UNIVERSITATEA TEHNIC A MOLDOVEI Facultatea Cadastru, Geodezie i Construcii Catedra Drept Patrimonial FILOSOFIA DREPTULUI Curs de prelegeri Chiinu

U.T.M. 2008 2 CZU 340.12(075.8) L 82 In acest curs de prelegeri sunt elucidate problemele generale ale filosofiei dreptului ca disciplin tiinific autonom, precum i direciile i concepiile principale din istoria mondial a filosofiei dreptului. Structura manualului i problematica abordat ofer posibilitatea de a cunoate atat principiile i conceptele fundamentale ale filosofiei dreptului, cat i problemele ce in de cunoaterea specificului i esenei dreptului. Se atrage atenia asupra aspectelor ontologic, gnoseologic i axiologic ale dreptului, a interaciunii lui cu alte norme sociale, ceea ce poate influena formarea unui mod de abordare filosofico-juridic a acestor probleme, necesar viitorilor specialiti din domeniul jurisprudenei. Cursul de prelegeri este elaborat in corespundere cu programul analitic aprobat la catedra Drept patrimonial de la Universitatea Tehnic a Moldovei i este destinat studenilor care sunt interesai de problemele filosofice ale jurisprudenei. Autor: conf. univ., dr. Constantin Lozovanu Recenzent conf. univ., dr. Ala Climov Descrierea Cip a Camerei Naionale a Crii Lozovanu,Constantin Filosofia dreptului : Curs de prelegeri / Constantin Lozovanu.- Ch. : UTM, 2008.-154 p. Bibliogr.: p. 153-154(39 tit.).-75 ex. ISBN 978-9975-45-091-1 CZU 340.12(075.8) ISBN 978-9975-45-091-1 U.T.M., 2008 3 CUPRINS TEMA 1. FILOSOFIA DREPTULUI I PROBLEMATICA EI 7 1.1. Apariia i constituirea filosofiei dreptului 7 1.2. Obiectul de studiu al filosofiei dreptului i funciile ei 11 1.3. Filosofia dreptului in sistemul tiinelor umaniste 18 TEMA 2. PRINCIPALELE MODURI DE INTERPRETARE A DREPTULUI 24 2.1. Tipologia modurilor de interpretare a dreptului 24 2.2. Concepia legist a dreptului 25 2.3. Concepia jusnaturalist a dreptului 30 2.4. Concepia libertaro-juridic a dreptului 36 TEMA 3. ESENA DREPTULUI 38 3.1. Dreptul ca egalitate formal 38 3.2. Dreptul ca libertate 40 3.3. Dreptul ca echitate 43

TEMA 4. DREPTUL I STATULCONCEPTE PRINCIPALE ALE FILOSOFIEI DREPTULUI 46 4.1. Conceptul de drept i caracteristicile lui 46 4.2. Conceptul de stat i caracteristicile lui 48 TEMA 5. ONTOLOGIA JURIDIC 50 5.1. Ontologia legist 51 5.2. Ontologia jusnaturalist 53 5.3. Ontologia libertaro-juridic 54 5.4. Formele de existen ale dreptului 55 TEMA 6. GNOSEOLOGIA JURIDIC 59 6.1. Gnoseologia legist 59 6.2. Gnoseologia jusnaturalist 61 6.3. Gnoseologia libertaro-juridic 62 TEMA 7. AXIOLOGIA JURIDIC 64 7.1. Axiologia legist 64 7.2. Axiologia jusnaturalist 65 7.3. Axiologia libertaro-juridic 67 4 TEMA 8. BINELE COMUN CA CONCEPT FILOSOFICOJURIDIC 69 8.1. Concepia jusnaturalist a binelui comun 70 8.2. Concepia libertaro-juridic a binelui comun 73 TEMA 9. DREPTUL I EGALITARISMUL 75 9.1. Egalitarismul form de manifestare a egalitii non-juridice 75 9.2. Permisiunile i interdiciile egalitarismului 77 9.3. Permisiuni i interdicii in drept 78 TEMA 10. CONCEPTUL FILOSOFICO-JURIDIC DE STAT DE DREPT 81 10.1. Apariia i dezvoltarea ideilor cu privire la statul de drept 81 10.2. Tipologia formelor istorice de drept i stat 84 10.3. Drepturile i libertile omului i ceteanului 87 TEMA 11. SOCIALISMUL I DREPTUL 89 11.1. Msura egalitii prin munc 89 11.2. Totalitarismul socialist: toi impreun, nimeni in parte 90 11.3. Legismul sovietic i urmrile lui 91 TEMA 12. PROBLEME FILOSOFICO-JURIDICE ALE DREPTULUI POSTSOCIALIST 93 12.1. Alternativele postsocialismului 93 12.2. Dreptul civilitar i proprietatea civil 95 12.3. Orientri noi ale progresului dreptului i libertii 99 TEMA 13. FILOSOFIA DREPTULUI IN SECOLUL AL XX - LEA 100 13.1. Caracteristica general 100 13.2. Concepii neokantiene ale filosofiei dreptului 106 13.3. Concepii neohegeliene ale filosofiei dreptului 110 13.4. Invtura pur despre drept a lui H.Kelzen 113 13.5. Concepiile dreptului natural renscut 117 13.6. Filosofia existenialist a dreptului 120 13.7. Concepia ontologic a dreptului a lui R.Marcic 123

13.8. Concepia neopozitivist a dreptului a lui H.Hart 125 13.9. Teoria cognitiv criticist a dreptului 128 5 TEMA 14. FILOSOFIA DREPTULUI IN ROMANIA 130 14.1. Consideraiuni generale 130 14.2. Idei filosofico-juridice in opera lui Simion Brnuiu 130 14.3. Filosofia dreptului la Mircea Djuvara 133 14.4. Filosofia dreptului la Eugeniu Sperania 139 LISTA TERMENILOR 148 BIBLIOGRAFIE 153 6 CUVANT INAINTE Ca disciplin de invmant, filosofia dreptului a fost mult timp vitregit in invmantul superior din Republica Moldova, fiind introdus in planul de pregtire a studenilor relativ recent i conceput ca teorie, dar i ca metod de cunoatere a realitii juridice. In rile vest-europene, incepand din a doua jumtate a secolului al XIX-lea, filosofia dreptului este considerat una dintre cele mai importante discipline in pregtirea specialitilor din domeniul jurisprudenei. De altfel, in acest spaiu, filosofia dreptului este elaborat mai ales de ctre juriti i este vzut mai degrab ca o disciplin juridic decat filosofic, cu toate c dezvoltarea ei a fost i rmane strans legat de gandirea filosofic. In aceast ordine de idei, interesul crescut care se manifest in prezent fa de aceast disciplin i apariia lucrrilor noi in domeniul dat, (ce-i drept, inc puine la numr in Republica Moldova), nu pot avea decat efecte benefice, care s rspund cerinei de informare i documentare a viitorilor juriti, de stabilire a relaiilor interdisciplinare intre jurispruden i filosofie. Filosofia dreptului, in corelaie cu alte tiine juridice speciale, este forma spiritual superioar de cunoatere i inelegere a esenei, valorii i importanei dreptului pentru viaa social a oamenilor. De aceea, filosofia dreptului are o importan hotratoare pentru formarea viziunii profesionale a juritilor in devenire. Studierea acestei disciplini contribuie in mod esenial la modelarea contiinei juridice, ceea ce ofer viitorilor specialiti instrumentele necesare dezvoltrii unor aptitudini intelectuale i filosofico-juridice, cum ar fi: - s gandeasc in concepte filosofico-juridice clare i intr-o manier corect logic; - s ineleag problemele filosofico-juridice de mare importan i s fac cunotin cu soluiile propuse, precum i cu diferite modaliti de argumentare a acestora. Prezentul curs este elaborat in conformitate cu concepia promovat de juristul rus V.S.Nersesean, axat pe metoda libertaro-juridic de cunoatere i interpretare a dreptului. In acest context, manualul de fa nu reprezint decat un indrumar teoretic al posibilitilor actuale de cunoatere i explicare filosofic a multiplelor determinri i consecine sociale ale dreptului i legislaiei, dar i o modalitate de reflecie i stimulare a unor studii i cercetri de viitor in problematica filosofiei dreptului. 7 TEMA 1. FILOSOFIA DREPTULUI I PROBLEMATICA EI

1.1. Apariia i constituirea filosofiei dreptului 1.2. Obiectul de studiu al filosofiei dreptului i funciile ei 1.3. Filosofia dreptului in sistemul tiinelor umaniste 1.1. Apariia i constituirea filosofiei dreptului Filosofia dreptului are o veche i bogat istorie. Sub aspectul apariiei i evoluiei istorice, inceputurile teoretizrii dreptului s-au realizat inc din antichitate in cadrul filosofiei, in special - al eticii. Astfel, in accepiunea filosofic termenul drept a fost utilizat inc de Platon, Aristotel i ali filosofi antici pentru a exprima ideea de echitate, dreptate in ineles preponderent etic. In antichitatea roman i in epoca medieval problematica filosofico-juridic era elaborat ca parte component sau aspect al unei tematici mai generale. Abia in secolul al XIX-lea s-a ajuns ca in cadrul filosofiei s se contureze o ramur relativ distinct a acesteia filosofia dreptului avand ca obiect i scop studiul filosofic al dreptului. Cu toate acestea, termenul filosofia dreptului apare la inceput in tiina juridic. Astfel, inc cunoscutul jurist german Gustav Hugo (1764-1844), precursorul colii istorice a dreptu- lui1, s-a folosit de acest termen pentru o desemnare mai succint a filosofiei dreptului pozitiv2, pe care el tindea s o elaboreze ca parte filosofic a invturii despre drept. Principalele surse ale dreptului, in viziunea sa, sunt moravurile i contiina juridic a juritilor. Statul i dreptul, dup prerea lui G. Hugo, nu sunt produse ale raionalizrii, ci rezultate ale existenei popoarelor concrete, caracterizat de un ir de factori (climateric, etnic, politic etc.). Normele juridice ale unui popor dat... au aprut intampltor, - scrie G.Hugo, - dup cum au aprut limba i moravurile acestui popor, sau, mai mult ca sigur, fiind parte i a uneia i alteia, au aprut in rezultatul 1 coala istoric a dreptului a aprut in Germania la sfaritul sec. XVIII inceputul sec. XIX. Alturi de G.Hugo, aceast coal a avut ca reprezentani in Germania i pe Friedrich Karl von Savigny (1779-1861), Georg Friedrih Puchta (1798-1846), Otto von Gierke (1844-1921), iar in Anglia, pe juritii Sir Henry Maine (1822-1888) i Friedrich Wilhelm Maitland (1850-1906). Teoria acestei coli afirm c exist o corelaie intim, esenial, intre orice manifestare juridic i geniul naional al poporului respectiv. Potrivit colii istorice a dreptului, dreptul eman, in mod spontan, din sufletul poporului i se schimb lent, dar continuu; fiecare popor i fiecare epoc au dreptul lor; el este generat de spiritul vremii. 2 Dreptul pozitiv reprezint in sine sistemul de drept in vigoare existent intr-un anumit stat i intr-o perioad concret de timp. 8 deprinderilor3. Starea juridic real continu el, - este de natur empiric, dependent de timp i loc, este intampltoare, faptele creia trebuie studiate in baza experienei proprii i celei strine, in context istoric (in adevratul sens al acestui cuvant)4. Astfel, dreptul apare i se dezvolt in conformitate cu spiritul naional al poporului respectiv. Iar izvorul original i fundamental al dreptului este cutuma, care, fiind recunoscut de ctre popor, se cristalizeaz sub forma de deprinderi in conduita uman. Din punctul de vedere al lui Hugo, in faa a jurisprudenei stau trei intrebri principale: ce este dreptul?, cum acesta a devenit drept? i este oare corect c acesta a devenit drept? Acestor intrebri le corespund trei pri componente ale jurisprudenei: dogmatica juridic, istoria dreptului i filosofia dreptului pozitiv. Pentru dogmatica juridic, care se

ocup de dreptul in vigoare (dreptul pozitiv) i reprezint in sine o meserie juridic, ii este de ajuns cunotina empiric. Iar istoria dreptului i filosofia dreptului formeaz temelia raional a cunoaterii tiinifice a dreptului i constituie jurisprudena liberal, savant (jurisprudena elegant). Incercrile de a da rspuns la intrebrile menionate se gsesc in lucrarea juristului german, intitulat Manual la cursul de civilistic (1823). Dintre cele mai cunoscute lucrri ale lui G. Hugo fac parte, deasemenea i Manual de istorie a dreptului roman (1790), Manual i crestomaie a dreptului pandectin clasic (1790), Manual de drept natural ca filosofie a dreptului pozitiv (1798). Cu toate c G. Hugo s-a aflat sub influena ideilor lui Ch. Montesguieu i a filosofiei lui I.Kant, totui filosofia dreptului pozitiv in interpretarea sa avea un caracter antiraionalist, pozitivist i era indreptat impotriva ideilor jusnaturaliste a dreptului raional. O rspandire mai larg a termenului filosofia dreptului se intalnete la ganditorul german G.W.F.Hegel (1770-1831). In opera sa, invtura despre drept parte component a sistemului su filosofic este expus in lucrarea Principiile filosofiei dreptului(1812). Noiunea de drept la Hegel are cateva semnificaii: 1) dreptul ca idee (ideea de drept); 2) dreptul ca treapt i form a libertii (drept natural); 3) dreptul ca lege (drept pozitiv). 3 . 5- . . 3 : , 1999 .274. 4 Ibidem. 9 Filosofia dreptului, dup Hegel, este o disciplin filosofic, i nu juridic, ca la Hugo. tiina dreptului - afirma ganditorul, - este o parte a filosofiei. Deaceea ea trebuie s dezvolte din concept ideea, care reprezint raiunea obiectului, sau, ceea ce este acelai lucru, s cerceteze propria dezvoltare imanent a obiectului insi5. In privina raportului dintre dreptul pozitiv i dreptul natural, poziia lui Hegel este ambigu. Pe de o parte, el afirm dependena primului de cel de-al doilea: Prin faptul c dreptul natural sau dreptul filosofic este diferit de dreptul pozitiv, a face de aici afirmaia c ele sunt opuse i c se contrazic ar fi o mare greeal6. Pe de alt parte, el este impotriva colii dreptului natural7 care pretinde c numai dreptul natural este raional. Pentru Hegel, i dreptul pozitiv este cu necesitate raional: Natura este raional in sine ... cunoaterea trebuie s cerceteze i s prind in concept aceast raiune real prezent in ea, in formele i contingenele ce se arat la suprafa, in armonia ei etern, ca fiind legea ei imanent i esena ei8. Sarcina filosofiei dreptului, dup Hegel, const in aceea de a ptrunde inelesul ideilor, care constituie temelia dreptului. Dar acest lucru este posibil doar cu ajutorul gandirii corecte, adic a cunoaterii filosofice a dreptului. In aceast ordine de idei, obiectul de studiu al filosofiei dreptului, Hegel il formuleaz astfel: tiina filosofic despre drept are ca obiect de studiu ideea dreptului conceptul de drept i realizarea lui9. Aceste dou moduri de abordare a problemei privind determinarea caracterului disciplinar al filosofiei dreptului in calitate de tiin juridic sau filosofic, ascendente corespunztor din invtura lui Hugo i Hegel, au cptat o dezvoltare ulterioar in cercetrile filosofico-juridice

din secolele XIX i XX. Referitor la aceast perioad putem vorbi 5 ... . ., 1990 . 60. 6 Hegel G.W.F., Principiile filosofiei dreptului, Bucureti, Ed. IRI., 1996 p.24. 7 coala dreptului natural ii are rdcinile in antichitatea greac. Astfel, Aristotel in lucrarea sa Logica concepe lumea ca un tot unitar cuprinzand ansamblul naturii. In viziunea sa, omul face parte din natur intr-un dublu sens: pe de o parte, el este o form a materiei participand la existena acesteia, iar, pe de alt parte, este dotat cu o raiune activ care il deosebete de celelalte pri ale naturii, fiind capabil s-i dirijeze voina in acord cu raiunea. i dreptul are un caracter dublu: dreptul natural i dreptul pozitiv. Dreptul natural este dreptul de la natur i constituie un fundament esenial al dreptului pozitiv, ultimul urmand s corespund principiilor dreptului predestinat. 8 Ibidem, p.10. 9 ... Op. cit., p.59. 10 despre concepiile filosofico-juridice kantiene i neokantiene, hegeliene, diferite curente ale gandirii filosofice cretine (neotomism, neoprotestantism), fenomenologiei, antropologiei filosofice, intuitivismului, existenialismului etc. Ins, in general, din a doua jumtate a secolului al XIX-lea i in secolul al XX-lea filosofia dreptului este elaborat in mod deosebit ca disciplin juridic i se pred in fond la facultile juridice, cu toate c dezvoltarea ei intotdeauna a fost i rmane strans legat de gandirea filosofic. Intrebarea cu privire la profilul tiinific i apartenena disciplinar a filosofiei dreptului are cateva aspecte. Dac este vorba despre filosofia dreptului in general, atunci evident, avem de-a face cu o tiin interdisciplinar, care unete unele sau altele inceputuri a cel puin dou discipline tiinei juridice i filosofiei. Cand ins apare intrebarea despre apartenena disciplinar la filosofie a unor sau altor variante concrete ale filosofiei dreptului, atunci in fond este vorba despre deosebirea conceptual a modurilor juridic i filosofic de inelegere i abordare a dreptului. In filosofia dreptului ca disciplin filosofic distinct interesul cognitiv se concentreaz in general asupra aspectului filosofic, asupra argumentaiei posibilitilor cognitive i potenialului euristic a unei concepii filosofice deosebite intr-o anumit sfer a dreptului. O importan deosebit, in aceast ordine de idei, i se atribuie concretizrii concepiei corespunztoare referitor la particularitile dreptului, a inelegerii lui, lmuririi i insuirii limbajului conceptual al concepiei date, metodologiei, gnoseologiei i axiologiei ei. Ins, in concepiile filosofiei dreptului elaborate de pe poziiile jurisprudenei, cu toate deosebirile lor, de regul, domin motivele juridice, direciile i orientrile de cercetare juridic. Aici profilul filosofic al dreptului nu este dat de filosofie, dar este condiionat de necesitile sferei juridice in inelegerea filosofic a dreptului. De aici i interesul preponderent fa de aa probleme ca sensul, locul i importana dreptului i gandirii juridice in contextul concepiei filosofice despre lume. Aadar, filosofia dreptului, ancorat iniial in filosofie i etic, iar ulterior elaborat in cadrul Teoriei generale a dreptului, ca parte component a acesteia, treptat s-a inchegat in calitate de disciplin desinestttoare cu statut i importan interdisciplinar.

11 i in aceast calitate, filosofia dreptului indeplinete un ir de funcii cu caracter metodologic, gnoseologic i axiologic in cadrul relaiilor interdisciplinare dintre jurispruden i filosofie. 1.2. Obiectul de studiu al filosofiei dreptului i funciile ei Filosofia dreptului ii ia inceputul odat cu apariia ideilor despre natura obiectiv a dreptului. Aceste idei au constituit temelia spiritual a tuturor reprezentrilor i concepiilor ulterioare despre conexiunea intern i unitatea dreptului, despre libertate i echitate, despre drepturile i libertile omului, despre supremaia dreptului, despre legea de drept i statul de drept. i faptul c astzi aceste idei au devenit valori acceptate de comunitatea mondial contemporan i formeaz partea fundamental a constituiilor contemporane, - constituie meritul neindoielnic al filosofiei dreptului. Filosofia dreptului, dup cum rezult i din numele su, este disciplina preocupat de studierea dreptului. Dreptul, ins, este studiat i de tiinele juridice speciale, fiecare dintre acestea examinand dreptul din punctul de vedere al inelegerii lor specifice i a procedeelor de studiere a obiectului dat, de pe poziiile deosebite ale obiectului lor de studiu. In aceast ordine de idei, se impune clarificarea noiunii de obiect de studiu. Prin cuvantul obiect se are in vedere ceea ce inc urmeaz a fi studiat i ineles, iar prin conceptul de obiect de studiu al tiinei deja o inelegere oarecare teoretic (tiinific) a obiectului, forma sa cognitivsemantic de exprimare (legea sau principiul), o anumit concepie a inelegerii i reprezentrii lui. Ca tiin teoretic general, filosofia dreptului studiaz dreptul in esena sa universal, spre deosebire de tiinele juridice speciale care studiaz dreptul in natura i caracterele lui particulare. Nici o tiin juridic special nu poate explica ce este dreptul in general, ce are el universal, precizind doar ce este dreptul la un anumit popor (de exemplu, drept anglo-saxon, drept francez, drept german s.a.m.d.), intrun anumit moment dat (de pild, drept roman, drept napoleonian, etc.). Mai mult chiar, o tiin juridic special nu cuprinde propriu zis nici mcar un sistem intreg de drept pozitiv, ci procedeaz, prin distincii i specificaii succesive, la luarea in considerare doar a unui singur element din acel sistem (dreptul public sau dreptul privat; apoi in mod special ca ramuri ale dreptului public: dreptul constituional, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul financiar, dreptul internaional, iar ca ramuri ale 12 dreptului privat: dreptul civil, dreptul comercial).10 In aceeai ordine de idei, juristul roman Alexandru Vllimrescu considera c filosofia dreptului se ocup de drept, fr atribut, adic de drept in general, in esena lui, in timp ce toate celelalte ramuri ale dreptului se ocup cu dreptul la care se adaog un atribut, dreptul civil, dreptul comercial, dreptul roman, dreptul internaional, am putea deci spune c au ca obiect dreptul calificat, cu epitet, cci se ocup cu instituiile, regulile unei materii determinate a dreptului11. Deci, cercetarea dreptului in general depete competena oricrei tiine juridice speciale, ea fiind apanajul filosofiei dreptului. Ptrunderea spiritului filosofic in studiul dreptului se lmurete printr-o tendin de a examina dreptul in esena lui, prin dezvluirea in mod raional i sistematic a principiilor funda-mentale ale dreptului.

Filosofia dreptului va fi deci cercetarea originii dreptului, a fundamentului su i a principiilor generale dup care se stabilesc i evolueaz normele de drept. Intr-un sens mai restrans ins, filosofia dreptului se concepe in sensul de metafizic juridic, i in aceast msur ea va fi cercetarea absolutului, a realitii, a ideii ce se ascunde in dosul fenomenelor; metafizica juridic va cerceta ideea dreptului in absolut, pe cand tiina (tiinele juridice speciale - n.n.) va studia-o in timp i spaiu, deci in relativ12. Cu alte cuvinte, filosofia dreptului este concepia global asupra dreptului, metajuridic, dezvluind raiunea de a fi a dreptului in ordinea universalului, temeiurile categoriilor i principiilor juridice.13 In celebra sa lucrare Lecii de filosofie juridic, juristul italian Giorgio del Vecchio evidenia trei aspecte fundamentale ale obiectului de studiu al filosofiei dreptului, i anume: 1. Definirea dreptului din punct de vedere logic in universalitatea sa, oferind rspuns la intrebarea ce este dreptul dincolo de formele concrete istorice sau regionale in care s-a mai manifestat. Este o abordare metateoretic, dincolo de cea realizat de tiinele juridice speciale. 10 Giorgio del Vecchio, Lecii de filosofie juridic, Bucureti: Ed. Europa Nova, f.a. p.27-28. 11 Alexandru Vllimrescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Bucureti: Ed.LUMINATEXT, 1999, p.27. 12 Alexandru Vllimrescu, Op. cit., p.26. 13 Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motic, Fundamentele dreptului. Teoria i filosofia dreptului, Bucureti: Ed.ALL,1997, p.56. 13 2. Abordarea fenomenologic i istoric a dreptului ce vizeaz originea, geneza i evoluia sa in ansamblu, a normelor i valorilor juridice in dependen de contexte social-culturale. Este o abordare metaistoric pentru c se refer la ce unete, ce este comun, in spaiul dreptului, momentelor istorice diferite. 3. Cercetarea dreptului din perspectiva deontologic, adic din punct de vedere al idealului de dreptate i al reglementrii raporturilor individuale. Cci tiinele juridice speciale, prin natura lor, se mrginesc s explice un sistem juridic existent (ceea ce este), ce ine strict de el, fr a-i pune in discuie temeiurile. Este sarcina filosofiei dreptului s cerceteze tocmai ceea ce trebuie sau ceea ce ar trebui s fie in drept in opoziie cu ceea ce este, opunand astfel un ideal de drept unei realiti juridice date. Filosofia dreptului nu se mrginete s expun ce constat, cum procedeaz tiinele dreptului, pe baza jurisprudenei, ci prin opera de sintez pe care o face, ea joac un rol extrem de important in formularea idealului de justiie in conformitate cu principiile superioare care trebuie s domine orice organism social14. Astfel, ganditorul ajunge la concluzia c filosofia dreptului este disciplina care definete dreptul in universalitatea sa logic, cerceteaz originile generale ale dezvoltrii sale istorice i il preuiete dup idealul de justiie afirmat de raiunea pur15. Cele menionate, conduc la ideea c in filosofia dreptului se cerceteaz dreptul in general, dreptul ca integritate universal, intreaga lume a dreptului, care cuprinde i esena dreptului, i formele exterioare de manifestare a acestei esene, adic fenomenele juridice. O asemenea inelegere a dreptului ca integritate anumit, alctuit din esena juridic

i fenomenele juridice, presupune i include in sine o anumit concepie a deosebirii i totodat a imbinrii esenei i fenomenului in drept, a dreptului ca esen interioar i a dreptului ca fenomen exterior. De aceea, intr-un mod mai general se poate afirma c obiectul de studiu al filosofiei dreptului ca disciplin tiinific desinestttoare este dreptul ca esen16 i dreptul ca fenomen17 in deosebirea, corelaia (coinciden sau necoinciden) i unitatea lor. 14 Giorgio del Vecchio, Op. Cit., p.28. 15 Ibidem, p.30. 16 Conceptul esen este o categorie filosofic care desemneaz ceea ce este important, principal i determinant in obiect, adic insuirile, legturile, contradiciile i tendinele interioare (care pot fi numai gandite) ale dezvoltrii obiectului. 14 Originalitatea esenial a unei asemenea deosebiri i corelaii a esenei i fenomenului in sfera dreptului este determinat de circumstana principial c esena cognitiv a dreptului (dreptul ca esen) poart un caracter obiectiv, adic nu depinde de voina legiuitorului, iar dreptul ca fenomen (legea) poart un caracter oficial autoritar (i in acest sens - subiectiv), adic depinde de voina, aprecierea i samovolnicia subiecilor puterii oficiale. De aceea, legile in vigoare (dreptul pozitiv), adic ceea ce este stabilit pe cale oficial-autoritar i are un caracter obligatoriu i de constrangere, poate sau s corespund cu esena dreptului (adic, s fie fenomen juridic, lege de drept, manifestare a esenei juridice), sau s fie in contradicie cu aceast esen (adic, s fie fenomen non-juridic, antijuridic, lege antijuridic). Luand in consideraie circumstana menionat, definiia obiectului de studiu al filosofiei dreptului poate fi formulat astfel: obiectul de studiu al filosofiei dreptului este dreptul i legea in deosebirea, corelaia i unitatea lor. Totodat, prin conceptul de drept se are in vedere dreptul ca esen, adic esena juridic, obiectiv prin natura ei i independent de voina i samovolnicia legiuitorului (puterii oficiale), iar prin conceptul de lege se are in vedere dreptul ca fenomen, adic fenomenul juridic ca drept pozitiv reprezentat de dispoziiile obligatorii i de constrangere (regulile, normele de comportare), care depind de voina i samovolnicia legiuitorului (puterii oficiale) i astfel, pot atat s corespund, cat i s nu corespund esenei juridice (dreptului ca esen). Concretizarea ulterioar a definiiei obiectului de studiu al filosofiei dreptului se va efectua in baza concepiei libertaro-juridice promovat de filosoful i juristul rus V.S.Nersesean.18 Conform acestei concepii, care de altfel a stat la baza elaborrii prezentului curs, esena dreptului este egalitatea formal, interpretat ca msur universal i egal a libertii i echitii in viaa social a oamenilor. O asemenea inelegere a esenei dreptului servete ca temei de concretizare a definiiilor, deja menionate, cu privire la obiectul de studiu al filosofiei dreptului in felul urmtor: obiectul de studiu al 17 Conceptul fenomen este o categorie filosofic care desemneaz modul de exteriorizare a esenei, adic formele concrete de manifestare a esenei obiectului. 18 Concepia libertaro-juridic reprezint in sine o metod conceptual-juridic de cunoatere filosofico-juridic a dreptului, a realitii cognitive in calitate de realitate juridic, de elaborare i organizare a cunotinei despre drept ca princi piu al egalitii formale i formele exterioare de manifestare a lui.

15 filosofiei dreptului este egalitatea formal i formele ei de manifestare. Intrucat, orice egalitate in sfera social (inclusiv cea juridic) este anume egalitate formal, reprezentat ca msur universal i egal a libertii i echitii oamenilor, definiia menionat poate fi formulat astfel: obiectul de studiu al filosofiei dreptului il constituie principiile fundamentale ale dreptului - principiul egalitii formale, principiul libertii i principiul echitii prin intermediul crora se studiaz esena universal a dreptului i corelaia lui cu legea. Formele de manifestare exterioar i realizare practic a principiului egalitii formale sunt toate fenomene juridice reale cu caracter normativ-regulator, instituional-autoritar i comportamental care reprezint in sine doar diferite forme de manifestare exterioar i concretizare a esenei juridice unice a unuia i aceluiai inceput juridic deosebit, i anume, a principiului general juridic al egalitii formale. Aadar, fenomene juridice sunt toate acele fenomene (legea instituit oficial, statul existent de fapt, faptele comportamentale ale diferitor subieci ai vieii sociale, etc.) care corespund principiului egalitii formale, deci, reprezint in sine forme de manifestare exterioar i realizare a cerinelor acestui principiu. Toate aceste fenomene intr in obiectul de studiu al filosofiei dreptului nu ca obiecte empirice, ci doar ca fenomene juridice, ca forme concrete de manifestare a egalitii formale, adic numai in baza msurii i trsturilor lor juridice, in forme juridice (dup esena i caracte-rul lor) de lege, stat, comportament, relaii etc. In obiectul de studiu al filosofiei dreptului, de rand cu alte fenomene juridice intra i statul ca fenomen juridic deosebit, i anume, in calitate de form instituional-autoritar de manifestare, desemnare i aciune a esenei juridice unice i universale (a principiului egalitii formale, a trsturilor i cerinelor acestuia). Dac menirea filosofiei dreptului este s pun in lumin, s expliciteze i s evalueze principiile pe care se constituie dreptul, atunci rezult c travaliul pe care-l realizeaz ea are un caracter critic. Filosofia dreptului este, deci, nu numai inelegerea i argumentarea filosofic a dreptului, dar totodat i demascarea, critica i negarea filosofic a nondreptului (samovolniciei) in toate manifestrile lui teoretice i practice in form de lege non-juridic, putere oficial non-juridic, forme de relaii non-juridice etc. i cu cat mai profund, clar, precis i adecvat este relevat i determinat obiectul de studiu al filosofiei dreptului, cu atat mai mare este importana ei teoretic i practic atat in aspectul afirmrii i 16 supremaiei dreptului, cat i in aspectul critic al demascrii, negrii i depirii tuturor formelor i manifestrilor non-dreptului. Aadar, filosofia dreptului este forma superioar spiritual de cunoatere a dreptului, de contientizare i afirmare a sensului, valorii i importanei lui in viaa oamenilor. In literatura filosofico-juridic se argumenteaz ideea c esena dreptului este egalitatea formal, interpretat ca msur egal universal a libertii i echitii in viaa social. In aceast ordine de idei, filosofia dreptului este o tiin interdisciplinar care studiaz principiile fundamentale ale existenei juridice, prin intermediul crora se dezvluie corelaia dintre drept i lege.

Principiile fundamentale, prin prisma crora filosofia dreptului studiaz existena juridic, sunt: principiul egalitii formale, principiul libertii i principiul echitii. In calitatea sa de tiin interdisciplinar, filosofia dreptului cuprinde urmtoarele domenii: a) ontologia juridic sau teoria general a existenei dreptului, in care se abordeaz probleme cu privire la originea i esena dreptului; b) gnoseologia juridic sau teoria general a cunoaterii dreptului, in care se abordeaz probleme cu privire la cunoaterea autentic a dreptului; c) axiologia juridic sau teoria general a valorii dreptului, in care se abordeaz problemele inelegerii i interpretrii dreptului ca valoare. Pentru a dezvlui esena dreptului ca fenomen social deosebit, filosofia dreptului se folosete de un ir de noiuni generale de un inalt grad de abstracie, numite categorii filosofico-juridice. Dintre acestea, cele mai principale sunt: existena juridic, existena non-juridic, realitatea juridic, drept obiectiv, drept subiectiv, esen juridic, fenomen juridic, bine comun, lege de drept, stat de drept, egalitate formal, libertate juridic, echitate juridic e.t.c. Ca metod filosofico-juridic general de cunoatere a dreptului in filosofia dreptului este folosit metoda libertaro-juridic. Aceast metod reprezint in sine un procedeu general de modelare juridic a realitii cognitive in conformitate cu principiul egalitii formale, este un procedeu de inelegere juridic, de reprezentare, apreciere, calificare i evaluare a realitii cognitive. Acestei metode ii este caracteristic punctul de vedere filosofico-juridic asupra lumii, viziunea filosoficojuridic a realitii. O asemenea realitate cunoscut in mod filosoficojuridic se infieaz ca realitate juridic, adic ca sistem de insuiri i 17 relaii juridice ale realitii cognitive. Aceast realitate juridic intruchipeaz i reprezint adevrul cutat i esena dezvluit a lumii in procesul cunoaterii filosofico-juridice. i dac pitagorienii, de pe poziiile matematicii afirmau c esena lumii este numrul, atunci de pe poziiile metodei libertaro-juridice se poate spune c esena lumii juridice este egalitatea formal. Deci, formula lumii juridice este principiul egalitii formale. Posibilitile cognitive ale metodei libertaro-juridice sunt date de potenialul creativ (euristic) a insi conceptului libertarist de drept i limitate de cadrul semantic, de graniele semnificaiilor teoretice ale acestuia, de sfera obiectului de studiu al teoriei filosofico-juridice date. Anu-me conceptul de drept dat i determin conturul juridico-cognitiv, direcia i graniele cunoaterii filosofico-juridice corespunztoare. Pe lang metoda menionat in filosofia dreptului sunt utilizate i aa metode generale ale gandirii filosofice i tiinifice ca inducia i deducia. Amintim, c ca mod particular de existen al acestora, in filosofia dreptului inducia o gsim sub forma metodei genetice (ce ne ajut la studiul originii dreptului) i a metodei comparative (ce ne d posibilitatea confruntrii diferitor sisteme juridice), iar deducia, - ca mod de analiz a condiiilor ce determin posibilitatea dreptului i cunoaterea acestuia, precum i a criteriului specificitii dreptului i a intemeierii raionale a idealului de justiie. In ceea ce privete funciile filosofiei dreptului, ele sunt cele

caracteristice tuturor tiinelor, i anume: informativ, cognitiv, educativ etc. In afar de acestea, filosofia dreptului are ca principale urmtoarele funcii: funcia conceptual i funcia metodologic. Funcia conceptual a filosofiei dreptului const in aceea c ea inarmeaz oamenii cu cunotine generale despre drept, despre principiile realitii juridice. Reprezentand atitudinea omului fa de existena juridic, viziunile lui asupra scopului i sensului vieii, asupra legturii dintre interesele i necesitile lui i sistemul de drept general social, filosofia dreptului st la baza orientrii sociale, a activitii oamenilor, a atitudinii lor fa de fenomenele juridice ale vieii sociale. Astfel, datorit faptului c filosofia dreptului are un obiect de studiu raportat la intreaga realitate juridic, ea ofer o concepie de ansamblu asupra lumii juridice in care ii gsete realizarea dialogul permanent dintre om i lume. 18 Funcia metodologic a filosofiei dreptului const in aceea c datorit obiectului ei de studiu, ea contribuie la elaborarea unor noi procedee i metode de lmurire, studiere i transformare a realitii juridice. Metodele generale de activitate, scopurile i idealurile elaborate i promovate de filosofia dreptului in msur egal se refer i la activitatea tiinific. Deaceea, filosofia dreptului se manifest ca metodologie general pentru tiinele juridice speciale, pe care le ajut s-i organizeze i sistematizeze propriile sisteme de cunotine. In concluzie, trebuie s menionm c nectand la faptul c filosofia dreptului este o disciplin teoretic i abstract, ea are i o important funcie practic propune i pregtete recunoaterea pozitiv a idealului juridic. In toate timpurile ea a indeplinit o atare funcie, de aceea momentele importante ale filosofiei dreptului sunt legate de toate marile evenimente politice ale omenirii. De exemplu, Revoluia englez de la 1688, cea american de la 1774-1776 i cea francez de la 1789 au fost precedate i insoite de scrieri filosofico-juridice. 1.3. Filosofia dreptului in sistemul tiinelor umaniste Studiind dreptul in esena sa universal, filosofia dreptului incepe de unde se sfarete tiina dreptului, creia de altfel, ii d temeiurile i noiunile fundamentale. Fiind meditaie asupra ideii de drept, ea sintetizeaz, unete in mod logic datele tiinelor umaniste speciale. Regsim, astfel, i aici raportul filosofia dreptului tiinele juridice speciale in sensul intregirii lor reciproce. tiinele juridice speciale au nevoie de filosofia dreptului pentru a-i extrage din ea metodele i principiile, i s formeze din ele un sistem - sistemul tiinelor dreptului. La randul su, filosofia dreptului trebuie s ia in consideraie tiinele juridice speciale care ii dau posibilitatea s-i elaboreze, verifice i aplice principiile. Cci tiinele juridice speciale au in vedere analiza formelor juridice pe care le imbrac relaiile i raporturile sociale i interindividuale, in timp ce filosofia dreptului incearc s identifice principiile fundamentale ale dreptului. Ca orice tiin care incepe in relativ, tiinele juridice speciale sunt construite pe fundamente care nu sunt explicitate de ctre ele, ci acceptate ca postulate. Menirea filosofiei dreptului este tocmai s expliciteze i s clarifice aceste principii i s rspund la intrebarea de ce sunt acceptate acele principii i nu altele. Astfel, filosofia dreptului cerceteaz condiiile de valabilita-te a conceptelor filosofico-juridice,

19 condiiile de justificare a realitii juridice, msura in care i sub care dreptul adeverete omul, in genul i singularitatea sa. Inc din momentul dobandirii autonomiei sale, filosofia dreptului deseori a fost confundat la inceput cu teoria dreptului natural,19 iar ceva mai tarziu cu Teoria general a dreptului.20 Din aceast identificare a unei tiine interdisciplinare cu o teorie special au rezultat unele neinelegeri i discuii. Astfel, datorit faptului c prin filosofia dreptului se inelege, in mod eronat, teoria susinut de coala dreptului natural, a izvorat i ostilitatea pe care unii autori au artat-o i o arat inc fa de filosofia dreptului. In realitate, filosofia dreptului nu poate fi identificat cu teoria acestei coli, care este adevrat, iniial, constituia teoria dominant in filosofia dreptului, dar care astzi a fost inlocuit cu altele.21 Confuzia dintre filosofia dreptului i Teoria dreptului natural a fost risipit mai intai de coala istoric a dreptului i apoi de coala pozitivist a dreptului22 care a redus tiina dreptului la o tiin pozitiv ce este preocupat numai de cercetarea faptelor juridice. Odat risipit confuzia intre filosofia dreptului i teoria dreptului natural, la etapa 19 Teoria dreptului natural a aprut i s-a dezvoltat in legtur cu problematica explicrii naturii dreptului, denumit drept natural. Conform acestei concepii, dreptul s-ar manifesta in societate sub dou aspecte i anume: existena unui drept pozitiv, creaie a oamenilor, care se concretizeaz in legi i alte acte normative i a unui drept natural, nescris i superior celui dintai, care nu este o creaie voluntar i are un caracter etern, imuabil i se impune dreptului pozitiv. 20 Teoria General a Dreptului ca tiin juridic despre fenomenul dreptului cerceteaz structurile, funciile, mecanismele sistemelor de drept, in care se intalnesc aplicaiile conceptelor filosofico-juridice. 21 O confirmare a acestui fapt este i concepia filosofico-juridic in baza creia a fost elaborat prezentul curs de prelegeri. 22 coala pozitivist a dreptului a fost intemeiat de ganditorul francez din prima jumtate a secolului XIX-lea Auguste Comte (1798-1857). In invtura sa el pornete de la principiul c tiina nu are dreptul s afirme decat ceea ce se constat in mod pozitiv, adic de necontestat. Dreptul este un fenomen istoric, sub form de instituii pe care tiina il studiaz. Cu alte cuvinte, dreptul este emanaie a voinei, in primul rand, a voinei statului. In aceste condiii nu poate fi vorba de drepturi, deoarece exist numai puterea societii de a ne constrange s facem anumite lucruri. Drept subiectiv nu exist decat unul: acela de a ne face datoria. Deaceea, teoria juridic trebuie s pun accentul pe obligaii, nu pe drepturi. Pentru c invtura lui A.Comte a fost insuficient de unitar, doctrina colii pozitiviste a dreptului a imbrcat forme variate. Astfel, in Frana, a luat forma colii exegezei textelor, in Anglia, a luat forma imperativismului juridic, iar in SUA, in cadrul teoretic al pragmatismului, a luat forma realismului juridic american. 20 contemporan asistm la o renatere a filosofiei dreptului, ganditorii limitandu-se s studieze originea ideii de drept i fundamentul dreptului prin metode raionale. Astzi s-a ajuns la inelegerea, c pentru elaborarea unei concepii generale despre drept sunt indispensabile luri de poziii filosofice. In ceea ce privete raportul dintre filosofia dreptului i Teoria general a dreptului au fost stabilite unele delimitri dintre aceste discipline, i anume:

1. In cadrul Filosofiei dreptului teoretizarea se realizeaz din optic sau perspectiv pre-ponderent filosofic i de ctre filosofi, in timp ce in Teoria general a dreptului teoretizarea se realizeaz din optic sau perspectiv preponderent juridic i de ctre teoreticieni ai dreptului. 2. Diferenieri izvorate din nivelul sau gradul de generalizare i abstractizare a obiectului de studiu al celor dou discipline: din perspectiva filosofic reflectarea, abstractizarea i generalizarea se realizeaz la nivelul maxim al acestora formandu-se principiile i conceptele de maxim generalitate, cu valoare de universalitate; din perspectiva Teoriei generale a dreptului, reflectarea, abstractizarea i generalizarea se inscrie in sfera de existen a domeniului juridic, iar noiunile sau categoriile au o valoare cognitiv mai sczut, adic la nivelul acestei existene determinate a dreptului. 3. O alt distincie poate fi observat i desprins din natura i distincia concluziilor pe care le ofer cele dou discipline. Astfel, filosofia dreptului ofer in mod direct, nemijlocit concluzii, concepte, definiii pentru a fi utilizate in jurispruden, acestea avand pentru drept o valoare preponderent metodologic; Teoria general a dreptului ii ofer concluziile in mod nemijlocit dreptului, ele avand nu atat valoare euristic (metodologic), cat mai ales cognitiv asupra fenomenului juridic, oferind dreptului aparatul noional de baz.23 Aadar, intre Filosofia dreptului i Teoria general a dreptului exist atat elemente de identitate, cat i de difereniere, ceea ce face ca intre ele s existe incontestabile legturi i interferene ce nu trebuie nici neglijate, dar nici exagerate. Acelai lucru poate fi menionat i despre corelaia dintre Filosofia dreptului i aa discipline socio-umaniste ca Etica, Estetica, Religia. Dreptul, impreun cu alte tipuri de norme sociale (etice, estetice, 23 Andrei Siga, Introducere in Teoria general a dreptului, Editura Augusta, Timioara, 1998, p.26-28. 21 religioase etc.) reprezint in sine acele forme i mijloace necesare, cu ajutorul crora are loc reglementarea comportamentului i a relaiilor sociale dintre oameni. In procesul inrauririi i interaciunii diferitor norme sociale (etice, estetice, religioase etc.) fiecare dintre ele, pstrandu-i trsturile specifice, se manifest in calitate de regulator deosebit. Deopotriv cu trsturile comune aceti regulatori sociali menionai, posed i insuiri specifice, care reflect deosebirea principial a unora fa de ceilali. Astfel, trstura distinctiv a normelor etice const in aceea c Etica (morala) exprim punctul de vedere autonom al indivizilor, decizia lor liber i autocontient despre aceea ce este bine i ru, datorie i demnitate in aciunile umane. Principiul etic este principiul autoreglrii autonome de ctre individ a atitudinii lui fa de sine i cei care il inconjoar, a comportamentului su (interior i exterior). In fenomenele etice sunt prezente dou momente: 1) momentul personal (subiectiv moral), adic autonomia individului i motivarea autocontient de ctre el a regulilor de comportare etic i aprecierile lor morale; 2) momentul obiectiv, extrapersonal (etic), adic, convingerile, valorile, moravurile etice constituite in cultur, grupul social, comunitatea dat, formele i normele relaiilor umane. In sfera relaiilor etice, morala se manifest ca autoregulator al

comportamentului individului, al modului su contient, autonom motivat, de participare la viaa social. Normele etice se manifest ca regulatori exteriori ai comportamentului. Acolo unde individul a recepionat, insuit i transformat reprezentrile, valorile i normele etice colective in obiective morale interioare personale, acolo are loc imbinarea i aciunea coordonat a ambilor regulatori moral i etic. Deosebirea specific a normelor estetice const in aceea c ele exprim regulile (criteriile, evalurile) frumosului i frumuseii (in compararea lor cu uratul). Formele, tipurile i imaginile frumuseii i uraeniei stabilite in cultura dat, cptand importan normativ, influeneaz simurile, gusturile i reprezentrile oamenilor, modul lor individual i public de via. Simurile, valorile, idealurile, formele i exemplele aprobate estetic (in toate sferele vieii sociale, inclusiv i in cea juridic) formeaz acel camp al frumuseii, care, ca model atractiv influeneaz, deasemenea, formele de existen i modul de realizare i funcionare a altor norme sociale. Trstura distinctiv a oricrei religii este credina in divinitate ca fiin supranatural. Aceast trstur a religiei ca form a contiinei 22 sociale determin specificul normelor religioase i originalitatea lor in calitate de regulator social. De aici i aa caracteristici ale prescripiilor i interdiciilor religioase ca originea lor divin (ca fiind date de divinitate sau profei, preoi, etc.), mijloacele religioase de ocrotire a lor (prin intermediul recompenselor i pedepselor supranaturale, a pedepselor bisericeti etc.). Specificul dreptului, natura sa obiectiv i totodat deosebirea de alte tipuri de norme sociale, este reprezentat de principiul egalitii formale. Anume caracterul obiectiv al dreptului ca form universal i necesar a egalitii, libertii i echitii determin originalitatea sanciunii legii (obligativitatea ei, constrangerea statal autoritar etc.), i nu invers. Toi aceti regulatori sociali (dreptul, etica, estetica, religia etc.) au un caracter normativ, i toate normele sociale ii au sanciunile lor specifice. Totodat, specificul acestor sanciuni este condiionat de natura obiectiv i particularitile acestor tipuri de norme sociale diferite dup esena lor. Aadar, nu particularitile sanciunilor in mod iniial determin deosebirea normelor sociale (juridice, etice, estetice, religioase), ci invers, deosebirile eseniale, obiective dup natura lor, ale diferitor tipuri de norme sociale, trsturile lor specifice determin i particularitile sanciunilor pentru inclcarea lor. Diferite tipuri de norme sociale (juridice, etice, estetice, religioase etc.) ii au principiul specific propriu numai lor, care exprim natura, esena i conceptul lor. Deaceea, coraportul diferitor tipuri de norme sociale, a diferitor regulatori sociali, - este coraportul diferitor principii. Etica, estetica, religia etc., in interaciunea lor cu dreptul, cu principiul egalitii formale, in fond au de-a face cu un principiu i inceput juridic. Totodat, pot fi evideniate dou aspecte interconexe ale unei asemenea interaciuni: 1) atitudinea etic, estetic, religioas corespunztoare fa de principiul juridic dat, i 2) recunoaterea i exprimarea in drept a atitudinii date. In primul aspect avem de a face cu formele etice, estetice, religioase, etc, de contientizare a dreptului i revendicrile corespunztoare cu

privire la recunoaterea lor juridic. Aici se gsesc inceputurile diferitor reprezentri i concepii din trecut i contemporane a aa numitului drept etic, drept estetic, drept religios etc. In aspectul al doilea este vorba despre forma juridic de contientizare i exprimare a acestor tipuri de revendicri. 23 Modul de abordare filosofico-juridic al problemei corelaiei i interaciunii dreptului cu alte tipuri de norme sociale asigur o anumit unitate i conciliere reciproc a diferitor regulatori sociali in baza criteriului juridic din punctul de vedere al principiului aciunii libere a tuturor acestor regulatori dup o temelie unic, universal i de importan general. Neajunsurile evideniate ale diferitor interpretri etice, estetice, teologice ale dreptului constau in confundarea diferitor tipuri de norme sociale, in ignorarea specificului dreptului, in eticizarea, estetizarea i teologizarea invturii despre drept i stat, in inlocuirea dreptului cu fenomene etice, estetice i religioase. Cele mai mult rspandite sunt reprezentrile eronate conform crora dreptul ar trebui s fie moral, etic, etc.(in asemenea cerine etice fa de drept, de obicei, morala i etica se identific). Ins aceast cerin, dac depete limitele modului de abordare filosofico-juridic, inseamn in fond, c dreptul trebuie s fie nu drept, dar moral, c coninutul legii (dreptului pozitiv) trebuie s fie nu juridic, ci moral. O astfel de inelegere moralizant a dreptului deformeaz esena nu numai a dreptului, ci i a moralei, deoarece moralizarea dreptului inevitabil duce la juridicizarea moralei. i intr-un caz i in altul, dreptului i moralei li se atribuie un coninut i insemntate arbitrar. In diferite invturi morale (etice) despre drept i stat deosebirea dintre drept i lege (dreptul pozitiv) este inlocuit cu deosebirea dintre moral i lege. i in acest sens, modul moral i etic de interpretare a dreptului in cel mai bun caz duce la argumentarea moral i etic i la indreptirea dreptului corect moral, adic la legea moral (dreptul pozitiv moral) i statul moral. Cu toate acestea, este clar c adevrul cutat i scopul modului filosofico-juridic dezvoltat teoretic este tocmai legea de drept i statul de drept, atingerea cruia cere clarificarea i luarea in considerare a specificului dreptului in sistemul normelor sociale. Aadar, teoria libertaro-juridic, intemeiat pe modul filosofico-juridic de abordare a problemei corelaiei filosofiei dreptului cu alte tiine umaniste, este indreptat impotriva confundrii dreptului cu morala, etica, credina religioas i alte tipuri de norme sociale nejuridice. 24 TEMA 2. PRINCIPALELE MODURI DE INTERPRETARE A DREPTULUI 2.1. Tipologia modurilor de interpretare a dreptului 2. 2. Concepia legist a dreptului 2.3. Concepia jusnaturalist a dreptului 2.4. Concepia libertaro-juridic a dreptului 2.1. Tipologia modurilor de interpretare a dreptului Importana tipologiei este determinat de faptul, c un anumit mod de interpretare a dreptului determin paradigma, principiul i tipul (modelul semantic) cunoaterii filosofice corespunztoare a dreptului i statului. In

fond, modul de interpretare a dreptului dezvluie coninutul teoreticojuridic, obiectul de studiu i metoda concepiei corespunztoare a filosofiei dreptului. Tipologia modurilor de interpretare a dreptului, adic clasificarea diferitor moduri de interpretare a dreptului i imprirea lor in grupuri omogene (similare), poate fi efectuat in baza diferitor criterii. Din punctul de vedere al definiiei obiectului de studiu al filosofiei dreptului, expus in prezentul curs de prelegeri, o importan semnificativ are evidenierea urmtoarelor trei moduri de interpretare a dreptului: legist, jusnaturalist i libertaro-juridic. Din punctul de vedere al legismului, filosofia dreptului este o invtur abstract (metafizic) despre obiecte ideale, ireale (nepozitive). Maximum, ce admit unii reprezentani ai legismului (pozitivismului i neopozitivismului), - existena filosofiei dreptului pozitiv, un fel de argumentare filosofic a sistemului de drept in vigoare i tiinei juridice pozitiviste. O poziie contrar legismului ocup reprezentanii concepiei jusnaturaliste, care determin obiectul de studiu al filosofiei dreptului prin deosebirea i corelarea dreptului natural cu dreptul pozitiv (insui termenul jus positivium drept pozitiv a aprut in jurisprudena24 roman i s-a intrit in cea medieval). Conform jusnaturalismului (de la jus naturale drept natural), dreptul natural este unicul drept autentic, drept in adevratul sens al acestui cuvant, iar dreptul pozitiv - este un drept artificial, nenatural. Deaceea, filosofia dreptului in interpretarea jusnaturalitilor - este, in fond, filosofia dreptului natural. 24 In limba englez, jurisprudence semnific in primul rand tiin sau filosofie a dreptului (Cf. The Penguin English Dictionary, G.N. Garmonsway, 1986, p.397). 25 i legismul i jusnaturalismul reprezint poziii extreme, care se exclud reciproc, cu privire la obiectul de studiu al filosofiei dreptului. Atitudinea unilateral a acestor dou concepii, prin care se neglijeaz legtura necesar dintre esen i fenomen in drept, este depit de concepia libertaro-juridic. Conform acestei concepii, legtura reciproc dintre esena juridic i fenomenul juridic, in contextul deosebirii i corelaiei dreptului i legii, poart un caracter necesar i cuprinde toate variantele juridico-logice posibile ale coraportului dreptului i legii. In aceast ordine de idei, modul de interpretare libertaro-juridic are o importan deosebit nu numai ca concepie filosofico-juridic, dar i ca principiu fundamental in stabilirea obiectului de studiu al filosofiei dreptului in general. 2.2. Concepia legist a dreptului Legismul (de la legis lege) este o concepie filosofico-juridic care neag existena dreptului ca atare i afirm existena legii. In aceast ordine de idei, pentru modul legist de interpretare a dreptului este caracteristic ideea identificrii dreptului (ca esen obiectiv determinat, independent de voina i caracterul arbitrar al puterii oficiale) i legii (ca decizie de constrangere obligatorie a puterii oficiale). Dreptul, conform legismului, - nu este altceva decat produsul arbitrar a voinei legiuitorului, al statului, este dispoziia, ordinul lui (decizie de constrangere, regul, act, norm). In epoca Modern modul legist de interpretare a dreptului a fost

intemeiat de ganditorul englez Thomas Hobbes (1588-1679), partizan al guvernrii absolute. Puterea juridic a legii, - considera el, - const numai in aceea c ea este ordin al monarhului. Totodat, prin lege se are in vedere dreptul in vigoare (dreptul pozitiv). Numai in stat criteriul binelui i rului capt valoare: bun este ceea ce folosete vieii in comun, ru - ceea ce stric aceast via. In stare natural nu exist pentru om noiunea de drept i nedrept, in aceast stare fora este identic cu dreptul: ai drept, dac ai for. Cci in starea natural instinctul dominant este instinctul egoist al conservrii de sine, care-l face pe om s vad in fiecare semen al su un duman i s-l trateze ca atare. Starea natural se caracterizeaz, dup Hobbes, printr-o lupt feroce pentru existen, prin bellum omnium contra omnes. Cum ins in starea natural nimeni nu este aa de tare, incat s-i impun fora lui celorlali i cum nici nu se simte asigurat i linitit, 26 fiecare om dorete de fric i din nevoia de pace s ias din aceast stare natural i s-i gseasc ocrotirea in stat. Viaa politic in comun este produsul artificial al fricii i inelepciunii. Frica i inelepciunea ii indeamn pe oameni s incheie un contract social, prin care ei renun definitiv la starea lor natural i se oblig la o supunere total fa de eful statului in schimbul ocrotirii, pe care le-o d statul. Conducerea statului aparine sau unui monarh sau adunrii cu puteri absolute, care dispun asupra bunurilor i vieii supuilor lor. Monarhul este mai presus de legi, fiindc el este acela care le edicteaz, le interpreteaz, le schimb i le suprim. Monarhul nu este i nu se simte rspunztor decat numai fa de Dumnezeu25. Ulterior acest mod de interpretare a dreptului a fost preluat de ctre reprezentanii diferitor curente a aa numitului pozitivism juridic (i neopozitivism), care in fond este nu pozitivism juridic, ins anume pozitivism (i neopozitivism) legist. Printre tezele i ideile principale ale pozitivismului juridic pot fi evideniate urmtoarele: a) interpretarea dreptului ca creaiune a puterii oficiale, b) constrangerea autoritar oficial ca trstur distinctiv unic a dreptului, c) metodele formal-logic i juridico-dogmatic ca metode de analiz a dreptului, d)curirea invturii despre drept de diferite concepii metafizice cu privire la esena, natura, cauzele i valorile dreptului etc. In secolul al XIX-lea asemenea concepii pozitiviste au promovat Austin J., Amos Sh. i alii - in Anglia, Windshaid B., Herber K., Bergboum K., Laband P., Chimelman A. i alii - in Germania, J.Kabanty i alii - in Frana, G.V. Scherschenevici i alii - in Rusia. In secolul al XX-lea legismul este reprezentat de aa curente ale neopozitivismului juridic ca: jurisprudena reformat a lui V.D.Katcov, invtura pur despre drept a lui H. Kelsen, concepia dreptului a lui H. Hart etc. Pentru legism i pozitivismul (neopozitivismul) juridic in general sunt caracteristice sfidarea drepturilor omului i ceteanului, apologia puterii oficiale i hipertrofia posibilitilor ei creative. In aceast ordine de idei, legismul reprezint in sine manifestarea normativ a autoritarismului. Patosul i aspiraiile legismului sunt supunerea de ctre toi regulilor i 25 Bagdasar N., Bogdan V., Narly C. Antologie filosofic. Filosofi strini. Bucureti, Editura UNIVERSAL DALIS, 1995, p.218.

27 dispoziiilor puterii oficiale. In aceste invturi peste tot domin prerea despre om ca despre un obiect supus puterii, i nu ca fiin liber. Unul dintre reprezentanii de vaz ai jurisprudenei analitice engleze John Austin (1790-1859), in lucrarea sa despre filosofia dreptului pozitiv, caracterizeaz dreptul ca creaie a Suveranului sau a statului, fiind instituit direct de ctre monarh sau de corpul suprem in exercitarea funciilor sale legislative sau juridice; sau a fost instituit indirect, de ctre un supus, individ sau corp, exercitand drepturi sau puteri pe care monarhul sau corpul suveran le-a conferit expres sau tacit26. Orice lege sublinia el, - sau regul (luat cu cea mai larg semnificaie care se poate da pe bun dreptate termenului) este o porunc. Sau, mai curand, legile sau regulile, numite astfel pe drept cuvant, sunt specii ale poruncii27. De asemenea, i Sh.Amos afirma c, dreptul este ordin al statului ca autoritate politic superioar in scopul controlului aciunilor persoanelor din comunitatea dat28. i juristul rus G.V.Scherschenevici promova idei asemntoare. Orice norm de drept,- scria el - este ordin29. Dreptul in viziunea sa, este opera statului, iar puterea de stat este caracterizat ca fapt iniial, din care decurg, agandu-se una de alta, normele de drept30. Prin ordinul su puterea de stat genereaz dreptul acesta este crezul modului legist de interpretare a dreptului31. Din acest punct de vedere, tot ce poruncete puterea oficial, este drept. 26 Bdicescu Mihai, Concepte fundamentale in teoria i filosofia dreptului, 3. coli i curente in gandirea juridic, Bucureti, Edit. LUMINA LEX, 2002, p.197. 27 Ibidem, p.196. 28 Amos Sh. A systematic View of the Science of Jurisprudence. L., 1872. P.73. 29 .. . ., 1910, .1. .281 30 Ibidem, p.314. 31 Acest crez are punctul de plecare in victoria marii revoluii franceze, infptuit sub stindardul dreptului natural. Sub impactul ideilor de libertate i egalitate, revoluia francez a demolat dreptul feudal, fcand necesar i posibil crearea unui nou sistem de drept, care s exprime voina general. Munca de elaborare a noii legislaii, care a alc-tuit Codul Napoleon, a inceput prin a recunoate diferena dintre drept i lege, dar s-a incheiat prin a contesta i a pune in aplicare o alt concepie. Acea alt concepie devenit dominant consta in identificarea dreptului cu legile, in confundarea lor. Instituirea ei s-a produs in modul urmtor: devotamentul cu care cei insrcinai s creeze o legislaie nou i-au asumat sarcinile, impletit cu credina perfecionist c mintea lor este capabil s realizeze pe deplin treaba incredinat, a generat increderea fr fisuri c ei pot transpune corect i complet coninutul dreptului natural in enunuri autoritare cu caracter de lege; aprea astfel ca cert resorbia total a dreptului 28 Astfel, in invtura legist deosebirea dreptului de samovolnicie, in principiu, este lipsit de sensul ei obiectiv i de coninut, i are pentru reprezentanii acestei concepii doar caracter subiectiv i formal: samovolnicia evident, sancionat de un subiect anumit (organ de stat) intr-o form anumit (in form de oarecare act lege, decret, edict, hotrare, circular etc.) - este recunoscut ca drept. In interpretarea legist-pozitivist a dreptului, dispoziiei puterii oficiale i se atribuie puteri magice. Se primete, c printr-un asemenea ordin sunt soluionate sarcini nu numai cu caracter subiectiv (formularea

normelor legislative), dar i obiectiv (formarea, elaborarea dreptului insi), i de profil tiinific ca atare (dezvluirea specificului dreptului, deosebirea lui de alte norme sociale). i neopozitivismul juridic, deasemenea, interpreteaz dreptul ca dispoziie a puterii oficiale i ca ordine social cu caracter forat. i aceasta, nectand la declaraiile neopozitivitilor de curire a jurisprudenei de reprezentrile din trecut despre drept ca produs al statului i incercrile de a argumenta in mod formal-logic, precum c dreptul cu caracter constrangtor i ordonat, susinut de ei, ii are originea nu in stat, ci intr-o norm general ipotetic (H.Kelsen) sau intr-o oarecare ultim regul efectiv regul superioar a recunoaterii (H.Hart). In baza unei astfel de orientri pozitivist-pragmatice, jurisprudena legist se preocup de clarificarea i examinarea a dou fapte empirice principale: 1) constatarea, clarificarea i siste-matizarea a insui tipurilor (formelor) de dispoziii (legi cu caracter necesar i de constrangere) ale puterii oficiale, adic a aa numitor izvoare formale ale dreptului in vigoare (dreptului pozitiv, legii), i 2) clarificarea prerii (poziiei) legiuitorului, adic a coninutului normativ-regulator al natural in legi. Aceast certitudi-ne a fcut ca la sfaritul operaiei s se cread c nu mai exist alt drept decat cel cuprins in Cod, care apare ca intreg dreptul i se numete drept pozitiv. Se considera de acum c admiterea unui drept (natural) care s stea in spatele legilor ar fi pur speculaie metafizic. Ca singurul drept existent, care a inglobat in el dreptul natural, Codul adic dreptul pozitivat in legi este privit cu mult respect. In consecin, dreptul este definit ca ansamblul legilor in vigoare care, intr-o ar dat, la un moment dat, sunt recunoscute ca reguli de conduit social. De aici, ideea de baz a legismului c dreptul nu este un ideal de infptuit, o valoare de realizat, ci este un fapt real, realizat sub forma legislaiei in vigoare, care, existind in spaiu i timp, este necontroversabil. In aceast optic, pentru a cunoate dreptul este necesar i suficient s se cerceteze hotrarile, decretele, codurile care ghideaz practica judectoreasc i administrativ. 29 dispoziiilor corespunztoare a puterii oficiale ca izvoare (forme) ale dreptului in vigoare. Astfel, legismul, in toate variantele lui, de la vechiul legism i pan la concepiile analitice i normativiste contemporane ale pozitivismului juridic, - identificand dreptul i legea (dreptul pozitiv), detaeaz legea ca fenomen juridic de esena juridic (drept), neag insuirile obiective juridice, calitatea, caracteristicile legii, interpretind-o ca produs al voinei (i samovolniciei) puterii oficiale. De aceea, specificul dreptului, prin care pozitivitii au in vedere legea (dreptul pozitiv), inevitabil se reduce la caracterul constrangtor al dreptului. Totodat, acest caracter constrangtor al dreptului este interpretat nu ca rezultat al unor insuiri i cerine obiective ale dreptului, dar ca factor iniial determinant. Astfel, puterea statului (puterea oficial) produce dreptul ordonat, impus prin for. Cu toate acestea, legismul i cultul legii, instaurat de el, posed ins i o latur pozitiv, care const in capacitatea lor de a spori sentimentul de securitate al cetenilor care vor prefera ca societatea s fie guvernat de legi stabile, generale, bine gandite, decat de oameni schimbtori i expui pasiunilor, care ar putea decide in mod personal. Sub forma legismului, pozitivismul juridic deschide calea aplicrii formulei lui

Pindar ca societatea s fie guvernat de legi, nu de oameni;32 se realizeaz astfel i marele deziderat ca oamenii s aib fric de magistratur, nu de magistrai. Faptul c legile in vigoare (dreptul pozitiv) sunt instituite de stat i asigurate de autoritatea statal, este adevrat, ins acest lucru este neindestultor pentru o inelegere adecvat a conceptului de drept, pentru interpretarea unor asemenea prevederi oficiale-autoritare (norme) anume ca fenomene juridice (fenomene ale esenei juridice), ca drept in general. Aceasta, deoarece, intr-o astfel de interpretare legist nu exist nici un criteriu pentru a deosebi dreptul de lege, norma juridic - de dispoziia arbitrar a puterii oficiale, legea de drept de legea nonjuridic. Aadar, legismul a uitat ceea ce tia inc unul din fondatorii lui, Jean Portalis, i anume, c reglementarea prin legi a tuturor problemelor este 32 Elogiul forei legii este reprezentat in urmtoarea poezie, atribuit poetului antic Pindar: Legea - a lumii regin, / Creia nemuritori i muritori i se inchin / Indreptete puterea / Care le-aduce pe toate cu suverana ei man / Martor imi e Heracle / Care cu muncile sale / Fr vre-o plat i fr s fi primit in dar / I-a luat lui Gerion vacile / Ca lucru drept dup natur / 30 dezirabil, fr ca ea s fie posibil, cci dac prevederea legiuitorilor este limitat, natura ei este infinit33. 2.3. Concepia jusnaturalist a dreptului Principiile pe care se intemeiaz concepia jusnaturalist sunt identice cu principiile generale ale teoriei dreptului natural in intreaga sa evoluie, plecand din antichitate i pan astzi.34 Originea concepiei jusnaturaliste o gsim in operele filosofilor antici mai intai la greci (Heraclit, Democrit, sofitii, Socrate, Platon, Aristotel, stoicii), apoi la romani (Cicero, Ulpian). In invturile acestor ganditori i coli filosofice pot fi evideniate urmtoarele idei centrale: a) ideea naturii ca ordine a lucrurilor, pretutindeni aceeai; b) ideea c oamenii se nasc egali, - de aici neacceptarea privilegiilor i sclavajului, precum i a egalitii in ceea ce privete posesia bunurilor; c) ideea c arbitrariului guvernrii oamenilor, opresiunii i nedreptii tiraniei, le poate fi opus natura i legile ei. Ganditorii greci au fost primii care au pus bazele teoriei jusnaturaliste, iar Heraclit (544-488 i.H.) primul dintre precursori. Totul in lume, - spunea el, - ascult de o lege care ingrijete ca in mijlocul schimbrilor substratul lucrurilor s rman acelai, cum cere dreptatea i armonia. Aceast lege este Logosul (Raiunea). Dreptatea const in a urma Logosul universal divin, fr de care oamenii, nu ar avea nici mcar inchipuire despre dreptate.35 Democrit (ap.470-366 i.H.), de pe poziii jusnaturaliste, critica ordinea i legile polisului, deoarece ele exprim doar prerea general i sunt, deci, in dezacord cu natura. Dispoziiile legilor, - scria el, - sunt artificiale. In natur, ins, exist atomi i vid36. Filosofii anteriori propuseser legi venice ale naturii, considerand c dincolo de micarea perpetu a fenomenelor naturii rmane o substan etern, principiul. Sofitii Prota-goras (480-410 i.H.), Gorgias (483-375 i.H.) .a., pentru a judeca instituiile i legile in vigoare, aveau nevoie de un caracter obiectiv, de un etalon cu ajutorul cruia s msoare valorile i legile timpului lor. Acest criteriu obiectiv era dreptul natural, dreptul aa cum ar trebui s fie, in concordan cu natura lucrurilor i a

oamenilor. Ei opuneau acest drept natural, dreptului artificial, creat de 33 tefan Georgescu, Op. cit., p.128. 34 Mai amnunit vezi: Mihai Bdescu, Op. cit., p.9-111. 35 Filosofie. Analize i interpretri. Oradea: Ed. ANTET, 1996, p.12. 36 . . . ., 1970, .373. 31 fiecare dat de interesul i arbitrariul oamenilor. Convingerea sofitilor era c in spatele conveniilor noastre arbitrare exist anumite legi naturale invariabile. Numai c in determinarea coninutului dreptului natural existau diferenieri chiar i in cadrul curentului sofitilor, susinanduse poziii total divergente. Unii dintre sofiti vroiau s rstoarne legile cetii, ca s instaureze egalitatea natural intre oameni, alii, dimpotriv, susineau inegalitatea, considerand egalitatea ca opus legii naturale. Ins, nectand la aceste divergene, sofitii au fost primii care au formulat i analizat metodic distincia dintre dreptul natural i dreptul artificial (pozitiv), care de atunci i pan astzi a rmas problema cea mai insemnat a filosofiei dreptului. La Socrate (469-399 i.H.) gsim o manifestare a unui respect deosebit, fundamental fa de lege. Legile i cetatea, in concepia lui, sunt deasupra oricror voine omeneti. Legile sunt inelepciunea suprem i realizarea aciunii divine. El considera, c inteligena i puterea de ptrundere a omului constituie natura Binelui i c ele dovedesc perfecionarea legilor. Discipolul lui Socrate, Platon (427-347 i.H.) constata dualitatea dreptului in drept scris i drept nescris, ultimul reprezentand existena unor norme eterne i imuabile. Platon deduce dreptul din ideea pe care o considera cea mai desvarit, i anume, ideea Binelui. Cel care a conturat teoria dreptului natural a fost Aristotel (348-322 i.H.). In invtura sa el evideniaz deosebirea dintre dreptul natural i dreptul artificial (pozitiv). Dreptul natural, ca lege nescris, exprima echitatea i st deasupra legilor scrise (artificiale). Statul apare ca scop al naturii, iar activitatea sa are ca finalitate garantarea propriei uniti i aprarea intereselor cetenilor si. In concepia lui Aristotel, dreptul deriv din observarea raional a naturii. Un moment foarte important pe care il gsim la Aristotel este i distincia pe care o face intre om, ca parte a naturii, la fel ca orice alte fiine, pe de o parte, iar pe de alt parte, omul ca parte a naturii, deosebit de celelalte fiine, dotat cu raiune, cu contiin. De aici a aprut o dualitate a dreptului natural, pe care o regsim ulterior la stoici. Dreptul natural a preocupat i coala stoic, fondat in jurul anului 300 i.H. de ctre Zenon (334-262 i.H.), activitatea creia a continuat i in epoca roman. Stoicii, merg ins mai departe, i chiar dreptul natural raional il disting intr-un drept natural ideal absolut, care a reprezentat dreptul natural din epoca de aur a omenirii, potrivit cruia nu exist nici proprietate, nici sclavaj i nici guvernare, iar apoi, dup ce omenirea a 32 deczut i s-a deteriorat moral, s-a trecut la dominaia dreptului natural ideal relativ. Acest drept natural necesit din partea legiuitorului, legi ghidate de raiune, dar asemenea legi care s tind s se apropie de idealul absolut. Ca i Aristotel, pentru stoici dreptul natural are dou semnificaii: modalitatea de a tri ca toate fiinele, urmand legile firii, i ansamblul

de principii de conduit accesibile numai omului, fiina superioar unic, dotat cu raiune i capabil s fac deosebirea intre bine i ru. La stoici, legea naturii este identificat cu datoria moral. Aadar, pentru stoici, dreptul natural este o intruchipare a raiunii superioare, un ghid spre o conduit moral, ei depind astfel interpretarea biologic, i imprind dreptul natural intr-un drept raional i drept ideal, ultimul considerat absolut la apogeu, i relativ dup o perioad de decaden. In epoca roman, cel mai de vaz ganditor care s-a ocupat de dreptul natural, a fost Marcus Tullius Cicero (106-43 i.H.). Exprimand concepia roman cu privire la drept, el nu il consider un produs al voinei umane, al opiniei arbitrare, ci un dat natural, o lege etern, o expunere a raiunii universale. In acest fel, dreptul natural apare ca o lege natural inscut, im-plantat in individ. Scopul filosofiei dreptului este de a pune in lumin natura dreptului, iar ea trebuie cutat in natura omului. Adevrata lege este, desigur, inelepciunea conform cu natura, prezent in toi oamenii, consecvent, etern, care ne cheam la datorie i ne d porunci interzicandu-ne s comitem fraude i indeprtandu-ne astfel de ele37. Concluzia lui Cicero este, deci, c a viola dreptul inseamn a aciona contra naturii, a nega legea universal. Un alt mare jurisconsul al epocii romane, Ulpian (c.170-223) definea dreptul natural ca fiind ceea ce natura a invat tot ce este viu: deoarece acest drept este propriu nu numai speciei umane, dar i tuturor animalelor, care se nasc pe pmant i in mare, i psrilor.38 Ulpian este cel care incearc s enune principiile dreptului: a tri cinstit; a nu face ru nimnui; a da fiecruia ce i se cuvine (honeste vivere, alterum non laedere, suum quique tribuere). Aadar, in antichitate, dreptul natural a cunoscut mai multe orientri, dintre care unele cu caracter religios, promovand ideea c dreptul 37 Mihai Bdescu, Op. cit., p.20. 38 .. . ., - , 2000, .161. 33 natural este de fapt un drept de natur divin, altele cu caracter laic, mergand pan la marerialism, afirmand c dreptul ar fi un element al naturii, al materiei. In ceea ce privete coninutul dreptului, teoriile dreptului natural din antichitate afirmau c statul i dreptul trebuie s ocroteas dreptatea, s realizeze dreptatea i echitatea. Concepiile despre dreptul natural elaborate in Evul mediu aveau o fundamentare i o finalitate diferite, in comparaie cu epoca anterioar. Dreptul natural nu mai este identificat cu raiunea. In operele celor mai de vaz reprezentani ai filosofiei medievale Aureliu Augustinus (354-430) i Thomas dAquino (1225-1274) predomin ideea naturii divine a dreptului natural, iar biserica ii revendica rolul de interpret autentic al dreptului naturii. Justiia cretin, in viziunea lui Augustinus, este constituit in baza legii naturii, a legii mozaice i a legii lui Hristos. Includerea legii naturale in acest sistem normativ induce ideea provenienei divine a dreptului natural, care la randul sau este considerat sursa legilor in vigoare (dreptului pozitiv). Thomas dAquino definete dreptul natural ca acea parte a dreptului divin care se dezvluie raiunii naturale, iar omul, ca fiin raional,

aplic aceast parte a dreptului divin, treburilor lumeti. Dreptul fcut de oameni provine din principiile dreptului etern, altfel cum se reflect in dreptul natural. De aceea, orice drept care provine de la o autoritate omeneasc trebuie s se conformeze legii divine. Numai legea divin este etern. Legile fcute de oameni pot varia in timp i spaiu. Dup Evul mediu asistm la o inflorire a teoriei jusnaturaliste, intemeiat pe revigorarea raionalismului, ca reacie impotriva concepiilor teologice medievale. Figura cea mai reprezentativ a secolului al XVII-lea a fost Hugo Grotius (1583-1645), considerat a fi adevratul intemeietor al colii dreptului natural. Pentru Grotius, dreptul natural este conceput total independent fa de religie i intemeiat exclusiv pe raiune. Dou idei stau la baza concepiei sale care s-a bucurat de mare autoritate, mai bine de un secol, i anume, ideea strii naturale a oamenilor i ideea contractului social. Grotius arat c principiile dreptului natural decurg din natura intelectului uman care dorete o societate panic; c omul are o natur sociabil care il impinge spre inelegere cu ceilali, spre dorina de a constitui o comunitate panic, intemeiat pe raiune i fr de care nu se poate tri. Este vorba despre un instinct profund, comun tuturor oamenilor. Pe baza lui se poate 34 constitui un drept invariabil pentru toate timpurile i toate locurile, care exist datorit raiunii, independent de comandamentul divin. Dreptul natural se impune ca fiind etern, imuabil i universal valabil pentru orice minte omeneasc. El se deosebete de dreptul pozitiv, numit de Grotius, drept voluntar, drept care fiind izvorat din arbitrariul oamenilor, n-are nici o valabilitate pentru toi i nici caracter permanent. Incepand cu Grotius, concepia dreptului natural dobandete o orientare individualist, urmand a se vorbi nu de drept natural ci de drepturi individuale naturale. Se consider, c dreptul natural este inscris in inima tuturor oamenilor. Pentru explicarea i justificarea dreptului natural se recurge la raiunea uman, unde-i gsete aceasta izvorul. Concepia dreptului natural este impletit cu ideile concepiei contractuale a apariiei statului. Desigur c aceast concepie a fost justificat in mod diferit de diferii autori (d`Aquino, Grotius, John Locke (1623-1704) in Anglia, apoi J.J.Rousseau (1712-1778) in Frana). Teoria contractului social, iniial, a fost dezvoltat i folosit in epoca Modern i, ulterior, in epoca contemporan sub forma aa-numitului, drept natural renscut, de data aceasta incercand s se explice necesitatea aprrii i fundamentrii unor drepturi eseniale ale omului in societate. Aadar, cu excepia perioadei de criz pe care a cunoscut-o in sec. al XIX-lea, legat de confruntrile dintre dreptul natural i opiniile contrare, teoria dreptului natural (teoria jusnaturalist a dreptului) traverseaz toat istoria filosofiei dreptului. Aprut in doctrinele grecilor, explicitat i dezvoltat de juritii romani, preluat de invtura cretin, care prin patristici i scolastici o conciliaz cu teologia, renovat radical i secularizat in epoca Modern i totodat extins la relaiile internaionale, teoria dreptului natural a exercitat in continuare o influen extrem de puternic. O importan hotratoare pentru diferitele variante ale teoriei jusnaturaliste a dreptului o are deosebirea dintre dreptul natural i dreptul pozitiv. Aceast deosebire, promovat in diferite concepii din

trecut i prezent, este exprimat in formulri i termeni diferii. De exemplu, dreptul natural deseori este desemnat ca drept imuabil, ca drept autentic, ca drept raional, ca drept filosofic, ca idee de drept, ca drept in sens propriu, ca drept corect etc. In mod corespunztor, dreptul pozitiv este desemnat, de asemenea, diferit: ca drept artificial (non-natural), ca drept omenesc, ca drept volitiv (voluntar), ca drept schimbtor, ca drept condiionat, ca drept neautentic etc. 35 Pentru reprezentanii concepiei jusnaturaliste, dreptul natural ca drept unic real, raional, moral i just este dat de la natur i ii are originea in natura obiectiv - in natura divinitii sau a omului, in natura fizic, spiritual sau social, in natura lucrurilor etc. Autorii diferitor variante ale concepiei jusnaturaliste promoveaz preri diferite despre coninutul concret al dreptului natural. Ca drept natural sunt interpretate aa fenomene diferite ca: egalitatea i libertatea natural a tuturor oamenilor, dreptul natural la inegalitate i privelegii, dreptul natural al oamenilor la demnitate, unele sau altele drepturi i liberti inalienabile ale omului etc. Dreptul pozitiv, din contra, este apreciat de ctre jusnaturaliti ca abatere (ignorare, schimonosire, negare etc.) de la dreptul natural, ca dispoziie artificial, greit sau arbitrar a oamenilor (a puterii oficiale). Concepiei jusnaturaliste a dreptului ii sunt caracteristice atat unele merite ideile cu privire la esena obiectiv a dreptului, ideile despre libertatea i egalitatea natural a tuturor oamenilor, despre drepturile i libertile inalienabile ale omului, despre statul de drept etc., cat i unele neajunsuri - confundarea dreptului cu fenomene nejuridice (morala, estetica, religia etc.), lipsa unui criteriu formalizator clar de deosebire a dreptului de tot ce este non-juridic, desconsiderarea dreptului pozitiv i lipsa legturii reciproce necesare dintre dreptul natural i dreptul pozitiv etc. Neajunsul semnificativ al concepiei jusnaturaliste const in interpretarea eronat a problemei principale a filosofiei dreptului deosebirea i corelaia esenei i fenomenului in drept. Deosebirea i corelaia dintre dreptul natural i dreptul pozitiv, propus de aceast concepie, - nu este corelaia (cutarea cilor i condiiilor coincidenei i critica cazurilor necorespunderii lor) dintre esena juridic (in form de drept natural) i fenomenul juridic (in form de drept pozitiv), ci confruntarea (deseori - antagonismul) dintre dreptul natural (ca drept unic autentic - i esen juridic autentic, i totodat, fenomen juridic autentic) i dreptul pozitiv (ca drept neautentic - neautentic i ca esen i ca fenomen). Cercetrile legturilor reciproce, necesare dintre esen i fenomen in drept sunt substituite aici cu construcia speculativ a dreptului natural (dreptului autentic ca esen i totodat ca fenomen juridic real in vigoare) i ignorarea, in aceast ordine de idei, a dreptului pozitiv (dreptul general obligatoriu oficial in vigoare). Ceea ce jusnaturalitii vorbesc despre esena obiectiv a dreptului, - aceast esen nu este a dreptului pozitiv instituit de stat, ci 36 doar versiunile lor despre dreptul natural, cruia ii atribuie in mod arbitrar insuirile fenomenului juridic factual. Astfel, conform concepiei jusnaturaliste a dreptului, dreptul natural, - este nu numai unicul drept dat de la natur, dar i dreptul in vigoare real. De aici i dualismul juridic

caracteristic acestei concepii reprezentarea despre existena concomitent a dou tipuri de drept - dreptul natural i dreptul oficial in vigoare. Aadar, in invturile jusnaturaliste, in fond, este ignorat sensul i particularitile corelaiei esenei i fenomenului in drept, caracterul deosebit (public - autoritar) al procesului pozitivrii (recunoaterii oficiale, instituirii i exprimrii) esenei dreptului in form de fenomen juridic oficial in vigoare (drept pozitiv, lege in vigoare) intr-un loc anumit i timp anumit. In concepia jusnaturalist lipsete conceptul de lege de drept, adic, de drept pozitiv, ca intruchipare a esenei dreptului. Aceasta, deoarece esena jusnaturalist deja este intruchipat in fenomenul jusnaturalist, aa c esena i fenomenul constituie o unitate jusnaturalist indisolubil. O asemenea elaborare a legii de drept, in care dreptul natural s-ar imbina armonios cu dreptul pozitiv, nu a primit in invturile jusnaturaliste - datorit caracterului lor unilateral, desconsiderrii dreptului pozitiv, lipsei unei concepii a legii de drept etc. - o inelegere i argumentare teoretic corespunztoare. 2.4. Concepia libertaro-juridic a dreptului Legismul i jusnaturalismul exprim poziiile extreme, contrare in interpretarea filosofico-juridic a dreptului, dar i cu privire la obiectul de studiu al filosofiei dreptului. Caracterul unilateral al acestor concepii opuse, care fiecare in felul su rupe legturile necesare dintre esen i fenomen in drept, este depit in concepia libertaro-juridic a dreptului. In cadrul acesteia, legtura reciproc dintre esena juridic i fenomenul juridic, in contextul deosebirii i corelaiei dreptului i legii, poart un caracter necesar i cuprinde toate variantele juridico-logice ale corelaiei dreptului i legii. Concepia libertaro-juridic este o invtur filosofico-juridic contemporan elaborat i promovat de ganditorul i juristul rus V.S.Nesersean.39 La baza acestei concepii st principiul egalitii formale ca principiu fundamental al dreptului. Concepia libertarojuridic include in sine nu numai inelegerea filosofico-juridic dreptului 39 Vezi mai amnunit in: .. . : , 2000. 37 (ca esen juridic, dar i ca fenomen juridic in form de lege de drept), dar i inelegerea filosofico-juridic a statului ca form instituionalautoritar de exprimare i aciune a principiului egalitii formale, adic form juridic de organizare a puterii publice. Egalitatea formal ca esen i principiu fundamental al dreptului include in sine trei componente interconexe, trei insuiri eseniale ale dreptului, care se completeaz i se presupun reciproc (se subineleg reciproc), i anume: 1) msura universal egal (norm), 2) libertatea formal a tuturor adresailor acestei norme egale regulative, i 3) echitatea universal a acestei forme de reglementare egal pentru toi. In concepia libertaro-juridic de interpretare a dreptului i in filosofia dreptului, bazat pe aceast teorie, sunt depite extremele antagoniste caracteristice legismului i jusnaturalismului i neajunsurile in interpretarea problemelor cu privire la deosebirea i corelaia dintre esena juridic i fenomenul juridic, dintre drept i lege. In cadrul concepiei libertaro-juridice conexiunea esenei i fenomenului in drept poart un caracter necesar i legitim: esena

juridic obiectiv (egalitatea formal) este esena unui fenomen juridic real anumit (a legii general-obligatorii instituite de stat, care exprim insuirile i cerinele principiului egalitii formale), iar fenomenul juridic (legea general-obligatorie, ce exprim insuirile i cerinele principiului egalitii formale) este fenomenul (manifestarea) anume i numai a esenei juridice date (a egalitii formale). Esena juridic (egalitatea formal) ii gsete manifestare in legea general-obligatorie (fenomen juridic al realitii juridice), iar fenomenul juridic (legea general-obligatorie) exteriorizeaz in realitate esena juridic (egalitatea formal). Numai in baza i cu luarea in considerare a unei asemenea legturi necesare dintre esena juridic i fenomenul juridic este posibil realizarea unitii lor in form de lege juridic, adic de drept pozitiv oficial, general-obligatoriu i instituit de stat, care exprim in form normativ-concretizat insuirile i cerinele principiului egalitii formale. De pe poziiile legismului i jusnaturalismului o asemenea unitate a esenei juridice i fenomenului juridic in form de lege de drept este irealizabil. Aceast circumstan principial dovedete c concepia libertarojuridic reprezint in sine o concepie filosofico-juridic despre drept i obiectul de studiu al filosofiei dreptului mai avansat decat concepia legist sau jusnaturalist. 38 Aceast concepie este numit juridico-libertar (sau libertar), deoarece, conform unei asemenea interpretri, dreptul este forma universal i necesar a libertii oamenilor, iar libertatea (existena i realizarea ei) in viaa social este posibil i real doar ca drept, numai in form de drept. Dreptul, conform concepiei libertaro-juridice, - este doar minimul juridic necesar, ceea, fr de care dreptul nu exist i nu poate exista in general, inclusiv i legea de drept. TEMA 3. ESENA DREPTULUI 3.1. Dreptul ca egalitate formal 3.2. Dreptul ca libertate 3.3. Dreptul ca echitate 3.1. Dreptul ca egalitate formal Una dintre insuirile eseniale ale dreptului i, totodat, component principal al principiului egalitii formale, este msura egal universal. Totodat, prin msur egal se are in vedere nu numai dimensiunea universal i norma unic egal pentru toi a reglementrii juridice, dar, deasemenea, i respectarea echivalentului proporionalitii i uniformitii in relaiile dintre subiecii de drept insui. Noiunea de egalitate desemneaz o anumit abstracie, adic este rezultatul abstractizrii contiente (gandite) de la deosebirile concrete, caracteristice obiectelor egalizate. Egalizarea presupune deosebirea obiectelor egalizate i totodat caracterul neesenial al acestor distincii (adic posibilitatea i necesitatea abstractizrii de la asemenea distincii) din punctul de vedere al temeliei (criteriului) corespunztoare a egalizrii. Astfel, egalizarea diferitor obiecte dup criteriul numeric (pentru stabilirea contului, greutii etc.) presupune abstractizarea de la toate deosebirile lor dup coninut (individuale, tipice, genetice).

