POLITICI DE SECURITATE ENERGETICĂ

Masterand: Radu MOINESCU

INTRODUCERE

Componentă ideologică a bipolarităţii, cu toată infrastructura sa, inclusiv cea

militară, securitatea energetică a dominat confruntarea în perioada războiului rece.
Dominaţia sa a fost atât de eclatantă încât a acoperit mobilul mult mai profund al
confruntării, de aceea amintit cu circumspecţie în declaraţiile politice, dar urmărit cu
consecvenţă în geopolitică, cel al deţinerii şi accesului la resurse. Interdependenţele
dintre resurse, dezvoltare, prosperitate şi putere au fost demult decodificate şi au
modelat în bună măsură evoluţia politică a lumii. Odată cu revoluţia industrială însă,
percepţia faptului că resursele, îndeosebi cele naturale, se găsesc acolo unde „nu
trebuie” şi în posesia „celor care nu le merită” a apărut îndeosebi în zonele unde erau
vitale. Percepţia s-a acutizat pe măsura aşezării geografiei politice a lumii în cadrul
unor graniţe mai mult ori mai puţin recunoscute, dar trasate, a căror nerespectare
provoacă reacţii ce depăşesc cu mult stricta relaţie dintre doi actori politici. Resursele
energetice de astăzi au contat puţin în procesul delimitărilor din secolul XIX, de
exemplu, astfel că, atunci când au apărut ca problemă, lucrurile erau deja complicate.
De aceea, petrolul, ca sursă energetică mondială dominantă a secolului al XX-lea, nu
a fost străin de ultimul război mondial şi nu poate fi eliminat din motivaţiile unor
conflicte distrugătoare şi astăzi, precum cele din Golf, Angola, Cecenia etc.
Economia mondială depinde încă de petrol ca resursă centrală de energie, chiar dacă
au apărut şi altele cum ar fi energia nucleară sau gazele naturale. Acestea din urmă au
fost descoperite aproximativ în aceleaşi zone unde se află câmpurile petroliere, deci
necesită aceleaşi căi de acces, dar şi ele constituie o resursă epuizabilă. Este un motiv
suficient ca această perspectivă să reactualizeze, din când în când, discuţiile asupra
limitelor dezvoltării. Oricum, păstrând încrederea în capacitatea oamenilor de a găsi
mereu resursele necesare dezvoltării, inclusiv a surselor alternative de energie, nu pot
rămâne neobservate jocurile politice şi militare în jurul celor existente care vor
asigura mare parte din necesarul de energie în viitorul apropiat.
Din punct de vedere al securităţii economice, anul 2008 a marcat intrarea într-o
nouă criză a principalelor economii ale lumii, reflectată în indicatorii economico-
financiari care s-au acutizat în ultima perioadă. S-a accentuat, totodată, competiţia
economică dintre SUA şi Uniunea Europeană, fenomen demonstrat de evoluţia
raporturilor dintre euro şi dolar, iar Federaţia Rusă se impune din ce în ce mai mult pe
piaţa energetică. Probabilitate a propagării efectelor generate de această competiţie în
zonele limitrofe este ridicată. Actuala criză economică a adâncit decalajele între
principalele economii ale lumii şi marea majoritate a celorlalte, ceea ce determină
perpetuarea riscurilor provocate de asemenea realităţi, cu efecte directe asupra
stabilităţii, unde resursele energetice îşi demonstrează din nou rolul de stabilizator
economic, iar petrolul pe acela de armă.
1
 În majoritatea statelor care au trecut de la economia centralizată, planificată la
economia de piaţă aceasta a adus venituri importante din privatizare şi a devenit tot
mai atractivă pentru investitori. Combinate cu măsurile anticorupţie, de control a
oligarhiilor şi protecţie socială, începuturile ieşirii din criza economică oferă sprijin
consistent modelului politic amintit, care va deveni un argument major, de
necontestat, în dialogul dintre state.
Creşterea numărului populaţiei pe glob şi dezvoltarea economică pe care şi-o
propun toate statele lumii sunt inevitabil însoţite de creşterea consumului unor resurse
energetice tot mai limitate. Dispariţia bipolarităţii a înlăturat un motiv redus la câţiva
actori ai confruntării, descoperind straturi mult mai profunde ale unei competiţii în
care participanţii sunt mult mai numeroşi iar motivaţia vitală, cu bătaie pe termen
îndelungat. Economiile dezvoltate depind de resursele energetice oriunde pe glob.
Pierderea accesului la acestea pot avea consecinţe distrugătoare, iată de ce o parte
însemnată a politicilor externe dar şi a celor de putere este preocupată de
accesibilitatea conductelor şi terminalelor, viitoarele trasee pentru conducte, de
parteneriate etc. Geopolitica este dominată de strategiile resurselor, îndeosebi a celor
energetice. Geopolitica îi obligă pe subiecţii săi să ia în considerare „totalitatea
preocupărilor actorilor prezenţi pe scena internaţională”, şi este permanent
„interesată de calculele unora sau altora, ... de obiectivele ce vizează cooperarea sau
destinderea relaţiilor, dar şi utilizarea forţei sau de jocurile viclene”1. Acţiunile
teroriste de la 11 septembrie 2001 au avut efecte seismice asupra geopoliticilor
energetice, mai ales asupra celor ale petrolului. Orientul Apropiat a devenit brusc o
zonă mai puţin sigură, iar marile economii au realizat că sunt prea dependente de ea.
Au trecut, deci, la acţiuni de disipare a dependenţei pe întreg globul. Ca urmare, au
dobândit rapid importanţă strategică şi alte zone, s-au declanşat alte competiţii,
interesele naţionale încep să capete altă greutate în raport cu cele ale alianţelor etc.,
confirmându-se încă o dată că în marile strategii nimic nu poate fi ignorat, cu atât mai
mult cu cât într-o perspectivă nu prea îndepărtată şi alte resurse ar putea deveni
motive pentru competiţii strategice: apa, alimentele etc.
Transformarea resurselor energetice într-o problemă de securitate, impune din
partea tuturor statelor necesitatea elaborării unor politici energetice şi strategii în
domeniu.
Privind ţara noastră, ,,Poziţia geostrategică a României va fi valorificată în
planul asigurării stabilităţii, dezvoltării economice, promovării proiectelor de
infrastructură transcontinentală, asigurării securităţii rutelor energetice şi de
transport. De asemenea, România se aliniază politicilor NATO şi UE de sprijinire a
democratizării şi oferire de asistenţă de securitate statelor din regiune. Proiectarea
stabilităţii în spaţiile adiacente Mării Negre se va realiza în congruenţă cu politicile
NATO şi UE în regiune, va beneficia de parteneriatele României cu Turcia şi Grecia
şi va fi sprijinită prin dezvoltarea relaţiilor de cooperare cu Federaţia Rusă ca actor
regional major”2.

1
Paul CLAVAL, Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea,
Editura CORINT, Bucureşti, 2001, p.10.
2
Guvernul României, Carta albă a securităţii şi apărării naţionale, Bucureşti, 2004, p.5.
2
 CAPITOLUL I
Mediul de securitate

1. Generalităţi

Situaţia internaţională cunoaşte o evoluţie rapidă, din punct de vedere

economic şi tehnico-ştiinţific unde competiţia se înteţeşte, iar cuceririle ştiinţei şi
tehnicii au contribuit în mod substanţial la dezvoltarea şi evoluţia societăţii omeneşti,
a economiei mondiale.
Sfârşitul secolului XX a fost marcat de un lung şir de evenimente care au
produs modificări profunde, pozitive unele, iar altele mai puţin bune, în toate
domeniile existenţei sociale, inclusiv în planul mediului de securitate. Aceste
modificări au dus la conturarea unor aspecte deosebite, între care, instabilitatea şi rata
mare a schimbărilor este tot mai evidentă. Tendinţele respective au determinat
modificarea arhitecturii de securitate la nivel global şi regional, precum şi trecerea la
proiectarea unor noi structuri în sistemul raporturilor internaţionale. Mediul de
securitate al sfârşitului de secol a coincis cu apariţia şi ulterior evoluţia unor
fenomene noi, în majoritatea cazurilor necunoscute, cunoscute foarte puţin sau
deosebit de greu de controlat, printre care scăderea drastică a resurselor naturale,
poluarea mediului înconjurător şi implicit încălzirea îngrijorătoare a climei şi altele se
accentuează din ce în ce mai tare.
Spre sfârşitul anilor şaptezeci competiţia dintre cele două sisteme, capitalist şi
comunist, suferă o schimbare spre dezavantajul celui din urmă şi, în ultimă instanţă al
URSS. Competiţia, destul de dură, a creat mari dificultăţi economice Uniunii
Sovietice şi a dus la unele dezechilibre care s-au soldat cu mari costuri ce au grăbit
falimentul URSS.
Începutul secolului XXI s-a dovedit la fel de surprinzător. Deşi multe naţiuni
ale lumii îmbrăţişează valorile democraţiei reprezentative şi ale economiei de piaţă
creând noi oportunităţi pentru realizarea unor relaţii internaţionale durabile, există
totuşi, multe provocări la adresa securităţii atât la nivel naţional şi regional, cât şi la
nivel global. Chiar dacă foştii adversari de la începutul „războiului rece” sunt în
prezent parteneri în probleme de securitate, tensiunile economice şi cele de mediu,
printre altele, continuă să cauzeze instabilitate.
Se vorbeşte astăzi tot mai obsesiv despre noua ordine mondială, globalizare şi
antiglobalizare, războiul asimetric al teroriştilor declanşat împotriva intereselor celor
mari ca singura formă de existenţă, ori doctrina loviturilor preventive ca singura
formă de a-i pedepsi pe cei care îndrăznesc să apeleze la crima contra umanităţii
(terorism). Adevărata miză a conflictelor dintre marii actori este reprezentată de
rezervele de hidrocarburi, iar încrâncenările disputelor pot duce la utilizarea armelor
nucleare. Dacă în perioada războiului rece conflictul nuclear a putut fi evitat, ambii
protagonişti, SUA şi URSS, au conştientizat că miza ideologică (disputa între
capitalism şi comunism) nu merită riscul distrugerii omenirii, actuala cauză a
conflictelor (stăpânirea regiunilor bogate în rezerve energetice) nu oferă nici un fel de
garanţii că umanitatea va fi ferită de dezastrul unei confruntări nucleare, cunoscut

