permanente

50.000.000 50.000.000

Active circulante Datorii pe termen scurt

50.000.000 50.000.000

Figura 11 Situaţia fondului de rulment net neutru

Comparaţia între activele circulante şi datoriile pe

termen scurt.
După o a doua formulare, FRN poate fi definit prin expresia
următoare:
FRN = Active circulante - Datorii pe termen scurt
Această a doua expresie a FRN, chiar dacă e echivalentă cu prima,
atrage atenţia asupra comparaţiei între părţile de jos ale bilanţului. Din
această perspectivă, FRN corespunde excedentului activelor circulante
(acelea care sunt cele mai lichide, adică transformabile în bani în mai puţin
de un an) asupra datoriilor pe termen scurt (acelea care sunt cele mai
exigibile, adică acelea care trebuie să fie rambursate în mai puţin de un an).
Comparaţiile posibile corespund următoarelor trei situaţii:
Active circulante = Datorii pe termen scurt

(1) <=> Capitaluri permanente = Active imobilizate <=> FRN = 0

în această primă ipoteză, foarte puţin probabilă, activele circulante
sunt acoperite strict de datoriile pe termen scurt.
Active circulante > Datorii pe termen scurt

(2) <=> Capitaluri permanente > Active imobilizate <=> FRN > 0
Această a doua situaţie semnifică faptul că activele circulante permit
să se spere încasări băneşti pe termen scurt care vor permite, nu numai
rambursarea integrală a datoriilor exigibile pe termen scurt, dar şi să se
obţină lichidităţi excedentare. Această situaţie apare ca o situaţie favorabilă
în ceea ce priveşte solvabilitatea, pentru că se sugerează că întreprinderea
beneficiază de perspective favorabile în ceea ce priveşte capacitatea sa de
rambursare

FRN = + 5.000.000
Active circulante
Datorii pe termen scurt
50.000.000
45.000.000
Active transformabile în Datorii de rambursat în mai puţin
bani în mai puţin de un an de un an
Figura 12 Situaţia în care activele circulanta depăşesc datoriile pe termen scurt

Active circulante < Datorii pe termen scurt

Capitaluri permanente < Active imobilizate FRN < 0

 În această a treia situaţie, suma activelor circulante lasă să se
prevadă încasări viitoare pe termen scurt insuficiente pentru a rambursa
ansamblul datoriilor pe termen scurt. Această constatare pare la o primă
analiză defavorabilă pentru solvabilitate. Aprecierea precisă a perspectivelor
solvabilităţii întreprinderii cere luarea în calcul a structurii la termen a
activelor circulante şi a datoriilor pe termen scurt.
Dacă scadenţa medie a activelor circulante e mai apropiată decât cea
a datoriilor pe termen scurt, echilibrul financiar poate fi asigurat cu un fond
de rulment net foarte mic şi chiar negativ, în schimb dacă activele circulante
au o scadenţă medie mai îndepărtată decât a datoriilor pe termen scurt,
menţinerea solvabilităţii cere un fond de rulment net relativ ridicat.
Formula care utilizează partea de jos a bilanţului pentru calculul
fondului de rulment prezintă interes pentru că pune în termeni foarte
concreţi problema solvabilităţii viitoare a întreprinderii, întrucât ea permite
confruntarea directă a lichidităţilor previzibile pe termen scurt (activele
circulante) cu rambursările imperative având scadenţa apropiată (datorii pe
termen scurt), această formulare a FRN pune pe primul plan problema
capacităţii întreprinderii de a face faţă datoriilor sale. Din această
perspectivă, semnificaţia FRN ca excedent de lichidităţi potenţiale, apare ca
o marjă de securitate pentru întreprindere.

FRN – lichidităţi
excedentare
AC
DTS

Lichidităţi previzibile Angajamente exigibile

pe termen scurt pe termen scurt
Figura 13 FRN ca excedent de lichidităţi potenţiale
Formularea pe baza părţii de sus a bilanţului prezintă interes pentru
că subliniază influenţa structurii finanţării asupra constituirii FRN.
Un FRN pozitiv arată că sursele de finanţare ale întreprinderii
cuprind suficiente resurse stabile pentru a finanţa în acelaşi timp
integralitatea imobilizărilor şi o fracţiune din activele circulante.
 Active Capitaluri
imobilizate permanente
FRN pozitiv, o parte a
capitalurilor permanente este
afectată activelor circulante
Figura 14 FRN pozitiv
Invers, un FRN negativ semnifică faptul că întreprinderea vizează
finanţarea unei părţi a investiţiilor sale prin resurse pe termen scurt.

Capitaluri
permanente
Active
imobilizate FRN negativ, imobilizări
finanţate prin resurse pe termen
scurt
Figura 15 FRN negativ
Deci, FRN permite să se cunoască structura financiară globală a
bilanţului.
Un FRN pozitiv semnifică faptul că întreprinderea are capitaluri
permanente într-o sumă destul de ridicată pentru a putea finanţa integral
imobilizările sale şi are lichidităţi excedentare care-i permit să facă faţă
riscurilor diverse pe termen scurt.
Un FRN negativ semnifică, din contră, faptul că întreprinderea a
afectat datoriile pe termen scurt finanţării unei părţi a investiţiilor în
imobilizări. Ea nu dispune de o marjă de securitate pe termen scurt,
reprezentată de active lichide excedentare. Dar echilibrul financiar poate fi
totuşi menţinut în acest caz, cu condiţia ca activele circulante să fie foarte
lichide şi/sau ca datoriile pe termen scurt să fie puţin exigibile.

Interpretarea fondului de rulment net global

Cu cât fondul de rulment net global este mai mare, cu atât
întreprinderea îşi va putea finanţa mai uşor activitatea de exploatare.
Fondul de rulment net global este în mod normal pozitiv (cu excepţia
cazurilor particulare). Dacă el ar fi negativ, ar însemna fie că întreprinderea
nu are capacitatea de a-şi finanţa ciclul de exploatare, fie că ciclul de
exploatare este cel care finanţează alocările stabile. Finanţarea unei alocări
stabile printr-o resursă ciclică generează grave probleme de finanţare atunci
când activitatea este în scădere.
Exemplu:
Resurse
stabile
Active
N.F.R. de
F.R.N.G. stabile Pasive exploatare
Negativ ciclice negativă
Active
ciclice
Figura 16 Finanţarea unei alocări stabile printr-o resursă ciclică
În acest caz, necesarul de fond de rulment de exploatare negativă
permite finanţarea fondului de rulment net global negativ. Necesarul de fond
de rulment de exploatare negativ se poate explica printr-o durată mare a
creditului de la furnizori (de exemplu, plata în 120 de zile), vânzări în
numerar şi stocuri reduse.
Atunci când activitatea se diminuează (scăderea cererii), vânzările
scad, conturile de furnizori se micşorează, iar necesarul de fond de rulment
nu mai este capabil să finanţeze partea alocărilor stabile rămasă neacoperită.
Caz particular: Întreprinderile de distribuţie „tip hiperpiaţă”
Întreprinderile de distribuţie tip hiperpiaţă îşi pot permite să aibă un
fond de rulment net global negativ şi resurse stabile reduse, datorită
structurii necesarului de fond de rulment de exploatare.
- Furnizorii sunt plătiţi cu un termen cuprins între 90 şi 120 de zile,
- Clienţii plătesc pe loc,
- Viteza de rotaţie a stocurilor este mare (intervalul între intrarea în
gestiune a stocurilor şi vânzare este în medie de 10 zile).
Întreprinderile beneficiază deci în permanenţă de un credit de
trezorerie egal cu diferenţa şi durata de rotaţie a stocurilor evaluate la costul
mediu ponderat.
Interpretarea fondului de rulment propriu
Fondul de rulment propriu prezintă o semnificaţie mult mai limitată
decât FRN. Reflectă totuşi un aspect important al situaţiei financiare pentru
că exprimă autonomia pe care întreprinderea o dovedeşte în finanţarea
investiţiilor în imobilizări.
Un fond de rulment propriu pozitiv semnifică faptul că imobilizările
sunt integral finanţate din resurse proprii, deci există autonomie.

FRP > O <=> Capitaluri proprii > Active imobilizate

Un fond de rulment propriu negativ semnifică faptul că imobilizările
nu sunt finanţate decât parţial din resurse proprii, întreprinderea trebuie să
facă apel la îndatorare pentru a finanţa o parte din imobilizările sale.

FRP < O <=> Active imobilizate > Capitaluri proprii

RELAŢIA FUNDAMENTALA A TREZORERIEI

Relaţia trezoreriei permite aprofundarea constatărilor furnizate de

FRN prin două noţiuni definite de elemente pe termen scurt ale bilanţului.
Aceste noţiuni sunt: nevoia de fond de rulment (NFR) şi trezoreria (T).
Nevoia de fond de rulment şi trezoreria întreprinderii
Ciclul de exploatare
În cadrul activităţilor sale curente, o întreprindere efectuează
operaţiuni repetitive a căror reluare e definită prin noţiunea de ciclu de
exploatare.
Pentru o întreprindere cu activitate de producţie, ciclul de exploatare
conţine trei etape fundamentale care se derulează de fiecare dată când
întreprinderea lansează în producţie o nouă comandă.

Producţie sau Vânzare de

Aprovizionare
transformare produse finite
Figura 17 Ciclul de exploatare pentru o firmă

Nevoia de fond de rulment (NFR)

Operaţiile de exploatare antrenează formarea nevoii de finanţare care
conduce la constituirea mijloacelor de finanţare. Confruntarea globală a
acestor nevoi şi a acestor mijloace de finanţare face să se degajă o nevoie de
finanţare indusă de ciclul de exploatare sau nevoie de fond de rulment.
 Nevoile de finanţare determinate de ciclul de exploatare, sau
utilizările ciclice, corespund avansărilor de fonduri pe care întreprinderea e
constrânsă să le afecteze pentru constituirea stocurilor sale (materii prime şi
materiale, producţie în curs de fabricaţie, produse finite în depozit şi altele)
şi pentru a acorda termene de plată partenerilor săi comerciali (clienţilor),
cărora le-a livrat produse finite, le-a executat lucrări, sau le-a prestat
servicii.
Activitatea întreprinderii produce mijloace de finanţare legate de
ciclul de exploatare, numite resurse ciclice, de fiecare dată când
întreprinderea obţine de la furnizorii săi termene de plată. Aceste termene
constituie angajamente pentru întreprindere. Dar ele permit întreprinderii să
beneficieze de aportul partenerilor săi fără a face plăţi imediate şi apar ca
fonduri sau ca mijloace de finanţare. Sunt de asemenea resurse ciclice
datoriile faţă de stat, faţă de salariaţi şi faţă de acţionari.
Creditul acordat de furnizori apare ca formă reprezentativă a
resurselor ciclice.
Se poate formula nevoia de finanţare, indusă de ciclul de exploatare,
sau nevoia de fond de rulment NFR:

NFR = Utilizări ciclice - Resurse ciclice

Această NFR este determinată prin luarea în calcul a elementelor pe
termen scurt ale activului şi pasivului. Deşi fiecare dintre aceste elemente
rămâne în întreprindere o perioadă scurtă de timp, ele se reînnoiesc
permanent. Astfel, un lot de mărfuri care intră în stocul de mărfuri al unei
întreprinderi de distribuţie, poate fi considerat ca o utilizare pe termen scurt.
Dar stocul, în ansamblul său, face obiectul unei reînnoiri permanente, în
consecinţă, reînnoirea utilizărilor şi a resurselor ciclice conferă NFR
caracterul unei nevoi de finanţare permanentă, durabilă, chiar dacă fiecare
din componentele sale apare la prima vedere ca un element pe termen scurt
al bilanţului.

NECESARUL DE FOND DE RULMENT DE

EXPLOATARE (NFRE)
 Necesarul de fond de rulment de exploatare este diferenţa dintre
activele şi pasivele ciclice de exploatare.
În mod sintetic, putem considera creanţele şi datoriile ca fiind de
exploatare începând din momentul în care acestea sunt ataşate cheltuielilor
şi veniturilor care compun Excedentul Brut de Exploatare.
Este vorba de nevoia de finanţare a activităţii întreprinderii. Prin
ciclu de exploatare înţelegem timpul necesar pentru ca întreprinderea să
parcurgă ansamblul fazelor activităţii sale economice.
Există o nevoie de finanţare în măsura în care:
a) Există termene de plată (clienţi şi furnizori);

b) Există un termen de fabricaţie (ciclu de producţie);

c) Se realizează o stocare a materiilor prime, a produselor

finite şi a mărfurilor.
O întreprindere care ar vinde mărfurile imediat după aprovizionare,
fără a obţine credite de la furnizorii săi şi fără să acorde credite clienţilor şi
care totodată nu înregistrează stocuri, nu are nevoie de un fond de rulment
de exploatare.
Aşadar, necesarul de fond de rulment de exploatare este funcţie de
duratele de rotaţie ale elementelor ce o compun.

NFRE = Utilizări pentru exploatare - Resurse din exploatare

NECESARUL DE FOND DE RULMENT DIN AFARA

EXPLOATĂRII

Necesarul de fond de rulment din afara exploatării este diferenţa

dintre activele şi pasivele legate de ciclurile de investiţii, de finanţare şi
repartiţie a rezultatului întreprinderii
Spre deosebire de necesarul de fond de rulment de exploatare care
este în cea mai mare parte recurent, elementele care compun necesarul de
fond de rulment din afara exploatării sunt în general punctuale şi nu
neapărat recurente.
Exemplu: - Creanţele din cesiunea de imobilizări
 În mod tradiţional, valorile mobiliare de plasament sunt integrate în
necesarul de fond de rulment din afara exploatării. Evoluţia veniturilor
financiare conduce la o analiză diferită.
Elementele mai puţin legate de exploatare corespund componentelor
activului şi pasivului care sunt influenţate de activitatea curentă a
întreprinderii, fără a fi strict înscrise în ciclul de exploatare. Este cazul, în
activ de exemplu, al posturilor de debitori diverşi, asupra cărora
întreprinderea a dobândit creanţe cu ocazia operaţiunilor curente, altele
decât obiectul principal al activităţii sale. în pasiv, astfel de posturi
corespund datoriilor contractate cu ocazia operaţiunilor din afara exploatării.
Aceste resurse din afara exploatării înglobează de exemplu datorii fiscale
legate de impozitul pe beneficii, întrucât plata acestui impozit nu poate fi
considerată ca fiind legată strict de exploatare. De asemenea, resursele din
afara exploatării pot include datoriile faţă de furnizorii de echipamente, care
au acordat un credit comercial întreprinderii cu ocazia unei investiţii
nelegată de exploatare. Se poate scrie:

NFRAE = Utilizări în afara exploatării - Resurse din afara exploatării

NFRAE = UAE – RAE

Prin urmare, nevoia de fond de rulment global va putea fi definită ca
sumă a NFRE şi NFRAE.

NFR = NFRE + NFRAE

Distincţia între NFRE şi NFRAE este făcută astăzi de literatura
financiară. NFRE evidenţiază nevoia de finanţare determinată de ciclul de
exploatare şi reprezintă suma pe care activitatea întreprinderii o solicită ca o
nevoie continuă, permanentă, de finanţare. Noţiunea de NFRAE e legată de
operaţiuni diverse ale întreprinderii, altele decât cele care constituie
activitatea de bază.

LIMITELE NECESARULUI DE FOND DE

RULMENT DE EXPLOATARE

Componentele necesarului de fond de rulment de

exploatare
N.F.R.E. exprimă nevoile de finanţare datorate exploatării
întreprinderii. El este generat de decalajul de plată a creanţelor şi debitorilor,
precum şi de durata de rotaţie a postului stocuri (a se consulta principiile de
bază).
N.F.R.E. se descompune în elemente fixe şi variabile.
Fixe, pentru cheltuielile care nu variază în funcţie de nivelul de
activităţi (de exemplu, datoriile sau cheltuielile plătite în avans în contul
chiriei, o parte a cheltuielilor cu personalul şi deci o parte a cheltuielilor
sociale).
Variabile, pentru cheltuielile proporţionale cu activitatea, de
exemplu cheltuielile cu furnizorii de materii prime sau de mărfuri,
comisioanele pentru vânzările agenţilor comerciali şi cheltuielile lor sociale,
consumul de energie.

14

12
Valoarea N.F.R.E.

10
suma NFR
8
NFR variabil
6 NFR fix
4

0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
CA

Figura 18 Componentele necesarului de fond de rulment şi variaţia acestora la

modificarea cifrei de afaceri
Această analiză va permite în cadrul analizei fondului de rulment
normativ asocierea necesarului de fond de rulment cu cifra de afaceri.
Necesarul de fond de rulment de exploatare şi duratele
de rotaţie
Necesarul de fond de rulment de exploatare calculat plecând de la
documentele financiare ale unei întreprinderi presupune un calcul static. Pe
de o parte, el nu măsoară evoluţia în funcţie de cifra de afaceri şi, pe de altă
parte nu ţine cont de scadenţele datoriilor şi ale creanţelor.
Pentru exemplificare se va lua un exemplu generalizator.
Se va descompune fondul de rulment de exploatare în trei posturi
principale:
Nevoi - Stocuri
- Clienţi
Resurse - Furnizori
Se va considera că pe termen scurt stocurile sunt constante.
Necesarul de fond de rulment de exploatare va fi egal cu postul
stocuri plus clienţi minus posturile de furnizori.

1.00
0.90
Stocuri +
0.80
Clienti
0.70
0.60 Stocuri
0.50
F

0.40
0.30 Furnizori
0.20
0.10
0.00
1 2 3 4 5 6 7 8 9
N.F.R.E.

Figura 19 Comportamentul componentelor necesarului de fond de rulment pentru

exploatare

Plata furnizorilor şi a clienţilor se face în funcţie de datele de

scadenţă.
Să presupunem că furnizorii sunt plătiţi la un interval de 60 de zile
pe data de 30, iar clienţii plătesc la un interval de 30 de zile pe data de 10
ale lunii, vânzările şi aprovizionările efectuându-se liniar pe parcursul lunii.
• între 10 şi 30 ale lunii, se înregistrează o absenţă a
necesarului de fond de rulment.
• între 30 şi 10 se înregistrează un necesar de fond de rulment
important.
Necesarul de fond de rulment de exploatare din bilanţul funcţional
nu este neapărat revelator pentru necesarul mediu de finanţare a exploatării.
În plus, fenomenele de scadenţă ne fac să asistăm la decalaje voluntare sau
involuntare.
Necesarul de fond de rulment de exploatare şi
activitatea sezonieră
Exemplul nr. 1: Producţie sezonieră şi vânzări liniare: este cazul
multor producţii agroalimentare, de exemplu, producţia zahărului.
• producţie timp de 2 luni;
• vânzări liniare
Stocurile de materii prime şi de produse finite au înregistrat o
creştere importantă de-a lungul celor două luni de producţie;
Creanţele – clienţi sunt relativ liniare;
Se înregistrează prin urmare, un puternic necesar de fond de rulment
imediat după perioada de fabricaţie, necesar care scade pe măsură de se
realizează vânzările.

1.40
1.20
1.00
Clienti+Stocuri
0.80 Stocuri
F

0.60 Furnizori

0.40 Clienti

0.20
0.00
1 3 5 7 9 11 13 15
Productie

Figura 20 Evoluţia componentelor necesarului de fond de rulment în producţia

sezonieră

În acest caz, analiza statică a necesarului de fond de rulment de

exploatare nu mai are o mare importanţă, analiza propriu-zisă trebuie
realizată în timpul campaniei de producţie.
Finanţarea necesarului de fond de rulment de exploatare va fi un
credit de campanie acordat în perioada de producţie şi rambursabil în timp
liniar.
Exemplul nr. 2: Producţie liniară şi vânzări sezoniere. Este cazul
vânzărilor legate de climă, exemplul clasic fiind cel al vânzării de schiuri,
costume de baie sau jucării.
Producţia fiind presupusă liniară, aceeaşi trăsătură o înregistrează şi
resursele de la furnizori, stocurile crescând până în perioada vânzărilor.
Începând din acest moment, stocul scade rapid, creanţele – clienţii cresc, iar
necesar de fond de rulment scade şi trezoreria se ameliorează doar după ce
clienţii plătesc.

1.6
1.4
1.2
1 clienti
0.8 furnizori
F

0.6 stocuri
0.4
0.2
0
1

10

13

16

19

22

Vanzari

Figura 21 Evoluţia necesarului şi a surselor de finanţare în producţia sezonieră

Nevoia de finanţare de exploatare egală cu nevoia de fonduri creşte o

dată cu creşterea producţiei şi se traduce printr-un credit bancar deblocat pe
toată durata producţiei şi rambursabil global din încasarea vânzărilor.

NOŢIUNEA DE TREZORERIE ŞI SITUAŢIA

TREZORERIEI

În timp ce componentele NFR sunt legate de activitatea curentă şi în

special de activitatea de exploatare, cele ale trezoreriei sunt legate de
operaţiuni financiare pe termen scurt realizate de întreprindere.
 Pe de o parte, întreprinderea se vede constrânsă să caute mijloace de
finanţare pe termen scurt pe care le solicită băncilor şi altor parteneri
financiari. Este vorba de resurse pe termen scurt prezentând caracter
financiar, sau mai simplu spus, resurse de trezorerie. Spre deosebire de
resursele ciclice obţinute spontan în cadrul activităţii economice curente,
resursele de trezorerie se obţin de la parteneri financiari specifici.
Pe de altă parte, când întreprinderea are excedente monetare, pentru
o perioadă mai mică sau mai mare de timp, ea are posibilitatea să efectueze
plasamente financiare diverse, realizând astfel utilizări ale trezoreriei, mai
mult sau mai puţin diversificate, în timp ce resursele utilizate pentru
imobilizări sau pentru active circulante sunt larg influenţate de activitatea
curentă şi de exigenţe tehnice sau economice, aceste plasamente corespund
utilizărilor de natură strict financiară.
Trezoreria este diferenţa dintre fondul de rulment net global şi
necesarul de fond de rulment (de exploatare şi din afara exploatării). Ea
reprezintă de asemenea ansamblul disponibilităţilor rămase după ce se scad
creditele de trezorerie.
Trezoreria se explică prin decalajul dintre fondul de rulment şi
necesarul de fond de rulment. Un fond de rulment superior necesarului de
fond de rulment va conduce la o trezorerie pozitivă. Un fond de rulment
inferior nevoilor de fond de rulment va genera o trezorerie negativă.
Aşadar trezoreria rezumă în sine ansamblul echilibrelor bilanţiere,
iar analiza variaţiei sale va fi luată în calcul în cadrul tablourilor de fluxuri.
Confruntarea între utilizările trezoreriei şi resursele de trezorerie
permite să se caracterizeze situaţia trezoreriei sau trezoreria netă.

T = UT - RT
Ţinând cont de elementele sale de definire, trezoreria exprimă
poziţia globală pe care întreprinderea o are asupra operaţiunilor sale
financiare pe termen scurt.

1) T>0  UT>RT
O trezorerie pozitivă semnifică faptul că întreprinderea constituie
plasamente financiare faţă de partenerii financiari pentru o sumă care o
depăşeşte pe cea a resurselor pe termen scurt obţinute de la partenerii
financiari.

2) T < O <=> UT < RT

O trezorerie negativă semnifică, din contră, faptul că întreprinderea e
dependentă de resursele sale financiare pe termen scurt. Această situaţie de
dependenţă, sau de tensiune asupra trezoreriei, evidenţiază faptul că
lichidităţile sau quasilichidităţile sunt insuficiente pentru a permite
rambursarea datoriilor pe termen scurt. Menţinerea resurselor de trezorerie
apare ca o constrângere impusă întreprinderii şi limitează autonomia sa
financiară pe termen scurt. Dar, dacă o situaţie de trezorerie negativă (T < 0)
exprimă o certă dependenţă financiară, ea nu trebuie să fie interpretată
imediat ca un simptom de insolvabilitate. Numeroase întreprinderi
supravieţuiesc şi chiar prosperă cu o asemenea situaţie.

RELAŢIA TREZORERIEI

Formularea relaţiei de trezorerie

Analizele care urmează permit a se identifica în bilanţ şase mari părţi
fundamentale ale acestuia.

Active
Capitaluri
imobilizate Al
permanente CP
Active Utilizări ciclice
Resurse ciclice
RC
Datorii pe
termen scurt
Utilizări de Resurse de
trezorerie UT trezorerie RT

Figura 22 Bilanţ
Trei noţiuni au fost definite datorită acestei prezentări:

FRN = CP - Al

NFR = UC - RC

T = UT - RT
 Deoarece bilanţul este echilibrat, se pot scrie egalităţile următoare:

Activ = Pasiv <=> AI + UC + UT = CP + RC + RT

Ultima relaţie se mai poate scrie:

UC + UT-RC-RT = CP-AI
Regrupând termenii avem:

(UC-RC) + (UT-RT) = CP-AI

Se pot formula următoarele trei relaţii echivalente:

NFR+T = FRN  FRN-NFR-T = O T = FRN-NFR

Ultima formulă este cea mai des utilizată ca expresie a relaţiei de
trezorerie.
Interpretarea relaţiei de trezorerie
Interpretarea relaţiei de trezorerie poate fi făcută, atât din perspectivă
statică, cât şi din perspectiva analizei cronologice.
a) Interpretarea statică. Din perspectiva statică relaţia trezoreriei
pune pe primul plan problema finanţării NFR. Cu toate că rezultă din
comparaţia între elemente pe termen scurt ale bilanţului, NFR constituie o
nevoie de finanţare reînnoită constant şi deci permanentă. Această nevoie
trebuie să fie acoperită prin mijloace de finanţare permanente. FRN
reprezintă capitaluri permanente susceptibile să finanţeze utilizări pe termen
scurt şi deci componente ale NFR.
Dacă FRN permite să se finanţeze integralitatea NFR (FRN > NFR)
spunem că NFR se finanţează integral din resurse stabile şi întreprinderea
poate să evite orice dependenţă faţă de resursele de trezorerie. Dacă FRN >
NFR întreprinderea se găseşte într-o situaţie favorabilă în ceea ce priveşte
solvabilitatea la scadenţe apropiate, resursele permanente fiind suficiente
pentru a finanţa în acelaşi timp:

b) Interpretarea relaţiei de trezorerie din perspectiva cronologică.

