Sei sulla pagina 1di 194

PrProf.of. univuniv drdr GheorgheGheorghe CrCrăăciunciun

IntroducereIntroducere înîn teoriateoria literaturiiliteraturii

edi ţ ie rev ă zut ă ş i adaptat ă pentru învăţă mîntul la distan ţă , anul I, semestrul I (cap. 1-7) ş i semestrul al II-lea (cap. 8-14)

Not ă :

Îmi revine ingrata sarcin ă de a modifica, în scopul adapt ă rii la cerin ţ ele înv ăţă mîntului la distan ţă , lucrarea regretatului nosru coleg Gheorghe Cr ă ciun, o lucrare gîndit ă unitar, ca o carte, ş i pe care, nu m ă îndoiesc, ar fi fost cel dintîi care să o regîndeasc ă

ş i refac ă din tmelii. Astfel încît m ă limitez la opera ţ iuni

cosmetice: (încă ) un capitol introductiv, Teoria literaturii, teorii ale literaturii, plus obi ş nuitele cerinţ e didactice ale formatului ID: rezumate, întreb ă ri de autoverificare, teme de cas ă etc. Romulus Bucur

NOT Ă INTRODUCTIV Ă

Prezentul curs de teoria literaturii se adreseaz ă în primul rând studen ţilor de la facult ăţ ile de filologie, anul I de studiu. El îi poate îns ă interesa ş i pe elevii ş i profesorii de liceu, venind în întâmpinarea oric ă rui cititor care dore ş te s ă se familiarizeze cu problemele teoretice ale literaturii. Conceput pe o dimensiune nu foarte ap ă sat didactic ă , într-o expunere u ş or eseistic ă , cursul î ş i propune examinarea unor concepte, categorii, principii, forme literare esenţ iale pentru în ţ elegerea ideii de literatur ă şi de oper ă artistic ă. Exist ă ast ăzi în spa ţ iul teoriei literaturii, cum a existat întotdeauna, un fel de ceart ă între adep ţ ii punctului de vedere tradi ţ ional ş i promotorii unor concepte ş i metode moderne. Nu am adoptat în mod deschis nici una dintre aceste perspective. Cursul nu pledează pentru o orientare teoretic ă anume. El are ca scop ini ţ ierea într-o problematic ă , nu impunerea unor formul ă ri sau explica ţii definitive. De altfel, cursul nu urm ă re şte să epuizeze toate problemele pe care le ridic ă studiul literaturii. El se limiteaz ă la o perspectiv ă intrinsec ă , vizând elementele imanente ale operei literare. Relaţ iile dintre literatură ş i biografie, societate, ş tiin ţă şi filosofie etc. (componenta extrinsec ă a literaturii) urmează s ă fie abordate într-un alt curs pentru studen ţii din anii superiori. Ca un corolar al acestor dou ă trepte, în final va fi propus un curs de teoria ş i analiza textului. Revenind la materia prezentului curs, trebuie spus c ă el î ş i propune în cadrul fiecă rei teme, o abordare atât teoretică , cât şi istoric ă . Am încercat s ă asigur o tratare accesibil ă ş i clar ă a problemelor teoretice ast ă zi cu valoare de truism, dar şi s ă exemplific unele categorii sau forme literare cu punctele de vedere personale, originale, ale unor autori moderni de autoritate. Cursul insist ă destul de mult asupra definiţ iei unor concepte generale (literatur ă , antiliteratur ă , metaliteratură etc.) din simplul motiv c ă în domeniul teoriei literare rigoarea no ţ ional ă este un element sine qua non, care trebuie sus ţinut ca atare. Cursul nu are preten ţ ii de originalitate, el este o compila ţ ie teoretică superioar ă , încearc ă să sintetizeze defini ţii, accep ţ ii, principii de o mare diversitate, din ce în ce mai numeroase în ultimele decenii. Se spune ast ăzi c ă nu mai putem vorbi despre o teorie a literaturii, ci despre diferite teorii ale literaturii, ceea ce este adevă rat. Nu putem însă c ă dea în relativismul absolut al unei multiplicităţ i inepuizabile, ireconciliabile de metode ş i no ţ iuni. În 1942, când au publicat prima edi ţ ie a tratatului de Teoria literaturii, Wellek ş i Warren aveau convingerea c ă o abordare sistematic ă a problemelor literaturii este înc ă posibil ă . Lucrarea celor doi teoreticieni americani r ă mâne pricipalul reper al acestui curs, exact în aceast ă idee, a sistematiz ă rii. În ce prive ş te celelalte referin ţe, ele se adreseaz ă deopotriv ă tradi ţ iei ş i modernit ăţii, autorilor vechi şi noi, în încercarea de a ilustra cât

mai în profunzime specificul problematic al teoriei literaturii. O bibliografie general ă ş i o bibliografie organizat ă pe teme oferă în finalul cursului posibilitatea unei document ă ri detaliate şi un material util pentru dezbaterile de seminar.

Cap. I

Teoria literaturii – teorii ale literaturii *

Anticipînd tematica acestui curs, vom da dou ă definiţ ii ale literaturii, de folosit ca punct de plecare în discu ţ ia noastr ă . Dup ă cum se vede, ele apar ţ in unor poe ţi importan ţ i ai secolului XX, ş i ai poeziei moderne în general, un fenomen caracterizat atît prin crea ţ ie inovatoare, cît ş i, în paralel, prin dimensiunea reflexivă paralel ă crea ţ iei – marii poe ţ i sînt în acela ş i timp şi teoreticieni. Astfel, conform unuia dintre ei, Paul Valéry, “Literatura este ş i nu poate fi altceva decît un fel de extindere ş i de aplicare a anumitor proprietăţ i ale limbajului.” Mai departe, un alt poet important al secolului XX, Ezra Pound, considera marea literatur ă drept “limbajul înc ă rcat cu sens în gradul maxim posibil”. În ambele defini ţ ii este vorba de limbaj, literatura nu este altceva decît o artă a cuvîntului; în prima dintre ele e vorba despre o prelucrare individual ă , ulterioar ă celei coelctive a limbajului, de o re-elaborare a acestuia în scopuri expresive (deş i asupra acestui termen s-ar putea formula anumite rezerve), în vreme ce a doua definiţ ie aduce, implicit, în discu ţ ie variabilitatea istoric ă a termenului de literatură , c ă ci sensurile cuvintelor evolueaz ă în timp, sensul operei în general, altfel spus, criteriile de evaluare a acesteia sînt diferite în antichitate, faţă de, s ă zicem, zilele noastre. Această variabilitate s-ar putea explica prin ceea ce numim, pe urmele esteticii recept ă rii, orizont de a şteptare, adic ă imaginea mental ă implicită a operei, o idee despre ce este ş i cum trebuie s ă fie literatura. Este vorba de un sistem în continu ă re-elaborare ş i, în acela ş i timp, de un artificiu ingenios care ne permite s ă d ă m o definiţ ie acceptabil ă literaturii. Literatura (< lat. littera) este tot ceea ce se scrie într-o epoc ă

ş i este considerat demn de a fi ră spîndit, în virtutea gustului unei elite a respectivei epoci. Ceea ce deschide o nou ă discu ţ ie, dezvoltat ă în acest curs, ca ş i în literatura de specialitate, asupra scrisului. Este vorba de limbaj, dar de limbajul scris (problemele oralitaăţ ii ş i ale relaţ iei acesteia cu scrierea constituie o alt ă discu ţ ie legat ă de disciplina noastr ă ). Putem defini astfel, provizoriu, literatura drept totalitatea textelor verbale receptate într-un anumit fel – ca un anumit tip de valoare existent ă / manifestîndu-se strict în interiorul limbajului, ca art ă verbal ă . Am afirmat c ă literatura se construie ş te în interiorul ş i cu ajutorul limbajului. Dar nu putem s ă nu observă m c ă acesta are,

pe lîng ă utilizarea artistic ă (secundar ă , în fond) ş i o întrebuin ţare utilitar ă , pragmatic ă. Mai putem sus ţ ine, în spiritul defini ţ iilor lui Valéry ş i Pound citate mai sus (ca ş i dup ă o serie de alte

m ă rturii ale unor scriitori moderni), c ă literatura este o

modalitate de punere în discu ţ ie a limbajului. Cu alte cuvinte, c ă literatura este un discurs asupra realit ăţ ii, deosebindu-se de alte

* Capitol scris de Romulus Bucur; pentru a nu mai înc ă rca lucrarea, referin ţ ele au fost lă sate la o parte.