Egalitatea juridic nu este atat de abstract, ca egalitatea numeric in matematic. Temelia (criteriul) egalizrii juridice a diferitor oameni este libertatea individului in relaiile sociale, recunoscut i afirmat in form de capacitate juridic, adic de capacitate de folosin i capacitate de exerciiu a persoanei. Egalitatea juridic este egalitatea subiecilor dreptului, liberi i independeni unul de altul, dup o dimensiune general, norm unic, msur egal pentru toi. Egalitatea juridic este egalitatea oamenilor 39 liberi i egalitatea in libertate, adic dimensiune general i msur egal a libertii indivizilor. Acolo, ins, unde oamenii se divizeaz in liberi i neliberi, ultimii nu sunt subieci, ci obiecte ale dreptului, i asupra lor nu se extinde principiul egalitii formale. Dreptul vorbete i acioneaz in limbajul i msurile egalitii i datorit acestui fapt, se manifest ca form de existen social universal i general, de exprimare i realizare a libertii in viaa in comun a oamenilor. In acest sens, se poate afirma c dreptul este matematica libertii.40 In sfera social egalitatea este intotdeauna egalitate juridic, msur juridic formal a egalitii. Doar egalitatea juridic, ca oricare egalitate, se abstractizeaz (dup propria temelie i criteriu) de la deosebirile reale ale obiectelor egalizate i de aceea, cu necesitate i dup definiie, poart un caracter formal. In legtur cu egalitatea exist o mulime de confuzii, rtciri, reprezentri greite i false. La baza lor in ultim instan st neinelegerea faptului c egalitatea are un sens raional, c in viaa social ea este posibil logic i practic anume i numai ca o msur similar pentru toi a egalitii juridice formale. Astfel, deseori (in trecut i prezent) egalitatea juridic se confund cu diferite cerine egalitariste, cu egalitarismul insi, sau, dimpotriv, este comparat cu aa numita egalitate de fapt. O asemenea confuzie intotdeauna, intr-un fel sau altul, poart un caracter non-juridic i antijuridic. Egalitatea de fapt reprezint in sine o confundare a noiunilor de real i ireal (formal) i o contradicie in insui noiunea de egalitate. Doar egalitatea, msura egal au sens (ca concept, ca mijloc de reglementare etc.) doar ca ceva formal, separat (abstractizat) de real, dup cum cuvintele sunt desprite de lucrurile desemnate, cifrele de obiectele numrate, cantarele de masa cantrit etc. Anume datorit caracterului su formal (abstractizarea de la real) egalitatea poate fi, i in realitate devine, form universal i msur egal de reglementare a realului, ea este un limbaj specific formal i formalizat, unitate de msur a intregii realiti extraformale (adic reale). Astfel se intampl i cu msura egal juridico-formal. Istoria dreptului este istoria evoluiei progresive a dimensiunii i msurii egalitii formale (juridice) cu pstrarea, totodat, a insui acestui principiu ca fundament al oricrui sistem de drept, a dreptului in 40 Mai amnunit vezi: .. . ., 1996. 40 general. In dezvoltarea istoric a dreptului i libertii in relaiile dintre oameni, anumitor etape istorice le sunt caracteristice o dimensiune i msur proprie a libertii, un cerc propriu de subieci i relaii de libertate i drept, intr-un cuvant un coninut propriu al principiului

egalitii formale (juridice). Deaceea, principiul egalitii formale reprezint in sine un principiu, intotdeauna caracteristic dreptului, cu o sfer i msur de reglementare istoricete schimbtoare. Deosebirile iniiale reale dintre oameni, analizate (i reglementate) din punctul de vedere al msurii egale abstracte-universale, se prezint in form de inegalitate in drepturile deja dobandite (neegale dup structura, coninutul i volumul drepturilor diferitor indivizi - subieci ai dreptului). Egalitatea juridic i inegalitatea juridic (egalitatea i inegalitatea in drept) sunt determinri juridice de acelai nivel (presupunandu-se i completandu-se reciproc), caracteristici i noiuni, in msur egal opuse deosebirilor reale i distincte de acestea. Msura egal de reglementare a relaiilor dintre diferii subieci presupune, c drepturile subiective reale acumulate de acetea vor fi neegale. Datorit dreptului haosul deosebirilor se transform in ordine juridic a egalitilor i inegalitilor, coordonate dup o dimensiune unic i msur egal. 3.2. Dreptul ca libertate In strans legtur cu principiul egalitii formale se afl i inelegerea dreptului ca form universal i necesar a libertii oamenilor. Ca modalitate de exprimare a egalitii formale, dreptul reprezint in sine forma universal a relaiilor sociale dintre subiecii independeni unul de altul, subordonai in comportamentul, aciunile i relaiile lor reciproce, unei norme generale. O asemenea independen a subiecilor in cadrul formei juridice a relaiilor reciproce i, totodat, subordonarea lor identic, egal unei norme generale, determin sensul i esena formei de existen i exprimare juridic a libertii. Forma juridic a libertii, demonstrand caracterul formal al egalitii, presupune i exprim unitatea intern substanial i semantic a formalitii juridice, a universalitii, egalitii i libertii. Libertatea indivizilor i libertatea voinei lor sunt noiuni identice. Voina in drept este voina liber, ce corespunde tuturor caracteristicilor eseniale ale dreptului i, astfel, este diferit de voina arbitrar i, deci, se afl in opoziie fa de samovolnicie. Caracterul volitiv al dreptului este determinat anume de faptul, c dreptul este 41 forma libertii oamenilor, adic libertatea voinei lor. Acest moment volitiv (intr-o interpretare sau alta, corect sau incorect) este prezent in diferite definiii i caracteristici ale dreptului in calitate de principii instituite volitiv (Aristotel, Grotius i a.), ca exprimare a voinei generale41 (Rousseau), a voinei de clas (Marx i marxitii) etc. O oarecare alt form de existen i de exprimare a libertii in viaa social a oamenilor, in afar de cea juridic, omenirea pan in prezent nu a descoperit. Dar acest lucru este imposibil, atat din punct de vedere logic, cat i teoretic. Oamenii sunt liberi in msura egalitii lor i egali in msura libertii lor. Libertatea non-juridic, libertatea fr dimensiune universal i msur unic, intr-un cuvant, aa numita libertate fr egalitate reprezint in sine ideologia privilegiilor elitare, iar aa numita egalitate fr libertate este ideologia robilor i a maselor asuprite (cu cerinele egalitii de fapt iluzorii, substituirea egalitii cu egalitarismul etc.). Sau libertate (in form juridic), sau samovolnicie (in diferite manifestri non-juridice), - o a treia variant aici nu este posibil: non-dreptul (i non-libertatea) intotdeauna

inseamn samovolnicie. Istoria omenirii reprezint in sine dezvoltarea progresiv spre o cat mai mare libertate a unui numr cat mai mare de oameni. Din punct de vedere juridic, acest proces inseamn, c un numr tot mai mare de oameni (reprezentanii noilor pturi sau clase sociale) sunt recunoscui ca subieci formal egali ai dreptului. Aadar, dezvoltarea istoric a dreptului i libertii in relaiile dintre oameni reprezint in sine progresul egalitii oamenilor ca persoane formal (juridic) libere. Prin intermediul mecanismului dreptului a egalitii formale (juridice) masa iniial a oamenilor neliberi, in procesul dezvoltrii istorice, treptat se transform in comuniti de indivizi liberi. Egalitatea juridic face posibil i real libertatea ca form normativ-juridic universal, ca ordine juridic anumit. 41 Ganditorul francez J.J.Rousseau (1712-1778) promova ideea c egalitatea oamenilor const in faptul c ei sunt asemntori in demnitate, pentru c, legea fiind a tuturor in general, nu este a nimnui in particular. Egalitatea implic libertatea, considera el, deoarece ascultarea de o lege pe care singur i-ai stabilit-o, inseamn libertate. Atat de puternic era convingerea lui Rousseau c legea este menit s doteze societatea cu ordine, incat ajunge la afirmaia paradoxal c oricine ar refuza s se supun voinei generale va fi constrans de corpul intreg, ceea ce nu inseamn altceva decat c va fi forat s fie liber. 42 In acelai timp, pretutindeni ii gsesc o rspandire destul de larg ideile despre contradicia dintre drept i libertate, drept i egalitate. In mare msur, ele se datoresc faptului c prin drept se are in vedere orice dispoziie a puterii oficiale, legislaia in general, care deseori poart un caracter de constrangere arbitrar, non-juridic i antijuridic. Adesea libertii i se opune egalitatea. Astfel, in antichitate sofitii respingeau egalitatea juridic de pe poziiile reprezentrilor aristocratice i despotice despre libertate ca drept al celor mai buni la privilegii i samovolnicie, ca drept al celor puternici de ai guverna pe cei slabi etc. In sec. XIX idei asemntoare a promovat i ganditorul german Fr.Nietzsche (1844-1900), care considera c nu trebuie niciodat egalizate inegalitile.42 Spre deosebire de critica aristocratic a egalitii juridice de sus (in favoarea versiunilor elitare a libertii), negarea marxist a egalitii juridice in general vine de jos (in scopul saltului universal in impria libertii comuniste, a confirmrii egalitii de fapt etc.). In cadrul unor asemenea, dar i a altor contrapuneri asemntoare a libertii i egalitii, acestor fenomene i concepte, li se d (in baza erorii, intereselor sociale etc.), in fond, o importan arbitrar. Libertatea i egalitatea sunt indivizibile i se presupun reciproc. Pe de o parte, figura iniial i determinant a libertii in dimensiunea ei omeneasc este individul liber temelia necesar a capacitii de folosin i capaciti de exerciiu in general; pe de alt parte, aceast libertate a indivizilor poate fi exprimat doar in baza unui principiu universal, a unei norme i forme unice de egalizare a acestor indivizi intr-un domeniu anumit de relaii reciproce. Aadar, dreptul este nu pur i simplu dimensiune universal i msur egal, ci dimensiune universal i msur egal anume i inainte de toate, a libertii indivizilor. Indivizii liberi - sunt materia, purttorii, fondul i sensul dreptului. Acolo unde se neag

individualitatea liber, personalitatea, importana juridic a persoanei fizice libere, acolo nu exist i nu poate s existe drept. Progresul istoric al dreptului i libertii demonstreaz c, formarea i dezvoltarea personalitii juridice, libere i independente, in mod necesar este strans legat de recunoaterea omului ca subiect al relaiilor de proprietate, ca proprietar al mijloacelor de producie. Proprietatea este nu pur i simplu una dintre formele i direciile de exprimare a 42 tefan Georgescu, Op.cit. p.79. 43 drepturilor i libertii omului, ci ea constituie in sine temelia civilizatoare pentru drept i libertate. Acolo unde totalmente se neag dreptul de proprietate individual asupra mijloacelor de producie, acolo nu numai c nu exist, dar in principiu nu sunt posibile dreptul i libertatea. In logica unor asemenea legturi reciproce dintre drept, libertate i proprietate, ii gsesc originea cauzele incompatibilitii socialismului (interzicerea proprietii private, naionalizarea ei etc.) cu dreptul i libertatea. De aceeai logic este determinat i importana fundamental a desocializrii proprietii in decursul intregului proces de trecere de la socialismul totalitar la inceputurile egalitii i libertii juridice. 3.3. Dreptul ca echitate Inelegerea dreptului ca egalitate formal include in sine, deopotriv cu libertatea juridic, deasemenea, i echitatea. Dup sens i etimologie, echitatea (iustitia) ii are originea in drept (ius). In aceast ordine de idei, ea desemneaz existena inceputului juridic in viaa social i exprim corectitudinea, necesitatea i caracterul imperativ al dreptului. In contextul deosebirii dreptului i legii aceasta inseamn, c echitatea intr in noiunea de drept, c dreptul dup definiie este echitabil, iar echitatea ca insuire interioar i calitate a dreptului, este concept i caracteristic juridic, i nu extrajuridic (moral, estetic, religioas etc.) Deaceea, intrebarea intotdeauna oportun despre echitatea sau inechitatea legii este in esen intrebarea despre caracterul juridic sau non-juridic al legii, despre corespunderea sau necorespunderea ei cu dreptul. Ins o astfel de intrebare nu este oportun referitor la drept, deoarece, el (deja conform conceptului) intotdeauna este echitabil i purttor al echitii in viaa social. Mai mult ca atat, numai dreptul i este echitabil. Doar echitatea, deaceea de fapt i este just, fiindc intruchipeaz in sine i exprim corectitudinea ca atare, iar aceasta in forma sa raional inseamn justee universal, adic esena i inceputul dreptului, sensul principiului juridic al egalitii i libertii universale. Pentru toi acei, relaiile crora capt o form juridic, - cat de ingust nu ar fi acest cerc juridic dreptul se manifest ca form universal, ca dimensiune i msur de reglementare deopotriv echitabil pentru toi subiecii dreptului (diferii dup starea lor fizic, intelectual, material etc.). In general, universalitatea dreptului ca dimensiune i msur (i 44 anume - msur a egalitii, libertii i echitii) unic i egal (pentu un cerc sau altul de relaii) inseamn negarea samovolniciei i privilegiilor (in cadrul acestui cerc juridic). Aadar, este echitabil ceea ce exprim dreptul, ce corespunde

dreptului, i ce se succede dreptului. A aciona conform echitii inseamn a aciona legitim, in conformitate cu cerinele universale i egale ale dreptului. Un oarecare alt principiu i alt form de exprimare a echitii, in afar de cea juridic, nu exist. Negarea, ins, a caracterului juridic i a sensului echitii, inevitabil duce la aceea, c in calitate de echitate incepe a se inainta un oarecare inceput non-juridic cerine egalitariste sau privilegii, unele sau altele reprezentri, interese, cerine morale, estetice, religioase, politice, sociale, naionale etc. In acest mod, importana juridic a echitii (adic universal i egal pentru toi) se substituie cu un oarecare interes separat, particular (individual, de grup, de partid, de clas etc) i cu un coninut arbitrar, cu pretenii particulare. Negarea naturii juridice a echitii inseamn, in fond, afirmarea in locul ei a unei oarecare versiuni non-juridice (antijuridice sau extrajuridice) de echitate. Dup o asemenea logic, se primete c dreptul ca atare (dreptul in general, i nu numai legea antijuridic) este inechitabil, iar echitatea iniial este reprezentat prin prisma unui inceput non-juridic, reguli, cerine extrajuridice. Prin urmare, echitatea dreptului, - dac in general aa ceva se admite, - poart aici un caracter arbitrar, secundar, convenional i este pus in dependen de subordonarea dreptului unui inceput extrajuridic corespunztor. i deoarece asemenea inceputuri extrajuridice sunt lipsite de certitudinea principiului egalitii formale i, deci, a dreptului in general (de universalitatea obiectiv a normei i formei juridice, dimensiunea unic a dreptului, msura egal a libertii juridice etc.), ele inevitabil se afl in stpanirea subiectivismului, relativismului, a aprecierii arbitrare i a alegerii particulare (individuale, de grup, colectiv, de partid, de clas etc.), De aici, multitudinea reprezentrilor non-juridice, extrajuridice, care se afl in dezacord una cu alta, despre echitate i drept, a preteniilor unilaterale ale unui sau altui inceput particular i parial la universalitate, caracteristic numai dreptului i echitii. Dreptul (i legea de drept) nu ignor, desigur, diferitele interese i pretenii deosebite, i ele trebuie s-i gseasc in el recunoaterea, satisfacerea i protecia corespunztoare (adic anume echitabil). Iar 45 acest lucru este posibil numai datorit faptului c echitatea (i in general dreptul, abordarea juridic i principiul reglementrii juridice) nu se contopete cu insi aceste pretenii i nu este exprimare normativ i generalizare a unuia din astfel de interese particulare. Dimpotriv, echitatea, reprezentand inceputul universal juridic, se ridic deasupra acestui particularism, il cantrete (pe un cntar unic de reglementare juridic i justiie, prin intermediul dimensiunii universale a dreptului) i il apreciaz cu o msur juridic formal-egal, i deaceea, la fel de echitabil pentru toi. De exemplu, unele sau altele cerine ale aa numitei echiti sociale din punct de vedere juridic au sens raional i pot fi recunoscute i satisfcute intr-atat incat sunt in concordan cu universalitatea i egalitatea juridic i ele, prin urmare, pot fi exprimate ca cerine ale echitii juridice insi in sferele corespunztoare ale vieii sociale. i ceea ce se numete echitate social poate atat s corespund dreptului, cat i s nu corespund. Acest fapt i determin poziia i logica tratrii

juridice a echitii sociale corespunztoare. In principiu, aa stau lucrurile in acele cazuri cand echitii juridice i se contrapun cerinele echitii morale, estetice, religioase, politice. Aadar, in spaiul universalitii i importanei generale a principiului egalitii formale i a dreptului ca regulator i form necesar a relaiilor sociale dintre subiecii liberi, anume echitatea juridic se manifest ca criteriu al legalitii sau ilegalitii tuturor celorlalte pretenii la rolul i locul echitii in acest spaiu. Dand fiecruia ce este al lui, echitatea juridic face acest lucru intr-un mod juridic unic posibil, universal i egal pentru toi, respingand privilegiile i aproband libertatea. 46 TEMA 4. DREPTUL I STATUL NOIUNI PRINCIPALE ALE FILOSOFIEI DREPTULUI 4.1. Caracteristica general a conceptului de drept 4.2. Conceptul de stat i caracteristicile lui 4.1. Caracteristica general a conceptului de drept Componentele analizate ale principiului egalitii formale (msura universal egal, libertatea juridic, echitatea juridic) reprezint in sine determinri (caracteristici) interconexe, care se presupun reciproc, ale esenei dreptului in deosebirea sa de lege. De aici i valoarea echivalent semantic interioar a unor aa definiii diferite la exterior ale dreptului, ca: 1) dreptul este egalitate formal; 2) dreptul este msur universal egal; 3) dreptul este libertate universal; 4) dreptul este echitate universal, etc. Aceste definiii ale dreptului fixeaz inelegerea dreptului ca esen desinesttoare, diferit de alte esene. Atat aceste insuiri obiective ale dreptului, cat i esena dreptului, caracterizat de ele, se refer la definiiile dreptului in deosebirea sa de lege, adic nu depind de voina legiuitorului. La aceste definiii iniiale ale esenei dreptului, in procesul aa numitei pozitivri a dreptului, a exprimrii lui in form de lege, se adaog o definiie nou: 5) dreptul este obligativitatea general statal-autoritar a ceea ce este recunoscut oficial i instituit ca lege (drept pozitiv) intr-un anumit timp i intr-un spaiu social anumit. Totodat, avem de-a face aici cu instituirea legii (dreptului pozitiv) ca fenomen juridic dup esena sa, adic a legii de drept. Legea de drept este exprimarea adecvat i integr a dreptului (dreptului ca unitate dintre esen i fenomen) in recunoaterea sa oficial, obligativitatea general, claritatea i caracterul su concret, necesare dreptului pozitiv in vigoare. In contextul semantic al deosebirii i coincidenei dreptului i legii este clar, c obligativitatea general a legii este determinat de natura ei juridic i reprezint in sine efectul importanei generale a insuirilor obiective ale dreptului, este indicele cerinei oficiale i necesitii recunoaterii autoritare, a respectrii, concretizrii i aprrii principiului i cerinelor dreptului in actele oficiale i dispoziiile corespunztoare. i aceasta anume deaceea, c, dup logica lucrurilor, nu dreptul este efectul obligativitii generale oficiale-autoritare, ci invers, aceast obligativitate este efectul dreptului (forma de exprimare statalautoritar a sensului social de importan general a dreptului). O astfel 47 de obligativitate general se prezint ca inc o trstur necesar a dreptului (i anume, a dreptului in form de lege) in plus la trsturile

eseniale ca insuiri obiective ale dreptului. Sensul acestei trsturi const nu numai in aceea c legea de drept este obligatorie, dar i in aceea c general-obligatoare este numai legea de drept. Conform concepiei libertaro-juridice a deosebirii i corelaiei dreptului i legii reiese c chiar i cea mai succint definiie a noiunii generale de astfel de drept pozitiv (lege de drept) trebuie s includ in sine minimum dou definiii (dou caracteristici): prima s conin una dintre caracteristicile dreptului ca esen (adic dreptul in deosebirea sa de lege), iar a doua caracteristica dreptului ca fenomen (adic a dreptului ca fenomen juridic, legitim i statal-obligatoriu). Luandu-se in consideraie cele menionate, pot fi formulate un ir de definiii corespunztoare ale conceptului de lege de drept. Aadar, legea de drept (dreptul pozitiv, corespunztor cerinelor obiective ale dreptului) poate fi definit astfel: 1) ca egalitate formal generalobligatorie; 2) ca msur egal (dimensiune, form, norm) a libertii, care posed putere legitim; 3) ca echitate, care are putere de lege; 4) ca form generalobligatorie a egalitii, libertii i echitii; 5) ca sistem general-obligatoriu de norme ale egalitii, libertii i echitii. Intr-o form mai desfurat, definiia general a conceptului de drept poate fi formulat astfel: dreptul este sistemul de norme corespunztoare cerinelor principiului egalitii formale, instituite i sancionate de stat i asigurate de posibilitatea constrangerii statale. Definiiile menionate ale dreptului poart un caracter general i cuprind toate tipurile i sistemele de drept pozitiv (din trecut i contemporane, naionale i internaionale), cei drept, doar in acel sens i intr-atat, incat ultimele corespund naturii obiective i cerinelor dreptului i inr-adevr pozitiveaz dreptul, dar nu samovolnicia. Deaceea, definiiile date se manifest, de asemenea, i ca criterii pentru verificarea i evaluarea calitii juridice a diferitor sisteme i tipuri de drept pozitiv (legi in vigoare), pentru a determina, dac in acestea intradevr este vorba despre pozitivarea dreptului sau, din contra, legile in vigoare sunt folosite in scopuri antijuridice, pentru camuflarea samovolniciei i dispoziiilor cu caracter de consrangere a despotismului. Procesul real al pozitivrii dreptului, al transformrii lui in lege, deopotriv cu necesitatea lurii in consideraie a insuirilor eseniale ale dreptului, depinde de o mulime de ali factori (sociali, economici, politici, culturali etc.). Deaceea, discordana dintre drept i legea in 48 vigoare poate fi efectul caracterului non-juridic a regimului politic, a poziiei antijuridice a legiuitorului sau a diferitor greeli i eecuri, a culturii juridice i legislative joase etc. 4.2. Conceptul de stat i caracteristicile lui Conform interpretrii libertaro-juridice a corelaiei esenei i fenomenului in drept, exprimarea esenei juridice in form de lege de drept, (ca fenomen juridic) reprezint in sine concretizarea normativjuridic a cerinelor principiului egalitii formale in desfurarea activitii legislative practice a statului, adic in procesul pozitivrii statale-autoritare a dreptului in form de lege general-obligatorie (diferite izvoare i norme ale dreptului pozitiv). O astfel de conexiune necesar a esenei juridice universale (egalitii formale) i fenomenului juridic general-obligatoriu (legii in vigoare) demonstreaz unitatea conceptual-juridic a dreptului i statului,

dezvluie natura juridic i exprim necesitatea juridic a statului ca form universal a autoritii publice de instaurare i aciune a dreptului in calitate de lege general-obligatorie. In procesul exprimrii esenei juridice in form de fenomen juridic legalizarea (de la lex - lege) oficial-autoritar a dreptului se imbin cu juridizarea (de la ius drept) i legitimizarea a insui acestei puteri instituitoare de drept (legislative) in calitate de putere de stat (public). i din punct de vedere istoric, dar i juridico-logic, anume in procesul instituirii oficial-autoritare a dreptului - exprimarea esenei juridice universale i general-semnificative in form de fenomen juridic (lege in vigoare) general-obligatoriu, - puterea instituitoare de drept corespunztoare (deci, - i aplicatoare, ocrotitoare) se manifest, constituie i funcioneaz ca stat, adic ca putere juridic general (public), acionand in baza i cadrul legilor juridice general-obligatorii. Aadar, statul, se manifest i se afirm ca form juridic a puterii generale (publice), care instituie i apr o anumit ordine juridic intrit legitim, in cadrul creia violena direct (din partea tuturor subiecilor, inclusiv i a puterii oficiale) este interzis, iar aplicarea forei, permis de lege, in viaa social este transformat in constrangere juridic (statal-juridic) in forma i in limitele sanciunii dreptului legalizat (legii de drept). Ca form juridic a puterii generale (publice) orice stat - este (in msura dezvoltrii dreptului in epoca social-istoric corespunztoare) stat de drept, i el se deosebete principial de toate tipurile de despotism 49 (tiranie, dictatur, totalitarism etc.), care reprezint in sine o form prejuridic, non-juridic i antijuridic (care neag egalitatea, libertatea i echitatea) de exprimare, organizare i activitate a puterii oficiale. O asemenea contrapunere a statului (ca form juridic a puterii oamenilor liberi) i despotismului (ca putere bazat pe for i supremaia unora asupra altora) are tradiii vechi in istoria gandirii filosofico-juridice (Aristotel, Cicero, Augustinus, Th. dAguino, Locke, Kant, Hegel i a.) i este intrit nu numai de practica istoric a trecutului indeprtat, dar i de realitile totalitarismului in sec.XX ca form despotic nou de guvernare prin violen i negare radical a inceputurilor dreptului i statalitii. Interpretarea, menionat mai sus, a oricrui stat (in contradicia sa principial fa de despotism) ca stat de drept nu trebuie, desigur, confundat cu inelegerea contemporan a statului de drept.43 Statul de drept contemporan este cea mai dezvoltat form de existen a statului, care i la etapele istorice anterioare ale existenei sale reprezenta in sine statul de drept, ins in forme mai puin dezvoltate. De aceea, la toate etapele existenei sale istorice orice stat (spre deosebire de tipul despotic al puterii oficiale) ca form juridic a puteri publice este o form anumit organizaional-autoritar de exprimare, concretizare i realizare a principiului egalitii formale, a sensului i cerinelor lui. Anume deaceea, dreptul i statul reprezint in sine forme universale necesare de exprimare normativ i instituional-autoritar a egalitii, libertii i echitii in viaa social a oamenilor. Aceast libertate a indivizilor se datorete, inainte de toate, faptului c ei se manifest ca persoane egale formal ca subieci ai dreptului i ceteni ai statului. In baza celor menionate mai sus, poate fi formulat urmtoarea

definiie a conceptului de stat: statul - este organizarea juridic (adic bazat pe principiul egalitii formale) a puterii publice a indivizilor liberi. Esena juridic a statului i inceputul juridic reprezentat in el (principiul egalitii formale a oamenilor liberi, recunoaterea drepturilor lor subiective), intr-o form sau alta, se manifest in toate tipurile istorice i formele de stat, in toate aspectele i direciile organizrii i funcinrii puterii de stat. Nivelul de dezvoltare al statului (a formelor sale organizatorice, manifestrilor funcionale etc.) este determinat in 43 Mai amnunit despre statul de drept vezi la capitolul 10. 50 ultim instan de msura dezvoltrii principiului egalitii formale a oamenilor, intruchipat i realizat in el. Aadar, etapele social-istorice ale dezvoltrii dreptului i statului sunt trepte progresive de realizare a inceputurilor egalitii formale, a libertii i echitii in relaiile dintre oameni. TEMA 5. ONTOLOGIA JURIDIC 5.1. Ontologia legist 5.2. Ontologia jusnaturalist 5.3. Ontologia libertaro-juridic 5.4. Formele de existen ale dreptului In orice sistem de gandire filosofic, ontologia ca teorie general a existenei are o importan de prim ordin, deoarece ea este aceea care ofer tuturor celorlalte domenii de reflecie filosofic (gnoseologie, axiologie, praxiologie etc) premisele teoretico-metodologice. In accepia sa iniial care se origineaz in lucrarea lui Aristotel Metafizica, ontologia se chema filosofie prim i avea ca scop cercetarea primelor principii, a fundamentelor existenei. De altfel, in raport cu coninutul i cu problematica ontologiei, unul dintre urmaii lui Aristotel, Andronicos (sec.1. i.H.) i-a dat denumirea de metafizic (meta = dup, physis = natur, fizic).44 Deci metafizica studia principiile perene ce trec dincolo de fizic, adic fiina ca fiin, existena ca existen. i astzi metafizica cerceteaz principiile i cauzele eseniale a tot ceea ce exist, cauze care se afl dincolo de ceea ce percepem nemijlocit prin simuri i care nu pot fi surprinse decat prin fora gandirii abstracte. Ontologia juridic este acel compartiment al filosofiei dreptului care se ocup cu studiul fundamentelor dreptului, a originii, esenei i formelor de existen a dreptului. Deci, ontologia juridic cerceteaz fundamentele dreptului, adic ideile cluzitoare cu privire la originea, esena i formele lui de existen. Problema elaborrii metafizice a dreptului, - consider juristul roman Alexandru Vlimrescu, - este poate cea mai discutat dintre problemele de ordin general pe care le ridic 44 Termenul metafizic a aprut in legtur cu faptul, fr mare insemntate in sine, c in aezarea operelor aristotelice Andronicos a oranduit lucrrile de prim filosofie dup cele fizice, adic in grecete meta ta physika. i aa a rmas numele de metafizic, care a ajuns s insemne, dincolo de lumea fizic, pe cand la Andronicos insemna dup lucrrile despre natur. 51 dreptul45. Spre a evita arbitrariul legiuitorului, pe de o parte, sau pentru a inltura explicaia ce intemeiaz dreptul pe contingena faptelor, pe de alta, abordarea ontologic a dreptului admite existena unui drept a

priori, degajat de raiunea omeneasc care s se impun tuturor. Aadar, intotdeauna s-a discutat dac exist o idee, o noiune de drept de ordin metafizic, cu alte cuvinte dac dreptul se bazeaz pe o idee absolut pe care o descoper raiunea omeneasc, sau dac este pur i simplu produsul fenomenelor sociale46. Aceast problem a preocupat pe toi marii ganditori ai omenirii i putem spune c nici un mare filosof nu a ignorat-o. In legtur cu ontologia juridic amintim doar cateva dintre formele fundamentale pe care le-a cunoscut de-a lungul vremii: jusnaturalismul (teoria dreptului natural) antic - Aristotel, i modern H.Groius; jusraionalismul (coala dreptului raional) G.Leibniz, I.Kant, H.Kelsen; istoricismul juridic (coala istoric a dreptului) G.Hugo, F.Savigny, G.Puchta; pozitivismul juridic A.Comte, L.Duguit; sociologismul juridic K.Marx, E.Durkheim, M.Weber, G.Tard, G.Gurvitch; psihologismul juridic W.Wundt, E.Ritzler, O.Lippman; utilitarismul juridic J.St.Mill, J.Bentham. O istorie a filosofiei dreptului pune in eviden trsturile i specificul modului in care fiecare dintre aceste coli i curente a conceput i explicat fundamentele ontologice ale dreptului. 5.1. Ontologia legist Dup cum s-a menionat deja, legismul neag esena obiectiv independent de voina subiectiv i samovolnicia legiuitorului, - a dreptului i reduce dreptul la lege (drept pozitiv). In plan ontologic, aceasta inseamn c existena dreptului pentru legiti (pozitiviti i neopozitiviti) nu este altceva decat existena de fapt a fenomenului empiric-real, adic a unui fenomen anumit cu caracter oficial-autoritar (i in acest sens pozitiv). Realitatea (i pozitivitatea) fenomenului dat este reprezentat in form de text al documentului oficial corespunztor, care este tratat (ineles i interpretat) ca act normativ-juridic i izvor al dreptului. 45 Alexandru Vlimrescu, Tratat de enciclopedie a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureti, 1999, p.286. 46 Alexandru Vlimrescu, op.cit., p.286. 52 De acest fapt este determinat i interesul legitilor (pozitivitilor i neopozitivitilor, in deosebi, a reprezentanilor jurisprudenei analitice), fa de analiza juridico-dogmatic a textului actului, de tratarea lui de pe poziiile lingvisticii i hermeneuticii legiste (teoriei interpretrii textelor). Totodat, tot ce depete cadrul unei asemenea analize a textului actului, este pentru legiti ceva metafizic, ireal i nepozitiv. Asemenea noiuni, idei, principii nepozitiviste ca: esena dreptului, ideea de drept, dreptul natural, drepturile inalienabile ale omului etc., sunt, conform legismului, doar cuvinte false, iluzii lingvistice i sofisme. Astfel, in ontologia legist problemele conceptual-semantice cu caracter ontologic sunt substituite cu reprezentri legiste despre utilizarea corect a cuvintelor. Un asemenea mod de abordare ontologico-legist a dreptului a promovat fondatorul utilitarismului juridic englez47 Jeremy Bentham (1748-1832), care a influenat semnificativ apariia i elaborarea concepiilor reprezentanilor jurisprudenei analitice (John Austin48 i a.). Dreptul natural este, in opinia sa, ficiune verbal, metafor, iar drepturile inalienabile ale omului himer a imaginaiei. Legea sau

dreptul, luate imprecis scrie Bentham reprezint in sine un termen abstract i colectiv care, cand inseamn ceva, poate insemna nici mai mult nici mai puin decat suma total a mulimii de legi individuale luate impreun49. Curirea limbajului jurisprudenei de asemenea cuvinte ineltoare, inceput de Bentham, a fost promovat ulterior i de ali reprezentani ai pozitivismului juridic, mai ales destul de consecvent de teoria (pur) despre drept a lui H.Kelsen (1881-1973). In lucrrile sale, Kelzen promova ideea c teoria dreptului trebuie in mod exclusiv s poarte un caracter pur formal. In viziunea sa, legile sunt elaborate i anulate prin aciunile omului, deaceea dreptul este un fenomen pozitiv. Cel mai departe in aceast direcie a mers juristul rus V.D.Katcov. Afirmand, c dreptul este legea in sensul general al cuvantului, el 47 Conform concepiei utilitarismului juridic misiunea legiuitorului const in a cantri suma binefacerilor i a relelor, a avantajelor i incovenienelor pentru a legifera, ceea ce aduce maximum de utilitate. 48 John Austin (1790-1859), jurist englez, este considerat continuator al utilitarismului juridic i fondator al gandirii analitice in filosofia dreptului. Apartenena sa la pozitivismul juridic const in distanarea fa de speculaie i circumscrierea obiectului de studiu al filosofiei dreptului la dreptul pozitiv. 49 J.Bentham, Works, p.148 cit.de t.Georgescu, Op. cit. P.112. 53 tindea s inlture definitiv noiunea de drept ca produs al scolasticii i sclaviei in gandire i s substituie dreptul cu legea autoritar. Incercand o reform a jurisprudenei cu ajutorul lingvisticii generale, Katcov chiar a propus de a se renuna la cuvantul drept i de a folosi in locul acestuia cuvantul lege, deoarece, nu exist un fenomen deosebit dreptul, in acel sens in care exist aa fenomene deosebite ca lege, stat, regul sau norm de conduit50. Aadar, ontologia legist a dreptului poart un caracter fenomenologic. In plus, dreptul ca fenomen este lipsit de esen juridic. Aici existena dreptului nu depinde de oarecare fundamente obiective, ci in intregime este determinat de autoritatea puterii oficiale, de propria ei dispoziie i hotrare subiectiv. 5.2. Ontologia jusnaturalist Conform ontologiei jusnaturaliste, existena dreptului ii gsete manifestare sub dou forme contrare: in form de existen autentic a dreptului (existena dreptului natural), i in form de existen neautentic (existena dreptului pozitiv). In aceast ordine de idei, prin autenticitatea atat a dreptului natural insui, cat i existenei lui, se are in vedere insuirea obiectiv pre-dat (de divinitate, natur, raiune etc.) a dreptului ca esen determinat, care exprim adevratul sens a aceea ce este drept. Aceast esen obiectiv i este existena adevrat, autentic a dreptului. Autenticitatea esenei include in sine, aadar, i insuirea de existen nemijlocit. Existena dreptului natural ca existen autentic a dreptului este indestultoare in sine insui, deoarece asemenea existen este concomitent i existena esenei, dar i existena nemijlocit (i aciunea) a esenei date in calitate de fenomen. Esena jusnaturalist exist in forma i cadrul existenei autentice i pentru infptuirea i aciunea ei nu are nevoie de non-existen (alt form de manifestare, existen i aciune, decat existena autentic).

Ins o alt existen a dreptului (adic existena dreptului dincolo de existena autentic, in form de fenomen exterior, non-identic esenei adevrate i deosebit de ea), conform unei asemenea ontologii, ii gsete reprezentare in existena neautentic a dreptului neautentic (artificial, arbitrar) in existena i aciunea dreptului pozitiv. 50 .. . , 1913, .391, 407, 54 De un astfel de mod de tratare sunt legate i reprezentrile despre existena i aciunea concomitent, paralel, a dou tipuri de drept, independente unul de altul (dou forme de existen a dreptului) dreptul autentic (natural) i dreptul neautentic (pozitiv). Ontologia jusnaturalist, bazandu-se pe discordana dintre dou forme de existen a dreptului (autentic i neautentic), in critica sa in principiu corect a nejunsurilor modului legist de tratare a dreptului (negarea esenei obiective a dreptului i a.), cade in alt extremitate neag necesitatea unei alte forme de existen a dreptului, adic exprimarea (realizarea, existena, aciunea) esenei dreptului in form de fenomen juridic general-obligatoriu instituit de stat de lege de drept (drept pozitiv, corespunztor esenei dreptului). Cu toate acestea, autenticitatea dreptului este nu numai veridicitatea lui ca esen, dar i realitatea lui ca fenomen juridic general obligatoriu. 5.3. Ontologia libertaro-juridic Existena dreptului, conform ontologiei libertaro-juridice, - este existena real, disponibil a legii de drept, adic a fenomenului pozitivjuridic, care exprim esena obiectiv a dreptului (insuirile i cerinele principiului egalitii formale). Existena dreptului, fiinarea i aciunea lui, presupune legtura necesar dintre esena juridic i fenomenul juridic, unitatea interconex a crora i este dreptul ca form deosebit i regulator specific al relaiilor sociale. Ontologia libertaro-juridic este indreptat impotriva reprezentrilor unilaterale, precum c dreptul este sau o oarecare esen ideal, care exist de la sine, fr manifestarea sa exterioar in form de fenomen general-obligatoriu, cum afirm jusnaturalitii, sau un oarecare fenomen general-obligatoriu, privat de esena juridic obiectiv, cum consider legitii. In legea de drept ca form de existen a dreptului, esena juridic (egalitatea formal) se manifest (i exist) in form de fenomen generalobligatoriu adecvat (adic, in form de esen a dreptului pozitiv, a legii in vigoare), iar fenomenul general-obligatoriu (legea in vigoare) reprezint in sine forma de manifestare a esenei juridice date i numai de aceea se manifest, exist i acioneaz ca fenomen juridic (ca lege de drept). In aceast ordine de idei, legea de drept este forma corespunztoare (adecvat, complet, final i in acest sens autentic) de existen a 55 dreptului, deoarece doar in forma dat esena i fenomenul reprezint in sine esena juridic i fenomenul juridic in interconexiunea i unitatea lor necesar. O asemenea form corespunztoare de existen a dreptului lipsete in reprezentrile ontologice atat ale jusnaturalismului, unde noiunii

abstracte de esen jusnaturalist, privat de forma adecvat a fenomenului general-obligatoriu, i se atribuie o existen desinestttoare in afara dreptului pozitiv, cat i ale legismului, unde fenomenului general-obligatoriu, cruia ii lipsete esena juridic corespunztoare, i se atribuie insemntate de fenomen juridic. Imposibilitatea legii de drept ca form de existen a dreptului de pe poziiile jusnaturalismului i legismului demonstreaz c reprezentanii acestor curente nu au o concepie corespunztoare a dreptului (i existenei lui), fa de care teoretic s-ar putea vorbi despre deosebirea dintre esena juridic i fenomenul juridic, despre caracterul necesar al interconexiunii i unitii lor. De aceea, la drept vorbind, esena la jusnaturaliti i fenomenul la legiti nu reprezint in sine anume esena juridic i anume fenomenul juridic, fiindc esena jusnaturalist nu este esena fenomenului general-obligatoriu, iar fenomenul legist nu este fenomenul esenei juridice obiective. Conform ontologiei libertaro-juridice, egalitatea formal (adic esena juridic) este esena fenomenului pozitiv-juridic generalobligatoriu (a legii in vigoare), iar fenomenul pozitiv-juridic generalobligatoriu (legea in vigoare) este forma statal de manifestare, exprimare i concretizare a acestei esene juridice obiective (a egalitii formale). 5.4. Formele de existen ale dreptului Existena dreptului include in sine intreaga totalitate de insuiri i caracteristici interco-nexe ale dreptului ca unitate necesar a esenei juridice i fenomenului juridic, ca form general-obligatorie a egalitii, libertii i echitii in viaa social a oamenilor. Dreptul are un caracter istoric i, deaceea, existena lui este mijlocit de practica social-istoric. i in acest sens, dreptul are un caracter aposterioric i nu aprioric. De aceea, natura dreptului (sensul socialistoric i coninutul existenei dreptului, a esenei i existenei lui) nu trebuie confundat nici cu dreptul naturii (drept dat de la natur), nici cu natura raiunii (drept apriori de la raiunea pur), cu toate c i natura i raiunea joac un rol esenial in procesul istoric al genezei, dezvoltrii i aciunii dreptului. 56 Prin analogie cu aseriunea aristotelic despre aceea c omul, dup natura sa, - este fiin politic (Aristotel. Politica. I, 1,9, 1253a, 16), se poate spune c omul, dup natura sa, - este fiin juridic. Ins asemenea raionamente nicidecum nu inseamn aprioritatea, datul natural, caracterul innscut al esenei politice i juridice caracteristice omului, a formelor de existen social a oamenilor. Dac omul, cum considera Rousseau, s-a nscut deja liber51 (deja de la natur oamenii ar fi fost liberi i egali), atunci el nicieri nu s-ar fi aflat in ctue, i cu libertatea, egalitatea, dreptul, echitatea omenirea nu ar fi avut nici-o problem. In aceasta i const faptul, c vectorul dezvoltrii sociale este direct opus: omul i omenirea se dezvolt ctre libertate, drept, egalitate, echitate din starea iniial de lips a acestora. i se poate vorbi doar despre aceea c, omul (i popoare intregi) dup natura sa (intelectual i volitiv), spre deosebire de alte fiine vii, poate, potenial este in stare, s ajung in calea sa de dezvoltare i perfecionare spiritual, cultural i social la forme politice i juridice de organizare a vieii sociale.

