Titu Maiorescu

Titu Maiorescu (numele sau complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a nascut la Craiova, la 15 februarie 1840. Tatal sau, Ioan Maiorescu, fiu de taran transilvanean din Bucerdea Granoasa, se numea de fapt Trifu, dar isi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia inrudirea cu Petru Maior. Datorita multitudinii de diplome pe care le obtine in urma studiilor in Austria, Germania si Franta, Titu Maiorescu a fost academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filozof, pedagog, politician si scriitor roman, prim-ministru al Romaniei intre 1912 si 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Romane, personalitate remarcabila a Romaniei la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fara fond, baza Junimismului politic si "piatra de fundament" pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Ioan Slavici. Anii 1860 au mai insemnat pentru Maiorescu "prelectiunile populare" (adica conferinte asupra unor variate probleme de cultura adresate unui public destul de larg), intemeierea Junimii impreuna cu prietenii sai I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor si Th.Rosetti, inceperea activitatii de avocat, directoratul la Scoala Normala "Vasile Lupu" din Iasi si infiintarea, in 1867, a revistei Convorbiri Literare.

Titu Maiorescu - indrumator al culturii si literaturii romane

Contributia lui Titu Maiorescu este foarte importanta in domeniul limbii, al literaturii, al esteticii si al filozofiei. Varietatea preocuparilor sale l-a facut pe criticul literar Nicolae Manolescu sa afirme, ca domeniul de activitate a lui Titu Maiorescu este toata cultura. Prin combaterea mediocritatii, a lipsei de talent, Titu Maiorescu a facut o necesara opera de salubrizare si ierarhizare a valorilor. El a desfasurat o activitate de indrumator al culturii si a literaturii romanesti intr-o perioada cand acestea erau amenintate de impostura si noua valoare. Toate acestea s-au putut vedea in contributia lui Titu Maiorescu in: I. In domeniul limbii Contributia lui Titu Maiorescu in domeniul limbii a fost facuta prin: Articole despre scrierea limbii romane (1866), Limba romana in jurnalele din Austria (1868), Betia de cuvinte (1873), Raport citit in Academia Romana asupra unui nou proiect de ortografie (1880), Neologismele (1881), Oratori, retori, limbuti (1902). Acestea au ajutat la: 1.Introducerea alfabetului latin in locul celui chirilic: Punctul nostru de plecare in stabilirea alfabetului roman a fost regula de a scrie sonurile romane(=unitati de masura pentru taria sunetelor) cu litera latina corespunzatoare.

2.Folosirea ortografiei fonetice: Fiecare cuvant se scrie cum se pronunta. 3.Combaterea etimologismului: Ce voieste acum etimologismul in ortografia romana? Voieste sa ne aduca gramatica la forma cea mai etimologic pura, sa ne arunce limba cu secole inapoi. 4.Imbogatirea vocabularului cu neologisme: Acolo unde astazi lipseste in limba un cuvant, vom primi cuvantul intrebuintat in celelalte limbi romanice, mai ales in cea franceza. 5.Combaterea stricatorilor de limba prin:

respingerea calcului lingvistic (traducerea literara a expresiilor idiomatice): Titu Maiorescu critica gazetarii care traduc cuvant cu cuvant expresii idiomatice nemtesti intraductibile. ridiculizarea betiei de cuvinte (verbalism, vorbarie): Cuvantul, ca si in alte mijloace de betie, e pana la un grad oarecare un stimulant al inteligentei. Consumat insa in cantitati prea mari si mai ales preparat astfel incat sa se prea eterizeze si sa-si piarda cu totul cuprinsul intuitiv al realitatii, el devine un mijloc puternic pentru ametirea inteligentei.