5

Cap. I

discursuri prina ceea c ă e con ş tient de sine. Un discurs mediat, asupra realit ăţ ii, exterioare sau interioare a ş a cum se vede ea prin limbaj. Ş i, mai departe, teoria literaturii se construieş te tot în limbaj, fiind îns ă un discurs asupra literaturii (un metadiscurs ), care se articuleaz ă într-un anumit mod. Primii teoreticieni ai literaturii (în spa ţ iul cultural european) au fost Platon ş i Aristotel. Lor li se datoreaz ă lansarea în discu ţ iile literare (ş i estetice în general) a termenului de mimesis , care, în cel mai larg sens, înseamn ă imita ţ ie . Diferenţ a dintre cei doi gînditori const ă în valorizarea diferit ă pe care i-o acord ă . La Platon, în Republica , no ţ iunea de mimesis serve ş te

punerii literaturii într-o poziţ ie de inferioritate: lumea în care tr ăim este o copie imperfectă a uneia ideale, a ideilor, iar mimesis -ul este o copie secundar ă , de gradul doi. De aceea, poe ţ ii ( poietes , artizan, me şte ş ugar) sînt nevrednici s ă locuiasc ă în statul ideal pe care îl preconiza filosoful. Aristotel este, în schimb, mai pragmatic. În Poetica sa, el î ş i propune o serie de obiective pe care le-am putea considera absolut rezonabile, care pot constitui oricînd domeniul unei

ş tiin ţ e a literaturii, ş i anume, s ă “trateze arta poetic ă în sine,

despre speciile sale, considerate fiecare în raport cu finalitatea sa, despre modul în care trebuie compus ă poezia ş i modul de cercetare a ei.” Putem vedea aici schi ţ a unui proiect de cercetare a literaturii despre care am putea spune c ă , pîn ă în zilele noastre, nu a fost dus la cap ăt din urm ătoarele motive obiective – ceea ce nu înseamnă , totu ş i, cîtu?i de pu ţ in, inutilitatea sa; teoria literaturii este un auxiliar pre ţ ios în discutarea acesteia, ş i, de la un punct încolo, devine indistinct ă faţă de crea ţ ia literar ă propriu-zis ă .Cît

priveş te accep ţ iile posibile ale termenului de teoria literaturii, una dintre ele ar fi aceea de poetic ă, incluzînd direc ţ iile stabilite de c ă tre Aristotel. O alta, la fel de posibil ă , ş i par ţ ial convergent ă cu poetica, este retorica, de asemenea o disciplin ă veche, ale

c ărei baze au fost puse în antichitate ş i codificate, în epoca

romană , de c ă tre Quintilian, în Arta oratoric ă ( De institutio oratoria). În sfîr ş it, cea de-a treia disciplin ă legat ă de originile teoriei literaturii este hermeneutica, la origine ştiin ţ a / arta

interpret ării textelor sacre, ş i care, în epoca alexandrin ă , a ajuns

s ă fie aplicată ş i textelor profane; similitudinile dintre cele dou ă

categorii au rezultat în abord ă ri comune, de exemplu, problema simbolismului, a alegoriei etc. Retorica însemna punerea la punct a unui plan al discursului (o structură a textului, o strategie textual ă ). Originea juridico- politic ă a acestuia duce la o alt ă tr ă s ă tură , ş i anume, suple ţ ea de care trebuie s ă dea dovad ă , ca ş i, în egală m ăsur ă , de un caracter realist, pragmatic. Retorica era o strategie a convingerii, o ars persuadendi . Acest caracter implica din partea autorului adaptarea la timp, loc, circumstanţ e. ‘ Ş coala’ scriitorului consta în exerci ţ ii de

6

Cap. I

retorică , în copierea de pagini din clasici, în parafrazarea,

comentarea ş i (într-o anumit ă m ă sur ă ) imitarea lor, astfel încît s-

a ajuns la constituirea unei forme de tradiţ ie constînd din locuri

comune ale literaturii ( topoi koinoi ). Acestea au constituit, de altfel, obiectul de investiga ţie al unei c ă r ţ i fundamentale, Literatura european ă ş i Evul Mediu latin , scris ă de E. R. Curtius, ş i care con ţ ine, între altele, un cuprinză tor inventar al popula ţ iei de figuri retorice ale literaturii europene timpurii. Retoricilor ş i poeticilor în general le dator ă m teoria genurilor (teoria discursului). Fenomenul e important prin aceea c ă , datorit ă instrucţ iei ş colare, cu to ţ ii tr ă im de pe urma lui, chiar dacă sub forma unor r ă m ăş i ţ e degradate, greu recognoscibile ale trecutului. Perioada de proliferare a retoricii a avut o mi ş care ascendent ă în antichitate, de maxim avînt în perioada de constituire a literaturii europene, pentru ca apoi, odată cu romantismul s ă se încheie, prin deplasarea accentului dinspre forme ş i genuri înspre personalitatea autorului. De aici încolo putem discuta despre critic ă , construită , între altele, pe temelia hermeneuticii, ceea ce constiutie deja un alt discurs asupra literaturii, sau, dup ă Gérard Genette, o alt ă frontier ă a (teoriei) literaturii. În conformitate cu autorul citat, func ţ ia esen ţ ial ă a criticii

este aceea de “a men ţ ine dialogul dintre un text ş i un psihic con ştient ş i / sau incon ştient, individual ş i / sau colectiv, creator

ş i / sau receptor.” Comentînd pasajul de mai sus, putem observa c ă , prin sintagma ‘a men ţ ine dialogul’, literatura se leag ă de limbaj, or, limbajul este un instrument de comunicare; literatura, care este

ş i limbaj, nu se poate sustrage acestei func ţ ii esenţ iale. Mai departe, ‘textul’ este o ipostaziere a limbajului, fixarea unui segment al s ău pe un suport care s ă îi asigure o anumită durabilitate; am putea spune c ă e vorba de replica autorului;

‘psihicul’ este reprezentarea cititorului, care este ‘conş tient’ în

m ă sura în care sîntem în cuno ş tin ţă de cauz ă asupra caracterului

conven ţional al literaturii ş i este avizat, adic ă lipsit de inocenţă , con ştientizînd faptul c ă , în cazul literaturii, e vorba de fic ţiune. În cealalt ă ipostaz ă , cea desemnată prin ‘incon ş tient’, avem de-a face cu lectura naiv ă, cu cea care, de pild ă , simte satisfacţ ie moral ă în ceea ce prive ş te destinul personajelor. Vorbim despre psihicul ‘individual’ în m ăsura în care

partenerul de dialog al textului se simte o persoan ă , un individ cu identitate precis ă, ş i despre unul colectiv atunci cînd individul este vizat sub aspectul s ă u categorial: din punct de vedere na ţ ional, social, profesional etc. ‘Creator’ ar trebui interpretat din perspectiva esteticii recept ă rii a lui H. R. Jauss; avem un orizont de a ş teptare, cel prezent în mintea cititorului, dar este cazul s ă con ş tientiz ă m

faptul c ă fiecare scriitor a început prin a fi cititor, ş i c ă avem de-

a face cu un cititor activ, care este poten ţial scriitor, care are

7

Cap. I

alternative faţă de solu ţ iile autorului, ceea ce îi d ă motiva ţia creă rii unor alte poten ţ iale opere. În sfîr ş it, prin ‘receptor’ îl în ţ elegem pe cel care se bucur ă de identificarea în text a anumitor procedee artistice, a anumitor conven ţii literare, pe cel care savureaz ă pasiv opera.

Clasificarea teoriilor literaturii

În momentul în care folosim termenul de clasificare ş i folosim pluralul, e de presupus c ă nu putem vorbi despre o unic ă teorie a literaturii, ci de mai multe, în mod ideal convergente, care au, în primul rînd, un obiect comun – literatura. O posibil ă clasificare e cea f ă cută de M. H. Abrams în cartea sa The Mirror and the Lamp . Putem observa cum această clasificare sistematizează şi limpezeş te originile teoriei literaturii, a ş a cum le-am evocat succint mai sus. Pornind de la

cei patru factori implica ţ i în crearea ş i receptarea operei literare,

ş i anume, universul acesteia (lumea reprezentat ă), publicul ei,

autorul ş i opera propriu-zis ă , el stabile ş te, în funcţ ie de plasarea în centrul teoriei respective a unuia dintre ace şti factori, patru tipuri de teorii, ş i anume, teorii mimetice, teorii pragmatice , teorii expresive ş i teorii obiective. Avem urm ă toarea reprezentare grafic ă :

corespunzînd celor patru tipuri de

teorii ale literaturii prezentate mai sus, ş i anume:

• teorii mimetice (avînd în centru universul)

• teorii pragmatice (avînd în centru publicul )

• teorii expresive (avînd în centru autorul )

• teorii obiective (avînd în centru opera )

UNIVERS OPER Ă ARTIST PUBLIC
UNIVERS
OPER Ă
ARTIST
PUBLIC

Apoi, detaliind clasificarea, trebuie să spunem c ă cele dintîi poetici (în sensul de teorii ale literaturii), cum ar fi, de pild ă , cea a lui Hora ţ iu, împreună cu tot ce decurge din ea, ca traduceri, adaptă ri ş i interpret ă ri, au un caracter normativ şi au fost concepute ca un ansamblu de reguli pe care trebuie să le foloseasc ă autorul pentru a crea o oper ă reu ş it ă . La celă lalt capă t, avem poetici descriptive, ce î ş i propun inventarierea procedeelor folosite în crea ţ iile literare, g ă sirea unor criterii valabile de clasificare a lor, descrierea modului de func ţ ionare al acestora, atît în interior, la nivelul structurilor componente, cît şi în interac ţ iune, a operei cu cititorul şi, prin medierea acestuia, cu alte opere literare. Putem avea, apoi, o abordare imanent ă a literaturii ş i una transcendent ă . În primul caz, putem spune c ă se vede “în textul literar un suficient obiect de cunoa ş tere”, în timp ce în cel de-al