Recurgerea la relaţia trezoreriei se dovedeşte extrem de preţioasă de
fiecare dată când se analizează evoluţia unei întreprinderi pentru a se găsi
transformările care au afectat echilibrele sale financiare. Această evoluţie
exercită adesea o influenţă contrastantă asupra termenilor relaţiei de
trezorerie.
 Echilibrele funcţionale
Fondul de rulment net = Resurse stabile – Utilizări stabile
global
Necesarul de fond de = N.F.R. de exploatare + N.F.R. din afara
rulment exploatării
N.F.R. de exploatare = Active de exploatare – Pasive de exploatare
N.F.R. din afara = Active din afara exploatării – Pasive din afara
exploatării exploatării
Trezorerie = Disponibilităţi – Credite de trezorerie
Trezorerie = Fondul de rulment net global – Necesarul de
fond de rulment
 Aplicaţie practică
Analiza pe baza bilanţului patrimonial
Nr. Denumirea Simbol Bilanţ la Bilanţ la
crt. Indicatorilor începutul sfârşitul
anului anului
1. Active AI 89.757.922 95.884.834
Imobilizate
2. Active ACR 39.724.080 67.257.740
Circulante
3. Disponibilităţi băneşti DPB 2.383.316 3.780.564
4. Capitaluri CP 96.390.976 117.099.804
Proprii
5. Imprumuturi pe 6.204.936 11.991.748
termen lung
6. Capitaluri permanente CPM 102.595.912 129.091.552
7. Datorii din exploatare DEX 22.869.094 27.848.844
8. Credite pe termen CRT 6.400.312 9.982.742
scurt
Tabelul 7 Bilanţul patrimonial

Fondul de rulment
FR = CPM – AI= 102.595.912 – 89.757.922 = 12.837.990
FR1 = 129.091.552 – 95.884.834 = 33.206.718
FR = 33.206.718 – 12.837.990 = 20.368.728
Deoarece fondul de rulment este pozitiv, capitalurile permanente finanţează
o parte din activele circulante, după finanţarea integrală a imobilizărilor
nete. Această situaţie pune în evidenţă fondul de rulment financiar ca
expresie a realizării echilibrului fiinanciar pe termen lung şi a contribuţiei
acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt.

Fondul de rulment propriu

FRP = CP – AI
FRP0 = 96.390.976 – 89.757.922 = 6.633.054
FRP1 = 117.099.804 – 95.884.834 = 21.214.970
FRP = 21.214.970 – 6.633.054 = 14.581.916
Acest caz, în care fondul de rulment propriu este pozitiv, semnifică faptul că
întreprinderea este capabilă să-şi finanţeze activele imobilizate din resurse
proprii, existând astfel o autonomie financiară.

Fondul de rulment străin

FRS = FRF – FRP
FRS0 = 12.837.990 – 6.633.054 = 6.204.936
FRS1 = 33.206.718 – 21.214.970 = 11.991.748
FRS= 11.991.748 – 6.204.936 = 5.786.812
Acest fond de rulment străin, reprezintă creditele contractate de bancă pe
termen mediu şi lung.

Necesar de fond de rulment

NFR = ACR – DEX
NFR0 = 39.724.080 – 22.869.094 = 16.854.986
NFR1 = 67.257.740 – 27.848.844 = 39.408.896
NFR = 39.408.896 – 16.854.986 = 22.553.910
Valoarea pozitivă a NFR semnifică surplusul de nevoi temporare, în raport
cu resursele temporare, situaţia fiind considerată normală în cazul nostru,
deoarece acesta este rezultatul unei politici de investiţii privind creşterea
nevoii de finanţare a ciclului de exploatare.

Trezoreria netă
TN = FR – NFR
TN0 = 12.837.990 – 16.854.986 = - 4.016.996
TN1 = 33.206.718 – 39.408.896 = -6.202.178
TN = -6.202.178 + 4.016.996 = -2.185.182

TN = DPB – CRT
TN0 = 2.383.316 – 6.400.312 = - 4.016.996
TN1 = 3.780.564 – 9.982.742 = -6.202.178
TN = -6.202.178 + 4.016.996 = -2.185.182
Trezoreria netă negativă semnifică un dezechilibru financiar, la încheierea
exerciţiului contabil, un deficit monetar acoperit prin angajarea de noi
credite pe termen scurt. Această situaţie evidenţiază dependenţa
întreprinderii de resursele financiare externe. În acest caz, se urmăreşte
obţinerea celui mai mic cost de procurare al noilor credite, prin negocierea
mai multor surse de astfel de capital. Situaţia de dependenţă, sau de tensiune
asupra trezoreriei, în care lichidităţile sau cvasilichidităţile sunt insuficiente
pentru rambursarea creditelor pe termen scurt, limitează autonomia
financiară pe termen scurt.
  Lecţia 4

METODA RATELOR FOLOSITĂ IN

STUDIUL BILANŢULUI
Principiul metodei ratelor constă în calcularea raporturilor
caracteristice între mărimile financiare. Această metodă permite să se pună
în evidenţă anumite aspecte semnificative relative la bilanţ, la contul de
rezultate sau la tabloul fluxurilor.
Structura diferiţilor indicatori din bilanţ poate fi determinată ţinând
cont de modul de întocmire şi prezentare. Deoarece aceste ratelor au o mai
mică incidenţă din punct de vedere financiar, nu este prezentată în
materialul de faţă, făcând obiectul de studiu la disciplina „analiză
economico-financiară”.

RATELE DE STRUCTURĂ

Ratele de structură reprezintă o categorie importantă de indicatori,

care oferă o cantitate considerabilă de informaţii, totodată fiind uşor de
construit şi utilizat.
Pentru a putea urmări un raţionament bazat pe criterii economice se
poate apela la calculul ratelor având ca reper ordinea indicatorilor din
structura patrimoniului grupat după cele două criterii de clasificare – activ şi
pasiv.
Ratele de structură pot avea ca bază de referinţă întreaga valoare a
patrimoniului sau valoarea indicatorului sintetic din a cărui clasă face parte.
Analiza structurii patrimoniului unei firme poate fi simplă atunci când
informaţiile se obţin numai pe baza ratelor de structură analizate la un
moment dat pentru un anumit agent economic, sau complexă, atunci când
este combinată cu o analiză comparativă în timp (pentru mai multe exerciţii
financiare), sau în spaţiu (se folosesc date de la mai mulţi agenţi economici
comparabili ca profil de activitate şi ca mărime).
În cazul analizei comparative în timp se obţin informaţii privitoare la
evoluţia sau involuţia parametrilor economico-financiari ai firmei. Atunci
când se dispune de datele de la firmele concurente, de obicei, se poate
analiza poziţia agentului economic într-un eventual clasament şi se pot
stabili valorile de performanţă a ratelor de structură.
Există un număr mare de rate de structură care se pot calcula.
Rămâne la latitudinea economistului şi mai ales a managerului economic să
decidă care sunt ratele reprezentative pentru un anumit moment din evoluţia
firmei. De obicei se urmăresc indicatorii care prezintă valori semnificative
în cadrul patrimoniului sau a căror modificare oferă informaţii despre
performanţele firmei. Este recomandat să se păstreze pe cât posibil ratele
precum şi modul de calcul al acestora de la un exerciţiu financiar la altul
pentru a asigura comparabilitatea şi pertinenţa analizei.
Ţinând cont de aceste aprecieri, ratele de structură cele mai utilizate
sunt:
Rata activelor imobilizate:
AI
R AI = TA
unde: AI – valoarea activelor imobilizate la un moment dat;
TA – total active (valoarea integrală a patrimoniului).
În cadrul activelor imobilizate, în funcţie de specificul activităţii
firmei, semnificative pot fi valorile imobilizărilor corporale pentru
societăţile care au activităţi de producţie, imobilizările necorporale pentru
firmele din domeniul serviciilor şi a producţiei, sau imobilizările financiare
în cazul firmelor care au un portofoliu de titluri cu valoare ridicată. Cele trei
categorii de active imobilizate pot genera rate de structură având ca valoare
de referinţă totalul activelor sau totalul activelor imobilizate.
Rata imobilizărilor necorporale:
IN IN
R IN = TA ; R IN = AI
unde: IN – imobilizări necorporale
AI – active imobilizate.
Rata imobilizărilor corporale:
 IC IC
R IC = TA ; R IC = AI
unde: IC – imobilizări corporale;
Rata imobilizărilor financiare:
IF IF
R IF = TA ; R IF = AI
unde: IF – imobilizări financiare;
O categorie aparte o reprezintă activele circulante care cuprind
stocurile, creanţele şi disponibilităţile drept indicatori importanţi pentru
analiză. Asemănător ratelor imobilizărilor corporale, pentru fiecare indicator
conţinut în cadrul activelior circulante se pot construi două categoerii de
indicatori de structură, în funcţie de totalul activelor sau de totalul activelor
circulante.
Astfel vor putea fi calculate şi analizate:
S S
R S = TA ; R S = AC
unde S – stocuri.
Se poate menţiona că în cazul unei analize structurale detaliate se pot
urmări separat structurile stocurilor de materii prime, producţie în curs de
execuţie, produse finite sau de mărfuri. Suplimentar, în acest caz, pot fi
determinate ratele ce reflectă structura stocurilor:
SMp SPCEx SPF SM
R SMp = TS
; R SPCEx = TS
; R SPF = TS
; R SM = TS
.

Unde: SMp – stocuri materii prime;

SPCEx – stocuri produse în curs de execuţie;
SPF – stocuri produse finite;
SM – stocul de mărfuri.
Rata creanţelor oferă informaţii despre ponderea creditelor oferite de
către firmă terţilor. Creanţele comerciale deţin în mod obişnuit ponderea cea
mai ridicată în cadrul creanţelor unei firme, motiv pentru care este prezentat
modelul matematic al ratei de structură al acestei creanţe.
Cc
R Cc = TA
unde: Cc – creditul comercial
 Dintre activele circulante, o importanţă deosebită o prezintă
disponibilităţile monetare, sub forma sumelor aflate în conturi la bănci
precum şi sub forma numerarului din casieria firmei. Sunt elementele cu
maximă lichiditate ceea ce le face indispensabile în orice activitate
economică. Ponderea acestor elemente de active circulante în total active
depinde de mai mulţi factori precum: natura activităţii firmei (valoarea
produselor realizate, a materiilor prime aprovizionate, valoarea serviciilor
sau a mărfurilor), momentul evidenţierii lor în contextul ciclului de
producţie (ciclul format din fluxul real: materii prime, materiale,
combustibil – producţie – desfacere şi din fluxul monetar: desfacere –
aprovizionare), necesarul de fond de rulment.
D
R D = TA
unde: D – disponibilităţi băneşti.
Ratele de structură ce pot fi construite cu ajutorul posturilor
bilanţiere de pasiv pun în evidenţă măsura în care firma apelează la sursele
de finanţare proprii sau împrumutate sau, într-o altă interpretare, ponderea
elementelor aflate în proprietatea firmei comparativ cu cele împrumutate.
Rata stabilităţii financiare indică ponderea surselor de finanţare pe
termen lung în constituirea elementelor de patrimoniu ale firmei.
CPermanent
R SF = TP
unde: CPermanent – capital permanent;
TP – total pasiv.
Rata autonomiei financiare globale urmăreşte punerea în evidenţă a
ponderii finanţării activităţii firmei din resurse proprii:

CPropriu
R AFG = TP
unde: CPropriu – capital propriu
Rata îndatorării globale măsoară ponderea datoriilor în patrimoniul
întreprinderii:
 TD
R IG = TP ; Rîg <1

unde: TD – total datorii.

Rata îndatorării la termen (Rît)
Pentru fundamentarea politicii financiare a întreprinderii
prezintă interes gradul de îndatorare la termen, care se calculează prin
raportarea obligaţiilor (datoriilor) pe termen mediu şi lung, fie la capitalul
permanent, fie la capitalul propriu.
DTML
R IT = TP
unde: DTML – datorii pe termen mediu şi lung;
Calculul ratelor de structură poate oferi date pentru analiza evoluţiei
acestora în timp. În acest sens vor fi calculate ratele de structură pentru mai
multe exerciţii financiare şi modificările absolute ale ratelor între aceste
exerciţii. În urma acestei analize se pot emite aprecieri despre evoluţia în
timp a activităţii firmei şi mai ales a patrimoniului acesteia. Totodată pot fi
generate şi prognoze pentru perioada următoare dacă datele analizate
cuprind perioade atât de lungi încât probabilitatea desfăşurării
evenimentelor să fie apreciabilă. Aceste prognoze se pot face pe baza unor
scenarii mai complexe sau pe baza trendurilor obţinute prin diverse mijloace
de extrapolare. Dintre aceste mijloace cea mai utilizată este metoda grafică,
ea neimpunând o muncă laborioasă.

RATELE DE ROTAŢIE

Ratele de rotaţie furnizează informaţiile calitative cele mai bogate în

semnificaţii pentru analiza bilanţului. Aceste rate exprimă de fapt ritmul în
care diferite elemente ale bilanţului sunt reînnoite, în cadrul activităţii
curente a întreprinderii.
Ratele de rotaţie a stocurilor
Stocurile sunt supuse unei constante reînnoiri, datorită efectului
conjugat al operaţiunilor de aprovizionare, producţie şi vânzare.
Pentru o întreprindere din comerţ, de exemplu, aprovizionarea
permite obţinerea de mărfuri care alimentează stocurile, în timp ce vânzările
exprimă o consumare a stocurilor constituite. Este deci, o legătură între cele
două fluxuri, de aprovizionare şi de vânzare care asigură rotaţia stocurilor.
Pentru o întreprindere de producţie, ciclul de activitate este mai
complex. O unitate de acest fel achiziţionează materii prime, materiale,
combustibili, semifabricate şi altele şi le transformă în produse finite.

Aprovizionare Stocuri de Producţie Stocuri de Vânzări

materii prime produse finite

Figura 23 Ciclul de producţie

Ritmul de reînnoire sau de rotaţie a stocurilor poate fi determinat
prin relaţia între valoarea stocului mediu existent în întreprindere şi valoarea
aprovizionărilor care au alimentat stocul în cursul perioadei date.
Activele circulante asigură funcţionarea firmei pe fiecare ciclu de
producţie. Rotaţia activelor circulante se referă la viteza cu care acestea se
transformă în venituri prin vânzarea producţiei sau a mărfurilor. Această
viteză poate fi măsurată în număr de rotaţii sau în durata unei rotaţii. Ţinând
cont că fiecare rotaţie este aducătoare de venit care conţine o parte din
profit, rezultă că situaţia este cu atât mai favorabilă cu cât viteza de rotaţie
este mai mare.
CA
Rotatia activelor circulante =
Active circulante
Dacă se ia în considerare capitalul circulant se poate deduce:
CA
Rotatia capitalului circulant =
Active circulante - Datorii curente
În continuare vor fi prezentaţi indicatorii punând în evidenţă diferite
categorii de active circulante.
O parte importantă a activelor circulante, urmărită cu interes de
managementul financiar o reprezintă creanţele. Din acest motiv se urmăreşte
viteza de rotaţie a creanţelor. Această viteză indică capacitatea firmei de a
recupera creanţele. O valoare cât mai ridicată a acestui indicator va reliefa o
situaţie favorabilă.
 CA
Rotatia creantelor =
Creante clienti
O bună gestiune a stocurilor trebuie să determine o viteză cât mai
mare de rotaţie a acestora. Această rată oferă informaţii atât despre viteza de
consum a stocurilor, dar şi despre evoluţia valorii adăugate.
Costul bunurilor vandute
Rotatia stocurilor =
Valoarea stocurilor
Rotaţia datoriilor faţă de furnizori arată cât din consumul de la terţi
revine la un leu datorii, sau în ce măsura producţia este realizată pe seama
datoriilor. Cu cât acest indicator este mai mare, rezultă o mai bună
capacitate a firmei de a-şi onora datoriile comerciale.
Valoarea achizitiilor Costul bunurilor vandute
Rotatia datoriilor fata de furnizori = =
Datorii fata de furnizori Datorii fata de furnizori

Pentru a putea estima care este capacitatea firmei de a-şi acoperi

necesarul de fond de rulment pe seama încasării creanţelor se poate calcula
indicatorul „Perioada medie de colectare a creanţelor”. Rezultatul obţinut se
compară cu valoarea indicatorului „Rotaţia datoriilor faţă de furnizori”. În
condiţiile în care perioada medie de colectare a creanţelor este inferioară
rotaţiei datoriilor faţă de furnizori, situaţia este favorabilă pentru firma
analizată.
Valoarea creantelor
Perioada medie de colectare a creantelor =
Media vanzarilor zilnice
valoarea indicatorului „Perioada medie de stocare” indică durata
medie a imobilizării resurselor materiale şi implicit financiare în producţia
stocată. Este de dorit ca valoarea acestui indicator să fie cât mai mică. Acest
rezultat ar indica o bună valorificare a producţiei stocate şi o probabilitate
mai mare de creştere a ciclului de producţie şi a rezultatelor economico-
financiare ale firmei.
Valoarea stocurilor
Perioada medie de stocare =
Costul mediu al bunurilor vandute zilnic
Indicatorul: „Perioada medie de întârziere a plăţilor”, pune în
evidenţă decalajul între valoarea datoriilor faţă de clienţi şi onorarea
acestora. O situaţie favorabilă este indicată de o valoare mică a acestui
indicator.
 Valoarea datoriilor fata de furnizori
P mip =
Valoarea medie zilnica a achizitiilor (sau a costului bunurilor vandute)

unde:
Pmip – perioada medie de întârziere a plăţilor.

Rotaţia activelor circulante şi a capitalului circulant indică numărul

de unităţi monetare pe care le obţine firma din vânzări pentru fiecare unitate
monetară investită în active circulante sau în capital circulant. Rotaţia
creanţelor, a stocurilor şi a datoriilor faţă de furnizori permit analistului să
examineze cât de productiv sânt utilizate cele trei componente ale
capitalului circulant. Perioada medie de colectare a creanţelor reprezintă alţi
indicatori ai eficienţei managementului capitalului circulant al firmei.
Clădirile, terenurile, şi echipamentele reprezintă cele mai importante
imobilizări corporale din bilanţul companiei. Volumul vânzărilor generat de
o unitate monetară investită în imobilizări corporale este măsurat de
indicatorul imobilizărilor corporale:

CA
Rotatia imobilizarilor corporale =
Valoarea imobilizarilor corporale

Utilitatea ratelor de rotaţie

Ratele de rotaţie permit să se măsoare ritmul de derulare a operaţiilor
ciclice de exploatare aducând indicaţii în sprijinul interpretării noţiunilor de
FRN şi NFR.
Ratele de rotaţie permit să se măsoare lichiditatea stocurilor şi a
creanţelor comerciale, pe de o parte şi exigibilitatea datoriilor faţă de
furnizori, pe de altă parte. Duratele de rotaţie a stocurilor şi a creanţelor
corespund duratelor necesare pentru a transforma în bani aceste elemente ale
activelor circulante. Calcularea acestor rate furnizează o estimare o
lichidităţii unei părţi importante a activelor pe termen scurt. Durata de
rotaţie a datoriilor faţă de furnizori măsoară exigibilitatea acestor datorii,
adică termenul acordat întreprinderii pentru a efectua plata lor. Evaluarea
lichidităţii activelor şi a exigibilităţii datoriilor, aduc elemente esenţiale
pentru aprecierea FRN.
De altfel, aceste rate arată formarea NFR, permit să se înţeleagă
constrângerile la care este supusă întreprinderea şi justifică nevoia de
finanţare a ciclului de exploatare.

INDICATORI DE EFICIENŢĂ PE BAZA DATELOR

FINANCIARE DIN BILANŢ

Rentabilitatea financiară se mai numeşte rentabilitatea

capitalului propriu (RCP).
Utilitatea RCP
RCP măsoară gradul de rentabilitate al investiţiei făcută de acţionari.
RCP este determinat cu ajutorul formulei:
Pn
RCP =
Capital propriu
unde:
Pn – profit net.
Acest indicator reprezintă principala informaţie de care are nevoie
un investitor în momentul când analizează oportunitatea unui nou
plasament, sau când evaluează eficienţa unei investiţii de capital financiar
făcută anterior. Mai mult, acest indicator permite identificarea investiţiei
optime sau mai precis calculul costului de oportunitate a unei investiţii.
Un deţinător de capital poate fi pus în situaţia de a alege între diferite
investiţii de portofoliu la mai multe firme sau alte plasamente posibile
precum: depozite bancare, fonduri mutuale, investiţii imobiliare etc. Pentru
fiecare din aceste investiţii sau plasamente potenţiale, posesorul de capital
va calcula profitul ce-i revine pentru unitatea monetară de capital investită,
valoare care corelată cu alţi indicatori precum cei de risc, cei care cuantifică
situaţiile probabile viitoare favorabile etc. vor orienta decizia de investiţie.
Pe termen lung, valoarea capitalului propriu este influenţat de relaţia
între rentabilitatea capitalului propriu şi costul capitalului propriu.
Rate de rentabilitate
Rata de rentabilitate a capitalului propriu este influenţată de:
 • rentabilitatea activelor totale (RAT);
• ponderea activelor în capitalul investit de acţionari.
Această rată indică eficienţa cu care a fost folosit capitalul. Ştiut
fiind că activele sunt rezultatul investirii capitalului, iar modificarea
capitalului (prin intermediul profitului) are loc pe seama utilizării activelor,
rezultă o strânsă corelaţie între performanţele acestora. Eficienţa folosirii
capitalului este influenţată de rentabilitatea activelor din firmă.

RCP = RAT x K
unde:
K - factorul de multiplicare al capitalului
Rentabilitatea activelor totale
Din relaţia precedentă rezultă:
RCP
RAT =
K
dar după cum s-a arătat anterior, rentabilitatea capitalurilor proprii
depinde de:
Pn Active
RCP = ×
Active Cp
unde:
Cp – capital propriu;
Rentabilitatea activelor măsoară profitul obţinut de către companie
pentru fiecare unitate monetară investită în active.
Factorul de multiplicare al capitalului propriu arată câte unităţi
monetare active revin fiecărei unităţi monetare investite de acţionari. RAT
se mai poate calcula luând în considerare profitul înainte de plata
dobânzilor. Numărătorul va fi profitul înainte de plata dobânzilor, din care
se deduc impozitele ajustate. Impozitele ajustate reprezintă faptul că la
profitul net se adaugă economia de impozit, ca urmare a scăderii
cheltuielilor cu dobânzile.
Rentabilitatea activelor totale înainte de dobândă

PID
RATinainte de dobanda =
Active
 unde:
PID - profitul înainte de plata dobânzilor, din care se deduc
impozitele ajustate.

Pn + Chd x (1 - ri)
RATinainte de dobanda =
Active
unde:
Chd – cheltuieli cu dobânzile;
ri – rata impozitului;

Rentabilitatea activelor nete

Rentabilitatea activelor nete (RAN) se mai numeşte şi rentabilitatea
capitalului (RC) reprezintă raportul dintre PID şi capitalurile proprii şi
împrumutate:
Pn + Chd x (1 − ri)
RAN (sau RC) =
Cp + Ci
unde:
Ci – capital împrumutat.
Cel mai potrivit indicator folosit pentru evaluarea rentabilităţii
activelor nete este costul mediu ponderat al capitalului propriu şi
împrumutat (CMPCPI).
CMPCPI se calculează ca suma costurilor surselor de finanţare
ponderată cu cota parte a fiecăreia dintre ele în finanţarea totală.

n sf j
CMPCPI = ∑ (Csf i ⋅ m
)
i =1
∑ sf j
j=1
unde:
Csf – reprezintă costul surselor de finanţare precum: dobânzi,
dividende, discount-uri neacordate etc.;
Sf – sunt sursele de finanţare precum: capitalul social, furnizorii,
profitul, datorii pe termen lung etc.;
i - categoria de cheltuială cu sursele de finanţare;
 n – numărul de cheltuieli cu sursele de finanţare;
j – tipul de sursă de finanţare;
m – numărul de surse de finanţare.
n poate fi egal cu m dacă fiecărei surse de finanţare îi corespunde un
sigur cost. De obicei, în practică se întâlneşte această situaţie.

Rentabilitatea activelor totale operaţională

Caracteristic acestei rate este faptul că ia în considerare numai
veniturile din exploatare.

Pn + (Chd - Vd) × (1 - ri)

RAT operational =
Cp + Ci - D - Its
unde:
D – disponibilităţi;
Its – investiţii pe termen scurt;
Vd – venituri din dobânzi
Rentabilitatea activelor totale se poate descompune în doi factori:
Pn CA
RAT = ×
CA Active

RAT = Rata profitului × Rotatia activelor

unde:
Profit net
Cifra de afaceri - reprezintă marja profitului net sau mai simplu,
rata profitului în funcţie de cifra de afaceri.
Nu trebuie uitat că cifra de afaceri reprezintă principala formă de
venit din activitatea de exploatare.

Evaluarea activităţii de investiţii

Managementul activelor cuprinde două domenii:
• managementul capitalului circulant;
• managementul activelor pe termen lung.
Capitalul circulant reprezintă diferenţa dintre activele circulante ale
firmei şi datoriile curente.