Parerile in domeniul limbii si-au dovedit valabilitatea. In 1880-1881 Academia romana aproba sistemul ortografic propus de Titu Maiorescu pentru intreaga tara. Astfel Junimea si Titu Maiorescu au constituit un factor important al unificarii limbii romane literare moderne. II. In domeniul literaturii Contributia lui Titu Maiorescu in domeniul literaturii a aparut in: Asupra poeziei noastre populare (1868), O cercetare critica asupra poeziei noastre (1867), Directia noua in poezia si proza romana (1876), Comediile lui I.L.Caragiale (1885), Poeti si critici (1886), Eminescu si poeziile lui (1889). Acestea au dus la: 1.Aprecierea poeziei populare 2.Aprecierea traditiei, a inaintasilor 3.Incurajarea tinerelor talente 4.Aprecierea operei in functia de valoarea artistica estetica 5.Combaterea mediocritatii si a lipsei de talent 6.Promovarea criticii literare stiintifice

In acest domeniu Titu Maiorescu a dovedit intuitie, bun gust si simt al valorilor. II. In domeniul culturii Contributia lui Titu Maiorescu in domeniul culturii a fost ilustrata in opera: In contra directiei de astazi in cultura romana (1868) de unde a reiesit: Teoria formelor fara fond: In aparenta avem politica si stiinta, avem jurnale si academii, avem scoli si literatura, avem muzee, conservatori, avem teatru, avem chiar o constitutie. Dar in realitate toate acestea sunt productiuni moarte, pretentii fara fundament, stafii fara trup, iluzii fara adevar. Aceasta teorie cuprinde multe exagerari, dar prezinta si un aspect pozitiv in sensul ca respinge imprumuturile exagerate, neselective si imitatiile fara valoare. In realitate Titu Maiorescu si junimistii pledau pentru ridicarea fondului autohton la inaltimea formelor imprumutate.

Conceptia estetica a lui Titu Maiorescu

Conceptia estetica a lui Titu Maiorescu nu este in intregime originala si nici unitara, adica are contradictii. Astfel Titu Maiorescu preia idei din:

poeticile antichitatii (Platon, Aristotel) filozofia idealista germana (Kant, Hoegel, Schopenhauer) estetica clasica romantica si realista

Titu Maiorescu regandeste aceste idei si le nuanteaza personal. Meritul lui este ca a elaborat o conceptie estetica spre deosebire de inaintasii sai Alecu Russo, Vasile Alecsandri si Mihail Kogalniceanu, care au exprimat pareri despre diferite probleme literare in cateva articole. O cercetare critica asupra poeziei romane Cel mai important articol in care Titu Maiorescu isi exprima conceptia estetica este O cercetare critica asupra poeziei romane (1867). In acest articol Titu Maiorescu porneste de la deosebirea fundamentala dintre arta si stiinta:

arta, frumosul, pasiuni, emotii, sentimente exprimate intr-o forma frumoasa se adreseaza sufletului stiinta, adevarul, idei, se adreseaza ratiunii

Pe baza acestor deosebiri si cu ajutorul celor doua elemente fundamentale ale operei literare (continutul si forma), Maiorescu defineste poezia. Dupa el aceasta cuprinde sentimente, pasiuni, emotii exprimate intr-o forma sensibila. Fondul nu trebuie inteles ca idee propriu-zisa, ci ca sentiment sau pasiune prin urmare iubirea, ura, tristetea, bucuria,