8

Cap. I

doilea, “fiecare text particular este considerat ca manifestare a

unei structuri abstracte”. Distinc ţ ia, dup ă p ă rerea lui Tzvetan Todorov, const ă în faptul c ă se suprapune par ţ ial altor dou ă modalit ăţ i de abordare a literaturii, cea extrinsec ă ş i cea intrinsec ă , descrise de R. Wellek şi A. Warren. Prima dintre ele

o explic ă prin biografia autorului, prin idei apar ţinînd

domeniilor sociologiei, filosofiei, psihologiei profunzimilor, istoriei ideilor etc., pe cînd cea de-a doua încearcă explicarea operei literare prin sine îns ăş i, prin structura ei intern ă . Putem avea, de asemenea, teorii implicite ş i teorii explicite; primele se referă la anumite observa ţ ii pe care le presară autorul

în corpul operei, sau la procedee de tip meta-literar – e. g.,

titlurile capitolelor, notele de subsol, diferitele divagaţ ii, cum întîlnim în romanul englez al sec. al XVIII-lea, sau, la noi, în

Ţ iganiada, pe cînd celelalte sînt scrierile în care autorul î şi

propune în mod limpede s ă clarifice anumite probleme generale

sau particulare ţ inînd de domeniul literaturii – Filosofia compozi ţ iei a lui E. A. Poe, scrierile teoretice ale lui P. Valéry, eseurile lui T. S. Eliot etc. Exist ă , de asemenea, teorii de autor ş i teorii academice. Primele sînt scrierile cu caracter teoretic, explicit sau implicit,

ale unor creatori, care sînt produsul experienţ ei lor de crea ţ ie ş i /

sau lectură . În cazul lui Ch. Baudelaire, E. A. Poe sau E. M. Forster (Aspecte ale romanului), teoria este explicit ă; la L. Sterne (în Tristram Shandy), dimpotriv ă , implicit ă . Teoriile academice sînt sintezele universitare – tratatele deja citate ale lui E. R. Curtius şi R. Wellek ş i A. Warren, ori sinteza lui Wolfgang Kayser, Opera literară; nu întotdeauna este necesar ca autorul s ă apar ţin ă administrativ Universit ăţ ii – putem cita exemplul lui Adrian Marino, şi al lucr ărilor sale, Dic ţ ionar de idei literare, Critica ideilor literare, Hermeneutica ideii de literatur ă, Biografia ideii de literatur ă . Un caz ceva mai

special este cel al lui David Lodge, autor al studiului Limbajul romanului, ini ţ ial universitar, teoretician al literaturii, convertit apoi la roman, dar amestecul de crea ţie ş i teorie este una din

tr ăs ăturile postmodernismului. Teoriile literaturii mai pot fi sistematice (care au în vedere

ansamblul disciplinei) ş i teorii fragmentare sau sectoriale, care

î ş i delimitează un segment / o problem ă , care se bucur ă de o tratare aprofundat ă (e. g., Retorica romanului a lui Wayne C. Booth, Logica povestirii a lui Claude Bremond etc.)

Metodele teoriei literaturii

Pot fi men ţ ionate, înainte de toate, metodele generale, cum ar fi inducţ ia, deducţia, analiza, sinteza, compara ţ ia. Deficien ţ a lor const ă în caracterul prea general; este foarte

u ş or s ă vorbim la modul teoretic despre ele, ş i foarte greu s ă le

9

Cap. I

exemplific ă m în practic ă ş i s ă le evalu ăm eficien ţa altfel decît în mod tot subiectiv. S-a încercat, de asemenea, şi f ă r ă prea mult succes, transplantul de metode din alte discipline – biologie, istorie,

ş tiin ţ ele sociale, lingvistic ă , ştiin ţ ele exacte. Idealul era acela al întemeierii ş tiin ţ ifice a disciplinei, datorat unui complex de

inferioritate fa ţă de ş tiin ţ a ‘adevă rat ă ’. Un exemplu de reu ş it ă ar fi Poetica matematică a lui Solomon Marcus, o aplicare a metodelor matematice la studiul literaturii. O discu ţ ie aparte o merit ă abordarea semiotic ă a literaturii, discutarea acesteia din punctul de vedere al teoriei generale a semnelor, un Organon al crea ţ iei ş tiin ţ ifice, a şa cum l-a v ă zut Ch. Morris, pe urmele lui Ch. S. Peirce, la începutul secolului XX; această discu ţ ie va fi purtată în interiorul acestui obiect de studiu, dar în alt context. Despre abordarea inspirat ă de ş tiin ţ e putem spune c ă , în

m ă sura în care metodele sînt preluate în litera lor, rezultatele sînt sub a ş tept ă ri, dînd, în cel mai bun caz, aplica ţ ii din domeniile respective, care î ş i iau ca obiect literatura. De asemenea, ele pot fi preluate în spiritul lor, în sens metaforic, (o critic ă a aplicaţ iilor lipsite de rigoare ale lingvisticii în ş tiin ţ ele umane în general, bazate pe prelu ă ri metaforice ş i pe terorism intelectual,

g ă sim în cartea lui Toma Pavel Mirajul lingvistic) ş i atunci, cel

mai important lucru de preluat este tendin ţa spre obiectivitate, o anumit ă deta şare care constituie idealul ş tiin ţ ei ş i atunci cînd aceasta se asociaz ă cu o bun ă informare ş i cu buna credinţă a cercet ă torului, pot da un ansamblu de metode, o ‘ ş tiin ţă inefabil ă

ş i sintez ă epic ă’ al c ă rei caracter ştiin ţ ific este destul de greu de dovedit ş i care, în plus, implic ă o anumit ă înzestrare artistică din partea acestuia.

10

Cap. II

I. CONCEPTUL DE LITERATUR Ă

1. PRECIZĂ RI PRELIMINARE. De câte ori vorbim despre literatur ă, avem implacabil în vedere, chiar f ă r ă s ă ne d ă m seama, dou ă lucruri diferite: un concept şi un spa ţ iu. Conceptul de literatur ă ne arată cu ce domeniu al artei avem de-a face: cu literatura, nu cu pictura, sculptura, muzica. Dincolo îns ă de acest concept se află spa ţ iul concret al literaturii, totalitatea textelor literare, o geografie ş i o istorie, trecutul ş i prezentul operelor. Nu po ţ i avea o corect ă percepţ ie a spa ţ iului literaturii, fă r ă a în ţ elege bine conceptul de literatur ă . Riscuri posibile: a lua drept literatur ă ceea ce nu are această calitate, de pild ă textele filosofilor presocratici sau vechile tratate de medicin ă versificate. Tot a ş a, o descriere a conceptului e imposibil ă f ă r ă

cunoaş terea complexit ăţ ii spaţ iului format de textele literare concrete. Riscuri posibile: necunoaş terea în profunzime a acestui spaţ iu duce la o în ţelegere superficial ă şi reductiv ă a no ţ iunii de literatur ă, definit ă astfel de mul ţ i cercet ă tori pe baza numai câte unei tră s ă turi dominante: limbaj emoţ ional, caracter fictiv, concentrarea mesajului asupra propriei sale naturi. Spa ţ iul

ş i conceptul de literatur ă nu pot fi confundate. Fiecare în parte

î ş i are propria sa istorie. În acelaş i timp, în descrierea ş i

definirea literaturii, coresponden ţa dintre cei doi termeni, spa ţ iu

ş i concept, este obligatorie. Rela ţ ia termenilor pare una de

izomorfism. Contradic ţ iile sunt îns ă destul de frecvente, mai ales în secolul nostru, în care transformarea spectaculoas ă a spaţ iului textelor literare a f ă cut necesar ă inventarea unei no ţ iuni noi, precum antiliteratur ă, metaliteratură, paraliteratur ă etc.

2. GENEZA CONCEPTULUI. În ciuda a ş tept ă rilor, conceptul de literatur ă, în în ţelesul pe care i-l d ă m noi ast ă zi, (“ansamblul operelor scrise care au caracter estetic”) este destul de nou. El începe s ă se contureze la începutul secolului XVIII.