INDICATORI CE PERMIT EVALUAREA

GRADULUI DE ÎNDATORARE A FIRMEI

Evaluarea activităţii de finanţare se face cu ajutorul indicatorilor ce

permit evaluarea gradului de îndatorare a firmei. Lichidităţile pe termen
scurt se exprimă în funcţie de datoriile pe termen scurt.
Evaluarea riscurilor datoriilor pe termen scurt se face cu ajutorul
următorilor indicatori:

Active circulant
Rata lichiditatii generale =
Datorii pe termen scurt
şi:
Numerar + Its + Creante
Rlp =
Datorii pe termen scurt
unde:
Rlp – rata lichidităţii parţiale;
Rata lichidităţii generale exprimă capacitatea firmei de a acoperi
datoriile pe termen scurt cu ajutorul activelor circulante. La baza acestui
raţionament se află conceptul în conformitate cu care activele circulante se
vor transforma în produse sau servicii care vor genera lichidităţi (între
activele circulante se află de obicei şi stocuri de produse finite precum şi
creanţe – active circulante care au suferit procesul de transformare).
Lichidităţile astfel obţinute se vor folosi la stingerea datoriilor pe termen
scurt. Rata lichidităţii parţiale ia în calcul acea parte a activelor circulante cu
maximum de lichiditate, care pot fi utilizate cu o probabilitate mare în
achitarea datoriilor pe termen scurt. În acelaşi context se înscrie şi rata
lichidităţii imediate.
Numerar + Its
Rata lichiditatii imediate =
Datorii pe termen scurt
Continuând raţionamentul, se construieşte indicatorul „Rata de
acoperire prin flux de numerar” care reprezintă un indicator de eficienţă al
activităţii de exploatare şi totodată a celei financiare (privind recuperarea
creanţelor).
Fluxdenumerar dinexploatare
Ratadeacoperire =
prinfluxdenumerar
Datoriipetermenscurt
Situaţiile sunt favorabile pentru firmă atunci când aceşti indicatori
sunt supraunitari.
Aceste rate măsoară capacitatea firmei de a-şi achita datoriile pe
termen scurt.
Împrumuturile şi solvabilitatea firmei pe termen lung se analizează
cu ajutorul următorilor indicatori:
Studierea mixului capitalului (ponderea capitalului propriu în
structura capitalului firmei) se face cu ajutorul următoarelor rate:

Totaldatorii
datorii- capitalpropriu=
Raportul = (1 − F.M.C.)
Capitalpropriu

Active
F.M.C.=
unde: Capitalpropriu- factorul de
multiplicare a capitalului

imprumuturi pe termen scurt & lung

Raportul capital imprumutat - capital propriu =
Capital propriu

Indicatorul reprezintă numărul de unităţi monetare finanţate prin

împrumuturi pentru fiecare unitate monetară investită de acţionari.

imprumuturi pe termen scurt & lung

Rap. cap. imprumutat - cap. total =
Cap. propriu + imprumuturi pe termen scurt & lung

Acest raport evidenţiază proporţia capitalului împrumutat în

capitalul total al firmei.
Rata de acoperire a dobânzilor se calculează pe baza următoarelor
metode:
a) în contabilitatea de angajamente:
 Pn + Ch. cu dobanzile + Ch. cu impozitele
Rata de acoperire a dobanzii =
Ch. cu dobanzile
reprezintă numărul de unităţi monetare profit disponibil pentru
fiecare unitate monetară dobândă de plătit.
b) în contabilitatea trezoreriei:

FNAE + Dobanzi platite + Impozite platite

Rata de acoperire a dobanzii =
Dobanzi platite
unde:
FNAE – flux de numerar din activitatea de exploatare.

reprezintă numărul de unităţi monetare numerar generat din

activitatea de exploatare pentru fiecare unitate monetară dobândă de plătit.
 Aplicaţie practică

La o societate comercială se obţin valorile indicatorilor de bilanţ

prezentaţi în următorul tabel. Să se analizeze relaţia fundamentală a
trezoreriei şi ratele de structură a bilanţului.
mii lei
Posturi bilanţiere La începutul La Creşterea
perioadei sfârşitul Scăderea
perioadei (col.2-col1)
I. Active 1 2 3
A Active imobilizate totale 89757922 95884834 6126912
1. Imobilizări necorporale 15936 35696 19760
2. Imobilizări corporale 89709986 95817138 6107152
3. Imobilizări financiare 32000 32000 -
B Active circulante 39724080 67257740 27533660
1. Stocuri 24398324 48416560 24018236
2. Creanţe 1764672 3077636 1312964
3. Clienţi 9690236 146890981 4998862
4. Conturi de regularizare 3870848 1074446 -2796402
C Disponibilităţi băneşti 2383316 3780564 1397248
TOTAL ACTIVE 131865318 166923138 35057820
II. Pasive
A Capitaluri permanente 102595912 129091552 26495640
1. Capitaluri proprii 96390976 117099804 20708828
Rezerve 1282176 2953448 1671272
Rezultatul reportat 324 - -324
Rezultatul exerciţiului 10257640 25003062 14745422
Repartizarea profitului 10257640 25003062 14745422
Alte fonduri 16806692 35853620 19036928
Subvenţii pentru investiţii 107586 108538 952
2. Imprumuturi pe termen lung 6204936 11991748 5786812
B Datorii din exploatare 19053476 26812488 7759012
1. Furnizori 10068148 12874536 2806388
2. Obligaţii fiscale 8701902 13669908 4968006
3. Clienţi creditori 283426 268044 -15382
C Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli 3815618 1036356 -2779262
D Credite pe termen scurt 6400312 9982742 3582430
TOTAL PASIVE 131865318 166923138 35057820
Tabloul de finanţare

Partea I Fluxuri stabile

Utilizări stabile Suma Resurse stabile Suma
(+A sau –P) (-A sau +P)
- Achiziţii de imobilizări - Capitaluri proprii 35454574
 necorporale 19760 Rezerve 1671272
- Achiziţii de imobilizări Alte fonduri 19036928
corporale 6107152 Rezultatul exerciţiului 14745422
- Rezultatul reportat 324 Subvenţii pentru investiţii 952
- Repartizarea profitului 14745422 - Imprumuturi pe termen lung 5786812
Total 20872058 Total 41241386
ΔFR =Resurse stabile – Utilizări stabile = 41241386 - 20872658 = 20368728

Partea a II-a Variaţia NFR şi a TN

Necesar sau Degajări Fluxul net
utilizări sau resurse
(+A/-P) (-A/+P)
1. Variaţia activelor şi pasivelor de
exploatare şi în afara exploatării
- stocuri (+A) 24018236
- creanţe (+A) 1312964
- clienţi (+A) 4998862
- conturi de regularizare (-A) 2796402
- furnizori şi alte datorii (+P) 2806388
- obligaţii fiscale (+P) 4968006
- clienţi creditori 15382
- provizioane pentru riscuri şi cheltuieli 2779262
Total (NFR) 33124706 10570796 22553910
2. Variaţia activelor şi pasivelor de 1397248 3582430
trezorerie
Total (TN) 1397248 3583430 - 2185182

Analiza ratelor de structură ale activului şi ale

pasivului
Rata activelor imobilizate (Rai), calculată ca raport între activele
imobilizate şi totalul bilanţului, reprezintă de fapt ponderea elementelor
patrimoniale ce servesc întreprinderea în mod permanent

Active imobilizate
Rai = *100
Activ total

95884834
Rai = *100 = 57,44%
166923138

1) Rata imobilizărilor corporale (Ric), care se calculează astfel:

 Imobilizari corporale
Ric = *100
Total active

95817138
Ric = * 100 = 57,40%
166923138
Mărimea acestei rate este determinată, în primul rând de natura
activităţii. Datorită condiţiilor variate în care are incidenţa asupra creşterii
indicatorilor, e foarte greu de stabilit o mărime optimă, o rată de referinţă.

2) Rata imobilizărilor financiare (Rif)

Imobilizari financiare
Rif = *100
Active totale

32000
Rif = * 100 = 0,01%
166923138
Politica de investiţii financiare este strâns legată de mărimea
întreprinderii. Acestea explică valorile mici ale ratei imobilizărilor
financiare în cazul întreprinderilor mici..

Rata activelor circulante (Rac)

Active circulante
Rac = *100
Active totale

67257740
Rac = * 100 = 40,29%
166923138

a) Rata stocurilor (Rs):

Stocuri
Rs = *100
Active totale

48416560
Rs = * 100 = 29,005%
166923138
Rata stocurilor ia valori diferite de la un sector la altul în funcţie de natura
activităţii:
• mai ridicate la întreprinderile din sfera producţiei şi distribuţiei de
bunuri materiale, şi foarte scăzute în sfera
• durata ciclului de exploatare se reflectă divers în această rată: la
întreprinderile cu ciclu de exploatare lung, rata stocurilor este ridicată şi
invers
c) Rata creanţelor comerciale (Rc)

Creante comerciale
Rc = *100
Active totale

3077636
Rc = *100 = 1,84%
166923138

Mărimea acestei rate este determinată de natura relaţiilor întreprinderii cu

partenerii, de termenele de plată pe care le acordă clientelei sale. În cazul
nostru această rată înregistrează valori foarte scăzute deoarece
întreprinderea se află în contact direct cu o clientelă numeroasă ce-şi achită
cumpărăturile în numerar.

d) Rata disponibilităţilor băneşti şi plasamentelor

Disponibilitati + Valori mobiliare de plasament

Rdpb =
Active totale

3780564
Rdpb = * 100 = 2,26%
166923138

Disponibilităţile pot înregistra variaţii de mare amplitudine în

intervale foarte scăzute: în câteva zile încasările pot să crească foarte mult
datorită unor intrări importante de fonduri sau dimpotrivă pot să scadă ca
urmare a unor plăţi contractuale în timp.

Analiza ratelor de structură ale pasivului

Ratele de structură a pasivului permit aprecierea politicii financiare a

întreprinderii, prin punerea în evidenţă a unor aspecte privind stabilitatea şi
autonomia financiară a întreprinderii.

Rata stabilităţii financiare (Rsf)

Capital permanent
Rsf = *100
Total pasiv

129091552
Rsf = * 100 = 77,33%
166923138

Din punct de vedere tehnic se ridică problema delimitării exacte a

resurselor proprii sau împrumutate cu caracter durabil, permanent, de cele
instabile, destinate a fi consumate pe termen scurt.

Rata autonomiei financiare globale (Rafg)

Capital propriu
Rafg = *100
Pasiv total
 117099804
Rafg = * 100 = 70,15%
166923138

Diversitatea de condiţii, în care se desfăşoară activitatea

întreprinderilor face diferită stabilirea unor rate de referinţă. Totuşi anumite
autorităţi recomandă ca satisfăcătoare pentru echilibrul financiar:

Rafg ≥ 33%

Prin urmare, existenţa unui raport propriu egal sau maximal cu

33% din pasivul firmei este o premisă a autonomiei financiare a acesteia,
care în cazul nostru se respectă.

Rata îndatorării globale (Rig)

Rata îndatorării globale măsoară ponderea datoriilor în patrimoniul

întreprinderii:

Datorii totale
Rig = ; Rîg <1
Pasiv total

42386666
Rig = * 100 = 25,39%
166923138

Autonomia financiară este primordială pentru o întreprindere

deoarece îi dă posibilitatea de a decide în totală libertate şi totodată de a o
găsi şi contracta noi împrumuturi

Rata îndatorării la termen (Rît)

Pentru fundamentarea politicii financiare a întreprinderii prezintă

interes gradul de îndatorare la termen, care se calculează prin raportarea
obligaţiilor (datoriilor) pe termen mediu şi lung, fie la capitalul permanent,
fie la capitalul propriu.

Datorii pe term mediu si lung

Rit =
Capital permanent

11991748
Rit = *100 = 9,28%
129091552

Capacitatea de îndatorare este saturată când Rît se apropie de 1.

Probabilitatea de îndatorare va fi cu atât mai mare cu cât rata este mai
scăzută.
  Lecţia 5

CIRCUITUL FINANCIAR
Deciziilor financiare în interacţiune cu aşteptările diferiţilor agenţi
din economie au în vedere rentabilitatea şi riscul. Aceste două noţiuni
constituie aspectele de bază ale logicii deciziilor financiare.

DESCRIEREA CIRCUITULUI FINANCIAR

Schema reprezentativă a circuitului financiar

Deciziile financiare care caracterizează domeniul finanţelor
întreprinderii pot fi reprezentate sub forma unui circuit financiar.

Circuitul financiar
Fluxurile de lichidităţi
Circuitul permite să se pună în evidenţă fluxurile de lichidităţi care
rezultă din diferitele decizii financiare.
Într-o primă fază (1), agenţii economici care dispun de lichidităţi
acordă întreprinderii fondurile necesare realizării operaţiunilor de investiţii.
Piaţa de capital constituie locul de întâlnire între cererea de lichidităţi a
întreprinderii şi oferta de lichidităţi a deţinătorilor de capitaluri. În acest
sens întreprinderea emite titluri (active financiare), care sunt fie titluri de
proprietate (acţiuni), fie titluri de creanţă. Piaţa de capital este în consecinţă
o piaţă care rezultă din confruntarea ofertei şi cererii de titluri financiare.
Operaţiunile de colectare a capitalurilor constituie operaţiuni de finanţare,
finanţarea fiind în acest caz de origine externă.
În a doua fază (2a), conducătorii întreprinderii decid alocarea
fondurilor colectate, achiziţionând active, în acest caz vorbim de un flux
determinat de operaţiile de investiţii. Activele achiziţionate pot fi, fie active
industriale sau comerciale, fie active financiare emise de alte întreprinderi
sau de instituţii financiare, întreprinderea poate ulterior să cedeze aceste
diferite active şi primeşte în contrapartidă un flux de lichidităţi. Acesta este
un flux de dezinvestire (2b).
Investiţia în active industriale şi comerciale este efectuată în vederea
realizării ulterioare de fluxuri de lichidităţi (3) provenind din operaţiile de
exploatare (aprovizionare, producţie, desfacere), care implică achiziţia sau
crearea de active de exploatare (stocuri, creanţe, clienţi ..). Aceste active
sunt finanţate parţial prin creditul obţinut de la furnizori. Fluxurile de
lichidităţi rezultate din operaţiile de exploatare sunt completate de fluxurile
determinate de activele financiare (titluri de participare, titluri de
plasament).
Fluxurile de lichidităţi din exploatare, majorate eventual de fluxurile
determinate de activele financiare şi de operaţiile de dezinvestire şi
diminuate de prelevările fiscale, sunt utilizate, fie pentru renumerarea (sub
formă de dobândă) şi rambursarea creditelor financiare (4a), fie pentru plata
dividendelor către acţionari (4a), fie reinvestite în întreprindere (4b).
Operaţiile de remunerare şi de rambursare ţin de categoria operaţiilor de
finanţare, întrucât ele rezultă din deciziile de colectare de capitaluri.
Operaţia de reinvestire a fluxurilor constituie, în acelaşi timp, o operaţie de
finanţare (finanţare internă sau autofinanţare).
Deciziile financiare şi participanţii la derularea
operaţiilor financiare
Deciziile financiare luate de conducătorii întreprinderii sunt clasate
în două categorii:
 • decizii de investire (şi de dezinvestire), care privesc
constituirea şi gestionarea portofoliului de active;
• decizii de finanţare care determină structura de finanţare.
Patru categorii de agenţi intervin în aceste decizii: acţionarii,
conducătorii, creditorii şi statul.

DECIZIILE DE INVESTIRE ŞI DE FINANŢARE

Distincţia între deciziile de investire şi cele de finanţare constituie

baza raţionamentului financiar.
Deciziile de investire şi de dezinvestire
A. Deciziile de investire
Orice decizie de plată, care conduce la achiziţia unui activ, în
vederea obţinerii de fluxuri de lichidităţi ulterioare şi care are ca scop
creşterea bogăţiei proprietarilor întreprinderii, constituie o investiţie.
Creşterea bogăţiei proprietarilor întreprinderii este echivalentă cu
creşterea valorii întreprinderii. Se poarte spune că:
• creşterea de valoare semnifică faptul că investiţia este
rentabilă;
• pentru a avea creare de valoare este necesar ca rentabilitatea
investiţiei să fie superioară costului resurselor din care se
finanţează.
Această definire largă a investiţiilor permite să se considere investiţii
toate activele materiale şi imateriale, industriale, comerciale sau financiare.
Din punct de vedere financiar, locaţia de gestiune constituie un mod
particular de finanţare a investiţiilor.
Structura portofoliului de active care rezultă din deciziile de
investiţii cuprinde două componente:
• componentă principală reprezentată de activele imobilizate
sau activele fixe
• componentă accesorie din care face parte activele circulante
(stocuri, creanţe de exploatare, disponibilităţi).
Dacă scădem din valoarea activelor circulante deţinute de
întreprindere, datoriile antrenate de operaţiile de exploatare (în principal
datorii faţă de furnizori), obţinem activul net de exploatare. Activele
imobilizate împreună cu activul net de exploatare formează activul
economic.

Activ economic = Active imobilizate + Activ net de exploatare

B. Dezivenstirea
Obiectivul dezinvestirii îl reprezintă creşterea bogăţiei proprietarilor
întreprinderii. Dezinvestirea presupune ca lichidităţile degajate de vânzarea
unor active să primească o utilizare mai rentabilă, fie prin reinvestirea lor în
întreprindere, fie prin restituirea lor aportorilor de capital.
Deciziile de finanţare
Deciziile de finanţare privesc trei tipuri principale de decizii:
1. alegerea structurii de finanţare, adică repartiţia între capitalurile
aparţinând acţionarilor şi cele provenind de la creditorii financiari.
Aceste decizii au o influenţă determinantă asupra mărimii riscului
suportat de acţionari. O creştere a îndatorării măreşte riscul pentru
acţionari;
2. politica de dividende, astfel spus, alegerea între reinvestirea
beneficiului şi distribuirea acestuia sub formă de dividende;
3. alegerea între finanţarea internă (autofinanţare) şi finanţarea externă
(fonduri aduse de acţionari şi contractarea de datorii financiare).
Structura de finanţare care rezultă din deciziile financiare cuprinde
capitalurile proprii şi datoriile financiare.
Datoriile financiare nu cuprind datoriile determinate de operaţiile de
exploatare (de exemplu datoriile faţă de furnizori).
Datoriile financiare corespund datoriilor care fac obiectul unei
remunerări explicite sub formă de cheltuieli financiare, fixate contractual.
Reprezentarea schematică a bilanţului financiar
Structura bilanţului financiar, care rezultă din deciziile de investiţii şi
de finanţare, este fondată pe trei categorii de operaţii: de investiţii, de
exploatare şi de finanţare.
Ţinând cont de egalitatea activului cu pasivul, activul economic este
egal cu suma capitalurilor proprii şi a datoriilor financiare:

Activ economic = capitaluri proprii + datorii financiare

ACTIV CAPITALURI
IMOBILIZAT PROPRII
(imobilizări nete
corporale,
ACTIV necorporale
ACTIV NET DE DATORII PASIV
ECONOMIC EXPLOATARE FINANCIARE FINANCIAR
(active circulante (împrumuturi pe
mai puţin datorii de termen lung şi
exploatare) mediu şi credite
bancare curente)
Figura 24 Bilanţul financiar

PARTICIPANŢII LA DERULAREA OPERAŢIILOR

FINANCIARE

Patru categorii de persoane intervin în derularea operaţiilor

financiare: acţionarii, conducătorii unităţii, creditorii şi statul.
Acţionarii sunt deţinătorii de titluri de proprietate asupra
întreprinderii, aceste titluri prezentându-se îndeosebi sub forma acţiunilor.
Dacă acţiunile sunt cotate la bursă, riscul se apreciază în funcţie de evoluţia
cursurilor. Remunerarea acţionarilor este dată de doi factori aleatori:
dividendele şi evoluţia valorii titlurilor financiare.
Riscul legat de evoluţia valorii titlurilor financiare depinde de:
• evoluţia mediului economic, care determină riscul de piaţă
sau riscul sistematic şi care afectează ansamblul
întreprinderii;
• politica urmată de întreprindere în materie de investiţii şi de
finanţare care determină riscul specific de întreprindere.
Poate fi precizată natura riscului, făcând distincţie între riscul de
explotare determinat de politica de investiţii, riscul financiar şi riscul de
faliment, determinate de politica de finanţare.
Având în vedere riscurile, rata de rentabilitate aşteptată de un
acţionar care investeşte într-o întreprindere, se compune astfel:
Rata cuvenită pentru capitalurile proprii = rata fără risc + prima de
risc de exploatare + prima de risc financiar + prima de risc de faliment
Rata fără risc corespunde ratei de rentabilitate adusă de un plasament
fără risc, cum ar fi de exemplu, o obligaţiune emisă de stat sau un certificat
de trezorerie.
Creditorii pot fi creditori pentru exploatare sau creditori pentru
investiţii, după cum creanţele lor sunt legate de operaţii de exploatare sau de
operaţii de investiţii realizate de întreprindere.
Se pot distinge trei categorii principale de creditori financiari:
• creditorii obligatari, ale căror creanţe apar adesea sub forma
unui titlu cotat pe piaţă şi uşor negociabil, obligaţiunea.
Numai marile întreprinderi au acces la piaţa obligaţiunilor;
• băncile şi diferite instituţii financiare care finanţează
majoritatea întreprinderilor;
• cei care dau cu chirie, operaţiile de finanţare fiind făcute sub
forma locaţiei sau locaţiei cu opţiune de cumpărare (leasing).
Aceste operaţii se analizează ca un tip particular de
împrumut.
Creditorii primesc o dobândă stabilită contractual şi îşi recuperează
la scadenţă capitalul împrumutat. Nefiind proprietari ai întreprinderii,
remunerarea lor nu este variabilă, în funcţie de rezultatele întreprinderii.
Creditorii financiari suportă trei tipuri de riscuri.
Primele două îşi au originea în variaţia valorii creanţelor, care rezultă
din fluctuaţia ratei dobânzii şi din variaţia nivelului de preţ. Al treilea tip
de risc, este riscul de faliment, determinat de imposibilitatea întreprinderii
de a face fată plăţilor legate de îndatorare.
Statul intervine la diferite niveluri ale circuitului financiar şi
influenţează ansamblul deciziilor financiare, modificând valorile variabililor
care stau la baza calculelor agenţilor economici. Posibilităţile de acţiune ale
statului sunt multiple, între care se menţionează modificarea fiscalităţii
(pentru întreprinderi şi particulari) şi modificarea ofertei şi a cererii de
capital.
 CICLURILE DE OPERAŢII AFERENTE
CIRCUITULUI FINANCIAR

Circuitul financiar cuprinde trei tipuri de operaţii diferite: operaţii de

investire (şi de dezinteresare), operaţii de exploatare şi operaţii de finanţare,
cărora le sunt asociate trei cicluri.
Ciclul de investire
Considerăm o operaţie particulară de investiţie. Activul achiziţionat
contribuie în timpul duratei sale de viaţă la producerea de fluxuri de
lichidităţi în vederea satisfacerii aşteptărilor aportorilor de capitaluri. Ciclul
unei investiţii, care se identifică cu durata sa de viaţă, se sfârşeşte dacă
activul nu mai contribuie la obţinerea de fluxuri de lichidităţi, fie pentru că
el a fost vândut, fie pentru că a fost casat.
Extinderea acestui raţionament la ansamblul investiţiilor realizate de
o întreprindere permite să se definească noţiunea de ciclu de investiţii pentru
o întreprindere. Se poate astfel evalua durata medie de desfăşurare, din
punct de vedere tehnic, a activităţii din întreprindere şi totodată politica
întreprinderii în domeniul investiţiilor. Cel mai adesea ciclul are o durată
mare pentru industriile puternic capitalizate (industria grea de exemplu).
Ciclul de exploatare
Într-o întreprindere de producţie, investiţiile au ca scop producerea
de bunuri, adică realizarea de operaţii de exploatare (aprovizionare,
producţie, vânzare), cărora le sunt asociate diferite fluxuri de lichidităţi.
Ciclul de exploatare din întreprindere care începe cu aprovizionările de la
furnizori şi se termină prin încasarea clienţilor, are o durată medie, de care
depind caracteristicile diferitelor activităţi efectuate în întreprindere. Durata
ciclului de exploatare este, cel mai adesea, lungă în activităţile de producţie
şi redusă în cele de comerţ şi servicii.
Ciclul de finanţare
Ciclul de finanţare reuneşte ansamblul operaţiilor care se desfăşoară
între întreprindere şi aportorii de capitaluri, fie ei acţionari sau creditori.
Acest ciclu este o reflectare a ciclurilor de investiţii şi de exploatare. Rolul
său este de a permite întreprinderii să facă faţă decalajului care apare între
fluxurile de încasări şi de plăţi, provocate de operaţiile de investiţii şi de
exploatare.
Rezumând cele prezentate în acest capitol, putem spune:
Circuitul financiar pune în evidenţă fluxurile de lichidităţi asociate
diferitelor decizii financiare, în interacţiune cu relaţiile dintre diferiţii agenţi
(acţionari, conducători, creditori financiari şi stat).
Distingem trei categorii de operaţii financiare: operaţii de finanţare
(fluxuri legate de colectarea capitalurilor şi de remunerarea aportorilor de
fonduri), operaţii de investire şi de dezinvestire şi operaţii de exploatare.
Piaţa de capital este locul de întâlnire a ofertei şi a cererii de lichidităţi şi, în
acelaşi timp, al ofertei şi al cererii de titluri financiare.
Conducătorii iau două mari tipuri de decizii financiare: decizii de
investiţii şi decizii de finanţare.
Operaţiile de investire constau în achiziţia de active, a căror
finalitate este crearea de valoare. Portofoliul de active cuprinde o
componentă principală, activele imobilizate şi o componentă accesorie,
activul net de exploatare.
Decizia de finanţare priveşte raportul între fondurile proprii şi
datoriile financiare, distribuirea sau trecerea în rezerve a rezultatului
financiar şi alternativa finanţare internă - finanţare externă. Structura de
finanţare din bilanţul financiar cuprinde două componente: capitalurile
proprii şi datoriile financiare.
Acţionarii sunt proprietarii întreprinderii şi îşi asumă riscul obţinerii
de profit. Rentabilitatea aşteptată de aceştia este în funcţie de trei tipuri de
riscuri pe care şi le asumă: riscul de exploatare, riscul financiar şi riscul de
faliment. Existenţa sistemelor de control face ca cei care conduc să se
conformeze intereselor acţionarilor.
Creditorii financiari sunt remuneraţi într-un mod independent de
evoluţia rezultatelor. Ei cunosc trei tipuri de riscuri, legate de fluctuaţia ratei
dobânzii, de variaţia nivelului preţului titlurilor şi de insolvabilitatea
debitorului.
Distingem trei cicluri de operaţii: ciclul de investiţii, ciclul de
exploatare şi ciclul de finanţare.
 SITUAŢIA FINANCIARĂ A
ÎNTREPRINDERII ANALIZATĂ PE BAZA
INDICATORILOR CUPRINŞI ÎN CONTUL
DE REZULTATE
Contul de profit şi pierdere este imaginea activităţii întreprinderii
într-o perioadă dată.
Această perioadă este în general „exerciţiul contabil” care se întinde
pe 12 luni, dar poate fi vorba în acelaşi timp de o analiză a activităţii pentru
perioade mai scurte din cadrul exerciţiului.
În conformitate cu Standardele Internaţionale de Contabilitate
structura contului de rezultate se prezintă astfel:
1. Cifra de afaceri netă
2. Variaţia stocurilor de produse finite, produse reziduale,
semifabricate şi producţie în curs de execuţie
3. Producţia imobilizată
4. Alte venituri din exploatare
5. a) Cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile
b) Alte cheltuieli din afară
6. Cheltuieli cu personalul
a) Salarii
b) Cheltuieli cu asigurările şi protecţia socială, cu menţionarea
distinctă a celor referitoare la pensii
7. a) Ajustarea valorii imobilizărilor corporale şi necorporale
b) Ajustarea valorii activelor circulante
8. Alte cheltuieli de exploatare
• Profitul sau pierderea din exploatare
9. Venituri din interese de participare
10. Venituri din alte investiţii financiare şi creanţe ce fac parte din
activele imobilizate, cu menţionarea separată a celor generate de
societăţile din cadrul grupului
11. Venituri din dobânzi şi alte venituri similare, cu menţionarea
 separată a celor generate de societăţile din cadrul grupului
12. Ajustarea valorii imobilizărilor financiare şi a investiţiilor
financiare deţinute ca active circulante
13. Cheltuieli cu dobânzile şi alte cheltuieli similare, cu
menţionarea separată a celor care privesc societăţile din cadrul grupului
14. Profitul sau pierderea din activitatea curentă
15. Venituri extraordinare
16. Cheltuieli extraordinare
17. Profitul sau pierderea din activitatea extraordinară
18. Impozitul pe profit
19. Alte impozite ce nu apar în elementele de mai sus
20. Rezultatul exerciţiului financiar
21. Rezultatul pe acţiune:
- de bază
- diluat.