Din punctul de vedere al ontologiei libertaro-juridice o importan principial are afirmarea real-practic a treptei realizate istoricete i a msurii egalitii, libertii i echitii in form de lege statal generalobligatorie (adic lege de drept), fr de care este imposibil i existena dreptului i existena fenomenelor juridice ca atare. Inlocuirea legii de drept cu legea non-juridic inseamn, c locul formelor i fenomenelor juridice il ocup falsificrile corespunztoare ale legii arbitrare. O asemenea inlocuire schimonosete atat logica coraportului dintre esena dreptului i formele lui de manifestare (infptuire), cat i caracterul legturilor reciproce dintre aceste forme juridice insi (fenomene juridice). Fenomenele juridice in sine sunt identice, posed una i aceeai calitate obiectiv juridic (proprietate esenial), reprezentat in existena dreptului i in principiul su. De aceea, diferite fenomene juridice (norma de drept, raportul juridic, contiina juridic etc.) sunt diferite forme de manifestare a unui i aceluiai principiu al dreptului, adic modusuri echivalente (moduri de infptuire i de existen) a unei i aceleiai esene a dreptului. 51 Aceast renumit tez din tratatul lui Rousseau Contractul social sun astfel Omul se nate liber, ins pretutindeni se afl in ctue. .. . ., 1969. .152. 57 Ins coraportul fenomenelor corespunztoare non-juridice este lipsit de o asemenea temelie obiectiv i este dependent de decizii autoritare. Doar legea non-juridic nu are o existen juridic obiectiv, o esen i un principiu obiectiv; esena sa, existena i principiul ei se dovedete a fi o dispoziie autoritar in form de norm general-obligatorie. In literatura de specialitate sunt expuse preri despre aceea c, dreptul exist nu numai in form de norm de drept, dar i in aa forme ca raport juridic i contiina juridic. Totodat, unii autori consider ca axiom a dreptului teza conform creia dreptul exist numai in aceste trei forme (adic, ca norm juridic, ca raport juridic i ca contiin juridic), i o a patra form nu poate exista. Din asemenea raionamente nu este clar, despre trei forme de existen a crui fel de drept este vorba: 1) despre dreptul in deosebirea sa cu legea, 2) despre dreptul in coincidena sa cu legea sau 3) despre dreptul pozitiv in contradicia sa cu dreptul (adic despre dreptul care nu respect normele juridice). Fr clarificarea acestei intrebri fundamentale cu privire la conceptul de drept, esena i existena lui, formele menionate de existen a dreptului rman tocmai fr acea esen juridic, la semnificarea creia ele pretind. Este evident, de exemplu, c formele de existen ale legii antijuridice nu pot fi recunoscute ca forme de existen a dreptului. In aceast situaie de dominaie (supremaie) a legii antijuridice (de ex. in condiiile totalitarismului), dreptul ca necesitate (ca principiu al egalitii formale cu cerine corespunztoare) exist intr-un dublu sens i ca negaie a legii antijuridice, dar i ca ceea ce se neag de o astfel de lege. Antijuridicitatea legii nu poate anula libertatea juridic, care are natur obiectiv i nu depinde de voina legiuitorului. Principiul juridic al egalitii, libertii i echitii oamenilor in oricare situaie ii pstreaz insemntatea obiectiv general i se

manifest ca unica temelie corespunztoare i ca msur pentru critica violenei i samovolniciei, i ca punct real unic de orientare pentru perspectiva juridic cutat. Dac, ins, este vorba de formele de existen a dreptului in aprecierea i pozitivarea lui oficial, adic in form de lege de drept i drept legalizat, atunci aici toate fenomenele juridice (nu numai norma de drept, raportul juridic i contiina juridic, dar i, s spunem, capacitatea juridic, statutul juridic i regimul juridic, convenia juridic, reclamaia i invinuirea, hotrarea juridic i administrativ 58 chiar i in condiiile lipsei precedentului de drept (juridic), procedurile juridice i formele procesuale etc.) sunt forme de manifestare, realizare i existen a unei esene calitative concrete pentru timpul i spaiul social dat, a principiului egalitii formale. Toate aceste forme de existen a dreptului sunt formaliti calitativ echivalente in planul concretizrii sensului i insemntii principiului egalitii formale, i nicidecum nu sunt nite realiti de sinestttoare ale vieii sociale. i la esena dreptului ele nu adaug o oarecare calitate nou, care n-ar fi existat in principiul juridic al echitii formale. Deci, deosebirea acestor forme de existen a dreptului poart un caracter funcional, i nu de esen. Sensul principiului unic al egalitii formale se manifest (i exist) in urmtoarele forme de existen a dreptului: 1) in norma de drept (juridic) in form de reguli de conduit a subiecilor de drept; 2) in raportul juridic in form de relaii reciproce ale subiecilor de drept, formal egali, liberi i independeni; 3) in contiina juridic in form de contientizare a sensului i cerinelor principiului de drept (in deosebirea i coraportul su cu legea) de ctre membrii asociaiei juridice date; 4) in capacitatea juridic in form de recunoatere a indivizilor (a asociailor, uniunilor lor) ca formal egali, liberi i independeni unul de altul, ca subieci ai relaiilor de tip juridic; 5) in proceduri juridice in form de ordine egal i corect de dobandire i realizare a drepturilor i obligaiilor de ctre toi subiecii, de rezolvare a conflictelor despre drept etc. Deaceea, dreptul ii manifest existena in toate aceste forme juridice, dar nu numai in una singur (norm de drept), sau in trei forme (norma juridic, raportul juridic, contiina juridic). Ins fiecare dintre aceste forme de existen a dreptului indeplinete o anumit funcie a sa i ocup un loc al su anumit in contextul general al existenei dreptului. i in general, dreptul exist peste tot, i in toate acele cazuri i fenomene, unde se respect i se aplic principiul egalitii formale. 59 TEMA 6. GNOSEOLOGIA JURIDIC 6.1. Gnoseologia legist 6.2. Gnoseologia jusnaturalist 6.3. Gnoseologia libertaro-juridic Cea de a doua component fundamental a filosofiei dreptului atat in ordinea apariiei, cat i a tratrii ei sistematice de-a lungul vremii dup ontologia juridic, este gnoseologia juridic. i dac ontologia juridic este teoria general a existenei juridice, care explic ce este i cum fiineaz dreptul, atunci gnoseologia (gnosis = cunoatere; logos = teorie) juridic este teoria general a cunoaterii dreptului, care cerceteaz cum are loc cunoaterea dreptului i care este adevrul despre

drept. Intrucat activitatea juridic constituie un proces cognitiv, prin excelen, - pentru c ii propune in mod expres i explicit aflarea adevrului, - elementele teoriei cunoaterii in general, cele ale teoriei adevrului in special, sunt aplicabile i aici, constituind un cadru indiscutabil pentru inelegerea aprofundat a menirii (misiunii) justiiei. Domeniul gnoseologiei juridice este reprezentat de problemele cunoaterii dreptului ca obiect social specific. Sarcina principal a gnoseologiei juridice const in studierea premiselor i condiiilor cunoaterii autentice a dreptului, in dobandirea cunotinei veridice despre drept i fenomenele juridice. 6.1. Gnoseologia legist La baza gnoseologiei legiste (juridico-pozitiviste) st principiul recunoaterii (i cunotinei) in calitate de drept doar a ceea ce este ordin, dispoziie constrangtoare-obligatorie a puterii oficiale. Datorit unei asemenea orientri pozitivist-pragmatice, gnoseologia legist este preocupat mai cu seam de: 1) dezvluirea, clasificarea i sistematizarea a insui acestor tipuri (forme) de ordine (dispoziii constrangtoare-obligatorii) ale puterii oficiale, adic a aa numitor izvoare formale ale legilor in vigoare (dreptului pozitiv) i 2) lmurirea prerii (poziiei) legiuitorului, adic a coninutului normativ reglementator a dispoziiilor corespunztoare ale puterii oficiale, exprimate in textul actului oficial. Adevrul despre drept, conform gnoseologiei legiste, este dat in lege, care exprim voina, poziia, prerea legiuitorului (suveranului, statului). De aceea, cunotina veridic cutat despre drept poart aici caracter de prere, dei prere oficial-autoritar. Dup logica unei asemenea tratri, 60 numai puterea oficial singur, creand dreptul, tie in realitate, ce este dreptul i prin ce el se deosebete de non-drept. tiina, ins, in cel mai bun caz poate s ineleag i s exprime in mod adecvat aceast prere ordonat-autoritar intruchipat in lege (dreptul in vigoare). Astfel, gnoseologia legist (pozitivist), in fond, respinge teoria dreptului i recunoate doar invtura despre drept, obiectul de studiu al creia este dreptul pozitiv, iar obiectivul i scopul - dogma dreptului, adic totalitatea tezelor principale imuabile (prerilor autoritare neschimbate, poziiilor, atitudinilor) despre legile in vigoare (dreptul pozitiv), despre modurile, regulile i procedeele de studiere, interpretare, clarificare, sistematizare, comentare a acestora. Desigur, studierea, comentarea, clasificarea i ierarhizarea izvoarelor dreptului pozitiv, dezvluirea coninutului lor normativ, sistematizarea acestor norme, elaborarea intrebrilor ce in de tehnica juridic, procedeelor i metodelor de analiz juridic etc., cercetarea a tot ce tradiional se numete dogmatic juridic (dogma dreptului) i se refer la o sfer deosebit, de competen profesional, miestrie, meserie a juristului, - reprezint in sine o parte component important a cunoaterii dreptului i cunotinei despre dreptul in vigoare. Ins, limitarea legist a teoriei dreptului numai la elaborarea dogmei dreptului, in fond, inseamn inlocuirea ca atare a cercetrii tiinifice a dreptului cu descrierea lui profesional-tehnic, adic reducerea tiinei juridice la tiina despre legi. Gnoseologia pozitivist a legii (dreptului pozitiv) este orientat nu

spre cunoaterea esenei legii, nu spre acumularea unei oarecare cunotine noi (care lipsete in insui legea de fapt dat) despre legile in vigoare, dar spre descrierea lor adecvat (in sens juridico-dogmatic). Toat cunotina despre drept, conform unei asemenea tratri, deja oficial este dat in insi dreptul pozitiv, in textul lui. Astfel, problematica principal a teoriei cunoaterii legiste a dreptului const in clarificarea corect i interpretarea textului legii i expunerea corespunztoare a cunotinei oficial-juridice care se gsete in acest text, a prerii i poziiei legiuitorului. Totodat, problematica gnoseologiei legiste a dreptului mai mult se reduce la intrebarea despre analiza lingvistic corect a textului actului oficial. 61 6.2. Gnoseologia jusnaturalist In plan gnoseologic modul jusnaturalist de interpretare a dreptului reprezint istoricete prima incercare de inelegere teoretic (filosoficojuridic, tiinific) a naturii obiective a dreptului, de dobandire a adevrului despre drept. Aceast cale de cunoatere postuleaz deosebirea dintre dreptul natural i dreptul pozitiv ca premis raional i schem cognitiv iniial in domeniul teoretic al inelegerii i studierii dreptului. In istoria gandirii juridice, deosebirea dintre dreptul natural i dreptul pozitiv se manifest ca form gnoseologic de reflecie teoretic despre dreptul pozitiv faptic dat i ca mod de fixare a rezultatelor unei asemenea reflecii. Doar, oriice cunoatere teoretic a legilor in vigoare (dreptului pozitiv), ne limitandu-se la datul lor oficial i la coninutul empiric, in cutarea temeliilor i calitilor lor obiective, a sensului i raiunii lor juridice, a naturii i esenei lor juridice, inevitabil se abstractizeaz de la obiectul cunoaterii (legilor in vigoare) i in mod raional creaz modelul lui raional-semantic (in form de drept natural, de idee de drept etc.), ca urmare i rezultat al inelegerii i studierii lui. Baza teoretico-cognitiv a caracteristicii tuturor reprezentrilor cu privire la dreptul natural (spre deosebire de dreptul pozitiv schimbtor) este anume principiul contrapunerii in domeniul dreptului a naturalului artificialului. Acest principiu conine in sine aprecierea contrar a acestora i recunoaterea autoritii incontestabile a naturalului asupra artificialului. Acesta i este principiul universal al dreptului natural. In cadrul acestui principiu artificialul deja este dat in form de drept pozitiv, deaceea naturalul (dreptul natural) este interpretat ca drept pre-dat (de divinitate, raiune, natura lucrurilor, natura omului etc.), pre-pozitiv (supra-pozitiv). Totodat, pre-datul naturalului (de o instan sau alta incontestabil autoritar, supraomeneasc) in spaiul i timpul universului are concomitent o importan ontologic, gnoseologic i axiologic: naturalul (dreptul natural) este primar, indiscutabil corect, veridic i moral, intr-un cuvant, bun, iar artificialul este secundar, incorect, fals i imoral, ru i reprezint o abatere de la natural (datorit erorilor caracteristice oamenilor, samovolniciei etc.) i, deaceea, trebuie inlturat sau, in cazul cel mai bun, corectat i adus in corespundere cu naturalul. Interesul gnoseologic al diferitor concepii jusnaturaliste este orientat in direcia argumentrii veridicitii i autenticitii versiunii corespunztoare a dreptului natural (in deosebirea i opoziia sa cu 62

dreptul pozitiv). Intr-un asemenea mod de tratare, in afara ateniei rman insi ideea de lege drept i in intregime aspectele conexiunii dintre dreptul natural i dreptul pozitiv, formele concrete i direciile de aducere a dreptului in vigoare in corespundere cu tezele i cerinele dreptului natural etc. Ca consecin a discordanei dintre dreptul natural i dreptul pozitiv este dualismul juridic propriu modului de tratare jusnaturalist, adic a admiterii existenei paralele i aciunii concomitente a dou tipuri contrare de drept - dreptului natural i dreptului pozitiv. Acest dualism juridic este depit parial in acele concepii filosoficojuridice care, rmanand in cadrul reprezentrilor jusnaturaliste, totodat, trateaz dreptul natural ca idee filosofic a dreptului, ca concept de drept etc. Cei drept, i in aceste concepii filosofice ideea de drept corespunztoare nu este adus pan la conceptul de lege de drept (pan la concepia consecvent juridico-formalist i construcia dreptului pozitiv, corespunztoare esenei obiective a dreptului). 6.3. Gnoseologia libertaro-juridic La baza gnoseologiei libertaro-juridice st teza general a deosebirii i corelaiei (coincidenei sau necoincidenei) dreptului i legii. Aceast tez in form teoretic avansat exprim toate aspectele i variantele principale cognitive-importante ale dreptului ca esen i ca fenomen. Aceasta permite ca in cadrul gnoseologiei libertaro-juridice s se in cont, intr-o form refcut, de tot ce este valoros in plan teoreticocognitiv i in alte concepii filosofico-juridice. In plan teoretico-cognitiv concepia libertaro-juridic se manifest ca model gnoseologic necesar pentru inelegerea i exprimarea cunotinei i a adevrului despre legea in vigoare (dreptul pozitiv) in form de concept anumit de drept, esena i principiul creia este egalitatea formal. Aadar, concepia dat exprim procesul trecerii cognitive de la prerea simpl despre drept (ca un oarecare dat subiectiv autoritar in form de lege faptic) la cunotina adevrat la cunoaterea adevrului despre drept, adic la cunoaterea teoretic (conceptual) a insuirilor eseniale obiective (care nu depind de voina i samovolnicia autoritilor) ale dreptului i formele lui de manifestare, concretizare i exprimare general-obligatorie. In centrul gnoseologiei libertaro-juridice stau problemele legturii necesare dintre drept i lege, a inelegerii i tratrii insuirilor obiective 63 ale dreptului ca insuiri eseniale ale legii i a criteriului calitii juridice a legii, problemele elaborrii conceptului de lege de drept (dreptului pozitiv, corespunztor principiului egalitii formale). De pe poziiile concepiei date, adevrul cutat despre drept i lege este cunotina tiinific obiectiv despre natura, insuirile i caracteristicile legii de drept, despre premisele i condiiile afirmrii ei in calitate de drept in vigoare. O asemenea tratare juridico-gnoseologic permite de a dezvlui deosebirea i corelaia dintre esena obiectiv a dreptului i procesul subiectiv (autoritar-volitiv) de elaborare a legii (actelor dreptului pozitiv) i de a analiza pozitivarea dreptului ca proces creativ de concretizare normativ obligatorie a principiului juridic al egalitii formale referitor la sferele i relaiile reglementrii juridice. i doar in

acest sens este oportun de a vorbi despre legiferare ca creativitate juridic, ca exprimare creativ (in rezultatul eforturilor creative ale legiuitorului, care ia in consideraie atitudinile i concluziile tiinei) a inceputurilor i cerinelor dreptului in normele concrete ale legii generalobligatorii (dreptului pozitiv). Inelegerea legii in vigoare (dreptului pozitiv) ca fenomen juridic, pe lang analiza insuirilor ei eseniale, include in sine i interpretarea corespunztoare a problemei cu privire la caracterul general-obligatoriu al legii, a garantrii aprrii ei de ctre stat, a posibilitii folosirii msurilor de constrangere fa de infractori etc. O astfel de specificacitate a sanciunilor legii in vigoare (dreptului pozitiv), conform gnoseologiei libertaro-juridice, se datorete naturii obiective a dreptului, i nu voinei (sau samovolniciei) legiuitorului. Iar aceasta inseamn, c asemenea sanciuni (garantarea aprrii de ctre stat etc.) sunt legitime i juridic justificate numai in cadrul legii de drept. Una dintre direciile i prile componente importante ale gnoseologiei libertaro-juridice, dup cum reiese i din cele menionate anterior, este inelegerea juridic a statului ca form instituionalautoritar de exprimare i aciune a principiului egalitii formale. Aceast tez teoretico-cognitiv despre unitatea conceptual a dreptului i statului are o insemntate fundamental pentru determinarea tiinific atat a obiectului de studiu al filosofiei dreptului, cat i a obiectului de studiu al jurisprudenei in general ca tiin integr despre drept i stat. 64 TEMA 7. AXIOLOGIA JURIDIC 7.1. Axiologia legist 7.2. Axiologia jusnaturalist 7.3. Axiologia libertaro-juridic Cu studiul valorilor se ocup axiologia (axios = valoare; logos = teorie), adic teoria general a valorilor. In calitate de compartiment al filosofiei, axiologia este preocupat de studiul valorilor dintr-o perspectiv general i multilateral, analizand ceea ce ele au in comun natura, originea, geneza i funciile lor, - dincolo de specificul fiecreia i domeniul cruia ii aparine. Pentru c, trebuie spus, exist i o diversitate de tiine sociale ce studiaz doar anumite tipuri de valori: economia politic valorile economice, estetica valorile artistice, etica valorile morale, tiina dreptului valorile juridice etc. Astfel, iau natere o serie de axiologii de ramur, cum ar fi axiologia moral, axiologia juridic etc. Filosofia dreptului nu ar fi incheiat dac aria preocuprilor ei s-ar reduce doar la domeniile ontologic i gnoseologic; cu aceeai necesitate ea trebuie s investigheze i acea lume creat de om lumea valorilor juridice. Cu alte cuvinte, in continuarea i completarea sa ca teorie general a existenei dreptului (ca ontologie juridic) i ca teorie general a cunoaterii dreptului (ca gnoseologie juridic), filosofia dreptului trebuie s se realizeze i ca teorie general a valorilor juridice (ca axiologie juridic). Domeniul i tematica principal a axiologiei juridice sunt problemele inelegerii i tratrii dreptului ca valoare (ca scop, obligativitate, cerin imperativ etc.) i raionamentele valorice (i evalurile) respective despre importana juridic (adic sensul valoric din punctul de vedere al dreptului) a legilor in vigoare (dreptului pozitiv) i a statului.

7.1. Axiologia legist In cadrul legismului, care identific dreptul cu legea i neag, astfel, esena obiectiv a dreptului i, totodat, criteriul deosebirii dreptului de samovolnicie, este imposibil un principiu in baza cruia s-ar discuta despre evaluarea juridic insi i valoarea juridic a legii. In temeiul negrii insuirilor i caracteristicilor obiective ale dreptului, independente de voina legiuitorului, in aspect axiologic legismul neag, in fond, valorile juridice insi i recunoate doar valoarea legii in vigoare (dreptului pozitiv). Totodat valoarea legii in vigoare (dreptului pozitiv), recunoscut de legiti (pozitiviti i 65 neopozitiviti), in realitate este privat de sensul valoric juridic ca atare. Astfel, valoarea legist a legii in vigoare (dreptului pozitiv) este obligativitatea general oficial, imperativitatea autoritar, i nu importana ei general dup un oarecare temei juridic obiectiv. Semnificativ in acest sens este concepia radical a neopozitivistului H.Kelzen, conform creia dreptul are valoare doar in calitate de ordin, de norm. In acest sens (ca ordin, ca norm) dreptul este caracterizat ca form de obligativitate. Nu se poate spune, cum adesea se intampl, afirm Kelzen, - c dreptul nu numai c reprezint in sine o norm (sau ordin), dar i c el deasemenea constituie sau exprim o oarecare valoare (o asemenea afirmaie are sens doar dac se admite valoarea divin absolut). Doar, dreptul constituie o valoare anume de aceea, c el este o norm...52 Este important de subliniat faptul, c norma la Kelzen este obligativitatea-ordin pur, dar nu norma egalitii, norma libertii, norma echitii. Ea nu conine nimic din caracteristicile formal-juridice ale dreptului. Norma lui Kelzen (i totodat i forma dreptului) este forma pur i goal a obligativitii, potrivit pentru atribuirea statutului i caracterului imperativ oricrui coninut pozitiv-juridic arbitrar. Aadar, conform axiologiei legiste valoarea dreptului, adic a legii in vigoare, const in aceea c legea este o norm i o form pur a obligativitii. 7.2. Axiologia jusnaturalist Conform axiologiei jusnaturaliste, dreptul natural intruchipeaz in sine insuirile obiecti-ve i valorile adevratului drept i de aceea se manifest ca model cuvenit, scop i criteriu pentru aprecierea valoric a dreptului pozitiv i a puterii legislative respective (legiuitorului, statului in general). Totodat, dreptul natural este ineles ca fenomen moral deja datorit naturii sale i iniial i se atribuie o valoare absolut corespunztoare. In conceptul de drept natural, aadar, de rand cu unele sau altele insuiri obiective ale dreptului (principiul egalitii oamenilor, libertii lor etc.), sunt incluse i diferite caracteristici morale (religioase, etice, estetice). In rezultatul unei asemenea confundri a dreptului cu morala (religia etc.), dreptul natural apare ca o simbioz a diferitor norme 52 . . 1. . 93. 66 sociale, ca un oarecare complex moral juridic (sau etico-juridic, religiosjuridic), de pe poziiile cruia este extras un oarecare raionament valoros despre dreptul pozitiv i legiuitorul pozitiv (puterea de stat).

Printr-un asemenea mod de tratare, dreptul pozitiv i statul sunt evaluate (in plan valoric) nu atat din punctul de vedere al criteriului juridic insi (a insuirilor juridice obiective, care se gsesc in concepia respectiv a dreptului natural), cat in principiu de pe poziii morale, din punctul de vedere al reprezentrilor autorului concepiei date despre natura moral (etic, religioas etc.) i coninutul moral al dreptului adevrat. In aceast ordine de idei, totalitatea unor asemenea insuiri etico-juridice i caracteristici de coninut ale dreptului natural in form generalizat sunt interpretate ca manifestare a echitii universale i absolute a dreptului natural, cruia trebuie s-i corespund dreptul pozitiv i activitatea statului in intregime. Totodat, echitatea este interpretat nu in sens formal-juridic, ci ca fenomen etic sau etico-juridic i ca noiune cu coninut specific pentru fiecare concepie jusnaturalist i, deci, in mod limitat i etic concret. Deaceea diferite concepii jusnaturaliste ale echitii in pofida preteniilor lor la universalitatea etic (sau etico-juridic) i valoarea absolut in realitate au o valoare relativ i exprim reprezentri relativiste despre moralitate in general i valorile etice ale dreptului, in particular. Neajunsurile menionate sunt caracteristice nu numai concepiilor jusnaturalismului tradiional, dar i diferitor invturi filosofico-juridice contemporane, care in tratarea dreptului se bazeaz pe idei i construcii ale dreptului natural. In aceast ordine de idei, pot fi menionate invturile lui I.Kant i G.Hegel i a discipolilor lor, V.S.Soloviov, R.Marcic i a altor reprezentani ai invturii etico-morale despre drept, a interpretrii dreptului ca minimum moral, ca parte a ordinii morale sau a unui tot intreg moral, ca manifestare a echitii etice (morale, religioase) etc. Pe de alt parte, la meritele incontestabile ale reprezentanilor concepiei jusnaturaliste urmeaz a fi raportate punerea i elaborarea problemelor cu privire la valoarea dreptului, promovarea ideilor libertii i egalitii tuturor oamenilor, a echitii jusnaturaliste, a drepturilor innscute i inalienabile ale omului, abordarea problemelor cu privire la limitarea juridic a puterii oficiale, la statul de drept etc. 67 Aadar, conform axiologiei jusnaturaliste, valoarea dreptului este reprezentat de dreptul natural ca manifestare valoric autentic, moral i etic. 7.3. Axiologia libertaro-juridic Valoarea dreptului, conform axiologiei libertaro-juridice, const in aceea c dreptul este o form universal, necesar i general-obligatorie de exprimare a unor aa valori generale umane ca egalitatea, libertatea i echitatea. In aceast ordine de idei, dreptul ca form juridic de reglementare a relaiilor concrete (dar totodat i componentele formale ale acestei forme juridice egalitatea, libertatea, echitatea) nu trebuie confundat cu insi relaiile concrete, cu coninutul factual al relaiilor sociale, mijlocite i reglementate de forma juridic. Astfel c, egalitatea, libertatea i echitatea, conform acestei interpretri, - sunt formaliti juridice, i nu faptice, sunt componente formale semantice (i nu materiale, empirice), insuiri i caracteristici ale dreptului. In plan axiologic, o asemenea concepie juridico-formalizat a dreptului permite de a afirma in mod intemeiat, c este vorba anume

(i numai) despre valori juridice, i nu morale, etice, religioase sau alte valori nejuridice. In plus, valorile juridice datorit universalitii abstracte a dreptului poart dup definiie un caracter universal i de importan general (i in acest sens absolut, dar nu relativ). Astfel, in evaluarea lui axiologic, dreptul se manifest nu pur i simplu ca purttor non-formalizat (formal-faptic) al valorilor morale (sau etico-juridice), ceea ce este caracteristic modului jusnaturalist, dar ca form strict anumit a valorilor juridice, ca form specific a obligativitii juridice, deosebit de toate celelalte forme (morale, etice, religioase) de obligativitate i forme valorice. O asemenea inelegere a sensului valoric al formei juridice de obligativitate se deosebete principial nu numai de tratarea jusnaturalist, dar i de cea legist (pozitivist), a acestei probleme. In opoziie cu devalorizarea legist a dreptului ca ordin al puterii oficiale cu oarecare coninut arbitrar, in concepia libertaro-juridic a dreptului, forma juridic ca form a egalitii, libertii i echitii este calitativ determinat i plin de coninut, ins plin de coninut i determinat in sens strict formal-juridic, i nu in sensul unui sau altui coninut factual, cum este caracteristic modului jusnaturalist de interpretare a dreptului. De aceea, asemenea form calitativ determinat in plan formal-juridic a dreptului reprezint in sine o form de obligativitate nu numai in sensul 68 general-obligatoriu, al imperativitii autoritare etc., dar i in sensul importanei generale valorice obiective, in sensul obligativitii axiologico-juridice. Concepia dat a interpretrii juridice (formal-juridice) a principalelor valori ale existenei umane (egalitatea, libertatea, echitatea) in calitate de momente ale formei de obligativitate juridic contureaz clar, schieaz i fixeaz statutul valoric al dreptului (sfera, componena, potenialul dreptului ca valoare, specificul dreptului ca valoare obligatorie in sistemul general al valorilor i formelor de obligativitate etc.). De pe aceste poziii juridice poate i trebuie determinat importana valoric a tuturor fenomenelor din sfera, corespunztoare i relevant dreptului, a existenei. Aceast sfer a existenei, determinat valoric de pe poziiile obligativitii juridice, este alctuit in cadrul axiologiei libertarojuridice (cu luarea in consideraie a specificului obiectului ei, profilului i sarcinilor) din legea in vigoare (dreptul pozitiv) i stat, in toate manifestrile i evalurile lor empirice, in intreaga lor existen real, i, deasemenea, din comportamentul juridico-valoric al tuturor subiecilor de drept. In axiologia libertaro-juridic este vorba, aadar, despre evaluarea (raionalizarea valoric i aprecierea) de pe poziiile dreptului a sensului i importanei juridice a legii in vigoare (dreptului pozitiv), a statului, a comportamentului subiecilor de drept, despre calitatea lor juridic, despre concordana (sau non-concordana) lor scopurilor, cerinelor, imperativelor dreptului ca obligativitate valoric. In aceast ordine de idei, dreptul se manifest ca scop pentru legea in vigoare (dreptul pozitiv), stat, comportamentul oamenilor. Aceasta inseamn, c legea in vigoare (dreptul pozitiv), statul, comportamentul juridico-valoric al oamenilor trebuie s fie orientate spre intruchiparea i realizarea cerinelor dreptului, deoarece anume in aceasta i const scopul, sensul i

importana lor. Legea in vigoare (dreptul pozitiv), statul i comportamentul subiecilor de drept au valoare doar in calitate de fenomene juridice. Scopul dreptului ca obligativitate in raport cu legea in vigoare (dreptul pozitiv), statul i comportamentul subiecilor de drept poate fi formulat ca imperativ juridico-valoric: legea in vigoare (dreptul pozitiv), statul i comportamentul subiecilor de drept trebuie s aib un caracter juridic. 69 In acest aspect axiologic corelaia dintre obligativitate i realitate exprim ideea necesit-ii desvaririi permanente a formelor dreptului pozitiv, statului i comportamentului oamenilor, constituite empriric i care, ca fenomene ale realitii, ce se dezvolt istoricete, imprtesc realizrile i neajunsurile ei i sunt intotdeauna departe de starea ideal. Mai mult chiar, in procesul dezvoltrii istorice se innoiete, imbogete i se concretizeaz ini sensul obligativitii juridice, intregul complex de scopuri juridice valori cerine, crora trebuie s le corespund legile existente, statul, comportamentul oamenilor. TEMA 8. BINELE COMUN CA CONCEPT FILOSOFICOJURIDIC 8.1. Concepia jusnaturalist a binelui comun 8.2. Concepia libertaro-juridic a binelui comun Noiunea de bine comun este una dintre ideile fundamentale i principiile intregii culturi sociale, politice i juridice europene. Insi termenul bonum commune (binele comun), consolidat in Evul mediu, se intalnete pentru prima dat la stoicul roman Seneca (4-65 d. H.), ins aceast noiune, in fond, a fost elaborat inc de ganditorii greci (Democrit, Platon, Aristotel etc.), apoi de Cicero i juritii ro-mani. O mare atenie au acordat ideei binelui comun ganditorii medievali i din epoca Modern (Th.dAquino, H.Grotius .a.) In antichitate ideea de bine era interpretat in mod diferit: ca plcere (coala kyrenaic, epicurismul) sau ca reinere de la pasiuni (cinicii), ca virtute in sensul supremaiei naturii superioare, raionale in raport cu cea inferioar (Aristotel, stoicismul) etc. La Platon i platonismul antic binele se identific cu treapta superioar in ierarhia existenei (Unitatea neoplatonism). Aristotel deosebete trei tipuri de bine: corporal (sntatea, puterea etc.), exterior (bogia, cinstea, datoria etc.) i spiritual (agerimea gandirii, virtutea moral etc.). In scolastica medieval, care a acomodat ideile filosofiei antice la principiile teismului cretin, in calitate de bine superior (lat. summun bonum) este evideniat Dumnezeu, ca izvor al tuturor binelor i scop final al aspiraiilor omeneti. In filosofia european Modern se subliniaz rolul subiectului in determinarea a ceea ce este bine (Hobbes, Spinoza: binele este ceea, ctre care tinde omul, ceea de ce el are nevoie.). O trstur caracteristic a filosofiei Moderne este i interpretarea utilitarist a binelui, reducerea lui la ceea ce este de folos, util. 70 Ulterior noiunea de bine treptat ii perde insemntatea i la mijlocul sec. XIX este inlocuit cu noiunea de valoare. 8.1. Concepia jusnaturalist a binelui comun Un ir de raionamente care au contribuit in mod esenial la formarea concepiei jusnaturaliste a binelui comun, au fost elaborate de

ganditorii antici greci, in deosebi, de Aristotel. Astfel, in invtura sa despre politic, Aristotel remarc c politica este tiina despre binele superior al omului i statului-polis (Etica, I, 1). Totodat prin binele suprem in tratarea teologic a lui Aristotel, in fond, se are in vedere, in mare msur, tot ceea ce ulterior se va numi bine comun. Statul (polisul), dup Aristotel, - este forma superioar de comunicare. i in aceast form politic de comunicare i organizare a vieii oamenilor toate celelalte forme de comunicare (familia, localitatea) ii ating desvarirea. In stat (forma politic de comunicare) se incheie geneza naturii politice a omului, i omul, conform lui Aristotel, ii atinge scopul su superior (viaa fericit). Statul (polisul) i binele suprem i echitatea, reprezentate in el, sunt manifestri ale naturii politice a omului i, deaceea, poart un caracter jusnaturalist. Binele comun la autorii romani (la Cicero, Seneca, jusnaturalitii romani, stoici), ca i binele suprem la Aristotel, ii au originea in dreptul natural i sunt manifestri ale echitii jusnaturaliste. Izvorul real al binelui comun (sau binelui suprem) i a caracterului su jusnaturalist este natura obiectiv a omului, deoarece omul dup natura sa este fiin politic (Aristotel), social (autorii romani). Aceste caracteristici ale naturii omului ca fiin politic sau social in contextul dat au sens identic, deoarece in ambele cazuri este vorba despre modul echitabil (de pe poziiile dreptului natural) de exprimare i aprare a binelui tuturor membrilor sociumului (comunitii) in condiiile formei de organizare politic (statale). Binele comun al membrilor comunitii social-politice date este binele tuturor membrilor in baza recunoaterii jusnaturaliste (i, deci, general-echitabile) a binelui fiecruia. Dup esena sa jusnaturalist binele comun al tuturor i binele fiecruia este unul i acelai lucru. Pentru recunoaterea, realizarea i aprarea acestei concepii a binelui comun in mod obiectiv sunt necesare (in baza naturii obiective socialpolitice a omului) puterea comun (statul) i legile general-obligatorii, care s corespund cerinelor universale ale dreptului natural i echitii jusnaturaliste. Totodat, statul, exprimand i aprand binele comun, 71 reprezint in sine interesul poporului i in acelai timp ordinea general (Cicero). In mod analogic stau lucrurile i in concepia jusnaturalist a statului (polisului) a lui Aristotel. De pe poziiile interpretrii jusnaturaliste, binele comun, statul i legile sunt forme necesare de manifestare a naturii obiective a omului ca fiin social (politic) i raional. Aici caracterul social, politic i raional al omului, in fond, coincid. Caracterul social (politic) al omului, ineles in mod raional, este binele comun, statul i legile, care corespund cerinelor dreptului natural. Socialitatea (policitatea) i raionalitatea general a oamenilor, care st la baza concepiei jusnaturaliste a binelui comun, presupune libertatea i egalitatea oamenilor ca membri ai intregului social (i politic) dat, ca subieci ai acestei ordini juridice generale. Totodat, concepia antic a binelui comun reiese din divizarea oamenilor in liberi i neliberi. Cei neliberi se gseau in afara cadrului binelui comun, membrilor comunitii social-politice date, cetenilor statului, subiecilor ordinii juridice generale i subiecilor de drept in general. Cretinismul ca religie a libertii a jucat un rol istoric mondial in

depirea acestui neajuns al teoriei i practicii antice i in instituirea libertii i egalitii universale. Aceast circumstan principial i-a gsit reflectare i in doctrinele cretine corespunztoare ale dreptului natural, binelui comun, echitii, statului. Astfel, conceptul de bine comun a avut o importan central in invtura lui Thoma dAquino. El a elaborat i utilizat acest concept in contextul convingerii, preluat de la Aristotel, c omul este o fiin social.53 Teologul recunoate c, graie societii, individul poate atinge scopurile sale materiale i morale. Thoma nu exclude binele individual, ci arat c acesta gsete deplina sa inflorire in noiunea de bine comun, care este mai bun i mai divin decat binele individual. Prin binele comun Thoma inelege un trai bun, necesar exerciiului virtuii, precum i ordinea necesar pentru ca mulimea s triasc in unitate i pace. In general, binele comun este viaa bun aa cum convine fericirii celeste. Binele comun este una din cheile filosofiei dreptului a lui Thoma dAquino, pentru c este folosit atat ca criteriu al doctrinei despre obligativitatea legilor, cat i ca fundament al teoriei rezistenei la 53 Printre toate lucrurile care pot fi la indemana omului, principalele constau tocmai in ceilali oameni, dat fiind c individul este prin natur un animal social, - scria Thoma dAquino. 72 opresiune. In legtur cu prima dintre aceste utilizri, binele comun este criteriul clasificrii legilor in legi juste, i in consecin obligatorii, i legi injuste care nu sunt obligatorii.54 Legea nu obine raiunea de lege decat dac e subordonat binelui comun. In msura in care nu are acest scop, legea pierde virtutea obligativitii. Cand legile sunt juste, oamenii le respect nu din coerciie sau team, ci din raiune. Legea care este acceptat sau receptat de contiina individual ca necesitate raional dobandete i un fundament subiectiv, pe lang cel obiectiv constnd in slujirea binelui comun. Aceast acceptare, liber consimit, confer legilor validitate subiectiv. Injuste, legile pot fi in dou feluri: mai intai cand sunt contrare binelui uman, precum i, in alt mod, cand sunt contrare binelui divin. Contrare binelui uman sunt legile care nu vizeaz utilitatea public, ci interesul deintorilor puterii, legile care depesc puterea incredinat legiuitorului i care repartizeaz inechitabil sarcinile sociale. Este remarcabil c Thoma dAquino rezolv problema atitudinii fa de legile injuste tot prin raportare la binele comun, artand c se poate suferi uneori i tranzitoriu injustiia pentru a nu compromite unitatea corpului social i pentru a nu provoca anarhie; dar, a accepta injustiia din laitate, este contrar ordinii naturale. Cum s-a artat, legile pot fi injuste i atunci cnd sunt contrare binelui divin; aa sunt legile tiranilor care incit la idolatrie sau la orice alt lucru care e contrar legii divine. Astfel de legi nu e licit in nici o circumstan s fie respectate, cci trebuie s ne supunem lui Dumnezeu mai curnd decat oamenilor considera Thoma dAquino. In legtur cu inlturarea tiranilor, Thomas prefer cile non violente. Cnd ins cu mijloacele legale aceasta nu poate fi obinut, este legitim rsturnarea tiraniei, in afar de cazul, - precizeaz el din nou cu grij pentru binele comun, - cand rsturnarea s-ar face cu atata dezordine c ar antrena pentru popor mai mult pagub decat tirania insi. Concepia jusnaturalist a binelui comun a lui Thomas dAquino i-a

gsit continuare sub forma neothomismului in cadrul teoriilor contemporane a dreptului natural renscut. 54 Legile instituite de oameni sunt sau juste sau injuste. Dac ele sunt juste, ele in de legea etern, din care deriv puterea lor de a obliga in forul contiinei, - considera Thoma dAquino. 73 8.2. Concepia libertaro-juridic a binelui comun Binele comun, conform libertarismului juridic, este forma juridic de recunoatere i rea-lizare a binelor individuale dup principiul egalitii formale. In concepia binelui comun este reprezentat modelul juridic al dezvoltrii, coordonrii, recunoaterii i aprrii diferitor interese, pretenii, voine ale membrilor comunitii date, in mare msur contrare, in calitate de bine al lor, posibil i admis din punctul de vedere al msurii universale a egalitii, a normei juridice unice i egale pentru toi. Doar interesele diferite ale diferitor persoane, coordonate in mod juridic de pe poziiile unei astfel de norme juridice generale, pot fi calificate ca bine al indivizilor i ca bine comun. Noiunea de bine (individual i comun) include in sine, aadar, diferite interese, pretenii, voine ale diferitor subieci (persoane fizice i juridice) doar in msura in care ele corespund normei juridice generale, sunt in concordan cu criteriul unic al permisiunilor i interdiciilor juridice, sunt posibile i admise in cadrul ordinii juridice generale. In acest sens se poate spune c, noiunea de bine desemneaz interesul (pretenia, voina etc.) calificat in mod juridic. Conform concepiei libertariste a binelui comun in multitudinea diferitor scopuri, interese, pretenii, voine contrare ale membrilor comunitii date, calea juridic ctre consimmantul general const in gsirea, afirmarea i aciunea situaiei reglementate de ctre norma juridic universal i general-obligatorie adic concretizarea principiului egalitii formale, a msurii libertii i echitii egale pentru toi. Valoarea dreptului ca form universal obiectiv necesar a libertii (matematicii libertii oamenilor) se manifest, in special, in aceea c modul juridic de reglementare, generalitatea juridic i unitatea juridic, - spre deosebire de multitudinea altor regulatori sociali, - inseamn pstrarea i nu negarea i inlturarea deosebirilor dintre interesele, preteniile, voinele subiecilor independeni, pstrarea inceputului creativ, al bogiei i potenialului vieii sociale libere. Inceputul juridic general, reprezentat in binele comun este unitatea formal a deosebirilor, acel general, care unete deosebirile, adic acea form i norm juridic universal, acea dimensiune universal, in care este exprimat insi posibilitatea coexistenei acestor deosebiri dup o norm de libertate egal, comun pentru toi. Binele comun, aadar, este nu negarea deosebirilor dintre interese, pretenii, voine, scopuri etc. a subiecilor izolai, ci condiia general a posibilitilor lor. Dreptul nu 74 ii supune lui insui viaa, nu unific interese diferite, nu distruge libertatea voinei subiecilor aparte etc., ci doar reprezint i desemneaz ordinea (normele, formele, dimensiunile, instituiile, procedura etc.) necesar pentru manifestarea exterioar, aceeai de echitabil i liber pentru toi, a acestor deosebiri. Acceptarea diferitor scopuri, interese, voine, pretenii etc., in mod inevitabil contrare unele altora, - cu condiia

recunoaterii i pstrrii atat a acestor deosebiri insi, cat i a libertii i capacitii juridice a purttorilor lor este posibil doar in temeiul dreptului i in cadrul unei ordini juridice anumite. In aceast ordine de idei, compromisul juridic se atinge nu in baza renunrii la deosebirile dintre interesele, voinele, etc. particulare, nu pe calea supunerii unor interese particulare altor interese particulare sau a tuturor intereselor i voinelor particulare unui interes oarecare deosebit sau voine deosebite a societii i statului, ci prin intermediul coparticiprii tuturor acestor interese i voine particulare la formarea acelei norme juridice generale (adic intr-adevr a voinei generale i intereselor comune a tuturor purttorilor de interese i voine particulare), care prin permisiunile i interdiciile ei exprim msura egal pentru toi a libertii i echitii. Interesul general i voina general a purttorilor diferitor interese i voine particulare dac ei doresc s fie liberi constau in formarea, afirmarea i aciunea normei juridice universale, a dreptului generalobligatoriu pentru toi. Pentru ca voinele particulare s fie libere, este necesar o norm general egal i echitabil a condiiilor lor de libertate in aceasta i const, in fond, sensul aa numitei voine generale, ineleas de pe poziiile concepiei binelui comun. In concepia dat se manifest acea circumstan principial, c dreptul este condiia normativ universal minimum necesar pentru posibilitatea maximumului de libertate. Totodat, se are in vedere libertatea (libertatea voinei) pentru toi participanii la relaii, care cad sub incidena normei juridice corespunztoare, - independent de aceea, este vorba despre sfera de aciune a dreptului intern sau internaional. Binele comun exprim condiiile universale, in mod obiectiv necesare, coexistenei comune posibile i coexistenei coordonate a tuturor membrilor comunitii date in calitate de subieci liberi i totodat, in acelai timp, condiiile universale pentru manifestarea i aprarea binelui fiecruia. In concepia dat binele comun nu este desprit i nu este contrar binelui fiecruia. Adevraii purttori ai binelui comun iniial i permanent sunt insi membrii comunitii date 75 (fiecare in parte i toi impreun), care instituie forme juridico-statale corespunztoare ale vieii lor in baza inceputurilor egalitii, libertii i echitii. Cercul persoanelor libere i egale, cuprinse in concepia binelui comun, istoricete s-a schimbat (din antichitate pan in prezent), ins in oriicare variant a sa concepia dat presupune un principiu general, comun tuturor membrilor acestui cerc al egalitii juridice, o lege de drept general-obligatorie, o ordine juridic general. Astfel, binele comun este sensul i rezultatul cutat al tipului juridic de organizare a comunitii sociale politice de oameni ca subieci liberi i egali in drepturi. Practica i teoria istoric demonstreaz, c numai un asemenea tip de organizare a comunitii de oameni i de coordonare a intereselor comunitii i a membrilor ei, a intereselor particulare i publice, este compatibil cu libertile i drepturile oamenilor, cu recunoaterea demnitii i valorii personalitii umane. Este vorba, in fond, de organizarea sociumului, a relaiilor particulare i publice dintre oameni in baza i in corespundere cu cerinele principiului juridic al egalitii,

libertii i echitii. Toate celelalte tipuri (nejuridice) de organizare a vieii oamenilor se bazeaz, in fond, pe non-libertate i lips de drepturi, pe violen i samovolnicie. Dreptul (i statul de drept corespunztor) acesta i este principiul i ordinea binelui omenesc, individual i general. TEMA 9. DREPTUL I EGALITARISMUL 9.1. Egalitarismul form de manifestare a egalitii non-juridice 9.2. Permisiunile i interdiciile egalitarismului 9.3. Permisiuni i interdicii in drept 9.1. Egalitarismul form de manifestare a egalitii non-juridice Aa numita egalitate de fapt, opus egalitii formale-juridice, in realitate se manifest in form de egalitarism. Opoziia dintre drept i egalitarism se manifest clar prin compararea permisiunilor i interdiciilor egalitarismului cu permisiunile i interdiciile dreptului. Egalitatea de fapt nu are un principiu pozitiv al su i un coninut pozitiv determinat, deaceea in diferite epoci i in diferite situaii cerina egalitii de fapt presupune versiuni diferite ale egalitarismului (platonician, rousseauist, utopic-comunist, marxist-socialist etc.) in dependen de aceea, care drept concret istoric i egalitate formal-juridic se neag de aceast cerin. 76 Sensul egalitarismului marxist-socialist este determinat de faptul c, conform marxismului, egalitatea formal - este drept burghez, drept egal burghez (el, conform marxismului, la prima treapt a comunismului este depit in raport cu socializarea mijloacelor de producie, ins se pstreaz pentru repartizarea obiectelor de folosin individual dup munc), iar egalitatea de fapt cutat este egalitatea maselor truditoare in satisfacerea necesitilor de consum ale fiecruia dup trebuine. Dezvoltarea de la etapa inferioar a comunismului (adic a socialismului) la etapa superioar (comunismul ca atare), dup asemenea logic, inseamn micarea mai departe de la egalitatea formal la egalitazea de fapt, adic la realizarea regulei: de la fiecare dup aptitudine, fiecruia dup trebuine.55 In pofida acestor pronosticuri doctrinare, in condiiile socialismului real principiul egalitii formale se neag nu numai in raport cu mijloacele de producie socializate (i naionalizate), dar i cu sfera repartizrii obiectelor de consum individual. Egalitarismul socialist tocmai i inlocuiete cu sine dreptul care lipsete, manifestandu-se ca exponent i propagator al egalitii (neformale, non-juridice, egalitii de fapt) in condiiile imposibilitii egalitii juridice. In toate manifestrile sale egalitarismul socialist a fost invocat s pstreze i s menin relaiile reglementate in cadrul trebuinelor, generate de proprietatea socialist, de principiul lipsei proprietii private (i in general a oricrei proprieti individualizate) asupra mijloacelor de producie. Dac dreptul i egalitatea juridic inseamn negarea privilegiilor, adic este dimensiune universal abstract i msur formal-egal pentru toi, atunci egalitarismul socialist exprima cerinele i regulile sistemului ierarhic de privelegii de consum in hotarele interzicerii proprietii private. El se rspandea doar la truditori dup principiul: nu este truditor, s nu mnance. Totodat, pentru fiecare nivel al acestui sistem (pentru pturile corespunztoare, profesii etc.) funciona o

msur de consum de apartenen la o stare social anumit. In interiorul unei asemenea pturi sociale, egalitarismul nivela deosebirile in condiiile de munc a diferitor lucrtori i reprezenta in sine privilegiul celor ri in raport cu cei buni. Peste tot, unde acioneaz egalitarismul, sunt inevitabile diferenierile i deosebirile rolurilor sociale, a statutelor i funciilor celor care 55 .. . . . .33. .99. 77 egaleaz i celor care sunt egalai, cu toate urmrile ce decurg de aici. Printre egali se manifest in mod nomenclaturist cei mai mult egali i cei mai egali. Privilegiile promovate de egalitarism tocmai exprim i susin modul posibil real de realizare a acestuia in viaa social. Cei drept, toate privilegiile egalitarismului socialist, cu toat importana lor real, in fond, purtau un caracter de consum i, in principiu (i legal), excludeau privilegiul la proprietatea fa de mijloacele de producie. Integral, egalitarismul socialist era chemat, cu ajutorul normelor autoritare de repartizare, s niveleze deosebirile admise in socialism in sfera consumului i s menin aceste deosebiri in cadrul cerinelor principiului negrii proprietii private. 9.2. Permisiunile i interdiciile egalitarismului In procesul realizrii scopurilor sistemului socialist un rol reglementator important il aveau interdiciile i permisiunile, caracteristice egalitarismului. Permisiunea i interdicia sunt dou moduri principale de reglementare a comportamentului oamenilor. In oricare sfer a vieii sociale ordinea recunoscut oficial in momentele sale principale se manifest prin intermediul unor sau altor norme-permisiuni i normeinterdicii. Totodat, insi coraportul dintre permisiuni i interdicii in oricare sistem de reglementare social ii are logica sa interioar, poart un caracter necesar, i nu intampltor i, astfel, nu poate fi schimbat dup dorin i in mod samovolnic. Permisiunile i interdiciile egalitarismului, pe de o parte, i permisiunile i interdiciile in drept, pe de alt parte, in mod esenial se deosebesc unele de altele prin coninutul, sensul i importana lor reglementatoare. Scopul i esena reglementrii egalitariste este minimumul real de permisiuni i maximumul de interdicii. Deaceea, rolul determinant in tipul egalitarist de reglementare, nectand la abundena de interdicii, revine tocmai permisiunilor ca mod de reglementare a relaiilor sociale. Anume minimumul iniial a ceea ce este permis (in toate sferele vieii, ins inainte de toate in sfera muncii i consumului) necesit atat aprarea nemijlocit prin for, cat i susinerea intermediar, din partea multitudinii de norme de interdicie corespunztoare, chemate in mod constrangtor s menin comportamentul oamenilor in hotarele inguste ale permisiunilor. De o asemenea reglementare nesemnificativ a ceea ce este permis i de reeaua deas de interdicii a fost cauzat acea 78 reglementare excesiv a vieii i muncii, care era atat de caracteristic pentru legislaia socialist, antijuridic in esena sa, i care a servit ca baz normativ necesar a aa numitor metode administrative de comand. In cadrul ordinii de reglementare, bazat pe permisiuni, tipic pentru