Ş i asta dintr-o nevoie de totalizare a fenomenelor din sfera

scrisului artistic. Mai mult decât atât, ar trebui s ă vorbim despre extraordinara presiune pe care o exercit ă asupra poeziei (domeniu al crea ţ iei prin excelen ţă ) romanul ş i alte forme de proză n ă scute din jurnalistic ă sau teatru ş i speciile de factur ă intim ă (scrisorile, jurnalul, memoriile). Toate aceste tipuri de texte, mult ă vreme socotite neliterare, î ş i cer dreptul de intrare în spaţ iul artei cuvântului. Faptul se petrece deopotriv ă în Fran ţ a, Anglia, Germania ş i Italia, ţă ri ce constituie, pentru întreaga epocă modern ă , sistemul de referinţă al tuturor celorlalte culturi europene. Pentru a în ţ elege îns ă exact metamorfozele semantice ale conceptului de literatur ă e nevoie să ne întoarcem la originile sale, la etimologie. Termenul de origine al cuvântului literatură

11

Cap. II

este evident pentru oricine: cuvântul litera, în latin ă littera. Acesta din urm ă este corespondentul grecescului gramma. Cum grecii inventaser ă deja conceptul de grammatiké, prin calc lingvistic, latinii au ajuns la litteratura. În primele secole ale erei noastre cuvântul este atestat cu mai multe sensuri: scriitur ă (Cicero); gramatică , filologie (Quintilian, Seneca); alfabet (Tacit); ş tiin ţă , erudi ţ ie (Tertulian). Toate aceste sensuri se men ţ in pân ă în Evul Mediu, Mult ă vreme cuvântul litteratura face dublet semantic cu litterae (litere, filologie). Este important s ă re ţ inem faptul c ă în ţ elesul originar al literaturii este legat de scris. Pentru antici ş i pentru c ă rturarii Evului Mediu cuvântul litteratura acoperă tot ceea ce are leg ătur ă cu utilizarea alfabetului. El înseamn ă deci: scris, scriere, scriitură , inscrip ţ ie, text, act scris, oper ă literar ă scris ă , alfabet, înv ăţ area scrisului ş i a cititului. Dependenţ a aceasta foarte marcat ă a conceptului de “literatur ă ” fa ţă de toate implica ţ iile scrisului este mai profund ă decât pare. Literatura secolului nostru cunoa ş te, din punct de vedere no ţ ional, dou ă fenomene elocvente: apari ţ ia lettrismului (curent poetic ce încearc ă să reducă poezia la un spectacol al literelor ş i al sonorit ăţ ilor eufonice, din care sensul semantic este aproape exclus) ş i a conceptului de scriitur ă (promovat de scriitorii grupa ţ i în jurul revistei franceze “Tel Quel” care consider ă literatura un concept compromis). Putem deci observa c ă , de la începuturile ei şi pân ă ast ă zi, literatura r ă mâne un fenomen în umbra scrisului, în prelungirea sa. Totul pleacă de la liter ă şi se întoarce la ea. Literatura se na şte din mi ş carea literelor pe hârtie, din mi ş carea textului scris de la autor la cititor, din această mare metamorfoză în cerc, care porneş te de la ideea originar ă de scris ş i ajunge la ideea postmodern ă de scriitur ă .

3. SENSURI ISTORICE. S ă mergem îns ă mai departe ş i s ă

vedem care sunt sensurile istorice ale cuvântului literatur ă

a ş a cum le defineş te Robert Escarpit în volumul “Literar ş i social1 – pentru cultura francez ă :

1. ş tiin ţă în general (sec. XVI); 2. cultura literatului (sec.

XVIII); 3. comunitatea oamenilor de litere, lumea literar ă (sec. XVIII); 4. carier ă literar ă ; 5. industria literar ă ; 6. arta expresiei intelectuale (sec. XVIII); 7. arta de a scrie opere cu o valoare durabilă; 8. arta de a scrie, în opozi ţ ie cu alte arte (sens

consacrat în 1800 de titlul c ă r ţ ii Doamnei de Stäel: “De la littérature considérée dans ses raports avec les institutions sociales”); 9. arta de a scrie în opozi ţ ie cu moduri de folosire func ţ ional ă a expresiei scrise (opozi ţia literatur ă -ş tiin ţă );10. ansamblul produc ţ iei literare;11. ansamblul scrierilor unei epoci, unei ţă ri, unei regiuni;12.categorie de opere specializate, gen literar ( literatura feminin ă , literatura de

1 Ed. “Univers”, 1974, pag. 5-38.

12

Cap. II

c ăl ă torie, literatura de evaziune);13. bibliografie, trecerea în

revist ă a operelor de o anumită categorie; 14.ansamblul unor fapte literare privite ca fenomen istoric distinct (literatura pa şoptist ă );15.istoria unei literaturi 2 ;16. cunoa ş terea ra ţ ional ă de fapte literare (sens întâlnit la Marmontel, în lucrarea “Éléments de littérature”, 1784).

Sensurile inventariate mai sus ne permit s ă observ ă m complexitatea ş i profunzimea conceptului de literatură, tr ăs ături care sunt ş i ale spa ţ iului denumit de concept. Literatura e deci un spa ţ iu al culturii, al specificit ăţ ii ş i autonomiei, al limbajului neinstrumentalizat, al valorilor artistice durabile, al artei cuvântului. Literatura trebuie gândit ă ş i explicat ă cantitativ

ş i calitativ, istoric ş i geografic, în func ţ ie de genuri şi specii, de epoci, curente şi perioade.

4. CONCEPTUL MODERN DE LITERATUR Ă. Din toate aceste tr ă s ă turi cel mai mult ne intereseaz ă aspectul estetic:

literatura ca artă a cuvântului, ca spa ţ iu al valorii estetice ş i al limbajului epurat de func ţ iile sale practice. Pân ă în secolul XVIII aceste tr ăs ă turi erau denumite cu ajutorul altui cuvânt: Poezie (<lat. “poesis”<gr. “poiesis”= crea ţ ie). În domeniul Poeziei intrau toate crea ţiile lingvistice supuse principiului ritmului, metricii ş i muzicii. Aristotel, în “Poetica” sa, împarte Poezia în epopee, tragedie ş i comedie. El aminte şte ş i versurile ditirambice (cântate la s ă rb ă torile zeului Dionisos) din care va rezulta ulterior genul liric, dar exclude din acest spa ţ iu textele medicale. În perioada de sfâr ş it a Antichit ăţ ii, pornind de la principiile “Poeticii” lui Aristotel, Diomede (sec. IV) propune împ ă r ţ irea poeziei în epic ă , dramatic ă şi liric ă .Mai târziu, odat ă cu Goethe, aceast ă împ ă r ţ ire cap ă tă valoare de canon. În ce prive ş te modul de în ţ elegere a literaturii, tradi ţ ia aristotelic ă se menţ ine pân ă la începuturile romantismului. În secolul XVIII Samuel Johnson înc ă poveste ş te “vie ţ ile poe ţilor” ş i nu ale scriitorilor. Mult ă vreme tot ceea ce nu era scris în versuri a fost considerat vulgar, neartistic. Poate p ă rea ast ă zi ciudat, dar mari opere ale umanit ăţ ii, de mare rafinament estetic, precum “Don Quijote” de Cervantes sau “Gargantua şi Pantagruel”de Rabelais n-au aparţ inut, la vremea lor, domeniului artei, ci spaţ iului literaturii populare, marginale.Abia marea dezvoltare de mai târziu a romanului va impune recuperarea lor artistic ă . Romanul este apanajul prin excelenţă al burgheziei în ascensiune ş i sfâr ş itul secolului XVIII este momentul constituirii sale ca gen literar. Romanul va cunoa şte o extraordinar ă dezvoltare în secolul urm ător, el î ş i va infirma extracţ ia joas ă ş i

î ş i va dovedi importan ţa artistică , marea audien ţă la cititori. Pe de alt ă parte, odat ă cu romantismul, poezia devine subiectiv ă ,

2 Sensurile 7, 8, 9, 10, 11, 12, 14, 15 sunt ast ăzi curente.

13

Cap. II

hipertrofic ă , expansiv ă , accentuând foarte mult componenta ei liric ă ş i tinzând tot mai evident spre atingerea unor esenţ e atemporale, anistorice. Poezia romantic ă încearcă , de asemenea,

s ă rup ă limitarea genurilor. Îndep ă rtarea poeziei de epic e tot

mai evident ă. Ş i astfel, conceptul de literatură se impune tocmai din nevoia de a g ă si un numitor comun unor modalit ăţ i de a scrie foarte diferite. Faptul este u ş urat de conceptualizarea în acela ş i secol XVIII a no ţ iunii de ş tiin ţă . Apari ţ ia ş i consolidarea sensului modern al cuvântului “ ş tiin ţă ” permite literaturii s ă - ş i reduc ă sfera de cuprindere la crea ţ iile originale ale spiritului, nu îns ă doar la cele literare. Pentru c ă destul ă vreme, chiar ş i în secolul XIX, conceptul de literatur ă se va dovedi extrem de generos cu spaţ iul pe care îl tuteleaz ă , el înglobând toate textele scrise cu con ţinut umanistic. Gustave Lanson introduce, în a sa “Istorie a literaturii franceze”, filosofi, oratori ş i istorici. Ast ă zi înc ă , în “Istoria literaturii engleze a Universit ăţii din Cambridge”, sunt cuprinse:

“literatura ş tiin ţ ifică ş i filosofică , cea politic ă ş i economic ă, ziare ş i reviste, scrisori particulare şi cântece de strad ă , d ă ri de seamă , de c ă l ătorie ş i de întreceri sportive” 3 . Trebuie îns ă s ă spunem c ă începând cu a doua jum ă tate a secolului trecut, sensul no ţ iunii de literatur ă începe tot mai mult să fie perceput dintr-o

perspectiv ă estetică . Dar conflictul dintre cei doi termeni, poezie

ş i literatur ă, nu se stinge, el înc ă se manifest ă ş i ast ă zi. Aspira ţ ia poeziei e aceea de a defini în exclusivitate aspectul creativ al literaturii. Cei care ap ă r ă conceptul de poezie sus ţin c ă aceasta explic ă fenomenul originar al creaţ iei, caracterul s ă u imaginativ

ş i emo ţ ional. Poezia înseamn ă inspira ţ ie, absen ţ a regulilor ş i a modelelor, pe când literatura ar fi un fenomen cultural, intelectual. Literatura nu ţ ine de suflet şi inim ă, ci de minte. Dante, Leonardo da Vinci, Lessing, Novalis, Victor Hugo au repudiat gramatica, retorica, raţ iunea. Ca o consecinţă a acestei atitudini, suprareali ş tii vor face din poezie o expresie absolut ă a spontaneit ăţ ii ş i a psihismului uman originar.

5. CROCE Ş I MIRCEA ELIADE DESPRE POEZIE Ş I

LITERATUR Ă

care v ă d în literatur ă un negativ al poeziei. Benedetto Croce

(1866-1952), consider ă literatura “una dintre laturile civiliza ţ iei

ş i ale educaţ iei” 4 . Esteticianul italian distinge, în volumul

intitulat “Poezia” (1936), patru tipuri de expresie: sentimental ă (nemijlocit ă , pasional ă ), poetic ă , a prozei ş i oratoric ă . Expresia sentimental ă caracterizeaz ă manifest ă rile verbale dominate de sentiment ş i emo ţ ie, ea aparţ ine naturii umane nemijlocite. Expresia poetic ă reprezint ă o form ă superioar ă de cunoa ş tere aflată sub semnul universalit ăţ ii ş i al totalit ăţ ii, pentru c ă poezia leagă universalul de particular şi p ă rţ ile existen ţ ei în armonia

Exist ă şi în secolul nostru esteticieni ş i scriitori

3 V. Dic ţionar de termeni literari, Ed. “Academiei”, 1976, pag. 248.

4 B. Croce-Poezia, “Univers”, 1969, pag. 52.

14

Cap. II

întregului. În acest sens, Homer, Eschil, Vergiliu, Dante, Shakespeare, Cervantes, Flaubert, Keats, Villon sunt poe ţ i. Literatura ţ ine de un alt plan spiritual al vie ţ ii.Expresia prozei se compune din determin ă ri ale gândirii, din simboluri abstracte ş i concepte, din tot ceea ce arat ă prezenţ a ra ţ iunii ş i a judecăţ ii. O întâlnim în ş tiin ţă , în filosofie, în studiile istorice. Expresia oratorică se manifest ă în activitatea practică a omului. Scopurile ei sunt persuasiunea (în oratoria propriu-zis ă) şi divertismentul (romanele de tip Anne Radcliffe, Eugène Sue, Paul de Kock etc.). Rolul literaturii, ca domeniu al unor expresii eterogene, ar fi acela de a armoniza non-poeticul (expresia pasional ă , proza şi oratoria), cu poeticul. Putem astfel vorbi despre o “literatur ă de efuziune” (Byron, Lamartine, Musset), despre o “literatură oratorică ” (romanele lui Victor Hugo ş i Zola sau odele lui Horaţ iu), despre o “literatur ă de divertisment” (de valoare

artistic ă modest ă ) ş i despre o “literatur ă didactică ” (reprezentat ă de scrierile unor autori ca Platon, Cicero, Tucidide, Voltaire). În toate aceste tipuri de literatur ă întâlnim într-o mai mic ă sau mai mare m ă sur ă ş i elemente ale expresiei poetice. După Croce adevă rata poezie e rară , pentru c ă ea nu se poate na ş te decât dintr-o stare de “har”, pe când literatura e ilustrat ă din abunden ţă, pentru c ă ea se sprijin ă pe aptitudini mai comune ş i se rezum ă , în general, la momente istorice date. De aici, o concluzie inevitabilă : “Poezia este limba matern ă a speciei, literatura este în schimb îndrum ă toarea ei în ale civiliza ţ iei” 5 . Descoperim aici influen ţ a lui Vico, un filosof italian preromantic care sus ţ ine geneza emoţ ională comun ă a limbajului

ş i a poeziei. Nici Eminescu, prin lumea sa “ce gândea în basme

ş i vorbea în poezii”, nu e departe de o atare concep ţie.

Prevestind într-un mod surprinz ă tor concep ţia lui Croce, tân ă rul Mircea Eliade consider ă la rândul lui, într-o suită de articole intitulate “Itinerariu spiritual”(1927), în capitolul “Insuficien ţ ele literaturii”, c ă literatura este un “aspect al culturii”. Arta ş i poezia i se par lui Eliade “sinteze pure”, în timp ce literatura e o “sintez ă impură , insuficient ă”. El consider ă c ă “literatura e critica sau exaltarea unei serii de experien ţ e recente. Aceste experien ţ e se pot ridica sau coborâ într-o pluralitate de planuri, senza ţ ii, judec ăţ i, sisteme, emo ţ ii estetice etc” 6 . În viziunea lui Eliade literatura este o sintez ă precar ă : “Când încercă m s ă observă m un singur element constitutiv al literaturii – de pild ă elementul etic, logic, fiziologic, psihologic – sinteza se nimice şte. Ceea ce înseamn ă c ă acestei poziţ ii nu îi corespunde un singur plan, ci o pluralitate de planuri, de universuri. Şi c ă existen ţ a literaturii e primejduit ă de câte ori se

5

6

C

Idem, pag. 52

Op. cit. , în “Atitudini ş i polemici în presa literar ă interbelic ă ”, IITL “G.

ă linescu”. 1984, pag. 350.

15

Cap. II

încearc ă o purificare a sintezei, o subordonare unui singur plan («teza» în literatur ă )” 7 .

6. CREA Ţ IA DELIBERAT Ă Ş I EFECTELE EI. Procesul de afirmare a conceptului de literatură ş i de restrângere a conceptului de poezie aduce cu sine şi o modificare a concep ţ iilor despre arta scrisului. Pentru romantici ş i unii simboli ş ti poezia are un caracter magic, demiurgic, esoteric, transcedental, ea este o crea ţie. În timp ce pentru prozatorii reali ş ti literatura devine tot mai mult o tehnic ă , un ansamblu de procedee ş i metode, un rezultat al construcţ iei deliberate, ş i nu al inspira ţ iei. Poe ţ ii simboli şti, care privilegiaz ă sugestia ş i muzicalitatea, repudiază literatura, o dispre ţ uiesc,o consider ă artificial ă. Versul lui Verlaine “et tout le reste est litérature” acord ă literaturii o valoare peiorativ ă. Paradoxul este c ă tocmai un poet, Edgar Allan Poe, demitizează poezia, demontându-i mecanismele ş i ar ă tând c ă inspira ţ ia este o form ă de construc ţ ie lucid ă , calculat ă . Eseul să u,”Principiul poetic”, în care este descris procesul scrierii poemului “Corbul” este un text de referin ţă în acest sens. Poe, ş i mai apoi Mallarmé ş i Valéry –

poe ţ i obseda ţ i de implica ţ iile şi consecin ţ ele actului de a scrie – contribuie în mod esen ţ ial la instituirea conceptului de literatură ,

a ş a cum îl folosim ast ăzi. Literatura înglobează poezia ş i nu i se

opune, cum credea Verlaine. Complexele de superioritate ale poeziei fa ţă de proz ă au început ast ă zi s ă dispar ă . De fapt, la conturarea acestei situa ţ ii, în care proza pare s ă devin ă o form ă literară cel pu ţ in egal ă textului liric, a contribuit poezia îns ăşi. În secolul nostru o bun ă parte a poeziei începe să - ş i piard ă aproape toate caracteristicile cunoscute din romantism, simbolism ş i modernism. Ea nu mai este magic ă , idealist ă cantabilă , ermetică , impersonal ă, narcisist ă , ci devine directă , prozaică ,

tranzitiv ă ,biografic ă , concret ă . Se deliricizeaz ă , cu alte cuvinte,

ş i nu mai simte nevoia s ă -ş i apere un spa ţiu propriu de existen ţă.