3
fiind faptul că tot mai multe state au acces la programe nucleare, care în multe cazuri
nu sunt destinate scopurilor paşnice.
Dar securitatea globală, adică pacea şi prosperitatea naţiunilor instaurate printr-
un sistem instituţional şi legislativ unanim acceptat şi respectat, este ameninţată de un
alt mare pericol aflat în directă conexiune cu rezervele de petrol şi gaze: exploatarea
iraţională a acestor rezerve, eliminarea în atmosferă a reziduurilor, ceea ce creează
efectul de seră, încălzirea climei. Aceste ameninţări şi riscuri de natură ecologică, au
atras atenţia experţilor în domeniu asupra consecinţelor cum ar fi: topirea calotei
glaciale, modificarea anotimpurilor, mari dezastre naturale urmate de migraţii de
populaţie. Omul, ca fiinţă superioară, înzestrat cu inteligenţă şi raţiune riscă să fie
redus la stadiul în care insectele animalice vor face legea. De aceea între securitatea
energetică şi cea ecologică există o strânsă corelaţie, specialiştii din domeniu
abordându-le concomitent.
La nivel de experţi se apreciază că printre actorii globali şi tendinţele care vor
modela omenirea în următorii ani se numără resursele naturale, mediul înconjurător şi
economia globală. Aceştia, coroboraţi cu alte provocări ce se manifestă pe plan
mondial (creşterea numărului populaţiei globului, resursele naturale şi energetice,
mediul înconjurător, apariţia unor noi maladii, lupta pentru extinderea sferelor de
influenţă etc.), vor avea consecinţe mari asupra mediului mondial de securitate.
Având în vedere că omenirea trăieşte o viaţa trepidantă, plină de neprevăzut, se
poate spune că resursele naturale şi mediul înconjurător au un rol important în
menţinerea unui echilibru global de securitate.
Mediul internaţional de securitate a suferit în ultima perioadă modificări
semnificative.
În prezent, securitatea zonală, regională şi cea mondială este influenţată de
câteva evenimente incidentale cu potenţial mare de reacţie, astfel:
- mişcările de protest cu caracter profund social din Franţa, ce au avut loc în
anul 2007, relevă deficienţe ale modelului democratic francez atât la nivelul
absorbţiei populaţiilor fără origine indigenă şi la cel al aparentului eşec al guvernării
liberale franceze, ce riscă întoarcerea la modelele controversate, socialiste;
- declanşarea crizelor energetice ruso-ucrainene, în special cele din anul 2006
şi anul 2008, denumite sugestiv de unii geopoliticieni „războiul gazelor”, au creat
grave disfuncţionalităţi şi a afectat în mod semnificativ atât securitatea energetică
regională cât şi configuraţia politică regională;
- prelungirea conflictelor din Afganistan şi Irak, cu toate eforturile comunităţii
internaţionale, peste prevederile planificatorilor NATO, concluzia finală fiind aceea
că acestea nu se pot rezolva exclusiv pe cale militară, ci în mod deosebit pe cale
civilă.
Creşterea securităţii şi stabilităţii zonale, regionale şi în lume este posibilă prin
iniţierea diferitelor programe, parteneriate şi iniţiative care să contribuie la
consolidare echilibrului strategic încă fragil al acestor spaţii, nu lipsite de mari
probleme ce ţin de fizionomia unui mediu de securitate în plan economic, politic,
social şi chiar militar în construcţie dinamică. Dintre cele mai importante probleme
situaţia economică şi financiară precară a ţărilor fostului spaţiu sovietic, a celor care
fac parte din coridorul islamic şi a celor situate în zone de falie, ocupă un loc aparte.

4
 2. Evoluţii pentru viitorul apropiat

Prognoze realiste asupra corelaţiei resurse energetice – dezvoltare durabilă, cu

accent pe situaţia României, nu se pot elabora fără raportarea la principalele scenarii
regionale şi globale.
Un scenariu catastrofic susţine că omenirea se îndreaptă spre o competiţie dură
pentru resurse a marilor state şi grupărilor de state. Acest scenariu ia în calcul:
extinderea controlului şi influenţei SUA şi UE, după 1990, în Europa de Est, Balcani,
Marea Neagră, Orientul Apropiat şi Mijlociu, Africa etc.; coagularea, în replică, a
grupului reprezentat de Organizaţia de Cooperare de la Shanghai (Federaţia Rusă,
China, republicile din Asia Centrală sprijinite mai mult sau mai puţin de Iran şi
India); refacerea economică şi militară relativă a Federaţiei Ruse şi ambiţia sa de a
controla spaţiul CSI, resursele energetice din Asia Centrală şi aprovizionarea Europei
cu petrol şi gaze naturale; ascensiunea fulminantă a Chinei în Asia de Est, Sud-Est,
Centrală şi de Sud, fapt ce ar ameninţa direct Japonia, India, Indonezia, Vietnamul,
Federaţia Rusă etc. Pe termen scurt şi mediu o ciocnire militară între aceste grupări
nu pare posibilă. Există, însă, posibilitatea să se întrebuinţeze strategia de confruntare
specifică Războiului Rece, şi anume competiţia tehnologică, financiară, economică şi
politică, net avantajoasă pentru SUA şi UE.
Într-un astfel de scenariu, de competiţie tot mai intensă între blocuri
economico-politice, autorităţile române s-ar confrunta cu probleme extrem de
serioase. România s-ar plasa în prima linie a frontului confruntării, fiind situată în
proximitatea imediată a Federaţiei Ruse şi CSI. Resursele sale energetice s-ar epuiza
mult mai repede, iar dependenţa faţă de aliaţi s-ar accentua la maximum. Bucureştii
ar fi nevoit să impulsioneze construcţia de centrale nucleare (cu riscurile de rigoare),
de hidrocentrale şi să achiziţioneze noi tehnologii foarte scumpe de valorificare a
cărbunelui sau hidrogenului. Concomitent, economia ar trebui, după depăşirea crizei
economico- financiare actuale, să atingă în doar câţiva ani cote europene în domeniul
productivităţii muncii şi competitivităţii pentru a exporta produse industriale şi
servicii necesare importului de materii prime energetice (după ultimele estimări
ieşirea din recesiune ar putea avea loc în 4-5 ani). Totodată, scenariul revenirii la un
„război rece” între Vest şi Est, ar afecta într-o măsură majoră interesele politice ale
României în Europa de Est, în primul rând în Republica Moldova şi Caucazul de Sud.
În special o relaţie de adversitate faţă de Federaţia Rusă ar dăuna grav intereselor
politice, culturale şi comerciale româneşti. După ultimele date (Forumul Economic
Rusia-UE desfăşurat la Bucureşti în luna mai 2009) relaţia româno-rusă tinde să se
relaxeze, România şi Federaţia Rusă ajungând la o înţelegere în domeniul energetic
relansându-se colaborarea dintre ROMGAZ şi GAZPROM.
Consultările dintre europeni şi ruşi, inaugurate în octombrie 2007 şi continuate
la recentul Forum de la Bucureşti, fac să se întrevadă că părţile nu doresc declanşarea
unei noi competiţii Est-Vest. Dimpotrivă, s-ar viza o relansare a cooperării
economice. Până acum, ambele părţi şi-au etalat avantajele şi dezavantajele, şi-au
experimentat anumite modalităţi de acţiune etc. Experţii consideră că economiile din
Uniunea Europeană şi Federaţia Rusă sunt oricum complementare şi, pe undeva,
interdependente. Ar urma ca UE şi Federaţia Rusă să elaboreze un set de norme
comune care să reglementeze schimburile de activităţi, investiţiile, drepturile de
5
proprietate etc. Mutarea accentului relaţiilor dintre UE şi Federaţia Rusă de la
ciocnirile politico-propagandistice, la cooperarea economică, la un parteneriat
strategic şi energetic solid poate fi scenariul următoarelor decenii în spaţiul geopolitic
din care face parte şi România. Aplicarea acestui scenariu ar reprezenta o şansă clară
pentru dezvoltarea durabilă a ţării şi pentru programul energeticii. S-ar asigura
resurse absolut necesare, în condiţii de securitate energetică, şi s-ar deschide
României pieţe mai puţin abordate până astăzi.
Globalizarea economică, politică şi culturală, care a stimulat în mod direct
competiţia pentru resurse, pune într-o nouă lumină şi raporturile dintre stat,
economie, pieţe regionale şi internaţionale. În Uniunea Europeană se disting tendinţe
de normare a unei pieţe energetice unice – bazată pe o strategie şi o politică
energetică comună – şi de menţinere a prerogativelor statelor membre asupra
problemelor energetice (statele membre UE controlează încă subsolurile lor). Cele
mai puternice ţări (Germania, Franţa, Italia) au companii energetice redutabile, cu
participare de stat. În ipoteza unei competiţii dure pentru resurse pe piaţa globală şi a
transformării Uniunii în suprastat federal, s-ar putea ajunge la controlul comunitar
asupra resurselor, inclusiv energetice. Un asemenea moment previzibil ar trebui să
găsească România în poziţia de deţinătoare a unei industrii energetice puternice, care
să justifice folosirea eficientă a resurselor de profil pe piaţa locală. De altfel,
dezvoltarea unei puteri energetice respectabile i-ar asigura României şi un loc
superior în ierarhia statelor UE. Proiectele guvernamentale anunţate încă din toamna
lui 2007 se înscriu în această orientare strategică.
Factorii de decizie de la Bucureşti au posibilitatea să obţină o poziţionare
favorabilă a României în sistemul politicii energetice europene.
Avantajele geostrategice ale ţării, resursele naturale şi capacităţile de producţie
de care dispune, experienţa de decenii (mai ales în domeniul petrochimiei), calitatea
şi costurile forţei de muncă locale etc. sunt argumente solide pe care guvernanţii
români le pot folosi în negocierile inter-europene. Totodată, situarea ţării în
vecinătatea rezervoarelor de hidrocarburi din zona Caucaz-Caspica şi din spaţiul
Orientului Apropiat şi Mijlociu favorizează susţinerea proiectelor energetice
româneşti în plan european. Unele iniţiative în acest sens s-au materializat, dar
trebuie să remarcăm faptul că „diplomaţia energetică” a României se află încă la
debutul său în cadrul Uniunii Europene.
Devine clar că, în condiţiile date, securitatea energetică a României nu mai
depinde doar de resursele proprii, de potenţialul ei economic sau de puterea ei
naţională. Este evident că scopurile şi obiectivele acestei securităţi trebuie negociate
la Bruxelles, cu cele mai importante companii străine din energetică, cu producătorii
şi consumatorii sociali, cu partenerii sociali din economie. Prin urmare, mult dorita
independenţă energetică poate fi obţinută preponderent în cadrul interdependenţelor
energetice europene.