egalitarism, dup logica lucrurilor poate fi permis doar ceva limitat, deja cunoscut i concret determinat, iar restul se dovedete a fi interzis dup principiul: este interzis tot, ce direct nu este permis. Aadar, minimumul a ceea ce este permis, dictat de egalitarism, cu necesitate produce maximumul a ceea ce este interzis. In plus, sub interdicie, pe lang toate celelalte, cade i se urmrete tot ce este nou, creativ i progresist in munc i viaa social, tot ce depete cadrul limitat al normelor egalitarismului. Cerinele egalitarismului in totalitatea lor se manifest, in fond, ca mecanism normativ foarte eficient de franare a dezvoltrii sociale, ca puternic mijloc reglementator de conservare a tuturor sferelor vieii sociale, ca obstacol invincibil impotriva activitii factorului uman. Egalitarismul propag pasivitate i stagnare. Pedepsirea iniiativei este produsul natural i de mas al egalitarismului, care cu toate mijloacele sale neag libertatea i activitatea creativ a oamenilor. Directiva socialpsihologic, cauzat i susinut de egalitarism, orientat spre pasivitate i trandvie deformeaz factorul uman i inchide cile spre creterea produciei sociale i perfecionarea condiiilor de via. Necesitatea susinerii permanente prin for a cerinelor egalitarismului in condiiile socialismului a determinat coninutul, direciile, formele i metodele de activitate a tuturor instituiilor creatoare de norme, instituiilor aplicatoare de norme i a persoanelor oficiale i a fost insoit de hipertrofia componentului constrangtor-ordonat in volumul total al imputernicirilor lor. 9.3. Permisiuni i interdicii in drept Spre deosebire de msura limitat a permisiunilor i a interdiciilor masive, dictate de egalitarism, permisiunile i interdiciile in drept sunt chemate s exprime i s garanteze tuturor membrilor societii o msur abstract egal, deopotriv echitabil pentru toi, maximum posibil la etapa actual. Alegerea permisiunilor sau interdiciilor (sau unei construcii anumite de imbinare i combinare a lor) ca moduri i regimuri de reglementare juridic depinde de trebuinele, scopurile i sarcinile unei asemenea reglementri la o etap corespunztoare a dezvoltrii sociale, de 79 specificul obiectului reglementrii, de caracterul i coninutul politicii juridice a legiuitorului i statului in general, de nivelul de dezvoltare al democraiei, publicitii, legalitii i ordinii juridice in ar, a tradiiilor juridice, de nivelul culturii juridice i contiinei juridice a populaiei, opiniei publice etc. In form general in pofida reprezentrilor rspandite logica i mecanismul reglementrii juridice sunt de aa natur, c pentru exprimarea unei msuri mai mari de libertate juridic este necesar de a folosi in calitate de metod determinant (mod, ordine, regim) a reglementrii juridice interdicia juridic, iar pentru exprimarea unei msuri mai mici de libertate permisiunea juridic. De aici, apropo, se observ bine, de ce in egalitarism metoda iniial i determinant de reglementare este permisiunea, iar secundar i condiionat (dei i larg folosit) interdicia. Chestiunea const in aceea, c in general prin ordinea i metoda de reglementare bazat pe permisiuni in mod direct i nemijlocit, rigid i concret se instituie de ctre puterea oficial un coninut i volum strict determinat de permisiuni. Scopul unei asemenea reglementri este selectarea i admiterea a ceva deja din timp dat ca

pozitiv intr-un domeniu, dar nu recunoaterea i garantarea spaiului necesar pentru creativitate, progres, micare ctre ceea ce este nou, inc necunoscut. Intrucat in ordinea de reglementare bazat pe permisiuni este interzis tot ce direct nu este permis, intr-atat ceea ce este nou in principiu se afl sub interdicie ca ceva negativ. In condiiile in care esena dreptului (principiul egalitii formale) ii gsete o manifestare deplin, permisiunile, de asemenea, au o mare importan reglementatoare. Ins, aici rolul iniial i determinant poate i trebuie s revin anume interdiciilor. In egalitarism interdiciile se afl in strict legtur cu permisiunea iniial i in fond sunt chemate, prin dublarea lor reglementatoare, s asigure respectarea i realizarea minimumului permis. In drept, dimpotriv, interdiciile poart un caracter iniial, fundamental i exprim chiar esena dreptului i a reglementrii juridice, care const in a interzice complet, clar i direct tot ce este negativ (social duntor in aciunile i relaiile dintre oameni) i pe aceast cale de a recunoate i a lua sub protecia sa tot ce este pozitiv i social neduntor. Anume prin interdicia (i sanciunile corespunztoare) a ceea ce este social duntor dreptul joac un rol al su creativ deosebit, deoarece numai o asemenea form intermediar i indirect de recunoatere i aprare a ceea ce este social pozitiv pune la dispoziie o msur maxima posibil de libertate, corespunztoare 80 trebuinelor i intereselor membrilor societii i necesar progresului social. Din caracterul determinant al interdiciei juridice decurge i urmtoarea regul juridic esenial: tot, ce direct nu este interzis de drept (legea de drept), este permis. O asemenea prezumie a legalitii a ceea ce nu este interzis, desigur, nu exist i nu poate exista in condiiile reglementrii egalitariste, unde deseori se interzice chiar i ceea, ce este permis. Hotarul obiectiv, condiionat in mod social-istoric, pentru valoarea maxim a msurii legalizate a libertii este criteriul limitei a ceea ce este social duntor, de care dreptul in general i trebuie s ingrdeasc i s apere viaa social. Acest plafon maxim, prin prizma cruia se recunoate i se legalizeaz tot ce este social neduntor, se instituie i se contureaz in baza interdiciilor juridice. Valoarea minim a msurii juridice a libertii, determinat in mod obiectiv de criteriul utilitii sociale directe i nemijlocite (unor sau altor aciuni, stri, relaii etc.) este exprimat corespunztor in permisiunile juridice. Din cele menionate, desigur, nici de cum nu urmeaz, ca i cum in toate cazurile interdiciile juridice sunt preferabile in raport cu permisiunile juridice. Dimpotriv, este evident, c pentru aprarea maximumului recunoscut de libertate juridic pentru unele cazuri, in mod corespunztor, este necesar de a institui minimumul de libertate juridic pentru alte cazuri. Anume pe o asemenea cale i se elaboreaz sistemul garaniilor juridice a drepturilor i libertilor. Astfel, datorit importanei deosebite a imputernicirilor autoritare-publice in viaa societii organizat ca stat, i a necesitii, ce rezult de aici, de a introduce organizarea i activitatea puterii de stat (i a purttorilor ei) in cadrul juridic strict determinat, modul corespunztor de reglementare juridic a acestui cerc de relaii (determinarea competenei organelor de stat, a imputernicirilor persoanelor oficiale etc.) sunt anume permisiunile juridice. Acolo, ins, unde este vorba despre reglementarea aciunilor

subiecilor, care nu posed imputerniciri autoritare, mai adecvat, ca regul, este metoda interdiciilor juridice. Numai prin intermediul combinrii corespunztoare, coordonate din interior, a interdiciilor i permisiunilor, dreptul poate indeplini in msur deplin rolul su reglementator, de a garanta in mod normativ condiiile necesare pentru dezvoltarea social efectiv, de a reprima posibilitile abuzurilor de putere, de a apra drepturile i libertile membrilor societii, de a legitima inceputul creativ al vieii sociale. 81 In general se poate de spus, c toat scara normativ a msurilor de reglementare, care lucreaz la stoparea sau accelerarea dezvoltrii sociale, se extinde de la minimumul egalitarist pan la maximumul juridic. De aici este clar, c inlocuirea complet a tipului egalitarist de reglementare cu cel de drept este o manifestare normativ a cerinelor recunoaterii i aprrii libertii oamenilor. Totodat este clar, c acest sens general al interdiciilor i permisiunilor juridice trebuie s fie concretizat sub form de norme juridice clare i determinate, corespunztoare actelor general-obligatorii. Dar o asemenea concretizare este o munc creativ desinestttoare, care cere de la legiuitor exprimarea normativ adecvat a conexiunilor dintre anumite drepturi i obligaiuni juridice, a formelor i procedurilor de realizare a lor, a modurilor de aprare a lor etc. i numai in acest sens, fiecare norm juridic precis, construcie juridic reuit, procedur consecvent, form procedural corespunztoare, garanie juridic care lucreaz etc. reprezint in sine o valoare juridico-reglementatoare i social important. TEMA 10. CONCEPTUL FILOSOFICO-JURIDIC DE STAT DE DREPT 10.1. Apariia i dezvoltarea ideilor cu privire la statul de drept 10.2. Tipologia formelor istorice de drept i stat 10.3. Drepturile i libertile omului i ceteanului 10.1. Apariia i dezvoltarea ideilor cu privire la statul de drept Ca form juridic de organizare a puterii publice a oamenilor liberi oriicare stat (in msura dezvoltrii dreptului i a culturii juridice la un popor sau altul la o treapt corespunztoare a dezvoltrii sale socialistorice) in opoziie cu despotismul reprezint in sine un stat de drept i in acest sens juridic i formulare intr in obiectul de studiu al filosofiei dreptului i jurisprudenei din trecut i prezent. Inelegerea filosofico-juridic a statului ca form de organizare a puterii publice in societate are o lung i povuitoare istorie. Aceast istorie a ideilor statului de drept (in formele sale nedezvoltate, iar ulterior tot mai dezvoltate) demonstreaz, c conceptul statului de drept contemporan, cu toat noutatea i insuirile distinctive, s-a format in decursul evoluiei istorice i in baza teoretic a ideilor anterioare despre statul de drept. 82 Insi termenul stat de drept (Rechtsstaat) s-a format i consolidat destul de tarziu in literatura juridic german in prima jumtate a sec.XIX (in lucrrile juritilor germani K.T.Wel-cker, R.von Mohl i a.). Ulterior acest termen a cptat o larg rspandire in literatura european. In literatura englez termenul dat nu se folosete echivalentul sau intr-o oarecare msur este guvernarea dreptului (rule of Law). Ins fondul

chestiunii, desigur, nu const in termeni i timpul apariiei lor. Cu toat noutatea lor concepiile teoretice cu privire la statul de drept (elaborate in operele lui J.Locke, Ch.Montesquieu, J.Adams, J.Madisson, Th.Jefferson, Im.Kant, G.W.F.Hegel i a.) se bazau pe experiena din trecut, pe realizrile teoriei i practicii sociale, politice i juridice anterioare, pe valorile generale umane constituite i aprobate in mod istoric i pe tradiiile umaniste. In aceast ordine de idei, o influen hotratoare asupra formrii reprezentrilor teoretice, iar apoi i a practicii statalitii juridice au exercitat ideile politico-juridice i instituiile Greciei i Romei antice, experiena antic a democraiei, republicanismului i ordinii juridice. Diferite aspecte ale influenei antice asupra teoriei ulterioare a statului de drept se grupeaz in jurul tematicii intermedierii i perfectrii juridice a relaiilor politice. Aceast tematic include in sine mai intai de toate asemenea aspecte ca construcia echitabil a polisului (oraului-stat antic), a puterii i legilor lui, repartizarea raional a imputernicirilor intre diferite organe de stat, distincia formelor corecte i incorecte de guvernare, rolul determinant al legii in viaa polisului in organizarea interdependenei statului i ceteanului, interconexiunea dreptului i statului, importana legalitii ca criteriu al clasificrii i caracterizrii diferitor forme de guvernare etc. Ideile autorilor antici (Solon, Socrate, Platon, Aristotel, Polibiu, Cicero i a.) cu privire la cercul de probleme menionate au exercitat o influen hotratoare asupra invturilor despre divizarea puterilor in stat i despre statul de drept in epoca Modern. In concepiile timpurii cu privire la divizarea puterilor in stat (a lui J.Locke, Ch.Montes-quieu i a.) era vorba in primul rand despre limitarea juridic a puterii monarhului, despre cutrile unei asemenea forme de monarhie constituional-juridic, in care puterea ar fi fost imprit intre diferite pturi sociale ale societii (intre monarh, aristocraie i starea a treia) i instituiile statale-juridice autoritare care le reprezint interesele. 83 Noutatea esenial a poziiei ganditorilor din epoca Modern adepi ai monarhiei constituionale i divizrii puterilor in stat (Locke, Montesquieu, Kant, Hegel i a.) - const, in special, in aceea, c spre deosebire de autorii antici, ei, - exprimandu-ne cu cuvintele lui Montesquieu, - au pus inceputul abordrii problemei libertii politice in raport atat cu oranduirea de stat, cat i cu personalitatea in parte, cu ceteanul.56 Primul aspect al acestor atitudini fa de libertatea politic, care i-a gsit exprimarea in formularea juridic (i constituional juridic) a repartizrii celor trei puteri (legislativ, executiv i judectoreasc), se manifest in calitate de form instituionalorganizatoric necesar de asigurare a urmtorului aspect al libertii drepturilor i libertilor civile, - a securitii personalitii. Fr imbinarea acestor dou aspecte libertatea politic rmane incomplet, ireal i neasigurat. O important decisiv, in aceast ordine de idei, a avut invtura despre drepturile i libertile naturale (innscute i inalienabile) ale omului. Invturile ganditorilor din epoca Modern i cea a Iluminismului, i in primul rand, despre drepturile i libertile inalienabile ale omului i divizarea puterilor in stat, au exercitat o influen vdit nu numai

asupra reprezentrilor teoretice ulterioare despre statul de drept, dar i asupra legislaiei constituionale i practicii statale-juridice. Aceast influen s-a manifestat clar, de exemplu, in documentele constituionalejuridice din Anglia, in Declaraia de independen a S.U.A.(1776), in Constituia S.U.A.(1787), in Declaraia francez a drepturilor omului i ceteanului (1789), intr-un ir de alte acte juridice. Statul de drept, ins, in inelesul su contemporan este un concept filosofico-juridic i desemneaz o construcie a statului dezvoltat in sens juridic. Apariia i afirmarea acestuia in mod social-istoric este legat de apariia i dezvoltarea oranduirii burgheze liberal-democratice, de formarea societii civile burgheze i a formelor constituionale juridice de organizare a puterii publice. Aadar, prin stat de drept in aceast 56 . . ., 1995. . 288, 316. Aceast tez i-a gsit o dezvoltare i interpretare specific in creaia cunoscutului teoretician al liberalismului i constituionalismului, adept al monarhiei constituionale B.Constant (1767-1830). Comparand libertatea popoarelor antice i a celor contemporane, el meniona, c in antichitate prin libertate aveau in vedere libertatea politic (adic libertatea accesului cetenilor la participarea la treburile de stat), iar in condiiile contemporane prin libertate se are in vedere inaite de toate libertatea personal, libertatea civil, ineleas ca independent anumit fa de stat. 84 accepiune contemporan, in fond, se are in vedere statul de drept liberaldemocratic legalizat in mod constituional. Printre insuirile distinctive ale statului de drept, in inelesul su contemporan, pot fi evideniate urmtoarele: - recunoaterea constituional i aprarea drepturilor i libertilor omului i ceteanului (de regul, in form de consolidare a anumitor drepturi innscute i inalienabile principale ale omului i a unui cerc larg de drepturi ale ceteanului); - consolidarea constituional a principiului supremaiei legii de drept in sistemul dreptului in vigoare; - organizarea i funcionarea puterii de stat suverane in baza principiului separrii puterilor in stat: legislativ, executiv i judectoreasc. In plan structural insuirilor date le corespund urmtoarele trei componente interconexe ale statului de drept contemporan: - umanitar-juridic (drepturile i libertile principale ale omului i ceteanului); - normativ-juridic (supremaia dreptului in form de sistem consolidat constituional al izvoarelor dreptului in vigoare); - instituional-juridic (sistemul separrii i colaborrii puterilor in stat). 10.2. Tipologia formelor istorice de drept i stat Tipologizarea formelor istorice de drept i stat (ca form juridic corespunztoare a puterii publice, adic ca stat de drept) poate fi efectuat dup diferite criterii. De pe poziiile concepiei libertaro-juridice de inelegere i interpretare a dreptului i statului ca forme necesare a libertii oamenilor, iar a individului liber - ca subiect de drept i subiect al statului (puterii de stat) o insemntate principial are tipologia dreptului i statului dup acele criterii (temelii), care determin specificul diferitor forme istorice de recunoatere a oamenilor in calitate de

subiecti ai dreptului i statului (puterii de stat). Totodat, in cadrul tipologiei date se presupune, c formele de stat de toate tipurile, adic oriicare stat, - este stat de drept in msura dezvoltrii tipului corespunztor de drept. Astfel c in aceast ordine de idei, este vorba despre tipologizarea diferitor forme istorice de stat de drept (state de drept cu diferite nivele de dezvoltare). 85 In statele din lumea antic, individul (oamenii) este om liber i totodat subiect al statului i dreptului dup criteriul etnic. Astfel, ceteni atenieni i subieci ai dreptului atenian puteau fi doar membrii demosurilor (etniilor) ateniene, iar membri ai obtei civile (civitas) romane, ceteni romani i subieci ai dreptului roman (ius civile) doar cviriii (romanii btinai). Aadar, dreptul i statul in antichitate dup tipul lor, au un caracter etnic. Acest tip iniial de drept i stat se manifest in calitate de form necesar de recunoatere i consolidare a faptului divizrii oamenilor in liberi i neliberi (dup criteriul etnic). Totui, deosebirea celor liberi de cei neliberi capt o manifestare a sa i consolidare anume in aceea c, cei liberi sunt considerai subieci de drept, iar cei neliberi (robii) respectiv, nu sunt considerai subiecti de drept. Altfel aceast deosebire nici nu poate fi exprimat. In perioada medieval, inlturarea robiei a dus la formarea dreptului i statului de tip inchistator (de cast). Progresul libertii oamenilor aici const in aceea, c criteriul etnic al libertii (adic libertatea unora i nelibertatea altora) cedeaz locul criteriului de cast al libertii. La aceast treapt a dezvoltrii (exemplu istoric feudalismul european) robii deja nu exist. In acest sens toi sunt liberi, ins msura acestei liberti este diferit la reprezentanii diferitor pturi sociale. Libertatea aici poart caracterul restriciilor i privilegiilor de cast. Intr-un astfel de tip inchistator de drept i stat fiecare este subiect de drept i cetean al statului anume in calitate de membru al unei pturi sociale anumite. Egalitatea oamenilor in capacitatea lor juridic din interiorul pturii sociale se imbin cu inegalitatea dintre pturile sociale inegalitatea statutelor juridico-statale ale diferitor pturi sociale i a membrilor lor. In epoca Modern, odat cu depirea feudalismului, in schimbul oranduirii inchistatoare vine tipul individualist (individualist-politic, individualist-civil) de drept i stat. In cadrul acestui tip de stat i drept, omul este subiect al dreptului i al statului ca individ politic desinestttor (ca cetean aparte), i nu ca membru al unei etnii sau pturi sociale. Acestea din urm, i-au pierdut importana lor criterial in noul context al naiunii, alctuite din indivizi, care este mai larg i mai atomizat. O asemenea individualizare a membrilor comunitii juridice i politice in calitate de subieci ai dreptului i statului are loc in procesul descompunerii feudalismului medieval, in rezultatul despririi treptate a 86 sferelor vieii private i publice-politice, a formrii societii civile nepolitice i deosebirea ei de statul politic. Tipul contemporan de drept (la etapa actual ultimul tip real-istoric) i statul de drept liberal-democratic corespunztor, constituit in mod constituional, - este un tip de drept mixt (combinat), compus din dou elemente componente diferite: jusnaturalist i juridico-pozitivist. Acest

tip contemporan de drept i de stat de drept convenional poate fi numit pozitivist-naturalist (sau umanitar-politic), deoarece el reprezint in sine rezultatul concordanei i coexistenei politice in form de integritate statal-juridic anumit (in form de sistem unic de drept, intrit i care acioneaz intr-un stat) a dou inceputuri tradiional opuse modul de tratare jusnaturalist i modul pozitivist-juridic al dreptului i statului. Componentul natural (jusnaturalist, umanitar), care determin noutatea esenial a tipului dat, const in aceea, c aici pentru prima dat in mod oficial-statal se intresc (se pozitiveaz in mod oficial-autoritar) anumite drepturi i liberti naturale ale omului, lor li se atribuie putere juridic (statal-constrangtoare) i se recunoate prioritatea lor in raport cu alte izvoare ale dreptului pozitiv unic in vigoare. In cadrul tipului dat, drepturile i libertile naturale ale omului, intrite in mod constituional, sunt obligatorii pentru stat. Ele determin caracterul juridic al dreptului pozitiv in intregime, i al statului. In linii generale, tipul pozitivist-naturalist contemporan al dreptului i statului reprezint in sine un anumit compromis intre dreptul natural i cel pozitiv, intre jusnaturalism i legism cu meritele i neajunsurile corespunztoare cu caracter teoretic i practic. Contradicia intern a tipului dat (de aici i deosebirea dintre drepturile omului i drepturile ceteanului) este determinat de faptul, c dreptul natural consecvent (nelimitat de puterea oficial i dreptul oficial) presupune i statul natural (de tipul statului cosmopolit unitar al stoicilor, cetenii cruia sunt toi oamenii, fiecare om). Jusnaturalismul in esen neag atat capacitatea juridic deosebit a ceteanului, diferit de capacitatea juridic a fiecrui om, cat i integral interpretarea limitat politic a drepturilor naturale ale omului (i a dreptului natural in general) ca doar drept privat, ca drept al persoanei private, lipsit de dreptul de membru al comunitilor publice politice (statului). Astfel c contradicia principial dintre jusnaturalism i legism se pstreaz i in acele forme practic posibile astzi de coexisten compromisorie, care sunt caracteristice pentru tipul contemporan de drept i stat. 87 Tipurile statului i dreptului menionate etnic, inchistator, individualist-politic i pozitivist-naturalist - reprezin in sine forme istorice care se schimb una cu alta i trepte ascendente in dezvoltarea libertii umane din antichitate pan in prezent. Continuarea progresului libertii in viitor va genera noi forme de organizare normativ-juridic i instituional-autoritar a libertii, noi tipuri de drept i stat. 10.3. Drepturile i libertile omului i ceteanului In dezvoltarea istoric a dreptului i statului fiecrei trepte ii este caracteristic o concepie proprie despre om ca subiect de drept i reprezentri corespunztoare despre drepturile i obligaiile lui, despre libertate i non-libertate. In acest sens istoria dreptului este totodat i istoria formrii i evoluiei reprezentrilor despre drepturile omului de la cele primitive, limitate i nedezvoltate, pan la cele contemporane. Drepturile omului inseamn inainte de toate recunoaterea capacitii de folosin i capacitii de exerciiu a omului intr-o sfer a relaiilor sociale. i dup volumul capacitii juridice i a cercului de subieci de drept in diferite epoci se poate judeca despre aceea, pe cine totui dintre oameni i in ce msur sistemul de drept dat recunoate ca

om, care are drepturi. Astfel, in antichitate, conform dreptului in vigoare atenian i roman, robul din punct de vedere juridic nu era recunoscut ca om. In aceast msur pozitivist-juridic robul (toi oamenii, aflai in situaie de rob) era considerat obiect, i nu subiect de drept. In Evul mediu, in locul polarizrii dintre capacitatea juridic a omului liber i lipsa de drepturi a robului se formeaz o structur mai ramificat i detalizat a dreptului i comunicrii juridice in corespundere cu principiul inchistator-ierarhic al construciei i funcionrii oranduirii feudale in intregime. La diferite etape in calea istoric ctre concepia contemporan cu privire la drepturile omului avem de a face cu o variant sau alta a omului parial, limitat, privilegiat. In aceast evoluie istoric, ultimul tip de asemenea om privilegiat este ceteanul (omul ca membru al statului), iar ultima form a drepturilor omului privilegiat drepturile ceteanului (in coraportul lor cu drepturile omului). Tipul contemporan de drept i stat se caracterizeaz prin prezena izvoarelor sistemului unic de drept pozitiv care consolideaz drepturile specifice ale ceteanului ca subiect public politic, membru al statului, purttor al drepturilor i 88 obligaiilor publice-autoritare specifice, deosebite de drepturile omului ca subiect privat, particular. O asemenea distincie a drepturilor omului i drepturilor ceteanului inseamn, c omul ca om este doar persoan particular: omul este subiect numai de drepturi naturale, nu i de drepturi de cetean. Iar ceteanul ca persoan public-politic este i subiect de drepturi naturale ale omului, dar i subiect de drepturi deosebite publice-politice ale persoanei publice-politice date. Drepturile omului-cetean in corelaia lor cu drepturile omuluiapatrid (persoan fr cetenie), reprezint aici privilegii statalejuridice. Asemenea privilegii sunt determinate de caracterul individual al fiecrui stat i sistem de drept ca mod i form de via anumite a totalitii concrete date de oameni liberi, apartenena crora la comunitatea politico-juridic, constituit istoricete, ii determin i calific ca subieci de drepturi i obligaiuni publice deosebite. O asemenea individualitate a tuturor statelor (i sistemelor lor juridice) st i la baza suveranitii statului in relaiile interne i externe. Istoria drepturilor omului este istoria umanizrii oamenilor, istoria extinderii progresive a recunoaterii juridice in calitate de om a unor sau altor oameni pentru un cerc sau altul de relaii. In tot acest proces de universalizare treptat (iniial la nivel statal interior, iar ulterior i la cel internaional) a tezelor despre egalitatea juridic a oamenilor i drepturile omului un rol hotrator l-au avut reprezentrile despre drepturile inalienabile ale omului, care, pstrandu-se i in condiiile statalitii, trebuiau s fie recunoscute i garantate de puterile publice i de legi. O importan istoric netrectoare a avut declararea libertii juridice a tuturor oamenilor in Declaraia francez a drepturilor omului i ceteanului din anul 1789. In declaraie, in spiritul ideilor contractului social, se subliniaz, c scopul uniunii statale const in asigurarea drepturilor naturale i inalienabile ale omului. Distincia dintre drepturile omului i drepturile ceteanului, promovate in Declaraia de la 1789, in fond, inseamn distincia dintre omul in general ca fiin uman particular (membru al societii civile) i omul politic cetean

al statului (membru al statului politic). Ideile i tezele despre drepturile i libertile omului i ceteanului, declarate in Declaraia francez (1789), au cptat o rezonan mondial i au devenit imperative ale innoirii i umanizrii oranduirilor sociale i statale-juridice. 89 In baza ideilor despre drepturile i libertile omului in noile condiii ale secolului al XX-lea s-a dezvoltat i consolidat colaborarea internaional pe probleme umanitare, au fost adoptate Declaraia Universal a Drepturilor Omului (1948), Convenia European pentru aprarea drepturilor omului i a libertilor fundamentale (1950), Pactul internaional cu privire la drepturile civile i politice (1966), Pactul internaional cu privire la drepturile economice, sociale i culturale (1966), Protocolul facultativ la Pactul internaional cu privire la drepturile civile i politice (1966), Protocolul nr.11 la Convenia pentru drepturile omului i a libertilor fundamentale (1994) i a.57 Recunoaterea i aprarea drepturilor i libertilor omului au devenit in lumea contemporan un factor masiv i indrumtor clar al dezvoltrii progresiste a intregii comuniti mondiale in direcia ctre o comunitate a statelor de drept, criteriu de insntoire i umanizare a politicii interne i externe a membrilor ei, indicator al implementrii in via a inceputurilor statului de drept. Desigur, de la oriicare declaraii despre drepturile omului i ceteanului pan la realizarea lor in condiiile statului de drept este o mare distan. Ins istoria arat, c fr asemenea declaraii, care deschid calea ctre scopul urmrit, pan la realitatea juridic cutat este inc departe. In condiiile vieii sociale contemporane problema drepturilor omului a cptat o importan mondial i respectarea lor a devenit o piatr de incercare i simbol al echitii in relaiile interne i externe a tuturor statelor i popoarelor din lume. TEMA 11. SOCIALISMUL I DREPTUL 11.1. Msura egalitii prin munc 11.2. Totalitarismul socialist: toi impreun, nimeni in parte 11.3. Legismul sovietic i urmrile lui 11.1. Msura egalitii prin munc Teza marxist despre pstrarea in socialism a dreptului egal burghez pentru repartizarea obiectelor de consum dup munc (salariu egal pentru munc egal), in fond, presupune inlocuirea dreptului cu munca, a reglementatorului juridic cu reglementatorul prin munc, a dimensiunii universale juridice i msurii juridice egale 57 Vezi: Drepturile Omului. Documentar pentru predarea cunotinelor din domeniul Drepturilor omului in inv mantul preuniversitar. Bucureti, 1995. 90 cu dimensiunea universal prin munc i msur prin munc egal. i trebuie de recunoscut, c procesul formrii i consolidrii socialismului real (dup logica dezvoltrii lui ideologice, sociale, politice i economice) in felul su confirm o asemenea inlocuire inlturarea total a dreptului ca reglementator specific dup principiul egalitii formale (inclusiv din sfera muncii i relaiilor de distribuie) i incercarea de a introduce reglementarea prin munc autoritar-constrangtoare direct i nemijlocit in toate sferele vieii sociale. Munca nu poate inlocui dreptul i indeplini funciile acestuia. Faptul

const in aceea, c egalitatea juridic, msura egal a dreptului, dreptul ca dimensiune universal de reglementare (msurare), pe de o parte; i egalitatea prin munc, msura egal a muncii, munca ca dimensiune de msurare a relaiilor sociale, pe de alt parte, - sunt dou fenomene principial diferite. Dreptul este forma abstract-universal, principiul, msura, norma, dimensiunea relaiilor empirice (msurabile i apreciabile), i el (dreptul) ca reglementator i msurtor se abstractizeaz de la insi aceste relaii reglementate i msurate, nu coincide cu ele. Munca, ins, de felul ei este o oarecare realitate faptic, proces faptic, relaie faptic, i ea nu poate s se msoare i s se reglementeze pe sine insi, nu poate fi forma, principiul i norma sa proprie. In condiiile distrugerii proprietii private (i a oricrei proprieti individuale, inclusiv i asupra forei de munc proprii) i colectivizrii tuturor bogiilor, mijloacelor de producie se dovedesc a fi practic colectivizate, socializate i naionalizate toate forele productive ale rii, inclusiv i fora de munc, resursele muncii etc., intr-un cuvant munca i purttorii ei. Acest lucru i-a gsit manifestare in datoria general de a munci, in contribuia general in munc, in caracterul constrangtor al muncii. 11.2. Totalitarismul socialist: toi impreun, nimeni in parte Socializarea total a tuturor mijloacelor de producie inseamn privarea in mas a tuturor membrilor societii de proprietatea individual asupra mijloacelor de producie i trecerea lor la o oarecare integritate total abstract-universal (nu individualizat, supraindividualizat) la societate in intregime, la intregul popor, tuturor impreun, nimnui in parte. Fora negativ a integritii socialiste totale (toi impreun), exponentul oficial al creia era dictatura proletariatului, era orientat cu toat puterea sa distructiv, 91 inainte de toate, impotriva individului (fiecruia in parte), impotriva oamenilor, impotriva tuturor formelor, relaiilor i fenomenelor, desprinse de la integritate, care se deosebeau de ea. Aici se gsesc rdcinile adanci ale totalitarismului socialist, izvoarele i bazele obiective ale totalitarismului socialist real constituit. In plan juridic cele menionate, in particular, inseamn urmtoarele: dac in general in raport cu situaia socializrii socialiste a mijloacelor de producie pot fi folosii (in fond - convenional, dup analogie, mai mult metaforic) termenii proprietate, proprietar subiect al dreptului de proprietate, stat etc., atunci, aa numitul stat in condiiile socialismului nu este proprietarul mijloacelor de producie socializate, ci doar reprezentantul oficial (politico-autoritar) al proprietarului, care in raport cu proprietatea socialist este numai societatea in intregime, intregul popor. Aceste momente, in fond, determin sensul i graniele imputernicirilor statului in condiiile socialismului cu privire la aprarea i administrarea mijloacelor de producie socializate. Datorit faptului c statul socialist era lipsit de dreptul asupra proprietii socialiste, construcia socialist statul proprietar reprezint in sine o ficiune antijuridic. In realitate statul socialist este un subiect imaginar de drept imaginar asupra bunurilor obteti (proprietate imaginar). Aadar, concepia dreptului socialist in condiiile aa numitului socialism dezvoltat era o continuare fireasc a

iluziilor despre realitatea unui oarecare drept calitativ nou (proletar, sovietic). 11.3. Legismul sovietic i urmrile lui Linia general cutat in tiina juridic sovietic a fost adoptat la I-a Conferina cu privire la problemele tiinei statului i dreptului sovietic (16-19 iulie 1938). La aceast conferin a fost aprobat urmtoarea definiie a dreptului sovietic: Dreptul sovietic este totalitatea regulilor de comportare, instituite in mod legitim de puterea truditorilor, ce exprim voina lor i aplicarea crora este asigurat de toat puterea de constrangere a statului socialist, in scopurile aprrii, consolidrii i dezvoltrii relaiilor i ordinii, avantajoase i convenabile truditorilor, distrugerii depline i definitive a capitalismului i rmielor lui in economie, viaa cotidian i contiina oamenilor, construirii societii comuniste58. 58 . ., 1938. .183. 92 Dup modul de inelegere a dreptului, aceast definiie are un caracter legist, deoarece se bazeaz pe ideea identitii dintre drept i lege. Mai mult chiar, esena acestei definiii a dreptului const in aceea c dreptul este ordinul (dispoziia obligatorie) puterii dictatoriale. O asemenea interpretare a dreptului a devenit in anii urmtori poziia oficial a tiinei juridice sovietice. Deja la mijlocul anilor 50 ai sec. XX unii juriti sovietici au inceput s interpreteze dreptul ca unitate a normei juridice i relaiilor juridice sau ca unitate a normei juridice, relaiilor juridice i contiinei juridice. Totodat, relaiile juridice i contiina juridic se prezint ca realizarea i rezultatul aciunii normei juridice, ca forme i manifestri ale dreptului derivate de la ea. Astfel, caracterul iniial i determinant al normei juridice, adic normativitatea dreptului in sensul definiiei de la 1938, i a tradiiei oficiale ulterioare continu inc s fie recunoscut, ins aceast normativitate se propunea s fie completat cu momentul realizrii in via. Aadar, tratarea problemei dreptului socialist purcede de la prezumia, incorect i neadecvat realitilor non-juridice socialiste, despre realitatea normei juridice acolo, unde ea nu exist i nu poate s existe. In anii 60 i mai ales 70-80 ai sec. XX tot mai mult se manifest o indeprtare de la interpretarea oficial a dreptului. Unii savani tot mai des supun criticii modul oficial de interpretare a dreptului i propun noi interpretri argumentate. In aceast perioad, a iei din cercul vicios al legismului sovietic antijuridic era posibil in baza interpretrii juridice (antilegiste) consecvente a dreptului. De aceea pentru clarificarea i critica caracterului nejuridic al aa numitului drept socialist i a legislaiei, determinarea cilor de dezvoltare de la socialismul nejuridic la oranduirea juridic, la statul de drept i legea de drept, o important decisiv principial a avut anume distincia dintre drept i lege i analiza de pe aceste poziii a situaii create. In acest context i a fost inaintat concepia libertaro-juridic a deosebirii dintre drept i lege, care justifica inelegerea dreptului ca form i msur egal universal a libertii oamenilor.59 59 Vezi: ..

 . // . .,1973; Acelai 93 Realitile non-juridice ale socialismului in combinare cu obiectivele inaintrii spre comunismul non-juridic au privat totalmente teoria i practica social de oricare perspectiv juridic de dezvoltare, micare ctre o oarecare variant a dreptului postsocialist, a legii de drept i statalitii de drept. Teoria libertarist de interpretare a dreptului, dimpotriv, exprima tocmai perspectiva juridic a dezvoltrii de la socialismul real (nonjuridic) spre oranduirea juridic viitoare. Astfel, concepia libertarojuridic a contribuit la argumentarea teoretic a necesitii ieirii din cadrul social-istoric al socialismului ca oranduire de tranziie care neag dreptul, i clarificarii logicii cilor postsocialiste ctre drept. Interesul fa de teoria deosebirii dintre drept i lege, de ideea libertii juridice etc., a crescut simitor (i nu numai in tiina juridic, dar i in presa scris) in condiiile restructurrii i in mod deosebit in anii 90 ai sec. XX, cand au fost posibili primii pai in direcia dreptului i statalitii juridice. TEMA 12. PROBLEME FILOSOFICO-JURIDICE ALE DREPTULUI POSTSOCIALIST 12.1. Alternativele postsocialismului 12.2. Dreptul civilitar i proprietatea civil 12.3. Orientri noi ale progresului dreptului i libertii 12.1 Alternativele postsocialismului Ordinea mondial din trecut i insi direcia dezvoltrii istorice mondiale au fost determinate in sec. XX de antagonismul dintre capitalism i socialism, de lupta dintre ideologiile comunist i burghez. Cu schimbrile radicale a unuia dintre aceti poli au fost inevitabile transformrile i la cellalt pol, i totodat i in intreaga lume. In aceast ordine de idei, o importan global capt problema postsocialismului. Caracterul postsocialismului in mare msur v-a determina direcia dezvoltrii istorice ulterioare. Este vorba despre cile de dezvoltare a intregii civilizaii omeneti. Pan cand, discuiile contemporane despre socialism sunt foarte superficiale i se deosebesc printr-o mare risipire de preri. Astfel, este foarte rspandit reprezentarea despre eroarea istoric a socialismului (i ca teorie, i ca practic) i posibilitatea autor. . .,1983; Acelai autor. : .// , 1988, nr.5. 94 corectrii acestei erori pe calea ruperii cu trecutul i alegerii volitive pentru sine a unui oarecare viitor mai atrgtor i mai potrivit. Dac socialismul este eroare istoric, atunci capitalismul se dovedete a fi sfaritul istoriei mondiale, i dup socialism trebuie s se revin la capitalism. O asemenea reprezentare despre capitalism ca treapt final i ultim nivel al progresului mondial-istoric al libertii, dreptului, proprietii, statalitii etc. a dezvoltat la inceputul sec. XIX ganditorul german G.W.F.Hegel, ceea ce atunci era natural, iar la sfaritul sec. XX muli autori, dei nu aa de cunoscui. In ordinea de idei anume a acestor reprezentri in mod contient sau din naivitate au loc astzi incercri de capitalizare a socialismului in fostele ri socialiste. Dac ins socialismul, - nectand la tot rul legat de el, - nu este

eroare istoric, atunci trebuie s aib un viitor al su (altul, decat capitalismul). Aadar, este greit in acest caz reprezentarea despre intoarcerea la capitalism. Totodat, este clar, c socialismul nu are i nu poate s aib o astfel de continuare i viitor, ca capitalismul. Nu pentru c, socialismul nu a fost adevrat, dar deoarece, comunismul s-a dovedit a fi o iluzie. Cat privete socialismul de tip sovietic, acesta este cel mai adevrat unic posibil socialism anticapitalist, proletar-comunist, marxist-leninist consecvent, i de aceea, stalinist. El reprezint in sine realizarea definitiv a ideii principale a socialismului orientat spre comunism negarea proprietii private. De aceea i se poate afirma cu toat fermitatea: nici un alt socialism, nici comunism ca atare nu exist i nu poate s existe. In aceasta i const, inainte de toate, importana mondilistoric a fostului socialism. Spre deosebire de el, formele diferite ale socialismului burghez (socialismul suedez i a.) rman in cadrul capitalismului, cei drept, reformat i modernizat. Sensul unui asemenea socialism const in aceea c, capitalismul dezvoltat i bogat pltete un anumit tribut ideii socialiste prin lezarea drepturilor proprietarilor in favoarea neprorietarilor, pentru a consolida oranduirea proprietii private insi, pentru a nu duce starea de lucruri pan la socialismul adevrat. O importan hotratoare pentru societatea cu trecut socialist i, dup cum s-a dovedit, fr viitor comunist, are reorganizarea juridic corespunztoare a proprietii abteti socialiste in proprietate individual a tuturor membrilor acestei societi. i anume in acest punct esenial este concentrat influena hotratoare a trecutului asupra 95 viitorului societii noastre. Deja bunul sim sugereaz, iar analiza obiectiv confirm ideea simpl i, s-ar prea, accesibil pentru toi, c socialismul (bun sau ru este alt intrebare) poate fi doar un asemenea viitor, care este pregtit de el insui, este in concordan cu transformrile istorice mondiale in procesul afirmrii oranduirii socialiste, corespunde logicii obiective a apariiei socialismului, continu, depete, suprima dialectic socialismul i totodat transform rezultatele lui pentru un viitor real posibil i necesar. Socialismul i-a fcut lucrul sau funest in istorie i el trebuie s plece. Socialismul trebuie depit. i timpul pentru aceasta a venit. Ins aceast problem nu poate fi soluionat pe calea distrugerii mecanice a socialismului. Socialismul (dar este vorba anume despre socialismul comunist) nu poate fi depit, fr o satisfacere a trebuinelor acestei idei in form civilizat corespunztoare (adic economico-juridic), fr luarea in considerare a logicii socialismului anticapitalist, a locului i importanei lui istorice. Este pur i simplu imposibil de ters sensul acestei poriuni in istoria omenirii, cea mai incordat i mai grea. Aici pulseaz nervul istoriei mondiale, aici a adus lupta istoric pentru progresul libertii i egalitii, aici se corecteaz vectorul dezvoltrii istorice, aici se contureaz viitorul. Sau inainte, ctre ceva intr-adevr nou, deja pregtit de socialism, sau inapoi, ctre capitalism. O a treia soluie (imbinarea capitalismului i socialismului) tocmai c este imposibil datorit incompatibilitii principiale a capitalismului cu socialismul. Teoreticete, aceast incompatibilitate i-a gsit cea mai consecvent exprimare i intruchipare in marxism, iar practico-istoricete

 in socialismul real. 12.2. Dreptul civilitar i proprietatea civil Specificul comunismului ca idee i practic (in forma socialismului real din sec. XX) este de aa natur, incat el intr-adevr poate fi depit (social-istoricete) i lsat in trecut doar satisfcand in mod economicojuridic adecvat trebuinele comuniste in forma lor raionalizatoare, racordat la valorile fundamentale, instituiile, formele i normele civilizaiei. Este vorba, aadar, de forma juridic de satisfacere a trebuinelor i totodat depirea comunismului, despre modul juridic de trecere de la socialismul non-juridic la oranduirea juridic postsocialist. Esena modului juridic const aici in aceea c principiul universal al egalitii juridice trebuie s fie consecvent aplicat inainte de toate in raport cu proprietatea socialist, in procesul transformrii acestui bilan 96 general al socialismului in adevrata proprietate individual a fiecrui cetean asupra mijloacelor de producie. Negarea trebuie transformat in afirmare, luandu-se in consideraie rezultatele istoriei, la un nivel mai superior. De pe poziiile dreptului, toi cetenii statului socialist sunt succesori ai proprietii socialiste in msur egal i cu drepturi egale. i fiecrui cetean trebuie s-i fie recunoscut dreptul la cota parte egal pentru toi cetenii din proprietatea desocializat. Proprietatea socialist trebuie s fie reorganizat in proprietate civil individualizat, i fiecare cetean trebuie s devin titularul dreptului subiectiv real a minimumului de proprietate egal pentru toi. Pe lang i in afar de acest drept subiectiv nou, fiecare trebuie s aib dreptul la dobandirea oricrei alte proprieti fr un maximum limitat. Sistemul postsocialist nou cu asemenea proprietate civil (civilitar) i drept civilitar corespunztor, spre deosebire de capitalism i socialism, poate fi numit civilism, sistem civilitar (de la cuvntul latin civis - cetean).60 Se consider, c trecerea de la proprietatea socialist la proprietatea civil se poate efectua in baza individualizrii (civilitarizrii) gratuite a intregii proprieti socialiste, adic a tuturor formelor i obiectelor ei. Aceasta, in particular, inseamn, negarea consecvent atat a preteniilor statului (adic a sistemului de organe de stat i unor elemente ale lui) asupra proprietii private, cat i, prin urmare, a dreptului lui la cot din proprietatea desocializat. Dup stat se recunoate doar dreptul la impozite, nu ins i la veniturile de la obiectele proprietii desocializate. Obiectele (cldirile, tehnica etc.), necesare pentru funcionarea normal a organelor de stat, iniial trebuie s fie puse la dispoziie spre folosin gratuit din fondul proprietii publice a cetenilor, dar nu in proprietatea statului. Ulterior (luandu-se in considerare starea vistieriei i a.) este posibil trecerea i la regimul cu plat pentru folosirea unor asemenea obiecte. In afar de aceasta, statul (i organele lui) poate, ca i oricare alt persoan juridic 60 Mai amnunit vezi: .. .// .. . 1989, 9., De acelai autor. . // . 1989, 10., De acelai autor. . // . 1990, 3., De acelai autor. . . ., 1992., De acelai autor. : . // . 1993, 4., De acelai autor.