disperarea, mania, etc. sunt obiecte poetice; invatatura, preceptele morale, politica, etc. sunt obiecte ale stiintei, niciodata ale artelor. Pentru Titu Maiorescu poezia este un repaus al inteligentei, care trebuie sa exprime sentimente si nu idei politice pentru ca politicul se adreseaza ratiunii si nu fanteziei. Titu Maiorescu poluleaza aici principiul autonomiei esteticului (adica esteticul independent de social si politic). Criticul literar N. Manolescu aduce o precizare esentiala aratand ca Titu Maiorescu nu elimina total politicul din poezie ci numai tendinta moralizatoare expresa, adica politicul si socialul insuficient transfigurat artistic. Asa se explica faptul ca Titu Maiorescu respinge o poezie manifest-social, ca Noi vrem pamant de G. Cosbuc, dar apreciaza lirica patriotica a lui O. Goga. Titu Maiorescu defineste conditiunea ideala a poeziei , care cuprinde totalitatea sentimentelor, emotiilor, pasiunilor exprimate de poet si conditiunea materiala , care cuprinde cuvintele, expresiile, figurile de stil prin care poetul isi exprima sentimentele. Betia de cuvinte In opera lui Maiorescu Betia de cuvinte(1873) ,tinta polemicii este "Revista Contimporana" care lauda unii autori mediocri. Acestia, pentru a exprima o singura idee, foloseau o insiruire de sinonime fara rost. Titu Maiorescu ridiculizeaza discrepanta dintre forma i fond.Acest studiu este subintitulat Studiu de patologie literara. Din acel moment, ziaristica noastr nu a mai fost privita doar prin prisma opiniilor exprimate, ci si a modului in care acestea erau exprimate. Titu Maiorescu pornea ofensiva impotriva celor ce denaturau "spiritul propriu national care nu par a avea constiinta raului ci raspandesc increderea de a fi cei mai buni stilisti ai literaturii romane", cu armele omului de stiinta, cu rigoarea in demonstratie, ce a fost caracteristic profesorului de logica si, bineinteles, criticului, atunci cnd devierile stilistice imbracau formele patologiei literare". Atacul incepe in gama pamfletului, citandu-l pe Darwin, care vorbeste despre ameteala artificiala observata in regnul animal. Demonstratia nu se abate de la aceasta premisa, urmarind "simptomele patologice ale ametelii produse prin intrebuintarea nefireasca a cuvintelor", care ni se infatiseaza treptat, dupa intensitatea imbolnavirii". Darwin ne spune ca multe soiuri de maimute au aplecare spre bautura ceaiului, a cafelei i a spirtoaselor: "ele sunt in stare, zice el, sa fumeze si tutun cu multa placere, precum insumi am vzut. Brehm povesteste ca locuitorii din Africa de miaza-noapte prind pavianii cei salbatici, punindu-le la locurile unde se aduca, vase pline cu bere de care sa se imbete.

Acest studiu reprezint, deopotriva, modelul unei analize stilistice laborioase care disec fiecare exemplu, dar i al unui pamflet care, prin comparatia pe care o face chiar de la inceput, cauta sa inscrie obiectul atacului sau intr-o zona ridicola. Titu Maiorescu avea, din toate punctele de vedere, autoritatea sa duca aceasta ofensiv, deoarece stilul scrierilor sale, in mare majoritate polemice , impotriva attor directii gresite ale culturii noastre din acea vreme, vadeste rigoare, economie de mijloace, rostiri sententioase, un vocabular care nu ceda curente lingvistice arficiale din acea vreme. Toate aceste inzestrari au facut ca ceea ce a scris atunci Titu Maiorescu sa capete valoarea unor adevaruri cu caracter peren. Un exemplu l reprezinta textul n care a fost formulata ceea ce s-a numit de atunci (adica din 1868) si a ramas pana in prezent , teoria fr fond. Expus in studiul "In contra directiei de astazi in cultura romana, demonstrarea teoriei care a marcat gndirea social romneasc ocup un spatiu extrem de restrans, fiind un model de conciziune, de esentializare stilistica. Frazele au o simetrie perfecta in alcatuirea lor riguroasa, repetitiile au o valoare stilistica ,ca apoi sa se arate, ca o incununare negativa, la ceea ce s-a ajuns. Exemplele sunt luate din viaa de fiecare zi, sunt concrete, si accentuarile prin cateva cuvinte vin sa puna n evidenta o stare de fapt ce nu poate sa fie contestata. Cea de-a doua reactie impotriva stilului artificial, grandilocvent, a "Betiei de cuvinte", a vocabularului pretios si pretentios, impovarat de expresii si cuvinte preluate fie din latina, fie din limbi straine, a fost de esenta satirica si apartine lui Caragiale. Se integreaza universului parodic al marelui scriitor si va fi studiat la ce are o importanta covarsitoare in evolutia stilisticii presei romanesti. n contra direciei de astzi n cultura romn n contra direciei de astzi n cultura romn este un studiu al lui Titu Maiorescu, scris din perspectiva ndrumtorului cultural, expresie direct a contientizrii unei crize a culturii romne. Maiorescu face i un istoric al crizei respective descriind progresul ovitor al culturii romne care, pn la nceputul secolului al XX-lea, nseamn "barbarie oriental", dup care vine "trezirea" din epoca paoptist (dup 1820 spune Maiorescu), epoc n care tinerii ntori de la studii din Frana i Germania, aduc idei noi dar i forme culturale noi care nseamn, pentru Maiorescu, numai un "lustru cultural. n propriile sale cuvinte, "n aparen, dup statistica formelor din afar, romnii posed astzi aproape ntreaga civilizare occidental. Avem politic i tiin, avem jurnale i academii, avem coli i literatur, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituiune. Dar n realitate toate aceste sunt produciuni moarte, pretenii fr fundament, stafii fr trup, iluzii fr adevr, i astfel cultura claselor mai nalte ale romnilor este nul i fr valoare, i abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi n zi mai adnc".