Contabilitatea după natură şi tipul de activitate

Aplicarea principiilor contabile şi a regulilor juridice (decret
contabil, drept comercial) sfârşeşte printr-o contabilitate după natură:
- a cheltuielilor şi a veniturilor pentru contul de profit şi pierdere,
- a categoriilor de creanţieri sau debitori (alocări şi resurse) pentru
bilanţ.
Această analiză este coerentă pentru conturile din bilanţ, aşa cum s-a
văzut deja (separarea părţii stabile de elementele circulante, a elementelor
de exploatare de cele din afara exploatării).
Pentru contul de profit şi pierdere, analiza activităţii ridică
numeroase probleme. Logica este cea a unor fluxuri fizice sau cvasifizice în
ciclul de producţie (materii prime consumuri intermediare servicii externe).
Soldurile intermediare de gestiune permit mai degrabă analiza activităţii de
producţie, foarte puţin a activităţii comerciale şi deloc a activităţii de
prestări servicii.
Contabilitatea după natură şi segmentare
Analiza contului de profit şi pierdere se face după natură. De
exemplu, ansamblul cheltuielilor cu personalul se regrupează pe o linie, la
fel ca şi ansamblul vânzărilor de mărfuri.
Ea nu permite analiza:
- costurilor generate de un serviciu funcţional al întreprinderii:
producţie, distribuţie, administraţie generală;
- activităţi specifice: rezultatul generat de activitatea de îmbuteliere
sau de activitatea electromecanică;
- zone geografice: vânzările în Europa, vânzările în Asia.
Contabilitatea după natură şi structura costurilor
Contul de profit şi pierdere nu permite o analiză în termeni marginali
deoarece nu separă costurile fixe de costurile variabile: de exemplu,
cheltuielile fixe de producţie (amortizare, personal permanent) şi cheltuielile
variabile de producţie (energie, personal sezonier, materii prime). Prin acest
fapt analiza punctului mort devine dificilă.
Cum am văzut deja, analiza contului de rezultate şi analiza globală a
activităţii după natură vor fi insuficiente. Pentru o măsurare fină a activităţii
întreprinderii, se va face apel la contabilitatea analitică şi la tehnicile
controlului de gestiune.

SOLDURILE INTERMEDIARE DE GESTIUNE ŞI

RETRATĂRILE POSIBILE ALE ACESTORA

a) Principalele componente ale contului de profit şi pierdere

pentru a putea construi soldurile intermediare de gestiune, structura
contului de rezultate va fi prezentată sub formă de tablou, aşa cum se
întâlneşte în analiza contabilă, având debitul afectat cu cheltuielile iar
creditul cu veniturile.

Cheltuieli de exploatare Venituri de exploatare

Rezultat de exploatare
Cheltuieli financiare Venituri financiare
Rezultat financiar
Cheltuieli excepţionale Venituri excepţionale
Rezultat excepţional

Contul de rezultate se descompune în trei blocuri de importanţă

inegală:
- De exploatare. Este activitatea recurentă a întreprinderii, rezultatul
meseriei sale. Rezultatul exploatării permite compararea a două întreprinderi
cu aceeaşi activitate indiferent de modul de finanţare a acestei activităţi
(după retratarea leasing-ului).
- Financiar. Este costul de finanţare a activităţii. Costul de finanţare
poate fi în funcţie de decizia de producţie (de exemplu, o puternică
substituire a capitalului cu munca şi investiţii importante). Rezultatul
financiar este de asemenea în funcţie de istoricul întreprinderii. O
întreprindere cu tradiţie, care a acumulat rezultate pozitive importante şi
deci rezerve financiare va avea un rezultat financiar pozitiv. O întreprindere
recentă va fi puternic îndatorată (slăbiciunea capitalurilor proprii, creştere
puternică a necesarului de fond de rulment de exploatare datorită creşterii
rapide a activităţii).
Rezultatul financiar puternic negativ înseamnă întotdeauna
dezechilibre bilanţiere, dar nu neapărat o întreprindere a cărei sănătate este
periclitată, dinamismul economic, creând adesea dezechilibre financiare
(importanţa datoriilor financiare în capitalurile permanente sau dezechilibrul
FRNG – NFR).
- Excepţional. Rezultatul excepţional este nerecurent, el fiind în
general puţin semnificativ în activitatea exerciţiului. Există, cu toate acestea,
cazuri ce pot fi analizate; de exemplu, cesiunea importantă de imobilizări
(ramura de activitate) va conduce la apariţia unor probleme de recurenţă a
rezultatului de exploatare etc. Penalităţile importante înscrise în rândul
cheltuielilor excepţionale pot fi efectul unor disfuncţionalităţi.

Analiza formării rezultatului folosind tabloul soldurilor

intermediare de gestiune
 A. Etape de analiză
a. Etapa 1: se face o analiză generală asupra portofoliului de
activităţi ale întreprinderii prin care se urmăreşte modului în care
întreprinderea îşi desfăşoară activitatea şi strategia acesteia. În absenţa sa
diagnosticul financiar nu poate ajunge decât la constatarea superficială a
unui dezechilibru, fără a putea stabili care sunt cauzele reale.
b. Etapa 2: diagnosticul trece la construirea unui tablou al
soldurilor intermediare de gestiune (TSIG). Acest tablou serveşte ca
suport pentru studierea nivelului şi evoluţiei principalelor solduri şi la
compararea lor cu cele ale altor întreprinderi.
B. Construcţia şi utilizarea TSIG.
Vânzările de mărfuri + Producţia vândută ±Producţia stocată
=Veniturile totale
- Costul de cumpărare al mărfurilor vândute
- Consumurile materiale
=Marja brută
- Alte cheltuieli externe
=Valoarea adăugată
+ Subvenţiile de exploatare
- Impozitele şi taxele
- Cheltuielile de personal
=Excedentul brut din exploatare
- Amortizările şi provizioanele
+ Alte venituri
- Alte cheltuieli
=Rezultatul din exploatare
+ Veniturile financiare
=Rezultatul economic
- Cheltuielile financiare
=Rezultatul curent înaintea impozitării
+ Rezultatul excepţional
- Participarea salariaţilor la profit
- Impozitul asupra beneficiului
 =Rezultatul exerciţiului

ANALIZA SOLDURILOR INTERMEDIARE DE

GESTIUNE ŞI RETRATĂRILE POSIBILE

Venituri totale
Indicatorul de activitate venituri totale cuprinde în afara vânzărilor,
producţia stocată şi imobilizată. Analiza financiară a activităţii trebuie să
separe evoluţia reală de evoluţia nominală, să stabilească influenţa
modificării preţurilor şi influenţa modificării volumului de activitate.

Marja comercială
Marja comercială permite întreprinderilor de comerţ să determine
rezultatul degajat din vânzările de mărfuri.
Primul sold intermediar de gestiune este de fapt insuficient pentru a
analiza activitatea unei întreprinderi cu activitate pur comercială. Aceste
întreprinderi îşi vor analiza marja într-o manieră sectorială, pe produs sau pe
sector geografic.
Soldurile intermediare de gestiune sunt puţin adaptate analizei
activităţii comerciale, îndeosebi conceptul de valoare adăugată.
Întreprinderile industriale dezvoltă adesea şi o mică activitate de
comerţ (complementul unei game de produse, vânzări de mărfuri legate de
producţie).
În general, cu cât sectorul de vânzări al întreprinderii este mai
aproape de consumatorul final, cu atât procentul marjei comerciale este mai
ridicat.

Producţia exerciţiului
Producţia exerciţiului este un amestec de venituri din exploatare cu
origine şi principii de evaluare diferite.
Vânzările de produse finite şi prestările de servicii sunt evaluate la
preţul de vânzare, în vreme ce producţia stocată şi producţia imobilizată
sunt evaluate în costuri de producţie. Veniturile nete parţiale din operaţiile
pe termen lung reprezintă o cotă parte din beneficiul contractelor cu o durată
mai mare de un an.
Retratarea producţiei exerciţiului
- Producţia stocată (creşterea stocurilor): Evaluarea stocurilor
cuprinde în acelaşi timp preţul de cumpărare al materiilor prime, cât şi
cheltuielile accesorii, mâna de lucru directă şi amortizările. Aceste mărimi
vin să falsifice valoarea adăugată, majorând-o cu cheltuieli necuprinse în
consum.
Producţia stocată poate fi diminuată cu mâna de lucru directă şi cu
amortizările incluse, aceste mărimi fiind retratate la nivelul excedentului
brut de exploatare şi la nivelul rezultatului de exploatare

Valoarea adăugată (V.A.)

Conceptul de valoare adăugată este extrem de important din punct de
vedere economic. Este vorba de diferenţa dintre intrări şi ieşiri. Ea măsoară
crearea de valoare de către întreprindere. Vorbim de o creare de valori
începând din momentul din care vânzările exerciţiului sunt superioare
consumurilor generate de aceste vânzări.
Valoarea adăugată este un bun indicator al ponderii activităţii
economice a întreprinderii în ansamblul economiei naţionale. Această
noţiune este apropiată de agregatele din contabilitatea naţională.
Valoarea adăugată nu este adaptată analizei unei activităţi de prestări
servicii în care consumul nu reprezintă altceva decât cheltuielile generale ale
întreprinderii.
Pe lângă activităţile de comerţ şi prestări de servicii, o puternică
valoare adăugată poate însemna:
- o tehnologie avansată sau produse protejate prin brevete,
- o puternică integrare pe verticală care diminuează consumul.
Invers, se poate estima că valoarea adăugată este ceea ce rămâne pentru
remunerarea factorilor de producţie (munca, statul, investitorii).

Retratarea valorii adăugate

Se pot aduce anumite critici definiţiei consumurilor intermediare.
Natura juridică a operaţiei este cea care va determina contul de înregistrare
contabilă.
- Personalul interimar facturat de către un furnizor se va înscrie în
„alte servicii externe”: cu cât decizia de producţie a întreprinderii se va
îndrepta către substituirea personalului permanent de către personalul
interimar, cu atât valoarea adăugată va scădea. În majoritatea cazurilor este
aşadar de preferat o reclasare a cheltuielilor cu personalul interimar în
cheltuielile cu personalul.
- Chiriile pentru leasing sunt clasate în rândul serviciilor externe,
fapt care nu permite analiza costului investiţiei incorporate în producţie.
Chiriile vor fi retratate în două părţi: amortizarea care ar fi fost practicată în
condiţii de proprietate a imobilizării, pe de o parte; cheltuielile financiare
plătite societăţii de leasing pentru diferenţă. Aceasta situaţie face să crească
valoarea adăugată şi să se diminueze rezultatul exploatării cu suma
amortizării şi rezultatul financiar cu cheltuielile financiare. De asemenea,
retratarea poate fi actuarială (retratările din bilanţul funcţional).

Excedentul Brut de Exploatare (EBE)

Excedentul brut de exploatare este rezultatul după remunerarea
factorilor de producţie, mână de lucru şi stat. Impozitele şi taxele plătite sunt
considerate ca o remunerare a serviciilor prestate de către stat.
Dacă diferenţa dintre valoarea adăugată şi excedentul brut de
exploatare este importantă, aceasta arată o întreprindere cu o puternică
utilizare a mâinii de lucru. Întreprinderea este slab mecanizată: fie că
substituirea capital - muncă este imposibilă, fie că întreprinderea are o
tehnologie îmbătrânită.
Excedentul brut de exploatare va fi soldul intermediar semnificativ
pentru întreprinderile prestatoare de servicii în care cheltuielile cu
personalul reprezintă o parte importanta din costuri. Excedentul brut de
exploatare este un bun indicator al performanţelor industriale şi comerciale.
Până la excedentul brut de exploatare, ansamblul veniturilor şi al
cheltuielilor are un caracter incasabil şi decasabil.
Retratarea excedentului brut de exploatare
 - Personalul interimar integral în valoarea adăugată este dedus din
excedentul brut de exploatare.
- Participarea salariaţilor poate fi astfel retratată la nivelul
excedentului brut de exploatare dacă se estimează că aceasta este recurentă
şi face parte din costul global al personalului.
- Subvenţia de exploatare: aceasta poate face referire la posturile
specifice ale contului de rezultate: de exemplu, subvenţia pentru angajarea
unui salariat. Aceste subvenţii pot fi deduse din suma conturilor de cheltuieli
corespunzătoare.

Rezultatul exploatării
Rezultatul exploatării permite măsurarea rezultatului activităţii. El
va permite măsurarea eficientei aparatului productiv ca o combinaţie între
capital şi forţa de muncă.
Diferenţa dintre excedentul brut de exploatare şi rezultatul
exploatării este constituită în esenţă din amortizarea imobilizărilor:
incorporarea uzurii investiţiilor la producţie. De asemenea, se pot constata
provizioane pentru deprecierea activelor circulante.
O întreprindere a cărei funcţie de producţie arată o puternică
substituire a capitalului cu munca va constata o puternică degradare a
rezultatului de exploatare în raport cu excedentul brut de exploatare.
Rezultatul exploatării va permite compararea deciziilor productive făcute de
mai multe întreprinderi din acelaşi sector de activitate, independent de
modalitatea de finanţare practicată.
Retratarea rezultatului de exploatare
- Cota parte din chiria pentru mijloacele deţinute în leasing
corespunzătoare amortizării care s-ar fi practicat în condiţii de proprietate a
imobilizării este dedusă din rezultatul de exploatare.
- Transferul cheltuielilor de exploatare: acesta poate privi conturi de
consumuri (cota parte a cheltuielilor rambursate de către o întreprindere care
ocupă spaţii comune). De asemenea, el poate face referire la salariu
(rambursarea indemnizaţiilor zilnice de securitate socială) şi la alte posturi.
Se preferă afectarea transferurilor de cheltuieli la fiecare sold
intermediar implicat pentru a face posturile omogene.

Rezultatul curent
Rezultatul curent integrează costul finanţării întreprinderii (rezultat
financiar).
Retratarea rezultatului curent
- Cheltuielile financiare incluse in redevenţele leasing-ului se deduc
la nivelul rezultatului financiar.

Rezultatul excepţional
Rezultatul excepţional se înregistrează ca urmare a efectuării de
către firmă a unor activităţi excepţionale care determină înregistrarea unor
venituri sau/şi a unor cheltuieli.
Retratarea rezultatului excepţional
Anumite activităţi includ în modalitatea de gestiune cesiunea de
imobilizări. De exemplu, o societate care împrumuta automobile va
împrumuta pentru o anumită perioada de timp un vehicul după care îl va
vinde la momentul oportun pentru a-şi maximiza profitul. De asemenea,
întreprinderile de transport rutier cedează în mod sistematic camioanele
după X ani de utilizare. În acest caz, putem considera că plusurile sau
minusurile de valoare fac parte integrantă din rezultatul activităţii şi astfel
trebuie să fie reclasate la nivelul rezultatului de exploatare.

Rezultatul exerciţiului
Rezultatul exerciţiului cuprinde rezultatul curent şi rezultatul
excepţional minus impozitul pe societate. El este astfel egal cu suma
veniturilor minus suma cheltuielilor exerciţiului.
Impozitul pe societate se scade din acest sold şi nu din excedentul
brut de exploatare, deoarece se consideră că rezultatul este repartizat între:
- acţionari ( rezultatul exerciţiului
- stat ( impozitul pe societate
De notat că, în urma legii fiscale cu privire la reportarea deficitelor, se pot constata
creditări ale impozitelor pe societate
 Plusurile sau minusurile de valoare
Acestea sunt rezultatul cesiunii de imobilizări; soldul este în general
nesemnificativ (cesiune de imobilizări pentru o înlocuire cu o valoare netă contabilă scăzuta
şi un preţ de cesiune redus).
De notat că plusurile sau minusurile de valoare sunt deja incluse în rezultatul
excepţional.

CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE (C.A.F.)

a) Principii de bază
Rezultatul exerciţiului contabil nu înseamnă o creştere (sau o scădere) a trezoreriei
cu aceeaşi suma. Aceasta din doua motive principale:
- Nu toate veniturile şi cheltuielile sunt încasabile şi respectiv de plătit: atunci
când se înregistrează o amortizare, este vorba de o cheltuiala calculată care nu corespunde
unei plăţi (preţul investiţiei fiind achitat în momentul achiziţiei). De asemenea, o
reintegrare de provizioane nu conduce la nici o încasare, este doar un venit calculat.
- Nu toate încasările şi plăţile corespunzătoare veniturilor şi cheltuielilor se
realizează la închiderea exerciţiului.
Acestor două motive se adaugă ponderea finanţării ciclului de investiţii şi a
evoluţiei cheltuielilor financiare.
Capacitatea de autofinanţare este degajarea potenţială a trezoreriei atunci când
toate veniturile incasabile sunt încasate şi toate cheltuielile de plătit sunt achitate.
Pe de altă parte, ea reprezintă capacitatea întreprinderii de a-şi autofinanţa
investiţiile şi creşterea necesarului de rulment, precum şi capacitatea de a-şi rambursa
datoriile financiare.

b) Metode de calcul
Capacitatea de autofinanţare este diferenţa dintre toate veniturile monetare şi toate
cheltuielile monetare ale exerciţiului.

1) Metoda deductivă
Este suficient sa analizăm caracterul monetar sau nemonetar al veniturilor şi al
cheltuielilor.
Până la nivelul excedentului brut de exploatare, toate veniturile şi cheltuielile sunt
încasabile şi respectiv de plată. Putem pleca prin urmare de la excedentul brut de
exploatare.
Transferurile de cheltuieli au un caracter încasabil; este vorba, de exemplu, de o
rambursare a indemnizaţiei de securitate socială sau de o rambursare a unei prime de
asigurări. In cazul transferului de cheltuieli pentru cheltuielile de repartizat, este vorba de o
asimilare a cheltuielilor de exploatare în investiţii.

2) Metoda aditivă
Rezultatul exerciţiului fiind egal cu ansamblul veniturilor şi cheltuielilor
exerciţiului (monetare sau calculate), capacitatea de autofinanţare se poate calcula
adăugând la rezultatul exerciţiului ansamblul cheltuielilor calculate şi scăzând ansamblul
veniturilor.
O eroare frecventă comisă în calculul capacităţii de autofinanţare prin metoda
aditivă este neluarea în calcul a provizioanelor şi a veniturilor din provizioane cu caracter
financiar sau excepţional, care sunt clasate în contul de profit şi pierdere în blocurile
financiare sau excepţionale.

c) Analiza capacităţii de autofinanţare

Capacitatea de autofinanţare permite evidenţierea capacităţii întreprinderii:
- de a-şi autofinanţa investiţiile;
- de a-şi rambursa datoriile financiare.
Indicatorul: Datorii financiare / C.A.F. arată într-o manieră teoretică în câte
exerciţii întreprinderea va fi capabilă să-şi ramburseze datoriile financiare, dacă s-ar
perpetua în fiecare exerciţiu aceeaşi capacitate de autofinanţare.

Fără retratare
Calculul prin metoda deductivă
Excedentul brut al exploatării 10.128.386 15.333.806
Alte venituri 905.237 10.380
Alte cheltuieli (60.286) (18.679)
Transferuri de cheltuieli de exploatare 54.106 0
Venituri financiare 87.758 (1.433.519)
Cheltuieli financiare (929.196) (2.003.982)
Venituri excepţionale 2.986 0
Cheltuieli excepţionale (186)
Participarea salariaţilor (452.651) (561.904)
Impozitul pe societate (1.482.285) (1.906.465)
Capacitatea de autofinanţare 8.253.869 11.286.675

Calculul prin metoda aditivă

Rezultatul exerciţiului 3.454.226 3.097.104
Venituri din provizioane de exploatare (10.090) 0
Cheltuieli cu amortizările şi provizioanele 4.829.954 8.219.480
Venituri din provizioane financiare (1) 0 (30.000)
Venituri excepţionale din operaţii de capital (2) (28.000) 0
Cheltuieli excepţionale din operaţii de capital 3.215 91
Cheltuieli excepţionale cu provizioanele 4.564 0
Capacitatea de autofinanţare 4.966.141 11.286.675

(1) Totalul veniturilor financiare minus reintegrările de provizioane

(47.058 – 17.058)
(2) Poate fi vorba despre preţul de cesiune sau despre o reintegrare a
subvenţiilor pentru investiţii; aici, preţ de cesiune.

d) Marja brută de autofinanţare

Noţiune mai puţin normalizată, marja brută de autofinanţare este
apropiată de capacitatea de autofinanţare, dar consideră că cheltuielile cu
provizioanele pentru deprecierea activelor au un caracter monetar. De
asemenea, cheltuielile cu provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli sunt
cheltuieli ce urmează a fi achitate (monetare) pentru acea parte care se
cunoaşte cu certitudine.

