CUPRINS

Introducere………………………………………………………... 2
Capitolul I Consideraţii generale privind garanţiile…………… 3
1.1. Noţiunea de garanţie…………………………………………. 5
1.2. Regimul juridic al garanţiilor………………………………... 14
1.3. Clasificarea garanţiilor………………………………………. 25
Capitolul II Garanţiile reale – gajul ……………………………. 36
2.1. Definiţie. Reglementare. Clasificare…………………………. 36
2.2. Constituirea gajului…………………………………………... 48
2.3. Efectele gajului……………………………………………… 62
Capitolul III Garanţiile reale – ipoteca………………………… 69
3.1. Definiţie. Reglementare. Clasificare………………………… 69
3.2. Caracterele generale ale ipotecilor…………………………… 74
3.3. Efectele ipotecii………………………………………………. 80
3.4. Publicitatea ipotecii………………………………………….. 85
Concluzii …………….…………………………………………… 87
Bibliografie……………………………………………………….. 89
Anexă …………………………………………………………... 91

INTRODUCERE

Lucrarea analizează dintr-un punct de vedere original, garanţiile

obligaţiilor în dreptul civil şi în dreptul comercial. Mijloacele juridice
generale de garantare a obligaţiilor sunt recunoscute tuturor creditorilor în

1
temeiul dreptului de gaj general pe care-l au asupra patrimoniului
debitorului.
Mijloacele juridice speciale de garantare a obligaţiilor sunt
recunoscute numai unor creditori, fiind diferite de cele pe care le poate
utiliza orice creditor în limitele dreptului de gaj general.
Noţiunea de garanţie este analizată aprofundat, valorificându-se felul
în care aceasta a fost conturată de doctrina juridică română şi străină.
Este privită cu circumspecţie o definiţie prea cuprinzătoare, potrivit
căreia prin garanţii ale obligaţiilor ar trebui înţelese toate mijloacele tehnice,
extrinseci raportului de obligaţie, dar care vin să se alăture acesteia, spre a
contribui la conservarea anumitor bunuri în scopul de a putea, mai târziu să
fie executate silit pentru despăgubirea creditorului dacă executarea obligaţiei
asumate de către debitor nu mai are loc.

Capitolul I Consideraţii generale privind garanţiile

În orice raport juridic obligaţional creditorul urmăreşte executarea

obligaţiei de către debitorul său, aceasta constituind, de fapt, raţiunea
oricărei obligaţii, de a fi executată. Creditorul este interesat ca obligaţia
debitorului să poată fi realizată, să înlăture orice risc de insolvabilitate a

2
debitorului, situaţie în care el ar fi prejudiciat. Insolvabilitatea presupune ca
datoriile debitorului, (pasivul său) sunt mai mari decât activul acestuia.
Asigurarea executării datoriei de către debitor se poate realiza în
principiu pe două căi şi anume: pe de o parte legea stabileşte o garanţie
generală în favoarea tuturor creditorilor fără ca aceştia să facă acte juridice
prealabile în acest sens şi, pe de altă parte, legea creează cadrul juridic
necesar, la îndemâna creditorilor pentru ca aceştia să-şi poată construi
garanţii în limitele permise de lege.
Din prima categorie de garanţii face parte cea prevăzută de art. 1718
C.civil respectiv dreptul de gaj general al creditorilor chirografari sau
obişnuiţi. Potrivit textului citat “oricine este ţinut de a îndeplini îndatoririle
sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. Acest gaj
general este un gaj comun, el fiind constituit în egală măsură în favoarea
tuturor creditorilor, indiferent de valoarea creanţei lor sau de data când s-a
născut ori a devenit scadentă.
De aici rezultă şi poziţia de egalitate a creditorilor faţă de bunurile ce
constituie patrimoniul debitorului şi sunt supuse executării silite. Fiind
situaţi pe o poziţie de egalitate, în măsura în care valoarea pasivului
debitorului depăşeşte pe aceea a activului, creditorii, în baza poziţiilor lor
neprivilegiate, de egalitate, vor fi îndestulaţi proporţional cu valoarea
creanţei lor scadente. Acest principiu rezultă din conţinutul textului art.1719
C.civil conform căruia bunurile unui debitor servesc spre asigurarea comună
a creditorilor săi şi preţul lor se împarte între ei prin analogie sub condiţia ca
între debitori să nu existe cauze legitime de preferinţă.

3
 Creditorul interesat de asigurarea unei executări neîntârziate a
obligaţiei şi pentru a înlătura consecinţele inacţiunii acestuia, are la
îndemână mijloace procesuale adecvate, cum sunt acţiunea oblică sau
subrogatorie, acţiunea pauliană sau revocatorie, dreptul de a cere executarea
silită asupra bunurilor aflate în patrimoniul debitorului la data urmăririi.
De asemenea, creditorii au şi alte posibilităţi juridice pentru a-şi
asigura realizarea creanţelor, cum ar fi solidaritatea şi indivizibilitatea. Dar
există anumite mijloace juridice care exced sfera de aplicare a gajului
general al creditorilor chirografari şi care înlătură egalitatea dintre creditori;
acestea poartă numele de garanţii.
In literatura juridică, garanţiile sunt definite ca fiind acele mijloace
juridice care conferă creditorului garantat unele prerogative suplimentare
prin poziţionarea prioritară faţă de ceilalţi creditori şi posibilitatea ca în caz
de neexecutare din partea debitorului să poată urmări pe o altă persoană,
care s-a angajat să execute ea obligaţia ce revenea debitorului.
In doctrină s-au formulat mai multe clasificări ale garanţiilor, una
fiind însă unanim acceptată anume clasificarea în : garanţii personale şi
garanţii reale.

4
• Garanţiile personale constau în angajamentul pe care o persoană, alta
decât debitorul principal al obligaţiei, şi-o asumă faţă de creditor de a
executa el obligaţia în cazul în care debitorul principal nu o va executa.
Codul civil reglementează o singură garanţie personală, fidejusiunea
(cauţiunea).
• Garanţiile reale – presupun afectarea unui bun pentru garantarea
obligaţiei prin instituirea unui drept real accesoriu, de garanţie, cu privire
la acel bun. Acest drept real accesoriu da naştere unui drept de preferinţă
şi a unui drept de urmărire. Din această categorie de garanţii fac parte
gajul, ipoteca, privilegiile, dreptul de retenţie.

1.1. Noţiunea de garanţie

Determinarea conceptului de garanţie pleacă de la scopul final al unei

obligaţii pe care îl constituie executarea ei, motiv pentru care creditorul îşi ia
toate măsurile corespunzătoare pentru a preîntâmpina orice insolvabilitate a
debitorului.
În sistemele de drept, obligaţia este garantată prin diverse instrumente
juridice accesorii, numite garanţii. Garantarea executării obligaţiilor se poate
realiza prin două categorii de mijloace juridice, generale şi speciale.
Mijloacele juridice generale sunt recunoscute tuturor creditorilor în
temeiul dreptului de gaj general pe care-l au asupra patrimoniului
debitorului, conform art.1718 C.civ.

5
 Mijloacele juridice speciale de garantare a obligaţiilor sunt
recunoscute numai unor creditori, diferite de cele pe care le poate utiliza
orice creditor în limitele dreptului de gaj general.
Creditorii care beneficiază doar de mijloacele generale de garantare a
realizării drepturilor lor de creanţă sunt numiţi creditori chirografari
(obişnuiţi), iar cei care beneficiază de mijloace speciale de garantare poartă
numele de creditori cu garanţii sau garanţi.
Raţiunea “garanţiilor creditorului” este tocmai de a preveni
înstrăinările nefrauduloase şi contractările de noi datorii deoarece, dacă
debitorul devine insolvabil, creditorii sunt dezarmaţi.
Când acel vinculum juris pe care îl reprezintă raportul de obligaţie nu
oferă creditorului siguranţa suficientă că va fi satisfăcut, legea permite
acestui creditor să-şi adauge o a doua obligaţie care o va înlocui pe cea
dintâi în cazul imposibilităţii de executare. Această a doua obligaţie este o
obligaţie subsidiară, deoarece ea nu acţionează decât în cazul în care
obligaţia principală nu poate fi executată.
Obligaţia de garanţie devine actuală numai în cazul realizării condiţiei,
şi anume numai când obligaţia principală nu mai poate fi executată.
În legislaţia română, civilă sau comercială, precum şi în legislaţiile
altor ţări, nu a fost definită expres noţiunea de “garanţie” şi, de asemenea,
nu există dispoziţii cu caracter general aplicabile oricăror forme de garanţie.
Sunt reglementate doar diferite modalităţi de garantare a obligaţiei şi
există unele dispoziţii cu caracter special, proprii anumitor tipuri de garanţii.

6
 Această lacună de ordin legislativ a fost completată de literatura
juridică, cu ajutorul căreia au fost exprimate păreri diferite în ceea ce
priveşte conţinutul noţiunii de “garanţie”.

Astfel, noţiunea de garanţie poate fi privită în două sensuri:

 în sens larg, când, pe lângă garanţiile propriu-zise, înglobează şi
alte instituţii juridice precum: arvuna, clauza penală, solidaritatea,
indivizibilitatea etc., ce constituie garanţii în privinţa executării
obligaţiei;
 în sens restrâns, când încorporează doar garanţiile propriu-zise,
adică numai acele mijloace specifice care depăşesc limitele
dreptului de gaj general şi care conferă creditorului garantat
anumite prerogative suplimentare concretizate într-o prioritate faţă
de ceilalţi creditori sau în posibilitatea urmăririi altei persoane, în
cazul în care debitorul nu-şi execută obligaţia.
Unii autori au definit garanţiile ca fiind “acele mijloace juridice care,
dincolo de limitele dreptului de gaj general şi în plus faţă de acest drept,
conferă creditorului garantat anumite prerogative suplimentare, constând, de
regulă, fie într-o prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie în posibilitatea ca, în
caz de neexecutare din partea debitorului, să urmărească pe o altă persoană,
care s-a angajat să execute obligaţia ce revine debitorului”.
Alţi autori au opinat că prin garanţii ar trebui înţelese “toate acele
mijloace tehnice, extrinseci raportului obligaţiei, dar care vin să se alăture
acestuia, spre a contribui la conservarea anumitor bunuri în vederea

7
executării silite, la asigurarea executării reale a obligaţiei sau la
despăgubirea creditorului, în cazul în care executarea reală nu mai are loc”.1
Despre aceste măsuri asiguratorii I.Rosetti-Bălănescu, A.Velescu şi S.
Zilbestein au arătat că “pentru a evita posibilitatea ca autorul pagubei să-şi
înstrăineze, să ascundă sau să distrugă bunuri aşa încât cel păgubit să nu mai
găsească, atunci când va fi obţinut hotărârea definitivă, bunuri pe care să le
urmărească, precum şi pentru a asigura conservarea în bune condiţiuni a
acestor bunuri până la executarea silită asupra lor, legea a reglementat
instituţia măsurilor de asigurare.
Acestea constau în indisponibilizarea unor bunuri din patrimoniul celui
ce urmează a fi obligat la despăgubire (învinuit, inculpat, responsabil
civilmente sau pârât) până la obţinerea hotărârii definitive, când măsurile de
asigurare se pot transforma în măsuri de executare silită.
Astfel de măsuri sunt, în cadrul procesului penal, “sechestrul
asigurător asupra averii mobiliare a învinuitului, inculpatului şi persoanelor
civilmente responsabile, poprirea creanţelor acestora în mâna debitorilor lor
sau inscripţia ipotecară asigurătoare asupra imobilelor celor chemaţi să
despăgubească pe vătămat”.
Totuşi, acest caracter mult prea general al definiţiei este de natură să
extindă sfera noţiunii de garanţie, care ar putea cuprinde toate modalităţile
aflate la îndemâna oricărui creditor de a apela la forţa de constrângere a
statului pentru realizarea executării silite.

1
Victor Dan Zlătescu, Garanţiile creditorului, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, pag.31: din această
definiţie largă autorul citat deduce clasificarea următoare a garanţiilor:
a) garanţii preventive (dreptul de retenţie, indisponibilizarea unor bunuri);
b) garanţii ale executării reale (clauza penală şi arvuna);
c) garanţii propriu-zise sau reparatorii (fidejusiune, garanţii reale, privilegii), pag.49-51

8
 Din acest motiv, autorii acestor opinii nu includ în noţiunea de garanţie
clauza penală şi arvuna, deşi acestea contribuie la executarea obligaţiilor2.
În cazul clauzei penale, cine nu-şi execută obligaţia trebuie să
plătească suma prestabilită ce reprezintă evaluarea globală a prejudiciului,
creditorul nefiind obligat să facă dovada directă a prejudiciului suferit3.
În cazul arvunei, dacă executarea obligaţiei nu s-a realizat din vina
celui ce a plătit arvuna, nu se mai poate cere restituirea ei, iar dacă
executarea este imputabilă celui ce a primit arvuna, aceasta trebuie restituită
îndoit.
Deci, arvuna este o clauză accesorie unui contract, prin care părţile
convin ca una dintre ele (cumpărătorul) să dea celeilalte o sumă de bani, la
încheierea contractului.
Clauza penală şi arvuna nu adaugă nimic la dreptul de gaj general.
Creditorul care poate uza de clauza penală sau de arvună rămâne în poziţia
de creditor chirografar, egal cu toţi ceilalţi în ceea ce priveşte posibilităţile
de urmărire a bunurilor debitorului.
Literatura de specialitate subliniază şi alte modalităţi juridice ce
îndeplinesc funcţia de garantare a obligaţiilor, altele decât garanţiile propriu-
zise, şi anume solidaritatea şi indivizibilitatea4.
Solidaritatea şi indivizibilitatea pot fi folosite pentru a înlocui
fidejusiunea sau pentru a o întări pe aceasta, introducând în raportul de

2
Victor D.Zlătescu, Garanţiile creditorului, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, pag.50
3
C.Stătescu, C.Bârsan, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Educaţional, Bucureşti, 1988, pag.339
4
C.Stătescu, C.Bârsan, op.cit., pag.400

9
obligaţie un alt debitor principal, care va răspunde alături de debitorul iniţial
pentru întreaga obligaţie.
În acest fel se înlătură inconvenientele fidejusiunii, care decurg din
faptul că fidejusorul este un debitor accesoriu şi subsidiar.
Solidaritatea pasivă poate înlocui rolul de garanţie personală într-un
mod mai favorabil fidejusiunii. Fidejusiunea conferă garantului, care este
urmărit înaintea debitorului garantat, un beneficiu de discuţiune ce-i va
permite să ceară urmărirea prioritară a celui obligat în principal.
Solidaritatea îl pune la adăpost pe creditor, din acest punct de vedere.
Codebitorul solidar nu are un astfel de beneficiu, urmărirea îndreptându-se
împotriva oricăruia din cei obligaţi.
Totodată, conform unor autori, fidejusorul are şi beneficiul
cedendarum actionum, care îi permite să respingă acţiunea creditorului,
dovedind că acesta, în mod culpabil, a lăsat să se piardă drepturile sau
garanţiile pe care le avea împotriva debitorului principal şi în care
fidejusorul urma să fie subrogat de drept. Codebitorul solidar nu are
niciodată un astfel de beneficiu.
Indivizibilitatea convenţională conferă creditorului avantaje
asemănătoare sau de delegaţiune imperfectă, prin care debitorul oferă
creditorului un al doilea debitor, clauza având astfel un vădit caracter de
garanţie.
Concluzionând, se poate spune că, garanţiile obligaţiilor sunt mijloace
juridice accesorii unui raport juridic obligaţional, prin care creditorul îşi

10
asigură posibilitatea realizării în natură a creanţei sale, apărându-se
împotriva eventualei insolvabilităţi a debitorului5.
Din dispoziţiile legale, precum şi din cele arătate mai sus se pot trage
următoarele concluzii referitoare la conceptul de garanţie.
Orice obligaţie are ca finalitate executarea ei, care se asigură cu
ajutorul garantării acestor obligaţii.
Creditorul este cel care ia măsuri garantării obligaţiei în contra
insolvabilităţii debitorului. Insolvabilitatea debitorului este evidentă atunci
când pasivul6 depăşeşte activul7.
Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari instituit prin art.1718
C.civ., reprezintă cea mai generală garanţie pentru executarea obligaţiilor,
dar şi cea mai ineficientă, deoarece nu înlătură riscul insolvabilităţii
debitorului.
Caracteristic pentru gajul general menţionat este faptul că este un gaj
comun care aparţine tuturor creditorilor chirografari, care au cu toţii o
poziţie egală faţă de bunurile supuse executării silite.
Poziţia de egalitate a creditorilor chirografari conferă posibilitatea ca,
în cazul în care sumele obţinute nu acoperă întreaga datorie, aceste sume să
se impute proporţional asupra valorii creanţelor.
Funcţii
Funcţia de asigurare a creditului este funcţia primordială a garanţiilor
şi constă în mobilizarea tuturor resurselor debitorului pentru garantarea
creditorului. Garanţiile reale oferă posibilitatea unei persoane să obţină un