6
 CAPITOLUL II
Definirea, necesitatea elaborării, structura
şi conţinutul politicii de securitate energetică

1. Generalităţi

Lumea pe care o trăim, o lume interdependentă, este din ce în ce mai complexă

şi adesea periculoasă, faţă de care cetăţenii români devin tot mai conştienţi. Creşterea
necontrolată a consumurilor determină reducerea drastică a resurselor pe scară
planetară constituie o provocare pentru societatea noastră şi afectează sentimentul de
securitate care joacă un rol primordial în calitatea vieţii, cu consecinţe grave şi asupra
mediului ambiant. Românii înţeleg această nouă realitate. Ei ştiu că reducerea
consumurilor individuale şi cele publice, în situaţii de criză energetică, nu sunt
singurele probleme cărora ţara trebuie să le facă faţă. De asemenea, România, în
materie de securitate energetică, trebuie să facă faţă aceloraşi provocări ca şi celelalte
state ale lumii.
Pentru a răspunde acestor provocări, România duce o politică de securitate
energetică adecvată, în sensul că aceasta din urmă este concepută ca un cadru
strategic şi un plan de acţiune pentru ca guvernul să facă faţă ameninţărilor prezente
şi viitoare din acest domeniu.

2. Definirea politicii de securitate energetică

Politica de securitate energetică este cadrul în care este descris modul cum o
ţară asigură securitatea statului şi a cetăţenilor din acest punct de vedere. Aceasta se
elaborează sub forma unui document unic şi structurat, care poate fi numit plan,
strategie, concept sau doctrină.
Politica de securitate energetică se referă atât la prezent cât şi la viitor, pentru
că defineşte interesele vitale ale naţiunii şi stabileşte liniile de acţiune pentru a face
faţă nevoilor prezente şi viitoare şi a gestiona evoluţiile în domeniu. Ea cuprinde o
gamă largă de subiecte pe care le abordează, în încercarea de a defini atât riscurile şi
ameninţările interne, cât şi externe privitor la securitatea energetică a ţării. În ultimă
instanţă, politica de securitate energetică caută să reunească şi să coordoneze
contribuţiile tuturor celor responsabili în domeniul resurselor energetice, în funcţie de
interesele şi ameninţările considerate ca cele mai importante.
Definirea securităţii energetice a intrat în preocupările factorilor decizionali ai
statelor din spaţiul euroatlantic, şi nu numai, în perioada „războiului rece”, în special
după primul „şoc al petrolului”. Prin noua abordare, securitatea energetică a devenit
un concept menit să definească, să apere şi să promoveze valorile, interesele şi
necesităţile de securitate ale naţiunilor, comunităţilor sociale, statelor naţionale şi
cetăţenilor acestora, reducând impactul dependenţei de resursele energetice externe şi
asigurând, pe cât posibil, independenţa energetică a acestora. În ultimul deceniu al
sec.XX şi primul deceniu al sec.XXI, datorită schimbărilor profunde produse în plan
regional, zonal şi internaţional şi a actorilor care grevează în aceste spaţii, majoritatea

7
statelor naţionale, democratice şi-au reconsiderat doctrinele, politicile, strategiile şi
legislaţiile în materie de resurse energetice.
Politica de securitate energetică cuprinde ansamblul de concepţii, principii şi
orientări asumate, pe fundamentul cărora se stabilesc, într-un anumit context
geopolitic, modalităţile de prospectare şi exploatare geologică, orientările şi direcţiile
de acţiune în plan intern şi internaţional, precum şi utilizarea resurselor energetice
proprii pentru protejarea, apărarea şi promovarea intereselor statului.
Politica de securitate energetică a unei entităţi socio-politice este dependentă
de ideologiile şi doctrinele pe suportul cărora se construieşte sistemul şi regimul
politic. Practica demonstrează că la fiecare schimbare de administraţie, agenda
publică include ample dezbateri cu privire la opţiunile de securitate energetică ale
noii administraţii. Noua administraţie este interesată de alegerea opţiunilor, precum şi
de obţinerea garanţiilor de securitate energetică din partea partenerilor interni şi
externi din zona de interes strategic naţional.
Politica de securitate energetică se implementează prin măsuri de ordin
diplomatic, economic, juridic, informaţional, ştiinţific, ecologic etc. Acestea sunt
iniţiate şi desfăşurate de către puterile statale – legislativă, executivă etc. – în orice
situaţie s-ar afla naţiune a respectivă
Politica de securitate energetică este viabilă dacă încorporează cerinţele
politicilor instituţionale, publice şi sociale. În orice mediu de securitate, soluţiile la
problemele de interes comun sunt abordate, de regulă, în cadru naţional şi regional.
Aceasta impune statelor, forţelor politice, organizaţiilor guvernamentale, non-
guvernamentale sau civice, conducătorilor politici şi reprezentanţilor diferitelor
mişcări politice să-şi asume răspunderea directă pentru securitatea energetică
comună.

3. Necesitatea elaborării politicii de securitate energetică

Necesitatea ca un stat să-şi elaboreze o politică de securitate energetică

coerentă şi detaliată rezultă, în principal, din unele motive cum ar fi:
- să dea guvernului statului respectiv posibilitatea de a aborda toate riscurile şi
ameninţările din domeniu într-o manieră coerentă;
- să crească eficienţa sectorului de securitate energetică prin optimizarea
contribuţiilor tuturor structurilor responsabile din acest domeniu;
- să întărească încrederea şi cooperarea la nivel regional şi internaţional.
Procesul de elaborare a politicii de securitate energetică trebuie să aibă drept
premise primatul valorilor, intereselor şi necesităţilor sociale faţă de cele de grup
socio-politic.
Politica de securitate energetică trebuie definită şi întreţinută din perspectiva
necesităţilor sociale. Aceasta rezidă din faptul că procesul de construire a securităţii
în general are drept finalitate unele deziderate care privesc securitatea naţională în
general, independenţa energetică, evitarea presiunilor de ordin politic din partea unor
actori internaţionali, asigurarea dezvoltării economice a statului, a bunăstării
cetăţenilor etc.
Lumea în care trăim şi soluţiile proiectate pentru problemele sale,
demonstrează complexitatea securităţii energetice. Mediul de securitate se află într-o
8
continuă remodelare şi schimbare. Pentru provocări noi, se cer soluţii noi, care să
răspundă realităţilor. De aceea asigurarea securităţii energetică reprezintă un proces
continuu şi complex, extins asupra unui spectru larg de domenii, relaţii şi
interdependenţe, destinat promovării intereselor şi obiectivelor de securitate ale
statului, societăţii şi cetăţeanului.
În accepţia generală, mediul de securitate este definit ca un sistem şi ca orice
sistem de securitate are nevoie de echilibru funcţional şi integrativ, răspunzând
acestui postulat prin subsistemele pe care le întreţine: economic, politic, juridic-
normativ etc.
Pentru a putea acţiona potrivit intereselor de securitate, puterea politică trebuie
să decidă în cunoştinţă de cauză asupra modalităţilor de utilizare a resurselor care
asigură viabilitatea politicii de securitate energetică. Decizia este, în esenţă, un proces
raţional de alegere, dintr-un număr oarecare de posibilităţi, pe baza informaţiilor
deţinute, a unei linii de acţiune, în scopul atingerii obiectivelor stabilite. În acelaşi
timp, reprezintă materializarea cunoaşterii oportunităţilor şi posibilităţilor de acţiune.
Pentru elaborarea unei politici de securitate energetică sunt relevante: situaţia
geopolitică a zonei de interes (harta geopolitică); sistemul politic; dreptul
internaţional.
Situaţia geopolitică a zonei de interes (harta geopolitică) este modificată, de
regulă, de către marile puteri/superputeri, care construiesc o nouă ordine de
securitate, bazată pe alte principii şi interese. Ele lansează şi dezvoltă numeroase
iniţiative şi programe de care trebuie să ţină seama statele naţionale sau cele care
afectează noua ordine instituită în mediul/spaţiul/zona de interes.
Fiecare schimbare a situaţiei geopolitice a zonei de interes (hărţii geopolitice)
impune căutarea de noi formule de cooperare pentru statele naţionale, întrucât fiecare
nou „actor” poate genera stabilitate sau instabilitate în plan regional. În noul context,
statele naţionale devin conştiente că propria securitate nu poate fi disociată de cea a
vecinilor.
În noua situaţie geopolitică a zonei de interes (hartă geopolitică), statele
naţionale acţionează pentru eliminarea preventivă sau atenuarea oricăror stări de criză
energetică, care poate fi generatoare de insecuritate. Ele sunt interesate să se
integreze cât mai rapid în structurile socio-economice viabile şi să coopereze într-un
cadru propice, atât din punct de vedere economic şi politic, cât şi al satisfacerii
nevoilor de securitate energetică.
Sistemul politic este expresia raporturilor de putere din interiorul unui stat.
Acesta cuprinde relaţiile politice, instituţiile politice şi concepţiile politice, pe
fundamentul cărora se asigură organizarea şi conducerea de ansamblu a societăţii,
funcţionalitate a ei. Orice sistem politic se află în relaţie organică cu sistemele
politice specifice ariei geopolitice în care funcţionează.
Dreptul internaţional constituie baza legitimităţii exploatării resurselor
energetice ale unui stat. Însă, statele care se asociază din diferite interese geopolitice
au dificultăţi în aplicarea principiilor de drept. Statele naţionale apelează şi se sprijină
pe principiile dreptului internaţional, susţinând, de regulă, aplicarea rezoluţiilor,
deciziilor şi recomandărilor organizaţiilor internaţionale din domeniu.

9
 Deşi există încercări de a impune norme de drept internaţional, statele
naţionale nu renunţă la prevederile dreptului intern în materie de securitate
energetică.