 . ., 1996. 97 in condiiile economiei de pia, in condiii egale pentru toi, s arendeze, s ia in proprietate etc. oriicare obiect, care se afl in circuitul de marfbani. Lipsirea total de putere politic a dreptului la fosta proprietate socialist este condiia necesar pentru emanciparea definitiv a populaiei, pentru formarea cetenilor liberi i a proprietarilor liberi, a relaiilor cu adevrat economice i juridice, a societii civile civilitare independente de puterea politic i afirmarea pe aceast baz a statalitii juridice civilitare. Societii cu drept civilitar i proprietate civil ii este necesar i un stat corespunztor esenei scopurilor i intereselor ei. i nu societatea trebuie s se acomodeze statului, ci statul societii i trebuinelor membrilor ei. Juridic vorbind, proprietatea civil este cota-parte ideal a fiecrui proprietar din proprietatea comun a tuturor cetenilor. Care va fi coninutul real al unei asemenea cote-pri, va arta doar piaa pe msura antrenrii obiectelor acestei proprieti in relaiile marf-bani. Titularul de proprietate civil real va primi doar o parte din veniturile bneti de la obiectele proprietii in comun, corespunztoare cotei-pri ideale a lui. Aceste incasri bneti in conturile speciale ale fiecruia pot fi definite ca cot-parte real a titularului de proprietate civil, pe care el poate s o gireze dup propria sa voin. Proprietatea civil insi in form de cot-parte ideal dup natura sa nu poate fi retras din proprietatea comun i nu poate fi obiect al unei oarecare afaceri. Ea poart un caracter personal anumit, inalienabil i aparine ceteanului de la natere pan la moarte. Viitorii noi ceteni (din numrul celora care se v-or nate sau v-or primi cetenia in baza altor criterii), ca i toi ceilali ceteni, v-or avea acelai drept la proprietatea civil egal. Dreptul inalienabil la proprietatea civil este, aadar, nu dreptul natural al fiecrui om, ci dreptul subiectiv, social-politic pe parcursul intregii viei, personal al fiecrui cetean. Cele menionate nicidecum nu exclud faptul, c in condiiile civilismului consolidat dreptul de proprietate civil poate fi atribuit i acelor locuitori ai rii, care nu au drept de cetenie. Egalitatea in proprietate este limitat de hotarele mijloacelor de producie anterior socializate i este posibil doar ca drept la proprietatea civil egal. In concepia proprietii civile egale este vorba, aadar anume despre recunoaterea i intrirea dreptului egal al fiecruia la cota-parte din proprietatea desocializat, i nicidecum despre imprirea fizic vulgar egal intre ceteni a insui obiectelor proprietii socialiste, ceea ce in principiu este imposibil, deoarece, egalitatea in 98 general (inclusiv i in relaiile de proprietate) este posibil doar in form juridic. Recunoaterea proprietii civile deschide calea pentru oricare variant oportun din punct de vedere economic de privatizare cu plat a obiectelor proprietii comune a cetenilor i atragerea lor in relaiile de marf-bani. Aceasta va fi in interesul fiecrui titular de proprietate civil, deoarece veniturile lui (incasrile bneti pe conturile lui) v-or depinde de intensivitatea unei asemenea rotaii de marf-bani. Pe aceast temelie se va forma in mod natural acel acord social necesar de trecere la societatea de pia postsocialist. Totodat, numai recunoaterea

proprietii civile va constitui legitimaia social real i garania legitimitii, stabilitii i ocrotirii sociale, de asemenea, i a tuturor celorlalte forme de proprietate. Introducerea proprietii civile va insemna umanizarea general real a relaiilor de proprietate, depirea real a instrinrii fa de proprietate in interesul fiecrui om. O asemenea proprietate va schimba comunitatea tuturor impreun in societatea civil de indivizi liberi i independeni din punctul de vedere economic i juridic i va crea condiii necesare pentru supremaia dreptului in viaa social i politic. Dreptul la proprietatea civil este nu pur i simplu dreptul abstract (capacitatea juridic abstract) al individului de a avea (sau nu avea) proprietate asupra mijloacelor de producie, ci dreptul subiectiv deja dobandit, real i inalienabil la proprietatea real. Aadar, dreptul civilitar este un sistem de drept nou, postburghez i postsocialist. El pstreaz principiul oricrui drept, adic principiul egalitii formale, i totodat ii imbogete coninutul cu un moment calitativ nou dreptul egal subiectiv deja dobandit al fiecruia la minimumul de proprietate identic pentru toi. Dup cum proprietatea civil este proprietatea real, juridic individualizat, asupra mijloacelor de producie, ins deja proprietate privat non-burghez, tot aa i dreptul la proprietatea civil este drept real, ins deja drept non-burghez. Dreptul civilitar, aadar, dup coninutul i nivelul su de dezvoltare este mai superior decat tipurile precedente de drept i, astfel, in form juridic intruchipeaz o msur mai mare a libertii oamenilor i exprim o treapt mai superioar in progresul istoric al libertii in relaiile omeneti. Se poate de presupus, c i progresul ulterior vizibil al libertii se va realiza dup modelul civilitar de imbogire i completare a principiului 99 fundamental al egalitii formal-juridice cu noi drepturi subiective inalienabile. 12.3. Orientri noi ale progresului dreptului i libertii In contextul posibilitii obiectiv-istorice de trecere de la socialism la civilism toate celelalte variante ale transformrii socialismului real constituit inevitabil se infieaz ca abateri de la vectorul progresului istoric i in acest sens ca devieri regresive istoricete, ca lipsire de sens a eforturilor istorice ale trecutului, inaptitudine de folosin a rezultatelor lor. Concepia civilismului arat c, socialismul nu este eroare istoric i nu este timp pierdut in zadar, c in condiiile socialismului pentru prima dat au fost create premise (in form de proprietate socialist) pentru trecerea la o treapt mai superioar, mai echitabil, mai uman a dezvoltrii civilizaiei umane. Practica real a socialismului i premisele - formate in mod obiectiv-istoric in rezultatul socialismului - pentru trecerea la civilism dovedesc c, egalitatea de fapt, cutat pe parcursul a mii de ani nu este absolut, ci relativ. Ea in realitate este posibil doar ca moment al egalitii economice in form economico-juridic i in limitele proprietii civile egale individualizate ca minimum de proprietate unic pentru toi, fr un maximum restrictiv. i civilismul, aadar, de asemenea nu este finalul progresului istoric al libertii i egalitii, ci doar o nou treapt in dezvoltarea acestuia. Analiza de pe poziiile concepiei civilismului a reprezentrilor

din trecut despre progresul libertii i dreptului creeaz posibilitatea de a dezvlui i deosebi ceea ce este corect i cognitiv valoros de iluziile condiionate istoricete, de denaturri, confuzii. Astfel, din punctul de vedere al concepiei civilismului este evident caracterul mistic al reprezentrilor despre capitalism ca punct culminant i final al progresului libertii, dreptului, proprietii etc. Ins, totodat, in aceste reprezentri (deosebit de profund la Hegel) este prezent ideea corect c libertatea, proprietatea etc. sunt posibile doar in form juridic, c progresul istoric este in fond progresul juridic i c, deci, ieirea din limitele capitalismului, negarea lui este in acelai timp negarea dreptului, libertii, proprietii in general. Socialismul real (anticapitalist) al secolului XX in mod elocvent a confirmat acest lucru. S-a dovedit a fi o iluzie i reprezentarea comunist precum c negarea capitalismului (proprietii private, egalitii juridice etc.) ii elibereaz pe oameni, le d lor mai mult, egalitatea de fapt, duce la comunismul 100 deplin etc. Ins multe idei critice ale acestei atitudini (critica neajunsurilor proprietii private, dezvluirea caracterului limitat al capacitii juridice abstracte etc.) in esen sunt corecte, cei drept i schimonosite de motivarea comunist, de criteriile i orientrile acestei critici. O confirmare real-istoric a temeiniciei acestei critici a fost lichidarea de fapt in sec. XX a capitalismului intr-un ir de ri in spiritul anume al anticapitalismului marxist-proletar. Cu toate c anticapitalismul comunist (in istoria real - socialismul) nu a dus la comunismul deplin prognozat, aceasta nu reduce importana lui mondial-istoric in calitate de perioad de trecere dintre capitalism i civilism. Din punctul de vedere al progresului libertii i dreptului, sensul mondial-istoric al socialismului const in pregtirea condiiilor necesare pentru trecerea la civilism. In contextul dialecticii progresului istoric al libertii i dreptului (de la capitalism prin socialism la civilism) se poate susine c concepia civilismului exprim, continu i dezvolt dialectica progresului istoric, depind caracterul limitat al versiunii hegeliene i negativismul versiunii marxiste a dialecticii dezvoltrii istorice. Fr recunoaterea i afirmarea institutului juridic al proprietii civile inalienabile oriicare proprietate individual va fi dup natura sa proprietate privat cu toate antagonismele caracteristice ei, iar acolo unde este proprietatea privat, acolo este inevitabil i lupt impotriva ei. TEMA 13. FILOSOFIA DREPTULUI IN SECOLUL AL XX-LEA 13.1. Caracteristica general 13.2. Concepii neokantiene ale filosofiei dreptului 13.3. Concepii neohegeliene ale filosofiei dreptului 13.4. Invtura pur despre drept a lui H. Kelzen 13.5. Concepiile dreptului natural renscut 13.6. Filosofia existenialist a dreptului 13.7. Concepia ontologic a dreptului a lui R. Marcic 13.8. Concepia neopozitivist a dreptului a lui H. Hart 13.9. Teoria cognitiv criticist a dreptului 13.1. Caracteristica general In secolul XX dezvoltarea concepiilor filosofico-juridice a cptat o amploare larg. Continuitatea teoriilor filosofico-juridice precedente se completeaz vizibil cu idei i interpretri noi, cu elaborarea unui ir

intreg de concepii noi (de orientare ontologic, existenialist, 101 antropologic etc.). In aceast ordine de idei, destul de semnificativ este faptul c concepiile filosofico-juridice principale (in mod particular, concepiile dreptului natural renscut, naturii lucrurilor, neokantianismului, neohegelianismului, existenialismului, filosofiei ontologice a dreptului etc.) au fost elaborate de reprezentanii tiinei juridice. Aceast tendin s-a intensificat simitor in a doua jumtate a secolului XX. Cei drept, autorii diferitor concepii au viziuni diferite in ceea ce privete inelegerea obiectului de studiu, a obiectivelor i sarcinilor filosofiei dreptului, interpretrile filosofice ale corelaiei dintre drept i lege, evalurile dreptului pozitiv etc. Astfel, conform modului de abordare promovat de cunoscutul jurist austriac A.Verdross, sarcina filosofiei dreptului ca disciplin juridic const in a da o argumentare moral-spiritual obligativitii dreptului pozitiv, nelimitandu-se la teoria dreptului pozitiv, ceea ce nu este in stare s fac pozitivismul juridic. Totodat, el subliniaz necesitatea coordonrii analizei filosofico-juridice cu evoluia general a gandirii filosofice. Reprezentrile proprii despre drept el le dezvolt in direcia invturii ontologico-teologice despre dreptul natural61. Filosofia dreptului este interpretat ca tiin juridic fundamental i de V.Kubes. Obiectul de studiu al filosofiei dreptului este considerat de el ca idee normativ a dreptului, in care se conine sinteza dialectic a ideilor de libertate a omului, echitate, securitate i oportunitate. Filosofia dreptului, conform ideilor lui V.Kubes, trebuie s se ocupe atat de problemele filosofice generale, cat i, de fapt, de cele juridice (impreun cu dogmatica juridic, sociologia dreptului, psihologia dreptului i politica juridic ). Sarcinile principale ale filosofiei dreptului, consider el, constau in cercetarea lumii dreptului, in dezvluirea esenei lui, in definirea importanei cunotinelor fundamentale despre drept pentru unele discipline juridice, in crearea contiinei tiinifice juridice.62 Un cerc deosebit de probleme generale ale dreptului st in centrul concepiei filosofico-juridice promovate de juristul german A.Kaufmann. La el este vorba inainte de toate despre aa probleme ca: omul in sistemul de drept, dreptul ca msur a puterii oficiale, corelaia dintre dreptul natural i dreptul pozitiv, depirea relativismului juridic, natura statului de drept, statului judectoresc, statului legii etc. Filosofia dreptului, afirm el, este chemat s cerceteze natura lucrurilor i 61 .. . , 2000. .202. 62 Ibidem, p.203. 102 structura ontologic a dreptului, sensul profund al vinoviei i pedepsei pentru vinovie, sensul dreptului ca rezisten impotriva inechitii. In general, filosofia dreptului la etapa contemporan, dup A.Kaufmann, trebuie s fie elaborat ca filosofie juridic a speranei.63 Trei probleme principale ale filosofiei dreptului, dup prerea juristului german H.Coing, sunt: principiile echitii, esena dreptului pozitiv i specificul gandirii juridice. In cadrul filosofiei dreptului, examinarea problemelor juridice trebuie s fie, dup H.Coing, coordonat cu cercetarea problemelor generale ale filosofiei, cu inelegerea dreptului ca parte component important a culturii generalumane, cu conceperea temeliilor spirituale i a importanei etice a

dreptului. Un alt jurist german K.Brinkmann trateaz filosofia dreptului ca tiin despre valorile i non-valorile juridice. In calitate de valoare suprem el evideniaz echitatea, numai in raport cu care i pot fi stabilite valorile i non-valorile juridice i, respectiv, ordinea juridic i cea non-juridic. Totodat, el deosebete normele echitii de tip metafizic, cunoscute prin intermediul credinei, ascendente la Dumnezeu ca inceput absolut, i normele echitii de tip raional. Filosofia dreptului, subliniaz K.Brinkmann, trebuie dezvoltat ca disciplin juridic desinestttoare, distinct de Teoria general a dreptului i Sociologia dreptului, care inclin ctre indreptirea pozitivist a dreptului in vigoare, deoarece ele nu-i pun intrebarea despre ceea ce trebuie i ce este echitabil in drept. Filosofia dreptului ca domeniu al tiinei juridice i temelie a dreptului este interpretat i de H.Henckel. Sarcina filosofiei dreptului, consider el, este studierea universal a dreptului, argumentarea coninutului lui, pentru ca in aceast baz s se determine ce leag impreun toate fenomenele diferite ale dreptului. Ideea dreptului ce st la temelia concepiei lui, ii gsete dezvluire prin intermediul noiunilor de echitate, oportunitate i siguran juridic. In calitate de valoare principal a dreptului este considerat binele comun. Inelegand dreptul ca msur a puterii oficiale, H.Henckel vede in dreptul pozitiv puterea oficial juridic. De pe aceste poziii el analizeaz creativitatea juridic, corelaia dintre drept, stat i structurile sociale, scopul social al dreptului. Totodat, H.Henckel subliniaz necesitatea elaborrii filosofiei dreptului 63 Idem. 103 ca domeniu al filosofiei generale (de rand cu filosofia naturii, filosofia istoriei, filosofia religiei). Profesorul francez de drept H.A.Schwarz-Liebermann von Wahlendorf vede menirea principal a filosofiei dreptului in atitudinea valoric fa de dreptul pozitiv, deoarece, filosofia, in esena ei, i este instituirea ierarhic a valorilor in raport cu lumea inconjurtoare. Insi dreptul este caracterizat de Wahlendorf ca logic a valorilor, iar legile (normele abstracte ale dreptului) ca rezultat destul de fragil al acordului intersubiectiv, mai mult sau mai puin clar, dintre membrii comunitii date64. Dup Wahlendorf, trei insuiri cardinale ale dreptului sunt: egalitatea, echilibrul i consecutivitatea (lipsa contradiciilor). Datorit acestor insuiri dreptul asigur pacea i unitatea. Pacea este securitate, bazat pe justiie, i acolo unde va fi justiie desvarit, acolo va fi i pace desvarit. Concretizarea egalitii prin judecat in rezolvarea diferitor cazuri este un mod legitim de introducere in dreptul in vigoare (normele general-obligatorii) a inceputului juridic metapozitiv a msurrii, care este superioar dreptului pozitiv. In contextul istoriei filosofiei dreptului, trateaz problemele principale ale filosofiei dreptului i profesorul de la facultatea de drept a Universitii din Viena G.Luf. Elementele noiunii de drept, dup G.Luf, sunt definiiile dreptului ca ordine normativ a vieii in comun a oamenilor, ca ordine corect (echitabil), ca ordine, care posed mijloacele de constrangere statal. Totodat, el subliniaz c dreptul nu poate s aib un coninut oarecare arbitrar; el se afl in corelaie cu

anumite principii morale superioare ale echitii65. Dreptul ca ordine a vieii in comun a oamenilor are ca scop garantarea condiiilor umane pentru viaa i supravieuirea lor. Acest scop moral al dreptului in mod necesar anticipeaz toate dispoziiile pozitive, de aceea este necesar de a situa dreptul i instituiile lui sub cerina echitii. Profesorul de drept de la Universitatea din Hamburg S.Smid in concepia sa cu privire la filosofia dreptului reiese din ipoteza de lucru conform creia dreptul indeplinete funcia de asigurare a egalitii in procesul soluionrii conflictelor i, anume datorit acestui fapt, el este in stare s-i indeplineasc funcia sa pacificatoare. In cadrul unei asemenea interpretri el trateaz dreptul ca putere a unui om in parte i ca ordine 64 Ibidem, p.204. 65 Ibidem, p.205. 104 general a libertii. Istoria dreptului, menioneaz el, este caracterizat de dezvoltarea dreptului de la privilegii (superioritatea, sancionat de drept, a unora fa de alii) spre egalitatea juridic. Ideea egalitii juridice s-a format in sfera culturii iudeo-greco-cretine i st la baza dreptului european. Distincia juridic dintre egalitate i inegalitate, dup S.Smid, reprezint motorul dezvoltrii ulterioare a dreptului, aa c insi dezvoltarea dreptului este dezvoltarea egalitii.66 Filosoful spaniol de drept P.Belda consider, c tiina despre dreptul natural ca disciplin filosofic se ocup cu problema ordinii universale a lumii i a obligaiilor pe care natura le pune pe seama omului (spre deosebire de obligaiile sociale ale omului). Sarcina const in aceea, c comportamentul omului in societate s fie adus in conformitate cu cerinele naturii sale.67 Dreptul natural P. Belda il trateaz ca temelie a dreptului pozitiv. Printre drepturile naturale concrete ale omului el numete dreptul la via i integritate personal, dreptul la demnitatea personal (incluzand aici i principiul egalitii tuturor in faa legii, principiul posibilitilor egale pentru toi oamenii, indiferent de deosebirile rasiale, naionale etc., principiul egalitii brbailor i femeilor), dreptul la munc i dreptul la libertatea personal. Profesorul de filosofie a dreptului de la Universitatea din Sevilya J.F.Lorca-Navarette vede sarcina invturii filosofice despre drept in cercetarea esenei dreptului i a conexiunilor dintre drept i alte fenomene sociale, in argumentarea principiilor dreptului natural, care decurg din natura omului, in analiza corelaiei dintre dreptul pozitiv i dreptul natural. Totodat, el trateaz dreptul natural ca concept de apreciere (cu caracter moral) in raport cu dreptul in vigoare i ordinea social asigurat de el. Dreptul, lipsit de inceputul etic, care nu tinde ctre dobandirea echitii, - menioneaz el, - se transform in mijloc de manipulare a oamenilor, in instrument pentru soluionarea sarcinilor utopice prin intermediul ficiunii. Misiunea adepilor dreptului natural (deci, de asemenea i sarcina filosofiei dreptului) const in a critica legislaia existent din punctul de vedere al principiilor dreptului natural, care ii au originea in natura omului. In sec. XX a suferit schimbri eseniale i pozitivismul juridic, transformat in neopozitivism. Au aprut un ir de direcii noi in cadrul dezvoltrii jurisprudenei analitice precedente (normativismul lui 66 Ibidem, p.206. 67 Idem.

105 H.Kelzen, concepia lui H.Hart i a.), s-au format i au cptat o rspandire destul de larg unele interpretri juridico-filosofice noi ale dreptului (lingvistice, juridico-logice, structuraliste i alte variante ale invturii neopozitiviste despre drept). Ins din punctul de vedere al inelegerii esenei dreptului, neopozitivismului juridic din sec. XX, cat i pozitivismului din trecut, le sunt caracteristice anume modul legist de interpretare a dreptului. Identificarea legist a dreptului i legii (dreptului pozitiv) cat de rafinat i renovat (cu ajutorul mijloacelor i procedeelor filosofiei pozitiviste contemporane, logicii, lingvisticii, structuralismului etc.) nu ar fi ea susinut de neopozitiviti in esena sa neag filosofia dreptului i, la fel ca i G.Hugo i J.Austin, recunoate doar filosofia dreptului pozitiv. Conform unui asemenea mod de interpretare a dreptului orice alt filosofie a dreptului este filosofie moral. Totodat, se interprind incercri de apropiere a poziiilor adepilor modurilor contrare de interpretare a dreptului. De exemplu, K.Rode, fiind adept al pozitivismului juridic, trateaz filosofia dreptului ca istorie a filosofiei dreptului, care este ptruns de dialectica luptei i influenei reciproce a dou direcii in gandirea juridic a teoriilor jusnaturaliste i pozitivismului juridic. Profesorul german de drept R.Zippelius in manualul su Folosofia dreptului trateaz dreptul ca formaie cu multe straturi i de pe aceste poziii respinge reprezentrile simpliste unilaterale despre drept. In procesul cercetrii filosofice a dreptului, subliniaz el, trebuie luate in considerare toate aspectele dreptului (normative, sociale, antropologice, deasemenea, aspectul echitii i aspectul libertii), deoarece dreptul este reglementatorul desfurrii libertii care menine comunitatea68. In modul su multilateral de tratare a dreptului, R.Zippelius se folosete de metoda gandirii tentative, experimentatoare. Pentru dezvoltarea noiunii de drept i clarificarea criteriilor echitii, - susine el, - trebuie folosit metoda gandirii scruttoare. O asemenea inaintare tentativ, experimentatoare in general este i pan acum o metod reuit a gandirii umane. Aceast metod doar in prezent pentru prima dat este gandit suficient, pentru a o inelege ca model principal al orientrii umane in lume, fiind aplicat nu numai in tiinele naturale, dar i in problemele eticii i ale dreptului. Metoda gandirii tentative, dup Zippelius, poate fi folosit nu numai 68 Ibidem, p.208. 106 in soluionarea numai a unor intrebri juridice, dar i la clarificarea teoriilor atotcuprinztoare despre drept i echitate, istoria crora poate fi examinat ca ir de experiene ale gandirii. Profesorul de filosofie a dreptului de la Universitatea din Paris A.Batiffol lmurete creterea interesului juritilor francezi fa de filosofia dreptului in a doua jumtate a sec. XX prin aceea c, elaborarea profund a dreptului este imposibil fr de cercetarea filosofic a sensului principal, superior al dreptului. Interpretarea de ctre A.Batiffol a obiectului de studiu i sarcinilor filosofiei dreptului, in general, este influenat de ideile juridico-pozitiviste a jurisprudenei analitice, in mod deosebit a invturii pure despre drept a lui H.Kelzen. De pe aceste poziii el consider c pe parcursul studierii

filosofice a fenomenului juridic (adic a diferitor sisteme de drept pozitiv) eforturile juristului sunt orientate spre cercetarea ideilor, susceptibile de a organiza propoziii, care exprim hotrari juridice. i in procesul justificrii, argumentrii i organizrii hotrarilor juridice este necesar de a dezvlui importana construciilor deductive in dreptul in vigoare, rolul dreptului natural i internaional, aportul experienei juridice la elaborarea noiunilor de natur uman, egalitate etc.69 O asemenea poziie de mijloc in problemele inelegerii dreptului, A.Batiffol o argumenteaz astfel: poziiile extremiste nu sunt intemeiate, deoarece, individualismul este irealizabil, iar totalitarismul este inacceptabil; de aceea se cere cutarea unei ci de soluionare de mijloc. Scopurile unei asemenea ci de mijloc sunt securitatea, echitatea i binele comun, ctre care trebuie s tind sistemul normativ in vigoare. In general, pentru autorii care sunt in cutarea teoriei a treia a dreptului (R.Dworkin), este caracteristic unirea ideilor i modurilor contrare de inelegere a dreptului. 13.2. Concepii neokantiene ale filosofiei dreptului Un aport deosebit in formarea i dezvoltarea filosofiei neokantiene a dreptului a adus juristul german Rudolf Stammler (1856-1938). In ordinea ideilor kantiene despre corelaia dintre ceea ce trebuie s fie i ceea ce este esenial, dintre formal i empiric, R.Stammler a susinut ideea primordialitii logice a dreptului ca form regulativ in raport cu realitatea social i sublinia c legitatea vieii sociale a oamenilor 69 Ibidem, p.209 107 este legitatea formei juridice a ei70. Prin drept (in deosebirea i corelaia sa cu legea) R.Stammler are in vedere dreptul natural cu coninut variabil. Deoarece este vorba despre noiunea apriori a dreptului natural, deaceea i coninutul variabil al acesteia reprezint in sine caracteristici formale ale dreptului (consideraiuni apriori ale raiunii), i nu un coninut oarecare empiric (social). O influen deosebit asupra dezvoltrii ulterioare a gandirii filosofico-juridice a exercitat i conceptul de drept corect, elaborat de R. Stammler.71 Nesatisfcut de soluiile oferite de tiina juridic la aa probleme ca: a) ce este dreptul; b) cum se justific fora de constrangere, care rmane principala lui caracteristic; i c) sub ce condiii este fundat o regul juridic, Stammler face o evaluare critic a teoriei dreptului natural, a doctrinei colii istorice i a concepiei materialist-istorice pentru c au tins s combine aceste trei probleme in una singur i s le rspund printr-o formul unic72. Stammler le trateaz distinct i le rezolv in ordinea importanei lor. Ca premise, el introduce intre regula juridic i viaa social distincia care exist intre form i materie; separ apoi morala i dreptul ca aparinand, prima - vieii spirituale interioare, a doua - conduitei exterioare, relaiilor cu alii; in fine, separ in cadrul dreptului domeniul regulilor convenionale sau al acordurilor amiabile care nu oblig indivizii decat atat cat vor, de domeniul regulilor impuse, care exprim voina social dominant. In controvers cu concepia anarhist, care condamn a priori orice constrangere, Stammler se preocup s explice fora coercitiv a dreptului i o face in manier finalist, prin ideea fundamental a regularitii vieii sociale in lumina creia dreptul apare ca mijloc de neinlocuit pentru a putea uni toi oamenii in societate; cum regulile

convenionale ii apar ca suficiente, consider c soluia este de a da un fundament teoretic solid constrangerii juridice73. In ceea ce privete condiiile fundrii coninutului regulilor juridice, soluia st, arat Rudolf Stammler, in judecarea lor in lumina unui drept corect. Despre acest drept corect, Stammler afirm c trebuie s inspire deciziile omului politic, brbat de stat, legiuitor sau administrator, chemat s fixeze 70 . . .,1899. .169,281. 71 Conceptul de drept just rmane obiectul capital al studiilor lui R.Stammler in care apar in modul cel mai reliefat originalitatea i vigoarea ideilor sale. 72 tefan Georgescu, Op. cit., p.173. 73 Ibidem, p.174. 108 cadrele dreptului formal, pentru a asigura domnia lesnicioas a justiiei in viaa social concret74. Dar i soluiile date de judector in interpretarea i aplicarea legii trebuie s fie evaluate prin prisma dreptului corect, pentru a stabili dac li se atribuie tampila justeii sau stigmatul non-justeii.75 Cum Stammler concepe dreptul corect ca pe un fel de rectitudine obiectiv, el ii atribuie rolul de form a dreptului, care domin i concretizeaz coninutul regulilor pozitive, considerat a fi materia dreptului. In acest mod, ganditorul german a ajuns la cunoscuta formul: drept natural cu coninut variabil76. Formula exprim in mod neechivoc refuzul lui Stammler de a accepta ideea clasic a unui drept natural totdeauna identic cu sine, adic imuabil i universal. Ea exprim totodat i cu aceeai claritate nevoia de a gsi regulii juridice un fundament mai solid decat arbitrariul voinelor oamenilor. Numai logicismul excesiv al expunerii, sufocat de supraabundena unor detalii de tot felul, a impiedicat strlucita doctrin a dreptului corect, creat de Stammler, s aib consecine practice mai importante. Un reprezentant de vaz al filosofiei neokantiene a dreptului a fost i un alt jurist german G.Radbruch. La el dreptul (in deosebirea i corelaia sa cu legea) este reprezentat de noiunile ideea de drept, drept supralegitim, i nu de noiunea de drept natural, ca la ali neokantieni. Ins critica sa filosofico-juridic a pozitivismului juridic i apelurile insistente de restabilire in jurispruden a ideii de drept i a concepiei dreptului supralegitim, in mod esenial au contribuit la renaterea postbelic a dreptului natural in Europa de Apus. In acest ordine de idei, un rol deosebit l-a avut lucrarea lui G.Radbruch Nondreptul legitim i dreptul supralegitim (1946). Pozitivismul juridic, sublinia el in aceast lucrare, este rspunztor de schimonosirea dreptului in timpul naional-socialismului, deoarece prin convingerea sa legea 74 Ibidem, p. 174. 75 Idem. 76 Explicand concepia lui Stammler despre ceea ce e constant i ceea ce e variabil in domeniul dreptului, Raymond Saleilles scrie: Ceea ce nu se schimb este faptul c exist o justiie aici jos: este sentimentul c noi datorm tuturor respectul dreptului lor, in msura justiiei sociale i a ordinii sociale. Dar care va fi acea justiie, care va fi acea ordine social? nimeni nu poate spune a priori. Toate aceste probleme depind de fapte sociale cu care dreptul intr in contact; aceste fapte se schimb, evolueaz i se transform. Dar depinde i de concepiile care se fac despre justiie, despre ordine, despre autoritate...! (J.Charmont, La renaissance du droit naturel, 2 ed., Paris,

Duchemin, Chauny et Quinsac Scc., 1927, p. 176). 109 este lege a dezarmat juritii germani in faa legilor cu coninut arbitrar i criminal77. Unei asemenea interpretri G.Radbruch ii opune o tratare neokantian a echitii ca element al ideii de drept. Deoarece echitatea, - scria G.Radbruch, - ne indic anume faptul c trebuie s procedm astfel: egalul este egal, inegalul este inegal, ins nimic nu ne spune despre punctul de vedere dup care ea trebuie caracterizat ca egal sau ca inegal, ea determin doar raportul, dar nu i modul de a proceda78. In modul de abordare al juristului german, o asemenea inelegere a echitii i egalitii determin deosebirea dintre drept i non-dreptul legitim: Dispoziia, creia nu-i este caracteristic voina de a proceda astfel: egalul este egal, inegalul este inegal, poate fi pozitiv, poate fi oportun, chiar necesar i de aceea i recunoscut, de asemenea, in mod absolut legitim, ins ei trebuie s i se refuze in numele dreptului, deoarece dreptul este doar ceea ce in cea mai mic msur are scopul s serveasc echitii79. Dreptul pozitiv, care este in dezacord cu echitatea (adic cu elementul ideii de drept), nu este drept cu adevrat, de aceea lui, dup G.Radbruch, trebuie s i se refuze in supunere. Dac legile, - sublinia el, - neag in mod contient voina ctre echitate, de exemplu, se dezic arbitrar de garaniile drepturilor omului, atunci asemenea legi nu pot aciona, poporul nu este obligat s li se supun, i juritilor de asemenea le trebuie s gseasc curaj pentru a nega caracterul lor juridic80. Pentru innoirea dreptului i renaterea tiinei juridice, sublinia G.Radbruch, este necesar intoarcerea la ideea dreptului supra-legitim (supralegislativ). tiina juridic, - scria el in lucrarea Innoirea dreptului, - trebuie iari s-i aminteasc despre inelepciunea milenar a antichitii, Evului mediu cretin i epocii Iluminismului, despre aceea c este un drept mai superior, decat legea, - dreptul natural, dreptul divin, dreptul raional, mai pe scurt, dreptul supra-legitim, conform cruia nondreptul rmane non-drept, chiar dac el este turnat in form de lege81. Aceast idee de drept supra-legitim ca negare a pozitivismului juridic pentru muli era identic cu recunoaterea dreptului natural i in mod esenial a contribuit la lrgirea cercului adepilor renaterii lui. Ins pentru neokantieni le sunt caracteristice unele sau altele versiuni ale 77 .., Op. cit., p. 210. 78 Idem. 79 Ibidem, p. 211. 80 Idem. 81 Idem. 110 formalizrii sensului i importanei dreptului natural tradiional i exprimarea acestui sens in form de insuiri ale construciei formaljuridice (in spiritul ideei transcendentale i apriorice de drept). Filosofia autentic a dreptului, - menioneaz neokantianul spaniol A.Ollero, - se afl intr-o venic cutare a principiului formal juridic82. In spiritul ideilor lui I. Kant i a neokantienilor (Stammler i a.) i-a dezvoltat concepia sa filosofico-juridic i profesorul de la facultatea juridic a Universitii din Frankfurt W.Naucke. Filosofia dreptului, subliniaz el, - vrea s dezvolte invtura despre dreptul corect, invtura despre echitate. Acesta este un lucru greu. De reuita acestui

lucru depinde fiecare in viaa sa cotidian83. Deosebind dreptul corect de dreptul pozitiv, Naucke prin drept corect are in vedere dreptul raional, dreptul echitabil. Problema dreptului corect, scrie el, - este obiectul de studiu al filosofiei dreptului. Filosofia dreptului este invtura despre dreptul corect84. Intre filosofia dreptului, pe de o parte, i teoria dreptului, sociologia dreptului i politica dreptului (politica juridic ), pe de alt parte, exist concuren i se duce lupta pentru sferele de influien. In oriice caz, scrie W.Naucke, - cu cat sunt mai puternice indoielile in posibilitile filosofiei dreptului in calitate de invtur despre dreptul corect, cu atat mai puternice devin politica dreptului, sociologia dreptului i teoria dreptului85. 13.3. Concepii neohegeliene ale filosofiei dreptului Aspectele principale ale interpretrii neohegeliene a filosofiei politico-juridice a lui G.W.F.Hegel au fost elaborate in principiu de neohegelienii germani. Aprand in condiiile directivelor agresive ale Germaniei wilhelmiste, neohegelianismul german a argumentat teoretic ideile anului 1914, iar dup eecul Germaniei kaizeroviste a atacat principiile burghezo-democratice i instituiile Republicii de la Weimar (1919-1933), susinand ideile statului autoritar. Neohegelienii germani au salutat reich-ul hitlerist i se strduiau in fel i chip s adapteze la scopurile politicii interne i externe a acestuia interpretarea dat de ei (iar uneori falsificarea) unui ir de idei conservative a filosofiei hegeliene a dreptului. Este caracteristic faptul, - meniona neohegelianul K.Larenz, 82 Vezi: .. ..,1988..65. 83 .., Op. cit., p. 212. 84 Idem. 85 Idem. 111 - c neohegelianismul ii ia inceputul chiar de la filosofia dreptului86. Inapoi, la ganditorii germani despre stat!, - invoca in 1920 O.Spann (inainte de toate se avea in vedere Hegel), sperand c ei vor elibera nemii Republicii de la Weimar de ctuele inelegerii individualiste a statului. O figur marcant in cercul neohegelienilor, orientai ctre filosofia dreptului, a fost J.Binder. In lucrarea sa Raiunea de stat i moralitatea (1929), el argumenta de pe poziiile neohegelianismului justificarea politic i moral a rzboiului agresiv. Venirea lui A.Hitler la putere i instituirea regimului nazist J.Binder le-a perceput ca pe o intemeiere a statului autoritar ateptat de el. Trebuie s se arate,- scria el in anul 1934 in lucrarea Statul popular german, - c acest stat, cruia noi ii suntem datori ingeniozitii lui Adolf Hitler, nu numai c este realizarea statului corect ineles a statului idee, dar c el, de asemenea, corespunde esenei poporului, forma de via a cruia el vrea s fie87. Ideile neohegeliene ale lui J.Binder le-a imprtit i dezvoltat elevul su K.Larenz. Sarcina filosofiei dreptului el o vedea in inelegerea raionalitii datului, adic a dreptului real, empiric. In aceast ordine de idei, el a argumentat moralitatea i caracterul popular al legislaiei naziste, respingerea principiului egalitii tuturor in faa legii i introducerea reprezentrilor rasiste in sfera dreptului. Pentru prima dat doar contemporaneitatea, - sublinia K.Larenz, avand in vedere perioada

nazist, - este in stare s ineleag corect i s preuiasc tendina autentic i profund a lui Hegel comunitatea poporului cu adevrat atotcuprinztoare, totalitatea moral, - pe cand acest lucru nu a fost in stare s-l ineleag intreg secolul XX, care s-a indus in eroare cu imaginea fals a lui Hegel88. Juristul german T.Haering sublinia apropierea invturii lui Hegel de contemporaneitate, mai ales in problema cu privire la statul total. Totodat, exponentul autentic al acestei totaliti este Fuhrerul, care este tot aa de necesar pentru lupta impotriva anarhismului i lichidrii statului, dup cum organismul bolnav are nevoie de medic.89 86 Ibidem, p. 213. 87 Idem. 88 Ibidem, p. 214. 89 Idem. 112 Un alt jurist german W.Schmidt, apeland la tezele hegeliene despre epoca naiunii germane, a argumentat ordinea european ca sistem de conducere sub puterea reglementatoare a reich-ului90. Eforturile neohegelianului italian G.Gentile au fost indreptate spre justificarea ideologiei i practicii fascismului. Ideile hegeliene despre stat ca integritate moral el le-a folosit la interpretarea regimului fascist in calitate de manifestare superioar a moralitii i libertii.91 Dintre neohegelienii olandezi, care in anii 30 ai secolului XX s-a preocupat de problemele filosofiei dreptului, a fost B.M.Telders. Cu referire la Hegel el a atacat tezele dreptului internaional, care limitau puterea autoritar a statului92. Neohegelienii francezi, in mod deosebit la inceput, erau interesai de filosofie, dar nu de invtura politico-juridic a lui Hegel, i lor in general nu le era caracteristic atitudinea fa de Hegel ca ganditor totalitar. Astfel, A.Koyre respingea aprecierea dat lui Hegel ca ganditor reacionar i s-a solidarizat cu interpretarea invturii filosofului german ca teorie moderat, care tinde s consolideze libertatea individului i intregului social.93 O figur remarcabil a neohegelianismului francez a fost J.Hyppolite. Dup cum Platon a argumentat nu utopia, ci realitatea polisului antic, tot aa i Hegel, dup J.Hyppolite, a descris statul contemporan si societatea civil i, prevzand inceputurile viitoarelor lor transformri, a aprat acest stat i societate, depind timpul su. Ins filosofia hegelian a dreptului nu este in stare s depeasc mersul tragic al istoriei. De aceea, concepia hegelian - menioneaz J.Hyppolite, - este forma optimismului, pe care noi nu putem s o mai postulm94. Dup cel de-al doilea rzboi mondial neohegelianismul (in primul rand cel german i cel italian ), orientat spre indreptirea regimurilor fascist i nazist, a fost nevoit s prseasc scena politico-juridic. In perioada postbelic direciile principale ale invturii hegeliene au devenit teoriile care au incercat s curee motenirea creatoare a lui Hegel de falsificrile neohegeliene, s depeasc extremitile in atitudinea fa de filosofia hegelian a dreptului, s efectueze o apreciere obiectiv a locului i rolului ei in dezvoltarea gandirii filosofico-juridice. 90 Idem. 91 Idem. 92 Idem.

93 Idem. 94 Ibidem, p. 215. 113 13.4. Teoria pur a dreptului a lui H.Kelzen Teoria pur a dreptului sau normativismul a fost elaborat de unul dintre marii teoreticieni i filosofi ai dreptului, i anume Hans Kelzen (1881-1973). Invtura sa reprezint in sine o teorie neopozitivist a dreptului pozitiv, elaborat de pe poziiile jurisprudenei logico-analitice. Criticand tiinele tradiionale despre drept din secolele XIX-XX i atestand teoria sa pur ca tiin sever i consecvent despre drept, H.Kelzen scria: Fiind o teorie, ea ii propune numai i in exclusivitate s-i cunoasc obiectul, adic s stabileasc ce este dreptul i cum este el. Ea nu incearc in nici un fel s spun cum ar trebui s fie sau cum trebuie el fcut. Intr-un cuvant, ea vrea s fie tiin a dreptului i nu politic juridic. De ce s-a intitulat teorie pur a dreptului? Pentru a scoate in eviden c am dorit efectiv s asigurm o cunoatere a dreptului, numai a dreptului, excluzand din corpul acestei cunoateri tot ce nu ine de noiunea exact a acestui obiect. In ali termeni, lucrarea vrea s debaraseze tiina dreptului de toate elementele care-i sunt strine95. Sensul puritii acestei teorii, dup Kelzen, const in aceea c ea cur obiectul studiat (dreptul) de tot ce nu este drept, iar tiina dreptului de psihologie, sociologie, etic, teorie politic etc. Astfel, prin teorie pur a dreptului el inelege o teorie a dreptului epurat de orice ideologie ... contient de individualitatea sa [capabil] s ridice tiina dreptului, jurisprudena, care intr-o manier deschis sau intr-un mod disimulat se pierdea aproape complet in raionamente de politic juridic, la nivelul i demnitatea unei adevrate tiine ... i de a apropia rezultatele acestei operaii de cunoatere de idealul oricrei tiine, - obiectivitatea i exactitatea.96 Aceast epurare este realizat de H.Kelzen cu ajutorul unei metode normativiste specifice de studiere i descriere a dreptului ca sistem deosebit de norme. Totodat, conform viziunii lui H.Kelzen, metoda specific determin specificul obiectului. Noiunea de norm, lmurete Kelzen, - presupune c ceva trebuie s existe sau s se realizeze i, in mod deosebit, c omul trebuie s acioneze (s se comporte) intr-un mod anumit97. Concluzia c singurul obiect al tiinei 95 Mihai Bdescu, Op. cit., p. 216. 96 Hans Kelzen, Doctrina pur a dreptului, Bucureti, Ed. Humanitas, 2001, p. 5. 97 .. Op. cit., p. 216. 114 dreptului este norma, a atras teoriei pure a dreptului i apelativul, destul de frecvent folosit, de normativism98. Doctrina pur a dreptului a lui H.Kelzen se sprijin pe urmtoarele idei fundamentale: 1. Specificul tiinelor juridice st tocmai in faptul c ele sunt tiine normative sau prescriptive, ca gramatica, logica i etica, nu explicative, ca fizica, biologia sau sociologia; 2. Atat dreptul cat i morala sunt ordini sociale normative, dar de tip diferit; sunt ordini sociale normative, pentru c ambele reglementeaz conduita oamenilor in msura in care ea intr in raport direct sau indirect, cu cea a altor oameni;