5
Vasile Pătulea, Garanţiile de executare a obligaţiilor comerciale, Editura Scripta, Bucureşti, 1994, pag.9
6
Datoriile avute de debitor
7
Drepturile creditorului

11
credit egal cu valoarea bunurilor mobile de care dispune şi care pot fi gajate
sau a celor imobile care pot fi ipotecate.
“Depozitul asigurător” reprezintă o a doua funcţiune pe care o
îndeplineşte gajul. Gajul cu deposedare evită pericolul înstrăinării de către
debitor a bunului gajat, făcând posibilă exercitarea privilegiului creditorului,
el contribuind, în felul său, tocmai la realizarea funcţiei de asigurare a
creditorului.
Evoluţia garanţiilor
În literatura de specialitate, sistemul garanţiilor a rămas, în linii mari,
acelaşi totuşi, în decursul anilor, frecvenţa lor a fost într-o continuă
schimbare.
Ipoteca a fost printre primele garanţii cunoscute în Egiptul antic şi
avea o întrebuinţare frecventă.
La romani, cea mai frecventă garanţie era fidejusiunea, garanţie
personală, care se constituia atât în cadrul, cât şi în afara unui proces.
Sub perioada dominaţiei împăratului Justinian, fidejusorul a căpătat
beneficiul de discuţiune, ce îi conferea o situaţie deosebită de cea a
debitorului solidar şi preferabilă acestuia.
Prima garanţie reală cunoscută în Roma a fost “fiducia”, ce
presupunea transmiterea dreptului de proprietate asupra unui obiect,
creditorul obligându-se să-l retransmită proprietarului după ce acesta şi-a
achitat integral datoria.
Ulterior, ca o perfecţiune a fiduciei, a apărut “pignus” sau gajul care
privea atât mobilele, cât şi imobilele. Bunul nu mai trecea în proprietatea

12
creditorului; acesta era acum un simplu detentor al bunului, până la
restituirea datoriei.
În orânduirea feudală, garanţiile imobiliare au dobândit o însemnătate
deosebită faţă de cele mobiliare.
Procesul de transformare a garanţiilor reale a continuat în timpul
revoluţiei franceze când s-a instaurat publicitatea ipotecilor, printr-o lege din
9 Messidor an III şi transcripţiunea imobiliară.
În economia capitalistă dezvoltată, mobilele au devenit bunuri de preţ,
averile fiind preponderent mobiliare, ceea ce a dus la apariţia titlurilor de
credit.
În societatea capitalistă preferinţele s-au îndreptat spre garanţiile
mobiliare perfecţionate.
Ele se aplică deoarece creditul imobiliar, oneros şi formalist a devenit
o piedică în calea celerităţii pe care o cereau raporturile comerciale.
Constituirea şi realizarea garanţiilor imobiliare era dificilă şi dura
mult, întrucât verificarea titlurilor de proprietate cerea timp şi o procedură
îndelungată şi costisitoare de executare silită.
Dezvoltarea continuă a vieţii economice a necesitat “răspândirea”
acestor instituţii pe tărâmul raporturilor juridice comerciale, ceea ce a
însemnat o transformare a lor la specificul acestor activităţi economice,
caracterizate prin dinamism, fluenţă şi complexitate.
Acest fapt a generat o aplicare mai redusă a garanţiilor specifice
dreptului civil, obligând, în acelaşi timp, să se găsească noi forme de
garanţii, care s-au adăugat celor existente sau le-au modificat conţinutul,
astfel:

13
 - mijloace specifice de garantare a obligaţiilor în contracte de comerţ
internaţional;
- garanţii specifice unor anumite ramuri de drept (dreptul
transporturilor);
- forme specifice de garantare a creditelor, în special cauţiuni
bancare;
- aplicaţii noi ale garanţiilor cunoscute, cu unele modificări de regim
faţă de Codul civil.

1.2. Regimul juridic al garanţiilor

Regimul juridic al garanţiilor atât mobiliare cât şi imobiliare a fost

tratat, până la apariţia Legii nr.99/1999 de Codul civil şi Codul comercial, ca
sediu al materiei. La acestea se adaugã actele normative referitoare la cec,
cambie şi biletul la ordin, acţiunile societăţilor comerciale (aşa-numitele
valori mobiliare), legea privind regimul pietrelor preţioase, a metalelor
preţioase etc.
În acest an a fost reglementat, de pildă, regimul şi circulaţia metalelor
preţioase, în care aurul şi argintul primesc o importantă reglementare
cuprinzătoare, intrând în circuitul civil şi comercial. Bunăoară, aurul
urmează a fi valorificat şi prin alte societãţi şi instituţii cum erau BNR sau
casele de amanet. În mod oficial numai BNR avea temei legal în tranzacţii
comerciale cu metale preţioase. S-au pus bazele bursei de valori cu metale şi
pietre preţioase.

14
 Toate acestea vin în ajutorul definirii cât mai cuprinzãtoare a garanţiilor
reale mobiliare.
Sunt garanţii reale întrucât au ca obiect lucruri, în formã materializatã
precum utilaje, produse, materii prime etc., sau în formã dematerializatã -
acţiuni, titluri de valoare, creanţe etc.
Reglementarea acestor garanţii de Codul civil şi Codul comercial este
de mult depãşitã întrucât se referea la realitãţi adecvate începutului relaţiilor
capitaliste, din a doua parte a secolului XIX.
Chiar limbajul juridic al acestor douã coduri este greoi, multe noţiuni
sunt depãşite, greu de asimilat la acest început de mileniu trei.
Forma de bazã a garanţiei reale mobiliare o reprezintã gajul - în
comercial - şi amanetul în civil, douã noţiuni puţin diferite, întrucât
condiţiile lor de fond şi de formã sunt aproape identice.
Facem observaţia, cã amanetul, aşa cum este tratat de dreptul civil,
este mai adecvat relaţiilor civile, deci acelor relaţii cu caracter patrimonial
exercitate cu titlu aleatoriu de subiecţi persoane fizice.
O reglementare cuprinzãtoare şi "adusã la zi" o cunosc garanţiile reale
mobiliare prin Titlul IV din Legea nr. 99/1999.
De evidenţiat latura pragmaticã a acestui act normativ, care de
bunãseamã a fost inspirat de legislaţia europeanã mai nouã în aceastã
materie. La acest act normativ, surprinde faptul cã legiuitorul s-a preocupat
de o reglementare cât mai detaliatã a acestei instituţii de garanţie, cu
ignorarea parţialã a principiilor şi doctrinei consacrate din dreptul românesc.

15
 Cu alte cuvinte, legea reprezintã o abordare curajoasã şi întrucâtva
hazardatã având în vedere unele inconveniente şi neclaritãţi de ordin
doctrinal ce ar putea sã aparã pe parcurs.
Probleme de ordin general
Spre deosebire de vechea reglementare cunoscutã, care cuprindea în
special garanţia bunurilor corporale - care de altfel şi defineau noţiunea de
gaj-amanet - noua reglementare cuprinde o mulţime de bunuri corporale dar
mai ales necorporale cu care se poate garanta: cesiunea drepturilor de
creanţã, chiar dacã cesiunea nu se face cu titlu de garanţie, vânzãrile
condiţionate, toate formele de închiriere şi de leasing dacã au o duratã de
peste un an, contractele de consignaţie cu valori mai mari de 1000 euro,
warantele şi recipisele de depozit, bunurile fungibile şi nefungibile.
Art.6, din lege întregeşte aceastã listã cu numeroase categorii de bunuri
necorporale, enumerate enunţiativ: soldurile creditoare ale conturilor de
depozit, certificatele de depozit, acţiunile şi pãrţile sociale din societãţile pe
acţiuni şi cu rãspundere limitatã, drepturile de exploatare ale resurselor
naturale, drepturile rezultând din invenţii, mãrci de fabricã şi alte drepturi de
proprietate intelectualã, industrialã sau comercialã, drepturile de creanţã,
garantate sau negarantate, poliţele de asigurare, fondul de comerţ, uzufructul
imobilelor, mai precis drepturile de închiriere sau de arendare a unor bunuri
imobile, drepturi societare, orice drept de a tranzacţiona cu bunuri mobile
(vezi de pildã bursa valorilor mobiliare, operator sau agent la Arhiva
Electronicã), bunuri mobile închiriate sau care fac obiectul unui contract de
leasing, acestea dacã contractul are o duratã mai mare de un an.

16
 Dând o definiţie debitorului, legiuitorul include în aceastã categorie -
vezi art.4 din lege - atât pe debitor cât şi pe garant.
Nu se face o disjuncţie ca în Codul civil între debitor şi garant, cu
crearea unui regim mai favorabil acestuia din urmã (vezi de pildã beneficiile
diviziunii şi ale discuţiunii din Codul civil).
Desigur, procedând astfel s-a avut în vedere faptul cã spre deosebire de
legea civilã, în comercial garantul are un statut relativ identic cu obligatul
principal, fiind deseori factorul determinant în naşterea raportului de afaceri.
Legiuitorul încearcã o delimitare cât mai clarã a comercialului de civil.
Într-o economie capitalistã şi de piaţã acesta este un deziderat obiectiv. În
dreptul românesc, Codul civil a avut vreme îndelungatã un ascendent faţã de
Codul comercial, acesta din urmã fiind conceput ca un derivat al primului.
În prezent, prin numeroasele acte normative, de rangul legilor,
orientarea este tot mai accentuatã spre comercial şi comercialitatea faptelor
aducãtoare de profit.
De aceea se face o delimitare tot mai marcantã între activitãţile
aducãtoare de venit, cu accent pe civilitatea reglementãrii şi cele de profit,
unde se pune problema comercialului (vezi legislaţia, care reglementeazã
impozitul pe venit şi aceea referitoare la impozitul pe profit).
Treptat se acţioneazã pentru ieşirea comercialului de sub tutela civilului,
tutelã atât de dãunãtoare sub toate aspectele.
În baza unor anumitor principii, garantul poate opune creditorului
beneficiul de discuţiune, cerându-i sã urmãreascã bunurile debitorului
principal şi numai dupã aceea, dacã nu va fi îndestulat, sã-l urmãreascã pe
el.

17
 Dacã existã mai multi garanţi, care garanteazã faţã de unul şi acelaşi
creditor, pentru una şi aceeasi datorie, garantul urmãrit poate opune
beneficiul de diviziune, cerând creditorului ca urmãrirea sã se dividã între
ceilalţi garanţi.
Garanţia realã se poate constitui, cu sau fãrã deposedare, pentru
obligaţii prezente sau viitoare, afectate de condiţie sau nu.
Obligaţia garantatã cuprinde şi dobânzile acumulate şi neplãtite privind
obligaţia principalã, dacã pãrţile nu decid altfel. În acest mod, s-au
dezvoltat şi întregit prevederile de la art.43 Cod comercial: "Datoriile
comerciale lichide şi plãtibile în bani produc dobândã de drept din ziua când
devin exigibile".
Pãrţile au posibilitatea sã stabileascã, în contracte şi alte sume de bani
cu titlu de dobândã sau daune iar în lipsa acestora, legea îl obligã pe debitor
la aceste dobânzi (vezi si OG nr. 9/2000).
Dobânda comercialã poate fi reprezentatã de rata scontului ori de
dobânda de referintã a BNR. Dupã cum cade şi în puterea pãrţilor de a-şi
stabili o dobândã practicatã de o anume bancã sau altã instituţie financiarã
sau aceasta poate fi stabilitã chiar de pãrţile interesate la încheierea
contractului sau ulterior printr-un act adiţional.
Tot aşa, pãrţile contractante pot cere pe baza unei clauze compromisorii
sã se stabileascã dobânda ca şi alte obligaţii cu caracter de lichiditate de un
organ arbitral.
Contractul de garanţie realã este titlu executoriu.(art.17).

18
 Consider cã acest contract fiind titlu executoriu prin puterea legii,
investirea sa ar reprezenta o formalitate inutilã, atâta vreme cât legiuitorul
nu a prevãzut acest fapt.
De altfel, debitorul sau o terţã persoanã interesatã are deschisã calea
contestaţiei la executare sau chiar o acţiune în anularea executãrii, ocazie cu
care instanţa va pune în discuţia pãrţilor calitatea de titlu executoriu al
înscrisului în baza cãruia a fost pornitã executarea.
Tot titluri executorii reprezintã şi contractele de credit şi de garanţie
bancare, iar Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancarã prevede în mod
expres necesitatea investirii, cu toate cã, şi aici, în literatura de specialitate
au apãrut note critice.
În sprijinul acestei opinii vin şi cu alte argumente de text: art.376
C.pr.c.prevede cã se învestesc cu formulã executorie hotãrârile care au
rãmas definitive ori au devenit irevocabile, înscrisurile autentice, precum şi
orice alte hotãrâri sau înscrisuri, pentru ca acestea sã devinã executorii, în
cazurile anume prevãzute de lege.
Orice bun care înlocuieşte bunul constituit ca garanţie sau bunul în care
a trecut valoarea bunului afectat garanţiei se presupune a fi un produs al
bunului iniţial, cu excepţia cazului în care debitorul nu face proba contrarie.
Bunul constituit ca garanţie mobiliarã va continua sã fie considerat ca
atare, chiar dacã a devenit accesoriu al unui bun imobil conf. art.6. În acelaşi
mod, aceastã dispoziţie se va aplica produsului bunului cu care s-a garantat.
Când arhiva înscrie o garanţie realã mobiliarã pe bunuri ataşate unui
teren, avizul de garanţie realã va trebui sã menţioneze descrierea, adresa şi
înregistrarea în documentele de publicitate imobiliarã.

19
 Ipoteca ce se întinde asupra amelioraţiunilor ulterioare costituirii ei,
potrivit art.1777 din Codul civil va asigura preferinţa faţã de creditorii care
au constituit o garanţie mobiliarã asupra acestor amelioraţiuni, numai dacã
ipoteca asupra amelioraţiunilor a fost înscrisã la arhivã, chiar dacã ipoteca a
fost înregistratã în registrele de publicitate imobiliarã.(art.35 <2>).
Orice creditor care, fãrã a fi parte într-un contract de garanţie, are un
privilegiu prin simplul efect al legii, inclusiv privilegiul statului asupra
taxelor ce îi sunt datorate, are prioritate asupra garanţiei reale a creditorului
asupra bunului în cauzã numai în momentul în care privilegiul îndeplineşte
condiţia de publicitate prin înscrierea acestuia la arhivã sau prin posesia
bunului.
Executarea garanţiilor mobiliare
Dacã debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia, garanţia realã îi dã
creditorului garantat dreptul de a intra în posesie sau de a reţine bunul
afectat garanţiei şi dreptul de a-l vinde pentru a-şi obţine plata obligaţiei
garantate.(art.11).
În caz de neonorare a obligaţiei, creditorul va avea prin urmare
urmãtoarele cãi de îndestulare:
* executarea silitã urmând procedura instituitã de Codul de procedurã
civilã
* executarea silitã, în formã simplificatã, aşa cum este reglementatã
de Legea nr.99/1999.
* executarea silitã potrivit înţelegerii pãrţilor.
* procedura executãrii silite pentru garanţiile având ca obiect biletul la
ordin şi cambia este reglementatã de Legea nr.58/1934, modificatã. (Potrivit

20
art.106 din Legea nr.58/1934, astfel cum a fost modificatã prin O.G.
nr.11/1993, aprobatã prin Legea nr.83/1994, sunt aplicabile biletului la
ordin, în mãsura în care nu sunt incompatibile cu natura acestui titlu,
dispoziţiile privind cambia, acţiunea sau executarea cambialã < art.47>
Potrivit procedurii reglementate de Legea nr.99/1999, executarea silitã
se face când obligaţia a devenit certã şi exigibilã. În acest caz, dacã debitorul
nu îşi îndeplineşte obligaţia, creditorul are dreptul de a-şi satisface creanţa
cu bunul afectat garanţiei.
În realizarea acestui scop, creditorul are dreptul sã ia bunul garantat -
indiferent de formã, materialã sau imaterialã - în posesie în vederea vânzãrii.
Pentru luarea în posesie, contractul de garanţie trebuie sã cuprindã
urmãtoarea clauzã : "În caz de neexecutare creditorul poate folosi mijloacele
proprii pentru luarea în posesie a bunului afectat garanţiei." În aceastã etapã
a executãrii, se exclude folosirea contrângerii printr-un funcţionar public sau
poliţienesc.
Aici se impune a aminti excepţia de la regula posesiei bunului dat în
garanţie: este cazul acţiunilor, care fiind în formã imaterialã şi urmând un
regim special, pentru a fi valabilã garanţia constituitã, în afarã de înscrisul
obligatoriu este necesar a se face menţiune în registrul acţionarilor de felul
"Pentru cauzã de garanţie".
O altã particularitate a acestei garantii constã în faptul cã vânzarea
acţiunilor se va face nu prin licitatie ci prin Bursa de Valori Bucuresti.
Din economia legii, reiese cã obiectul garanţiei îl formeazã asigurarea
unei obligaţii de dare sau facere şi nu a unei creanţe ca atare, aşa cum este
definitã de legislaţia comercialã sau civilã.