7. LITERATUR Ă , SCRIITUR Ă , TEXT. Odat ă îns ă cu aceast ă democratizare a raporturilor dintre poezie ş i proz ă se

mai produce un fapt interesant, esenţ ial. Con ş tiin ţ a c ă literatura este rezultatul unei tehnici, a unei sume de procedee, a unei

ş tiin ţ e / arte a folosirii limbajului, duce la o concentrare a

atenţ iei scriitorului asupra limbajului însu ş i. Într-un articol din 1937, Paul Valery afirm ă c ă literatura este pur şi simplu “dezvoltarea anumitor propriet ăţ i ale limbajului”. Iar

concentrarea asupra limbajului ş i a scrisului (revenirea deci la baza generic ă a literaturii) va conduce la punerea sub semnul întrebă rii a însu ş i conceptului de literatură, a no ţ iunilor de autor ş i operă, de asemenea. Mi ş carea ini ţ iat ă în anii ’70 de scriitorii grupaţ i în jurul revistei Tel Quel (Philippe Sollers, Julia Kristeva, Jean Ricardou etc.) va considera literatura o

7 M. Eliade, op. cit. în lucr. cit., pag. 352.

16

Cap. II

no ţ iune devalorizat ă , burghez ă , inautentic ă , ş i va propune în loc conceptul de scriitură . Scriitura e un concept care înglobeaz ă literatura ca atare ş i medita ţ ia pe marginea ei, practica şi teoria, anulând distinc ţ ia genurilor. Literatura devine astfel Text, “practic ă textual ă ” sau “practic ă semnificant ă ”, o form ă care critică ş i sintetizează toate tipurile de limbaje (artistic, jurnalistic, ş tiin ţ ific, filozofic) într-o perpetuă c ă utare a propriei identit ăţ i. Suntem obliga ţ i s ă observ ă m c ă în felul acesta, chiar dac ă conceptul de literatur ă e suspendat, se revine la situa ţ ia ini ţ ial ă , când literatura înseamn ă în acela şi timp : scriitur ă , gramatică , filologie, alfabet, ş tiin ţă , erudi ţ ie, text. Ast ă zi, mai mult decât oricând,diferen ţ ele dintre genuri ş i forme se pulverizeaz ă ,topite în discursuri personale cu preten ţ ia unicităţ ii, f ă când aproape imposibile intenţ iile de clasificare. Literatura a devenit un spa ţ iu al tuturor limbajelor, ea tinde spre statutul de gen literar unic, autarhic ş i polimorf.

17

Cap. III

II. NATURA LITERATURII

1. LITERATURA ÎN ÎN Ţ ELES ESTETIC. Exist ă dou ă sensuri extreme ale conceptului de literatură : a) este literatur ă tot ce s-a tip ă rit, tot ceea ce e legat prin scris de istoria civiliza ţ iei umane; b) literatura este domeniul că r ţ ilor mari, remarcabile prin forma sau expresia lor literar ă . Nici unul din aceste sensuri nu apar ţ ine domeniului de care se ocup ă critica, istoria ş i teoria literară . Primul sens e prea general ş i are în vedere spa ţ ii pe care le studiază alte ş tiin ţ e: istoria, filosofia, istoria civiliza ţ iilor, etc. Cel ă lalt e prea restrictiv. Dacă studiul literaturii ar însemna doar analiza c ă rţ ilor mari, ne-ar fi imposibil s ă în ţelegem continuitatea tradiţ iei literare, dezvoltarea genurilor, faptul c ă literatura are o istorie. Pentru istoria, critica şi teoria literar ă conceptul de literatur ă este echivalent cu “arta literaturii” sau arta literar ă , cu domeniul literaturii de imagina ţ ie (fă r ă a exclude speciile de grani ţă:

jurnalul, memoriile, autobiografia). Literatura de imaginaţ ie înglobeaz ă deopotriv ă literatura scris ă şi literatura oral ă. Această accep ţ ie a no ţ iunii de literatură e împ ă rt ăş it ă de foarte mul ţ i istorici, critici ş i teoreticieni literari de azi. George C ă linescu, de pild ă , în Prefa ţa la Istoria literaturii române de la origini pân ă în prezent simte nevoia s ă disting ă literarul de cultural prin aceast ă afirma ţ ie irefutabil ă :” Nu intr ă în cadrul literaturii decât scrierile expimând complexe intelectuale ş i emotive având ca scop (ori cel pu ţ in ca rezultat) sentimentul artistic” 8 . Ne putem deci reîntoarce la defini ţ ia de lucru de la început:

literatura este “ansamblul operelor lingvistice (scrise), care au un caracter estetic”. Care au, deci, în vedere frumosul, arta, imagina ţ ia, fic ţ iunea.

2. LITERATURA CA FAPT LINGVISTIC. Pentru a în ţelege natura literaturii, s ă pornim de la constatarea anterioar ă :

literatura e un fapt de limbaj; ea exist ă graţ ie materiei lingvistice care o constituie. Literatura este cuvânt vorbit sau scris, liter ă , alfabet, text. Materialul din care se constituie natura literaturii e limba. A ş a cum sunetele constituie materialul muzicii, piatra

materialul sculpturii ş i culoarea materialul picturii. Exist ă , îns ă ,

ş i o mare diferenţă între materialul literaturii ş i materialul

celorlalte arte. Sunetele, piatra, culorile, sunt materiale în stare

pură , lipsite de o func ţ ie practic ă , instrumentală . Limba, în schimb, e purt ă toarea deja a unui sens, ea serve ş te la comunicarea uzuală , ea este elementul prin care se transmite o mo ş tenire culturală , ea îns ăş i este o crea ţie. Paul Valéry considera limbajul “drept capodopera capodoperelor literare” ş i privea cu destul scepticism ideea de creaţ ie literar ă original ă care n-ar fi decât un joc combinatoriu în interiorul unui sistem

8 G. C ă linescu- Istoria literaturii române de la origini pân ă în prezent, “Minerva”, 1982, pag. 3.

Cap. III

preexistent – limba: “Literatura este ş i nu poate fi altceva decât

o anume extensiune ş i aplicare a unor proprieta ţ i ale limbajului” 9 . În acest context, sarcina scri

“Literatura nu este un agregat de cuvinte, ci o ordine a cuvintelor” 10 .

3. TRANZITIV Ş I REFLEXIV. Ca ş i vorbirea cotidiană , ca ş i textele ş tiin ţ ifice, literatura aparţ ine domeniului exprim ă rii verbale. Dar, cum am ar ă tat deja, ea are o existen ţă lingvistic ă specifică . Putem astfel vorbi despre un limbaj literar, despre o

limb ă a literaturii cu tră s ă turi proprii. Pentru a determina aceste

tr ăs ături, de obicei se recurge la opozi ţ ii. Limba literaturii e

altceva decât limba vorbit ă , dar e altceva ş i decât limbajul

ş tiin ţ ific. Obiceiul definirii limbajului literar prin opozi ţie cu alte limbaje e foarte r ă spândit şi foarte vechi. Ş i asta datorit ă , probabil, sentimentului c ă “literatura e, în primul rând, o întrebuin ţare singular ă a limbajului” 11 . Faptul acesta îl ş tiau Aristotel ş i Quintilian,l-au ş tiut to ţ i retorii Antichit ăţ ii ş i ai Evului Mediu. Pentru Quintilian limbajul literaturii e spa ţ iul de manifestare a figurilor care sunt “moduri de a vorbi care se îndep ă rtează de la modul natural şi obi ş nuit” 12 . Literatura e un limbaj deviant de la norma vorbirii comune, a ş a cum arat ă în secolul nostru Leo Spitzer. Al ţ i cercet ă tori au propus pentru ideea de deviere alte echivalen ţ e: violare (Jean Cohen), violentare, deformare (Jan Mukarovsky), anomalie (Tzvetan Todorov), subversiune (J. Peytard) etc. O viziune interesant ă în leg ă tură cu specificul verbal al literaturii întâlnim la Tudor Vianu,în studiul intitulat “Dubla inten ţie a limbajului ş i problema stilului “, care deschide “Arta prozatorilor români”. Cele opt pagini ale studiului

debuteaz ă cu constatarea c ă limbajul uman este câmpul de manifestare a dou ă inten ţ ionalit ăţ i lingvistice contradictorii, de ş i în relaţ ie de solidaritate. Limba fiind mijlocul cel mai obi şnuit ş i cel mai sigur de comunicare social ă , ea implic ă transmiterea de mesaje în care sesiz ă m prezen ţa atât a emi ţă torului, cât ş i a destinatarului. Fiecare dintre cele dou ă instanţ e acord ă enun ţ ului

– prin simpla lor situare în ecua ţ ia dialogului – valori proprii,

distincte, contrare. Iat ă cum descrie Tudor Vianu această situa ţ ie: “Cine vorbeş te, «comunic ă » ş i «se comunic ă ». O face pentru al ţ ii ş i o face pentru el. În limbaj se elibereaz ă o stare sufleteasc ă individual ă ş i se organizeaz ă un raport social.