4. Structura şi conţinutul politicii de securitate energetică

Politica de securitate energetică face obiectul unei legislaţii specifice, care

diferă de la stat la stat.
Deşi politica de securitate energetică diferă de la un stat la altul, tendinţa
generală este ca aceasta să constituie un document unic care abordează cel puţin trei
teme/aspecte/capitole fundamentale:
a) rolul statului în sistemul energetic internaţional;
b) situaţiile percepute ca favorabile sau defavorabile la nivel naţional şi
internaţional;
c) răspunderile care revin celor ce aplică politica de securitate energetică în
situaţiile menţionate.
La primul punct trebuie definită concepţia statului despre sistemul internaţional
şi despre rolul pe care statul îl joacă în acest sistem. Aceasta implică luarea în
considerare a intereselor şi valorilor acelui stat, a cetăţenilor, ca beneficiarii de drept
ai securităţii energetice.
Pentru România securitatea energetică reprezintă condiţia fundamentală a
existenţei naţiunii şi a statului român şi un obiectiv fundamental al guvernării; ea are
ca domeniu de referinţă valorile, interesele şi obiectivele naţionale. Securitatea
energetică este un drept imprescriptibil care derivă din dreptul constituţional al
statului asupra resurselor sale energetice, se înfăptuieşte în contextul construcţiei
europene, cooperării euroatlantice şi al evoluţiilor globale. ,,Bogăţiile de interes
public ale subsolului ..., apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional,
..., resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental ..., fac obiectul
exclusiv al proprietăţii publice”, iar exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu
interesul naţional, cu „refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi
menţinerea echilibrului ecologic”3 , constituie atributul exclusiv al statului român.
La al doilea punct se evaluează ameninţările şi circumstanţele favorabile
prezente şi viitoare. Teoretic, aici ar trebui incluse atât ameninţările interne cât şi cele
externe, dar, în practică, multe politici de securitate energetică se axează pe riscurile
şi ameninţările venite din afară şi evoluţiile favorabile pe plan extern. Tot aici sunt
abordate atitudinile politice şi preferinţele referitoare la partenerii internaţionali în
materie de energie, ceea ce ar putea avea ca rezultat crearea de oportunităţi de
cooperare.
La al treilea punct se stabileşte zona de responsabilitate a fiecărui actor care
aplică politica de securitate energetică. Sunt incluse aici tipul de activitate legată de
securitate şi domeniile în care fiecare este împuternicit să acţioneze.
Politica de securitate energetică este construită conform unei structuri standard,
care include iniţierea, elaborarea, reconcilierea şi aprobarea.
Revizuirea politicii de securitate energetică este aproape întotdeauna iniţiată de
executiv. În unele cazuri, legislativul sau diferite structuri permanente cu răspunderi
3
Constituţia României art.135-136.
10
în domeniul securităţii energetice pot recomanda o revizuire a politicii de securitate
energetică. Revizuirea se poate face în mod regulat, uneori chiar anual, dar poate fi şi
ocazională, în funcţie de evoluţia pieţei mondiale de energie.

5. Politica energetică a UE

În domeniul energetic, organele comunitare au adoptat încă din februarie 1962

o reglementare care stabilea principiile ce urmau să guverneze politica energetică a
Comunităţii Economice Europene/CEE, şi anume:
a) aprovizionarea ieftină cu produse energetice;
b) asigurarea aprovizionării;
c) stabilitatea aprovizionării;
d) evoluţia armonioasă a înlocuirii surselor tradiţionale de energie cu surse noi
de energie;
e) libertatea de a alege pentru consumatori a produselor neenergetice.
Criza energetică din 1973 a făcut ca aceste principii să fie inoperante, ceea ce a
determinat CEE să ia primele măsuri de urgenţă pentru a înlătura, măcar parţial
implicaţiile acesteia, şi anume:
a) crearea unui comitet interimar la nivel înalt care să coordoneze politicile
energetice naţionale ale ţărilor membre până când CEE va putea să adopte măsuri
comunitare care să preîntâmpine sau să atenueze incidenţele crizei energetice asupra
ţărilor membre;
b) coordonarea în cadrul CEE a mişcării stocurilor de materii prime energetice
pentru a satisface cu prioritate nevoile ţărilor membre cu astfel de produse;
c) impulsionarea activităţii Euratomului pe linia intensificării construcţiei de
centrale atomoelectrice în ţările membre şi pentru descoperirea de noi resurse de
energie în vederea reducerii dependenţei de petrol;
d) raţionalizarea de produse petroliere, reducerea importurilor de ţiţei şi un mai
mare accent pe consumul de cărbune energetic din producţia ţărilor membre.
Aceste măsuri au impulsionat în timp prospecţiunile din zona Mării Nordului,
chiar dacă iniţial au fost unele contradicţii între Anglia şi celelalte state membre ale
CEE, dezvoltarea surselor alternative de energie (biomasa, celule fotovoltaice,
turbine antrenate de vânt, pile de combustie etc.), creşterea eficienţei energetice şi
dezvoltarea tehnologiilor de exploatare a combustibililor solizi.
Dezmembrarea URSS şi schimbările structurale produse în fostele ţări
socialiste, a dus la extinderea CEE prin aderarea de noi membrii şi transformarea
acestei comunităţi în Uniunea Europeană, lucru ce a impus restructurarea pieţei de
resurse energetice şi luarea de noi măsuri şi iniţiative, pentru liberalizarea pieţei
energetice, în care scop a fost adoptat un nou cadru legislativ în domenii ce vizează
depozitarea, transportul, furnizarea şi distribuţia acestor resurse.
Problema energiei are o importanţă vitală, iar siguranţa aprovizionării cu petrol
şi gaze naturale constituie o prioritate absolută pentru orice economie a lumii. În
condiţiile apariţiei unor jucători noi pe piaţă care deţin rezerve energetice importante
(ţările de la Marea Caspică), marii consumatori de energie au ocazia să se reorienteze
spre aceste surse de aprovizionare. Un amănunt important constă în faptul că ţările de

11
la Marea Caspică nu sunt membre OPEC şi nu respectă strategia de reglementare a
preţului petrolului a acestei organizaţii.
Rezervele ţărilor de la Marea Caspică sunt interesante atât pentru UE, care şi-
ar putea reduce în acest fel dependenţa de importurile energetice din Rusia, cât şi
pentru alte ţări: China, SUA şi Coreea de Sud, aceasta din urmă intenţionând să
cumpere petrol din Rusia sau Kazahstan pentru a evita zona tensionată a Orientului
Mijlociu.
În privinţa securităţii energetice, evoluţiile din ultimele luni denotă necesitatea
unei coeziuni puternice a Uniunii Europene.

12
 CAPITOLUL III
Strategia energetică

1. Obiectivele strategiei energetice

Sursele energetice ocupă un loc central în avuţia unui stat constituind atât
condiţiile materiale, cât şi forţa motrice necesară pentru dezvoltarea producţiei
bunurilor materiale şi a serviciilor. Istoria modernă este, mai ales în a doua jumătate a
secolului al XX-lea, puternic marcată de sporirea considerabilă şi diversificarea
producţiei şi consumului energetic, de modificare profundă a structurii acestora.
Dezvoltarea omenirii, în special din punct de vedere economic, în timpul
secolului al XX-lea a avut ca bază exploatarea excesivă a resurselor naturale, cu
precădere a celor energetice, când s-au dezvoltat puternic „tehnologiile materio-
energofage”4 cu consum mare de resurse. Aceste tehnologii mari consumatoare de
resurse naturale, devenite şi mari producătoare de deşeuri, reziduuri şi elemente
poluante, datorită ignoranţei şi rapacităţii marilor concerne şi trusturi economice, au
condus la mari probleme privind mediul înconjurător.
O serie de factori politici şi economici care s-au manifestat cu intensitate,
îndeosebi în anii ”60 şi ”70, au zdruncinat din temelii echilibrul existent anterior între
cererea şi oferta de materii prime şi de energie pe piaţa mondială. Are loc o creştere a
preţurilor (OPEC/Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol provoacă o creştere
bruscă a preţului petrolului şi instituie un embargo petrolier faţă de statele
occidentale, consacrând petrolul ca armă energetică), îndeosebi pentru produsele
petroliere, ceea ce avea să determine un şoc energetic, „şocul petrolier”, pentru
majoritatea statelor lumii preocuparea pentru schimbarea strategiei energetice
devenind o prioritate absolută. Acum se pune cu prioritate problema economisirii
resurselor, renunţarea la industriile energofage (ex. industria oţelului) şi înlocuirea lor
cu altele noi, mai economicoase, precum şi preocuparea pentru sursele alternative de
energie.
Şocul petrolier avea să determine unele efecte pe termen scurt, mediu şi lung,
cum ar fi5:
a) efecte de tip inflaţionist – sporirea automată a costurilor de producţie şi
preţului mărfurilor şi serviciilor;
b) efecte de tip recesionist – creşterea simultană a preţurilor celorlalte resurse,
implicit scăderea cererii pentru mărfuri şi servicii;
c) efecte pe planul elasticităţii cererii de energie – raportul dintre dinamica
cererii de energie şi cea a activităţii economice;
d) efecte economice structurale – restructurarea de proporţii a economiei ţărilor
dezvoltate, în principal o diminuare a rolului industriilor energointensive;
e) efecte pe planul producţiei şi consumului de petrol – diversificarea surselor
de aprovizionare cu ţiţei şi reducerea dependenţei faţă de zona Orientului Mijlociu;
f) a contribuit la progresul politicilor şi al măsurilor de conservare a energiei, la
înlăturarea risipei şi ineficienţei energetice şi la abordări alternative.
4
Ioan BARI, Probleme globale contemporane, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pag. 295.
5
Ibidem, pag. 319.
13
 Amplificarea instabilităţii pe piaţa internaţională a petrolului, provocată de
fluctuaţiile mari ale preţului de la o etapă la alta (de la câţiva dolari barilul la peste
150 dolari barilul, la începutul anului 2009), creează fluctuaţii şi în planul cererii,
precum şi în cel politic şi economic al statelor.
„Strategia energetică ar putea fi definită ca un ansamblu de idei şi activităţi
complex care presupun iniţierea, derularea şi corelarea unor acţiuni politice,
economice, tehnice şi ecologice în vederea asigurării securităţii energetice naţionale,
a diversificării formelor de producere a energiei, a creşterii eficienţei producţiei şi a
consumului energetic, a ameliorării impactului poluant al producţiei şi consumului
de energie …”6
Obiectivele strategiei energetice cuprind:
a) asigurarea securităţii energetice pentru preîntâmpinarea unor disfuncţionali-
tăţi în condiţii de criză;
b) diversificarea surselor de aprovizionare internă şi externă – vizează o
independenţă energetică prin creşterea ponderii resurselor interne;
c) diversificarea formelor de producere a energiei – valorificarea unor resurse
regenerabile: energia solară, a apelor geotermică, eoliană;
d) creşterea eficienţei economice în producţia şi consumul de energie –
exploatarea unor resurse naturale greu accesibile; restricţiile ecologice duc la
scăderea eficienţei economice şi la investiţii suplimentare;
e) ameliorarea impactului poluant al producţiei şi al consumului de energie –
cheltuielile aferente depoluării mediului sunt ridicate şi ele pun probleme chiar şi în
ţările dezvoltate.