21
 Pentru acest motiv, obligaţia trebuie sã fie numai certã şi exigibilã,
neinteresând lichiditatea acesteia, întrucât ceea ce se datoreazã nu este
obligatoriu sã fie determinat prin criteriu pecuniar (vezi art.62<2>.).
Orice persoanã care are posesia bunului afectat garanţiei trebuie sã-l
predea, la solicitarea creditorului a cãrui obligaţie a ajuns la scadenţă şi a
cãrui garanţie realã are un grad de prioritate mai mare. În vederea
satisfacerii creanţei sale, creditorul poate vinde bunului dat în garanţie în
cazul în care se aflã în posesia debitorului.
Dacã nu este posibilã luarea în posesie a bunului afectat garanţiei în
formã paşnicã, creditorul garantat poate prin intermediul executorului
judecãtoresc sau a executorului bancar, ori a altui organ de executare, sã
intre în posesia bunului. În caz de necesitate, se poate adresa organului de
poliţie care este ţinut sã acorde, în acest sens tot sprijinul.
Rolul executorului judecãtoresc sau bancar se rezumã la punerea în
posesie a bunului, modalitãţile de executare rãmânând la latitudinea
creditorului urmãritor. Se subînţelege cã în cazul în care se apeleazã la
executor, fie el judecãtoresc ori bancar, procedura legalã de urmat este cea
prevãzutã în Codul de procedurã civilã.
În lipsa unei înţelegeri cu debitorul sãu, creditorul va avea posibilitatea
sã vândã bunul afectat garanţiei, în mod direct, într-o manierã comercialã
rezonabilã care sã asigure îndestularea sa.
Vânzarea trebuie sã urmeze regulile comerciale adecvate, folosite de
persoanele care vând bunuri similare în mod obişnuit pe piaţa respectivã.

22
 Asemenea reguli comerciale adecvate pot fi: vânzarea directã cãtre un
terţ, vânzarea prin licitaţie fãcutã publicã în ziar, vânzarea pe pieţe publice
sau prin orice alt mod de vînzarea rezonabilã.
Creditorul devine executor pentru recuperarea propriei creanţe.
Pentru a nu se comite abuzuri în dauna debitorului sau a unor terţi cu
interese, legiuitorul a prevãzut unele obligaţii pentru creditor.
Aceste sunt asemãnãtoare obligaţiilor instituite în sarcina executorilor
judecãtoreşti cu deosebirea cã creditorul nu acţioneazã în numele autoritãţii
statului, neavând prerogativele funcţionarului public, iar eventualele daune
vor fi suportate de creditor, indiferent dacã a acţionat sau nu cu rea-credinţã.
În acelaşi timp este demn de precizat cã, pentru a purcede la o asemenea
vânzare, creditorul trebuie sã depunã diligenţe şi sã dea dovadã cã este un
bun comerciant. Se pune întrebarea dacã creditorul vânzãtor poate mandata
aceastã prerogativã altei persoane.
Consider cã rãspunsul este afirmativ, în lumina prevederilor art.1532 şi
urm.Cod civil. În fond, executarea silitã reglementatã de Legea nr.99/1999
nu este decât o prelungire a activitãţii lucrative, de afaceri a creditorului
urmãritor, în îndeplinirea cãreia poate fi folositã şi o persoanã interpusã.
Mandatul este cu titlu gratuit.
Cumpãrãtorul ia în proprietate bunul afectat garanţiei liber de orice
garanţie realã existentã sau de sarcini asupra acelui bun.
Înainte de vânzare, creditorul va fi obligat sã facã o notificare, prin orice
mod, cãtre debitor şi ceilalţi creditori care şi-au înscris un aviz de garanţie
realã faţã de acelaşi debitor şi cu privire la acelaşi bun, precum şi

23
proprietarului bunului afectat garanţiei, dacã debitorul nu este proprietarul
acestuia.
În sistemul Legii nr.99/1999, creditorul garantat existã numai dacã
este înscris la arhiva valorilor mobiliare. Desigur, orice contract de garanţie
realã mobiliarã continuã sã fie valid între pãrţile semnatare dar îşi pierde
unul din atributele principale de garantare, acela de a fi opozabil şi cunoscut
terţilor atâta timp cât nu este înregistrat la arhivã.
O formã de îndestulare a creditorului urmãritor constã în adjudecarea
bunului afectat garanţiei, adjudecare fãcutã în contul creanţei. Totuşi,
creditorul nu îşi poate adjudeca bunul afectat garanţiei în cadrul vânzãrii
iniţiate de creditor fãrã ca în prealabil acesta sã fi dat posibilitatea terţilor de
a participa la vânzare, în afara cazului în care pãrţile au convenit altfel.
Bunul adjudecat de creditor va fi liber de orice sarcini, cu excepţia celor
înregistrate anterior înscrierii garanţiei sale.
Aşa cum s-a mai spus, Codul civil constituie izvorul de bază al
garanţiilor, conţinând prevederi adecvate, ce sunt grupate în titlul XIV
”Despre fidejusiune (cauţiune)”; titlul XV “Despre amanet (gajul)”; titlul
XVIII “Despre privilegii şi ipoteci”.
Prevederile Codului civil se aplică în corelare cu dispoziţiile privind
garanţiile şi cauzele de preferinţă prevăzute în diferite legi speciale.
Acestui izvor de sinteză i se adaugă Codul comercial, unele legi
speciale sau alte categorii de acte normative, cum ar fi cele editate în
perioada 1947-1989, parte din ele fiind abrogate ori căzute în desuetudine.

24
 Trebuie subliniat faptul că, în Codul comercial (care a fost adoptat la
16.04.1887) sunt cuprinse dispoziţii referitoare la “gajul comercial” (Cartea
I, titlul XIV) şi “gajul vaselor de comerţ” (Cartea a II-a).
Art.489 alin.2 C.com. face trimitere şi la prevederile Legii speciale din
28 iunie 1881 privitoare la gajul mărfurilor depuse în magazinele generale.
Cadrul legislativ de executare a obligaţiilor comerciale rămâne cel al
dreptului comun dar, în măsura în care nu există dispoziţii cu specific
comercial, sunt aplicabile aceste prevederi speciale (art.1 C.com.).

1.3. Clasificarea garanţiilor

Garanţiile civile sunt mijloace juridice extrinseci raportului de

obligaţie, menite să contribuie la conservarea anumitor bunuri în vederea
executării silite, la asigurarea executării reale a obligaţiei sau la
despăgubirea creditorului când executarea reală nu mai are loc.
În sens larg, garanţiile obligaţiilor cuprind:
- mijloace preventive menite să conserve unele bunuri ale
debitorului în vederea executării silite a creanţei (dreptul de
retenţie, indisponibilizarea anumitor bunuri);
- mijloace de asigurare a executării în natură a obligaţiei (arvuna,
clauza penală);

25
 - garanţii propriu-zise sau reparatorii care asigură creditorului
garantat o situaţie avantajoasă faţă de ceilalţi creditori numiţi
chirografari cu ocazia executării silite.
În sens restrâns şi într-o clasificare tradiţională, garanţiile se împart în
raport cu izvorul şi obiectul lor.
a. Clasificarea garanţiilor după izvorul lor
În raport cu izvorul lor, garanţiile se clasifică în convenţionale şi
legale. Garanţiile convenţionale (contractuale) se stabilesc prin voinţa
părţilor exprimată într-un contract accesoriu grevat pe obligaţia principală
garantată.
Garanţiile legale (extracontractuale) izvorăsc direct din lege,
independent de voinţa părţilor.

b. Clasificarea garanţiilor în raport cu obiectul lor

După obiect, garanţiile se clasifică în două grupe: garanţii personale şi
garanţii reale.
Garanţiile personale rezidă într-un angajament asumat de o altă
persoană decât debitorul principal faţă de creditor. Obligaţia de a garanta
datoria altuia poate să ia naştere în anumite situaţii direct din lege, fără a fi
nevoie de consimţământul garantului cum este cazul răspunderii
comitentului pentru prejudiciile cauzate de fapta prepuşilor săi.
Garanţiile reale sunt mijloace juridice de garantare a obligaţiilor prin
afectarea unuia sau mai multor bunuri din patrimoniul debitorului pentru

26
despăgubirea preferenţială a unui anumit creditor, în vederea asigurării
executării obligaţiei asumate.
Garanţiile reale considerate a fi un drept real cu privire la un bun sunt
însoţite de dreptul de urmărire şi de dreptul de preferinţă aparţinând
creditorului.
Garanţiile reale se clasifică la rândul lor în:
- garanţii reale cu deposedarea debitorului de bunul afectat ca
garanţie (gajul);
- garanţii reale fără deposedarea debitorului (ipoteca şi privilegiile).
Spre deosebire de celelalte garanţii reale care au o reglementare
distinctă în Codul Civil sau în alte legi speciale, dreptul de retenţie nu este
reglementat de Codul Civil sub forma unei instituţii aparte. Existenţa lui se
deduce dintr-o serie de texte răzleţe când, într-o materie sau alta, legea
(Codul Civil) acordă creditorului dreptul de a refuza, atât timp cât nu s-a
plătit datoria, restituirea unui lucru aparţinând debitorului sau cu toate că nu
a primit acel lucru printr-un contract de gaj.8 Dreptul de retenţie ni se
prezintă ca un adevarat drept real de garanţie imperfect în virtutea căruia cel
ce deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie,
are dreptul să ţină lucrul respectiv, să refuze deci restituirea lui, până ce
creditorul titular al bunului îi va plăti sumele de bani pe care le-a cheltuit cu
conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun9.

8
Victor Dan Zlatescu-Garantiile creditorului,Bucuresti,Editura Academiei,1970, pag 67;
9
Constantin Statescu,Corneliu Barsan-Drept civil.Teoria generala a obligatiilor,Bucuresti,Editura All,
1995,pag 409;Trib. Mun.Bucuresti,s a IV-a civ.,dec. nr. 1273/1992 in Culegere de practica judiciara civila
pe anul 1992,cu note de I.Mihuta, Editura Sansa SRL,Bucuresti,pag.81;

27
 Astfel, acest drept este conferit vânzătorului (art.1322 Cod Civil),
depozitarului (art 1618,1619), comoştenitorului ţinut la raport (art 771),
cumpărătorului cu pact de răscumpărare (art 1377), locatarului sau
chiriaşului (art 1444), lucrătorului ce lucrează cu materia primă a clientului
(art 508), posesorului unui lucru furat şi vândut în târg (art 1910),
creditorului gajist (art 1694), proprietarului expropriat (art 481). La rândul
său Codul Comercial certifică existenţa dreptului de retenţie în art 815 în
ceea ce priveşte mărfurile vândute dar nepredate atunci când cumpărătorul a
fost declarat în faliment. Desigur această enumerare nu este limitativă.
Astăzi este unanim admis ca dreptul de retenţie poate fi stabilit oricând pe
cale convenţională printr-un contract nenumit.10
In lipsa unei reglementări exprese, complete şi generale din Codul
Civil, teoria dreptului de retenţie este opera doctrinei.
Tratatele mai vechi relatează pe larg lupta dintre partizanii
interpretării limitative şi cei ai interpretării extensive, respectiv între cei ce
susţineau că dreptul de retenţie nu există decât în cazurile expres şi limitativ
prevăzute de lege pe de o parte şi cei care opinau că el reprezintă un
principiu general al dreptului nostru civil care îşi găseşte aplicabilitate ori de
câte ori există o legătură între o datorie şi un obiect; cazurile prevăzute de
lege nefiind decât aplicaţii practice ale acestui principiu general în anumite
materii. Cel de-al doilea principiu a sfârşit prin a se impune.
Elementul de bază pe care se întemeiază facultatea conferită
creditorului este conexitatea obiectivă dintre un lucru şi o datorie, astfel
spus, să existe un debitum cum re iunctum. Această conexiune poate fi

10
Victor Dan Zlatescu-op cit,pag 71-72;

28
uneori corelată cu un contract-de exemplu de depozit-însă ea poate fi,
alteori, total desprinsă de un contract preexistent; de exemplu chiar
posesorul de rea-credinţă al unui bun imobil revendicat de adevăratul
proprietar poate reţine imobilul până ce i se vor restitui conform legii
cheltuielile făcute cu bunul.11
In acest context trebuie remarcat faptul că noţiunea de conexiune a
datoriei cu lucrul trebuie interpretată foarte larg. Astfel, se consideră că
există conexiune nu numai când creanţa s-a născut în legătură cu lucrul, dar
şi atunci când deţinerea lucrului şi creanţa corelativă sunt prilejuite de
acelaşi raport juridic-de exemplu reţinerea de către mandatar a lucrurilor pe
care le-a primit pentru mandant, până ce acesta îi va achita cheltuielile
făcute pentru îndeplinirea mandatului.12 In toate cazurile pentru că dreptul
de retenţie să poata fi aplicabil se cere ca bunul referitor la care se invocă să
fie proprietatea exclusivă a celui ce este debitorul deţinătorului, în ceea ce
priveşte cheltuielile pretinse.
Uneori, dar nu întotdeauna dreptul de retenţie poate constitui o
expresie a excepţiei de neîndeplinire a contractului, aplicabilă nu doar
contractelor sinalagmatice propriu zise ci şi aşa-numitelor contracte
sinalagmatice imperfecte. Sfera sa de aplicabilitate este însă mult mai largă.
Spre deosebire de excepţia de neexecutare a contractului, care are un
caracter relativ, întrucât izvorăşte dintr-un raport contractual sinalagmatic,
putând fi înlăturată prin executarea parţială a obligaţiei principale, dreptul de
retenţie are un fundament obiectiv; el este opozabil tuturor, precum şi

11
Liviu Pop-Teoria generala a obligatiilor, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1997,pag 457;
12
Victor Dan Zlatescu,op cit,pag 324;

29
indivizibil, adică se extinde asupra întregului bun până la achitarea integrală
a datoriei.13
Deşi mai putin energic decât celelalte garanţii dreptul de retenţie îşi
relevă însă eficacitatea pe plan practic. Fără a putea opune celorlalţi
creditori chirografari vreo clauza legală de preferinţă, retentorul, deşi
creditor chirografar, în virtutea excepţiei izvorâte din dreptul de retenţie,
este plătit înaintea celorlalţi, dreptul de retenţie producând astfel, în atare
situaţie, efecte asemănătoare privilegiului.
Mai consider a fi util a aminti ca retenţia se poate exercita asupra
oricărui lucru mobil sau imobil, susceptibil de detenţiune materială (chiar şi
asupra titlului constatator al dreptului de proprietate).
Natura juridică
Cu privire la natura juridică a dreptului de retenţie vechii autori au
discutat timp îndelungat dacă el îmbracă caracterele unui drept real sau pe
cele ale unui drept personal.
Partizanii teoriei dreptului real se bazau pe argumentul opozabilităţii
erga omnes al acestuia.Se admite într-adevar, în general, că dreptul de
retenţie ar fi opozabil tuturor: proprietarului lucrului, creditorilor chirografar
ai acestuia, creditorilor privilegiaţi sau ipotecari, terţilor achizitori ai bunului
al căror titlu este posterior detenţiunii lucrului şi, în principiu, oricăror terţi.
Impotriva acestui punct de vedere susţinătorii tezei dreptului personal
obiectează că, deşi opozabil erga omnes, dreptul de retenţie nu conferă
titularului lui două atribute deosebit de importante: dreptul de urmărire şi
dreptul de preferinţă. Ca atare, el nu constituie un drept real, ci un drept
13
Monna-Lisa Ghinea-Unele probleme referitoare la dreptul de retentie in Revista Romana de Drept nr
11/1983,pag10-11;