Maiorescu observ de fapt acea abunden de forme culturale strine care nu se potrivete deloc fondului naional. Modernizarea i se pare lui Maiorescu forat el fiind de prere c numai fondul esenial romnesc ar putea s nasc formele viitoare ale culturii romne. Comediile domnului Caragiale Comediile domnului Caragiale este o lucrare scris de Titu Maiorescu din dorina de a-l apra pe I. L. Caragiale de atacurile din presa vremii care-l acuzau de imoralitate (datorat prezenei unei lumi de joas spe n piesele sale: oameni "viioi sau proti", amor nelegiuit etc.). Pornind de la constatarea c tipurile i situaiile din sfera timpului, Maiorescu atrage atenia c artistul recreeaz realitatea dintr-o perspectiv ideal-artistic, fr nicio preocupare practic. Stratul social luat sub observaie de Caragiale n aceste comedii este cel de jos, iar aspectele prezentate sunt tipice, exist la toat lumea, autorul dramatic descoperind existena unei societi n toat veridicitatea ei, "sub formele unei spoieli de civilizaie occidental, strecurat n mod precipitat pn n acel strat i transformat ntr-o adevrat caricatur a culturei moderne." Tipologia personajelor este, de asemenea, divers, caracterizat cu o intuiie i o fervoare critic de-a dreptul remarcabile. n studiul su, Maiorescu precizeaz faptul c societatea, mpreun cu opinia public, consider drept trstur caracteristic a comediilor lui Caragiale trivialitatea, ns argumentele i comparaiile aduse pe parcursul articolului au ntemeiat concluzia c n lumea artei nu poate fi vorba de "trivial", ci fiecare scriitor are dreptul su literar incontestabil. Eminescu i poeziile sale Eminescu i poeziile sale este un studiu de Titu Maiorescu. A fost publicat n anul 1889, anul morii lui Eminescu, i este prima lucrare de exegez (analiz / interpretare) a operei eminesciene. Aadar, Maiorescu devine primul eminescolog (cercettor i cuceritor al operei eminesciene). Aa cum arat i titlul, studiul cuprinde dou pri: prima parte se refer la viaa poetului, (vizeaz omul Eminescu), n timp ce a doua cuprinde o analiz a operei acestuia (poeziile lui). n partea nti, criticul fixeaz sumar cteva date din biografia lui Eminescu, artnd c acesta s-a nscut la Botoani, a studiat la Cernui, Viena i Berlin, a fost inspector colar, bibliotecar; a murit n 1889.