2. Componentele strategiei energetice

Componentele strategiei energetice sunt:

a) componenta politică – presupune crearea, dezvoltarea şi perfecţionarea unui
cadru legislativ care să stimuleze orientările stabilite prin strategia respectivă; statul
are obligaţia şi competenţa de a elabora strategii energetice, programe
macroeconomice şi de a coordona diferite programe sectoriale microeconomice (în
măsura în care componente ale energeticii sunt proprietate de stat);
b) componenta tehnologică – viabilitatea oricărei strategii energetice depinde
de capacitatea de a crea şi transpune în practică tehnologii moderne, de a folosi
tehnici avansate; strategiile energetice trebuie să determine priorităţile tehnice şi
tehnologice care să le asigure durabilitate şi viabilitate pe termen lung;
c) componenta economică şi socială – componenta economică trebuie să ia în
considerare factori şi soluţii de ameliorare a eficienţei progresului ştiinţific şi tehnic,
managementul producţiei, al consumului şi al comerţului cu energie, formarea şi
perfecţionarea forţei de muncă, schimbările structurale din structura economică;
componenta socială este foarte importantă pentru că energie constituie un bun cu
finalitate complexă şi cu un puternic impact social;
d) componenta ecologică – include standarde obligatorii pentru toate ţările
lumii referitoare la poluare; se află în strânsă legătură cu celelalte componente.

6
Ioan BARI, Probleme globale contemporane, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pag. 326.
14
 Dincolo de problematica energetică, România consideră că este datoria sa, ca şi
până acum, să susţină parcursul european şi euroatlantic al statelor din regiune care
şi-au exprimat această opţiune. La nivelul domeniilor concrete de cooperare, vom fi
în continuare implicaţi în valorificarea sinergiei Mării Negre. Parteneriatul estic va
oferi un instrument nou, pe care ne vom dori să-l sprijinim în complementaritate cu
oportunităţile oferite de celelalte iniţiative deja active.
Marile crize energetice mondiale ale anilor ”70 au fost determinate de
succesiunea unor evenimente politico-militare, iar în anul 2006, criza majoră
energetică ce a determinat evoluţia preţului petrolului de la 30 de dolari barilul (în
cursul anului 2005) la 75 de dolari barilul ( în aprilie 2006) a fost declanşată de
intervenţia militară din Irak. Ulterior acestei date preţul petrolului a fluctuat ajungând
ca la începutul anului 2009 să crească la peste 150 de dolari barilul; crize economico-
financiară declanşată în ianuarie 2009 a dus la scăderea bruscă a preţului petrolului la
40-50 de dolari barilul.
Conflictul din Georgia din luna august a anului trecut, dar şi persistenţa altor
conflicte îngheţate din Europa de Est, ne demonstrează că este nevoie de mecanisme
mai eficiente pentru gestionarea acestora şi de o mai mare solidaritate a organizaţiilor
europene şi euroatlantice care să asigure securitatea energetică, să evite folosirea
energiei ca armă sau pentru şantaj politic, aşa cum se afirmă din ce în ce mai mult în
unele din sursele mass-media internaţională.

3. Securitatea energetică

Securitatea energetică, este componenta vitală a oricărei strategii naţionale de

securitate fiind definită prin: securitatea surselor energetice; securizarea traseelor
energetice existente; identificarea unor trasee alternative de energie; identificarea
unor surse alternative de energie; protecţia mediului înconjurător.
Securitatea energetică are în mod evident unele elemente specifice, faţă de
celelalte componente ale unei strategii de securitate. Aceste elemente specifice sunt
determinate de configuraţia politico-militară regională, zonală sau globală.
În privinţa securităţii surselor energetice România trebuie să aibă în vedere
unele elemente principale (riscurile şi ameninţările) ce configurează mediul de
securitate al regiuni, în special cel al zonei extinse a Mării Negre; printre acestea
putem aminti:
a) conflictele de natură etnică şi cele de natură etnico-religioasă – de exemplu
Nagorno-Karabakh, Sudul Osetiei şi Abkhazia);
b) instabilitatea politică şi economică;
c) existenţa regimurilor opresive de tip sultaneistic şi fenomenul de radicalizare
a opoziţiei politice;
d) creşterea militantismului islamic;
e) activarea şi dezvoltarea organizaţiilor teroriste;
f) evoluţia reţelelor de trafic de droguri;
g) instituţionalizarea fenomenului de crimă organizată, ca o forţă din ce în ce
mai penetrantă în viaţa politică, socială şi economică din diferite zone;
h) dezvoltarea economiilor subterane – dezvoltare care include atât activităţi
economice ilegale cât şi activităţi care se află în aria de control a statului (sistem
15
regulator şi de taxe paralel cu cel al statului) şi care furnizează mijloace de
subzistenţă cetăţenilor;
i) prevalenţa corupţiei în sistemul de stat, în special în piramida
guvernamentală.
În acest context, promovarea valorilor democratice în diferite regiuni rămâne
singura metodă de asigurare a stabilităţii în aceste zone. Menţinerea, prin acceptarea
şantajului politic de către comunitatea statelor democratice, a staus-quo-ului în ţările
din regiunile dominate de regimuri autocratice nu pot fi o opţiune viabilă pe termen
lung, deoarece predictibilitatea acţiunilor acestor regimuri este foarte limitată. Orice
evaluări pe termen lung au un grad foarte mare de incertitudine. Menţinerea pe o
perioadă îndelungată la putere a unor astfel de regimuri nu ar face decât să
antagonizeze clasele politice şi să conducă în final la radicalizarea şi creşterea
militantismului religios.
Securizarea traseelor energetice, are în vedere măsurile ce trebuie luate pentru
contracararea şi evitarea atacurilor teroriste sau sabotajelor asupra infrastructurii
energetice. Dacă sabotajele vizează, în special, obţinerea unor ascendente economice,
sau sunt folosite ca mijloc de coerciţie politică, riscurile producerii unor atacuri
majore asupra infrastructurii energetice a crescut mult în ultimii ani. Vulnerabilitatea
rutelor de transport, respectiv atât a reţelelor de conducte cât şi a tancurilor petroliere
transportoare, fac din acestea ţinta preferată a atacurilor teroriste. Pentru România,
oleoductele şi gazoductele sunt de importanţă naţională şi trebuie să fie considerate
obiective de interes strategic. Din această perspectivă, în vederea asigurării securităţii
energetice a UE, şi implicit a României, sunt necesare câteva măsuri, astfel:
- la nivel naţional şi european, se impun atât măsuri politice care să vizeze
adoptarea unui cadru legislativ pentru înăsprire a pedepselor pentru atacurile ce
vizează infrastructura energetică, dar şi măsuri care să vizeze paza fizică a reţelelor
energetice, mecanisme şi structuri de intervenţie rapidă şi asistenţă, precum şi
regândirea sistemului energetic pe principiul minimizării efectelor, respectiv crearea
unui sistem eficient de identificare a unor trasee de redirijare alternativă care preia
fluxul energetic pe aria afectată, interconectarea sistemelor ţărilor europene, în
special UE şi crearea unui sistem eficient de avertizare, regândire a unei strategii
energetice de protecţie la nivel transatlantic;
- securizarea traseelor energetice, în afara spaţiului naţional sau european – se
impune identificarea unor strategii atât pentru traseele off-shore cât şi on-shore,
deoarece fiecare în parte prezintă anumite particularităţi; în acest context nu putem să
ignorăm conturarea unei noi strategii NATO, prin reconsiderarea misiunilor sale, şi
asumarea în acest sens a misiunii de protecţie fizică a infrastructurii energetice.
Identificarea unor trasee alternative de energie este vitală atât pentru
economia europeană cât şi pentru stabilitatea şi configuraţia politică a regiunii.
Trebuie, însă, avut în vedere rolul şi locul Federaţiei Ruse în zonă, dat fiind
acţiunile sale privind:
- promovarea unei politici în scopul adâncirii dependenţei energetice a statelor
europene faţă de resursele sale de energie;
- exercitarea unei presiuni politic asupra unor state din zonă în scopul
menţinerii lor în sfera sa de influenţă.

16
 Totodată, din calculul geopolitic nu trebuie exclusă Turcia şi pretenţiile sale de
aderare la UE.
Având în vedere cele de mai sus, este oportun în acest context proiectarea unei
alternative off-shore care să unească Georgia şi România prin Marea Neagră. O
asemenea alternativă, chiar dacă ar fi mult costisitoare, pe termen lung este mult mai
avantajoasă şi presupune şi dezvoltarea unui parteneriat strategic româno-georgian.
În privinţa securităţii energetice, evoluţiile din ultimele luni denotă necesitatea
unei coeziuni puternice a Uniunii Europene.