30
personal cu atribute specifice, care constau tocmai în această opozabilitate
generală.14
Nu putem să nu remarcăm lipsa de consistenţă a acestei teze.
Deosebirea de esenţă dintre drepturile reale şi cele personale (sau de
creanţă) porneşte de la faptul că aceste drepturi reale îndreptăţesc pe titularii
lor să exercite anumite prerogative în legătură cu un lucru fără intervenţia
activă a altor persoane care, în calitate de subiecte pasive, neindividualizate,
nu au altă obligaţie decât aceea de a nu face nimic de natură să stânjenească
exerciţiul acestor prerogative. Ele nu presupun însă un raport direct între o
persoană şi un lucru. Esenţa drepturilor reale este deci opozabiliatea erga
omnes. Drepturile personale sunt definite la rândul lor prin aceea că titularii
lor nu pot pretinde subiectelor pasive ale unui raport juridic dat să efectueze
o anumită prestaţie, realizarea dreptului nefiind cu putinţă decât-nemijlocit-
prin această îndeplinire. Dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă nu sunt,
în opinia noastră, esenţiale drepturilor reale, ci simple consecinţe ale
acestuia.
Lipsa lor va configura un drept real sui generis dar nu îl va transforma
într-un drept presonal atâta timp cât elementele esenţiale, respectiv
opozabilitatea erga omnes se păstrează. Dispariţia consecinţelor nu atrage
niciodată pe cea a cauzei, raportul logic este întotdeauna invers. Afirmaţia că
ar există drepturi personale erga omnes contrazice însăşi definiţia acestora.15
Astfel putem concluziona afirmând că dreptul de retenţie este un drept
real de garanţie imperfect, opozabil erga omnes,o garanţie pur pasivă care

14
Victor Dan Zlatescu,op cit,pag 325;
15
Victor Dan Zlatescu,op cit,pag 326;

31
nu conferă atributul de urmărire, indivizibil, conferind o simplă detenţie
precară şi nu o posesie.
Trăsături caracteristice
Dreptul de retenţie, deşi de natura reală, nu conferă titularului sau cele
două atribute: de urmărire şi de preferinţă şi nici posibilitatea de a vinde
lucrul pentru a fi plătit din preţul obţinut, aşa cum o poate face creditorul
gajist asupra bunurilor mobile, care îşi poate realiza creanţă fie pe calea dării
în plată, sub controlul justiţiei, fie pe calea vânzării lucrului la licitaţie, spre
a fi alocată cu preferinţă asupra preţului.
Dreptul de preferinţă conferă titularului sau o simplă detenţiune
precară, astfel încât existenţa lui nu duce la dobândirea fructelor (această
prerogativă aparţine proprietarului) afară de cazul în care prin convenţie s-a
stabilit astfel16 şi nici la dobândirea prin uzucapiune a proprietăţii lucrului.
Odată cu achitarea integrală a datoriei încetează dreptul la retenţie şi
ia naştere în sarcina retentorului obligaţia de restituire. Aceasta presupune
existenţa în sarcina creditorului retentor a obligaţiei de conservare a bunului
precum şi răspunderea sa pentru pieirea sau stricăciunea lucrului provenită
din culpa sa. Culpa este apreciată cu maximum de exigenţă, răspunderea
operând nu numai pentru dol şi culpa lata ci şi pentru culpa levis deoarece
dreptul de retenţie profită debitorului restituirii lucrului.
Acordarea dreptului de retenţie neoperând un transfer de proprietate,
face ca riscul pieirii fortuite a lucrului să fie suportat de către creditorul
restituirii lucrului. Deşi pieirea lucrului nu face să înceteze dreptul de

16
Trib.Suprem,s.civ.,dec.nr.281/1982 in RRD nr.12/1982,pag 61-62;

32
retenţie, creanţa garantată nu se stinge şi nici nu se diminuează
corespunzător valoarea lucrului pierit.
La rândul sau creditorul restituirii lucrului are obligaţia de a
despăgubi pe retentor pentru toate cheltuielile necesare şi utile făcute cu
conservarea acestuia.) Obligaţia de restituire a cheltuielilor depinde de
natura acestora: cele necesare vor fi restituie integral, iar cele utile doar în
masura în care au creat un spor de valoare şi nu au fost disproporţionate în
raport de valoarea lucrului. Proprietarul lucrului, la rândul sau trebuie să
despăgubească pe creditorul retentor pentru toate daunele cauzate de lucru
cu ocazia deţinerii acestuia.17
In ceea ce priveşte posibilitatea acordării dreptului de retenţie pentru
garantarea obligaţiilor reciproce de restituire a prestaţiilor executate în
temeiul unui act juridic nul există o controversă.
Intr-o primă opinie s-a afirmat că excepţia dreptului de retenţie-şi deci
imposibilitatea restituirii imediate a lucrului-este inadmisibilă, deoarece el
s-ar grefa pe un act juridic nul care, în nici un caz, nu poate genera o soluţie
de fapt contrară intereselor ocrotite prin dispoziţiile legale imperative.
Acordarea dreptului de retenţie, ar duce, pe cale ocolită, la menţinerea unor
efecte ale actului juridic lovit de nulitate, de vreme ce deţinătorul lucrului ar
avea posibilitatea de a-l folosi şi după constatarea nulităţii, prin aceasta
micşorând în mod sensibil interesul sau de a urmări executarea creanţei. In
sprijinul acestui punct de vedere s-au adus şi dispoziţiile Decretului nr
167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, ale cărui efecte ar fi înlăturate, de
vreme ce creditorul ar obţine conservarea dreptului sau la restituire pe timp
17
Monna-Lisa Ghinea-op cit,pag 11-12;

33
nelimitat, redobândirea posesiei bunului neputându-se face decât după
executarea creanţei. Aşadar, dreptul de retenţie ar opera, în esenţă, împotriva
prevederilor art 1 alin 3 din Decretului nr 167/1958. Inadmisibilitatea
acordării dreptului de retenţie în acest caz s-a motivat şi pe necesitatea
asigurării unei identităţi a efectelor nulităţii. Acordându-se dreptul de
retenţie creditorului care a intrat în posesia lucrului în temeiul unui act
juridic nul, înseamnă a recunoaşte acestuia o situaţie juridică mult mai
avantajoasă şi garanţii de care nu ar putea beneficia creditorul care nu a
intrat în posesia bunului.
In cea de-a doua opinie, spre care înclinăm se recunoaşte posibilitatea
acordării dreptului de retenţie motivat de faptul că instituirea acestei garanţii
nu tinde la menţinerea efectelor nulităţii, ci, dimpotrivă la accelerarea
desfiinţării efectelor sale faţă de toate părţile şi restabilirea situaţiei
anterioare, sub rezerva că exerciţiul dreptului de retenţie să nu fie
incompatibil cu interese majore, interese care sunt în măsura să sprijine şi să
urgenteze repunerea părţilor în situaţia anterioară. Dreptul de retenţie îşi
relevă eficacitatea practică deoarece fiind lipsit de folosinţă lucrului,
debitorul se va grăbi să-şi achite datoria, pentru a reintra în posesia lucrului.
Referitor la aspectele de ordin procesual, de regulă dreptul de retenţie
se invocă pe cale de excepţie, în cauze ce au ca obiect acţiuni în restituirea
lucrului. Cu toate acestea, în opinia noastră nimic nu se opune ca dreptul de
retenţie să fie invocat şi pe calea unei contestaţii la executarea unei hotărâri
privind restituirea (exista si opinia contrara),ori de cate ori dreptul de
retenţie s-a născut ulterior hotărârii de restituire sau dacă în procesul dintre
părţi problema restituirii sau a evacuării nu a fost discutată în mod de sine

34
stătător, pentru ca detentorul să fie în situaţia de a-şi face toate apărările. In
această ultima ipoteză ne referim în principal la hotărârea ce pune capăt unui
proces de partaj, când, potrivit practicii devenite constante a Tribunalului
Suprem, se consideră că hotărârea pronunţată privind partajarea bunurilor
este executorie prin ea însăşi, cât priveşte restituirea lucrurilor de către cel
care la deţine ori, după caz, evacuarea lui, fără a mai fi necesară nici o
acţiune în restituire sau în evacuare. In măsura în care problema restituirii
sau a evacuării nu a fost discutată în mod expres în procesul de partaj, ceea
ce a făcut ca detentorul să nu poată invoca dreptul sau de retenţie,
considerăm că trebuie să i se recunoască posibilitatea ca pe calea contestaţiei
la executare, să poată opune dreptul sau de retenţie, obligând astfel pe
reclamant să-şi execute şi el obligaţia ce-i revine (de a-i plăti de exemplu
sulta pe care eventual o datorează sau cheltuielile făcute cu lucrul-desigur în
ipoteza în care există un debitum cum re iunctum).18 Dacă s-a recunoscut
posibilitatea rezolvării pe calea contestaţiei la executare a unor probleme
care ţin de fondul pricinii19, cu atât mai mult se justifică posibilitatea
recunoaşterii dreptului de retenţie pe această cale, de vreme ce aceasta nu s-
a putut face în timpul procesului de partaj ori el s-a născut după pronunţarea
hotărârii ce se execută.
Recunoaşterea dreptului de retenţie pe calea contestaţiei la executare
suspendă executarea începută în baza hotărârii de partaj până la achitarea
integrală a sultei iar în temeiul art 16 lit c din Decretul nr 167/1958

18
Trib. Mun.Bucuresti,s. a IV-a civ.,dec. nr. 264/1992 in Culegere de practica judiciara civila pe anul
1992,pag 82;
19
Alexandru Lesviodax-Contestatia la executare in matere civila, Editura Stiintifica,Bucuresti,1967,pag 70-
80;

35
prescripţia executării în privinţa predării lucrului se întrerupe fără a se
întrerupe şi prescripţia executării silite.

Capitolul II. Garanţiile reale - gajul

2.1. Definiţie. Reglementare. Clasificare

Potrivit art. 1685 C.civil, gajul sau amanetul este un contract accesoriu
prin care datornicul remite creditorului său un lucru mobil pentru garantarea
datoriei. Rezultă că poate fi obiect al gajului atât un bun mobil corporal cât şi un
bun mobil incorporal, o creanţă pe care debitorul o are împotriva altei persoane.
Noţiunea de gaj este folosită în mod curent pentru a desemna atât
contractul de gaj, dar şi dreptul real ce ia naştere ca urmare a încheierii
contractului de gaj, şi în acelaşi timp bunul ce face obiectul gajului.
În practica curentă gajul joacă un rol important. El se constituie ca
singura garanţie reală mobiliară din rândul garanţiilor aşa-zise “reparatorii”
(căci dreptul de retenţie şi indisponibilizarea anumitor bunuri mobile, deşi
sunt la rândul lor –potrivit unor autori garanţii reale mobiliare, intră în
categoria “garanţiilor preventive”).
La început, gajul reprezenta “sechestrul asiguratoriu al săracilor”
(depunerea obiectelor la Muntele de Pietate) iar Codul civil francez, ţinând

36
cont de încrederea faţă de cămătari l-a supus unui regim foarte riguros,
deoarece efectul său era, în cele din urmă, deposedarea debitorului.
În principiu, fiecare obligaţie se poate garanta prin constituirea unui
gaj. Diversificarea averii şi necesităţile comerţului au dus la dezvoltarea
unor noi forme de gaj.
Codul nostru civil de la 1864 foloseşte termenul “amanet”, care este
de origine turcă, reproducând astfel expresia utilizată de Codurile lui
Calimah şi Andronache Donici.
Dreptul român foloseşte termenul “pignus”. Legislaţia şi doctrina
franceză folosesc cuvântul “gage”, de origine latină, ce derivă din cuvântul
“vadium” (quadium, quadius), precum şi termenul de “nantissement”. Dar
acesta are o arie mai largă deoarece include şi antichreza (gajul imobiliar),
instituţie dispărută la noi (art. 1697-1703, abrogate prin art.4 al Legii contra
cametei din 02.04.1931).
Gajul desemnează, în acelaşi timp, convenţia dintre părţi, dreptul
creditorului gajist şi obiectul asupra căruia s-a constituit garanţia.
Potrivit Codului civil (art.1685 C.civ.), gajul sau amanetul este “un
contract accesoriu, prin care debitorul remite creditorului spre siguranţa
creanţei sale un obiect mobiliar corporal sau necorporal, în scop de a conferi
dreptul de a reţine lucrul până la îndestulare a sa şi de a fi plătit din
urmărirea lucrului amanetat cu preferinţă înaintea altor creditori”.
Altfel spus, “gajul este un contract accesoriu, prin care debitorul
remite creditorului său un lucru mobil pentru garantarea datoriei”.
Se mai poate spune că:”Gajul sau amanetul este convenţia prin care
un debitor sau o terţă persoană neobligată încă, se obligă să predea

37
creditorului acelui debitor un bun mişcător, pentru ca acesta să-l deţină în
posesia sa, atât timp cât creanţa nu-i va fi achitată, aşa încât, în caz de
neachitare, să aibă drept, cu autorizarea justiţiei, să scoată bunul în vânzare,
prin licitaţie publică, pentru ca din preţ să fie satisfăcut, sau să-l oprească
pentru el, însă tot cu aprobarea justiţiei, după o prealabilă expertiză
referitoare la valoarea bunului”.
Având în vedere faptul că această garanţie este constituită de debitor
sau de un terţ, precum şi faptul că există gaj cu sau fără deposedare, unii
autori preferă definiţia dată de fraţii Mazeaud, potrivit căreia “gajul este un
contract prin care debitorul sau un terţ se deposedează de un lucru mobil pe
care îl afectează plăţii unei datorii, remiţându-l fie creditorului, fie unui terţ,
care îl conserva pentru creditor”.
Aceste definiţii desemnează contractul de “gaj” şi nu dreptul născut
din acest contract.
Ideea potrivit căreia amanetul poate fi constituit chiar de către un terţ
este exprimată expres în Codul civil francez (art. 2077 C.civ.fr.), însă la noi
acest lucru se prezumă.
Într-o altă concepţie, gajul este definit ca fiind “contractul în puterea
căruia debitorul remite creditorului un lucru mobil (corporal sau necorporal),
drept garanţie a datoriei (art.1685 C.civ.); iar creditorul are dreptul să reţină
lucrul în posesiunea sa până la plata datoriei şi, în caz de neplată, să se
despăgubească din preţul lucrului cu preferinţă faţă de ceilalţi creditori ai
datornicului (art.1686, alin.1 C.civ.).
Din definiţiile enunţate mai sus se observă că gajul acţionează asupra
lucrurilor mobile. Imobilele nu pot fi amanetate, iar antichreza a fost

38
suprimată. În schimb, orice lucru mobil poate fi amanetat, cu condiţia să fie
în comerţ, adică să poată fi transmisibil de la o persoană la alta.
Pot fi date în gaj: banii numerar, acţiuni, drepturi de autor, brevete de
invenţii, mărfuri, drepturi succesorale, cu condiţia ca succesiunea să fie
deschisă şi să conţină numai bunuri mobile etc.
Poate fi obiect al gajului atât un bun mobil corporal, cât şi un bun
mobil necorporal (de exemplu: o creanţă pe care debitorul o are împotriva
altei persoane; valori mobiliare, fonduri de comerţ).
Gajul sau amanetul este consacrat legal de dispoziţiile art. 1685
C.civ.:”Amanetul este un contract prin care datornicul remite creditorului
său un lucru mobil spre siguranţa datoriei”.
Aspectele de conţinut şi corelarea gajului cu raportul juridic garantat
pe această cale sunt reglementate de dispoziţiile art. 1686-1696 C.civ.
Aceste dispoziţii urmează însă a fi completate cu reglementările referitoare
la unele forme de gaj cuprinse în diferite reglementări speciale.
Gajul este o modalitate de garantare a executării unei obligaţiuni, în al
cărui temei creditorul (creditorul gajist) are dreptul de a fi satisfăcut, cu
preferinţă faţă de ceilalţi creditori, inclusiv statul, din valoarea bunurilor sau
a drepturilor patrimoniale date în gaj, în cazul în care debitorul (debitorul
gajist) nu execută obligaţiunea garantată prin gaj.
Gajul se află în legătură cu obligaţiunea garantată prin gaj şi
reprezintă, la obligaţiunea principală, un raport de drept accesoriu care este
condiţionat în timp de durata obligaţiunii principale dacă legea sau
contractul de gaj nu prevede altfel.

39
 Astfel, deşi prin dispoziţiile Codului civil gajul presupune
deposedarea creditorului de lucrul oferit drept garanţie, printr-o lege specială
(L.22/1969) sunt reglementate, alături de gajul cu deposedare, unele forme
de gaj fără deposedare.
Deci, se poate afirma că legislaţia noastră cunoaşte, în prezent, două
forme de gaj: cu deposedare şi fără deposedare. Aceasta înseamnă că
remiterea bunului către creditor nu mai constituie astăzi un element
definitoriu pentru toate felurile de gaj.
Doctrina şi practica judiciară franceză recunosc şi gajul “cu
deposedare fictivă”. Spre exemplu, amanetarea de valori mobiliare se face
printr-o operaţiune contabilă (viramentul într-un cont special la cererea
scrisă a titularului de valori).
De asemenea, legea permite, printr-un procedeu unic şi simplificat -
borderou remis la bancă - amanetarea sau cesionarea creanţelor (Legea
Dailly din 2 ianuarie 1981, modificată prin Legea din 24 ianuarie 1984).
Există trei moduri de constituire a gajului şi anume: gajul convenţional,
legal şi judecătoresc.
Dacă în cazul gajului convenţional iniţiativa constituirii lui aparţine
părţilor în cauză în cazul gajului legal sau a celui judecătoresc, deşi iniţiativa
nu mai aparţine părţilor ci este impusă fie de norma juridică, fie de către
magistrat, totuşi contractul efectiv se va încheia prin acordul părţilor.
Gajul convenţional este cel constituit de părţi.
In cazul gajului convenţional, părţile convin, de comun acord, să
încheie contractul de gaj.