Marja brută de autofinanţare (metoda deductivă)

+ Venituri încasabile
+ Reintegrări de provizioane pentru deprecierea activelor
+ Reintegrări de provizioane pentru riscuri şi cheltuieli pentru
activele şi pasivele circulante
- Cheltuieli de plătit
- Dotări la provizioane pentru deprecierea activelor
- Dotări la provizioane pentru riscuri şi cheltuieli pentru active şi
pasive circulante
= Marja brută de autofinanţare

Marja bruta de autofinanţare (plecând de la capacitatea de

autofinanţare)
+ Capacitatea de autofinanţare
+ Venituri din provizioanele pentru deprecierea activelor
+ Venituri din provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli pentru
activele şi pasivele circulante
- Cheltuieli cu provizioanele pentru deprecierea activelor
- Cheltuieli cu provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli pentru active
şi pasive circulante
= Marja brută de autofinanţare
 Aplicaţie practică

Valorile posturilor aferente contului de profit şi pierdere a unei firme

sunt prezentate în următorul tabel. Să se întocmească şi analizeze tabloul
soldurilor intermediare de gestiune.
CONTUL DE PROFIT SI PIERDERE
- mii lei -
Denumirea indicatorilor Nr. Exerciţiul financiar
rd. precedent încheiat
A B 1 2
Venituri din vânzarea mărfurilor 01 39986988 49356826
Productia vândută 02 200042522 276920554
Cifra de afaceri (rd. 01+02) 03 240029510 326277380
Venituri din productia stocată Solduri creditoarre 04 13657794 32808990
Solduri debitoare 05 - -
Venituri din productia de imobilizări 06 - -
Productia exercitiului) 07 213700316 309729544
Venituri din subventii de exploatare 08 29716 98152
Alte venituri din exploatare 09 744388 1007730
Venituri din provizioane privind activitatea de exploatare 10 13162 -
I. VENITURI DIN EXPLOATARE - TOTAL 11 254474570 360192252
(rd. 03+04-05+06+08 la 10)
Cheltuieli privind mărfurile 12 35419828 43719274
Cheltuieli cu materiile prime 13 74323940 112147396
Cheltuieli cu materiale consumabile 14 51274684 73369228
Cheltuieli cu energia si apa 15 7923422 10291358
Alte cheltuieli mteriale 16 806818 1664900
Cheltuieli materiale - total (rd. 13 la 16) 17 134328864 197472882
Cheltuieli cu lucrări si servicii executate de terti 18 11312986 16629470
Cheltuieli cu impozite, taxe si vărsăminte asimilate 19 5592840 8450734
Cheltuieli cu remuneratiile personalului 20 20889288 29160332
Cheltuieli privind asigurările si protectia socială 21 9219986 13186718
Cheltuieli cu personalul - total (rd. 20+21) 22 30109272 42347050
Alte cheltuieli de exploatare 23 48380 33182
Cheltuieli cu amortizările si provizioanele 24 7164600 10338816
II. CHELTUIELI PENTRU EXPLOATARE - TOTAL 25 223976770 318991408
(rd. 12+17 la 19+22 la 24)
REZULTATUL DIN EXPLOATARE 26 30497800 41200844
A. Profit (rd. 11-25)
Pierdere (rd. 25-11) 27 - -
Venituri din participatii, alte imobilizări financiare 28 - -
si creante imobilizate
Venituri din titluri de plasament 29 - -
Venituri din diferente de curs valutar 30 10940 662662
Venituri din dobânzi 31 260140 362104
Alte venituri financiare 32 118 256946
Venituri din provizioane 33 - 4381376
 271198 5663088
III. VENITURI FINANCIARE - TOTAL (rd. 28 la 33) 34

Pierderi din creante legate de participatii 35 - -

Cheltuieli privind titlurile de plasament cedate 36 - -
Cheltuieli din diferente de curs valutar 37 3933596 5547776
Cheltuieli privind dobânzile 38 6552904 5196020
Alte cheltuieli financiare 39 - 1582
Cheltuieli cu amortizările si provizioanele 40 3815618 1036356
IV. CHELTUIELI FINANCIARE – TOTAL 41 14302118 11781734
(rd. 35 la 40)
B. REZULTATUL FINANCIAR 42 - -
Profit (rd. 34-41)
Pierdere (rd. 41-34) 43 14030920 6118646
C. REZULTATUL CURENT AL EXERCITIULUI 44 16466880 35082198
Profit (rd. 11+34-25-41)
Pierdere (rd.25+41-11-34) 45 - -
V. VENITURI EXCEPTIONALE - TOTAL 46 99824 805754
VI. CHELTUIELI EXCEPTIONALE - TOTAL 47 404210 2462500
D. REZULTATUL EXCEPTIONAL 48 - -
Profit (rd. 46-47)
Pierdere (rd. 47-46) 49 304386 1656746
VII. VENITURI TOTALE (rd. 11+34+46) 50 254845592 366661094
VIII. CHELTUIELI TOTALE (rd. 25+41+47) 51 238683098 333235642
E. REZULTATUL BRUT AL EXERCITIULUI 52 16162494 33425452
Profit (rd. 50-51)
Pierdere (rd. 51-50) 53 - -
Impozitul pe profit 54 5904854 8422390
F. REZULTATUL NET AL EXERCITIULUI 55 10257640 25003062
Profit (rd. 52-54)
Pierdere (rd. 53+54) 56 - -
(rd. 54-52)

Tabloul soldurilor intermediare de gestiune

1. Marja comercială
MC = Venituri din vânzarea mărfurilor (707) - Costul mărfurilor
vândute (607) = 49.356.826 –43.719.274 = 5.637.552
Mărimea marjei comerciale este un element care trebuie apreciat în
funcţie de tipul politicii de vânzare promovată de întreprindere. De
pildă, marjele comerciale ridicate corespund în general, întreprinderilor
specializate în comerţ de lux, sau comerţ care asigură şi service după
vânzare.
2. Producţia exerciţiului
PE = Producţia vândută (70-707) +/- Producţia stocată (711) + Producţia
de imobilizări (721,722) = 276.920.554 +32.808.990 = 309.729.544
Producţia exerciţiului este un indicator inevitabil, dar ambigu, întrucât
este constituit din elemente foarte eterogene: unele sunt evaluate la preţ
de vânzare (producţia vândută), iar altele, la cost de producţie (producţia
stocată şi producţia imobilizată). În plus, nivelul rezultatelor se poate
modifica în funcţie de metoda reţinută pentru evaluarea stocurilor.
Datorită acestui fapt, valoarea producţiei nu poate să reflecte o realitate
financiară.

3. Valoarea adăugată
VA = MC + PE – Consumuri de la terţi (60-607,61,62) =
= 5.637.552 + 309.729.544 – 112.147.396 – 73.369.228 –
10.291.358 – 1.664.900 – 16.628.470 = 101.264.744
Acest indicator ne prezintă criteriul privind aprecierea aportului specific
al întreprinderii la realizarea producţiei sale.
Rata creşterii cifrei de afaceri este adesea nerealistă. Numai rata privind
creşeterea valorii adăugate permite evaluarea creşterii reale a
întreprinderii.

4. Excedentul brut din exploatare

EBE = VA + Subvenţii pentru exploatare (74) – Cheltuieli cu impozite,
taxe şi alte vărsăminte asimilate (635) – Cheltuieli cu personalul (64) =
= 101.264.744 + 98.152 – 8.450.734 – 42.347.050 = 50.565.112
EBE exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare (operaţii
care sunt strict legate de producţia industrială, de activitatea comercială
sau prestări servicii), resursă principală a întreprinderii.
Acest sold intermediar de gestiune nefiind perturbat de politica
întreprinderii în materie de finanţare, investiţii, provizioane, fiscalitate,
furnizează informaţii semnificative cu privire la performanţele
 industriale şi comerciale, fiind de aceea recomandat în studii
previzionale şi analize comparative ale întreprinderilor aparţinând
aceluiaşi sector de activitate.

5. Rezultatul exploatării
Rez.exp. = EBE + Alte venituri din exploatare (75) + Venituri din
provizioane privind activitatea de exploatare (781) – Alte cheltuieli de
exploatare (65) – Cheltuieli cu amortizări şi provizioane (681) =
50.565.112 + 1.007.730 – 33.182 – 10.338.816 = 41.200.844
Acest profit de 41.200.844 exprimă rentabilitatea activităţii de
exploatare, obţinută prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile şi
calculate) din veniturile exploatării (încasabile şi calculate).

6. Rezultatul curent al exerciţiului

Rez.curent = Rez.expl. + Venituri financiare (76) – Cheltuieli financiare
(66) = 41.200.844 + 5.663.088 – 11.781.734 = 35.082.198
Nefiind perturbat de elemente excepţionale, acest sold permite analiza
dinamicii rezultatelor curente ale întreprinderii pe mai multe exerciţii
succesive
În cazul nostru întreprinderea degajă rentabilitatea sa, întrucât rezultatul
exploatării şi rezultatul financiar nu este negativ.

7. Rezultatul brut al exerciţiului

Rez. brut = Rez.curent + Venituri excepţionale (77) – Cheltuieli
excepţionale (67) =
= 35.082.198 + 805.754 – 2.462.500 = 33.425.452

8. Rezultatul net al exerciţiului

Rez.net = Rez. brut – Impozitul pe profit (691) =
= 33.425.452 – 8.422.390 = 25.003.062

Acest rezultat exprimă mărimea absolută a rentabilităţii financiare cu

care vor fi remuneraţi acţionarii pentru capitalurile proprii subscrise.
 Acest profit net trebuie să fie susţinut de existenţa unor disponibilităţi
monetare reale, altfel el va rămâne doar un potenţial de finanţare.

Capacitatea de autofinanţare
a. Metoda deductivă
CAF = EBE + Alte venituri de exploatare încasabile – Alte cheltuieli de
exploatare plătibile + Venituri financiare încasabile – Cheltuieli
financiare plătibile + Venituri excepţionale încasabile – Cheltuieli
excepţionale plătibile – Participarea salariaţilor la profit – Impozitul pe
profit = 50.565.112 + 1.007.730 – 33.182 + 1.281.712 – 10.745.378 –
8.422.390 = 33.653.604

b. Metoda aditivă
CAF = Rez. net + Cheltuieli calculate – Venituri calculate =
= 25.003.062 + 2.462.500 – 805.754 + 1.036.356 – 4.381.376 +
10.338.816 = 33.653.604
Importanţa autofinanţării se poate argumenta prin multiplele avantaje pe
care aceasta le oferă întreprinderii, principalele fiind:

Diagnosticul prin sistemul ratelor

1. Ratele de rentabilitate comercială

a. Rata marjei comerciale

Rmc = ( Marja comercială / Vânzări de mărfuri ) x100 =
= ( 5.637.552 / 49.356.826 ) x 100 = 11,42 %
Această rată pune în evidenţă strategia comercială a întreprinderii
analizate. Astfel, o marjă comercială de 11,42% reprezintă o marjă
comercială importantă, rezultând astfel că întreprinderea reclamă cheltuieli
generale sporite şi deci servicii mai bune către clienţi
b. Rata marjei brute de exploatare
Rmb = ( EBE / CA ) x100 = ( 50.565.112 / 326.277.380 ) x 100
 = 154,9 %
Valoarea ridicată a acestei rate, reflectă posibilitatea financiară de
reînnoire rapidă a echipamentelor întreprinderii

c. Rata marjei nete

Rmn = ( Rez.net al exer. / CA ) x 100 = ( 25.003.062 /
326.277.380 ) x 100 =
= 7,66 %

d. Rata marjei nete de exploatare

Rmne = ( Rez. expl. / CA ) x 100 = ( 41.200.844 / 326.277.380 )
x 100 =
= 12,62 %

e. Rata marjei brute de autofinanţare

Rmba = ( CAF / CA ) x 100 = ( 33.653.604 / 326.277.380 ) x 100

=
= 10,31 %

2. Ratele de rentabilitate economică

Activ economic = Active fixe ( val. brută ) + NFR + DPB =

= 140.424.986 + 39.408.896 + 3.780.564 =
183.614.446

a. Rata excedentului brut din exploatare

Rebe = ( EBE / Activ economic ) x 100 =
= ( 50.457.112 / 183.614.446 ) x 100 = 27,53 %

b. Rata rentabilităţii economice

Re = ( Rezult. economic / Activ economic ) x 100 =
= ( 33.425.452 / 183.614.446 ) x 100 = 18,20 %
 c. Rata profitului net
Rpn = ( Profit net / Activ economic ) x 100 =
= ( 25.003.062 / 183.614.446 ) x 100 = 13,61 %

3. Ratele de rentabilitate financiară

a. Ratarentabilităţii financiare nete
Rfn = ( Profit net / Capitaluri proprii ) x 100 =
= ( 25.003.062 / 117.099.804 ) x 100 = 21,35 %

b. Rata de rentabilitate financiară înainte de impozit

Rfin = ( Profit brut / Capitaluri proprii ) x 100 =
= ( 33.425.452 / 117.099.804 ) x 100 = 28,54 %
  Lecţia 6

SELECTAREA MIJLOACELOR DE
FINANŢARE A ÎNTREPRINDERILOR
După stadiul său de dezvoltare, mediul financiar pune la dispoziţia
întreprinderilor o gamă de mijloace de finanţare mai mult sau mai puţin
substanţială.
Autofinanţarea constituie baza oricărei dezvoltări a întreprinderilor.
Aportul la capitalul propriu constituie de asemenea, o sursă esenţială
de finanţare a întreprinderilor. Dar amploarea şi modalităţile acestor aporturi
variază după cum întreprinderea dispune sau nu de acces direct la pieţele de
capital.

IMPORTANŢA DECIZIILOR DE FINANŢARE

PENTRU ÎNTREPRINDERE

Diversitatea şi clasificarea mijloacelor de finanţare

În funcţie de relaţia care se stabileşte între întreprindere şi mediul
său cu ocazia unei operaţiuni de finanţare se cunosc trei moduri
fundamentale de finanţare:
- Autofinanţarea;
- finanţarea directă care pune întreprinderea în relaţie cu cei
care economisesc sau cu împrumutătorii primari;
- intermedierea financiară care pune întreprinderea, având
nevoi de finanţare, în raporturi cu instituţiile specializate.
Spre deosebire de modurile de finanţare, mijloacele de finanţare
cunosc următoarele criterii de clasificare:
a)după natura titlurilor financiare (sau a activelor financiare) care
servesc ca suport pentru operaţiunile financiare.
b)Clasificarea după termenul operaţiunilor.
 • Termenul scurt corespunde în general unui orizont de un an.
În anumite domenii, operaţiile al căror termen se întinde
până la o scadenţă de doi ani pot fi considerate ca fiind pe
termen scurt (este mai ales cazul finanţării exporturilor).
Creditele cu scadenţă apropiată corespund, în general,
creditelor de trezorerie, sau de finanţare a operaţiunilor de
exploatare legate de cumpărări de bunuri şi servicii.
• Termenul mediu e definit convenţional ca având un orizont
de timp corespunzând unei perioade care se întinde de la 1
sau 2 ani la 5 - 7 ani. în mod obişnuit acest termen e specific
pentru finanţarea investiţiilor în maşini, utilaje, instalaţii, etc.
• Termenul lung corespunde scadenţelor care depăşesc 5 sau 7
ani.
c)Clasificarea după originea fondurilor. Clasificarea după originea
resurselor permite să se distingă patru tipuri de mijloace de finanţare:
• autofinanţarea;
• creşterea de capital propriu;
• împrumuturile;
• creditul între întreprinderi, adică livrările pe credit ale
furnizorilor.
d)Clasificarea după destinaţia fondurilor cuprinde:
• utilizări fundamentale şi permanente, indiferent de
întreprindere şi de etapa sa de evoluţie
• utilizări ocazionale, corespunzând operaţiunilor particulare
sau unei conjuncturi particulare.
Utilizările fundamentale se referă le finanţarea dotării cu
echipamente, la finanţarea exploatării şi la finanţarea trezoreriei.
Utilizările ocazionale corespund operaţiilor particulare efectuate
cum ar fi finanţarea exporturilor, finanţarea inovaţiilor, finanţarea
investiţiilor care vor aduce economie de energie, finanţarea operaţiunilor de
descentralizare, finanţarea creării de întreprinderi.
Limitele inerente oricărei clasificări a mijloacelor de finanţare
 Multitudinea criteriilor de clasificare a resurselor exprimă
fragilitatea oricărei clasificări. Toate sursele de fonduri obţinute converg
spre finanţarea tuturor necesităţilor. Astfel, o întreprindere care a obţinut un
credit destinat finanţării investiţiilor, poate să utilizeze aceste resurse pentru
ameliorarea situaţiei trezoreriei, dacă eşalonarea plăţilor pentru investiţii îi
permite.
Se poate observa "glisarea" utilizărilor în raport cu destinaţiile
iniţiale prevăzute. Aceasta se întâmplă de fiecare dată când sistemul
financiar asigură credite privilegiate cu privire la cost sau la facilităţi de
obţinere. Astfel este cunoscut faptul că, creditele pentru export, mult timp
plasate în afara câmpului de aplicare a controlului asupra creditelor, au
permis multor întreprinderi să ocolească rigorile controlului cantitativ
asupra creditului, procurându-şi resurse care au servit în fond ca resurse de
trezorerie.

AUTOFINANŢAREA

Autofinanţarea constituie în general pivotul finanţării

întreprinderilor şi pentru unele dintre ele, sursa exclusivă a finanţării în
fazele decisive ale dezvoltării.
Caracterul fundamental al acestei resurse ţine de faptul că aceasta
constituie elementul în baza căruia finanţarea externă va putea fi solicitată şi
atrasă de către întreprindere. Acest statut al autofinanţării ţine de două
raţiuni fundamentale.
Pe de o parte, mărimea sa (în valoare absolută şi în valoare relativă)
furnizează indicaţii cu privire la performanţele întreprinderii. O
autofinanţare ridicată asigură pe investitorii financiari asupra posibilităţilor
de remunerare şi de punere în valoare, de către întreprindere, a fondurilor pe
care ei le vor investi.
Pe de altă parte autofinanţarea creează capacitatea de rambursare a
datoriilor întreprinderii şi dă o măsură riscului pe care furnizorii de fonduri
şi-1 asumă.
Măsurarea autofinanţării
 Autofinanţarea corespunde resurselor noi obţinute din activitatea
întreprinderii şi destinate să finanţeze activitatea viitoare. E vorba de
profitul brut sau rezultatul brut reinvestit în întreprindere. Această formulare
pune mai întâi probleme terminologice şi poate să suscite confuzii pentru că
există mai multe noţiuni ale rezultatului şi pentru că epitetul "brut" are
semnificaţii precise.
Determinantele autofinanţării
Mărimea autofinanţării este determinată de factori a căror influenţă
poate fi pusă în evidenţă în diferite etape ale formării sale. Aceste etape pot
fi reprezentate astfel:
1- 1 Vânzări
- Cheltuieli curente legate de prestaţii externe
| Valoarea adăugată |
- Cheltuieli de personal
- Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate
| Excedent brut din exploatare + Venituri financiare + Venituri
excepţionale
- Cheltuieli financiare
- Cheltuieli excepţionale
Cash Flow Brut
(Excedent monetar înaintea impozitării)
- Impozit asupra beneficiilor
Cash Flow net sau marja brută de autofinanţare
- Dividende
Autofinanţare
La nivelul (1) se compară mărimea activităţii comerciale cu mărimea
aprovizionărilor, determinându-se mărimea valorii adăugate. Aceasta din
urmă suportă astfel, influenţa politicii şi a condiţiilor de vânzare, a politicii
de aprovizionare şi de consumuri intermediare, în legătură cu bunurile şi
serviciile furnizate de parteneri din afara întreprinderii şi consumate în
cadrul activităţii curente.
La nivelul (2) formarea autofinanţării e determinată de condiţiile de
activitate curentă. Se pune frecvent accentul pe influenţa exercitată de
relaţia salarii-profit. Dar caracteristici ca dinamismul comercial, politica
preţurilor, evoluţia productivităţii, evoluţia diferitelor costuri, influenţează
favorabil sau defavorabil asupra mărimii excedentului brut din exploatare şi,
în consecinţă, asupra autofinanţării.
La nivelul (3) intervin factorii financiari şi alte elemente
excepţionale care afectează excedentul degajat de operaţiunile curente. Pe
de o parte, suma prelevărilor asupra acestui excedent va fi condiţionată de
nivelul îndatorării şi rata dobânzii, precum şi de alte aspecte (incendii,
penalităţi etc.). Pe de altă parte, câştigurile speculative (plusvaloare asupra
cesiunilor de exemplu) determină o creştere a excedentului.
Luarea în calcul a cheltuielilor şi veniturilor financiare şi a
pierderilor şi profiturilor excepţionale permite să se determine excedentul
asupra ansamblului operaţiunilor efectuate în cursul perioadei.
La nivelul (4) după prelevarea impozitului asupra beneficiului putem
măsura surplusul monetar obţinut şi pus la dispoziţia întreprinderii şi a
proprietarilor, adică cash-flow-ul net, sau marja brută de autofmanţare, sau
capacitatea de autofinanţare. Suma prelevărilor fiscale e determinată de
politica de amortizare şi de provizioane, în măsura în care reglementările
fiscale permit să fie deduse din beneficiul impozabil şi condiţionează
împărţirea între impozit şi beneficiu net. La rândul său cash-flow-ul va fi
repartizat pe două destinaţii.
La nivelul (5), o parte va fi prelevată pentru plata dividendelor şi
eventual pentru participarea salariaţilor la profit, iar altă parte rămâne la
dispoziţia întreprinderii şi va permite să se finanţeze activităţi viitoare,
această parte reprezentând mărimea autofinanţării.
Autofinanţarea apare deci, ca un fond de acumulare pe care
întreprinderea îl obţine din propria activitate şi este o consecinţă sintetică a
diferitelor aspecte ale politicii sale.
Importanţa autofinanţării pentru finanţarea întreprinderii
Autofinanţarea constituie o resursă financiară complet diferită de
celelalte, ea având un statut deosebit în politica de finanţare a întreprinderii.
În măsura în care autofinanţarea exprimă aptitudinea întreprinderii de a
asigura reproducerea capitalurilor care-i sunt conferite, aceasta constituie
singura finanţare independentă şi stabilă, putând să asigure rambursarea
împrumuturilor întreprinderii. Autofinanţarea constituie fundamentul pe care
se va putea edifica o politică de finanţare viabilă.
Autofinanţarea exprimă aptitudinea întreprinderii de a asigura
reproducţia simplă, şi în măsura în care este posibil, reproducţia lărgită,
creşterea capitalului. Autofinanţarea corespunde resurselor care permit mai
întâi compensarea uzurii fizice şi morale a activelor pe termen lung
(amortizări).
Autofinanţarea asigură compensarea riscurilor, referitoare fie la
anumite elemente de activ (provizioane pentru deprecierea creanţelor, a
stocurilor etc.), fie la ansamblul patrimoniului (provizioane pentru pierderi
şi cheltuieli).
Autofinanţarea corespunde părţii din rezultate care este menţinută şi
reinvestită în activitatea întreprinderii.
Primele două componente ale autofinanţării enunţate mai înainte,
corespund resurselor necesare pentru reconstituirea capitalurilor angajate
permanent în activitatea întreprinderii (se spune autofinanţare de menţinere).
A treia componentă permite să se lărgească producţia şi deci să se dezvolte
activitatea întreprinderii (denumim această componentă autofinanţare de
creştere).

Amortizare
- provizioane
= autofinanţare de menţinere
+ beneficiu nedistribuit
= autofinanţare de creştere

Autofinanţare = Amortizări - Provizioane + Beneficiu nedistribuit

În cazul în care se înregistrează pierdere, autofinanţarea nu permite
să se menţină constant nivelul fondurilor angajate de întreprindere, deci
capitalul întreprinderii va scădea.

Autofinanţarea poate să vizeze două direcţii fundamentale:

 - activele imobilizate (investiţiile în sensul tradiţional al
termenului)
- rambursarea împrumuturilor.
Comparaţia între suma datoriilor pe termen lung şi mediu şi cea a
mărimii autofinanţării permite să se aprecieze capacitatea de rambursare de
către întreprindere a datoriilor.
Autofinanţarea şi capacitatea de rambursare a
datoriilor
Indicatorul care exprimă capacitatea de rambursare de către
întreprindere a datoriilor este dat de raportul între datoriile pe termen mediu
şi lung şi mărimea autofinanţării.
Recurgerea la acest indicator se justifică prin faptul că autofinanţarea
măsoară capacitatea întreprinderii de a crea un surplus monetar, singura
sursă de fonduri pentru rambursarea împrumuturilor. Dacă raportul de mai
înainte prezintă valori mici, întreprinderea nu este prea îndatorată, în raport
cu capacitatea sa de autofinanţare, în schimb dacă raportul atinge valori mai
mari, întreprinderea are un grad ridicat de îndatorare şi va avea dificultăţi
pentru rambursarea în viitor a datoriilor ajunse la scadenţă. Valorile medii
pentru acest indicator ar fi cuprinse între 2 şi 3 ani, ceea ce înseamnă că
întreprinderea ar trebui să afecteze de la 2 până la 3 ani marja brută de
autofinanţare sau autofinanţarea pentru rambursarea datoriilor pe termen
mediu şi lung.
Întreprinderile pentru care acest indicator e mai mic de 2 ani dispun
de o ridicată capacitate de rambursare şi sunt în măsură să solicite noi
împrumuturi fără să-şi pericliteze solvabilitatea la termen, întreprinderile
pentru care acest indicator depăşeşte 3 ani au o scăzută capacitate de
rambursare, iar recurgerea la noi datorii le agravează situaţia. Autofinanţarea
constituie fundamentul capacităţii de rambursare.
Autofinanţarea şi autonomia financiară
Autofinanţarea fiind obţinută prin activitatea întreprinderii, ea apare
ca singura garanţie pentru autonomie şi stabilitate financiară. Există şi alte
surse stabile, în afara autofinanţării, ca de exemplu creşterea de capital sau
împrumuturile pe termen mediu şi lung. Insuficienţa autofinanţării face să se
reducă posibilităţile de finanţare externă. Autofinanţarea va constitui
garanţia şi punctul de pornire al oricărui plan de finanţare la termen.