Considerat în dubla sa inten ţ ie, se poate spune c ă faptul lingvistic este în aceea şi vreme «reflexiv» ş i «tranzitiv». Se

9 Ap. Adrian Marino – “Biografia ideii de literatur ă ”, vol.3, “Dacia”, 1994, pag. 37.

10 Anatomia criticii”, “Univers”, 1972. V. întregul capitol Introducere polemic ă, pag. 1-37. 11 Grupul µ – “Retorica general ă”, “Univers”, 1974, pag. 16.

12 Quintilian-Arta oratoric ă, citat Ap. Grupul µ Retoric ă general ă , “Univers”, 1974, pag. 16.

19

Cap. III

reflect ă în el omul care îl produce ş i sunt atin ş i, prin el, to ţ i oamenii care îl cunosc. În manifest ă rile limbii radiază un focar interior de via ţă ş i prime ş te c ă ldur ă ş i lumin ă o comunitate omeneasc ă oarecare” 13 .

S ă încerc ăm acum s ă explic ă m cei doi termeni propu şi de

esteticianul român. Inten ţ ia reflexiv ă se referă la caracterul afectiv, emo ţ ional al limbajului, la ceea ce stilisticienii numesc conotaţ ie. Inten ţ ia tranzitiv ă are în vedere caracterul instrumental, pragmatic, raţ ional al limbajului, adic ă dimensiunea sa denotativ ă . O alt ă observaţ ie pe care o putem face este aceea c ă limbajul are o dubl ă orientare: spre

individualitatea ireductibil ă , spre “eu” ş i lumea lui interioar ă ş i spre generalitatea obiectiv ă , spre “noi” ş i ceea ce oamenii au în comun. Valoarea tranzitiv ă ş i reflexiv ă a limbajului cre ş te sau scade,

în func ţ ie de ceea ce se comunic ă . Cu cât mesajul transmis va fi

mai general, cu atât e sacrificat ă intimitatea celui care vorbe şte, iar func ţ ia tranzitiv ă devine dominant ă . Limbajul ştiin ţ ific ş i matematic tind, astfel, spre o “reflexivitate” nul ă. Invers, limba literaturii, a poeziei, are un caracter preponderent reflexiv. Tudor Vianu se opre ş te asupra versului eminescian “Apele plâng clar izvorând din fântâne” şi constat ă “abisul fă r ă fund” al

implica ţ iilor lui afective. “C ă ci nu ştirea despre felul cum isvor ă sc apele intereseaz ă în acest vers, ci acel în ţ eles emotiv ş i muzical al lucrurilor, precipitat în intimitatea subiectiv ă a poetului” 14 . În continuare, autorul face observa ţ ia c ă , exceptând faptele lingvistice de natură matematic ă ş i ştiin ţ ific ă, orice alt tip de comunicare – fie ea artistic ă sau uzuală – presupune o cooperare

a celor dou ă inten ţ ii fundamentale ale limbajului.În limbajul

uzual, caracterul practic, instrumental al verbaliz ă rii “scade valoarea limbii ca document interior” (inten ţ ia reflexiv ă e atenuat ă). În schimb, aceast ă valoare cre ş te în literatur ă . Inten ţia tranzitiv ă a limbajului scade de la proz ă la poezie. Astfel, literatura poate fi definit ă în funcţ ie de cele dou ă dimensiuni:

“Opera literar ă reprezint ă o grupare de fapte lingvistice reflexive prinse în pasta ş i purtate de valul expresiilor tranzitive ale limbii” 15 . Sistematizând observa ţ iile lui Vianu ş i având în vedere cele trei limbaje aduse în discu ţ ie (uzual, ş tiin ţ ific ş i literar), putem

spune c ă : limba uzuală pune accent pe inten ţ ia tranzitiv ă , dar nu exclude reflexivitatea; limbajul ş tiin ţ ific are o reflexivitate apropiat ă de zero; limba literaturii privilegiază inten ţia reflexivă , care variaz ă de la un gen la altul. Suple ţ ea pozi ţ iei lui Vianu constă în faptul c ă el nu stabile ş te între cele trei limbaje ni ş te opozi ţ ii clare. Ş i pe bun ă dreptate.

13 Tudor Vianu – “Arta prozatorilor români”, EPL, 1966, pag. 11-12.

14 Tudor Vianu – op. cit., pag. 13.

15 Idem, pag. 16.

20

Cap. III

Pentru c ă limba vorbită î ş i are şi ea ambiguit ăţ ile, paradoxurile

ş i formele sale de expresie insolit ă (rezultate din sensuri

secundare, aluzive, omonime etc.).Ea nici nu este o limb ă unitară , cunoscând o multitudine de variante (stiluri funcţ ionale): limbaj familial, oficial, religios, popular, jargonul studen ţesc, argoul delincven ţ ilor etc. Apoi, limbajul uzual nici nu serveş te întotdeauna comunic ă rii imediate. Vezi vorbirea copiilor sau p ă l ă vră geala b ă trânilor, care nu au o motiva ţ ie practică . Nu putem spune deci c ă limba literaturii reprezintă o abatere strict determinat ă de la norma vorbirii uzuale. Nici fa ţă de limbajul ş tiin ţ ific literatura nu este o instan ţă perfect opus ă . În literatur ă întâlnim ş i elemente care ţ in de raţ iune, nu numai de afect. În literatur ă apar destule elemente ale coerenţ ei logice. Dincolo de asta, de multe ori literatura face apel în constituirea substan ţ ei sale la discursul ştiin ţ ific sau de factur ă istoric ă , sociologic ă , filosofic ă etc. Poezia secolului nostru, în special poezia anglo-american ă în varianta ei postmodern ă, începe s ă renunţ e la metaforă ş i valorile conotative ale limbajului ş i se orienteaz ă mai mult spre denota ţ ie.

4. FUNC ŢIILE LIMBAJULUI Ş I FUNC Ţ IA POETIC Ă . Dacă e totu ş i adev ărat c ă literatura valorizeaz ă cu prec ă dere inten ţ ia reflexiv ă (subiectiv ă ) a limbajului, atunci înseamn ă c ă la nivelul expresiei ea se caracterizeaz ă prin câteva tr ă s ă turi speciale. Cel mai important e faptul c ă în limbajul literaturii accentul este pus pe semn, pe mesaj, pe expresivitatea acestuia. Literatura întrebuin ţeaz ă procedee (metrul, aliteraţ ia, figurile de stil), care atrag aten ţ ia asupra limbajului însu ş i, asupra spectacolului s ău. Pentru aceasta, toate resursele limbii comune sunt deliberat exploatate, sensurile cuvintelor sunt modificate, gramatica e obligat ă s ă- ş i violeze propriile reguli. Literatura face totul pentru a scoate în evidenţă natura artistic ă a limbajului s ă u, sau – cum spune Roman Jakobson (în articolul “Lingvistic ă ş i poetică ”) 16 – func ţ ia sa poetic ă . Concep ţ ia lui Jakobson dspre comunicarea verbală este de o mare importan ţă , pentru c ă de la ea pleac ă o mul ţ ime de orient ări din poetica, stilistica ş i critica literară actual ă. Dup ă cercet ă torul rus, comunicarea verbală are urm ă torii factori constitutivi:

 

4.

CONTEXT

3.

MESAJ

1. EMI ŢĂ TOR

2.

DESTINATAR (receptor)

 

5.

CONTACT

6.

COD

Fiecare din ace ş ti factori determin ă o alt ă func ţ ie a limbajului. Structura verbal ă a unui mesaj depinde de factorul dominant.

16 Roman Jackobson – Lingvistic ă şi poetic ă , în “Probleme de stilistic ă ”, Ed. Ş tiin ţ ific ă , 1964.

21

Cap. III

Orientarea mesajului asupra emi ţă torului determin ă func ţ ia

emotiv ă (expresiv ă ). Ea const ă în exprimarea directă , la prsoana I, a atitudinii vorbitorului fa ţă de cele spuse de el. Orientarea asupra destinatarului creaz ă func ţ ia conativ ă. Aceasta presupunde adresarea la persoana a II-a, prezen ţa vocativului ş i

a imperativului. Orientarea mesajului asupra contextului permite

apari ţ ia funcţ iei referen ţ iale, denotative, cognitive. Ea implic ă prezen ţ a persoanei a III-a. Când mesajul con ţ ine propozi ţ ii de tipul “Mă auzi?”,” E ş ti atent?”, “Vorbe şte mai tare! “ se manifest ă func ţ ia fatic ă . Aten ţ ia celui care vorbe ş te e orientat ă asupra canalului, asupra circuitului comunic ă rii. Ori de câte ori emi ţă torul ş i receptorul simt nevoia s ă controleze dac ă folosesc acela ş i cod (“M ă

în ţ elegi?”), se manifest ă func ţia metalingvistic ă.