40
 În cazul gajului legal, legea obligă anumite persoane să constituie un
gaj, cum este cazul Legii nr. 22/1969 privind constituirea garanţiilor de către
gestionar.
Gajul judecătoresc este dispus de instanţa de judecată.
Cât priveşte gajul judecătoresc, el este dispus de către instanţa de
judecată.
În cazul gajului legal sau judecătoresc, constituirea efectivă a gajului
se face tot prin contract, însă obligaţia de a aduce gajul este instituită de lege
prin instanţă şi nu este lăsată la libera înţelegere a părţilor.
Din definiţiile prezentate şi din dispoziţiile art. 1685 C.civ. se
desprind următoarele idei:
•gajul se constituie ca un acord de voinţă între două sau mai multe
persoane;
•este un contract accesoriu, deoarece garantează executarea
obligaţiei născute din raportul juridic de obligaţie principal;
•părţile contractului de gaj sunt: debitorul şi creditorul din raportul
juridic principal sau un terţ;
•obiectul gajului poate fi un bun corporal sau necorporal;
•gajul conferă posibilitatea păstrării (reţinerii) lucrului până la
momentul îndestulării creditorului;
•în raporturile dintre părţi, contractul de gaj nu este condiţionat a fi
încheiat într-o anumită formă, dovada lui făcându-se potrivit
dreptului comun probator;

41
 •în raporturile dintre părţi pe de o parte şi terţii, pe de altă parte se
poate cere ca amanetul să fie constatat prin înscris, care a dobândit
data certă, pentru că numai astfel este opozabil terţilor etc.
Caracterele juridice ale contractului de gaj
Potrivit Codului civil, contractul de gaj este un contract accesoriu,
real şi unilateral.
a)Caracterul accesoriu
Gajul este un contract accesoriu deoarece, fiind un contract numit şi
având o consacrare distinctă în dispoziţiile legii, constă în afecţiunea sa de a
garanta executarea obligaţiei asumate în raportul juridic principal.
Deci existenţa, valabilitatea şi stingerea contractului de gaj depind de
soarta obligaţiei principale garantate. Poate fi garantată cu gaj şi o creanţă
eventuală, ce s-ar putea naşte în viitor, cum este gajul destinat garantării
unui eventual prejudiciu pe care gestionarul l-ar putea produce în activitatea
sa (L.22/1969, modificată prin L.54/25 iulie 1994).
Contextul obligaţional de constituire a contractului de gaj este dat de
existenţa unui raport juridic de obligaţie din care se nasc drepturi şi obligaţii
pentru părţi.
Contractul de gaj dă o mai mare complexitate acestui context
obligaţional, adăugând raportului juridic obligaţional un nou raport, cel
născut din însuşi acest contract (de gaj).
În legătură cu acest caracter, se impun unele precizări:
•contractul de gaj se instituie în legătură cu un alt raport juridic,
făcând ca legăturile obligaţionale să devină mai complexe;

42
 •naşterea contractului de gaj are loc în cadrul unei conexiuni între
două raporturi juridice: raportul juridic principal intervenit între
creditor şi debitor şi raportul juridic accesoriu de gaj, născut din
contractul de gaj, raport ce intervine în consideraţia primului şi afectat
garantării obligaţiei din acesta.
Din această cauză, primul raport este considerat a fi raportul principal,
iar cel de-al doilea (cel de gaj) este considerat a fi raportul juridic accesoriu.
•consecinţa relaţiunii dintre cele două raporturi juridice obligaţionale
(principal şi accesoriu) se materializează în efectele regulii
accesorium sequitur principale, de unde rezultă că:
•dacă se execută, se reziliază, se stinge sau se anulează raportul
juridic principal, tot astfel se consideră şi raportul juridic de gaj;
•în cazul garantării unei creanţe eventuale, obligaţia de garanţie se
suspendă până la naşterea obligaţiei principale, după care intră în
acţiune regula accesorium sequitur principale;
•dacă raportul juridic principal este supus unor anumite modalităţi
(termen, condiţie), aceleaşi modalităţi vor afecta şi contractul de gaj.
În concluzie, este un contract accesoriu raportului principal de
obligaţie şi pe care îl garantează. De aici faptul că existenţa valabilă sau
stingerea sa depinde de soarta obligaţiei principale. Izvorul obligaţiei
principale poate fi un contract de împrumut. De cele mai multe ori
contractul de împrumut se încheie chiar ulterior constituirii gajului, ceea ce
denotă că gajul poate garanta chiar şi o obligaţie ulterioară sau uneori
eventuală, cum este situaţia gajului care garantează eventualele pagube ce
le-ar putea aduce un gestionar.

43
 b)Caracterul real
Gajul este un contract real deoarece de regulă se încheie prin remiterea
lucrului. Totuşi, există şi gaj fără deposedare, dar cu caracter de excepţie.
Deposedarea poate aduce la trecerea bunului în mâinile creditorului care are
obligaţia de a-l conserva, fie în mâinile unui terţ.
Contractul de gaj este, în principiu, un contract real deoarece, pe cale de
excepţie, este admis şi gajul fără deposedare.
În cazul în care este cu deposedare, acest contract ia naştere prin
remiterea efectivă a bunului gajat.
De regulă, această remitere se face direct creditorului gajist, dar dacă
părţile s-au înţeles, se poate face unui terţ care este însărcinat cu păstrarea
lucrului gajat, până la plata datoriei (art.1688 C.civ.).
Curtea de Apel Bucureşti, secţia IV prin Decizia nr.92/1923 a stabilit că
amanetul poate consta şi într-o sumă de bani care să fie primită şi
consemnată de un terţ, deoarece legea vrea ca lucrul dat în gaj să nu rămână
în posesiunea debitorului.Creditorul nu are nici un drept asupra gajului
înainte de a-l fi primit.
Lucrul gajat se va păstra până la plata datoriei principale.
În materie mobiliară gajul joacă acelaşi rol pe care îl joacă ipoteca în
materie imobiliară.
În cazul unei promisiuni de constituire a gajului sau a amanetului fără
remiterea lucrului, aceasta nu constituie gaj cu deposedare, ci numai o
obligaţie de a face (contractul de promisiune de gaj) deoarece simpla
promisiune de a da un lucru în gaj nu este suficientă pentru formarea

44
contractului, dacă nu este urmată şi de predarea efectivă a lucrului în gaj. În
caz de neexecutare, se poate rezolva cu consecinţa plăţii daunelor-interese.
Cel ce constituie amanetul trebuie să aibă capacitatea de a contracta,
deoarece gajul este un drept real. De aceea, constituirea gajului trebuie să
pornească de la proprietarul lucrului, dar ea poate fi făcută şi de un terţ.
Pentru a produce efecte faţă de terţi, se cere ca acest contract să fie
făcut în formă scrisă, iar data înscrisului să fie certă şi anterioară datei
dreptului exercitat de un alt creditor ori dobândirii dreptului de către un terţ
dobânditor .
Înscrisul constatator trebuie să cuprindă individualitatea specifică
dreptului sau bunului, adică să se stipuleze exact specia şi natura lucrului
amanetat, descrierea exactă a calităţii, cantităţii şi a valorii.
În cazul gajului cu deposedare se cere ca titularul creanţei (creditorul)
să fi fost pus în posesie pe întreaga perioadă până ce amanetul se realizează
deoarece, în cazul gajului, cauza de preferinţă nu rezultă din claritatea
creanţei, ci din faptul că se realizează o afectare convenţională a unui lucru
determinat de garanţia specială a unei creanţe.
Dacă creditorul este deposedat prin furt sau prin pierdere de lucrul dat
în gaj, acesta are la îndemână o acţiune reală în contra terţului detentor
pentru a redobândi posesia acelui lucru.
Gajul fără deposedare este admis pe cale de excepţie, numai în cazul în
care se dispune astfel prin legi speciale.
În acest caz, se constituie un gaj cu caracter consensual deoarece
valabilitatea contractului de gaj este condiţionată numai de manifestarea
valabilă a voinţei părţilor, nu şi de remiterea lucrului gajat.

45
 c)Caracterul unilateral
Contractul de gaj este un contract unilateral, el dă naştere unei singure
obligaţii, aceea a creditorului de a păstra lucrul, de a-l conserva şi de a-l restitui
când acesta (proprietarul) va executa obligaţia. In cazul contractului de gaj fără
deposedare caracterul unilateral se menţine, cu deosebirea că obligaţia de
păstrare, conservare şi de ţinere la dispoziţia creditorului revine însuşi
debitorului;
Gajul cu deposedare este unilateral deoarece, în condiţiile stabilite de C.civ.,
singura obligaţie născută din contract este aceea a creditorului, de a păstra bunul,
de a-l conserva şi a-l restitui debitorului când acesta îşi va executa obligaţia ce-i
revine (art.1691 C.civ.).
Unilateral este şi contractul de gaj fără deposedare, numai că de data aceasta
obligaţia de păstrare a bunului şi de ţinere a lui la dispoziţia debitorului, ca
garanţie revine însuşi debitorului.
În literatura juridică franceză, contractul de gaj este caracterizat şi ca un
contract non-formal. Deşi poate fi aprobat prin orice mijloace totuşi, în practică,
se solicită un înscris şi sunt necesare formalităţile de publicitate.
Contractul de gaj este un contract civil sau comercial conform datoriei pe
care o acoperă. Celor trei caractere definitorii (accesoriu, real şi unilateral) li se
adaugă altele:
(a)Gajul este un contract cu titlu gratuit;
(b)Contractul de gaj este un contract comutativ, deoarece partea
obligată (creditorul) cunoaşte obligaţia ce-i revine şi întinderea ei din
momentul încheierii lui;

46
(c)Contractul de gaj este un contract constitutiv de drepturi, deoarece
prin el se constituie dreptul real de gaj, obligaţiile şi drepturile
născute din raportul juridic de gaj fiind noi, necunoscute deci înainte
de încheierea acestei specii a actului juridic civil;
(d)Contractul de gaj este un act juridic de dispoziţie, deoarece este
vorba de constituirea unui drept real;
(e)Contractul de gaj este un act juridic cu caracter patrimonial,
deoarece obiectul său (bunul dat în gaj), având valoare economică,
poate fi evaluat în bani;
(f)Contractul de gaj este un act juridic “inter vivos” pentru că-şi
produce efectele în timpul vieţii părţilor;
(g)Contractul de gaj este un act juridic civil subiectiv, deoarece
conţinutul este stabilit de părţi;
(h)Contractul de gaj este un contract care poate să fie afectat de
modalităţi sau nu, după cum actul juridic principal este sau nu afectat
de acestea;
(i)Contractul de gaj este un contract cauzal, deoarece valabilitatea lui
implică valabilitatea cauzei;
(j)Contractul de gaj face parte din categoria actelor juridice care se
pot încheia prin reprezentare. Deci, se poate spune că nu este un act
juridic strict personal.

d)Caracterul indivizibil

47
 Contractul de gaj este indivizibil în sensul că bunul mobil este afectat
în întregime garantării datoriei în cauză în totalitate, până la momentul plăţii
(stingerii) datoriei în întregul său.

2.2. Constituirea gajului

Doctrina şi practica judiciară stabilesc că pentru validitatea contractului

de gaj se cer îndeplinite anumite condiţii care se referă la părţile din contract
şi la bunul gajat.
De obicei, între condiţiile de constituire se disting şi condiţiile de
opozabilitate ale dreptului pe care îl dobândeşte creditorul gajist.
a)Condiţii privitoare la părţile din contract
Pentru a gaja un lucru, constituitorul (debitorul) trebuie să fie
proprietarul lucrului şi să aibe capacitatea de a-l înstrăina.
Lipsa acestor calităţi expune creditorul gajist la revendicarea lucrului
de către adevăratul proprietar, sau de către incapabil.
În cazul în care creditorul gajist este de bună credinţă, el poate opune
acţiunii în revendicare a proprietarului excepţia întemeiată pe art.1909
C.civ., care apără atât posesorul de bună credinţă cu titlul de proprietar
(cumpărătorul sau donatorul), cât şi pe posesorul de bună credinţă, care
posedă bunul în virtutea unui drept real, dobândit de el.

48
 Efectul bunei credinţe nu se aplică dacă lucrul dat în gaj a fost pierdut
sau furat, ajungând pe aceste căi în posesia constituitorului.
Buna credinţă se prezumă la creditul gajist.
În privinţa creditorului gajist, excepţia are un efect trecător sau, mai
bine spus, limitat. Din momentul achitării datoriei, creditorul trebuie să
restituie lucrul amanetat, el nemaiputând invoca excepţia dacă este acţionat
în revendicare.
Legea conferă locatorului un gaj special asupra lucrurilor aduse de
locatar în imobil. Totodată, locatorul are privilegiul de a fi plătit cu
preferinţă din valoarea bunurilor mobile ale locatarului (art.1446 şi 1730
C.civ.).
Uneori se întâmplă ca locatarul să aducă lucruri care nu-i aparţin.
Când nu este plătit, locatorul poate cere executarea asupra mobilelor aduse
de chiriaş sau arendaş. Din această cauză deseori se nasc conflicte şi procese
pentru a se şti dacă locatorul este de bună credinţă sau dacă mobilele sunt
proprietatea locatarului.
Având în vedere faptul că locatorul se bucură de prezumţia de bună
credinţă, se recomandă locatarului să anunţe locatorul că anumite mobile
aduse de el nu-i aparţin.
Dacă debitorul este minor, pentru garantarea unei datorii proprii,
gajarea bunurilor sale este posibilă numai cu încuviinţarea prealabilă a
autorităţilor tutelare (art.129 alin.2 C.fam.).
Ocrotitorul legal (părinte ori tutore) nu poate garanta cu bunurile
minorului, obligaţia altuia (art.129 alin.2 C.fam.).

49
 Când bunul gajat este bun comun, nu atrage nici o condiţie specială de
capacitate, atât timp cât art.35 C.fam. precizează că soţii administrează,
folosesc şi dispun împreună de bunurile comune. Dacă unul dintre soţi
exercită singur aceste drepturi, se consideră că are consimţământul celuilalt
soţ.
b)Condiţii privitoare la bunul gajat
Pot fi gajate bunuri mobile corporale sau necorporale cu condiţia ca
acestea să se afle în circuitul civil.
Contractul de gaj poate lua fiinţă doar prin predarea efectivă a lucrului
creditorului.
După cum s-a mai arătat, gajul face parte din categoria contractelor
reale. Astfel, înaintea predării unui bun, poate exista acordul de voinţă dintre
creditor şi debitor, dar nu există contract de gaj. Creditorul nu are nici un
drept asupra lucrului, are numai o promisiune de a i se constitui gajul.
Această promisiune se consideră a fi o simplă obligaţie de a face, iar
neexecutarea sa oferă creditorului dreptul de a obţine daune-interese.
Dreptul real de gaj se naşte doar prin remiterea lucrului creditorului
sau unui terţ ales de către părţi. În consecinţă, lucrurile viitoare nu pot fi
amanetate, deoarece sunt corporale.
Necesitatea remiterii lucrului rezultă din dispoziţiile art.1685 C.civ. şi
din practica judiciară. Ea trebuie aplicată în mod absolut în afara cazurilor
prevăzute expres de lege ca excepţii.
Predării lucrului amanetat îi corespunde implicit deposedarea efectivă
a constituitorului.

50
 Deposedarea are ca scop garantarea deplină a creditorului, apărându-l
prin acest mod de o eventuală rea credinţă a debitorului, care ar putea fi
tentat să înstrăineze gajul dacă i-ar fi rămas în posesie.
Deposedarea şi deţinerea gajului de către creditor trebuie să fie
efective şi permanente. Gajul predat creditorului rămâne în posesia
lui(art.1688 C.civ.).
În cazul în care gajul se întoarce la debitor, contractul devine caduc.
Legea îngăduie părţilor ca lucrul dat în gaj să fie încredinţat unei terţe
persoane, aleasă de ele (art.1689 C.civ.).
Astfel, o singură persoană poate deţine mai multe gajuri, în numele
mai multor creditori.
Bunurile mobile necorporale (de exemplu, creanţele constatate prin
titlu) se depun în gaj prin remiterea titlului către creditorul gajist. Fără
această remitere contractul de gaj nu ia naştere.
În plus, conform art.1687 C.civ. se cere întocmirea unui înscris,
indiferent de valoarea datoriei, care trebuie să fie înregistrat şi notificat
debitorului creanţei gajate.
Din acest moment debitorul nu mai poate face plata datoriei sale către
constituitorul gajului.
Obligaţiunile, acţiunile, canbiile şi titlurile la ordin se pot depune în
gaj conform Legii nr.31/1990 privind societăţile comerciale şi Codului
comercial (art.478 şi urm.C.com.).