Morala i dreptul aplic ambele aa-numitul principiu de retribuie care const in a reaciona printr-o recompens sau printr-o pedeaps, care se pot reuni in noiunea de sanciune. Kelzen arat c in morala cretin, de exemplu nu este vorba de o ordine moral fr sanciuni, ci de o ordine moral care statueaz sanciuni transcendente99. Morala in viziunea lui Kelzen aplic i sanciuni imanente, adic aplicate in cadrul social, sub forma dezaprobrii, blamrii sau chiar izolrii sociale a delicvenilor morali. Acestea sunt uneori sanciuni mai eficace decat alte forme de pedeaps. Dup Kelzen, se numete sanciune decat doar pedeapsa, adic rul, constand in privaiunea de libertate, de proprietate, de via, etc. Ca ordine normativ coercitiv, prescriind conduite umane, dreptul asociaz conduitelor opuse acte de constrangere care sunt indreptate impotriva celor care le-ar adopta (sau contra apropiailor lor)100. Actele de constrangere constau in rele care trebuie provocate celui care aduce atingere ordinii de drept chiar contra voinei lui i, dac e nevoie, intrebuinand fora fizic. De aceea, dreptul nu poate exista in absena forei, dar el nu este identic cu fora. Dreptul este o anumit dispunere, o anumit organizare a forei101. 3. Norma juridic se caracterizeaz prin cinci elemente: imperativul ipotetic, constrangerea, validitatea, inlnuirea i eficacitatea. Norma moral este, cum a spus-o Kant, un imperativ categoric, fr condiii, fr de ce, fr pentru c: de exemplu: S nu mini. Dimpotriv, norma 98 tefan Georgescu, Op. cit., p.159. 99 Hans Kelzen, Op. cit., p. 38. 100 Ibidem, p. 46. 101 Ibidem, p. 289. 115 juridic este un imperativ ipotetic: prevederile sunt subordonate unei condiii, de exemplu: Dac nu-i plteti datoriile, ii vor fi confiscate bunurile. Norma juridic, spre deosebire de cea moral, comport o constrangere: Isus, in predica de pe munte, propovduiete un adevr moral fr sanciuni... Deosebirea esenial intre drept i moral nu se poate stabili decat dac-l concepem pe primul sub regimul constrangerii... in timp ce morala este un fapt social care nu stabilete asemenea sanciuni, ci ale crei sanciuni rezid exclusiv in aprobarea atitudinilor conforme cu morala i dezaprobarea atitudinilor ce contravin normelor102. A treia condiie de indeplinit pentru ca o norm s fie juridic, este validitatea: ea trebuie s fi fost legiferat in virtutea unei norme preexistente, care s-i dea autorului ei puterea de a o face. Dreptul nu rezult niciodat dintr-o norm unic, ci dintr-un ansamblu de norme care trebuie s fie coerent, constituind un sistem ordonat. Deaceea, el poate face obiectul unei tiine, adic al unui ansamblu de cunotine, ordonate conform unor principii. Aceast ordonare se realizeaz pe niveluri, care constituie piramida nivelurilor juridice: Ordinea juridic nu este un sistem de norme juridice situate toate la acelai nivel, ci un edificiu cu mai multe etaje suprapuse, o piramid sau, altfel spus, o ierarhie format dintr-un anumit numr de niveluri sau straturi de norme juridice. Coeziunea sa rezult din relaia dintre elemente, care decurg din faptul c validitatea unei norme legate corespunztor de o

alta se fondeaz pe aceasta din urm, c, la randul ei, crearea acesteia din urm a fost condiionat de altele, care la randul lor constituie fundamentul validitii sale103. Kelzen adaug c la baza acestei teorii se gsete o norm fundamental presupus ca implicit; ea nu ine de dreptul pozitiv i nu se tie ce este; ea este ipotetic. In guvernrile democratice, aceast norm, cu valoare presupus, ipotetic, st la baza elaborrii constituiei. O norm juridic nu este valabil decat dac ea este efectiv104. In consecin, un guvern care a ajuns la putere printr-o revoluie sau prin 102 Ibidem, p.85. 103 Ibidem, p.299. 104 Dac o norm juridic rmane un timp mai indelungat fr eficacitate, ea nu mai este considerat valabil... O ordine de constrangere care se prezint ca ordine juridic nu e considerat ca valabil decat cu condiia ca ea s fie, in mare, eficace. (H.Kelzen, Op. cit., p.64). 116 violen este legitim dac este capabil s obin timp indelungat respectarea normelor pe care le dicteaz. Aceast analiz a lui Kelzen este conform cu dreptul public internaional. 4. Kelzen preia de la Kant distincia dintre lumea a ceea ce exist (Sein), care st sub semnul cauzalitii, obiect al tiinelor naturii i lumea a ceea ce ar trebui s existe (Sollen), obiect al tiinelor normative. Astfel, in viziunea lui Kelzen, normele juridice intr prin natura lor, in orizontul lui Sollen (a trebui s fie), dei prin efecte vor recdea in acela a lui Sein (a fi). Dei dualismul dintre este i trebuie s fie nu a fost absolutizat de ctre Kelzen in elucidarea naturii normei, el disociaz net indicativul de normativ. Kelzen arat c norma juridic pozitiv are ea insi o existen; dar existena normei pozitive e de un tip specific in sensul c nu are legtur cu Sein, ci, dimpotriv, aparine lui Sollen: a fi, pentru o norm juridic, inseamn a fi valid, iar a fi valid inseamn a trebui s fie respectat, adic a fi obligatorie. O norm lipsit de validitate, adic de atributul, de a trebui s fie respectat, nu este o norm juridic105. Existena unei norme juridice apreciaz Kelzen este validitatea ei106. Kelzen atribuie normelor juridice dou caracteristici definitorii: validitatea i eficacitatea; prima - desemneaz condiia existenial a normelor i este un Sollen, a doua - exprim rolul lor i ine de Sein. Cu alte cuvinte, normele i faptele, - respectiv, trebuie s fie i este, - fac parte din lumi diferite, pentru c nu deriv una din alta107. Teoria pur a dreptului este admirat pentru elegana construciei i densitatea argumentrii, dar juritii de azi nu gsesc in ea imaginea dreptului cu care opereaz zilnic, considerand-o mai curand o logic sau o epistemologie juridic108. 105 tefan Georgescu, Op. cit., p. 162. 106 H.Kelzen, Op. cit., p. 48. 107 tefan Georgescu, Op. cit., p. 162. 108 Ibidem, p. 167. 117 13.5. Concepiile dreptului natural renscut Excesele pozitivismului juridic au generat la mijlocul secolului XX tendina de revenire la principiile dreptului natural, care dup Kant, au

avut de suportat o eclips de un secol109. In acest nou context modelul tradiional al confruntrii dreptului natural cu dreptul pozitiv capt un nou coninut i este pe larg folosit in calitate de temelie iniial pentru analiza critic a ideologiei antijuridice i practicii totalitarismului i legislaiei lui delicvente. Pozitivismul juridic era invinuit c prin legitimarea oricrei samovolnicii autoritare in calitate de drept a contribuit la negarea valorilor obiective ale dreptului i la afirmarea samovolniciei legalizate in condiiile totalitarismului. In general, pentru dreptul natural renscut este caracteristic intoarcerea vizibil la aspectele reale i concrete ale practicii juridice. O asemenea stare de lucruri dovedete sensibilitatea gandirii jusnaturaliste fa de problemele actuale ale realitii juridice i posibilitatea de a propune rspunsurile i soluiile sale, in care orientarea tradiional la valorile aprobate in mod flexibil se combin cu noile adieri, ateptri i tendine, cu spiritul vremii. In limitele intregului curent jusnaturalist invturile teologice in mod tradiional ocupau poziiile dominante. In cadrul invturilor teologice sunt dou curente principale: a) curentul tomist (i neotomist), orientat ctre invtura lui Thomas dAquino despre raionalitatea ordinii divine a Universului i dreptul natural ca manifestare a acestei ordini raionale, i b) curentul protestantist (i neoprotestantist), ascendent de la teza lui Aureliu Augustin despre voina lui Dumnezeu ca temelie i izvor al dreptului natural. Spre deosebire de tomiti, care recunosc cunoaterea raiunii ordinii divine, reprezentanii invturilor protestantiste neag o asemenea cunoatere i se orienteaz inainte de toate la Sfanta Scriptur ca izvor al legilor divine. Unul dintre reprezentanii marcani ai neotomismului in sec. XX, teologul francez J.Maritain, profesor la Universitatea catolic din Washington, a dezvoltat o concepie personalist a dreptului natural. Conform acestei concepii, dreptul natural iniial este introdus in natura omului de o lege venic, care era tratat deja de Thomas dAguino ca lege general a Universului i ca izvor al tuturor celorlalte legi, 109 O resurecie a unei clare doctrine a dreptului natural a inceput cam la schimbarea secolului (XIX cu XX). Ea crete incet in vigoare pan la al doilea rzboi mondial, si culmineaz in deceniul de dup rzboi. In anii din urm micarea pare s fi slbit intr-o anumit msur. (tefan Georgescu, Op. cit., p. 168.) 118 manifestarea nemijlocit a creia este legea natural. Tot aici, in legea natural, care provine de la legea venic, ii au originea drepturile omului, pe care J.Maritain le trata ca recunoatere jusnaturalist a demnitii personalitii omeneti. Concepia dreptului natural venic i neschimbtor, de care depind i de la care provin toate regulile omeneti, ordinele i dispoziiile, inclusiv dreptul pozitiv i morala, a fost susinut i de neotomistul belgian J.Daben. Conform viziunii acestui ganditor, influena dreptului natural asupra dreptului pozitiv este mijlocit de moral. Neotomistul austriac J.Messner s-a pronunat pentru cercetarea dreptului natural in spiritul eticii jusnaturaliste tradiionale. Omul prin natura sa posed o contiin complex etico-juridic, considera JMessner. Constiina etico-juridic nemijlocit a omului, - scria J.Messner, - singur il intiineaz pe om despre regulile principale ale ordinii relaiilor sociale prin intermediul legii naturale morale, a

inelegerii naturale de ctre contiin a principiilor etico-juridice universale. Contiina natural este nu numai contiina datoriei i contiina valorii, dar de asemenea i contiina juridic in sensul ei adevrat110. Printre principiile morale universale, cunoscute a priori, care exprim sensul dreptului natural neschimbtor i totodat desemneaz direcia lui de folosire i concretizare, J.Messner evideniaz principiul fundamental (principal) (compoart-te echitabil, evit inechitatea), din care sunt deduse ulterior principiile elementare primare, care cer respectarea msurii, pcii, onestitii, ordinii exterioare etc., i principiile elementare secundare, care resping neadev-rul, hoia etc, ca ceea ce este ru. In limitele generale ale moralitii rspunderea moral este apreciat de ctre J.Messner ca noiune de legtur, care duce de la moralitate la drept, i este definit de el ca minimumul de moralitate, necesar pentru existena societii111. Legea, dup J.Messner, trebuie s corespund esenei morale a dreptului (dreptului natural). De asemenea, invtura jusnaturalist, meniona el, intotdeauna promova ideea c puterea legiuitoare este uzurpatoare in acea msur in care contravine acestor scopuri; ei ii lipsesc adevratele temelii juridice. 110 .. Op. cit., p. 221. 111 Idem. 119 Conform concepiei neotomistului A.Auer, dreptul natural reprezint in sine studiul antropologiei filosofice, care cerceteaz omul in demnitatea sa omeneasc metafizic112. Lmurind corelaia dintre tradiii i contemporaneitate in jusnaturalism, el scria: Expresia dreptul natural contemporan nu poate s ating coninutul axiomelor principale, ins trebuie s se refere doar la materialul de folosire a lor. Dreptul natural insui trebuie s rman acelai in axiomele sale teoretico-filosofice i doar intr-o form nou s licreasc in lumina materiei noi113. Inelegerea principiilor fundamentale ale dreptului natural poate s se adanceasc i s se concretizeze, ins ele insui rman neschimbate. De asemenea i in viitor in oricare situaie economic i politic toate divergenele statale politice, sociale i economice vor fi redresate cu ajutorul dreptului natural metafizic venic in vigoare114. Pluralismul variantelor domnete i in interiorul curentului neoprotestantist de interpretare a dreptului natural. Ideile acestui curent sunt cel mai elocvent reprezentate in acele concepii, in care dreptul natural este tratat ca problem a credinei (H.Dombois, E.Wolf i a.) sau ca reflectare normativ-juridic i exprimare a textelor biblice (de exemplu, interpretarea de ctre F.Horst a Vechiului Testament in sprijinul actului constituional) i a poruncilor (transformarea iubirii aproapelui din Noul Testament in dreptul aproapelui in concepia lui E.Wolf). Toate concepiile religioase ale dreptului natural intr-un mod sau altul poart un caracter teonom, deoarece in ele obligativitatea jusnaturalist direct sau indirect ii are originea in autoritatea divin. Un exemplu caracteristic de concepie laic a dreptului natural autonom este modul de abordare promovat de H.Reiner. Cea mai precis exprimare a principiului universal al dreptului natural este, dup H.Reiner, formula: fiecruia - ce este al lui. In legtur cu aceasta, el a

aderat la modul de tratare a acestui principiu promovat de cunoscutul reprezentant al dreptului natural renscut H.Rommen, care in lucrarea sa Intoarcerea venic a dreptului natural scria: La coninutul dreptului natural aparin ca principii evidente de fapt doar dou norme: de 112 Ibidem, p. 222. 113 Idem. 114 Idem. 120 infptuit echitatea, de ocolit inechitatea, i de asemenea, vechea regul respectabil: fiecruia - ce este al lui115. In spiritul principiului fiecruia - ce este al lui, H.Reiner subliniaz c pentru fiecare om, iniial al lui este trupul su, i respectarea (i recunoaterea) acestui principiu din partea tuturor celorlali oameni este un drept incontestabil. Apartenena trupului la esena omului, menioneaz el, - este suficient pentru ca de aici s fie deduse drepturile naturale fundamentale ale omului116. In calitate de asemenea drepturi, el numete dreptul omului la propria via, la inviolabilitatea i nevtmarea propriului trup i a prilor (membrelor) lui, la libertatea trupeasc, i de asemenea, dreptul la proprietate (pentru intreinerea vieii trupului), care, dup H.Reiner, intr-o mica msur se bazeaz parial pe manuirea trupului i drepturile fundamentale ale omului ce decurg de aici. La drepturile naturale, care se refer la partea spiritual a existenei umane, el atribuie dreptul la onoare, buna reputaie, nume bun. 13.6. Filosofia existenialist a dreptului Modul de abordare existenialist al dreptului sa format in secolul XX sub influena existenialismului ca filosofie a Existenei. Insui intemeietorii diferitor direcii ale existenialismului filosofic (M.Heidegger, K.Jaspers, J.P.Sartre i a.) nu s-au preocupat in mod special de problemele dreptului i legii i n-au lsat concepii corespunztoare ale teoriei existenialiste despre drept. Totui ideile i tezele elaborate de ei au reprezentat temelia iniial pentru formarea unui ir de concepii filosofico-juridice de profil existenialist. In existenialism existena autentic a omului (fiinarea), existenainlume, este opus existenei lui neautentice in lumea obiectivaiilor (in sfera culturii constituite, societii, statului, legii etc.). In fiinare omul se manifest ca personalitate autentic i este el insui. In afara acestei stri existeniale el se infieaz ca toi, ca altul pentru sine i pentru alii, devine fiin lipsit de personalitate (man - la M.Heidegger) in lumea valorilor obiectivizate, a relaiilor i formelor de comunicare. Intr-o astfel de lume impersonal omul ptrunde in esena propriei fiinri, contientizeaz sensul existenei lui in lume, doar in strile de oc profund (situaii limit la K.Jaspers). Din punctul de vedere al unei asemenea filosofii, sarcina principal a filosofiei dreptului const in inelegerea i interpretarea dreptului ca 115 Ibidem, p. 223. 116 Idem. 121 fenomen existenial in deosebirea i corelaia sa cu legea oficial (dreptul pozitiv). In acest context, dreptul existenial se manifest ca drept autentic (ca manifestare a fiinrii veridice), iar legea (dreptul pozitiv) ca drept neautentic, strin de om i opus esenei sale existeniale, ca form impersonal, obiectivizat de exprimare a fiinrii neautentice.

Ideea general dat a modului existenialist de interpretare a dreptului in mod diferit se rsfrange i se realizeaz in diferite concepii filosoficojuridice existenialiste. Diferite aspecte ale modului existenialist de interpretare a dreptului sunt elaborate in lucrrile cunoscutului jurist german W.Maihofer. Modul de inelegere a fiinrii umane, in care existena individual este in strans conexiune cu existena social, W,Maihofer il exprim cu ajutorul noiunii Als-Sein (fiinare-incalitate). In diferite situaii ale fiinrii sale omul, conform unei asemenea interpretri, se manifest in diferite roluri sociale determinate in mod existenial (tat sau fiu, so sau soie, cumprtor sau vanztor, creditor sau debitor etc.). In aceste manifestri ale fiinrii umane existena de sine a unui individ se realizeaz in relaiile cu existena de sine a altor indivizi in contextul general al coexistenei sociale a oamenilor. In raport cu asemenea situaii concrete ale manifestrilor existeniale omeneti W.Maihofer vorbete despre dreptul natural concret, prin care in fond se are in vedere interpretarea existenialist a conceptului tradiional jusnaturalist de natur a lucrurilor. Totodat, sensul unui asemenea drept natural concret, el il dezvluie ca concretizare a regulii de aur (comportte fa de alii aa, cum ai vrea tu ca ei s se comporte fa tine) in form de maxim a comportrii oamenilor in situaiile concrete existenial determinate ale existenei lor in lume. Sarcina dreptului natural ca drept de fiinare, dup W.Maihofer, const in aceea de a da un model de existen al indivizilor i relaiilor lor, corespunztor demnitii omului i valorilor vieii umane. Totodat, teza jusnaturalist tradiional despre demnitatea omului el o interpreteaz ca cerin a ordinii de maxim libertate posibil a tuturor oamenilor in condiiile respectrii securitii lor, satisfacerii trebuinelor i dezvoltrii aptitudinilor lor. O asemenea ordine jusnaturalist, corespunztoare demnitii omului, st i la baza concepiei sale cu privire la statul de drept. In general, in invtura filosofico-juridic a lui W.Mainhofer prin drept (in deosebirea lui de lege) se are in vedere dreptul existenial (dreptul fiinrii), interpretat ca manifestare concretsituaional a cerinelor dreptului natural raionalist. Ins, corelaia 122 dintre un asemenea drept existenialist i lege (drept pozitiv) rmane, in principiu, in limitele modelului tradiional al corelaiei dintre dreptul natural i cel pozitiv. In spiritul tezelor jusnaturaliste analizeaz dreptul existenial i un alt reprezentant al filosofiei existenialiste germane a dreptului E.Fechner. Bazandu-se pe un ir de idei ale filosofiei existenialiste a lui K.Jaspers, Fechner trateaz intalnirea omului cu dreptul i necesitatea, care urmeaz de aici, a alegerii i adoptrii unei decizii din mai multe posibile, ca situaie limit, care actualizeaz fiinarea i contribuie la extragerea existenei din ascunziul ei. Decizia adevrat, cutat i adoptat de individ intr-o asemenea situaie (adic dreptul existenial in situaia dat), E.Fechner o interpreteaz ca drept natural cu coninut in devenire, care decurge din fiinarea uman. Un asemenea drept natural viu, generat de fiinare, - spre deosebire de dreptul pozitiv cu normele lui mecanice, moarte, - nu poate, dup Fechner, fi supus cuprinderii normativiste i exprimrii. Decizia juridic existenialist a individului, legiuitorului, executorului etc. este, dup

Fechner, intotdeauna o decizie subiectiv-volitiv, destinat generrii de ctre fiinare in condiiile situaiei limit, a dreptului natural dorit, viu, cu coninut adecvat situaiei juridice date (coliziunii juridice date, conflictului dat etc.). Numai asemenea decizie juridic (adic existenial dup temelia ei) poate fi, conform prerii lui Fechner, adevrat. Aceasta inseamn c dreptul adevrat - este intotdeauna i numai dreptul existenial. Ins Fechner recunoate, c o asemenea decizie existenialist poate fi incorect i legat de riscul adoptrii unei decizii incorecte. Dar fr un asemenea risc, in general, nu poate exista decizia juridic adevrat i dreptul autentic. Problema corelaiei dintre drept i lege (dreptul pozitiv) in interpretarea lui Fechner arat, aadar, in felul urmtor. Dreptul existenial ca drept adevrat (adic drept viu, drept natural cu coninut in devenire) Fechner il opune dreptului pozitiv mecanic i mort. Pentru ca legea (dreptul pozitiv) i aplicarea ei s corespund cerinelor dreptului (adic dreptului natural generat in mod existenial), legiuitorul i executorul trebuie, dup Fechner, s adopte decizii juridice (adic s creeze dreptul i s-l aplice) aa cum face individul ingrijorat in mod existenial in condiiile situaiei limit117. 117 .. Op. cit., p. 227. 123 Inelegerea existenialist a dreptului, apeland la fiinarea individual i potrivit situaiei concrete, iniial respinge acea universalitate i importan major a inceputului juridic (a principiului juridic, formei juridice, normei juridice etc.), fr de care in general dreptul nu exist, i in fond, substituie dreptul cu regulile individuale cu caracter situaional. Aceasta se observ clar i in interpretarea existenialist a dreptului la juristul elveian G.Cohn. Conform concepiei noastre, - afirm el, centrul de greutate se gsete in situaia concret. In ea rezid sensul i dreptul. Anume ea d legii i altor izvoare ale dreptului semnificaie i existen ca atare. Ea le atrage ctre sine i, dimpotriv, le las inactive, cand nu are nevoie de ele118. Ca norm individual de comportare trateaz dreptul existenialist (retrirea intuitiv de ctre individ a actului su liber in calitate de obligativitate existenial) i filosoful argentinian K.Kassio. In concepiile interpretrii existenialiste a dreptului discordana dintre dreptul situaional i legea general, in principiu, exclude posibilitatea unei oarecare concepii consecvente cu privire la legtura i concordana lor reciproc. De aceea libertatea existenialist corespunztoare, adic libertatea in afara i fr de cerinele universale ale dreptului, se infieaz in esena sa ca samovolnicie. 13.7. Concepia ontologic a dreptului a lui R.Marcic Modul ontologic de tratare a dreptului este reprezentat in teoria filosofico-juridic a juristului austriac R.Marcic. Lmurind sensul modului su de interpretare a dreptului, el scrie: Eu reprezint ontologia strict a dreptului i recunosc in drept ca ordine i norm, transcendentalul... i anume eu privesc realitatea existenei sau lumii ca realitate a dreptului. Dreptul este insuirea existenei (naturii)... Ordinea existenei i ordinea dreptului in esena lor coincid, ele sunt in principiu una i aceeai119. Conform acestei ontologii juridice, la temelia oricrei ordini istorice date, instituite in mod pozitiv (adic ordine juridic pozitiv, drept

pozitiv), st ordinea pre-pozitiv a existenei, (ordinea natural, ordinea lucrurilor), care i este interpretat de R.Marcic ca drept pre-pozitiv, ca drept al existenei, ca drept natural. Aceasta face posibil existena dreptului pozitiv, aciunea lui i modificarea lui. Omul, - scrie el, 118 Idem. 119 Ibidem, p. 228. 124 totdeauna deja pre-gsete dreptul, mai precis miezul dreptului, care se gsete in existen120. Dreptul pozitiv se raporteaz la dreptul pre-pozitiv (dreptul natural) ca finitul la infinit, condiionatul la necondiionat, trectorul la netrector, limitatul la nelimitat. Dreptul natural menioneaz R.Marcic, - este temelia pre-pozitiv ca absolut desvarit al dreptului pozitiv: in mod logic aceasta nu poate fi argumentat, iar in mod ontologic poate fi dezvluit dezvluit pe cale fenomenologic121. Clarificand statutul ontologic al dreptului, R.Marcic subliniaz c dreptul este existena real, i nu existena raional, i totodat admite c aceast existen real a dreptului poate fi caracterizat ca existen ideal, iar dreptul existenei, in mod respectiv, poate fi interpretat ca drept ideal. In modul de tratare a dreptului promovat de R.Marcic, un rol semnificativ il are acea imprejurare c dreptul pre-pozitiv (dreptul existenei, dreptul natural) este privit in calitate de norm principal a dreptului pozitiv. Filosofia dreptului promovat de noi, - sublinia el, tinde s dezvluie dreptul existenei ca norm ontologic i logic principal a dreptului pozitiv122. Dreptul natural, dreptul existenei, norma principal, dreptul prepozitiv, dreptul metafizic etc. acestea, dup R.Marcic, nu sunt fenomene juridice, toate ele se refer la lumea existenei, sensul juridic al cruia in lumea fenomenelor se exprim (manifest) in form de drept pozitiv. Pozitivarea, - scrie el, - este sensul dreptului natural. Cu toate c omul are o reprezentare fragmentar i neclar despre dreptul existenei, el poate foarte bine s disting pre-formele: dreptul pozitiv este necesar pentru dreptul existenei. Aceasta decurge din aceea c, cu toate c dreptul pozitiv presupune dreptul existenei, ins i dreptul existenei, din partea sa, nu poate aciona in mod corespunztor fr dreptul pozitiv. Dreptul pozitiv este instituia dreptului natural, este instituionalizarea lui; pozitiv i instituional sunt in esen sinonime. Dreptul pozitiv reprezint, in sensul strict al acestui cuvant, dreptul natural123. 120 Idem. 121 Idem. 122 Ibidem, p.229. 123 Idem. 125 O asemenea concepie despre corelaia dintre dreptul natural i dreptul pozitiv ca modusuri (pre-pozitiv i pozitiv) a uneia i aceleasi forme de existen (adic a dreptului) presupune unitatea lor esenial. Cu toate acestea lui R.Marcic nu i-a reuit s formuleze noiunea abstract-universal a legii de drept, adic unitatea juridic formalizat i coordonat a esenei juridice i fenomenului juridic, deoarece pentru aceasta este teoretic necesar, in mod principial, depirea intregului

mod jusnaturalist de interpretare a dreptului in general. 13.8. Concepia neopozitivist a dreptului a lui H.Hart Ganditorul englez H.L.A. Hart (1907-1992) este filosof al dreptului. Lucrarea sa The Concept of Law (1961) este una dintre cele mai importante cri de filosofie juridic care aplic tehnicile analizei lingvistice la sistemul de legi juridice, fundamentnd o poziie neopozitivist in acest domeniu. Teoria juridic a lui H.Hart este indreptat in direcia jurisprudenei analitice, care ii are originea in concepiile lui J.Bentham i J.Austin. Pornind de la definiia lui J.Austin a dreptului ca ordin al suveranului, H.Hart critic teoriile jusnaturaliste i caracterizeaz teza jusnaturalist, conform creia dreptul inechitabil este non-drept, ca paradox, exagerare sau pur i simplu eroare. O asemenea afirmaie, remarc el, este identic cu afirmaia, de asemenea greit, c legile nu sunt drept. In aceste raionamente ale lui H.Hart tocmai foarte clar i iese la lumin esena legist a concepiei neopozitiviste a dreptului promovat de el. In teoria sa despre drept, Hart reiese din aceea c scopul minim al vieii sociale a oamenilor este supravieuirea. De aceasta, conform opiniei lui Hart, i este legat prezena fundamentelor raionale pentru postulatul, c dreptul i morala trebuie s conin anumite norme de comportare. Aceste norme raionale i necesare (ocrotirea sntii, proprietii i promisiunilor) ca adevruri inelese de la sine conin nu numai sensul semantic al doctrinei jusnaturaliste, dar, in afar de aceasta, ele au de asemenea o importan hotratoare pentru inelegerea dreptului i moralei i lmuresc, de ce definiia formal a dreptului i moralei, care nu i-a in consideraie un anumit coninut sau trebuinele sociale, se dovedete a fi atat de nesatisfctoare124. 124 Ibidem, p. 230. 126 Ins, deopotriv cu recunoaterea unei asemenea inrudiri genetice a dreptului i moralei i a unitii normelor fundamentale (raionale i necesare), Hart vorbete i despre deosebirea lor: faptele naturale (vulnerabilitatea acestor norme, inclcarea lor) necesit trecerea de la formele juridice exclusiv morale de verificare a comportamentului oamenilor la cele organizate. Aadar, dreptul se deosebete de moral prin aceea c este un sistem de sanciuni forate. Aceste sanciuni, lmurete Hart, sunt necesare nu de aceea c fr ele in general nu ar fi existat motive pentru o ordine legal; ele sunt necesare ca garanie a faptului, c interesele celora, care de bunvoie v-or respecta dreptul, s nu fie aduse ca jertf celora, care nu v-or respecta normele fr constrangere. Fr un sistem de sanciuni de constrangere respectarea normelor ar fi legat de riscul de a fi inelat. In faa unui asemenea pericol raiunea cere, ca activitatea in comun, benevol a oamenilor s se realizeze in cadrul ordinii forate. Dreptul (dreptul pozitiv) dup structura sa, const din reguli (norme), pe care Hart le divizeaz in primare i secundare. Regulile juridice primare sunt regulile care oblig. Ele insrcineaz cu obligaii fr a lua in consideraie voina persoanelor corespunztoare. Ele sunt legate de ameninarea cu sanciuni, care ca motiv trebuie s rein de la comportamentul interzis. Regulile juridice secundare acord autoritate privat sau public.

Regulile, care acord autoritate privat, creeaz persoanelor private posibilitatea de a stabili singure legturi juridice cu alte persoane prin intermediul contractelor, testamentelor etc. Regulile, care acord autoritate public, determin activitatea in sfera legislaiei, justiiei, administrrii. Regulile secundare nu necesit de la destinatar s se comporte intr-un mod anumit, dar dau posibilitate unor persoane aparte, in anumite condiii, s creeze drepturi i obligaii. Dac, spune H.Hart, in spiritul experimentului presupus, sistemul juridic ar consta doar din reguli primare, el va suferi de aa neajunsuri ca: incertitudine - datorit lipsei criteriului despre aciunea sau inaciunea regulii corespunztoare; caracter static - datorit lipsei posibilitii de a adapta regulile la circumstanele schimbtoare; ineficacitatea constrangerii sociale - datorit lipsei instanei, care ar putea s soluioneze definitiv i autoritar, dac va fi sau nu inclcat, printr-o anumit aciune, o oarecare regul. Aceste neajunsuri pot fi depite, dup Hart, cu ajutorul regulilor juridice secundare, care acioneaz ca reguli despre reguli. Astfel, un 127 mijloc impotriva incertitudinii este introducerea regulii de recunoatere, care determin, cum trebuie creat regula, ca ea s poat fi regul a sistemului de drept. O asemenea regul a recunoaterii, in cel mai simplu caz, poate fi lista, instituit autoritar, a regulilor primare cu indicarea condiiilor, in care acioneaz alte norme. Ca mijloc de depire a caracterului static al sistemului de drept servete introducerea regulilor de modificare, care imputernicesc indivizii sau grupurile sociale s introduc in sistemul juridic reguli noi i s le anuleze pe cele vechi. Ineficacitatea sistemului alctuit din reguli primare poate fi depit cu ajutorul regulilor de decidere, care confer anumitor instane imputerniciri de a stabili in mod autoritar, dac este inclcat vre-o regul primar sau nu. In sistemele juridice complexe regula de recunoatere este nu o oarecare regul singular, care conine criteriul pentru aciunea regulilor primare, ci un ir intreg de reguli de recunoatere, ce formeaz o ierarhie complex (din norme ale constituiei i legislaiei). Regula de recunoatere, care d criteriul pentru aciunea tuturor celorlalte reguli ale sistemului, H.Hart o numete regul final. Ea d criteriul superior pentru aciunea regulilor sistemului. Spre deosebire de norma principal speculativ-ipotetic a lui H.Kelsen, norma final a lui H.Hart poart un caracter real i singur este drept (regula juridic in vigoare). Unirea (uniunea) regulilor primare i secundare duce la constituirea dreptului (sistemului de drept). Pentru existena sistemului juridic, conchide H.Hart, este necesar i suficient s existe dou condiii minime: In primul rand, regulile de comportare, realitatea crora este stabilit de criteriul final i superior al sistemului, trebuie s fie respectate de toi; iar in al doilea rand, regulile de recunoatere pentru criteriile realitii juridice, regulile de modificare i regulile de decidere trebuie s fie eficient percepute de ctre funcionari ca standard public general de comportament oficial125. In interpretarea structural hartian a dreptului este evident prezena unui ir de idei neopozitiviste i directive ale normativismului kelsenian. Astfel, camufland rdcinile etatiste ale modului neopozitivist de

inelegere a dreptului, H.Kelsen considera modul de abordare caracteristic vechiului pozitivism conform cruia dreptul este un produs, o dispoziie (ordin) a puterii oficiale (a suveranului), drept mod de 125 Ibidem, p. 232. 128 interpretare sociologic, de care trebuie curit tiina juridic. Conform modului de interpretare juridic, dreptul ca sistem de norme obligatorii, la insui Kelsen capt realitatea sa nu de la stat, ci de la norma principal. De o logic i schem asemntoare se conduce in principiu i H.Hart, in concepia cruia dreptul ca sistem de reguli (norme), de asemenea, capt realitatea sa nu de la stat, ci de la o oarecare norm fundamental regul final, superioar. Dand acestui fapt o importan hotratoare, H.Hart scrie: ...Noi ne dezicem de poziia conform creia temelia sistemului juridic este deprinderea de supunere suveranului nelimitat juridic, i o schimbm cu concepia regulii supreme de recunoatere, care d sistemului de reguli criteriul realitii126. Ins, din punctul de vedere al esenei inelegerii dreptului o importan principial are anume ceea ce unete pozitivitii vechi i cei noi: i unii i alii prin drept (in deosebirea lui de non-drept, de exemplu, de moral), pe care ei il descriu in mod diferit, au in vedere unul i acelai lucru ordinul suveranului, constrngerea autoritar. 13.9. Teoria cognitiv-criticist a dreptului Aceast concepie neopozitivist a filosofiei dreptului este reprezentat in lucrarea juritilor austrieci O.Weinberger, P.Koller, P.Strasser i M.Prishing Introducere in filosofia dreptului (1979). In opinia lor, disciplinile principale ale tiinei juridice sunt urmmtoarele: Teoria general a dreptului (filosofia dreptului), Dogmatica dreptului, Sociologia dreptului, Istoria dreptului, Dreptul comparat. Filosofia dreptului (sau Teoria general a dreptului) ca parte component a jurisprudenei neopozitiviste este ineleas i elaborat nu ca parte component a sistemului conceptual, ci ca analiz reflexiv a fundamentelor tiinelor juridice127. Menionand existena diferitor versiuni ale filosofiei dreptului, autorii cursului subliniaz contradicia dintre filosofia speculativ a dreptului (adic, in fond, a tuturor concepiilor ne-pozitiviste a filosofiei dreptului) i filosofia tiinifico-criticist a dreptului (adic a diferitor variante de filosofie pozitivist a dreptului). Caracter tiinific, conform unei asemenea interpretri, poart doar filosofia pozitivist a dreptului, pe 126 Ibidem, p. 223. 127 Ibidem, p. 234. 129 cand filosofia speculativ a dreptului se dovedete a fi netiinific, deoarece se preocup de probleme metafizice i idei transcendente. La filosofia tiinifico-criticist a dreptului autorii cursului raporteaz filosofia analiti-c a dreptului (sau jurisprudena analitic) i aa numita teorie pur despre drept, variant a filosofiei analitice a dreptului. Cursul examinat, dup aprecierea autorilor, reprezint in sine o concepie analitic i este caracterizat de ei ca teorie cognitivcriticist a dreptului, adic ca inc o variant a jurisprudenei analitice. Lmurind sensul acestor abordri, autorii cursului scriu: Ca filosofie

analitic a dreptului (sau jurispruden analitic) ea desemneaz acele invturi teoretico-juridice universale, care pun in centrul cutrilor lor teoria structural a dreptului, adic studiaz toate problemele teoriei juridice inainte de toate in sens formal i in acest aparat al noiunilor i schemelor structurale vd instrumentele necesare pentru toate cercetrile juridice. Ins muli reprezentani ai filosofiei analitice a dreptului nu scap din vedere diferite aspecte i fapte, adic aceea c dreptul este inainte de toate un fenomen social128. Autorii cursului ii caracterizeaz teoria juridic cognitiv-criticist astfel: ca concepie analitic aceast teorie inainte de toate incearc s clarifice problemele structurale ale dreptului, a argumentrii juridice i a dinamicii juridice, pentru ca s aib la dispoziie aparatul categorial pentru toate raionalizrile teoretico-juridice129. Cu toate c aceast teorie recunoate necesitatea determinrii caracterului punerii problemei, de exemplu, necesitatea de a deosebi interpretarea dogmatic de cea sociologic sau de tratarea de pe poziii politice a dreptului, ins, spre deosebire de teoria pur a dreptului ea este de prerea, c nu numai tratrile pure, dar, de asemenea, i cele complexe ale dreptului, inclusiv i consideraiile de-lege-ferenda, se refer la jurispruden130. In definirea noiunii de drept autorii cursului se in in genere de varianta destul de moderat a interpretrii pozitiviste (in principiu legiste) a dreptului. Prin drept (ordine juridic) se are in vedere dreptul in sens obiectiv, adic dreptul pozitiv (legea). 128 Idem. 129 Idem. 130 Idem. 130 TEMA 14. FILOSOFIA DREPTULUI IN ROMANIA 14.1. Consideraiuni generale 14.2. Idei filosofico-juridice in opera lui Simion Brnuiu 14.3. Filosofia dreptului la Mircea Djuvara 14.4. Filosofia dreptului la Eugeniu Sperania 14.1. Consideraiuni generale In cultura romaneasc, inceputurile filosofiei moderne se caracterizeaz prin preocupri de avansare a unor idei care pun bazele filosofiei dreptului in gandirea romaneasc. Aceste cutri sunt cu deosebire vizibile la unii crturari paoptiti, care cutau in drept noi argumente in susinerea luptei de eliberare naional a poporului roman. Paoptitii au incercat s explice resorturile care determin micarea progresiv a omenirii in mersul ei spre dreptate, libertate i propire. In aceast ordine de idei, figura marcant din secolul al XIX-lea care merit s fie menionat este aceea a lui Simion Brnuiu. Avand o serioas pregtire teologic i filosofic, fiind influienat de Scoala istoric a dreptului i imprtind concepia dreptului natural condus de metafizica iluminismului, domnitoare in acea vreme, i de principiile formulate in Declaraia Drepturilor Omului131, Simion Brnuiu nu s-a ridicat totui pan la elaborarea unei concepii filosofico-juridice originale. Abia in perioada interbelic, in filosofia dreptului, apar teorii filosofico-juridice importante, susinute de o puternic tendin sistematic, impunandu-se nu numai in Romania, ci i dup hotarele ei.

In perioada menionat, filosofia dreptului se constituie ca disciplin desinestttoare prin operele filosofico-juridice ale lui Mircea Djuvara i Eugeniu Sperana. 14.2. Idei filosofico-juridice in opera lui Simion Brnuiu Profesor de filosofie i drept, Simion Brnuiu (1808-1864) aduce o contribuie valoroas in istoria filosofiei romaneti prin concepiile sale raionaliste i republicane. Opera sa este alctuit din cursurile de filosofie i drept i din articolele publicate in periodicele vremii. Dintre acestea cele mai reprezentative sunt: Dreptul public al romanilor (1867); Dreptul natural privat (1868); Dreptul natural public (1870). In cursurile lui S.Brnuiu se regsesc determinrile principale ale kantianismului, cruia el ii atribuie un caracter de generalitate, 131 Pandrea Petre, Filosofia politico-juridic a lui Simion Brnuiu, 1935, p.52. 131 menionand c in Germania s-a inceput un period nou de la Kant, atat in filosofie in general, ct i in tiina dreptului in special132. Problema principal de care este preocupat ganditorul roman, este cea a libertii. In viziunea sa, omul este liber de la natur: libertatea este mai veche decat orice privilegiu i libertatea inseamn in acelai timp i egalitate. In fundamentarea tezelor cu privire la libertate, S.Brnuiu se folosete de teoria contractului social. Dac omul este liber, inseamn c formarea statului este un act efectuat de bunvoie, prin contract social, susine ganditorul. Aceast libertate iniial a oamenilor inseamn i egalitate. Ea inseamn, totodat, i exprimarea voinei generale a oamenilor, care reunindu-se in stat au renunat la voina particular i s-au supus la determinaiunea ce are s ias de la o voin general133. In acest fel se ajunge ca fiecare individ s fie membru al comunitii numai prin voina sa proprie. In asemenea condiii, puterea suprem este bazat pe o supunere liber pentru realizarea scopului comun134. Cu aceasta, dreptul privat trece in cel public, consider ganditorul. Dup Brnuiu, problema originii statului nu este una istoric, ci filosofic. Aceasta deoarece, nu intrebm cum, cu ce ocaziuni, prin ce puteri s-a nscut un stat sau multe, sau cele mai multe state, ci intrebm, care e acel fundament esenial al tuturor statelor ...135. Ca atare, ceea ce definete, dup Brnuiu, esena statului e contractul social, care l-au incheiat cu toii pentru efectuarea unui scop comun, adic a ideii statului136. Astfel, esena juridic a statulului, in viziunea ganditorului, este reprezentat numai de obligaiunea cea valid dup drept. Prin aceast reuniune s-au obligat toi ctre toi, adic fiecare individ ctre toat naiunea, precum i naiunea ctre fiecare individ137. De aici rezult c i in stat oamenii ii pstreaz drepturile lor naturale, adic dreptul de a tri fr a vtma pe alii; de a-i manifesta viaa sensual i spiritual; de a comunica unii cu alii; de a respinge orice fel de dominaie etc. Aceasta inseamn c scopul statului in general este efectuarea ideei dreptului ..., menioneaz ganditorul. Ce se inelege la Simion Brnuiu prin ideea dreptului? In viziunea ginditorului, ideea dreptului se explic in modul urmtor: voi s fiu 132 Brnuiu Simion. Dreptul natural privat, p.93. 133 Ibidem, p.267. 134 Ibidem, p.291. 135 Brnuiu Simion. Dreptul natural public, p. 11-12. 136 Ibidem, p.13.

137 Ibidem, p.14. 132 liber, adic, voi s fac sau s nu fac, precum mi se vede mie a fi bine sau ru, fr s aib altul a-mi pune vre-o piedic138. Aceast dorin, precizeaz el, este o fapt a contiinei de sine. Dup Brnuiu, din ideea dreptului se nate conceptul lui, dreptul fiind regula dup care are a se infiina o armonie raional in libertatea extern a tuturor oamenilor139. In aceste afirmaii ale ganditorului roman, este vorba despre unul dintre principiile fundamentale ale dreptului, enunat astfel: Drept e tot ce nu contrazice libertii celei mai mari pre cit se poate, i care e a tuturor140. Tocmai in acest mod se relev, dup ganditorul roman, toat importana dreptului: de a arta cum se poate realiza intre toi oamenii o libertate cat se poate mai mare. Aceasta inseamn, conchide el, c dreptul i libertatea sunt identice. Din teza realizrii unei liberti maxime rezult, de asemenea, i conceptul egalitii, pentru c argumenteaz S.Brnuiu, - dac libertatea s-ar impri inegal, ea nu ar mai fi libertate. Nu se poate cugeta nici o cauz, - menioneaz ganditorul, - pentru ce s dee raiunea la unii libertate mai mult, la alii mai puin, cand aceia, la care are s fac imprirea, dup conceptul general, sunt toi fiine absolut egale, adic oameni i oameni, fiine sensitive raionale i fiine sensitive raionale sau persoane i persoane141. Aadar concluzia rezult logic -, libertatea i egalitatea sunt, la randul lor identice, neputandu-se concepe una fr alta, sau amandou fr drept. Ideea dreptului, explicitat in modul artat, este completat la S.Brnuiu de cea a dreptii, care const in comportarea conform cu dreptul. Aceast comportare se nate fie din respectarea dreptului, fie de frica pedepsei sau de alte raiuni exterioare. In mod real trebuie numit dreptate, subliniaz ganditorul, numai acea voin ce rspunde dreptului in adevr142. Ideea de libertate st i la baza concepiei lui S.Brnuiu despre naiune. El consider c legea dreptului spune invederat cum c fiecare om sau popor ca fiin cuvanttoare are drept de a tri in lumea asta i 138 Brnuiu Simion. Dreptul natural privat, p.4. 139 Ibidem, p.6. 140 Ibidem, p.7. 141 Ibidem, p.9. 142 Brnuiu Simion. Dreptul public al romanilor, p.2. 133 de a se inea ca o persoan ...143 Astfel, considerand naiunea ca o persoan (juridic), Brnuiu ii atribuie toate drepturile acesteia (de a exista, de a fi liber i egal in drepturi cu alte persoane) i pe aceast baz el arat c drepturile naiunii sunt totodat i drepturile rii. Dup S.Brnuiu, omul este i trebuie s fie liber sub raportul drepturilor sale individuale, ceteneti i naionale. Aceasta deoarece, puterea cea mai nobil a omului e raiunea i facultatea de a-i determina voina cu libertate, ceea ce e unit cu raiunea144. Este aceasta o afirmaie cu valoare sintetic concluziv pentru filosofia juridic a ganditorului roman. 14.3. Filosofia dreptului la Mircea Djuvara Gnditorul i juristul roman Mircea Djuvara (1886-1945) a manifestat

un mare interes pentru filosofie in general i pentru filosofia dreptului in special inc de la inceputul studiilor universitare. Urmand, in afar de filosofie, dreptul, el s-a concentrat in studiile sale asupra corelaiei dintre drept i filosofie. De aceea, in 1913 i-a susinut doctoratul in drept la Sorbona cu o tem de filosofie juridic. Mircea Djuvara a desfurat o bogat activitate tiinific, de aceea, creaia sa, pe ling preocuprile de ordin filosofico-juridic, cuprinde i lucrri sociologice, critic literar, diverse eseuri, articole politice. Menionm, ins, aici studiile filosofice i lucrrile care cuprind concepia lui in filosofia dreptului sau au legtur cu aceast concepie: Concepia de drept la Kant, 1927; Teoria general a dreptului, (3 vol.), 1930; Filosofia dreptului: doctrinele contemporane, 1932; Dreptul raional, izvoare i drept pozitiv, 1934; Precis de filosofie juridic (Tezele fundamentale ale unei filosofii juridice), 1941; Contribuie la teoria cunoaterii juridice. Spiritul filosofiei kantiene i cunoaterea juridic, 1942. Ceea ce caracterizeaz in general atitudinea filosofic a lui Mircea Djuvara, este c preocupandu-se cu probleme de filosofia dreptului era convins c acestea nu pot fi soluionate fr o concepie de ansamblu, epistemologic i filosofic. In viziunea sa, problemele de filosofia dreptului nu stau izolate de marile probleme filosofice, ci se afl intr-o corelaie strans cu acestea, filosofia dreptului integrandu-se organic in filosofia general. Este indiscutabil faptul c Djuvara a aplicat intr-un 143 Idem, O lege de ruine i o tocmeal nedreapt (1842), in Foaia pentru minte, inim i literatur, XVI, nr. 38 din 23 septembrie 1893, p.286. 144 Brnuiu Simion. Pedagogia, p.36 134 mod creator concepia lui Im.Kant in domeniul filosofiei juridice, fiind influenat de gandirea neokantian, i de aici, mai ales, de gandirea juristului italian Giorgio del Vechio. inand seama de caracterul criticist i revoluionar al filosofiei kantiene, precum i de innoirile pe care i le-au adus acesteia neokantienii, Djuvara s-a manifestat ca adversar ireductibil al pozitivismului. In viziunea sa, teoria pozitivist abordeaz greit problema cunoaterii, separand complet realitatea de cunoatere i condamnand astfel gandirea filosofic la sterilitate. Opunand gandirea i realitatea, obiectul i subiectul, problema cunoaterii devine insolubil. Consecinele primejdioase ale pozitivismului se vd indeosebi atunci cand este vorba de domeniul valorilor: el distruge ideea de datorie i de drept. Dar nici curentele filosofice psihologice i intuiioniste, care cuprind, deghizate, elemente fundamentale pozitiviste, nu se prezint intr-o lumin mai favorabil. Dup Djuvara, nu exist realitate independent de cunotina obiectiv i in afar de aceast cunotin posibil. Orice realitate este imanent cunotinei. Numai plecand de la cunotina obiectiv i concepand realitatea in funcie de aceast cunotin, se poate ajunge la o concepie intemeiat atat despre cunotin, cat i despre realitate. Dar, semnificaia ideii de realitate nu se poate concepe decat in funcie de relaii. Toate realitile se relev progresiv, spune Djuvara, ca reducandu-se la relaii. Relaia ca element activ care pune termeni printr-o sintez apare tot mai clar ca resortul ascuns al cunotinei. Astfel, relaia nu trebuie considerat static, ca ceva dat, in funcie de