4. Strategia energetică a României pentru perioada 2007-2020

Pe fondul „crizei gazului” provocată de Rusia, preocupările pentru securitatea

energetică a României s-au amplificat în ultima perioadă. Cele mai cuprinzătoare
referiri la măsurile concrete de realizare a acesteia au fost elaborate în cursul anului
2007.
Garantarea securităţii naţionale, conform Strategiei de Securitate Naţională a
României (SSNR), nu poate fi realizată fără a asigura securitatea energetică a
României prin adaptarea operativă şi optimizarea structurii consumului de resurse
energetice primare şi creşterea eficienţei energetice. Aceasta trebuie să fie punerea în
aplicare a politicii energetice a executivului.
În consonanţă cu cerinţa expresă formulată în SSNR – reconfigurarea strategiei
de securitate energetică a României în consonanţă cu strategia energetică a Uniunii
Europene7 – Guvernul a pregătit un Proiect de Strategie energetică8 pentru perioada
2007-2020, discutat în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării la 25 septembrie 2007 (la
această dată se află în dezbateri noua strategie, care încă nu a fost adoptată de
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, şi care nu a fost încă dat publicităţii; datele din
lucrare corespund proiectului din 2007 publicat pe situl Ministerului Economiei). Prin
urmare, acest document a fost aliniat principalelor scopuri şi obiective energetice ale
Uniunii Europene reliefate în „Strategia Lisabona”, „Cartea Verde pentru o Strategie
Europeană pentru Energie Durabilă, Competitivă şi Sigură” şi „Noua Politică
Energetică Europeană”.
Scopul declarat al Strategiei energetice constă în asigurarea aşa-numitei
independenţe energetice, în contextul dezvoltării durabile a României şi a UE.
Strategia conferă un rol activ ţării noastre în piaţa UE, est şi sud-est
continentală. Potrivit documentului, în conformitate cu politicile energetice europene,
priorităţile României în domeniu sunt: asigurarea competitivităţii, diversificarea
surselor de aprovizionare cu resurse energetice, protecţia mediului şi asigurarea
investiţiilor pentru creşterea capacităţilor de producţie şi dezvoltare.
Strategia apreciază că sistemul energetic naţional prezintă o serie de
vulnerabilităţi (deficienţe)9, cum ar fi: instalaţii de producere, transport şi distribuţie a
energiei parţial învechite şi depăşite tehnologic, cu consumuri şi costuri de exploatare
mari; lipsa echipamentelor pentru implementarea tehnologiilor performante în
sectorul de extracţie al huilei; eficienţă energetică redusă pe lanţul producţie-
7
Preşedinţia României, Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2007, p. 18.
8
Strategia energetică a României în perioada 2007-2020, varianta din 4 septembrie 2007.
9
Ibidem, p. 27-28.
17
transport-distribuţie-consumator final etc. Mai mult, se remarcă o capacitate redusă
de cercetare-dezvoltare-diseminare în sectorul energetic şi cel minier. Multe dintre
unităţile de producere a energiei electrice nu respectă cerinţele privind protecţia
mediului din Uniunea Europeană, alinierea la aceste cerinţe necesitând fonduri
importante. Acestor vulnerabilităţi li se adaugă: lipsa unor instrumente fiscale
eficiente pentru susţinerea programelor de investiţii în eficienţa energetică, utilizarea
resurselor regenerabile şi dezvoltarea serviciilor energetice; selecţia, reţinerea şi
motivarea în condiţii de piaţă liberă a capitalului uman necesar implementării
strategiei şi operării în siguranţă a sistemului energetic naţional; modificări
semnificative ale nivelului apei în Dunăre, datorită schimbărilor climatice etc.
Industria prelucrătoare românească este susţinută de un sector energetic
dezvoltat, dar care se confruntă încă cu multe probleme funcţionale. Resursele interne
de purtători de energie asigură cea mai mare parte a consumului (petrol, gaze şi
cărbune – 54% din producţia naţională de energie, hidrocentrale – 36%, energie
nucleară – 10%), iar importurile completare constau în gaze naturale (aprox. 25-30%
din totalul consumului) şi păcură.
Prin resursele sale de petrol România este cel mai mare producător din Europa
Centrală şi de Sud-Est, dar cu toate acestea cererea internă de petrol (310 000
barili/zi, în 2001) este peste producţia internă, ceea ce impune o atenţie deosebită din
partea guvernului asupra dependenţei României de importuri. Restructurarea şi
privatizarea companiei naţionale SNP PETROM a dus la creşterea rezervelor şi
producţiei naţionale de petrol.
În contextul actualei crize economico-financiare, pentru relansarea economică
a ţării noastre cererea de energie va creştere, iar rezervele exploatabile economic de
ţiţei şi gaze naturale vor fi tot mai limitate. Deşi România îşi asigură din resurse
interne 60% din necesarul de materii prime, va spori dependenţa de importurile de
petrol şi gaze naturale. La nivel european, pot apărea efecte negative asupra
concurenţei în sectorul energetic datorită tendinţelor de concentrare din industria
energetică. Pe acest fundal, principalele opţiuni se referă la producţia de energie pe
bază de cărbune şi energia nucleară10, cauzele fiind creşterea prognozată a preţurilor
la hidrocarburi şi dependenţa de importurile de gaze naturale dintr-o singură sursă
(Federaţia Rusă).
Totuşi, se conturează şi oportunităţi11 pentru dezvoltarea energeticii, deoarece:
• România are o poziţie geografică favorabilă pentru a participa activ la
dezvoltarea proiectelor de magistrale pan-europene de petrol şi gaze naturale;
• existenţa pieţelor fizice şi financiare de energie, precum şi accesul la pieţe
regionale de energie electrică şi gaze naturale cu oportunităţi de realizare a serviciilor
de sistem la nivel regional;
• climatul investiţional este atractiv atât pentru investitorii străini, cât şi
autohtoni, inclusiv în procesul de privatizare a diferitelor companii aflate în prezent
în proprietatea statului;
• se înregistrează creşterea încrederii în funcţionarea pieţei de capital din
România, ceea ce permite listarea cu succes la Bursă a companiilor energetice;
10
În octombrie 2007 s-a dat în folosinţă cel de-al doilea reactor de la Centrala Nucleară Cernavodă, urmând ca
după 2011 să se finalizeze lucrările şi la Unităţile 3 şi 4.
11
Strategia energetică a României în perioada 2007-2020, p. 28.
18
 • liberalizarea totală a pieţelor de energie şi gaze naturale începând cu anul
2007;
• crearea de oportunităţi crescute de investiţii în domeniul eficienţei energetice
şi al resurselor energetice regenerabile neutilizate;
• accesarea Fondurilor structurale ale UE pentru proiecte în domeniul energiei;
• existenţa unui important sector hidroenergetic capabil să furnizeze volumul
necesar de servicii tehnologice de sistem;
• experienţa îndelungată şi existenţa unor infrastructuri importante pentru
exploatarea resurselor energetice primare interne bazate pe cărbune şi uraniu;
• depistarea unor noi perimetre cu rezerve considerabile de lignit şi de uraniu.
Securitatea aprovizionării, ca obiectiv central, presupune menţinerea
suveranităţii naţionale asupra resurselor primare de energie şi respectarea opţiunilor
naţionale în domeniul energiei. Se vor urmări reducerea treptată a dependenţei de
resurse energetice primare din import şi menţinerea unui echilibru între importul de
resurse şi utilizarea rezervelor naţionale pe baze economice şi comerciale. De
asemenea, se va acţiona pentru: diversificarea şi consolidarea, în cadrul stabilit la
nivel european, a relaţiilor de colaborare cu ţările producătoare de hidrocarburi,
precum şi cu cele de tranzit; diversificarea surselor de aprovizionare şi dezvoltarea
rutelor de transport; încheierea de contracte pe termen lung pentru gaze naturale din
import pentru a diminua riscurile de întrerupere a furnizării, cu respectarea regulilor
concurenţiale; stimularea investiţiilor în domeniul exploatării rezervelor de gaze
naturale, prin încurajarea identificării de noi câmpuri şi valorificarea maximă a
potenţialului; abordarea, în comun cu statele membre ale UE, a problemelor
referitoare la protecţia infrastructurii critice din sistemul energetic în lupta împotriva
terorismului; creşterea nivelului de adecvare al reţelei de transport prin dezvoltare şi
modernizare în concept de reţea inteligentă etc.
Mai mult, se va acţiona pentru liberalizarea tranzitului de energie şi asigurarea
accesului permanent la reţelele de transport. Documentul prevede, de asemenea,
participarea României la proiectele Constanţa-Trieste şi Nabucco şi interconectarea
cu sistemele energetice din ţările vecine (Ungaria, Bulgaria şi Ucraina), toate pe
fondul creşterii capacităţii de înmagazinare a gazelor naturale şi a petrolului.
Obiectivul dezvoltării durabile în energetică va impune promovarea producerii
energiei pe bază de resurse regenerabile, astfel încât consumul de energie electrică
realizat din resurse regenerabile de energie electrică să reprezinte 33% din consumul
intern brut de energie electrică al anului 2010, 35% în anul 2015 şi 38% în anul 2020.
Se va realiza stimularea investiţiilor în îmbunătăţirea eficienţei energetice pe întregul
lanţ resurse-producţietransport-distribuţie-consum. Se va promova utilizarea
biocombustibililor lichizi, biogazului şi a energiei geotermale. Reducerea impactului
negativ al sectorului energetic asupra mediului înconjurător prin utilizarea
tehnologiilor curate va reprezenta o altă prioritate.
Obiectivul ridicării nivelului de competitivitate va reclama: continuarea
dezvoltării şi perfecţionarea mecanismelor pieţelor concurenţi ale pentru energie
electrică, gaze naturale şi servicii energetice; extinderea activităţii operatorului pieţei
angro de energie electrică din România la nivel regional; participare activă la
realizarea pieţei regionale de energie (în Europa de Sud-Est) şi a pieţei unice
europene; liberalizarea în condiţii tehnice controlate de siguranţă în alimentare a
19
tranzitului de energie şi asigurarea accesului permanent şi nediscriminatoriu la
reţelele de transport şi interconexiunile internaţionale (creşterea capacităţii de
interconexiune de la circa 10% în prezent la 15-20% la orizontul anului 2020);
continuarea procesului de restructurare, creştere a profitabilităţii şi privatizării în
sectorul energetic ş.a.m.d.
Pe acest fundal al reexaminării problemelor energetice în ţară şi în UE,
autorităţile române au decis, la mijlocul anului 2007, să retragă de la privatizare
câteva companii strategice de producţie, transport şi distribuţie.
Prin aceste măsuri, s-a urmărit ca Bucureştii să nu devină total dependent de
marile companii străine în materie de energie, tendinţă remarcată şi în Germania,
Franţa, Cehia, Ungaria, Polonia etc.
Cristalizată în vara anului 2007, Strategia post-aderare a României12 la Uniunea
Europeană subliniază că, în mod natural, ţara noastră se va îndrepta spre dezvoltarea
economică durabilă, obiectiv global asumat şi de Uniunea Europeană. Drumul urmat
are nevoie de continuarea reformelor structurale cu impact asupra utilizării resurselor
naturale, în general, şi a celor energetice, în special, accentuarea măsurilor de
consumare eficientă a acestora, finanţarea proiectelor de trecere la resurse alternative
nepoluante.
În domeniul surselor de energie se va avea în vedere continuarea diversificării
mix-ului energetic, prin promovarea mai accentuată a surselor regenerabile şi
intensificarea preocupărilor pentru creşterea eficienţei energetice pe întreg lanţul
producţie-transport-distribuţie-utilizator final.
O aplicare constructivă a Tratatului Comunităţii Energetice în regiunea Europei
de Sud-Est poate să ofere o bună şansă României de a-şi întări poziţia strategică în
regiune, din perspectiva stabilităţii energetice, poziţie generatoare de resurse care să
finanţeze cercetările din domeniile resurselor alternative, conservării resurselor
clasice şi protecţiei mediului înconjurător.

5. Oleoducte şi gazoducte preconizate a tranzita România

În politica energetică şi stabilirea strategiei energetice a României un loc

important îl ocupă traseele/coridoarele energetice.
Pe plan mondial se prevăd schimbări majore ale mediului de securitate în
următorii 20 de ani. România, aflată încă într-o tranziţie prelungită, este prinsă de
jocul intereselor marilor actori internaţionali. O excludere a României din circuitul
european al rutelor energetice ar complica şi mai mult harta stabilităţii regionale.
În ultimii ani acţiunea unitară la nivel european este menită a asigura
alternativele necesare, evitând ajungerea la o criză de aprovizionare cu resurse
energetice. România a promovat această poziţie încă din anul 2005, când a evidenţiat
nevoia surselor şi rutelor alternative concrete, precum proiectul Nabucco.
În prezent, există trei proiecte pentru coridoare energetice europene care includ
România: Oleoductul Constanţa-Pancevo-Omisalj-Trieste, proiectul NABUCCO şi
cel mai nou, un proiect de construire a unui terminal de gaze lichefiate la Constanţa,
în colaborare cu Quatarul.