APORTUL LA CAPITALUL PROPRIU

Creşterea capitalului prin aport în numerar şi în natură

Aportul extern la capitalul propriu corespunde, fie fondurilor iniţiale
avansate de proprietari pentru constituirea întreprinderii, fie fondurilor
adăugate cu ocazia creşterii capitalului. Aceste aporturi se efectuează, fie în
natură (cedarea către între-prindere de imobile, materiale, active
necorporale), fie în bani lichizi sau numerar.
Asocierea la capital apare sub diverse forme, după natura
întreprinderii: participarea cu părţi sociale într-o societate în nume colectiv
sau într-o societate cu răspundere limitată, cu acţiuni într-o societate pe
acţiuni sau societate în comandită pe acţiuni etc.
În cazul creşterii capitalului social prin aporturi în numerar, cu drept
preferenţial de subscriere, preţul de emisiune al acţiunilor este inferior
cursului bursier, pentru a atrage investitorii, şi superior valorii nominale a
acţiunilor.
Prima de emisiune = Preţul de emisiune - Valoarea nominală
Vechii acţionari au un drept preferenţial de subscriere, numărul
acţiunilor care pot fi subscrise fiind limitat. Acest drept este teoretic
materializat, este detaşabil de acţiuni şi este negociabil la bursă, în acest fel
toţi vechii acţionari, care nu vor să subscrie preferenţial la creşterea de
capital, pot ceda dreptul ataşat fiecărei acţiuni vechi şi-şi compensează astfel
prejudiciul determinat de creşterea de capital.
Dreptul de subscriere (DS) se calculează astfel:
n
DS = (B − E)
N +n

Unde: n - numărul de acţiuni noi

N - numărul de acţiuni vechi
 B - valoarea bursieră
E - valoarea de emisiune
Creşterea capitalului social prin încorporarea de rezerve
Este o formă de creştere a capitalului care nu aduce resurse noi, ci se
limitează să fixeze, să stabilizeze resursele deja existente în întreprindere, în
cazul creşterilor de capital prin încorporarea de rezerve, întreprinderea
integrează în capitalul social o fracţiune din rezervele reprezentând
beneficiile anterioare obţinute şi nedistribuite proprietarilor. Cu ocazia unei
astfel de creşteri a capitalului, se procedează la distribuirea de acţiuni
gratuite asociaţilor, proporţional cu participarea lor la capitalul
întreprinderii.
Pe de o parte, noile acţiuni sunt mai uşor de cedat decât dreptul
anterior deţinut asupra rezervelor. Acţionarii ameliorează astfel mobilitatea
plasamentului lor, adică posibilitatea de a recupera în bani lichizi, total sau
parţial, participarea lor la fondurile întreprinderii.
Pe de altă parte, dacă întreprinderea menţine sau maj orează în viitor
dividendele pe care le distribuie pentru fiecare acţiune (este cazul cel mai
frecvent), acţionarii vor primi dividende sporite datorită creşterii numărului
lor de acţiuni.
Astfel, încorporarea de rezerve reprezintă un avantaj acordat
acţionarilor şi îmbunătăţeşte imaginea asupra întreprinderii, ceea ce,
indirect, va spori posibilităţile de finanţare accesibile întreprinderii.
Creşterea capitalului prin conversia datoriilor
Creşterea capitalului prin conversia datoriilor se face prin virarea la
capitaluri proprii a unei sume care figura anterior în conturile de datorii, fără
a se modifica mărimea globală a resurselor, adică suma pasivului. Operaţia
are totuşi trei incidente directe sau indirecte asupra finanţării.
În măsura în care datoriile sunt transformate în participare la capital,
întreprinderea este eliberată de o scadenţă viitoare şi creşte astfel stabilitatea
finanţării sale. Li se recunoaşte vechilor creditori participarea la capital, cu
toate consecinţele ce decurg, mai ales influenţa asupra deciziilor
întreprinderii.
Pentru că suma datoriilor se diminuează şi cea a capitalurilor proprii
creşte, întreprinderea este de acum înainte mai puţin îndatorată, îşi
ameliorează structura financiară, în caz de nevoie ea va putea să solicite
uşor noi împrumuturi. Conversia datoriilor îi va permite să-şi reconstituie
capacitatea de îndatorare (şi capacitatea de finanţare).
Evaluarea capitalurilor proprii
Evaluarea capitalurilor pune probleme complexe datorită pluralităţii
formelor de măsurare. Trei noţiuni referitoare la valoare sunt utilizate curent
în legătură cu capitalurile proprii.
Valoarea nominală a capitalului corespunde unei simple valori de
referinţă. Valoarea nominală este cea imprimată pe acţiunile societăţii.
Termenul "capital social" desemnează valoarea nominală a capitalului în
cazul unei societăţi, oricare ar fi forma sa (societate pe acţiuni, cu
răspundere limitată, în nume colectiv...).
Valoarea intrinsecă a capitalului este o valoare patrimonială. Ea
corespunde situaţiei nete (S), adică sumei care ar fi retrocedată proprietarilor
dacă întreprinderea şi-ar înceta activitatea, în acest caz activele ar fi cedate
şi s-ar obţine o sumă de bani (B). Apoi, creditorii fiind prioritari în raport cu
asociaţii, va trebui prelevată suma necesară pentru rambursarea tuturor
datoriilor (D).
Suma rămasă să se împartă între asociaţi, proporţional cu partea de
capital deţinută va fi: B-D = S
Această sumă (S) permite să se calculeze valoarea intrinsecă a
fiecărei părţi a capitalului sau a fiecărei acţiuni. Se poate scrie:

S
VI =
n

Unde: n - reprezintă numărul de acţiuni sau părţi de capital şi

VI - reprezintă valoarea intrinsecă a fiecărei acţiuni sau părţi sociale.
Valoarea intrinsecă coincide cu valoarea nominală a capitalului decât
dacă întreprinderea s-ar limita să menţină capitalul iniţial, fără să pună în
rezervă nici cea mai mică parte din beneficiile realizate după înfiinţarea sa şi
fără să înregistreze pierderi. Valoarea situaţiei nete va fi deci, foarte
probabil, diferită de cea a capitalului nominal, superioară dacă
întreprinderea a lucrat bine şi a obţinut beneficii şi acestea (sau o parte a lor)
nu au fost distribuite şi inferioară dacă întreprinderea a obţinut pierderi,
diminuându-şi astfel capitalul.
Valoarea de piaţă a capitalului (se mai spune valoare venala)
corespunde valorii cu care capitalul sau părţi ale acestuia sunt schimbate cu
ocazia tranzacţiilor, în cazul particular al întreprinderilor cotate la bursă se
poate vorbi de un preţ determinat numit curs bursier.
În general, în cazul societăţilor ale căror acţiuni sunt cotate la bursă,
valoare de piaţa sau capitalizarea bursieră se calculează astfel:
Capitalizare bursieră = Număr de titluri x Curs bursier
Există un decalaj între valoarea de piaţă a capitalului şi valoarea
intrinsecă.

RECURGEREA LA ÎNDATORARE

Clasificarea a diferitelor forme de îndatorare:

Forme de îndatorare Împrumut prin apel direct Obligaţiuni

Titluri de participare
Certificate de investitor
Bonuri
Bilete de trezorerie
Certificate de depozit

Împrumuturi prin intermediari financiari Pe termen lung

şi mediu Credite pe termen lung şi mediu prin mobilizare de creanţe
Credite pe termen lung şi mediu fără
mobilizare de creanţe

Pe termen scurt Credite de mobilizare

(scontare, factoring)
Credite de trezorerie (facilităţi de casă, credite
de campanie)
 Alături de elementele prezentate în structura anterioară, se mai
utilizează trei tipuri de credite sau de împrumuturi:
- creditele specifice se referă la anumite operaţiuni cum ar fi
exportul, crearea întreprinderii, descentralizarea. Aceste credite sunt în
general acordate de intermediari financiari şi trebuie deci cuprinse în această
categorie.
- creditele inter-întreprinderi apar când o întreprindere acordă
clienţilor săi termene de plată, nefăcându-se deci apel la economiile publice
sau la intermediari.
- credite obţinute pe pieţele internaţionale de capitaluri sau de la
bănci internaţionale, reprezentând sume importante, prin tehnici financiare
complexe. Dar acestea nu vizează decât un număr limitat de mari
întreprinderi, publice sau private.
Îndatorarea prin apel direct la economii
Îndatorarea prin apel direct la economii constituie un mod deosebit
de finanţare, care vizează marile întreprinderi sau importante instituţii
publice sau private. Dacă situaţia economică şi rezultatele lor sunt
favorabile, publicul larg poate fi atras prin apelul lor la economiile acestuia,
în practică acest mod de finanţare se regăseşte prin două tipuri de operaţiuni:
emisiunea de titluri pe termen scurt şi emisiunea de obligaţiuni şi alte titluri
pe termen lung.
Pot exista şi angajamente intermediare între datorii şi capitaluri
proprii, numite quasi-fonduri proprii.
Emisiunea de obligaţiuni (sau lansarea unui împrumut obligatar)
constituie forma principală de împrumut prin apel direct la economii, chiar
dacă aceasta e rezervată numai societăţilor pe acţiuni care îndeplinesc
anumite condiţii.
Împrumuturi acordate de bănci şi alţi intermediari financiari
împrumuturile acordate de intermediarii financiari se pot clasifica
după obiectul lor economic:
- credite pentru investiţii;
- credite pe termen scurt de mobilizare şi de trezorerie;
 - credite imobiliare.
- credite de export;
Creditele pentru investiţii reprezintă o parte importantă a creditelor
distribuite de intermediarii financiari. O formă specială a creditelor pentru
investiţii o reprezintă operaţiunile de leasing, în acest caz, o instituţie
financiară sau o bancă de credit pe termen lung şi mediu achiziţionează un
bun ales de întreprinderea care doreşte să investească. Apoi bunul este dat în
locaţie întreprinderii care are posibilitatea să-1 răscumpere.
Creditele pe termen scurt au în general scadenţe de până la un an, dar
pot merge şi până la doi ani. Sunt acordate de bănci şi pot fi disociate în
credite de mobilizare şi credite de trezorerie.
Creditele de mobilizare se constituie de fiecare dată când o bancă
acceptă să mobilizeze creanţe deţinute de o întreprindere. Ea pune la
dispoziţia întreprinderii imediat o sumă de bani care corespunde valorii
creanţei, diminuată cu o sumă care reprezintă remunerarea băncii (dobândă
şi comision).
În afară de aceste credite de mobilizare, întreprinderile pot avea
acces la credite de trezorerie care să asigure echilibrul financiar pe termen
scurt.
 COSTUL FINANŢĂRII ŞI CORELAŢIA
ACESTUIA CU STRUCTURA FINANCIARĂ
A ÎNTREPRINDERII
Sistemul financiar naţional sau internaţional oferă întreprinderilor o
gamă complexă de mijloace de finanţare. De aceea, alegerile efectuate dintre
resursele accesibile şi combinarea acestor resurse constituie două aspecte
importante ale politicii financiare.
În luarea deciziilor de finanţare, întreprinderea trebuie să dispună de
criterii riguroase care să-i permită să selecţioneze şi să combine aceste
resurse. Printre variabilele care pot să intervină pentru a orienta aceste
decizii, trebuie subliniată importanţa consideraţiilor referitoare la durata
finanţării, la autonomia şi flexibilitatea asigurate întreprinderii ca urmare a
folosirii diferitelor resurse de finanţare. Dar costul finanţării constituie fără
îndoială principalul determinant în alegerea resurselor de finanţare.

COSTUL SPECIFIC PENTRU FIECARE RESURSĂ

DE FINANŢARE

Costul datoriilor
După indicaţiile furnizate de contabilitate, costul datoriilor
corespunde cheltuielilor suportate de întreprindere ca urmare a recurgerii la
împrumuturi. Aceste cheltuieli înglobează dobânzi vărsate, prime acordate
împrumutătorilor, comisioane şi alte cheltuieli financiare efectuate pentru
aceste operaţii de finanţare. Din această perspectivă, costul datoriilor se
analizează ca un flux de cheltuieli financiare, efectuate de întreprindere şi
care grevează, în consecinţă, rezultatul său.
Într-o optică financiară, noţiunea de cost presupune o definiţie
extrem de divergentă. Ea corespunde unei rate de actualizare care poate fi
exprimată, atât din punctul de vedere al împrumutătorului, cât şi din punctul
de vedere al împrumutatului.
Din punctul de vedere al împrumutătorului, operaţia constă în a pune
fonduri la dispoziţia celui ce doreşte să se împrumute, în compensaţia
acestui aport, împrumutătorul beneficiază de o promisiune fermă de
rambursare a împrumutului şi de o remunerare, sub formă de dobânzi, sau
sub altă formă, împrumutătorul caută să obţină o rată de randament pentru
operaţia respectivă. Această rată de randament corespunde tocmai ratei de
actualizare care îi permite să stabilească echivalenţă între:
• plata iniţială ocazionată de acordarea împrumutului;
• încasările viitoare reprezentând rambursări ale împrumutului
• dobânzi promise de împrumutat.
Rata actuală de randament a împrumutătorului este deci rata (r) care
permite să se stabilească această echivalenţă:

n
Sn
C=∑ i
i =1 (1 + r)

Unde: C – capitalul împrumutat;

Sn – suma rambursată la scadenţă;
r – rata dobânzii.
În aprecierea aceleiaşi operaţiuni, punctul de vedere al
împrumutatului e simetric faţă de cel al împrumutătorului. Pentru
împrumutat, operaţia înseamnă o încasare imediată generatoare de
angajamente de plăţi viitoare. Împrumutatul determină rata de actualizare
care echivalează fluxul încasărilor imediate cu fluxurile plăţilor viitoare, el
stabileşte rata de revenire pentru împrumutul său sau costul actual al datoriei
sale.
Se observă că în afara costurilor tranzacţiei, toate încasările
împrumutătorilor constituie plăţi pentru împrumutat şi invers. Costul actual
sau rata de revenire (r) pentru împrumutat se obţine de asemenea, din
formula de calcul deja utilizată în măsurarea ratei de randament pentru
împrumutător. Mărimea (r) este rata de actualizare care permite să se asigure
echivalenţa.

Dimensionarea costului capitalurilor proprii

 Costul capitalurilor proprii e mult mai dificil de măsurat decât cel al
datoriilor. Întreprinderea îşi ia, în cazul împrumuturilor, angajamente clare
de remunerare a împrumutătorilor săi, ceea ce permite să se măsoare cu o
anumită precizie costul datoriilor sale. în schimb, angajamentele luate faţă
de proprietari sunt formale, ceea ce face măsurarea costurilor destul de
dificilă.
a) Formularea costului capitalurilor proprii într-un caz general.
Un investitor care intenţionează să cumpere acţiuni ale unei societăţi la
cursul (P0) este confruntat cu o problemă de investiţii. în fapt, operaţia
considerată antrenează:
• plată imediată (P0);
• încasări viitoare sub forma de dividende D1, D2, ..., Dn şi
eventual sub forma unui preţ (Pn) de revânzare a acţiunilor în
viitor.
Dacă anticipăm aceste fluxuri de încasări viitoare, sau cel puţin
formulăm ipoteze asupra evoluţiei lor, investitorul va putea să determine
rata randamentului actual aferentă operaţiei respective. Aceasta este rata de
actualizare (r) care anulează valoarea actuală netă a acestui proiect şi
verifică astfel expresia următoare:

D1 D2 Dn Pn
P0 = 1
+
2
+ ... +
n
+
(1 + r) (1 + r) (1 + r) (1 + r)n

Cum preţul (Pn) va fi determinat prin anticiparea dividendelor pentru

cumpărătorul viitor al titlului, se poate scrie:

D1 D2 Di Dn
P0 = + + ... + + + ...
(1 + r)1 (1 + r)2 (1 + r)i (1 + r)n
n
Di
P0 = ∑ i
i =1 (1 + r)

Randamentul actual avut în vedere sau cuvenit pentru investitorii

dispuşi să plătească cu (P0) acţiunile societăţii. Ea corespunde deci unei
cerinţe de randament formulată de acţionarii actuali sau potenţiali ai
societăţii, ale căror titluri sunt supuse comparaţiei şi concurenţei cu titlurile
emise de alte societăţi. Această cerinţă de randament exercită o constrângere
asupra societăţii emitentă a acţiunilor, care se vede nevoită să asigure un
anumit nivel de remunerare acţionarilor săi, pentru a nu fi pusă în situaţia de
a vedea că titlurile sale se depreciază şi că posibilităţile sale viitoare de
finanţare prin capitaluri proprii vor dispărea.
b) Costul capitalurilor proprii pentru o societate care asigură
dividende stabile, în cazul unei societăţi pe acţiuni care ar asigura
acţionarilor săi dividende stabile pe o perioadă lungă sau medie de timp, un
nou acţionar va putea să considere cumpărarea unei acţiuni ca o investiţie
care antrenează:
• un cost iniţial corespunzând unui preţ de cumpărare a
acţiunii (sau cursul acţiunii) (P0);
• un venit real stabil primit la sfârşitul anilor l,2,3,...,n,...
Se poate măsura rata internă de randament (r) care permite să se
verifice egalitatea:

D D D
- P0 = + + ... + + ... = 0
(1 + r)1 (1 + r)2 (1 + r)i

Această progresie geometrică are următoarele elemente definitorii:

• primul termen (l+r)-n cu n tinzând spre infinit;
• raţia (1+r).
Suma primilor (n) termeni ai progresiei este:

1 − (1 + r) − n
n
−n (1 + r) − 1
P 0 = D[(1 + r) ]=D
r r
Dacă (n) tinde la infinit, rezultă că (1+r)-n tinde la 0, (P0) va fi:

D
P0 =
r
Această expresie apare ca o formulă de evaluare. Ea semnifică faptul
că, cumpărătorii eventuali de acţiuni consideră determinat preţul (P0) pe care
sunt dispuşi să-1 ofere, pentru un şir infinit de dividende constante (D), la o
rată de actualizare (r). De altfel, această formulă corespunde aceleia care
permite evaluarea unei rente perpetue pentru că furnizează valoarea actuală
a unui vărsământ constant, perpetuu. Invers, dacă se cunoaşte preţul (P0)
achitat pentru cumpărarea unei acţiuni (de exemplu cursul în bursă pentru o
societate cotată), şi dacă se poate formula o ipoteză credibilă asupra
nivelului dividendelor stabile aşteptate de cumpărătorii titlurilor, se poate
deduce (r), rata de randament intern cerută de investiţia în acţiuni. Această
rată apare ca rată de randament necesară pentru furnizorii de capitaluri
proprii, sau, din punctul de vedere al întreprinderii, ca fiind costul specific al
acestor capitaluri proprii.

c) Costul capitalurilor proprii pentru o societate care asigură

dividende crescătoare cu rată constantă.
Dacă acţionarii potenţiali ai unei societăţi anticipează obţinerea unor
dividende crescătoare cu rata stabilă (g), rata internă de randament pentru
investiţia lor în acţiuni este rata r, astfel că:

D1 D2 Di
- P0 = 1
+
2
+ ... + + ... = 0
(1 + r) (1 + r) (1 + r)i

D1 D2 Di
P0 = 1
+
2
+ ... + + ...
(1 + r) (1 + r) (1 + r)i

D1 este primul dividend aşteptat după contribuţia investitorului la

capitalul firmei, rezultă:
D2 = D1 (1+g);
D3 = D2 (1+g) = D1 (1+g)2;
…………………………….
Di = Di-1 (1+g) = D1 (1+g)i-1

i −1
D1 D ⋅ (1 + g ) D ⋅ (1 + g)
P0 = + 1 +... + 1 +... =
(1 + r)1 (1 + r) 2 (1 + r) i

1 (1 +g ) (1 +g)i −1
=D1[ + +... + +...]
(1 +r)1 (1 +r) 2 (1 +r)i
 În paranteză este o progresie geometrică care are primul termen

1+ g
R=
(1+r)-1, iar raţia este: 1+ r
Suma progresiei geometrice este:

n
(1 + g)
−1
1 R
n
−1 (1 + r)
n

P 0 = D1[ × ] = D1
1 + r R −1 g−r

D1
Dacă g<r, n→∞ rezultă că R→0. deci P0 =
r −g
Această formulă permite unui subscriitor interesat în cumpărarea de
acţiuni să evalueze cursul pe care ar accepta să-1 plătească pentru achiziţia
unei acţiuni care aduce dividende crescătoare an de an cu o rată constantă
(g).
Invers, rata (r) care verifică această egalitate reprezintă rata de
randament intern, cerută de investitorul care plăteşte (P0) astăzi pentru
achiziţia unei acţiuni de la care aşteaptă în viitor dividendele Dj, D2,...,Dn,..
crescătoare cu rata constantă (g).

r = D1 + g
P0

Această rată de randament cerută de acţionarii potenţiali, defineşte

constrângerea de remunerare care apasă asupra întreprinderii şi-i permite să
determine costul capitalurilor proprii.

COSTUL GLOBAL AL FINANŢĂRII

Combinând mijloace de finanţare diverse întreprinderea ar putea

determina un cost mediu egal cu media costurilor suportate pentru diferitele
resurse utilizate. Asimilarea costului global al finanţării cu costul mediu
ponderat al resurselor ridică dificultăţi complexe pentru că structura
financiară aleasă de întreprindere poate exercita o influenţă asupra fiecărei
resurse utilizate.
Determinarea costului mediu ponderat al finanţării
Pentru determinarea costului mediu ponderat al capitalului, se
presupune, pentru început, că nu exercită nici o influenţă asupra costului
fiecărei resurse modul de combinare a acestora.
În cazul unei întreprinderi care foloseşte active în suma (A),
finanţate prin capitaluri proprii în suma (S) şi prin îndatorare în suma (D), se
va putea scrie:

S D
K0 = Kp + Kd
S+D S+D

Unde:
K0 - reprezintă costul mediu ponderat;
Kp - reprezintă costul capitalurilor proprii S;
Kd - reprezintă costul datoriilor D;
Prima problemă priveşte sistemul de ponderare utilizat. Pentru
măsurarea coeficienţilor S/(S+D) şi D/(S+D) trebuie să se folosească
valoarea contabilă a capitalurilor proprii şi a datoriilor astfel cum apar ele în
bilanţ. Se pot utiliza şi alte metode de evaluare şi, mai ales, să se ia în calcul
valoarea de piaţă a titlurilor emise de întreprindere. În cadrul general
adoptat de teoria deciziei financiare, este evidentă referirea la valoarea
capitalurilor proprii şi a datoriilor pe piaţă, care este soluţia cea mai bună.
De aceea, (S) ar trebui să reprezinte capitalizarea acţiunilor întreprinderii pe
pieţele financiare, iar (D) capitalizarea tuturor titlurilor reprezentând datorii,
de asemenea pe aceste pieţe.
Contabilitatea impune evaluarea după costul istoric pentru active. Se
iau în calcul numai datoriile cu caracter financiar, excluzându-se din analiză
datoriile de exploatare.

CORELAŢIA DINTRE STRUCTURA FINANCIARĂ

A ÎNTREPRINDERII ŞI COSTUL FINANŢĂRII
 Structura financiară a întreprinderii şi criterii de optimizare a
acesteia.
Dezvoltarea în mediul său financiar pune întreprinderea în faţa unui
ansamblu diversificat de mijloace financiare, a căror folosire implică
intervenţia pe pieţe (cazul emisiunii de acţiuni, de obligaţiuni sau alte
categorii de titluri), şi/sau contactul cu instituţii specializate (bănci sau alte
organisme financiare).
Pentru teoria deciziei financiare, dezvoltarea pune întreprinderii
problema unei combinări a mijloacelor de finanţare, adică alegerea unei
structuri financiare, în acest context, structura financiară a întreprinderii se
analizează ca fiind configuraţia pasivului din bilanţ, sau ca o combinare a
resurselor acumulate la o anumită dată.
Structura financiară poate fi caracterizată cu ajutorul ratelor relative
la compoziţia pasivelor.
De exemplu, se pot distinge în cadrul pasivului P, următoarele:
S, capitalurile proprii;
- D1, datoriile pe termen lung;
- Dse, datoriile pe termen scurt pentru activitatea de
exploatare;
- Dsa, datoriile pe termen scurt din afara exploatării.
Se poate caracteriza structura financiară cu ajutorul ratelor P1, P2, P3,
P4 astfel încât:
P1+P2+P3+P4 = 1
unde:

D1 S Dse Dsa
P2 = P1 = P1 = P1 =
P P P P
Problema structurii financiare este abordată pe baza unei delimitări
globale între ansamblul datoriilor (D) şi capitalurile proprii (S). Rata D/S
este un indicator sintetic care exprimă raportul între fondurile împrumutate
şi fondurile proprii, în aceste condiţii, problema structurii financiare se
reduce la alegerea combinaţiei datorii/capitaluri proprii cea mai avantajoasă
pentru întreprindere.
În general, structura financiară optimă este aceea care corespunde
unei combinări a resurselor astfel încât să se minimizeze costul capitalului.
Alte criterii care sunt deopotrivă luate în seamă, se pot menţiona şi
autonomia întreprinderii, menţinerea îndatorării la un nivel corelat cu
riscurile financiare pe care conducătorii înţeleg să şi le asume, asigurarea
unei flexibilităţi care să permită o îndatorare adiţională dacă va fi nevoie,
timpul necesar obţinerii resurselor de finanţare.