51
 c)Formele de constituire a gajului
Părţile care încheie între ele un contract de gaj trebuie să întocmească
un act scris, care serveşte ca instrument constatator al acordului părţilor
(art.1686 şi 1687 C.civ.).
Pentru a produce efecte faţă de terţi, gajul trebuie să fie constatat
printr-un înscris care trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, legate de
cele două componente ale contractului: drepturile şi obligaţiile părţilor
contractante.
După constituirea gajului, creditorul are următoarele drepturi şi
obligaţii:
a) să reţină lucrul, dacă suntem în prezenţa unui gaj cu deposedare, până la
achitarea integrală a datoriei;
b) dreptul de retenţie, de a păstra bunul până la stingerea integrală a
obligaţiei, naşte în favoarea creditorului dreptul de a revendica bunul în
mâinile oricui s-ar afla, deoarece dreptul de gaj este un drept real;
c) creditorul deţinător al lucrului ce constituie gajul cu deposedare, are
prerogativele unui detentor precar, debitorul rămânând astfel proprietarul
bunului;
d) fiind un detentor precar, având posesia bunului, pierderea sau
deteriorarea bunului din culpa detentorului creditor cad în
responsabilitatea acestuia;
e) posesia bunului de către creditor nu dă dreptul acestuia de a folosi bunul;
f) la stingerea obligaţiei prin achitarea datoriei, creditorul are obligaţia de
restituire a bunului primit în gaj, avand însă un drept de retenţie dacă
perioada gajului a avansat cheltuieli pentru conservarea bunului.

52
 In situatia în care debitorul nu-şi achită datoria, creditorul având
posesia bunului are la îndemână următoarele mijloace:
• să ceară instanţei de judecată să-i aprobe reţinerea lucrului în contul
creanţei, pe baza unei expertize judiciare care să constate valoarea
lucrului gajat;
• să ceară instantei de judecată vânzarea prin licitaţie publică a bunului
gajat cu dreptul pentru creditor de a fi plătit preferenţial, înaintea
celorlalţi creditori. Legea interzice vânzarea unor bunuri gajate altfel
decât prin licitaţie publică, spre exemplu prin învoiala părţilor.
Drepturile debitorului
Datorită caracterului accesoriu al contractului de gaj, debitorul are
următoarele drepturi:
Să fie considerat titular al dreptului de proprietate asupra lucrului gajat
până la plata datoriei din raportul juridic principal.
Poate cere să i se restituie lucrul gajat, dacă a executat în întregime
obligaţia din raportul principal. Poate cere punerea gajului sub sechestru
dacă creditorul se foloseşte de bunul gajat.
Concluzionând, se poate spune că art.1687 C.civ. cere să se redacteze
un act scris, oricât de mică ar fi valoarea lucrurilor necorporale puse în gaj.
În cazul acestor bunuri, înscrisul trebuie să fie notificat debitorului
creanţei gajate. Din momentul notificării, debitorul creanţei gajate nu mai
poate face plata datoriei sale către constituitorul gajului (art.1393 C.civ.).
Actul scris poate fi sub semnătură privată sau autentic. Data certă se
obţine printr-un mijloc prevăzut de art.1182 C.civ.

53
 În literatura juridică franceză se arată că această regulă exista şi în
vechiul drept. Scopul acestei reguli era să se preântâmpine fraudele ce le
poate comite un debitor, expus urmăririi creditorilor săi prin constituiri de
gajuri fictive, pentru a se sustrage acţiunii creditorilor.
Legile de atunci impuneau ca constituirea gajului să se facă printr-un
act scris, menţionând suma datorată şi lucrurile amanetate.
Nerespectarea acestor dispoziţii atrăgea riscul ca pretinsul creditor
gajist să fie obligat să restituie gajul, fără a se putea exercita asupra lui vreun
drept de preferinţă.
Deci, rostul acestei reguli legale este de a asigura seriozitatea acordului
dintre părţi şi de a face opozabil terţilor dreptul de preferinţă al creditorului
gajist asupra bunurilor amanetate.
Terţii se bucură şi de o altă protecţie legală, care le oferă dreptul de a
constata dacă bunurile mobile care îi interesează sunt sau nu gajate.
Art.719 şi 720 C. proc. civ. cer ca actele de constituire de gaj să fie
păstrate într-o mapă şi legate în fiecare an într-un volum.
Actul de gaj trebuie să conţină acordul de voinţă dintre părţi, suma
datorată, obiectul obligaţiei principale, precum şi specia şi natura lucrurilor
amanetate sau descrierea calităţii, greutăţii şi măsura lor (art.1686 C.civ.).
Înscrisul şi înregistrarea nu constituie condiţii de validitate a gajului, ci
sunt cerute în scop de opozabilitate faţă de terţi ai acestuia, de a asigura
dreptul de preferinţă al creditorului gajist faţă de ceilalţi creditori (art.1680
alin.1 C.civ.).
Prin aceste enunţări, legea urmăreşte individualizarea cât mai precisă a
lucrului dat în gaj sau, dacă este vorba de lucruri fungibile, determinarea

54
valorii lor, pentru a nu se face substituiri de obiecte şi să nu existe discuţii
legate de suma sau de calitatea obiectelor datorate.
Legea nu indică vreun procedeu special de predare a gajului. În
general, predarea se face prin tradiţiunea materială a lucrului, la fel ca şi în
cazul strămutării proprietăţii, însă fără intenţia de a înstrăina, creditorul
gajist fiind, prin definiţie, un detentor precar.
Regula tradiţiunii materiale constituie dreptul comun pentru lucrurile
corporale. În privinţa mobilelor necorporale, gajarea lor se face prin
remiterea titlului de creanţă, indiferent de forma acestui titlu.
Remiterea titlului creditorului constituie o formalitate substanţială
pentru naşterea contractului de gaj.
Dacă constituirea gajului se pune asupra unei creanţe, legea cere ca
înscrisul rezultat să fie notificat debitorului acestei creanţe pentru ca acesta
să fie înştiinţat despre persoana noului său creditor.
Dispoziţia art.1687 C.civ. este inspirată din aceleaşi consideraţii ca şi
art.1393 C.civ. relativ la cesiunea creanţelor.
Deşi art.1687 C.civ. se aseamănă mult cu art.1393 C.civ., el nu trebuie
completat cu dispoziţiile celui din urmă. În această materie, acceptarea
debitorului nu apare ca o formalitate esenţială şi nu este chemată a juca
vreun rol.
Notificarea este însă esenţială. Într-adevăr, în lipsa unei înştiinţări,
debitorul creanţei o va achita persoanei faţă de care ştie că este ţinut,
creditorul gajist pierzând astfel gajul său.
Pe de altă parte, debitorul neînştiinţat poate refuza creditorului gajist
plata creanţei, el neavând de unde să cunoască calitatea creditorului de a-i

55
reclama plata, până la primirea notificării neexistând nici un raport juridic
între el şi creditorul gajist.
Totuşi, constituirea de gaj a unei creanţe este opozabilă debitorului
creanţei, dacă el declară într-un act autentic (conform procedurii art.1393
C.civ. pentru cesiunea creanţelor) că a luat la cunoştinţă de amanetarea
creanţei. În acest caz, notificarea este de prisos.
Situaţia de creditor gajist a locatorului de imobile nu constituie o
excepţie de la principiul detenţiei de către creditor a lucrului gajat, dar
reprezintă o stare de fapt diferită de cea obişnuită.
Locatorul are un drept de gaj asupra lucrurilor aduse de locatar, aceste
lucruri rămânând în posesia celui din urmă. Se poate spune că există, în
privinţa locatorului, o situaţie specială impusă de natura raporturilor create
de locaţiune.
O condiţie a constituirii gajului o reprezintă, aşa cum prevede Codul
Civil, remiterea lucrului către creditor. Această remitere materială a bunului
este menită să confere creditorului posibilitatea de a-şi exercita drepturile
sale asupra bunului (dreptul de retenţie, dreptul de urmărire şi dreptul de
preferinţă) şi de a folosi ca mijloc de publicitate.
Pentru a stimula desfăşurarea activităţii comerciale cu ajutorul
creditului, prin legi speciale, a fost consacrat şi gajul fără deposedare. În
acest sens, art. 480 Codul Comercial reglementează gajul asupra produselor
solului, materialelor în stare de fabricaţie sau fabricate şi aflate în depozit. În
aceste cazuri, gajul se consideră constituit ca efect al contractului, care
trebuie să prevadă natura, calitatea şi locul unde se află bunurile, fără
remiterea lor materială.

56
 Fondul de comerţ, fiind considerat un bun mobil, poate forma obiectul
contractului de gaj. Dar, remiterea fondului de comerţ către creditor ar avea
drept consecinţă imposibilitatea continuării comerţului de către comerciantul
debitor.
Întrucât interesul economic pledează pentru continuarea comerţului
de către comerciantul debitor, iar Codul Comercial nu a consacrat gajul fără
deposedare privitor la fondul de comerţ, doctrina şi jurisprudenţa au
imaginat procedeul tehnic al remiterii simbolice a detenţiunii fondului de
comerţ. Acest lucru se realizează prin predarea către creditor a titlurilor şi
documentelor privind fondul de comerţ de exemplu, contractul de vânzare-
cumpărare a fondului de comerţ, brevetul de invenţie, etc.
Remiterea simbolică a titlurilor fondului de comerţ realizează şi o
anumită publicitate a gajului. Pentru terţi însă, această publicitate are un
caracter ocult. De aceea, ea trebuie completată prin publicitatea impusă de
legea Registrului Comerţului. Într-adevăr, Legea nr. 26/1990, fără a consacra
gajul fără deposedare privind fondul de comerţ, prevede obligaţia
comerciantului de a face în Registrul Comerţului o menţiune privind gajul
fondului de comerţ, această menţiune este opozabilă terţilor de la data
efectuării ei în Registrul Comerţului.
Gajul comercial este un contract accesoriu prin care o parte remite
alteia un bun mobil pentru a garanta plata unei datorii. Gajul este, deci, un
contract accesoriu contractului principal, a cărui executare o garantează. Ca
bun mobil, fondul de comerţ va putea fi gajat cu atât mai mult cu cât datorită
valorii sale, constituie un important element de credit pentru comerciant. În

57
contractul de gaj, valoarea economică a fondului este afectată deci cu
prioritate garantării rambursării creditului gajat. Deşi gajul presupune
predarea obiectului ce serveşte de garanţie creditorului, datorită naturii de
bun material incorporal, acesta nu poate fi remis în posesia creditorului.
Acesta, însă, va putea cere remiterea titlului fondului până la lichidarea
creanţei. Când obiectul gajului îl constituie mărfuri sau creanţe, gajul se va
face cu deposedare, în condiţiile dreptului comun.
Până la executarea obligaţiei garantate, comerciantul se va folosi de
fond în condiţii normale. Mărfurile vor putea fi vândute întrucât prin
aprovizionare, stocurile vor fi refăcute astfel încât nu există riscul unor
pierderi pentru creditor.
În cazul în care posesorul fondului nu îşi îndeplineşte obligaţiile
garantate prin gajarea acestuia, fondul va trece în proprietatea creditorului.
Din acest motiv, în practică, se preferă utilizarea altor forme de credit şi
garanţie, gajarea fondului de comerţ în ansamblul său fiind o măsură
extremă20.
Gajul fondului de comerţ conferă creditorului un drept real de
garanţie asupra fondului comportând dreptul de suită şi dreptul de preferinţă.
- Dreptul de suită este dreptul de a vinde fondul de comerţ în
mâinile oricui s-ar găsi dacă posesorul fondului a transmis gajul în
mâinile unui terţ. Acesta pentru a preveni un astfel de risc, prin

20
Corneliu Bârsan, Prof. dr. Vasile Dobrinoiu, Conf. Dr. Alexandru Ţiclea „Societăţile comerciale –
Organizarea, funcţionarea, răspunderea + TVA” Casa de editură şi presă „Şansa S.R.L.” Bucureşti 1993;
pag. 108-109

58
 procedura denumită „purga”, va putea oferi preţul fondului
convenit cu vânzătorul creditorilor gajişti;
- Dreptul de preferinţă este dreptul creditorului de a fi plătit înaintea
oricărui creditor.
1. Vânzarea fondului de comerţ. În cazul în care debitorul nu plăteşte
creanţa la termen, creditorul gajist poate vând fondul de comerţ prin
tribunal, cu licitaţie publică.
2. Distribuţia preţului vânzării. Creditorii înscrişi sunt preferaţi celorlalţi
creditori, ca şi creditorilor al căror gaj este posterior. Dar drepturile
lor sunt depăşite de privilegiul cheltuielilor în justiţie şi privilegiul
tezaurului pentru reglementarea impozitelor21.
Drepturile şi obligaţiile creditorului gajist
Contractul de gaj conferă creditorului anumite drepturi:
a) Creditorul are dreptul să reţină bunul care constituie obiectul
gajului până la executarea de către debitor a obligaţiei garantate. Beneficiind
de acest drept de retenţie, creditorul poate refuza restituirea bunului până la
achitarea în întregime a datoriei, cu dobânzi şi cheltuieli aferente (articolul
1694 Codul Civil).
Creditorul gajist nu are un atare drept de retenţie decât în cazul gajului
cu deposedare, căci numai în acest caz bunul se află în detenţiunea sa.
b) Creditorul are dreptul să revendice bunul care constituie obiectul
gajului de la orice persoană s-ar afla, fără voia sa. Acţiunea în revendicare se
întemeiază pe dreptul real de gaj al creditorului şi se exercită cu observarea
dispoziţiilor art. 1909 Codul Civil.
21
Romul Petru Vonica „Dreptul comercial”; Editura „Lumina Lex 2000”; pag. 885-886

59
 Contractul de gaj dă naştere unor obligaţii în sarcina creditorului:
a) Creditorul are obligaţia de a conserva bunul care constituie obiectul
gajului. Potrivit articolului 481 Codul Comercial, creditorul este dator a face
actele necesare pentru conservarea lucrului primit în gaj Drept urmare,
creditorul este obligat să facă eventualele cheltuieli impuse de necesitatea
conservării bunului.
În cazul unor bunuri incorporabile, dacă efectele comerciale date în gaj
au ajuns la scadenţă, creditorul este obligat să urmărească şi să încaseze
valoare lor (art. 481 Codul Comercial). Este vorba de cheltuielile utile şi
necesare făcute pentru conservarea bunului (art 1691 Codul Civil).
b) Creditorului îi este interzisă folosirea bunului primit în gaj. Având
numai un drept de detenţie asupra bunului care constituie obiectul gajului,
creditorul nu îl poate folosi în interesul său. Nerespectarea acestei interdicţii
dă dreptul debitorului de a cere ca bunul dat în gaj să fie pus sub sechestru
(art. 1693 Codul Civil şi art. 596 Codul Civil).
În cazul în care prin folosirea bunului s-a cauzat un prejudiciu,
debitorul are dreptul la despăgubiri.
c) Creditorul are obligaţia să restituie bunul primit în gaj. Această
obligaţie este condiţionată de executarea de către debitor a obligaţiei
garantate prin gaj. Potrivit legii, debitorul nu poate pretinde restituirea
bunului decât după ce a plătit în întregime capitalul, dobânzile şi cheltuielile
datoriei pentru a cărei garanţie a fost remis bunul (art. 1694 Codul Civil)22.

22
Stanciu D. Cărpenaru „Drept comercial român”;pag 148-149

60
 În cazul falimentului debitorului, cererea de vânzare a bunului gajat
trebuie notificată judecătorului sindic. Acesta, în temeiul art. 782 Codul
Comercial, poate în termen de 3 zile şi cu autorizaţia instanţei, să retragă, în
profitul falimentului, bunul gajat, plătind pe creditor. Dacă în acest termen,
judecătorul sindic nu plăteşte pe creditor, executarea cerută şi încuviinţată
de preşedintele instanţei îşi va urma cursul, fără a putea fi împiedicată ori
suspendată de desfăşurarea procedurii de falimentare. Suma rezultată din
vânzarea bunului va fi depusă la C.E.C., urmând să fie folosită la
satisfacerea creanţei creditorului gajist, dacă aceasta va fi recunoscută cu
ocazia verificării creanţelor creditorului23.