12
Guvernul României, Strategia post-aderare a României.
20
 Oleoductul Constanţa-Pancevo-Omisalj-Trieste, reprezintă o rută de
aprovizionare alternativă pentru Europa, cea mai directă către centrul Europei.
Proiectul este foarte dificil de realizat, mai ales că Rusia, Grecia şi Bulgaria
intenţionează să treacă la construirea unui oleoduct pe ruta Burgas-Alexandroupolis.
Proiectul NABUCCO este important pentru România ca şi pentru Europa,
reducând dependenţa faţă de gazul din Rusia. Acesta prevede construirea unui sistem
de transport al gazelor naturale care să pornească din Turcia şi să treacă în Bulgaria,
România, Ungaria şi Austria; este considerat un proiect prioritar şi de Comisia
Europei fiind destinat să transporte gazele naturale din zona Mării Caspice spre
Europa ocolind Rusia. Sursele de gaze pentru Nabucco sunt ţările caspice, precum
Azerbaidijan, Turkmenistan, Kazahstan, la care se adaugă Egiptul, Iranul şi Rusia.
Proiectul Nabucco a debutat pe 11 octombrie 2002 la Viena, când cele 5
companii implicate, TRANSGAZ, BOTAS-Turcia, OMW-Austria, MOL-Ungaria şi
BULGARGAZ-Bulgaria, au semnat un Acord de cooperare privind înfiinţarea unui
consorţiu în vederea efectuării unui studiu de fezabilitate privind crearea unei rute de
transport gaze naturale complet nouă.
Conducta va avea o lungime totală de circa 3 400 km, o capacitate de transport
de 25-31 miliarde m3/an, va costa în total aproximativ 4,4 miliarde de euro. Lucrările
pentru realizarea conductei vor începe în 2011, urmând ca, după trei ani, să fie
finalizată prima fază a construcţiei
Discuţiile privind construcţia conductei au tărăgănat din diverse motive până în
iarna anului 2009, când la Budapesta a avut loc summitul special dedicat
impulsionării proiectului la care au participat, în afară de statele furnizoare şi de
tranzit, şi oficiali politici şi din mediul de afaceri din state membre ale UE teoretic
neimplicate direct. În acest context, Comisia Europeană a fixat luna iunie 2009, ca
termen-limită pentru stabilirea cadrului legal al conductei care va aduce gaze în
Europa din zona caspică. Dacă acordul interguvernamental al ţărilor din consorţiu nu
va fi semnat până la începutul verii, termenele din proiect vor fi din nou decalate.
Strategia Uniunii Europene privind reducerea dependenţei energetice faţă de
Rusia prevede dezvoltarea energiilor neconvenţionale.
Aşa cum se cunoaşte Federaţia Rusă şi-a declarat de la început dezacordul faţă
de proiectul Nabucco, la începutul anului 2009 încheind un nou acord cu
Turkmenistanul privind construirea de către o companie rusească a unui gazoduct
prin deşertul Karakum, considerat o alternativă viabilă la proiectul european
Nabucco, dând astfel o noua lovitură acestuia.
La rândul sau, Uniunea Europeana a anunţat în primăvara acestui an reducerea
cu 50 de milioane de euro privind finanţarea proiectului de gazoduct Nabucco.
Proiectul de cooperare cu Quatar, este un proiect care presupune construcţia
unui terminal de lichefiere a gazului natural la Constanţa, proiect care până acum nu a
avut rezonanţă în rândul celorlalte state europene. Scopul său ar fi în consonanţă cu
tendinţa europeană de a identifica noi coridoare energetice care să diminueze
dependenţa de Rusia.

21
 6. Misiuni de securitate în domeniul energetic

În domeniul energetic de câţiva ani situaţia strategică se caracterizează prin:

- piaţa energiei este bulversată, parţial controlată de capitalul internaţional,
complexă şi în dificultate;
- tensiunile dintre proprietari, mandatari, producători, transportatori şi
consumatori sporesc de la o zi la alta;
- atacurile teroriste asupra infrastructurii energetice din principalele zone
petrolifere ale lumii sunt consemnate aproape cotidian şi au tendinţa de a se
amplifica;
- gestionarea situaţiei într-o oarecare măsură se constituie pentru cele mai
multe ţări în una dintre principalele preocupări economice şi de securitate;
- stabilitatea în domeniul energetic devine o problemă globală ce solicită o
abordare la nivel global şi o atenţie deosebită din partea organizaţiilor multinaţionale
de securitate.
Deşi aceste fapte sunt tot mai evidente multe ţări încă nu şi-au formulat un
punct de vedere privind rolul şi misiunile lor în raport cu această provocare
crescândă. Realizarea unui progres semnificativ în această chestiune este împiedicată
de:
- reticenţa tradiţională a statelor dezvoltate de a apela la factori de securitate
externi şi astfel de a extinde responsabilităţile NATO şi UE în acest domeniu;
- preferinţa altor state de a vedea numai în forţele economice ale pieţii
principalii garanţi ai securităţii energetice;
- reţinerea unor aliaţi în legătură cu sporirea rolului unor organizaţii europene
în securitatea energetică, care ar putea da un semnal negativ producătorilor de
energie, mai ales Rusiei, de care multe state au devenit din ce în ce mai dependente.
La trecerea dintre milenii, unele state europene s-au implicat în câteva operaţii
militare în scopul securizării accesului la energie. Aşa, bunăoară, pe timpul
conflictului dintre Irak şi Iran, aliaţii au asigurat securitatea traficului cu petrol în
Golful Persic, iar mulţi dintre aceştia au făcut parte ulterior, în 1991, din coaliţia
destinată eliberării Kuweitului.
În actualul context, deţinătorii de ţiţei şi gaze naturale şi piaţa resurselor
energetice suferă din cauza instabilităţii politice, astfel:
- state, precum Nigeria şi Irak, fiecare producând circa 2 milioane de barili
zilnic, se confruntă în prezent cu unele conflicte politico-militare destabilizatoare;
- alţi producători de energie, precum Arabia Saudită, Iran, Ciad şi Sudan se
confruntă, de asemenea, cu potenţiale stări de conflictualitate internă, iar alte aspecte
ce ţin de o posibilă reacţie individuală sau colectivă sunt şi mai evidente;
- coridoarele de transport al energiei, situate în regiuni cu turbulenţă şi
instabilitate crescândă, precum Orientul Mijlociu, Africa şi Asia Centrală, reprezintă
o provocare pentru securitatea energetică regională, zonală şi globală; acelaşi lucru
este valabil şi pentru liniile maritime şi de comunicaţii şi punctele strategice din sfera
de interes a Europei, precum Strâmtorile Bosfor, Gibraltar, Bab el-Mandeh, Hormuz
şi Canalul Suez, toate fiind confruntate cu ameninţări de natură teroristă împotriva
traficului cu tancuri petroliere (de amintit cazurile de piraterie din zona Somaliei);

22
 - în ultimele luni la toate acestea sau adăugat escaladarea tensiunii relaţiilor cu
Iranul determinată de ambiţiile nucleare ale Teheranului;
- pierderi ori lipsa de pe piaţă a câteva milioane de barili pe zi de petrol pe o
perioadă de câteva zile pot dezechilibra economia mondială;
- dacă problemele se acutizează la maxim în unele regiuni se impune o
intervenţie rapidă din partea unei forţe multinaţionale de securitate;
- statele interesate în cadrul Alianţei, UE ori într-o coaliţie ad-hoc constituită
trebuie să analizeze aceste ameninţări şi pericole, să pregătească planuri de securitate
pentru intervenţia rapidă a unor capabilităţi corespunzătoare necesare.
Concepţiile strategice ale statelor europene corelate cu cele ale NATO şi UE
trebuie să includă elemente de protecţie asupra liniilor vitale de alimentare cu
energie, care presupun prezenţa navală militară sporită pe căile maritime şi activităţi
de monitorizare în regiunile critice de tranzit al energiei. Aceste minime aspecte ar
spori securitatea energetică europeană şi ar contribui în mod activ la lupta împotriva
pirateriei, terorismului maritim şi contrabandei, deci împotriva crimei organizate
transfrontaliere.
Răufăcătorii pot trece la escaladarea acţiunilor, ceea ce ar trebui să sporească
posibilitatea de reacţie oportună şi eficienţa faţă de ameninţările de minare a
punctelor strategice. Capacităţile naţionale şi aliate de deminare credem că sunt în
prezent insuficiente, comparativ cu operaţiunile de minare pe care le-ar putea
desfăşura unii actori statali sau ostili sau grupările teroriste multinaţionale.
Privind mai profund aspectele analizate, mai ales prin prisma terorismului în
domeniul energiei, se impune sporirea securităţii elementelor esenţiale ale
infrastructurii energetice naţionale, ale NATO şi UE, existente în interior şi în afară,
ceea ce trebuie să recunoaştem reprezintă încă o misiune pentru sistemele de
securitate europene şi care va juca un rol foarte important. Aceasta, deoarece după
cum se ştie, există multe vulnerabilităţi ale sistemului energetic european (conducte,
rafinării, reactoare nucleare, infrastructura gazelor lichefiate, linii de electricitate
naţională etc.).
Deşi, în ultimii ani, au fost şi se continuă în ritm destul de mare, realizări
pentru îmbunătăţirea siguranţei infrastructurii critice din domeniul energetic,
sistemele naţionale rămân în continuare vulnerabile. O soluţie pentru a reduce
vulnerabilităţile în domeniu poate fi sporirea eforturilor de colaborare între statele
membre NATO şi UE, între acestea şi cele din afara Europei în cadrul Dialogului
Mediteranean, Iniţiativei de Cooperare de la Istambul şi Parteneriatului pentru Pace al
NATO, furnizând astfel un cadru nou de cooperare în domeniul securităţii energetice
cu deţinătorii de energie, cum sunt ţările din spaţiul caucaziano-caspic, din Asia
Centrală şi cu state de tranzit, precum Georgia, Turcia, statele balcanice etc.
Aşa se face că rolul actual al NATO şi UE trebuie să ofere şi un cadru pentru
schimbul de informaţii şi dialog în domeniul securităţii energetice între guvernele şi
structurile militare europene şi cele din afară, în vederea promovării dezbaterilor din
domeniu. Vrem nu vrem trebuie să recunoaştem că forţele militare naţionale, ale
NATO şi UE pot fi afectate de costuri ale energiei aflate la nivelul cel mai ridicat din
toate timpurile.
Cel mai concludent exemplu este războiul din Irak care a demonstrat că efortul
logistic de alimentare cu combustibil pe câmpul de luptă reprezintă o serioasă
23
vulnerabilitate pentru forţele combatante moderne şi că economia de combustibil nu
mai reprezintă o virtute, ci un imperativ operaţional pentru toate armatele. În această
privinţă se impune promovarea schimbului de informaţii între structurile militare
privind economia de combustibil, tehnologiile alternative în domeniu consumurilor şi
măsurile de eficientizare pentru reducerea costurilor de energie la nivelul armatelor
naţionale.
În noul mediu internaţional misiunile de securitate în domeniul energetic
vizează deopotrivă intervenţiile în statele deţinătoare şi producătoare de petrol şi gaze
naturale, activităţi şi acţiuni de protecţie navală în punctele de importanţă strategică
de trecere şi operaţiuni contrateroriste ferme şi decisive împotriva jihad-iştilor
petrolului, care în ansamblu doresc dezechilibrarea economiilor naţionale, regionale
şi chiar a celei mondiale prin sabotarea la scară largă a alimentării cu energie. Toate
aceste probleme, cu care se confruntă sistemele energetice, nu sunt trecătoare, iar alte
provocări în domeniul securităţii energetice care apar vor creşte şi mai mult
complexitatea strategică a domeniului de-a lungul timpului.
În anii următori, cele mai probabile surse ale conflictelor armate în teatrul de
operaţii din Europa şi din regiunile vecine vor fi lipsa energiei şi manipularea
accesului şi continuităţii la sursele autentice. În acest sens este bine să avem în vedere
faptul că statele membre NATO, UE ori partenere se vor implica din ce în ce mai
mult în mod direct sau indirect în misiuni pentru ori asociate cu securitatea
energetică.
Dacă securitatea energetică reprezintă într-adevăr un subiect relevant atunci se
poate crede că Alianţa o să treacă de la retorică la acţiune, valorificând în primul rând
rezultatele transformării structurale şi operaţionale prin utilizarea celor mai
importante instrumente de care dispune: capabilităţile maritime, aeriene, terestre, ale
Forţei de desfăşurare rapidă şi din domeniul informaţiilor.
Concluzionând la acest punct, trebuie să recunoaştem cu toţii faptul că
securitatea energetică este şi va fi mult mai vitală pentru toată lumea şi va fi de o
evidenţă clară. Însă a şti cu precizie cine, când, cu ce vor îndeplini misiunile rămâne
o sarcină mult mai dificilă, dar care cere o rezolvare grabnică.