termenii ei, ci din contra, ca o activitate care construiete, in mod obiectiv, ea singur legtura, pune termenii i ii determin. Relaia este un act liber ce se manifest in noi printr-o judecat, cu deosebirea ins c in vreme ce judecata succed termenilor, relaia ii precede. Relaia astfel conceput, - menioneaz Djuvara, - nu mai e ceva fcut, nu e un lucru determinat, ci activitatea logic, deosebit de cea psihologic subiectiv, prin care se produce raional ceea ce se numesc lucruri, adic realiti experimentale145. Astfel, de acord cu Kant i cu anumite aspecte ale neohegelianismului german i italian, libertatea, care se credea c nu se intalnete decat in cunoaterea etic, apare la 145 Mircea Djuvara, Problema fundamental a dreptului, in Eseuri de filosofie a dreptului. Ed. Trei, 1997, p. 68. 135 ganditorul roman ca fiind germenul creator al oricrui dat de cunoatere in toate tiinele. In felul acesta Djuvara incearc s gseasc o intemeiere raional a dreptului, ca experien juridic intemeiat a priori, intemeiere fr de care nu se poate vorbi despre conceptul de drept. Apeland la o astfel de metod, filosofia dreptului se constituie in epistemologie. In aceast ordine de idei, ganditorul roman menioneaz urmtoarele: Filosofia juridic se leag astfel de teoria cunoaterii i este nevoit s-i intind cercetrile in domeniul epistemologiei146. Conform concepiei lui Djuvara, actul logic (nu psihologic) de cunoatere este actul creator atat al subiectului cat i al obiectului, el fiind anterior relaiei subiect-obiect i intemeind-o. Astfel, orice realitate este, prin relaii, produsul activitii gandirii creatoare numit dialectic. Realitatea st, deci, intr-o judecat. Dar nu o judecat izolat, ci una care s stea in legtur cu alte judeci admise in prealabil ca adevrate i formand impreun un sistem guvernat de principiul identitii i de acela al non-contradiciei. Aadar, in viziunea lui Djuvara, intre adevr i realitate se dovedete a fi legtur necesar, indisolubil. Adevrul este totdeauna un adevr despre realitate, realitatea este totdeauna obiect al adevrului. O realitate tiinific afirm ganditorul - care n-ar fi adevrat nu este o realitate i un adevr tiinific fr obiect real nu ar fi un adevr. Nu poate exista realitate fr adevr, nici adevr fr realitate147. Anume de aceea, cercetarea in drept trebuie s se intemeieze pe adevr i, ca urmare, ea trebuie s fie o epistemologie. Intemeiat astfel, justiia nu mai poate fi considerat ca un produs arbitrar al unei voine oarecare i nici nu se poate reduce la o simpl constatare a unor realiti in fapt148. La Mircea Djuvara ideea de justiie este integrat in stil kantian, contiinei etice. In susinerea acestei idei, ganditorul roman pornete de la distincia care trebuie fcut intre ideea de justiie, sau obligaie, ca sintez a unei activiti logice i explicaia acesteia prin cauze psihologice i sociale. Distincia este deosebit de important pentru c ea vine s pun in eviden independena activitii logice a raiunii fa de factorii sociali sau psihologici. Obligaia juridic nu poate fi explicat cauzal, aa cum sunt explicate fenomenele naturale. A cerceta i a 146 Idem, p. 68. 147 Idem, p. 69. 148 Idem, p. 70. 136

descoperi obligaii nu e, ... in nici un fel totuna cu a descoperi procesul cauzal care a produs strile psihice prin care noi le gandim in mod substanial149, - consider Djuvara. Adevrul cu privire la obligaie rezult din corelaia sa cu alte obligaii i nu din procesul cauzal, social sau psihic. In aceast ordine de idei, Mircea Djuvara afirm urmtoarele: Pretenia c afirmarea etic se reduce pur i simplu la o afirmaie despre realiti naturale, in special psihologice i sociale, nu e fundat, pentru c o obligaie nu e sub nici o form o realitate natural i nici nu se poate lega in nici un fel printr-un nex cauzal de o realitate natural care ar produce-o. Adevrul etic este distinct de cel teoretic pentru simplul motiv c ideea insi de obligaie nu e o realitate natural, nici fizic, nici biologic, nici psihologic i nici propriu-zis sociologic, ci o realitate de natur esenial deosebit150. Aadar, in viziunea lui Djuvara, singura concluzie care se impune nu poate fi, ... alta decat c ordinea de adevruri etice exist de sine stttoare, i nu e in nici un fel reductibil la ordinea de adevruri teoretice, ele stabilindu-se pe planuri logice complet deosebite151. Deci, rdcina atat a dreptului, cat i a moralei trebuie s se gseasc in orice act de raiune obiectiv. Orice asemenea act presupune ideea de libertate, dar in acelai timp i pe aceea de necesitate a legilor logice interne care i se impun de la sine. Din aceste dou aspecte, unul reprezint ideea de drept i cellalt ideea de obligaiune, pe care trebuie s le descoperim, sub o form sau alta, in orice obiect posibil de cunotin i pe care le regsim in mod mai uor de prins in realitile etice, in moral i drept. Astfel, atat cunotina moral, cat i cea juridic, avand un obiect propriu drepturile i datoriile sau obligaiile se deosebesc esenial de cunotina pe care o folosesc tiinele naturale. Cunoaterea in genere, prin urmare i morala i dreptul, presupune libertatea persoanei. A suprima libertatea persoanei, adic iniiativa creatoare a gandirii, posibilitatea de a voi i a pune scopuri de activitate, ar insemna s se suprime posibilitatea pentru subiectul logic de a urmri coerena cunotinelor; ar insemna s se anihileze gandirea insi. Gandirea trebuie deci, pentru a nu se contrazice, s pun in orice moment intangibilitatea etic a libertii. E legea fundamental a 149 Mircea Djuvara, Despre autonomia contiinei morale i juridice, in Eseuri de filosofie a dreptului, op.cit., p. 76. 150 Idem, p. 77. 151 Idem, p. 77. 137 raiunii care o cere, cci raiunea nu este nimic altceva dect crearea de coeren, activitate creatoare de sistematizare logic152. Presupunand libertatea, morala i dreptul se deosebesc totui una de alta prin aceea c morala vizeaz o realitate interioar pur individual, iar dreptul numai relaia exterioar ce se instituie cu o alt persoan. Ideea de constrangere este inerent atat moralei cat i dreptului, deoarece deriv din insi stringena raiunii. Sanciunea juridic trebuie aplicat cu condiia numai de a nu distruge sau a impieta asupra dezvoltrii raionale a libertilor, a cror realizare justiia tocmai o urmrete. De aceea, Djuvara spune: Justiia este deci ordine social. In viziunea ganditorului, ea trebuie s ia in considerare toate faptele, toate nevoile i toate interesele care ating aceast ordine. Ordinea social este ins numai unul din aspectele ordinii juridice. La aceasta se adaog, avand aceeai importan, securitatea

juridic i ordinea public. In viziunea ganditorului roman, este o eroare dintre cele mai mari s se cread c ordinea juridic limiteaz libertatea. Nu libertatea propriu-zis, ci libertatea injust, abuzul de libertate este limitat de ordinea juridic. O asemenea libertate in sens etic (moral i juridic) este cu totul altceva decat posibilitatea noastr psihologic sau social de a face ceva. Aa cum rezult i din filosofia kantian, la Mircea Djuvara se observ intenia de a pune in centrul ateniei individul uman. Acesta din urm este cel care creaz valorile, morale sau juridice, avand inscris in el, in mod a priori principiul justiiei, dup care se structureaz realitile sociale. Omul fiind o o fiin activ i orice aciune urmrind realizarea unui scop, o definiie a dreptului care se raport tocmai la aciunile omeneti trebuie s in seama de acest lucru. De aceea, Djuvara menioneaz: Scopul ultim al dreptului trebuie s fie dezvoltarea moral a fiecruia prin activitatea liber a spiritului creator153. Abordand intr-un stil care indeamn la meditaie problema fundamentului dreptului, Mircea Djuvara se va intreba cum este posibil trecerea de aici la dreptul pozitiv. Punand o astfel de problem, el va critica de pe poziiile neokantianismului pozitivismul juridic, pe care il mai numete i voluntarist. In conformitate cu aceast din urm concepie, - scrie ganditorul roman la baza dreptului ar fi voina i odat cu ea i interesul, unul din elementele voinei. Aceasta este ins 152 Mircea Djuvara, Drept i moral, in Eseuri de filosofie a dreptului, op.cit., p.59. 153 Idem, p. 67. 138 vdit greit154. Este adevrat, susine el, c dreptul presupune voine i interese, dar el este altceva, pentru c el este cel care reglementeaz aceste voine i le creeaz intr-o ordine ierarhic specific. Ca urmare, dreptul nu se poate confunda cu voina. In cadrul pozitivismului juridic voluntarist s-a afirmat intr-o msur considerabil, coala exegetic. Conform reprezentanilor acestei coli, nu ar exista drept in afara dreptului pozitiv i dreptul s-ar reduce la lege i anume la voina legiuitorului, iar rolul juristului s-ar mrgini la comentarea acestor texte astfel inelese. Convingerea lui Mircea Djuvara este aceea c putem afirma c exist drept i in afara dreptului pozitiv i c intreg dreptul nu se reduce numai la normele puse in mod expres de dreptul pozitiv155. Astfel, analiza dezvluie in viaa insai a dreptului pozitiv un element de apreciere raional care este superioar dreptului pozitv care-l domin in fiecare clip i care-i constituie esena. Din aceast perspectiv, se poate spune c adevrata intemeiere a dreptului pozitiv vine din afara sa i anume din raiunea colectiv, care nu se conformeaz, ci impune dreptului pozitiv o anumit limit peste care acesta nu poate trece fr grave perturbri. Coerena acestor afirmaii face ca doctrina lui Mircea Djuvara s fie credibil, ea avand rolul de a evidenia supremaia dreptului raional fa de dreptul pozitiv. Toate scrierile sale filosofice vibreaz de o incrctur care onoreaz inalta instan a raiunii, care, in drept, se manifest ca justiie. In viziunea ganditorului roman, esena dreptului raional imuabil prin ea insi, dar multiform in manifestrile ei pozitive, const in necesitatea coordonrii activitii libere a oricui i a tuturor, adic ocrotirea dezvoltrii raionale, prin promovarea creaiilor spirituale, care rman, in cele din urm, singura mandrie a omului, din

toate zbuciumrile ei istorice156 . Aadar, Mircea Djuvara s-a manifestat ca un adversar hotrat al pozitivismului juridic intr-o perioad cand acesta se afla in plin ascensiune. Prin ideile sale, prin pasiunea cu care a susinut fundamentarea raional a dreptului, el este unul dintre cei mai de seam reprezentani ai filosofiei dreptului din Romania. Ideile sale, chiar dac nu sunt absolut noi, ele inscriindu-se in curentul neokantian, sunt 154 Mircea Djuvara, Drept i drept pozitiv, po. cit., p. 82. 155 Idem, p. 84. 156 Mircea Djuvara, Drept i drept pozitiv, op. cit., p.98. 139 argumentate intr-un mod original, fcand din el o voce distinct in cadrul curentului neokantian european157. 14.4. Filosofia dreptului la Eugeniu Sperania Un alt reprezentant al filosofiei dreptului din Romania este Eugeniu Sperania (1888-1972). Problemele filosofice care l-au preocupat au fost din cele mai variate domenii: pedagogie, sociologie, psihologie, teoria cunoaterii, logic, estetic, filosofia dreptului, deaceea opera sa filosofic este destul de bogat. Menionm aici numai cele mai semnificative lucrri ce in de domeniul filosofiei dreptului, i anume: Principii fundamentale de filosofie juridic (1936), Via, spirit, drept i stat (1938), Introducere in filosofia dreptului (1946) i a. Avand o cultur bogat, bazat pe lecturi aprofundate in domeniul tiinelor sociale i in cel al naturii, Eugeniu Sperania elaboreaz o filosofie a dreptului in conexiune cu toate celelalte domenii. Concepia filosofic despre drept a ganditorului roman se integreaz in concepia lui general despre lume, care este o concepie biologic. Dup Sperania, viaa spiritual se prezint cu dou aspecte: unul subiectiv sau individual, iar altul obiectiv sau social, ambele influenindu-se reciproc. Astfel, personalitatea nu poate aprea i nu se poate realiza decat in sanul unei societi organizate, dup cum, de asemenea, societatea nu poate ajunge la o form deplin de organizare decat datorit activitii fecunde i ordonate a personalitilor din cadrul ei. Nu poate fi justiie i ordine menioneaz ganditorul, - intr-o societate in care indivizii sunt lipsii de consecven logic, dar nici disciplin i consecven individual nu poate fi intr-o societate lipsit de ordine i justiie. Ambele forme, ambele aspecte ale spiritului cresc organic, impreun158. Dei avand o concepie despre lume vdit biologic, Eugeniu Sperania nu exclude totui factorii apriorici, transcendentali, in constituirea dreptului. Ci din contra, le scoate cu putere in eviden rolul. Dreptul, - menioneaz el, - infiandu-se intotdeauna ca un produs spiritual, sintetic, ce tinde spre un maximum de armonie i de consecven, o filosofie a dreptului trebuie s fie precedat de cel puin o succint introducere in filosofia Spiritului159. Spiritul ii creaz 157 Popa Nicolae i a. Filosofia dreptului. Marile curente.Bucureti: Editura ALLBECK, 2002, p. 260. 158 Sperania Eugeniu, Via, spirit, drept i stat. Gand romanesc, martie-aprilie, 1938, p. 157. 159 Sperania Eugeniu, Principii fundamentale de filosofie juridic, Cluj, 1936, p. 16. 140 anumite imperative, crora inelege s li se supun fiindc ele exprim insi viaa spiritului i o face posibil.

Pornind de la constatarea c viaa social este o manifestare a spiritului omenesc, Sperania cere ca legile generale i imutabile ale gandirii s se aplice i aici cu toat consecvena. De fapt, dup el, nevoia de consecven este cea mai ceneral necesitate a spiritului omenesc. Aceast consecven se transpune in principiile din logica formal: principiul identitii i cel al contradiciei. Astfel, imitaia i, ca modalitate a acesteia, constrangerea, nu sunt altceva decat o consecin a necesitii de identitate: a = a inseamn c ceea ce este identic trebuie ca, intru totul i intotdeauna s se poat substitui; i invers: cele ce se pot substitui sunt identice. Coerciiunea, i ea, e o consecin (sau o variant) a oroarei de contradicie, e negaiunea inconformitii, e tendina de a suprima tot ceea ce impiedic identificarea sau aberaiunea. Unul dintre principii afirm existena normei, cellalt neag negaiunea normei160. Argumentarea ganditorului roman este admisibil fiindc ea reuete s fundamenteze norma din punct de vedere logic, adic s demonstreze c ea este o proprietate a spiritului omenesc, fr de care insi viaa spiritului nu ar fi de conceput. Trebuie fcut ins meniunea c viaa social e realizarea spiritului in afara subiectivitii individuale. De aceea, este important de reinut faptul c la nivel social normele sunt impuse de mase, care instinctiv, elaboreaz normele coercitive. Normele pe care aceste sanciuni sunt destinate s le garanteze, nu sunt ele insele creaia legislatorilor, ci sunt formule agreate i adaptate fanatic de ctre spiritul colectiv161. Cu toate acestea Eugeniu Sperania acord prioritate activitii personale, pentru c, atunci cand vorbim de norm ca emanaie a contiinei colective, sursa ei rmane tot gandirea contient. Cu alte cuvinte, norma logic, in temeiul creia se poate vorbi de reguli i controlul activitii mentale, st la baza normativitii sociale. Fr norme, adic fr reguli, spiritul s-ar dezagrega. De aici, concluzia ganditorului roman vine de la sine: Normativitatea este inerent vieii spirituale. Viaa social este o emanaiune a spiritului omenesc. De aceea viaa social este implicit incercuit in norme. Rigurozitatea logic a acestor norme se accentueaz cu cat viaa social, evoluand, se deprteaz de circumstanele pur animale in care a luat natere i se ptrunde mai 160 Idem, p. 5. 161 Idem, p. 6. 141 mult de influenele pe care le sufer de la nevoia de normativitate inerent spiritului162. Dup Sperania, viaa social nu se poate dispensa de norme, fiindc fr ele ar fi cu totul precar. De aceea, dreptul intervine i stabilete normele necesare. Firete, in afar de normele propriu-zis juridice, viaa social este normat i de obiceiuri, datini, moravuri, cutume, reguli de politee i ceremonie, ritualuri religioase etc. Dreptul ins nu este rezultatul intamplrii sau al contiinei omeneti luat in plenitudinea funciilor ei, ci este creaiune raional i intenional. Fiind o creaiune raional i intenional, avand fundamente raionale, formele pe care se sprijin dreptul ii au originea in insi natura spiritului. De aceea, natura dreptului nu poate fi explicat i ineleas decat inand seama de natura spiritului. Acest mod de a gandi devine riguros, pentru c el strange la un loc logicul i juridicul in jurul unei singure noiuni, i anume, aceea a

normei. Astfel constrangerea, caracteristic normei, se suprapune necesitii de identitate i este, in acelai timp, confirmare a principiului contradiciei. Dac norma este esena spiritului omenesc, norma juridic, departe de a fi manifestare iraional, este rezultatul unei dezvoltri riduroase a spiritului, deci este raional. In aceast ordine de idei, Sperania afirm urmtoarele: Spiritul fiind cel ce prezideaz activitatea omeneasc, nevoia de normalitate i de necontradicie se traduce in viaa social prin organizarea dreptului, a normei i a sanciunii163. O asemenea viziune confer oricrei ordini juridice caracterul unei sistematizri raionale care are la baz esena i consecvena logic. Mergand mai departe, sesizand c numai intemeierea logic nu este suficient i c mai trebuie un element necesar, i anume, contiina social, singur care asigur obligativitatea normei, Sperania argumenteaz ideea c norma juridic i dreptul au ca element socialitatea. Astfel, constrangerea i socialitatea sunt elementele principale ale dreptului i ambele aparin raionalitii. In aceast ordine de idei, ganditorul roman definete dreptul ca sistem de norme de aciune social, raional armonizate i impuse de societate. O astfel de definiie ar prea s fie complet. Eugeniu Sperania ins nu se oprete aici. Pentru ca elementele cuprinse in definiia dat dreptului s capete consisten, trebuie s devin adevrate instrumente 162 Idem, p. 7. 163 Idem, p. 7. 142 puse in slujba unui anumit scop. Odat cu scopul, este pus in eviden voina, care orienteaz raionalitatea dreptului spre finalitatea acestuia. Finalitatea dreptului este de natur ideal, ori atingerea unui ideal presupune activitatea, ceea ce inseamn c dreptul are aciunea ca pe unul din elementele sale importante. Cu alte cuvinte, pentru a defini dreptul trebuie inut cont de faptul c raiunea i voina formeaz un tot unitar.Ceea ce determin dreptul in totalitatea sa, - afirm Sperania, nu st deci numai in trecutul su istoric, in condiiile determinante ale apariiunii sale i in notele definiiei sale logice ci, in i mai mare msur, in destinaia sa ideal164 . Abordand problema legilor evoluiei dreptului, Eugeniu Sperania stabilete urmtoarele dou legi generale, i anume: 1) Dreptul, ca unul dintre aspectele sociale ale vieii, evolueaz in mod analog cu orice proces vital; 2) Dreptul, ca fapt spiritual, evolueaz prin afirmarea progresiv a spiritualitii omeneti.165 Este bine cunoscut faptul c in secolul al XIX-lea filosofia fusese grav discreditat, fiind provocat de ascensiunea spiritului tiinific. In epoca in care a trit Eugeniu Sperania continua s fie simit atitudinea pozitivist, care incerca s scoat valorile din sfera cercetrii tiinifice. In drept, se intampla acelai lucru, prin tendina izvorat din spiritul pozitivist, de a elimina filosofia din sfera preocuprilor tiinifice in numele aa numitei obiectiviti. In mod deosebit, in drept se incerca s se pun in discuie o problematic ce inea de Teoria general a dreptului, in detrimentul filosofiei dreptului. Acestea, - afirm Sperania, - sunt desigur chestiunile generale care pot face obiectul unui tratat de Enciclopedie juridic sau de drept general166 . Ins, sunt i alte probleme care nu pot fi cuprinse intr-un astfel de studiu, cum ar fi raportul dintre drept i concepia general despre lume,

care incearc s stabileasc locul i importana dreptului in contextul ordinii universale. Pe de alt parte, o tiin a principiilor juridice, nu se va intreba oare dac exist idei morale universal valabile, sau dac exist un criteriu absolut al valorii i non-valorii etc. Aceste probleme aparin Filosofiei dreptului ca domeniu propriu al su. De aceea, este foarte fireasc i apariia unui interes pentru studiile referitoare la 164 Idem, p. 8. 165 Idem, p. 87. 166 Idem, p.10. 143 fundamentele justificative ale dreptului i statului167, consider ganditorul roman. Ca susintor al filosofiei dreptului, Eugeniu Sperania ii manifest convingerea c aceast disciplin este singura care poate aduce o intemeiere corespunztoare dreptului. De aceea, el militeaz impotriva excluderii problematicii filosofice din domenuiul jurisprudenei. In viziunea sa, necesitatea filosofiei dreptului se explic prin faptul c nu se poate evita reflexiunea filosofic in domeniul dreptului unde avem de-a face cu adevruri i raporturi de alt ordin decat cel material, cu atitudini ale sufletului omenesc i cu motivaiuni ale activitii. Problema genezei i esenei Dreptului nu poate fi nici atins, nici rezolvat fr o referire cat de rapid la teleologia, la scopurile i valorile vieii noastre168. Manifestandu-se ca promotor consecvent al filosofiei dreptului, Sperania stabilete i obiectul de studiu ale acestei discipline. In spirit kantian, el susine c filosofia dreptului trebuie s cerceteze ... fundamentele apriorice sau transcendentale ale dreptului in genere. Pe lang aceste fundamente apriorice, filosofia dreptului trebuie s aib in vedere i influena factorilor exteriori, extrinseci, care sunt importani in elaborarea ordinii juridice. Pe lang aceti doi factori, un al treilea are un rol deosebit in funcionarea dreptului. Este vorba despre finalitatea dreptului ca mijloc tehnic de spiritualizare progresiv a omenirii. In opinia ganditorului roman, aceste trei feluri de probleme depesc simpla normativitate i, de aceea, alctuie scheletul logic169 al filosofiei dreptului ca disciplin autonom. Aadar, filosofia dreptului conceput de Eugeniu Sperania, are ca scop fundamentarea spiritual a dreptului care, ingloband tiina, ii ofer posibilitatea s urce spre principii, sau primele cauze. Un aspect important al concepiei filosofico-juridice promovate de Eugeniu Sperania ine de conceptul de norm, corelat cu legea evoluiei. Cand pune in discuie normativitatea, ganditorul roman este preocupat de incadrarea normei juridice, intr-un cadru normativ universal. Cu alte cuvinte, norma este un fapt natural, social, mental i juridic. In aceast ordine de idei, domeniul juridic apare ca un fenomen aflat in proces de evoluie ce ii gsete intemeierea in cadrul unei normativiti extins in 167 Idem, p.9. 168 Idem, p.11. 169 Idem, p. 15. 144 mod universal. Dup Sperania, norma este liantul care unete intr-un singur tot, trei domenii care, la prima vedere sunt total separate, i anume: viaa, raiunea i societatea. De aici, deducia conform creia

norma este esen a intregii existene. Anume acest lucru il demonstreaz Sperania cand afirm urmtoarele: O norm infailibil ne apare deci ca dominand peste tot in lumea noastr, nu ca lege natural ci ca imperativ ordonator al lucrurilor, in vederea valorii lor, i pentru valoarea Lumii intregi. Norma aceasta e norma universalei normri, norma universal despre necesitatea normaiunii universale, norma normelor, legea legilor170. Altfel spus, exist necesitatea necondiionat ca viaa s fie normat. Dup Sperania, normele in general i cele juridice in special, sunt variante ale normei universale. In acest context, el aduce urmtoarele argumente: Conformitatea cu o norm general admis, consecvena logic fa cu ea, fie in deducerea teoretic a altor norme particulare, fie in traducerea ei intr-o aciune constituie: justiia. O sentin e just cand e conform cu o regul de drept consacrat. O regul de drept e just ea insi cand e conform cu o alta mai general sau cu un principiu prealabil admis. Inconformitatea apare ca injustiie. Administrarea justiiei e in primul rand o analiz logic171. Ca urmare, cand un interes personal, subiectiv e conform cu o norm admis, atunci vorbim de un drept subiectiv. Dac ins interesul subiectiv nu este conform cu normele admise, dar e presupus c norma favorabil lui ar putea obine consacrare, atunci se poate vorbi de un drept subiectiv conjectural. In acest cadru creat de o viziune universal asupra normativitii, Eugeniu Sperania evideniaz dou categorii de norme juridice: cardinale i adventive. Normele cardinale sunt primare, cele adventive sunt derivate, ceea ce nu inseamn ins c sunt mai puin necesare. Primele, adic normele juridice cardinale, - menioneaz ganditorul, sunt cele care sunt destinate s garanteze existena vieii sociale; celelalte, adic normele juridice adventive, sunt cele destinate s asigure existena i aplicabilitatea normelor cardinale172. Astfel, interdiciile privitoare la omucidere sau furt, normele care asigur inviolabilitatea 170 Eugeniu Sperania, Introducere in filosofia dreptului, Tipografia Cartea romaneasc, Cluj, 1946, p. 308. 171 Idem, p. 309. 172 Idem, p. 311. 145 domiciliului sau o relativ libertate individual etc., exprimand condiii absolut eseniale pentru existena raporturilor sociale, sunt norme cardinale. Organizarea puterii executive a forei publice, constituirea organului legislativ i a celui judectoresc, procurarea mijloacelor materiale pentru intreinerea i buna funcionare a acestor organe etc., sunt asigurate de norme ce in de asemenea de ordinea de drept, purtand ins un caracter auxiliar, adventiv. Ceea ce realizeaz Eugeniu Sperania in concepia sa despre norm, este un lucru deosebit de interesant i anume acela de a nu o separa de conceptul de valoare. In aceast ordine de idei, el este impotriva unui normativism juridic din care s fie exclus orice referire la valori. Este, in fond, o atitudine opus pozitivismului excesiv, in mod deosebit, concepiei lui Kelzen, care excludea din sfera tiinei dreptului orice referire la valori, moral, metafizic i, deci, renuna la fundamente, la tentativele de a gsi un anumit temei juridic. Concepia lui Sperania caut in schimb fundamentele juridicului. De aceea normele juridice se

intemeiaz, in opinia sa, pe o norm a normelor creia normele juridice i se subordoneaz i ii servesc drept mijloc. Dreptul este subordonat valorii, fapt ce face posibil valorizarea sa. Dincolo de interesul juridic, este norma normelor situat dincolo de orice interes. Cu alte cuvinte, norma normelor este valoarea suprem care d valoare tuturor normelor, pentru c acestea sunt in slujba sa. In felul acesta, conform concepiei lui Sperania, dreptul capt sens i poate fi legitimat i acceptat pentru c valoarea ii devine intrinsec. Un aspect nu mai puin important al concepiei filosofico-juridice a lui Eugeniu Sperania ine de problema raportului dintre subiectiv i obiectiv. In soluionarea acestei probleme, ganditorul roman critic atat concepiile care acord prioritate dreptului obiectiv, aa cum proceda Leon Duguit sau Hans Kelzen, cat i concepiile care pun in prim plan dreptul subiectiv. In viziunea sa, concepia corect este aceea care consider c dreptul obiectiv i cel subiectiv sunt intr-un echilibru perfect. Acest echilibru rezult din faptul c norma este o creaie a vieii spirituale, a minii sau a intelectului, situaie in care ea aparine vieii individuale, dar totodat, ea deriv i din diverse credine sau ideologii, adic din contiina colectiv. Astfel, norma social devine ordine de drept. Pornind de la acest echilibru de natur spiritual, Sperania afirm urmtoarele: Dreptul obiectiv are o raiune de a fi: consacrarea i aprarea celui subiectiv. Cel subiectiv are i el una: viaa social i 146 (in ultima analiz) viaa spiritual. Dar i el are o ultim surs: Dreptul Obiectiv173. O problem important in filosofia dreptului este i problema statului. Dup Sperania, statul este constituit de totalitatea instituiilor ce-i datoresc existena normelor juridice adventive. Statul e, deci, prin originea sa, o dezvoltare, o amplificare, o excrescen a nevoii de justiie174 consider ganditorul. Dei un organism anex, el tinde totui s devin un scop in sine. Un lucru care, in opinia lui Sperania, nu trebuie s ne mire dac inem seama c fapte analoage gsim destule in domeniul vieii in genere. Astfel, intalnim procese secundare de via care, luand natere pe un trunchi principal, tind intotdeauna s-i contureze o individualitate proprie autonom care apare ca un scop in sine175. Scopul prim i fundamental al tuturor instituiunilor statului, este ins, - spune ganditorul roman, - acela de a asigura i apra aplicarea consecvent a unui anumit ansamblu de principii referitoare la viaa social, adic realizarea unei justiii intr-un anumit mod conceput. Indirect, deci, statul este un organ sau un mijloc tehnic al spiritualitii, al unei spiritualiti anumite de un anumit tip de nuan impuse de condiiile fortuite locale, antropologice i psihologice176. In viziunea lui Eugeniu Sperania, fiecare naiune inclin ctre o anumit ordine juridic i social, potrivit structurii ei psiho-fiziologice, tradiiilor ei i intregului ei mod de a se comporta. De aceea, unele naiuni prefer o ordine juridic i social, altele alta. De aceea, consider Sperania, - statul naional constituie statul cel mai unitar, de cea mai mare omogenitate posibil in aspiraiile i mentalitatea colectiv: statul naional prezint cele mai multe anse de a se considera ca aezat socialmente in cadrul unui maximum de justiie realizabil. Statul naional e deci o construciune tehnic de aprare i garanie a tipului de ordine social care corespunde in chipul cel mai adecvat

concepiilor generale i exigenelor sufleteti ale unei naiuni. Prin aceasta, statul naional apare ca formaiune social care servete in gradul cel mai inalt spiritualitatea omeneasc177. Bazandu-se pe concepia kantian cu privire la imperativul categoric i la formele a priori ale gandirii, Eugeniu Sperania ii intemeiaz 173 Idem, p. 369. 174 Via, spirit, drept i stat, Gand romanesc, 1938, p. 160. 175 Idem, p. 160. 176 Idem, p. 51. 177 Idem, p. 161. 147 convingerile juridice pe imperative care decurg din insi structura minii omeneti i i se impun categoric acesteia. Conformitatea cu principiile a priori instituie justiia in sensul su absolut. Exist o justiie relativ i anume aceea intemeiat pe ideologie i pe tradiie. Justiia absolut i universal este conformitatea cu fundamentele universale, transpuse in convingeri normative, a priorice, care decurg din structura minii omeneti. Maxima Dreptul trebuie s existe este subordonat maximei Spiritul trebuie s existe, ambele subordonate imperativului respectrii persoanei omeneti in genere178. Aceasta este adevrata intemeiere a dreptului: spiritul. Socialitatea fr spiritualitate este o socialitate pur biologic, animalic. Dup Sperania, efectul imediat al dreptului este asigurarea socialitii, dar acest efect trebuie subordonat misiunii sale mai profunde, aceea de a asigura spiritualitatea. Conceput in felul acesta, dreptul nu mai este socotit numai ca o structur constrangtoare, ci ca una profund umanist, al crei scop este acela de a garanta demnitatea fiinei umane, considerat, in primul rand, ca o fiin spiritual. Aadar, scopul urmrit de Eugeniu Sperania este acela de a umaniza dreptul. i, nimic nu poate s realizeze mai bine acest lucru, dect Filosofia dreptului, singura capabil s integreze dreptul intr-o concepie larg despre lume. 178 Eugeniu Sperania, Introducere in filosofia dreptului, Tipografia Cartea Romaneasc, Cluj, 1946, p. 319-323. 148 LISTA TERMENILOR Filosofia dreptului se ocup cu: a) studierea originii i esenei dreptului, a fundamentului i principiilor prime dup care se stabilesc i evolueaz normele juridice; b) cercetarea i constatarea adevrului despre drept, a cunotinei veridice despre drept; c) analiza valorii dreptului i a sistemului de valori juridice; d) interpretarea filosoficojuridic a realitii juridice ca form specific a existenei sociale a oamenilor i tip anumit de reglementare social. Obiectul de studiu al filosofiei dreptului sunt principiile fundamentale ale dreptului prin intermediul crora se studiaz dreptul i legea in unitatea, corelaia i deosebirea lor reciproc. Dreptul pozitiv (de la ivs positivum) a aprut in jurisprudena roman i s-a afirmat in cea medieval. Dreptul pozitiv reprezint in sine totalitatea normelor juridice in vigoare intr-un stat anumit i timp anumit. Jusnaturalism (de la ivs naturale) drept natural. Este o concepie filosofico-juridic care are ca fundament teoretic teoria dreptului natural. Legism (de la lex) lege. Este o concepie filosofico-juridic bazat pe teoria dreptului pozitiv.

Metodele filosofiei dreptului totalitatea mijloacelor i procedeelor cognitive ale cercetrii filosofico-juridice. Ele reprezint calea cunoaterii care duce de la obiectul necunoscut la obiectul cunoaterii, modalitatea teoretic, raional de reprezentare prin gindire a esenei obiectului cunoscut. Metod este mod, form de cunoatere, inelegere i lmurire a obiectului care trebuie cunoscut. Metoda libertaro-juridic este metoda conceptual de cunoatere filosofico-juridic a realitii cercetate in calitate de realitate juridic. Este metoda de cercetare, producere i organizare a cunotinei despre drept i formelor exterioare de manifestare ale acestuia axat pe principiul egalitii formale. Realitate juridic sistemul de insuiri i raporturi juridice ale existenei cognoscibile. Istoria filosofiei dreptului este istoria concepiilor filosofico-juridice cu privire la originea i esena dreptului i a teoriilor filosofico-juridice noi, elaborate in baza acestora. 149 Modul legist de interpretare a dreptului identificarea dreptului i legii, adic dreptul este interpretat ca lege, adic produs al statului, ordin (dispoziie forat, regul, act, norm) a acestuia. Dualism juridic reprezentare despre doua sisteme concomitente de drept in vigoare - dreptul natural i dreptul pozitiv. Modul libertaro-juridic de interpretate a dreptului include in sine: a) inelegerea dreptului nu numai ca esen juridic (principiu al egalitii formale), dar i ca fenomen juridic (lege de drept); b) inelegerea filosofico-juridic a statului ca form instituional-autoritar de manifestare i aciune a principiului egalitii formale, ca form juridic de organizare a puterii publice generale. Msura egal este concept filosofico-juridic care desemneaz msura egal a libertii i echitii. Egalitate juridic este concept filosofico-juridic care desemneaz egalitatea subiecilor de drept liberi i independeni unul de altul dup o dimensiune comun pentru toi, norm unic, msur egal. Echitate noiune care desemneaz trstura esenial a dreptului, adic ceea ce exprim dreptul, ce corespunde dreptului i ce se datoreaz dreptului. A aciona dup echitate inseamn a aciona legal, conform cerinelor generale i egale ale dreptului. Drept este concept filosofico-juridic care desemneaz sistemul de norme juridice ce corespunde cerinelor principiului egalitii formale, norme juridice stabilite sau sancionate de stat i garantate de posibilitatea constrangerii statale. Stat este concept filosofico-juridic care desemneaz organizarea juridic (adic bazat pe principiul egalitii formale) a puterii publice a indivizilor liberi. Ontologia dreptului teoria general a existenei dreptului (ce este dreptul?). Gnoseologia dreptului teoria general a cunoaterii dreptului (cum se cunoate dreptul?). Axiologia dreptului teoria general a valorii dreptului (in ce const valoarea dreptului?). Ontologia legist este punctul de vedere al legismului despre originea

i esena dreptului. Conform ontologiei legiste, existena dreptului este fiinarea efectiv a fenomenului juridic empiric real (i in acest sens pozitiv), deci, a unui fenomen juridic anumit cu caracter oficial-autoritar, 150 fenomen juridic in form de text al legii oficiale corespunztoare in vigoare, care este interpretat ca act normativ juridic i izvor al dreptului. Ontologia jusnaturalist este punctul de vedere al jusnaturalismului despre originea i esena dreptului. Conform ontologiei jusnaturaliste, existena dreptului este reprezentat de dou forme contrare: a) forma de existen autentic a dreptului (aceasta este existena dreptului natural) i b) forma de existen neautentic a dreptului (aceasta este existena dreptului pozitiv). Ontologia libertaro-juridic este punctul de vedere exprimat in concepia libertaro-juridic despre originea i esena dreptului. Conform acesteia, existena dreptului reprezint in sine existena real, efectiv a legii de drept, adic a fenomenului juridic-pozitiv, care exprim esena juridic obiectiv a dreptului (insuirile i cerinele principiului egalitii formale). Gnoseologia legist este punctul de vedere al legismului despre cunoaterea adevrat a dreptului. La baza gnoseologiei legiste st principiul recunoaterii (i cunoaterii) in calitate de drept doar numai a ceea ce este dispoziie de constrangere obligatorie, autoritar, ordonat a puterii oficiale. Gnoseologia legist este preocupat de: 1) identificarea, clasificarea i sistematizarea a insi tipurilor (formelor) acestor dispoziii autoritare ale puterii oficiale, adic a aa numitor izvoare formale ale dreptului in vigoare (dreptului pozitiv, legii) i 2) clarificarea prerii (poziiei) legiuitorului, deci a coninutului normativ-regulator a dispoziiilor autoritare corespunztoare ale puterii oficiale, exprimate in textul legii oficiale in vigoare. Gnoseologia jusnaturalist este punctul de vedere al jusnaturalismului cu privire la cunoaterea adevrat a dreptului. Din punct de vedere istoric, gnoseologia jusnaturalist reprezint in sine prima incercare de cunoatere i interpretare teoretic (filosofico-juridic, tiinific) a naturii obiective a dreptului, de sesizare a adevrului juridic. Aceast modalitate de cunoatere a dreptului se bazeaz pe ideea deosebirii dreptului natural de dreptul pozitiv, considerat ca premis inteligibil i schem cognitiv iniial in procesul cunoaterii, inelegerii i studierii teoretice a dreptului. Gnoseologia libertaro-juridic este punctul de vedere exprimat in concepia libertaro-juridic. La baza gnoseologiei libertaro-juridice st ideea unitii dreptului i legii, care in form teoretic dezvoltat 151 exprim toate aspectele cognitive importante principale i variantele inelegerii dreptului ca unitate a esenei juridice i fenomenului juridic. Axiologia legist este modul de tratare caracteristic legismului despre valoarea dreptului i valorile juridice. Axiologia legist respinge in fond valoarea dreptului i a valorilor juridice ca atare i recunoate doar valoarea legii (dreptului pozitiv). Valoarea legist a legii (dreptului pozitiv) este obligativitatea ei general oficial, imperativitatea autoritar i nu insemntatea ei general dup o oarecare temelie juridic obiectiv. Axiologia jusnaturalist este modul de tratare caracteristic

jusnaturalismului cu privire la valoarea dreptului i valorile juridice. Conform axiologiei jusnaturaliste, dreptul natural intruchipeaz in sine insuirile obiective i, deci, valoarea adevratuluidrept. Deaceea dreptul natural reprezint in sine modelul cuvenit, scopul i criteriul necesar pentru aprecierea valoric (in principiu negativ) a dreptului pozitiv. In acest sens, dreptul natural este ineles, deja dup natura sa, ca fenomen etic (moral, religios etc.) i iniial i se atribuie valoare absolut corespunztoare. Axiologia libertaro-juridic este modul de tratare caracteristic concepiei libertaro-juridice despre valoarea dreptului i valorile juridice. Conform axiologiei libertaro-juridice, valoarea dreptului const in aceea c dreptul este forma universal, necesar i general-obligatorie de exprimare a aa valori generale umane ca: egalitate, libertate i echitate. In aceast ordine de idei, dreptul se manifest nu pur i simplu ca purttor nonformalizat al valorilor morale (sau combinate etico-juridice), dar ca form strict determinat anume a valorilor juridice, ca form specific a obligativitii juridice, deosebit de toate celelalte forme de obligativitate (etice, religioase, morale etc.) i forme valorice. Binele comun este concept filosofico-juridic care desemneaz sensul i rezultatul cutat al tipului juridic de organizare a comunitii socialpolitice de oameni ca subieci liberi i egali in drepturi. Norme sociale (tipurile lor) sunt normele morale, etice, religioase, estetice, corporative i altele, care la fel ca i dreptul (normele juridice) reprezint in sine acele forme i mijloace principale, cu ajutorul crora se infptuiete reglementarea relaiilor sociale i a comportamentului oamenilor in societate. Putere social (juridic, moral, religioas, de stat etc.) este ordinea normativ anumit de organizare a forei (psihice sau fizice) i aplicare a 152 constrangerii corespunztoare pentru administrarea relaiilor obteti intr-o comunitate social dat (grup, asociaie, societate etc.) Tipuri de drept i stat (adic state de drept cu diferite nivele de dezvoltare) etnic, inchistator (de cast), individualist-politic i naturalist-pozitivist. Acestea reprezint in sine forme i trepte istorice in dezvoltatrea libertii umane, care istoricete se schimb reciproc din antichitate i pan in prezent. Dreptul sovietic este sistemul de drept care reprezint totalitatea regulilor de comportament, instaurate prin ordine juridic de puterea maselor truditoare, ce reprezint voina lor i aplicarea crora este asigurat de intreaga putere de constrangere a statului socialist in scopul: a) aprrii, intririi i dezvoltrii relaiilor i regimurilor convenabile i agreabile truditorilor; b) lichidrii complete i definitive a relaiilor de tip capitalist i rmielor lor in economie, in modul de via i contiina oamenilor; c) construirii societii comuniste. Civilism (oranduire civilitar) este o oranduire nou, postsocialist cu proprietate civil (ceteneasc, civilitar) i drept civilitar corespunztor spre deosebire de capitalism i socialism. Proprietate civil este cota-parte ideal a fiecrui proprietar din proprietatea comun a tuturor cetenilor, unde cota-parte ideal dup natura sa nu poate fi retras din proprietatea comun, nu poate fi obiect al unei oarecare tranzacii. Ea poart un caracter personal anumit, inalienabil i aparine ceteanului de la natere pan la moarte.

Drept civilitar este un nou sistem de drept, postcapitalist i postsocialist, care dup coninutul i nivelul de dezvoltare este mai superior decat tipurile precedente de drept i, deci, in form juridic intruchipeaz o msur mai mare a libertii oamenilor i exprim o treapt mai superioar in procesul istoric al libertii in relaiile dintre oameni. Concepia civilismului este argumentarea teoretic i exprimarea absolut a sensului caracteristic intregii epoci postsocialiste a ideii i cerinei de micare spre o treapt mai avansat decat cea care a fost in istoria precedent a egalitii juridice, libertii i echitii. Guvernare politic (dup Aristotel) este guvernarea legilor, dar nu a oamenilor; a legilor raionale, care exprim cerinele echitii politice, adic a dreptului natural. 153 BIBLIOGRAFIE 1. Bagdasar N., Bogdan V., Narly C. Antologie filosofic. Filosofi strini. Bucureti: Editura UNIVERSAL DALLIS, 1995. 2. Bdicescu Mihai. Concepte fundamentale in teoria i filosofia dreptului. Vol. 3. coli i curente in gandirea juridic. Bucureti: Editura LUMINA LEX, 2002. 3. Convenia european pentru aprarea Drepturilor Omului i a Libertilor fundamentale. Protocolul adiional i Protocoalele nr. 4, 6, 7, 12 i 13. Amendat prin protocoalele nr. 3, 5, 8 i 11. / Consiliul Europei. Chiinu: Biroul de Informare a Consiliului Europei in Moldova, 2002. 4. Djuvara Mircea. Eseuri de filosofie a dreptului. Bucureti: Editura Trei, 1997. 5. Djuvara Mircea. Teoria general a dreptului. Bucureti: Editura Librriei Socec & Co. S.A., 1930. 6. Drepturile omului. Documentar pentru predarea cunotinelor din domeniul dreptului omului in invmantul preuniversitar. Bucureti, 1995. 7. Filosofie. Analize i interpretri. Oradea: Editura ANTET, 1996. 8. Hegel G.W.F. Principiile filosofiei dreptului. Bucureti: Editura IRI, 1996. 9. Kelzen Hans. Doctrina pur a dreptului. Bucureti: Editura HUMANITAS, 2001. 10. Mihai Gheorghe C., Motic Radu I. Fundamentele dreptului. Teoria i filosofia dreptului. - Bucureti: Editura ALL, 1997. 11. Popa Nicolae, Dogaru Ion, Dnior Gheorghe, Dnior Dan Claudiu. Filosofia dreptului. Marile curente. Bucureti: Editura ALLBECK, 2002. 12. Siga Andrei. Introducere in teoria general a dreptului. Timioara: Editura AUGUSTA, 1998. 13. Sperania Eugeniu. Introducere in filosofia dreptului. Cluj: Tipografia Cartea Romaneasc, 1946. 14. Sperania Eugeniu. Principii fundamentale de filosofie juridic. Cluj: Editura Institutul de Arte Grafice Ardealul, 1936. 15. Vlimrescu Alexandru. Tratat de enciclopedia dreptului. Bucureti: Editura LUMINA LEX, 1999. 16. Vecchio Giorgio del. Lecii de filosofie juridic. Bucureti: Editura NOVA, 1998.

17. .. . -, 1998. 154 18. . 5- . : , 1999. 19. ... . , 1990. 20. . . . . . , 2000. 21. .. . - , 1913. 22. .. . . 33. 23. .. . , 1970. 24. .. . .1 , 1914. 25. . . , 1995. 26. .. . - // , 10, 1989. 27. .. . , 1983. 28. .. : . // , 5, 1988. 29. .. : . - // , 4, 1993. 30. .. . - // , 9, 1973. 31. .. . : , 2000. 32. .. . . - , 1996. 33. . , 1938. 34. : . -, 1997. 35. .-. . , 1969. 36. .. . : , . . , 1908. 37. .. . , 1988. 38. .. . , 1910. 39. . . -, 1899. 155 FILOSOFIA DREPTULUI Curs de prelegeri Autor: Constantin Lozovanu Bun de tipar 09.09.08. Formatul hartiei 60x84 1/16. Hartie ofset. Tipar RISO Tirajul 75 ex. Coli de tipar 9,75 Comanda nr. 81

U.T.M., 2004, Chiinu, bd. tefan cel Mare, 168. Secia Redactare i Editare a U.T.M. 2068,Chiinu, str. Studenilor, 9/9. 156 157 UNIVERSITATEA TEHNIC A MOLDOVEI FILOSOFIA DREPTULUI Curs de prelegeri Chiinu 2008__