Maiorescu ncearc s dezlege misterul bolii lui Eminescu. El nu admite ideea potrivit creia boala de care a suferit Eminescu (nebunia) ar fi fost declanat de srcie i arat c ea a fost motenit ereditar (doi frai ai acestuia s-au sinucis dup ce nnebuniser!). Consider c viaa sa plin de excese (abuz de tutun, cafea; lecturile excesive) a fost o consecin a acestei boli i nu factorul care a cauzat-o. Face un portret spiritual al lui Eminescu, evideniindu-i ca trsturi definitorii inteligena, memoria extraordinar (capacitatea de a reine un volum imens de cunotine), cultura excepional (cunosctor al filosofiei, al credinelor religioase; pasionat de marile scrieri ale lumii), setea de cunoatere (interesul constant pentru nou, pentru teoriile tiinifice, economice, filosofice etc.), modestia (refuzul premiilor i al gloriei; simplitatea pe care o dovedete n discuia cu regina Romniei, Carmen Sylva). Pune n discuie pesimismul eminescian i arat c acesta a fost unul nativ, nu unul dobndit ca urmare a srciei n care a trit, a mizeriei i a lipsurilor cu care s-a confruntat. Dup ce exclude factorul material ca generator al pesimismului, art c, oricnd i oriunde ar fi trit Eminescu, din opera sa ar fi rzbit acelai pesimism, aceeai dezamgire. Pesimismul eminsecian nu este unul egoist, ci unul metafizic, izvort din contientizarea nedreptilor sociale, politice, dar mai ales din contientizarea tragismului condiiei umane. Contactul cu filosofia lui Schopenhauer a alimentat ns acest pesimism nativ, corespunznd perfect structurii sufleteti a lui Eminescu. In partea a doua a studiului, consacrat operei lui Eminescu criticul supune analizei cteva dintre poeziile eminesciene reprezentative care-i pun n valoare genialitatea, comentndu-le sub aspectul limbajului i al coninutului de idei, socotit inovator n literatura romn a momentului. Maiorescu afirm c ceea ce individualizeaz opera lui Eminescu n raport cu opera scriitorilor dinaintea sa i o face inconfundabil este bogia ideilor filosofice i frumuseea limbajului, semnul celor alei. Remarc multitudinea de idei filosofice, religioase, tiinifice, mitologice care se regsesc la Eminescu, i le explic prin cultura excepional a acestuia. Evideniaz talentul excepional dovedit n mnuirea limbii, concretizat n alegerea cuvintelor celor mai potrivite pentru exprimarea ideilor Analizeaz poezia de dragoste a lui Eminescu, afirmnd c poetul a vzut n femeie doar copia imperfect a unui prototip irealizabil. n mod greit, arat c erotica eminescian are o dimensiune pur instinctual, refuzndu-i deci platonismul. Remarc bogia i varietatea rimelor din lirica eminescian. Potrivit criticului, originalitatea acestor rime este indiscutabil. El nsui identific trei tipurti de rime: a) rime noi , rezultate din rimarea unui cuvnt ntreg cu altul prescurtat (sine-mi/ inemi; suie cu nu e).

b) Rime surprinztoare, n care rimeaz un cuvnt obinuit cu unul prozaic, neliterar (nalte cu ncalte) c) Rime rezultate din rimarea unui substantiv comun cu unul propriu (zid cu Baiazid; oaspe cu Istaspe). Observ c poetul a utilizat relativ puine cuvinte, dar le-a atribuit sensuri noi. Apreciaz sonetele eminesciene, Glossa i Oda. Arat c una dintre sursele muzicalitii liricii poetului de la Ipoteti o constituie numele proprii (Dalila, Venera, Basarabi, Muatini). Laud nteresul acestuia pentru folclor i faptul c a valorificat o serie de cuvinte populare (sar, nouri), dnd versurilor o perfeciune aproape onomatopeic. n finalul studiului, Maiorescu se lanseaz ntr-o profeie care a fost confirmat mai trziu, artnd c pe ct se poate omenete prevedea, literatura (poezia) romnesc din secolul al XX-lea, va ncepe sub auspiciile geniului eminescian (deci poezia eminescian va fi germenele din care se va nate toat poezia secolului urmtor).