Teoriile referitoare la influenţa structurii financiare a

întreprinderii asupra costului finanţării
Enunţarea teoriilor
Discuţiile teoretice relative la structura financiară vizează îndeosebi
determinarea unei combinări a resurselor (şi mai ales o combinare între
capitaluri proprii şi datorii) care să minimizeze costul finanţării şi care să
permită ajungerea la o structură financiară optimă. Această problemă găseşte
în teoria financiară trei tipuri de răspunsuri.
După teoria beneficiului net (net income), fiecare sursă de finanţare
antrenează un cost specific, independent de structura financiară globală a
întreprinderii. Aceasta nu suportă deci decât costurile de finanţare explicite.
În aceste condiţii, dacă diferitele resurse accesibile implică costuri inegale,
întreprinderea va trebui să caute să maximizeze partea resurselor cu cost mai
redus, pentru a reduce costul global al finanţării sale. în aceste condiţii nu
există structură financiară optimă decât dacă finanţarea este integral
asigurată prin resursele cele mai puţin oneroase. Chiar dacă întreprinderea
nu reuşeşte o asemenea situaţie limită, ea ar putea să adopte un
comportament tinzând spre optim, mărind prin toate măsurile posibile partea
resurselor cu cost redus.
Contrar acestui prim curent prezentat, teoria beneficiului din
exploatare (net operating income) contestă existenţa unei structuri financiare
optime. Această teorie, ilustrată mai ales de F. Modigliani şi M. Miller1,
căuta de fapt să arate neutralitatea structurii financiare, considerând că
aceasta nu exercită nici o influenţă asupra costului finanţării, că toate

1
Franco Modigliani and Merton Miller: The cost of capital, Corporation Finance and the Theory
of Investment, American Economic Review, no.48, 1958.
combinaţiile posibile ale resurselor financiare determină un cost global
identic şi că cercetarea pentru găsirea unei structuri financiare optime ar fi
zadarnică.
Există însă şi o altă teorie care caută să stabilească un compromis
între cele două teorii prezentate. Această poziţie este exprimată de teoria
clasică a structurii financiare care identifică relaţii diferenţiate între costul
global al finanţării şi structura financiară, în funcţie de rata îndatorării atinsă
de întreprindere.
Din acesta perspectivă, s-ar putea verifica teoria beneficiului net
pentru niveluri ridicate sau scăzute ale îndatorării. Pentru o îndatorare
scăzută, costul datoriilor e favorabil şi întreprinderea poate să reducă astfel
costul finanţării sale, recurgând mai mult la împrumuturi. Pentru o
îndatorare ridicată, costul datoriei devine defavorabil şi întreprinderea poate
spera să reducă din costul finanţării sale, apelând la capitaluri proprii. Dar,
pentru niveluri de îndatorare intermediare, structura financiară ar fi relativ
neutră, conform concluziilor teoriei beneficiului din exploatare.
Teoria beneficiului net (net income)
Pentru teoria beneficiului net, costul datoriilor (Kd) şi costul
capitalurilor proprii (Ks) nu se schimbă atunci când, rata îndatorării (L =
D/S) variază.
Dacă avem Ks ≠ Kd comportamentul raţional va consta în creşterea
părţii resurselor mai puţin costisitoare în finanţare. Se observă frecvent că
mărimea (Kd) e inferioară mărimii (Ks) din cauza posibilităţii deducerii din
rezultate a cheltuielilor financiare determinate de îndatorare, înaintea
impozitării profitului, în aceste condiţii, (K0) apare ca o funcţie
descrescătoare a mărimii (L).
O asemenea analiză poate fi prezentată ca o simplă prelungire a
metodelor de calculare a costului mediu ponderat, în care se foloseşte
relaţia:
S D
K0 = Ks + Kd
S+D S+D

Dacă L = D/S rezultă:

L 1
K0 = Ks + Kd
1+ L 1+ L
 Cu (Kd) şi (Ks) constante, (Kg) va constitui deci o funcţie
descrescătoare de (L), atunci când Kd < Ks.
Particularitatea acestei analize rezidă în ipoteza invariabilităţii pentru
(Ks) şi (Kd). O asemenea invariabilitate semnifică de fapt că, cei care oferă
fonduri nu au nici o reacţie atunci când structura financiară variază şi nu-şi
modifică deloc cerinţele lor în funcţie de aceste schimbări. Astfel, o
majorare a îndatorării, care sporeşte în mod normal riscul financiar perceput
de partenerii întreprinderii, nu se regăseşte într-o cerere a acestora de
remunerare suplimentară şi, pentru întreprindere, în reducerea posibilităţilor
de finanţare.
Invers, o micşorare a îndatorării ar trebui să permită întreprinderii
ameliorarea imaginii sale în ochii furnizorilor de capitaluri şi să obţină
astfel, finanţări mai puţin oneroase. Dar o asemenea relaţie nu este luată în
calcul dacă se presupun (Ks) şi (Kd) ca fiind mărimi independente faţă de
structura financiară.
Recurgerea la această ipoteză apare deci ca un punct slab al teoriei
beneficiului net. Acesta nu recunoaşte deci modificarea riscului financiar
suportat de întreprindere atunci când ea caută să obţină mai mult, plecând de
la efectul modificării structurii financiare.
Teoria beneficiului net afirmă că, costul pentru capitalurile proprii
(sau rata de capitalizare a beneficiului net) rămâne constant atunci când (L)
(raportul datorii-capitaluri proprii) variază. Se admite prin aceasta că piaţa
reacţionează numai la variaţia beneficiului net (de unde numele teoriei), fără
a se preocupa de combinarea finanţărilor utilizate.
Teoria beneficiului din exploatare (net operating income)
Pentru teoria beneficiului din exploatare, costul capitalurilor proprii
(Ks) (sau rata de capitalizare a beneficiului net), trebuie din contră, să fie
considerat ca o mărime care variază în funcţie de riscul financiar, pe care
piaţa îl asociază gradului de îndatorare a întreprinderii.
Se consideră că în evaluarea unei întreprinderi trebuie avut în vedere
numai beneficiul din exploatare şi nu beneficiul care rezultă după luarea în
calcul şi a veniturilor şi cheltuielilor financiare, întrucât cheltuielile
financiare sunt determinate şi de costul datoriilor. Se semnifică astfel că:
• valoarea globală a întreprinderii e independentă de structura
sa financiară, chiar atunci când valoarea acţiunilor şi
obligaţiunilor este în funcţie de structura financiară;
• costul global al capitalului e independent de structura
financiară.
Această teorie consideră că nu se poate ajunge la o structură optimă
a finanţării, care să minimizeze costul global şi să maximizeze valoarea
întreprinderii.
Dacă mărimea Kd = Kd(L) şi dacă mărimea Ks = KS(L) atunci în ceea
ce priveşte valoarea întreprinderii: V0 = Vs + Vd unde,
V0 = constant
VS = VS(L)
Vd = Vd(L)

Egalitatea nu poate fi acceptată decât dacă, pentru orice variaţie L,

variaţia mărimii Vs este exact compensată de variaţia mărimii Vd în sens
invers.
Pentru orice variaţie a structurii financiare, va avea:

ΔVS = -ΔVd => ΔVs+ΔVd = ΔV0 = 0

În aceste condiţii, (V0) fiind total independent de (L), nu există după

teoria beneficiului din exploatare, o combinare optimă a finanţării care să
maximizeze valoarea întreprinderii şi care să minimizeze costul finanţării
sale.
Pentru a înlătura aparentul paradox conţinut în afirmaţia invariaţiei
costului global al finanţării, teoria beneficiului din exploatare nu poate să
găsească decât următoarea soluţie: trebuie să admită că piaţa capitalizează
valoarea întreprinderii ca un tot şi în consecinţă repartiţia între datorii şi
capitaluri proprii este fără importanţă. O creştere a îndatorării, presupusă
mai puţin scumpă, este exact compensată de creşterea ratei de capitalizare a
capitalurilor proprii (Ks). Astfel, media ponderată între (Kd) şi (Ks) rămâne
neschimbată, indiferent de nivelul îndatorării.
În aceste condiţii, nivelul îndatorării şi structura financiară nu au
efectiv nici o incidenţă asupra costului finanţării. Nu există combinaţie între
capitalurile proprii şi datorii care maximizează valoarea întreprinderii şi nu
există structură financiară optimă.
Orice modificare intervenită în structura financiară a întreprinderii
va antrena, pentru costul capitalurilor proprii şi datoriilor, evoluţii
contradictorii care tind să se neutralizeze reciproc. Astfel, dacă
întreprinderea vrea să beneficieze din jocul modificării structurii mărind
partea datoriilor (considerate mai puţin costisitoare) în finanţarea sa,
scăderea aşteptată a costului va fi complet neutralizată de evoluţia costului
pentru capitalurile proprii. De fapt, analizând majorarea îndatorării ca o
agravare a riscului pentru întreprindere, acţionarii vor tinde să ceară o rată a
randamentului mai ridicată pentru participarea lor cu fonduri în
întreprindere.
Teoria "clasică" a structurii financiare a întreprinderii
Teoria "tradiţională" datorează această denumire mai multor raţiuni,
în primul rând, ea beneficiază de o anterioritate istorică asupra analizelor
inspirate de punctele de vedere ale teoriei "beneficiului net" sau ale teoriei
"beneficiului din exploatare", în al doilea rând, ea poate pretinde că
reprezintă punctul de vedere cel mai apropiat de observaţiile empirice.
Această teorie se opune mai întâi teoriei beneficiului net prin aceea
că asociază creşterii părţii datoriilor, perceperea unui risc financiar sporit de
către furnizorii de fonduri, deci ţine cont de influenţa structurii financiare
asupra costului specific al fiecărei resurse.
Această teorie se diferenţiază pe de altă parte, de teoria Modigliani -
Miller, prin faptul că exclude ideea compensării totale între variaţia costului
capitalurilor proprii şi variaţia costului datoriilor şi contestă deci teoria
neutralităţii structurii financiare avansată de Modigliani-Miller.
a) Comportamentul împrumutatorilor. Pentru teoria clasică,
povara îndatorării întreprinderii, măsurată prin creşterea ratei L = D/S
determină pe împrumutători să sporească exigenţele lor, ceea ce ar majora
costul datoriilor întreprinderii.
În general, costul datoriilor (Kd) e presupus a se schimba după
valoarea (L) în două etape (a se vedea graficul care urmează):
Pentru 0 < L < L1, adică pentru mărimi moderate ale îndatorării, (Kd)
ar rămâne stabil.
Pentru L > L1, împrumutătorii percep o agravare a riscului financiar
şi cer o remunerare crescută. În aceste condiţii (L1) apare ca o mărime
definind nu atât un nivel-limită al îndatorării, cât un "prag" definind
ascensiunea întreprinderii la un nou "palier de risc".
în aceste condiţii funcţia Kd = Kd(L) ar putea fi reprezentată astfel:

b) Comportamentul acţionarilor. Teoria tradiţională propune

pentru comportamentul acţionarilor o analiză apropiată de aceea făcută
atitudinii împrumutatorilor.
Acţionarii întreprinderii ar reacţiona la creşterea lui (L) printr-o
ridicare a ratei de remunerare, adică a costului capitalurilor proprii.
După o primă formulare, costul capitalurilor proprii are variaţii
identice celor pe care le cunoaşte costul datoriilor. Funcţia KS = KS(L) ar fi
deci constantă pentru toate valorile (L) inferioare unui prag determinat (L 2).
Depăşirea lui (L2) ar antrena o creştere pentru (K S). În aceste condiţii funcţia
KS = KS(L) ar putea fi reprezentată astfel:
 După o a doua formulare, (Ks) ar fi o funcţie care devine
crescătoare după o mică creştere a lui (L) (şi nu după o creştere mai mare,
după cum reiese din figura precedentă).
Orientarea convexităţii curbei reprezentative pentru (Ks) va indica
creşterea accelerată a costului capitalurilor proprii în măsura în care partea
îndatorării sporeşte în finanţarea întreprinderii, după cum se vede în figura
următoare:

A treia formulare: funcţia costului capitalurilor proprii cunoaşte trei

zone de variaţie:
Pentru 0 < L < L2, corespunzând nivelurilor moderate de îndatorare,
(Ks) ar rămâne constant. Astfel K'S(L) = 0.
Pentru L2 < L < L, acţionarii ar începe să reacţioneze la o creştere a
îndatorării şi ar cere o remunerare crescătoare cu o rată constantă. Am avea
K'S(L) = a, cu a>0.
 Pentru L > L'2, acţionarii, considerând că un prag critic a fost deja
trecut, vor creşte fără încetare exigenţele în măsura în care (L) se ridică.
Atunci K'S=K'S(L) cu K"S(L) mai mare decât zero.

c) Evoluţia costului global al finanţării. După analiza variaţiilor

costului capitalurilor proprii şi a datoriilor atunci când (L) creşte, teoria
clasică analizează relaţia dintre diferitele combinaţii de finanţare posibile şi
costul global al finanţării pentru întreprindere.
Am putea reprezenta după cum urmează funcţia costului global al
finanţării pentru întreprindere:

Forma atribuită curbei reprezentative pentru K0 = K0(L) permite sa

se formuleze concluziile următoare:
1) Pentru 0 < L < L1, (Ks) şi (Kd) rămân constante, (KS) fiind
superior lui (Kd), întreprinderea poate să beneficieze de un efect al
modificării structurii, crescând îndatorarea sa. în aceste condiţii, (K0) este o
funcţie descrescătoare de (L).
2) Pentru L > L1, (K0) va cunoaşte mai multe domenii de variaţie.
Pornind de la (L1) costul capitalurilor proprii cunoaşte o creştere accelerată.
O creştere a lui (L) va produce deci două efecte contradictorii asupra
costului global al capitalurilor (K0).
Pe de o parte, (Ks) e crescător şi tinde să determine creşterea lui
(K0). Dar pe de altă parte, (K1) rămâne constant atâta timp cât L < L2- De
asemenea avem Kd < KS.
în aceste condiţii, efectul structurii va exercita o presiune de scădere
a costului global (K0), dar cu o influenţă contradictorie după cum sunt
valorile lui (L) şi (L*).
a) într-o prima fază, pentru valori L1<L<L*, influenţa efectului
structurii o depăşeşte pe cea exercitată de creşterea capitalurilor proprii.
Costul global va continua să scadă, dar într-un mod din ce în ce mai lent.
K0(L) = K0 cu: K'0(L)<0 şi K"0(L)<0.
Pentru L=L*, cele două influenţe asupra lui (K0) se vor neutraliza şi
vor permite să se obţină un cost minim al capitalului.
Pentru L>L*,costul global al finanţării se va ridica cu raţia (L).
Începând cu (L2), această creştere pentru (K0) va exprima o creştere
pentru (Kd) şi (KS). Toţi furnizorii de fonduri estimează că ridicarea
nivelului îndatorării întreprinderii ridică riscul financiar. Vor spori propriile
exigenţe de randament şi aceasta se va regăsi în creşterea costului global al
finanţării întreprinderii.
Această prezentare a funcţiei costului global al capitalului permite să
se definească o structură financiară optimă atunci când L = L*, exprimând
combinaţia între capitaluri proprii şi datorii pentru care costul finanţării este
minim.
Dacă se va adopta reprezentarea costului capitalurilor proprii printr-
un grafic care devine crescător după o uşoară creştere a lui (L), se va obţine
rezultate sensibil diferite faţă de construcţia funcţiei costului global din
situaţia precedentă. Curba reprezentativă a costului total nu mai permite să
se evidenţieze un optim într-un punct corespunzând unei valori definite a lui
(L).
 În schimb ea permite să se obţină o "zonă optimă" corespunzând
unui palier al costului global minim.
De fapt, având în vedere această analiză, curba costului capitalurilor
proprii suferă variaţii diferenţiate pe trei intervale.
Când L<L2, (Ks) este constant. Datorită acestui fapt, dacă (L) creşte,
efectul structurii se exercită, antrenând diminuarea costului global al
capitalului întrucât (Kd) este inferior lui (KS) pe tot acest interval.
Când L2<L<L'2, (KS) este crescător cu o rată moderată, în acest caz,
creşterea pentru (KS) poate fi neutralizată de efectul structurii pentru toate
valorile (L) pe acest interval. (K0) rămâne constant, datorită compensării
între reducerea capitalurilor proprii şi reducerea costului legat de apelul
crescut la datorii, care sunt mai puţin oneroase.
Când L > L'2, are loc creşterea accelerată a lui (KS), apoi a lui (Kd)
care antrenează o ridicare pentru (K0).
Reprezentarea K0 = K0(l) printr-o curbă în formă de "U" defineşte nu
numai o combinaţie optimă, dar şi o zonă de finanţare optimă (zona L2 - L'2
din figura următoare).

Costuri KS

d) Concluziile teoriei clasice. Această teorie afirmă (şi ţine să

ilustreze) existenţa unei structuri optime a finanţării, chiar dacă susţinătorii
acestei teorii diferă între ei atunci când se cere să se precizeze forma curbei
costului global al capitalului.
Pentru această structură financiară optimă, costul global al
capitalului sau costul mediu ponderat al capitalului este minim.
Pe de altă parte, pentru această structură optimă, costul marginal al
datoriilor tinde să egalizeze costul marginal real al capitalurilor proprii, în
general, pentru niveluri de îndatorare inferioare acestui optim, costul
marginal real al datoriilor tinde să depăşească pe cel al capitalurilor proprii,
în măsura în care urcarea riscurilor financiare va antrena o creştere rapidă a
costurilor explicite şi implicite ale îndatorării.

CONCLUZII PRIVIND TEORIILE REFERITOARE

LA INFLUENŢA STRUCTURII FINANCIARE A
ÎNTREPRINDERII ASUPRA COSTULUI FINANŢĂRII

Din toată analiza structurii financiare se sugerează că întreprinderea

poate, în practică, să exercite o influenţă asupra costului finanţării sale,
datorită unei acţiuni asupra structurii sale financiare.
în pofida caracterului uneori abstract şi uneori "irealist" al diferitelor
sale dezvoltări, această teorie furnizează scheme analitice de referinţă,
esenţiale pentru elaborarea, aplicarea şi înţelegerea politicii financiare a
întreprinderii şi mai ales pentru politica sa de investiţii.
Pentru întreprinderile româneşti nu a existat preocupare în ceea ce
priveşte costul finanţării. Atâta timp cât proprietarul era unul singur,
respectiv statul, nu putea să existe preocuparea de a plasa capitalul într-o
întreprindere sau alta astfel încât fructificarea să fie cât mai bună. Capitalul
propriu al întreprinderilor era capital de stat, iar băncile care puteau să
împrumute întreprinderile erau de asemenea proprietate de stat. Alocarea
capitalului se făcea după criterii care nu exprimau, în primul rând,
confruntarea între producători, pe de o parte şi investitorii financiari, pe de
altă parte.
Aspectele nefavorabile se păstrează în continuare în condiţiile când
multe societăţi comerciale, îndeosebi marile întreprinderi, sunt cu capital de
stat în cea mai mare parte.
Au apărut însă unele aspecte caracteristice pentru perioada actuală
pe care o parcurge economia noastră. Ştim că în general costul pentru
capitalurile proprii trebuie să fie mai mare decât costul datoriilor, dar
deocamdată lucrurile stau invers. Pentru multe din marile întreprinderi
capitalul propriu este al statului, care nu poate să emită pretenţii de
rentabilitate pentru capitalurile sale, întrucât el nu are posibilitatea de a
alege între mai multe întreprinderi, el este în fostele întreprinderi ale
statului. Statul va primi dividende conform rezultatelor întreprinderilor. Dar
capitalul întreprinderilor este şi capital împrumutat de la bănci. Dobânda
pentru împrumuturile bancare este mult mai ridicată decât rentabilitatea
capitalurilor proprii, costul pentru capitalurile împrumutate de la bănci este
mult mai ridicat decât costul capitalurilor proprii care aparţin statului. Dar şi
băncile sunt cu capital de stat şi, pe această cale, profiturile rămân în sfera
proprietăţii de stat. în acest fel nu se stimulează preocuparea pentru eficienţa
economică.
Trebuie făcută privatizare efectivă, trebuie creat capitalul privat
formându-se astfel o piaţă a capitalurilor, statul nefiind un bun acţionar în
întreprinderi.
Situaţia actuală când costul datoriilor este mai ridicat decât costul
capitalurilor proprii va conduce la dezvoltarea pieţei financiare a
capitalurilor, pe care să circule titluri reprezentând capitaluri proprii. Se va
obţine astfel pentru început reducerea costului datoriilor, iar în timp se va
ajunge la situaţia de a fi mai ridicat costul capitalurilor proprii decât costul
datoriilor. Acesta este sensul evoluţiei, iar noi trebuie să-1 grăbim.
Într-o economie liberă, evoluată, dezvoltată, cu o piaţă a capitalurilor
bine conturată, costul ridicat al capitalurilor are un aspect pozitiv, astfel că
economia este eficientă şi poate să asigure o remunerare superioară pentru
deţinătorii de capitaluri, după ce s-a făcut remunerarea celor care folosesc
capitalurile, în primul rând sub formă de salarii.
Costul ridicat al capitalurilor este expresia eficienţei economice. Dar
indiferent de costul global al finanţării, un cost mai ridicat al datoriilor faţă
de costul capitalurilor proprii exprimă ineficienta. Costul ridicat al
capitalurilor împrumutate este dat de faptul că băncile au devenit societăţi
comerciale, fiecare urmărindu-şi interesul de a obţine profit, în timp ce
statul, deţinătorul capitalurilor proprii al multor întreprinderi, în general
mari, nu are decât să se mulţumească cu profitul rămas după remunerarea
datoriilor faţă de bănci.
ANALIZA GESTIUNII FINANCIARE A UNEI
FIRME – APLICAŢIE PRACTICĂ

După cum rezultă din situaţia patrimonială a firmei „ALTGEN S.A.”

obiectul activităţii îl constituie producţia de bunuri de larg consum. Firma
dispune de active imobilizate reprezentate prin maşini, utilaje, mijloace de
transport, aparatură de birotică, etc. şi active circulante: stocuri de materii
prime şi materiale, obiecte de inventar,producţie în curs de
execuţie,semifabricate,produse finite, etc. toate necesare bunei desfăşurări a
procesului de producţie.
Analiza financiară ce urmează a fi efectuată se va structura în câteva
etape succesive:
1. analiza echilibrului financiar pe baza bilanţului contabil:
- un fond de rulment;
- nevoia de fond de rulment;
- trezoreria netă
2. analiza marjelor de rentabilitate (solduri intermediare de
gestiune procesul economic:
- valoarea adăugată;
- rezultatul exploatării;
- rezultatul curent;
- rezultatul net al exerciţiului.
3. diagnosticul firmei:
- rentabilitatea economică şi financiară;
- diagnosticul rentabilităţii economice, financiare,
de faliment.
Drept surse de date pentru analiza financiară se vor folosi
următoarele documente:
1. bilanţul contabil al firmei;
2. contul de profit şi pierdere;
3. anexele la bilanţ (situaţia activelor imobilizate în valoare brută şi
amortizările înregistrate pentru acestea ).
Deci, analiza financiară ce urmează a fi realizată îşi propune să
evidenţieze următoarele aspecte:
1. modalitatea de realizare a echilibrului financiar pe termen lung
şi pe termen scurt-analiză pe bază de bilanţ contabil
2. stabilirea treptelor de acumulare bănească numerică şi marjele
de rentabilitate sau soldurile intermediare de gestiune - analiză pe baza
contului de profit şi pierdere.

ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR PE BAZA

BILANŢULUI CONTABIL

Bilanţul contabil constituie documentul principal care stă la baza

evaluării patrimoniale a întreprinderii, existând trei abordări diferite ale
acestuia, şi anume:
1. abordare patrimonială;
2. abordare financiară;
3. abordare funcţională.
Bilanţul patrimonial este anexat la acest proiect,arătând situaţia
patrimonială a firmei la sfârşitul unui exerciţiu financiar.
Pentru acest tip de bilanţ se calculează un singur indicator :

Activul Net Contabil (ANC) = total activ - total datorii.

sau:
Situaţia netă=total activ-total datorii=capital propriu – subvenţii
- provizioane.

Luând în calcul datele disponibile obţinem următoarele rezultate:

2001:
ANC=559.002-628.517=-69.515 SAU : SN=-69.515-0-0=-69.515.
2002:
ANC=1.822.750-1.792.750=30.000 SAU: SN=30.000-0-0=30.000
 Rezultatele obţinute indică o ANC negativă în anul 2001 şi una
pozitivă în anul 2002.
Acest fapt pune în evidenţă o situaţie prefalimentară în anii
precedenţi, situaţie ce a fost depăşită de firmă în exerciţiul încheiat,lucru
care atestă o gestiune economică sănătoasă care a reuşit să acopere pierderea
din anii precedenţi şi de a obţine un profit de 145.295.000lei care poate fi
investit în vederea maximizării profiturilor viitoare.

BILANŢUL FINANCIAR:

NEVOI: 2001:2002:
1.Nevoi permanente:
Active imobilizate (>1an):
Imobilizări corporale1738 956
Imobilizări necorporale16653221222
Imobilizări financiare00
2.Nevoi temporare:
Active circulante (<1an):
Stocuri820061286578
Creanţe 454825276621
Titluri de plasament10028951
Disponibilităţi36788422
TOTAL ACTIV:5590021822750

RESURSE PROPRII:
1. Resurse permanente:2001:2002:
capital social100025000
rezerve 0 5000
profitul nerepartizat -705150
provizioane pentru riscuri şi chelt (.1an)00
datorii financiare (.1an)
2. Resurse temporare:
furnizori157479517483
 datorii către salariaţi3000001100267
datorii către bugetul de stat 171038 175000
datorii bancare (<1an)0 0
TOTAL PASIV: 5590021822750.

Pe baza bilanţului financiar se analizează

Lichiditatea - exigibilitatea > 1 an a firmei.
În continuare se calculează următorii indicatori:

1
FOND DE RULMENT (FR) = capital permanent-nevoi
permanente
sau:
FR=nevoi temporare (activ circulant net < 1 an) - datorii pe
termen scurt;

2001:
Capital permanent = 1000-25146-45369=-69.515;
nevoi permanente = 18.391;
FR=-69515-18391=-87.906;
FR=540611-628517=-87.906.
2002:
FR=30000-222178=-192.178;
FR=1600572-1792750=-192.178.

FR la sfârşitul a două exerciţii consecutive are valori negative,

respectiv –87.906 şi –192.178.
Aceste valori arată o situaţie de dezechilibru financiar datorată
absorbţiei unei părţi din resursele temporare pentru finanţarea activelor
imobilizate contrar principiului financiar conform căruia nevoilor
permanente trebuie să li se aloce resurse permanente.

FR PROPRIU = capital propriu - imobilizări nete;

 Anul 2001:
FRP =-69515-18391=-87.906;
Anul 2002;
FRP=30000-222178=-192.178;

FRP are,de asemenea, valori negative pentru ambele exerciţii

financiare, fapt care relevă o insuficienţă de capitaluri proprii în raport cu
imobilizările nete.

FR străin=FR NET - FRP.

2001:FRS=-69515+69515=0
2002:FRS=-192178+192178=0.

FRS = 0, fapt care arată că firma „ALTGEN”S.A. nu are datorii pe

termen lung, fapt, care-i poate asigura un echilibru pe termen lung.

Nevoia de FR = nevoi temporare – resurse temporare.

2001: NFR = (540611-2416-1264-100)-628517 = -91.686;

2002: NFR = (1600572-1782-223-6417-28951)-1792750 =-229.551;

NFR(2001) = -91.686 şi NFR(2002) = -229.551,ambele având valori

negative, semnifică un surplus de resurse temporare în raport cu necesităţile
existente,rezultat ce poate fi apreciat ca unul pozitiv dacă este datorat
accelerării vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante sau a angajării unităţii a
unor datorii pe termen scurt cu scadenţe mai mari.

Trezoreria Netă = FR net - NFR.

2001: TN=-87906+91686=+3.780
2002: TN=-192178+229551=+37.373
 TN ia valori pozitive în ambele exerciţii,fiind rezultatul desfăşurării
de către firma analizată a unei activităţi eficiente prezentând un excedent de
trezorerie care se află în casieria unităţii şi conturile bancare sub forma de
disponibilităţi. În acest caz firma dispune de o autonomie pe termen scurt.

FR Net = NFR + TN.

2001:FRN=-91686+3780=-87.906;
2002:FRN=-229551+37373=-192.178;

Din aceasta ultima relaţie rezultă că principala componentă a

echilibrului financiar a unităţii o reprezintă Nevoia de Fond de Rulment a
cărui valoare depinde de Cifra de Afaceri a firmei, astfel putând fi
previzionată politica financiară de către conducerii firmei.

BILANŢUL FUNCŢIONAL:

Nevoia de Fond de Rulment Total = Nevoia de FR de Exploatare

+ Nevoia de FR în Afara Exploatării.