23
Raul Petrescu „Dreptul comercial român”; Editura Oscar Print 1996; pag. 77

61
 2.3. Efectele gajului

a)Efectele generale
Predarea gajului în posesia creditorului conferă acestuia un drept real
asupra lucrului amanetat.
Acest drept are o natură specială. Întinderea dreptului este determinată
de scopul operaţiunii, care este de a garanta pe creditor şi de a-i da mijlocul
practic de a se despăgubi din preţul obiectului amanetat.
Prin urmare, dreptul real de gaj nu trebuie confundat cu alte drepturi
reale, cum ar fi uzufructul sau servitutea, acestea fiind dezmembrăminte ale
dreptului de proprietate.
Dreptul real de gaj nu este conferit creditorului pentru ca el să se poată
folosi de lucru. Acest drept este consecinţa necesară a constituirii de gaj şi se
materializează prin puterea dată creditorului de a stăpâni obiectul şi de a-l
putea vinde la scadenţa datoriei, pentru a se despăgubi cu preferinţă.
Dreptul real conferă creditorului un drept de preferinţă, precum şi un
drept de a reclama gajul de la terţ.
Conform art.1686 C.civ. gajul oferă credoitorului dreptul de a fi plătit
din valoarea lucrului amanetat, cu preferinţă înaintea altor creditori.
Bineînţeles, acest drept, ca şi toate cele ce decurg din constituirea gajului,
poate lua fiinţă doar cu condiţia ca, constituirea de gaj să se facă cu
respectarea dispoziţiilor legale.

62
 Dreptul de preferinţă este efectul necesar şi direct al dreptului real de
gaj, el conferind creditorului gajist avantajul de a-şi primi plata creanţei
înaintea celorlalţi creditori şi echivalează deci, cu un privilegiu.
În cazul existenţei mai multor creditori gajişti (care presupune că
obiectul amanetat a fost încredinţat spre păstrare unui terţ, conform art.1688
C.civ.) , creditorii nu vin în concurs, ci sunt plătiţi în ordinea datei creanţelor
respective.
Deoarece creditorii sunt terţi în raporturile dintre ei, prioritatea unuia
faţă de ceilalţi trebuie determinată după data transcrierii actului, ce
constituie modul de publicitate care face ca constituirea de gaj să fie
opozabilă terţilor.
În principiu, titularul unei garanţii reale are dreptul de urmărire.
Creditorul gajist are şi el acest drept, care se manifestă prin putinţa de
valorificare a garanţiei sale, chiar dacă obiectul dat în garanţie a trecut în
mâinile unui terţ.
Prin urmare, creditorul gajist poate, în principiu, să revendice lucrul
amanetat, cu scopul de a-i redobîndi posesia.
Însă, cum gajul nu poate avea, prin definiţie, alt obiect decât lucruri
mobile, revendicarea creditorului va fi, de cele mai multe ori, oprită prin
efectul excepţiei art.1909 C.civ. privitor la posesiunea mobilelor, excepţie ce
va fi opusă de terţul posesor al lucrului revendicat.
În practică, dreptul de urmărire al creditorului gajist este iluzoriu, afară
de ipoteza în care lucrul ar fi ieşit din posesia sa prin pierdere sau furt.
Dacă creditorul primeşte cu rea credinţă în gaj un lucru pierdut sau
furat, el va fi deposedat, prin revendicarea adevăratului proprietar.

63
 Dacă dobânditorul de bună credinţă a cumpărat lucrul de la un târg, de
la o vânzare publică sau de la un negustor care vinde obiecte de acelaşi fel,
poate cere revendicantului echivalentul în bani al lucrului, conform art. 1910
C.civ. Spre deosebire de soluţia aplicată dobânditorului de bună credinţă,
creditorul gajist de bună credinţă, evins prin acţiunea în revendicare, nu
poate susţine că l-a cumpărat (căci titlul său exclude noţiunea de proprietate)
şi pierde gajul, fără a primi vreo contravaloare.
Contractul de gaj are un caracter unilateral şi nu dă naştere la obligaţii
decât în sarcina creditorului. Constituitorul gajului are şi el unele obligaţii.
Cea mai importantă obligaţie a creditorului este să restituie gajul
(art.1694 C.civ.). El este detentor precar şi deţine gajul “animo pignoris”,
nicidecum “animo domini”.
Dacă debitorul îi plăteşte datoria ce îi este garantată prin gaj, creditorul
trebuie să restituie obiectul gajat. Posesia sa este legitimă doar atât timp cât
nu este plătit, el având dreptul să păstreze lucrul. Acest drept al creditorului
se numeşte drept de retenţie, care se întemeiază şi pe caracterul de
indivizibilitate a gajului (art.1695 C.civ.).
Gajul întreg răspunde de fiecare fracţiune a datoriei, ceea ce înseamnă
că dreptul de retenţie se exercită asupra lucrului gajat, indiferent dacă
debitorul a plătit numai o parte a datoriei sau nimic. Atâta timp cât datoria
nu este integral achitată, creditorul poate reţine lucrul.
Gajul este indivizibil, deşi datoria este divizibilă între moştenitorii
debitorului (art.1695 C.civ.) divizibilitatea fiind regula de drept comun.
În alineatele 2 şi 3 ale art.1695 C.civ. se arată că dacă gajul se
compune din bunuri divizibile, acela dintre comoştenitorii debitorului care

64
nu şi-a achitat partea contributivă din datorie nu poate cere restituirea părţii
sale din bunurile gajate, până ce întreaga datorie nu va fi plătită de toţi
comoştenitorii.
Dacă comoştenitorii creditorului care au primit părţile lor din datorie
nu pot restitui gajul înainte ca ceilalţi comoştenitori să fi fost şi ei plătiţi,
gajul garantează toată datoria în bloc.
O aplicare specială a principiului indivizibilităţii gajului este făcută de
art.1694 alin.2 C.civ., care dispune că, în cazul în care după predarea gajului
în primirea creditorului, debitorul contractează o nouă datorie faţă de acelaşi
creditor (datorie ce are o scadenţă mai puţin întârziată decât cea dintâi),
creditorul nu poate fi obligat să restituie gajul înainte de a primi plata
ambelor creanţe, chiar dacă i s-ar fi achitat cea dintâi, pentru garantarea
căreia fusese constituit gajul.
Legea consacră această soluţie chiar în cazul când nu s-ar fi stipulat
retenţia gajului pentru garantarea creanţei din urmă.
Această dispoziţie se întemeiază pe intenţia presupusă a părţilor,
conform căreia creditorul a consimţit la noul angajament pentru că era în
posesia unei garanţii din a cărei valoare se poate despăgubi de ambele
creanţe.
Altă obligaţie a creditorului gajist este de a se îngriji de conservarea
lucrului în bune condiţiuni, ca un bun proprietar. Dacă lucrul piere sau se
strică din culpa sau din neglijenţa sa, el trebuie să-l despăgubească pe
debitor (art.1691 alin.1 C.civ.).
Creditorul nu poate să se folosească de lucru pentru nevoile sale
personale, el neavând dreptul la fructele sau la veniturile produse de acel

65
bun. Acestea urmează a fi imputate asupra dobânzilor pe care debitorul
trebuie să le plătească (art.1691 alin.1 C.civ.).
Dacă obligaţia garantată nu este producătoare de dobânzi, atunci
dobânzile produse de creanţa gajată se impută asupra capitalului (art.1691
alin.2 C.civ.).
Abuzurile de folosinţă săvârşite de creditor asupra bunului gajat sunt
sancţionate de lege.
Art.1693 C.civ. dispune că debitorul poate obţine prin justiţie ca
posesia gajului să fie restrânsă creditorului, iar gajul să fie pus sub sechestru.
Contractul de gaj fiind unilateral, rezultă că constituitorul gajului nu
are în sarcina sa nici o obligaţie. Totuşi, el este debitorul obligaţiei
principale, născută dintr-un alt contract care este garantată prin contractul
accesoriu de gaj.
b)Efectele specifice raporturilor dintre debitor şi cel ce a constituit gajul
În cazul în care obiectul gajat nu este proprietatea debitorului, ci a altei
persoane se produc anumite efecte specifice între debitor şi proprietarul
bunului gajat. Aceste raporturi vor varia, în funcţie de titlul cu care s-a
constituit garanţia.
Indiferent de titlu, garantul va avea, în cazul în care obiectul a fost
vândut sau atribuit creditorului, o acţiune împotriva debitorului garantat.
Regresul poartă atât asupra preţului obiectului, cât şi asupra
dobânzilor sau pentru daune efective suferite de constituent.
Această acţiune de regres se întemeiază pe îmbogăţirea fără just
temei.

66
 Garantul nu se va subroga în toate drepturile pe care le avea creditorul
contra datornicului; astfel, garantul nu-l va putea acţiona pe debitor în
ipotezele prevăzute de art.1673 C.civ.
Stingerea gajului
Prin natura sa gajul reprezintă un drept accesoriu, el fiind legat de soarta
obligaţiei principale pe care o garantează. Dacă obligaţia principală s-a stins
prin plată, compensaţie, remitere de datorie etc. se stinge şi gajul.
Dacă se declară nulitatea obligaţiei principale ori aceasta este anulată,
gajul va fi desfiinţat. Cum gajul garantează întreaga creanţă şi fiecare
fracţiune în parte, plata unei părţi din creanţă nu duce la desfiinţarea gajului
ci el subzistă până la stingerea integrală a datoriei inclusiv a dobânzilor şi
cheltuielilor ce le datorează debitorul. Deci stingerea datoriei efective
garantate nu duce în mod automat la restituirea bunului de către creditor,
dacă acesta pretinde şi dovedeşte efectuarea unor cheltuieli legate de
conservarea bunului.
Gajul se poate stinge independent de obligaţia principală prin
renunţarea creditorului la garanţie, pieirea fortuită a lucrului etc. Când bunul
dat în gaj a pierit şi era asigurat, dreptul de gaj se transferă asupra
îndemnizaţiei de asigurare.
Şi remiterea voluntară a lucrului gajat de către creditor duce la
stingerea obligaţiei.
Dacă creditorul gajist este deposedat forţat de lucru, fie de către
debitorul obligaţiei, fie de o terţă persoană, creditorul are calea unei acţiuni
în justiţie pentru redobândirea lucrului (gajului) numită revendicatio
pignoris (revendicarea gajului). Aceasta acţiune poate fi paralizată de pârât

67
prin invocarea excepţiei dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului
mobil urmărit prin posesie de bună-credinţă.
Publicitatea şi ordinea de preferinţă a garanţiilor reale mobiliare
Prin Legea nr.99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea
reformei economice, cu modificările ulterioare, s-au adoptat o serie de noi
reglementări privind regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare. Conform
acestui act normativ, dispoziţiile referitoare la ordinea de prioritate şi la
publicitatea garanţiilor reale mobiliare sunt aplicabile şi amanetului, astfel
cum este reglementat în art.1685-1696 C.civil.
Astfel, faţă de terţi, inclusiv faţă de stat, o garanţie reală şi celelalte
sarcini reale asupra bunurilor, au un grad de prioritate care se stabileşte de la
momentul în care garanţia reală sau sarcinile reale au fost făcute publice.
Garanţiile reale şi sarcinile constituite pe bunuri mobile îndeplinesc
condiţii de publicitate din momentul înscrierii avizului de garanţie reală la
Arhiva Electronica de Garanţii Mobiliare.
Arhiva este un sistem de evidenţă a priorităţii garanţiilor reale
mobiliare, structurată pe persoane şi bunuri. Ea este organizată într-o bază
de date unică, uşor accesibilă.
Arhiva înscrie avizele de garanţii reale şi alte menţiuni, fără a exercita
controlul de legalitate sau de altă natură asupra acestora.
Legea nr.99/1999 prevede însă şi o serie de excepţii de la
obligativitatea publicităţii prin înscrierea avizului de garanţie reală la Arhiva
Electronică de Garanţii Reale Mobiliare. Intre acestea se numără şi ipoteza
în care obligaţia garantată nu depăşeşte echivalentul în lei al sumei de 300
euro.

68
 Capitolul III Garanţiile reale - ipoteca
3.1. Definiţie. Reglementare. Clasificare

În orice economie de piaţă nevoile financiare, atât ale agenţilor

economici, cât şi ale populaţiei se rezolvă, de regulă, prin contracte de
credite sau împrumuturi.
Actele juridice întocmite în acest sens sunt însoţite de garanţii juridice
solide menite să asigure rambursarea sumelor de bani acordate cu titlu de
credit. În cadrul sistemului de garanţii oferite creditorilor, o poziţie centrală
o ocupă ipotecile, care sunt utilizate pe o scară largă şi în ţara noastră.
Regimul juridic ipotecar e strâns legat de dezvoltarea creditului public
şi privat.
Deşi codul nostru civil este o traducere a Codului Napoleon, la
capitolul ce se referă la ipoteci legiuitorul român a avut în vedere mai ales
Legea Belgiană din 1851, iar în unele locuri chiar redactarea sa proprie.
Legiuitorul nostru de la 1865, sub influenţa Legii Ipotecare belgiene
şi a Legii franceze din 1855 a operat unele modificări care nu existau în
Codul Napoleon. Legiuitorul belgian şi cel român n-au admis ipoteza ocultă
prevăzută de art.2135 C.civ.fr.
În principiu, dacă cineva se obligă personal, el dă drept garanţie toate
bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Acesta este gajul
general prevăzut de art.1718 C.civ.

69
 De multe ori, gajul general poate fi insuficient, atunci când debitorul
ar dobândi şi alţi creditori posteriori şi cu care creditorul anterior ar veni în
concurs.
În cazul în care debitorul se obligă faţă de mai mulţi creditori iar
averea sa este mai mică decât suma datorată, creditorii vor suporta
insolvabilitatea debitorului în mod proporţional.
Pentru prevenirea acestui pericol şi pentru a nu expune pe creditor
riscurilor insolvabilităţii debitorului, legea a pus la dispoziţia sa posibilitatea
de a consolida simpla obligaţie personală printr-un drept exclusiv asupra
unui imobil determinat. În acest mod scapă de concurenţa celorlalţi.
În vechiul drept român (Codul Caragea Calimah) ipotecile erau
cunoscute sub denumirea de “zălog”. Ipoteca poate fi definită ca fiind :
­ ipoteca este o garanţie reală, servind la garantarea obligaţiilor unui
debitor faţă de creditorul sau, printr-un bun imobil din propriul său
patrimoniu, anume desemnat pe cale legală în acest scop (ipoteca nu
presupune deposedarea debitorului de imobil).
­ sintetic, ipoteca este o garanţie reală, imobiliară, constând dintr-un
drept real accesoriu asupra unui imobil al debitorului.
Ipoteca, garanţie reală imobiliară poate fi definită ca fiind “o garanţie
reală şi accesorie care nu deposedează pe debitorul proprietar al bunului
ipotecat şi care permite creditorului neplătit să urmărească bunul în mâinile
oricui s-ar afla pentru a primi creanţa sa cu preferinţă”.
Conform art.1746 C.civ.: “Ipoteca este un drept real asupra imobilelor
afectate de plata unei obligaţii”.

70
 Lato sensu, ipoteca “... este un drept real de garanţie într-un bun
determinat care rămâne în posesiunea debitorului, drept care conferă
creditorului dreptul de a se îndestula cu preferinţă din vânzarea bunului
afectat şi de a-l urmări în mâinile oricărui detentor”.
Stricto sensu, noţiunea de ipotecă se rezumă la ipoteca propriu-zisă,
fără a se ţine seama de privilegiile imobiliare.
Ipoteca este utilă atât pentru debitor, cât şi pentru creditor. Debitorul
care nu poate fi lipsit de drepturile sale asupra imobilului (folosinţa,
uzufructul şi dreptul de dispoziţie) poate procura, prin una sau mai multe
ipotecări succesive, un capital reprezentând totalul sau o parte din imobilul
respectiv.
Creditorul ipotecar neplătit la scadenţă are dreptul să urmărească
bunul în mâna oricui s-ar găsi şi se bucură , totodată, de un drept de
preferinţă faţă de ceilalţi creditori, luându-se în considerare rangul ipotecii
pentru satisfacerea creanţei sale.
Codul civil român consacră un întreg capitol ipotecii (Capitolul III al
Titlului XVIII, Cartea a III-a, “Despre ipoteci”- art.1746-1800 şi 1804-1815
C.civ.).
În afara acestor dispoziţii cuprinse în Codul civil, mai există şi alte
acte normative speciale care conţin prevederi cu privire la ipotecă.
De exemplu, Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor,
constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor
organizaţiilor socialiste ( modificată prin Legea nr.54/1994); Ordonanţa
Guvernului nr.19/1994 privind stimularea investitorilor pentru realizarea
unor lucrări publice şi construcţii de locuinţe; Ordonanţa nr.27/1994 pentru

71
completarea şi modificarea Ordonanţei Guvernului nr.20/1994 privind
punerea în siguranţă a fondului construit existent; Legea nr.33/1994 privind
exproprierea pentru cauză de utilitate publică; Norma nr.2/19 octombrie
1995 privind condiţiile şi criteriile de vânzare cu plata în rate a activelor
societăţilor comerciale cu capital de stat conform Ordonanţei Guvernului nr.
39/1995; Legea nr.64/1995 privind procedura reorganizării şi lichidării
judiciare; Legea nr.7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară;
Ordonanţa Guvernului nr.11/1996 privind executarea creanţelor bugetare.
Potrivit reglementărilor legale, ipoteca este de două feluri,
convenţională şi legală. Ipoteca convenţională se naşte ca urmare a
convenţiei părţilor cu respectarea unor dispoziţii legale, în timp ce cea legală
ia naştere în temeiul unei dispoziţii legale.
Din examinarea normelor legale prezentate mai sus rezultă că ipoteca
poate fi de două feluri, în funcţie de sursa ori izvorul său:
a)convenţională;
b)legală;
Ipoteca convenţională este aceea care ia naştere din convenţia
părţilor, în formele prevăzute de lege (art.1749 alin.2 C.civ.);
Ipoteca legală este aceea care ia naştere în virtutea unei dispoziţii
speciale a legii (art.1749 alin.1 C.civ.).
Deşi în concepţia Codului civil ipoteca legală nu necesită încheierea
unei convenţii speciale de ipotecă, totuşi nici o dispoziţie a legii nu interzice
a se constitui o ipotecă dispusă printr-o dispoziţie specială a legii sau printr-
o convenţie, chiar dacă este necesară încheierea unei convenţii de ipotecă,
uneori în formă simplificată.