24
 CAPITOLUL IV
Exploatarea resurselor energetice
şi influenţa acesteia asupra mediului ambiant

Intervenţia omului asupra naturii a ajuns la un punct în care este din ce în ce

mai posibil ca să fie generate probleme care pot fi tot mai puţin anticipate.
Pe măsură ce populaţia umană creşte, numărul de specii cu care împărţim
planeta scade, iar ecosistemul începe să decadă, existând riscul ajungeri într-o stare
dezastruoasă pentru fiinţa umană. În scopul evitării ajungerii la un colaps de sistem
este necesară promovarea unei noi etici pentru managementul relaţiilor umane cu
mediul, pe baze cel puţin a trei principii de bază:
a) natura este un sistem de o complexitate impenetrabilă – erorile în relaţia cu
natura trebuie rapid acţionat asupra lor, în direcţia diminuării efectelor negative sau
eliminării lor;
b) natura nu oferă cantităţi nelimitate/inepuizabile – exploatarea resurselor
necesită raţionalizare, limitări şi constrângeri;
c) natura nu are opţiunea de a reveni – refacerea sistemului este foarte
anevoioasă, necesită perioade extrem de mari pentru o ipotetică restabilire la starea
iniţială.
La început de secol XXI, câteva tendinţe legate de mediu modelează viitorul
civilizaţiei: creşterea populaţiei, creşterea temperaturii, scăderea resurselor de apă
potabilă, micşorarea suprafeţei de teren agricol pe locuitor, decăderea industriei
pescuitului, scăderea suprafeţelor de pădure şi dispariţia unor specii de animale şi
plante. Populaţia continuă să crească, dar sistemele naturale ale pământului nu se
dezvoltă. Cantitatea de apă potabilă produsă prin circulaţia hidrologică este aproape
aceiaşi astăzi ca în urmă cu 50-60 de ani. Pe măsură ce populaţia creşte, repartiţia pe
locuitor a resurselor naturale este în continuă scădere, ceea ce ameninţă nu numai
calitatea vieţii, dar, în anumite situaţii, supravieţuirea însăşi.
O problemă de mediu ce afectează întreaga lume este creşterea temperaturii,
care are drept cauză principală fenomenele de poluare, ca rezultat al creşterii
concentraţiei atmosferice de noxe, urmare a revoluţiei tehnicoştiinţifice.
Securitatea mediului este un concept folosit pentru a puncta relaţia dintre
condiţiile de mediu şi interesele de securitate. Securitatea mediului este un factor de
control al stabilităţii socio-politice, în sensul distribuirii resurselor naturale. Deşi
există un spectru extrem de larg al factorilor ce se combină în relaţia umanitate-mediu
este important de precizat că stabilitate a socială, economică şi politică sunt
influenţate în mod direct de starea mediului.
Caracterul transfrontalier al poluării, care reprezintă una dintre cele mai actule
surse de instabilitate, impune necesitatea respectării principiilor de drept internaţional
statuate. În caz contrar, aceasta poate de genera în conflict.
Date fiind efectele directe şi indirecte ale diferitelor transformări de mediu, cu
cauze naturale, sau din cauza intervenţiei umane, impun tratarea acestui subiect în
politicile de securitate adoptate pe viitor la nivel regional şi global. Implementarea şi
dezvoltarea acestora trebuie să asigure speranţa că naţiunile îşi vor asocia eforturile
înainte ca Terra să devină o planetă nelocuibilă.
25
 CONCLUZIE

Vremurile când România era mare exportator de petrol beneficiind de

avantajele acestui statut au devenit demult istorie. Astăzi ţara noastră îşi asigură abia
60% din consum cu producţia proprie, în condiţiile în care multe din obiectivele
devoratoare de acum 20 ani au dispărut. Acest lucru o fereşte de oscilaţiile imediate
ale pieţei energetice, dar nu şi de efectele unor crize îndelungate. Problema resurselor
energetice se va transforma şi pentru statul român Într-una majoră de securitate.
Rezolvarea ei pe termen îndelungat ar trebui să constituie o prioritate supusă mai
puţin condiţionărilor politice, iar cele de natură economică ar trebui acceptate şi
gestionate, prin reciprocitate cu eventualii parteneri. Uniunea Europeană oferă
garanţia abordării în comun, de către toţi participanţii, a opţiunilor, dar în domeniul
resurselor energetice ea însăşi nu se află într-o situaţie prea confortabilă, membrii ei
numărându-se printre marii dependenţi de importul de petrol. De aceea, rezolvarea
problemei acestei resurse este lăsată mai curând la iniţiativa fiecărui membru în parte.
Geopolitica petrolului nu ne ocoleşte, iar statul român ar trebui să se implice cu
pragmatism în proiectele cu efecte benefice îndelungate generate şi susţinute de
geopolitică.
Soluţiile la care poate apela România pentru a-şi asigura aprovizionarea cu
resurse energetice pe termen lung sunt parţiale şi limitate. România trebuie să caute şi
să promoveze soluţii la nivelul Uniunii Europene, cu care avem o semnificativă
convergenţă de interese. Şi la nivelul celor 27 de membri ai Uniunii Europene
consumul de resurse energetice a crescut constant în ultimii cincizeci de ani cu un
ritm superior creşterii consumului de resurse energetice primare în general.
Creşterea consumului de energie pe plan european determină creşterea
dependenţei ţărilor UE de importurile din surse extraeuropene, fapt ce determină, mai
mult sau mai puţin, unele compromisuri politice, aşa cum s-a văzut în timpul
conflictului ruso-georgian din anul 2008.
Cu toate acestea şi contrar unei opinii destul de larg răspândite, Europa nu mai
este foarte dependentă de Rusia în materie de energie. Creşterea importurilor din ţări
precum Norvegia, Algeria, Nigeria şi din Orientul Mijlociu a făcut ca ponderea
Rusiei în importurile europene să se reducă simţitor. De asemenea, îndeosebi după
anul 2 000 s-au diversificat căile şi modalităţile de transport energetic către Europa
prin construirea de noi conducte şi s-a dezvoltat o infrastructură pentru acestea.
Căile de transport energetic existente în momentul de faţă reprezintă un punct
vulnerabil pentru România (care se bazează pe o unică magistrală) în mult mai mare
măsură decât pentru UE în ansamblu. La nivel de state membre individuale însă,
situaţia se prezintă foarte diferit, iar divergenţa intereselor se face resimţită frecvent.
De aceea este necesară punerea la punct de către Comisia Europeană de la
Bruxelles a strategiei europene comune în materie de energie, care să garanteze
tuturor statelor membre securitate energetică, respectiv continuitate în aprovizionare
şi stabilitate relativă a preţurilor. Continuitatea în aprovizionare ar fi mult
îmbunătăţită datorită existenţei rutelor şi furnizorilor alternativi şi s-ar multiplica
proiectele de investiţii în infrastructură, care nu ar mai fi blocate de temeri şi rivalităţi
lipsite de obiect.
26
 BIBLIOGRAFIE:

1. Constituţia României, Bucureşti, 2003, cu modificările ulterioare.

2. Preşedinţia României, Strategia de Securitate Naţională a României,
Bucureşti, 2007.
3. Guvernul României, Strategia post-aderare a României.
4. Guvernul României, Strategia energetică a României în perioada 2007-2020.
5. Dr.ing. Marian RIZEA şi Ing. Eugenia RIZEA, Petrol, Dezvoltare şi
(in)securitate, ediţia a II-a, Ed.Asociaţiei „Societatea inginerilor de Petrol şi Gaze”
Bucureşti, 2008.
6. Ioan BARI, Probleme globale contemporane, Ed. Economică, Bucureşti,
2003.
7. Ioan BARI, Globalizarea economiei, Ed. Economică, Bucureşti, 2006.
8. Ioan BARI, Globalizarea şi problemele globale, Ed. Economică, Bucureşti
2001.
9. Joseph E. STIGLITZ, Mecanismele globalizării, Bucureşti, Ed. POLIROM,
2006.
10. Ziarul OBSERVATORUL MILITAR, Nr.49 (10-16 decembrie 2008) -
www.presamil.ro
11. Ziarul ZIUA, Nr. 4469 din 23.02 2009 - www.ziua.ro
12. Ziarul ROMÂNIA LIBERĂ, Nr.5738 din 20.01 2009.

27