NFR de Expl. = nevoi ciclice de expl.- alocări ciclice de expl.;

NFR în Afara Expl. = nevoi ciclice în afara expl. - resurse ciclice
în afara expl.;

Trezoreria Netă= FR net Global - NFRT;

FRNG = AIE + AIAE – PPR - Datorii >1 an;

2001:
NFRE=(71647+411175)-(157479)=482822-157479=325.343
NFRAE= 37738-471038=-433.300
NFRT=325343+(-433300)=-107.957;
 FRNG=(2345+19700)- 3656=18.389;
TN=18389-(-107957)=126.346;

NFRE = 325.343 > 0, există un surplus de nevoi temporare în raport

cu resursele temporare. Un asemenea rezultat se poate aprecia ca fiind
normal atâta vreme cât acesta este rezultatul unei politici de investiţie
privind creşterea nevoii de finanţare a ciclului de exploatare.
NFRAE = -433.300 < 0, există un surplus de resurse temporare în
raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante;
NFRT = -107.957 < 0, se apreciază prin prisma componentelor sale
ca fiind o situaţie negativă generată de absorbţia unei părţi din resurse
pentru finanţarea activelor imobilizate;
TN = 126.346 > 0, rezultă că FRNG acoperă nevoile existente, există
un echilibru financiar.

2002:
NFRE=(144412+210913)-(517483)=-162.158;
NFRAE=65708-1275267=-1.209.559;
NFRT=-162158+(-1209559)=-1.371.717;
FRNG=(2345+227352)-7519=222.178;
TN=222178-(-1371717)=1.593.895;

NFRE = -162.158 < 0, acest fapt semnifică un surplus de resurse

temporare în raport cu nevoile corespunzătoare. Un asemenea rezultat se
apreciază ca unul pozitiv atâta timp cât este rezultatul accelerării vitezei de
rotaţie a mijloacelor circulante sau este rezultatul angajării de către firmă a
unor datorii pe termen scurt;
NFRAE = -1.209.559 < 0, un surplus de resurse temporare în raport
cu necesităţile existente;
NFRT = -1.371.717 < 0 - existenţa surplusului de resurse;
TN = 1.593.895 > 0, FRNG acoperă NFRT, există un echilibru
financiar, adică firma analizată desfăşoară o activitate eficientă.
 ANALIZA FINANCIARĂ PE BAZA CONTULUI DE
PROFIT ŞI PIERDERE.

În cadrul acestei analize se studiază veniturile şi cheltuielile pe cele

trei domenii de activitate: de exploatare; financiară; excepţională, şi
soldurile intermediare de gestiune.
Determinarea indicatorilor se face după următoarele relaţii,începând
cu cel mai cuprinzător până la cel mai sintetic,astfel:

Marja Comercială(adaosul comercial) = venituri din vânzări de

mărfuri-costul mărfurilor vândute.

2001:
MJ=278143-278559=-416mii lei <0,aceasta valoare arată că există o
insuficienţă în activitatea comercială a unităţii, adică veniturile nu acoperă
cheltuielile în ceea ce priveşte vânzarea de mărfuri.

2002:
MJ = 814603 – 779674 = +34.929 mii lei > 0, există un excedent
privind vânzarea de mărfuri în raport cu costul acestora, adică firma obţine
profit din activitatea comercială desfăşurată.

Producţia Exerciţiului = + producţia vândută

+ producţia stocată
+ producţia imobilizată
- variaţia stocurilor.
2001:
PE=537907+67239+106-0=605.252 mii lei >0
 2002:
PE=6208051+2931089+500465=9.639.605mii lei>0

Producţia exerciţiului caracterizează activitatea de producţie a

unităţii: ceea ce întreprinderea a fabricat şi a vândut, ceea ce ea a fabricat şi
a rămas în stoc (producţia stocată),precum şi ceea ce ea a fabricat pentru ea
însăşi (producţia imobilizată). Calculele efectuate arată că PE a crescut de
14,93 ori, dar interpretarea acestui indicator se poate face numai în
comparaţie cu rata inflaţiei din aceeaşi perioadă.

Valoarea Adăugată = + marja comercială

+ producţia exerciţiului
- consumul extern
2001:
VA= -416+605252-240830-136384=227.622mii lei >0
2002:
VA=34929+9639605-2924050-5180762=1.569.722mii lei>0
Conform calculelor făcute VA a înregistrat valori pozitive la sfârşitul
ambelor exerciţii, lucru care poate însemna creşterea vânzărilor sau
aprovizionări mai puţin importante (sau mai puţin scumpe). Se poate calcula
rata de variaţie a VA în raport cu exerciţiul precedent:

Rva= ,aceasta reprezintă rata de creştere a întreprinderii.

EBE sau IBE = + valoarea adăugată

+ subvenţii de exploatare
- impozite, taxe
- cheltuieli cu personalul
2001:
EBE= 227622+ 0- 1817- 199498=26.307mii lei>0
2002:
EBE= 1569722+ 0 – 95559- 1013544=460.619 mii lei >0
 Valorile pozitive ale EBE arată că firma analizată dispune de resurse
financiare necesare menţinerii sale sau creşterii acesteia. Existenţa EBE
demonstrează performanţa economică a unităţii, independenţa politicii
financiare, a politicii de investiţie şi a celei de dividend.

Rezultatul din exploatare = +EBE

+ reluări asupra provizioanelor
+ alte venituri din exploatare
- IBE
- provizioane calculate
- alte cheltuieli din exploatare.

2001:
RE=26307+0+106-0-3056-7503=15.854 mii lei >0
2002:
RE=460619+0+714-0-5703-197594=258.036mii lei>0

Datele de mai sus arată că „ALTGEN S.A.” obţine profit din

activitatea de exploatare exprimând rentabilitatea activităţii curente rezultată
din deducerea tuturor cheltuielilor din veniturile de exploatare.

Rezultatul Curent = +RE

+ venituri financiare
- pierdere din exploatare
- cheltuieli financiare.

2001:
RC = 15854+647-0-60763=-44.262 mii lei <0
2002:
RC = 258036+10818-0-123559=+145.295mii lei>0

RC din anul 2001 ia valori negative cu toate că firma a obţinut profit

din activitatea de exploatare, fapt care arată,prin analiza contului de profit,
că unitatea a înregistrat pierderi în activitatea financiară.
RC în anul 2002 înregistrează o valoare pozitivă,dar totuşi are o
valoare mai mică decât RE lucru datorat faptului că firma şi în acest
exerciţiu înregistrează pierdere din activitatea sa financiară,pierdere datorată
în special cheltuielilor privind sconturile acordate.

Rezultatul Net = +RC

+ venituri excepţionale
- cheltuieli excepţionale.

2001:
RN = -44262+0-1107=-45.369mii lei <0
2002:
RN = 145295+0-0= 145.295 mii lei>0

RN în 2001 înregistrează o valoare negativă, chiar mai mare decât

RE şi RC datorită unor cheltuieli excepţionale legate de operaţiile de
gestiune, de capital, precum şi cheltuielile excepţionale privind amortizările
şi provizioanele.
RN în exerciţiul financiar 2002 ia valori pozitive,RN=RC, adică
unitatea n-a avut venituri sau cheltuieli excepţionale.
Creşterea valorii RN de la un exerciţiu la altul demonstrează faptul
că unitatea s-a redresat din punct de vedere economic.

CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE:

Reflectă potenţialul financiar degajat de activitatea rentabilă a unei

întreprinderi la sfârşitul unui exerciţiu financiar destinată să remunereze
capitalurile proprii prin dividende şi investiţii de menţinere şi înlocuire,
precum şi cele noi (de dezvoltare).
CAF se poate calcula prin două metode:
• metode deductivă;
• metoda adiţională;
 Aceste metode sunt puse în evidenţă prin structura contului de profit
şi pierdere.

Metoda deductivă:
CAF se calculează ca o diferenţă între venituri incasabile şi
cheltuieli plătibile, ca punct de plecare se ia EBE .
CAF = (ven. Incasabile - ven. din cesiuni)- chelt. Plătibile;
CAF = EBE + (alte ven. Incasabile(exclusiv cele din cesiuni) -
alte chelt. Plătibile);

2001:2002:
CAF = +EBE 26307460619
+ alte ven din exploatare 106714
- alte chelt. din exploatare 7503197594
+ ven. Financiare (a) 647 10818
- chelt. financiare (b) 60763123599
+ ven. Excepţionale (c) 00
- chelt. excepţionale (d). 1107 0

a = fără reluări asupra provizioanelor;

b = fără amortizări şi provizioane calculate;
c = fără ven. din cesiunea elementelor de activ;
fără cote părţi din subvenţii virate asupra rezultatului;
fără reluări asupra provizioanelor excepţionale;
d = fără valoarea netă contabilă a elementelor de activ cedate;
fără amortizări şi provizioane calculate;

Făcând calculele corespunzătoare luând în calcul datele prezentate

mai sus rezultă următoarele :
CAF în 2001 este –42.313 mii lei <0,reiese că întreprinderea
analizată înregistrează plăţi mai mari decât încasări şi a obţinut pierdere în
acest an . Firma nu dispune de mijloace financiare necesare activităţii de
menţinere a potenţialului productiv şi nici pentru activitatea de expansiune -
efectuarea de investiţii. Rezultă că în exerciţiul următor întreprinderea va fi
nevoită să contacteze credite, acţiune care va duce inevitabil la creşterea
cheltuielilor financiare a unităţii.
CAF în 2002 este egal cu 150.998 mii lei >0, unitatea dată dispune
de un flux net de lichidităţi la sfârşitul exerciţiului financiar, adică fluxul
dintre încasări şi plăţi care rezultă din prezentarea contului de profit şi
pierdere în termeni de trezorerie. Firma dispune de mijloacele necesare
activităţii de menţinere a procesului de producţie şi a celei de expansiune
după repartizarea profitului conform destinaţiilor stabilite de acţionari sau
de către conducerea întreprinderii.

Metoda adiţională:

CAF se determină pornind de la rezultatul net al exerciţiului la care

se adaugă cheltuielile calculate şi se scad veniturile calculate.
CAF = + rezultatul net al exerciţiului
+ valoarea netă a activelor cedate
- ven. din cedarea de active
+ chelt. calculate (provizioane, cote părţi din subvenţiile
virate)
2001 2002
CAF = +(-45.369) CAF = +145.295
+0 +0
-0 -0
+3056 + 5703
-42.313 150.998

Se observă că valorile obţinute prin metoda adiţională coincid cu

cele obţinute prin metoda deductivă, deci interpretările acestor valori sunt
similare. Pentru o analiză mai detaliată se consultă contul de profit,
analizându-se sumele din fiecare cont în parte pentru a elucida cauzele care
au dus la astfel de rezultate.

ANALIZA FINANCIARĂ PE BAZA TABLOULUI DE

FINANŢARE:

Tabloul de finanţare permite descrierea egalităţii dintre fluxurile de

utilizări şi fluxurile de resurse pe o perioadă de gestiune, din care cauză se
mai numeşte şi tabloul utilizărilor şi resurselor.
Pe baza bilanţului patrimonial disponibil se obţine următorul tablou
de finanţare:

UTILIZĂRI (U) SUMA RESURSE (R) SUMA

1.UTL: 1.RTL:
creşteri de active imobilizate 209490 creşteri de capital permanent 99515
diminuări de capital permanent 0 diminuări ale imobilizărilor 5703
2.UTS: 2.RTS:
creşteri de capital circulant 105996 creşterea datoriilor pe termen 1164233
dimin. ale datoriilor pe termen 1 scurt.
scurt 0 diminuări ale activelor circul. 0

TOTAL UTILIZĂRI 126945 TOTAL RESURSE 1269451

1
Tabelul 8 Tabloul de Finanţare pentru „ALTGEN S.A.”
Pe baza tabloului de finanţare prezentat anterior se pot scrie
următoarele relaţii de echilibru:
Total Utilizări = Total Resurse;
Utilizări = utilizări pe termen scurt (UTS) + utilizări pe termen
lung (UTL);
Resurse = resurse pe termen scurt (RTS) + resurse pe termen
lung (RTL);
UTS + UTL = RTS + RTL;
UTS –RTS = RTL –UTL;

Pe baza datelor obţinute în tabloul de finanţare se calculează

următorii indicatori:

1. Variaţia FR = resurse stabile - utilizări stabile.

VFR = (5703+99515) – 209490= -104.272mii lei <0

2. Variaţia NFRT =VFRE + VFRAE

 VNFRE = utilizări de exploatare – resurse de exploatare;
VFRAE = utilizări în afara exploatării – resurse în afara
exploatării;

VFRE = (144412+210913-71647-411175)-(517483-157479) =
= -127497-360004 VFRT = -487.501
VFRAE = (65708-37738)- (1275267-471038) = 27970- 804229 =
= -776.259
VNFRT = -487501 + (-776259) = -1.263.760 mii lei <0

3. Variaţia Trezoreriei Nete = VFR - VNFRT = VFR – (VFRE +

VFRAE)

VTN = -104272 - (-1263760) = - 104272 - (-487501 - 776259) =

= 1.159.488 mii lei > 0;

Din relaţiile prezentate mai sus se deduce următoarea ecuaţie

fundamentală pentru determinarea fondului de rulment :
VFR = VNFRT + VTN = VFRE + VFRAE + VTN.

VFR = -1263760+1159488 = -104.272 mii lei <0

Din calculele prezentate anterior rezultă că întreprinderea a

înregistrat o scădere a FR,lucru care se datorează faptului că:RTL<UTL
echivalent cu UTS>RTS- adică întreprinderea este nevoită să-şi finanţeze o
parte din imobilizările stabile pe baza resurselor pe termen scurt.
 ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ
PATRIMONIALĂ

Analiza ratelor de structură privind activul bilanţului:

Pe baza acestor rate se reflectă,în principal, aspectele privind

patrimoniul economic al unităţii, natura activităţii acesteia şi mai puţin
aspecte de structură financiară.

1. Rata activelor imobilizate (%) = activ imobilizat/ total activ

2001:2002:
Rai = 18391/559002= 3,3%Rai = 222178/1822750 = 12,2%
Rezultă că imobilizările au crescut cu 8,9%, adică unitatea a efectuat
operaţii de investiţii în mijloace fixe.

2. Rata imobilizărilor corporale (%) = imobilizări

corporale/total activ.

2001:2002:
Ric = 16653/559002 = 3%Ric = 221222/1822750 = 12,1%
Deci, din rezultatelor obţinute reiese că întreprinderea dată este una
de producţie,ea înregistrând creşterea, în special, a imobilizărilor corporale.

3. Rata imobilizărilor financiare (%) = imobilizări

financiare/total activ.

2001:2002:
Rif =0/559002 = 0%Rif = 0/1822750 =0%
Unitatea analizată nu are imobilizări financiare, adică nu a stabilit
legături şi relaţii financiare cu alte unităţi, mai ales în cadrul operaţiunilor de
creştere externă.

4. Rata activelor circulante (%) = active circulante/total activ.

2001:2002:
Rac = 540611/559002 =96,7% Rac =1600572/1822750 =87,8%
Unitatea a înregistrat o uşoară scădere a activelor circulante în
exerciţiul 2002.

5. Relaţia de legătură între Rai şi Rac: Rai + Rac = 1

2001:2002:
3,3/100+96,7/100 = 1; 12,2/100+87,8/100 = 1

6. Rata stocurilor (%) = stocuri/total activ.

2001:2002:
Rs = 82006/559002 = 14,6%; Rs = 1286578/1822750 = 70,6%;
Acest rezultat indică o creştere a stocurilor în 2002 cu 56%, creştere
care se poate datora dezvoltării funcţiei de producţie, adică creşterii
productivităţii muncii.
După cum stocurile unei firme au mai multe componente,în
continuare, se calculează Rm, Rpf, Rmf şi Rpc fiind componentele Rs.

7. Rata materialelor, mat. Prime (%) = materii prime/active

circulante.

2001:2002:
Rm = 71647/540611 = 13,3%; Rm = 144412/1600572 =9,0%

8. Rata producţiei finite (%) = producţia finită activ circulante.

2001:2002:
 Rpf =2956/540611 =0,5%; Rpf =590/1600572 =0,04%;

9. Rata mărfurilor (%) = mărfuri/activ circulant.

2001:2002:
Rmf = 0/540611 = 0%; Rmf = 0/1600572 = 0%;

10. Rata producţiei în curs (%) = producţia în curs de

execuţie/active circulante.

2001:2002:
Rpc = 6748/540611 = 1,3%; Rpc =1136047/1600572 = 80%;

Calculele efectuate arată că ponderea cea mai mare în stocurile

unităţii date, la sfârşitul anului 2002 o deţine producţia în curs de execuţie
datorită ciclului lung de fabricaţie urmată de volumul de stocuri de materii
prime în valoare de doar 9%.
La sfârşitul anului 2001 unitatea dispune de o cantitate mică de
active circulante, ponderea cea mai mare fiind deţinută de stocul de materii
prime, materiale, materiale consumabile, etc.

11. Rata creanţelor comerciale (%) = creanţe/total activ.

2001:2002:
Rcc = (411175+37738)/559002 = 80,3%; Rcc = 276621/1822750 =
15,2%;

Întreprinderea în anul 2001 are o Rcc =80,3%- adică unitatea a

înregistrat un număr mare de creanţe asupra clienţilor săi datorită faptului nu
îşi vinde mărfurile cu amănuntul ci prin intermediarii altor unităţi. Însă în
anul 2002 se înregistrează o ameliorare a acestei situaţii prin îmbunătăţirea
relaţiilor directe cu publicul şi potenţialii clienţi, Rcc micşorându-se cu
65,1%.
 12. Rata disponibilităţilor şi plasamentelor (%) = (disponibilităţi
+ plasamente )/total activ.

2001:2002:
Rdp = (2416+1264+100)/559002=0,7%;
Rdp = (6417+223+1782+28951)/1822750=2,1%;

ANALIZA RATELOR DE SRUCTURĂ PENTRU

PASIVUL BILANŢULUI

Ratele de structură ale pasivului bilanţului permit aprecierea politicii

financiare a firmei şi pun în evidenţă aspecte privind stabilitatea şi
autonomia acesteia.

Rata stabilităţii financiare (%) = capital permanent/total pasiv.

sau:
Rata stabilităţii financiare (%) = 1 - datorii pe termen scurt/total
pasiv.

2001:2002:
Rsf = -69515/559002 =-12,4% Rsf =30000/1822750 = 1,6%;
Rsf = 1-628517/559002 =-12,4%; Rsf= 1-1792750/1822750=1,6%;

Valorile calculate arată o pondere foarte mică a capitalurilor

permanente în totalul pasivului,dar totuşi firma are o autonomie pe termen
lung în ceea ce priveşte creditele bancare pe o perioadă mai mare de un an.

Rata autonomiei financiare globale (%) = cap. propriu/total

pasiv.

2001 : 2002:
Rafg = -69515/559002 =-12,4%Rafg =30000/1822750 = 1,6%
 Întreprinderea analizată are o situaţie proastă în ceea ce priveşte
autonomia sa financiară, deoarece se recomandă ca Rafg>=3%.

Rata autonomiei financiare la termen (%) = cap. Propriu/cap.

Permanent.

2001:2002:
Raft =-69515/(-69515) =1; Raft =30000/30000 =1;
În cazul firmei analizate capitalul propriu = capital permanent,adică
unitatea nu are datorii pe termen lung sau n-a putut să obţină credite de la
băncile comerciale datorită situaţiei în care se află.

Rata îndatorării (%) = datorii pe termen lung/capital

permanent.

2001:2002:
Rî =0/(-69515) = 0% ;Rî =0/30000 = 0%;
Rezultatele obţinute demonstrează, încă o dată, că firma analizată nu
are obligaţii financiare pe termen lung faţă de alte persoane juridice.

DIAGNOSTICUL RENTABILITĂŢII
ÎNTREPRINDERII

Rentabilitatea reprezintă o dimensiune importantă a unui bilanţ

diagnostic financiar. Sub aspect economic profitul firmei este generat de
rentabilitatea tuturor investiţiilor efectuate.
Diagnosticul se realizează prin intermediul a două categorii de rate:
1. rata rentabilităţii economice - care măsoară eficienţa mijloacelor
economice şi financiare alocate de întreprindere.
2. rata rentabilităţii financiare - care măsoară randamentul
capitalurilor proprii, respectiv a plasamentelor financiare pe care acţionarii
le-au efectuat atunci când au cumpărat acţiunile întreprinderii în cauză.
 Ratele de rentabilitate economică

Rata economică netă (%) = profit de exploatare/capitaluri

investite.
Cap. Investite = active fixe +disponibilităţi + NFR.

2001:
cap. Investit =22047 + 2416+ 1264 + 100+(-91686) =
= -65.859 mii lei <0
Ren = 15854/(-65859) = -24,1%;
2002:
cap. Investit =229697+6417+223+1782+28951+(-229551) =
= 37.519 mii lei >0
Ren = 258036/37519 = 687,8%;

Rata economică brută (%) = EBE/cap. Investite.

2001:
Reb = 26307/(-65859) = -40,1%;
2002:
Reb = 406619/37519 =1083,8 %;
Calculele făcute arată că în 2001 firma nu era una rentabilă din punct
de vedere economic, pe când în 2002 aceasta a înregistrat niveluri de
rentabilitate foarte mari prin efectuarea de investiţii profitabile.

Rata rentabilităţii financiare (%) =profit net/capital propriu.

2001:
Rf =-45369/(-69515) =65,3%;
2002:
Rf = 145295/30000 = 484,3%;
Conform rezultatelor de mai sus rezultă că întreprinderea a
înregistrat un nivel de rentabilitate destul de mare în ceea ce priveşte
plasamentele financiare pe care acţionarii le-au efectuat în momentul
cumpărării de acţiuni .

Ratele de rentabilitate se pot descompune în 2-3rate,de exemplu :

# R ec. = Rde structură* Rde rotaţie a cap. permanent.

Rec = EBE/cap. Investit =(EBE/CA)*(CA/cap. Investit).
EBE/CA – este un factor cantitativ care exprimă o marjă de
acumulare;
CA/cap. Investit – este un factor calitativ care exprimă eficienţa
folosirii capitalurilor în activitatea de investiţie;

2001:
Rec = (26307/816050)*(816050/(-65589)) =
= 0,032*(-12,44)*100 = -40,1%
2002:
Rec = (406619/7022654)*(7022654/37519) =
= 0,0579*187,176*100 = 1083,8%;

Calculele rezultate arată că:

În anul 2001 - firma a gestionat neeficient capitalurile sale în
activitatea de investiţie şi a avut a marjă foarte mică de acumulare, respectiv
capitalurile consumate;
În anul 2002 unitatea a folosit la o eficienţă maximă capitalurile sale
în ceea ce priveşte activitatea de investiţie, având totuşi o marjă mică de
acumulare.

#Rec = (EBE/Valoarea adăugată) * (Val. adaug./Active fixe) *

(Active fixe/Cap. Investite).
unde:
EBE/Valoarea adăugată – rata marjei asupra valorii adăugate;
Valoarea adăugată/Active fixe – productivitatea activelor fixe;
Active fixe/Capitaluri investite – coeficientul de investiţii strategice;
 2001:
Rec=(26307/227622)*(227622/22047)*(22047/(-
65589))==0,116*10,324*(-0,336)*100
Rec = -40,1%;
2002:
Rec=(406619/1569722)*(1569722/229697)*(229697/37519)=
=0,259*6,834*6,122*100
Rec = 1083,8%;
Conform calculelor făcute se pot trage următoarele concluzii :
2001: problema unităţii o constituie ineficienţa acţiunilor sale în
activitatea de investiţie,după cum confirmă şi rezultatul obţinut anterior. În
acelaşi timp firma a înregistrat o productivitate a activelor sale fixe;
2002: creşterea accentuată a rentabilităţii se datorează, în special,
unor investiţii profitabile pe când productivitatea activelor fixe ale firmei a
scăzut cu 3,5% faţă de valoarea din anul precedent.

#Rfin(%) = Profit net/Cap. propriu = (Profit net/CA) *

(CA/Capital propriu).
unde:
Profit net/CA = rata marjei nete;
CA/Capital propriu = rotaţia capitalului propriu prin cifra de afaceri;

2001:
Rfin = ((-45369)/816050)*(816050/(-69515)) =
= -0,0556*(-11,74)*100 = 65,3%;
2002:
Rfin = (145295/7022654)*(7022654/30000) =
= 0,0207*234,0885*100 = 484,3% ;
Rezultatele obţinute pot fi interpretate astfel:
2001: - se înregistrează valori negative ale marjei nete şi rotaţiei
capitalului propriu,acesta din urmă având o valoare foarte mică datorită
randamentului scăzut al capitalului.
 2002: - există o rată foarte mică a marjei nete,chiar mai mică decât
cea din 2001, pe când rotaţia capitalurilor propriu prin CA înregistrează o
valoare foarte mare.

# Rfin (%) = Profit net/Cap Propriu = (Profit net/CA) *

(CA/Cap Investite) * (cap inv./cap pr).
unde:
Profit net/CA - rata marjei nete;
CA/Capitaluri investite – rotaţia capitalurilor investite;
Cap. Investite/Cap. Proprii – exprimă sructura capitalului;

2001:
Rfin=((-45369)/816050)*(816050/(-65589))*((-65589)/(-69515))=-
0,055*(-12,44)*0,943*
Rfin = 65,3%;
2002:
Rfin =(145295/7022654)*(7022654/37519)*(37519/30000)=
= 0,0207*187,18*1,251*100
Rfin = 484,3%;
Analizând rezultatele de mai sus se afirmă concluziile trase mai sus,
şi anume:
2001: - problema firmei constă în efectuarea unor investiţii
ineficiente cu atât mai mult cu cât valoarea capitalurilor investite este
aproape egală cu cea a capitalurilor proprii.
2002: - creşterea rentabilităţii se datorează unor investiţii profitabile;
valoarea capitalurilor investite a crescut şi chiar a depăşit-o pe cea a
capitalurilor proprii.
În concluzie, se poate spune că firma „ALTGEN S.A.” în 2001 a
avut o situaţie prefalimentară înregistrând aproape toţi indicatorii în valoare
negativă. Totuşi, în exerciţiul financiar 2002 unitatea s-a redresat din punct
de vedere economic şi financiar înregistrând rezultate, se poate spune,
excepţionale în diagnosticarea rentabilităţii sale, luând în calcul situaţia din
exerciţiul anterior.