Centrarea mesajului asupra propriei sale naturi face posibil ă manifestarea func ţ iei poetice. Aceast ă funcţ ie e prezent ă în poezie ca ş i în proză , ş i ea presupune utilizarea unor elemente prozodice, gramaticale ş i semantice specifice.Ea este îns ă fundamental ă în poezie, fiind realizată printr-o multitudine de mijloace: metrică , ritm, vers, figuri de sunet ş i figuri lexicale

etc. Func ţ ia poetic ă (pe care al ţ i cercet ă tori o numesc func ţ ie ludic ă, lirică , estetică sau retorică) are ca efect opacizarea mesajului. Înainte de a înfăţ i ş a lumea, un discurs opac (poetic) se înf ăţi ş ează pe sine, atrage aten ţ ia asupra propriei sale organiză ri artificiale. O întrebare ce s-ar putea pune imediat e aceasta: Ce se întâmpl ă cu celelalte func ţ ii ale limbajului în cadrul literaturii? Ele exist ă ş i se manifest ă în nu mai mic ă m ă sur ă . Ba chiar pot s ă fie prezente toate ş ase. E îns ă foarte important s ă re ţ inem valoarea specială pe care o are mesajul într-o comunicare, faptul

c ă acesta nu reprezint ă o dimensiune între celelalte. El este

produsul celor cinci factori de baz ă (emiţă tor, destinatar, cod, referent, contact). Un mesaj literar va con ţ ine, implicit, şi ceilal ţ i factori, cu accent pe unul sau altul dintre ei. Într-o poezie, funcţ ia emotivă este mai important ă decât cea referen ţ ial ă . Într-o proză realist ă, dimpotriv ă, referinţ a e mai important ă decât emo ţ ia. În proz ă , func ţ ia poetic ă variaz ă în direct ă leg ă tur ă cu realizarea artistică a textului.

5. LITERARITATEA. Cele dou ă concep ţ ii expuse sumar înainte vorbesc despre literatur ă ca despre un domeniu în care limbajul cunoa ş te o utilizare specială . Accentul este pus pe dimensiunea reflexivă (după Tudor Vianu) sau pe funcţ ia sa poetic ă (dup ă Roman Jakobson). Aceste două aspecte (reflexiv, poetic) sunt foarte u ş or de observat în poezie, care reprezint ă o certă abatere de la normele limbajului uzual, dar mai greu de depistat în proză . Cu ajutorul no ţ iunilor de reflexiv ş i poetic e dificil s ă explic ă m întregul domeniu al limbajului literar. Cercet ă torii literaturii au avut în vedere acest fapt şi au c ă utat ş i alte concepte, mai cuprinză toare.

22

Cap. III

Formali ş tii ru ş i au propus no ţ iunea de literaritate (“literaturnost”). Într-o defini ţ ie din 1921 a lui Roman Jakobson se spune: “Obiectul ş tiin ţ ei literare nu este literatura, ci literaritatea, adic ă ceea ce face dintr-o operă dat ă o oper ă literară 17 . Literaritatea înseamnă , prin urmare, specific, tr ă s ă turi caracteristice, diferen ţ iere,”totalitatea însu şirilor care diferen ţ iaz ă textul artistic”.Literaritatea îmbrac ă dou ă aspecte:

pe de-o parte, ea poate fi prezentă în orice fel de texte (inclusiv în cele ş tiin ţ ifice ş i ale vie ţ ii cotidiene), care pot constitui un material pentru literatur ă ; pe de alta, ea poate fi identificat ă în textele literare ca atare, sub forma procedeelor, a structurilor. Concepţ ia asupra literarit ăţ ii e variabil ă; ea se modific ă de la o epocă la alta, în func ţ ie de stiluri, curente, mi ş c ă ri. Literaritatea exist ă latent în orice text literar, în orice gen, în orice oper ă , în proporţ ii variabile. Dar anumite modalit ăţi de expresie pot fi momentan considerate drept insemne ale literarului ş i promovate în dauna altora. Astfel, în func ţ ie de perioada istoric ă , unele categorii de texte se bucur ă de un prestigiu special, în timp ce altele sunt considerate în afara literarului. În Evul Mediu, de pild ă , sunt preţ uite ca fapte literare dou ă categorii distincte de texte: pe de-o parte, scrierile teologice, m ăn ă stire şti (imnuri, cânturi, legende, alegorii), iar pe de alta, scrierile laice de tipul sonetului, canzonei sau al cronicii (proză ), plus tratatele ş i enciclopediile. Nuvela populară ş i romanul cavaleresc sunt lipsite de prestigiu ş i, de aceea, plasate în exteriorul domeniului literar. Tot acum, odat ă cu generaţ ia lui Petrarca, în locul sentimentului religios, moral sau politic, apare cultul pentru forma frumoas ă , interesul pentru retoric ă . Astfel, criteriul hot ă râtor pentru stabilirea calităţ ii de literar nu mai este con ţ inutul ş i literatura devine un echivalent al formei perfecte. Dac ă imediat dup ă crearea sa, “Divina Comedie” e citit ă ca un text sacru, ş coala formal ă a lui Petrarca va schimba modul percep ţ iei ş i capodopera lui Dante va fi citit ă pentru perfec ţ iunea sa artistic ă . Un alt exemplu: eseul este introdus în cultura european ă de Montaigne (sec.XVI) şi cultivat ca gen ş tiin ţ ific pân ă în secolul XIX, când este asimilat literaturii. Acum el dobânde şte atributele literarului. Aceasta datorit ă autenticit ăţ ii sale, faptului c ă se opune retoricii ş i implic ă prezen ţ a marcat ă a subiectului în enun ţ are, interpretarea personal ă , original ă . Mai departe, în secolul nostru eseul p ă trunde şi în teatru, poezie, proză . La fel de interesant e cazul romanului “indirect” (dup ă expresia lui Mircea Eliade), care-ş i ia ca model scrieri non literare: autobiografia, memoriile, jurnalul, scrisorile, tocmai pentru a m ă ri senza ţ ia de autenticitate la lectur ă . În secolul nostru, un roman la persoana I pare mai autentic decât unul

17 Ap. Adrian Marino – “Biografia ideii de literatur ă ”, III, “Dacia”, 1994, pag. 32.

23

Cap. III

obiectiv (de tipul Balzac sau Rebreanu) ş i e preferat de cititori, cu toate c ă prin literaritate acum se în ţ elege altceva. Toate aceste exemple nu fac decât s ă ne arate în ce m ăsur ă apartenen ţ a la literatur ă a unui text sau altul e variabil ă.

Literaritatea e dependent ă de codurile culturale ale fiecă rei epoci

ş i fiec ă rei societăţ i. Dar în acelaş i timp literaritatea e ş i rezultatul unei fire ş ti dinamici a formelor literare. Iuri Tînianov, unul dintre cei mai importan ţi reprezentan ţ i ai

Ş colii Formale Ruse, consider ă c ă istoria literaturii este un

r ăzboi al înlocuirii formelor, structurilor ş i speciilor. Speciile

mari, canonice, cunosc la un moment dat, datorit ă “automatiz ă rii” lor, un proces de dezagregare. Ele sunt înlocuite de specii noi ş i fenomene literare noi, considerate pân ă atunci cotidiene, non-literare (scrisoarea, jurnalul, telegrama ca form ă narativă - la Caragiale) sau procedee vechi, perimate pot c ă p ă ta într-un context nou o nou ă funcţ ie (la poe ţ ii gândiri ş ti români limbajul arhaizant motiveaz ă orizontul etnic ş i religios al ideologiei lor literare). La rândul lor, noile structuri sunt institu ţ ionalizate, pentru a fi ulterior contestate de alte revolu ţii în domeniul formelor ş i al stilului. Rezult ă înc ă o dat ă c ă literatura este un spa ţ iu al permanentei metamorfoze ş i c ă ea nu poate fi bine în ţ eleas ă decât în intimitatea structurilor sale determinate istoric. Într-un studiu din 1924, intitulat Faptul literar. Iuri Tînianov constat ă :

“«Definirea» literaturii poate fi analizată numai în evolu ţ ie. Cu aceast ă ocazie vom descoperi c ă propriet ăţ ile literaturii care ni se par fundamentale, primare, se schimbă în continuu ş i nu caracterizează literatura ca atare. A ş a ar fi no ţ iunile de «estetic» în sens de « frumos ». Se dovede şte a fi o calitate trainic ă ceea ce ni se pare în ţ eles de la sine ş i anume c ă literatura este o construc ţie verbal ă , înregistrat ă tocmai ca o construc ţ ie, cu alte cuvinte literatura este o construcţ ie lingvistic ă dinamic ă 18 .

6. LITERATURA CA OBIECT AL TR Ă IRII ESTETICE. Un adevă r care nu poate fi nici o clip ă uitat este deci acela c ă formele ş i structurile literaturii au o natur ă verbală . Atât concep ţ ia lui Vianu (pentru care reflexivitatea înseamn ă stil, procedeu cu valoare emo ţ ional ă ), c ă t ş i aceea a lui Jakobson (pentru care func ţ ia poetic ă înseamn ă r ă