72
 Cu toate acestea, în literatura de specialitate s-a ajuns la concluzia că
nu este “...indicată cuprinderea acestor ipoteci în categoria aşa numitelor
“ipoteci convenţionale prevăzute de lege”, întrucât, în acest fel, ipotecile
respective ies de sub regimul ipotecilor legale, pierzând astfel beneficiul
unor prevederi de favoare...”.
Cât priveşte procesul transformărilor impuse în planul structurilor
economice, politice şi juridice din ţara noastră este cazul să se reflecteze
asupra unei asemenea concluzii.
Astfel de ipoteci au fost reglementate prin acte normative în interesul
transpunerii în viaţă a principiului superiorităţii proprietăţii socialiste de stat,
principiu care constituia temei în cazul unui anumit gen de soluţii.
Evoluţia societăţii române a făcut să apară proprietatea privată, iar
categoria respectivă de subiecţi de drept a dispărut, de aceea legiuitorul
trebuie să acorde atenţia cuvenită textelor referitoare la dispoziţiile privind
ipotecile legale. Evident, cred într-o reglementare potrivită cu evoluţia
fenomenelor economico-juridice de la noi şi într-o legislaţie civilă viitoare.
Art. 1746. Ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata
unei obligatii.
Ipoteca este din natura ei nedivizibilã si subzistã în întregimea ei
asupra tuturor imobilelor afectate, asupra fiecãrui si asupra fiecãrei portiuni
din acele imobile.
Dreptul de ipotecã se conservã asupra imobilelor în orice mânã va
trece. (C. civ. 1057, 1062, 1719, 1790 si urm.).
Art. 1747. Dreptul de ipotecã nu se poate constitui decât în cazurile si
cu formele prescrise de lege.

73
 Art. 1748. Ipoteca este sau legalã sau conventionalã. (C. civ. 1749,
1753, 1769).
Art. 1749. Ipoteca legalã este aceea care ia nastere în virtutea unei
dispozitii speciale a legii.
Ipoteca conventionalã este aceea care ia nastere din conventia pãrtilor,
cu formele prescrise de lege.

3.2. Caracterele generale ale ipotecilor

Pornind de la clasificarea sus menţionată vom întâlni anumite

caracteristici generale, comune tuturor ipotecilor şi caractere specifice
fiecărei categorii de ipoteci.
a) Caracterele generale:
- Ipoteca este un drept real accesoriu
Ipoteca este un drept real accesoriu. Acest drept acordă titularului său
posibilitatea de urmărire a bunului în mâinile oricui s-ar afla şi atribuie un
drept de preferinţă pentru satisfacerea creanţei sale înaintea celorlalţi
creditori;
Ca drept accesoriu, ipoteca însoţeşte obligaţia pe care o are debitorul
faţă de creditor, a cărei soartă o împărtăşeşte integral. Ea nu este un drept
real dezmembrat. Proprietarul continuă să deţină toate atributele şi
avantajele proprietăţii.

74
 Există totuşi posibilitatea instituirii unei ipoteci pentru garantarea
unei obligaţii eventuale care încă nu există, dar care ar putea să se nască în
viitor (cazul garanţiei prevăzute pentru gestionari de Legea nr.22/1969).
Potrivit doctrinei şi practicii judiciare franceze, bunurile viitoare pot
fi ipotecate în următoarele cazuri:
•degradarea unui imobil, situaţie ce-i conferă creditorului obţinerea
unei ipoteci suplimentare;
•imobile ce vor fi construite pentru persoanele interesate să cumpere.
- Ipoteca este o garanţie imobiliară
Ipoteca se poate constitui numai asupra bunurilor imobile (spre
exemplu, în cazul garanţiei pentru gestionar ) aşa cum prevede art.1751 Cod
civil. Imobilele ce pot fi ipotecate trebuie să fie în circuitul civil;
Potrivit legii, numai bunurile imobile, nu şi cele mobile pot fi
ipotecate. Acest text (art.1751 C.civ.) nu schimbă cu nimic prevederile
legislaţiei maritime în legătură cu posibilitatea ipotecării navelor. O
asemenea concluzie rezultă expres din dispoziţiile art.1752 C.civ.
Pot fi ipotecate numai imobilele aflate în circuitul civil, împreună cu
toate accesoriile lor care sunt imobile prin destinaţie, deoarece ipoteca este
un drept real accesoriu.
Accesoriile imobilelor, adică imobilele prin destinaţie şi servituţile nu
pot fi ipotecate separat de imobilul în care se încorporează.
În măsura în care terenurile sunt în circuitul civil (Legea nr.18/1991) şi
construcţiile (Legea nr.50/1991) pot fi ipotecate.
În dreptul francez, în mod cu totul excepţional, pot fi ipotecate şi
bunurile mobile care au o oarecare fixitate şi pentru care este posibil să se

75
organizeze o posibilitate a înstrăinărilor (ipotecarea navelor, ipotecarea
vaselor de navigaţie pe apele interioare, ipotecarea aeronavelor).
- Ipoteca se constituie numai în cazurile şi cu formulele prevăzute de
lege
Aceste cerinţe sunt impuse de dispoziţiile art.1774 C.civ. 1indiferent
dacă ele se referă la încheierea convenţieie de ipotecă sau la înscrierea
ipotecilor. Potrivit art.1772 C.civ.”ipoteca convenţională nu va putea fi
constituită decât prin act autentic”.
Art.57, alin.2 din Legea nr.36/1995 arată că: ”Birourile notariale nu
pot lua în considerare actele care emană de la autorităţile altui stat decât
dacă semnăturile şi sigiliile acelor autorităţi sunt supralegalizate de către
misiunea diplomatică sau Oficiul Consular al României din acest stat sau de
către Ministerul Afacerilor Externe al României”.
Înscripţiile ipotecare se vor face la judecătoria în a cărei rază teritorială
sunt situate imobilele ipotecate.
- Ipoteca este supusă principiului specializării
Potrivit acestui principiu, ipoteca trebuie să fie specializată, sub
sancţiunea nulităţii, sub dublu aspect:
•ipoteca trebuie să fie determinată în privinţa imobilului afectat de
garanţie;
•ipoteca trebuie să fie determinată în privinţa valorii creanţei
garantate.
Sub sancţiunea nulităţii, ipoteca trebuie să fie specializată sub două
aspecte, şi anume:

76
 •sub aspectul determinării bunului ce urmează a fi afectat de garanţie
(art.1774 C.civ.);
•asupra valorii creanţei garantate (art.1776 C.civ.).
Nu se pot constitui ipoteci generale asupra tuturor imobilelor, fără
identificarea fiecăruia şi nici asupra bunurilor viitoare. Referitor la creanţa
garantată, se consideră că, în cazul ipotecilor prevăzute de Legea nr.22/1969
pentru gestionari, în considerarea eventualelor prejudicii, ipoteca este
valabilă chiar dacă valoarea creanţei nu este precizată în momentul
încheierii contractului de garanţie (ipoteca), fiind suficientă menţiunea
creanţei ce urmează a fi astfel garantată.
Prin acest principiu al specializării ipotecii înţelegem că ipoteca poate
fi constituită numai asupra unui imobil sau asupra unor imobile determinate,
pentru garantarea unei datorii a cărei valoare este determinată (Codul civil
român s-a îndepărtat de la regulile stabilite în codul francez potrivit căruia
instituirea ipotecii se face pe toate imobilele garantului, prezente şi viitoare).
Codul civil român corespunde mai bine specificului nostru, dă o
certitudine ambelor părţi asupra garanţiei constituite, iar garantului nu-i sunt
afectate şi bunurile viitoare. Principiul specializării ipotecii se menţine şi în
cazul garantării unei datorii eventuale;
- Ipoteca este indivizibilă
Conform art.1746 alin.2 C.civ.ipoteca va continua să existe asupra
întregului imobil, în situaţia în care s-a plătit numai o parte din datorie sau
dacă, în caz de partaj al unui imobil ipotecat, imobilul trece în lotul unui
copărtaş (acesta va trebui să siuporte urmărirea pentru întreaga datorie
deoarece garanţia este încorporată în imobil-res, non persona debet).

77
 Ea priveşte întreg imobilul ipotecat şi subzistă până la achitarea
integrală a datoriei. In caz de partajare a bunului când acesta ar cădea în
masa de partaj a altui copartaş decât cel obligat, acesta va trebui să suporte
urmărirea creditorului pentru întreaga datorie.
- Ipoteca convenţională are caracter solemn
Acest caracter este dedus din dispoziţiile art.1772 C.civ. care prevăd
că, sub sancţiunea nulităţii absolute, ipoteca se va încheia prin înscris
autentic, simplu acord de voinţă nefiind suficient pentru ca ea să se nască în
mod valabil.
b) Ipoteca convenţională
Ipoteca nu va putea fi constituită decât prin act autentic.
­ inscripţiile ipotecare se fac la judecătoria în a cărei rază teritorială
sunt situate imobilele ipotecate.
­ pot fi ipotecate numai imobilele (care se află în circuitul civil)
împreună cu accesoriile lor care sunt imobile prin destinaţie, precum
şi uzufructul asupra unor imobile.
­ ipoteca trebuie să fie specializată sub un dublu aspect:

 să fie determinată cu privire la imobilul afectat.

să fie determinată în ceea ce priveşte valoarea creanţei.
Codul civil precizează că ipoteca convenţionala este aceea care ia
naştere din convenţia părţilor cu respectarea formelor prevăzute de lege. Se
cere în acest sens îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă.

• Condiţii de fond

78
 In vederea constituirii ipotecii convenţionale, una din condiţii o
reprezintă capacitatea deplină de exerciţiu, condiţie comună şi generală
tuturor convenţiilor, legea interzicând ocrotitorilor legali - părinţi sau tutori-
să garanteze datorii ale terţilor cu imobile proprietatea minorilor aflaţi sub
ocrotirea lor. Dacă ipoteca urmează să garanteze o datorie a minorului, cu
propriul bun, este necesară încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.
O altă condiţie de fond la constituirea ipotecii convenţionale o
reprezintă calitatea de proprietar actual al imobilului a celui ce se angajează.
Bunurile viitoare, neexistând în patrimoniul debitorului nu pot constitui
obiect al ipotecii.
• Condiţii de formă
Contractul de ipotecă, sub sancţiunea nulităţii absolute trebuie să se
încheie în formă autentică. Este aşadar, un contract solemn (art.1772 Cod
civil).
Legea nu impune o astfel de condiţie şi pentru dovedirea creanţei
garantate.
• Condiţii de publicitate
 acestea nu ţin de caracterul solemn al contractului de ipotecă, ci
numai de asigurarea opozabilităţii şi a rangului de preferinţă ale
ipotecii.
 publicitatea constă în inscrierea ipotecii în cartea funciară de la
judecătoria din raza teritorială a căruia se află situat imobilul,
astfel: părţile încheie un contract de ipotecă după care se
prezintă cu acesta la notariat personal (sau prin mandatari cu
procură specială şi autentică). Pe baza actelor autentificate, a

79
 unei cereri şi a unei taxe de timbru judiciar judecătorul delegat
cu ţinerea cadastrului va dispune (bineînţeles, după verificarea
actelor) prin încheiere înscrierea ipotecii în registrul de carte
funciară.
c) Ipoteca legală
Aceasta decurge din dispoziţiile legii, care impun uneori şi încheierea
unei convenţii. Este cazul garanţiilor impuse gestionarilor, prin Legea
nr.22/1969.
Ipotecile legale sunt reglementate şi prin acte normative de data
recentă, cum ar fi Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, Codul de procedură
penală sau Legea locuinţelor nr. 114/1996.

3.3. Efectele ipotecii

Trei persoane pot fi incluse în categoria celor afectaţi de o ipotecă şi

anume: debitorul, creditorul şi terţul dobânditor al imobilului.
a) Efectele faţă de debitor. Debitorul păstrează toate atributele dreptului de
proprietate. El poate transmite dreptul de proprietate asupra imobilului
sau îl poate greva cu alte sarcini reale.
b) Efectele faţă de creditor. Creditorul are un drept real accesoriu asupra
imobilului, fără deposedarea proprietarului. Acest drept real accesoriu îi
conferă creditorului două atribute şi anume: de a urmări bunul şi dreptul
de preferinţă. Pe de o parte creditorul poate urmări bunul în mâinile

80
 oricui s-ar afla, atunci când debitorul a fost deposedat prin violenţă sau
l-a vândut ori l-a donat. Tot astfel are dreptul de a-şi încasa creanţa cu
prioritate din preţul vândut la licitaţie publică.
Dreptul de preferinţă se exercită şi asupra fructelor imobilului. Dacă
bunul a fost expropriat pentru cauza de utilitate publică, potrivit Legii nr.
33/1994, îndemnizaţia primită drept despăgubire de către proprietarul
imobilului ipotecat şi expropriat va fi afectată creditorului ca urmare a
principiului subrogaţiei reale cu titlu particular.
c) Efectele faţă de terţii dobânditori ai imobilului. Deşi ipotecat, imobilul
poate fi înstrăinat unui terţ. Acesta din urmă poate să opună creditorului
ipotecar ce are drept urmărire a imobilului unele excepţii cum ar fi:
inexistenţa sau stingerea datoriei, nulitatea obligaţiei garantate, nulitatea
contractului de ipotecă, nulitatea inscripţiei ipotecare, excepţia de
garanţie contra evicţiunii dacă creditorul este moştenitorul vânzătorului
de la care terţul a dobândit imobilul cu titlu oneros.
De asemenea art. 1794 Cod civil acordă terţului posibilitatea invocării
beneficiului în discuţiune, dacă în patrimoniul debitorului au rămas alte
imobile ipotecare pentru aceeaşi datorie.
Terţul dobânditor poate să plătească datoria debitorului de la care a
dobândit subrogându-se în drepturile acestuia. De asemenea, terţul
dobânditor poate să recurgă la purgă. Purga constă în oferta pe care terţul
dobânditor o face creditorului de a-i plăti creanţa garantată prin ipoteca până
la concurenţa preţului la care a cumpărat imobilul respectiv sau, dacă l-a
dobândit gratuit până la concurenţa valorii imobilului, stabilită prin
expertiză.

81
 In sfârşit, terţul are posibilitatea abandonării imobilului ipotecat spre a
fi scos la vânzare de către creditor.
Ioteca este o garanţie reală, servind la garantarea obligaţiilor unui
debitor faţă de creditorul său, printr-un bun imobil din propriul său
patrimoniu, anume desemnat pe cale legală în acest scop (ipoteca nu
presupune deposedarea debitorului de imobil).
Acte ce trebuie verificate
- Se va verifica cine este/sunt proprietarul/ precum şi titlul de
proprietate asupra imobilului ce se doreşte a fi ipotecat. Se va
prezenta titlul de proprietate în original precum şi dovada transcrierii
acestuia în cadastrul de carte funciară.
­ se va verifica dacă reprezentantul persoanei juridice are împuternicire
expresă sau sunt mandatari cu procură autentică pentru a constitui
ipoteca.
­ se va urmări existenţa aprobării adunării generale (sau a consiliului de
administraţie) pentru ipotecarea bunurilor respective, daca în actele
constitutive ale societăţii nu se prevede altfel.
­ se va urmări dacă taxele şi impozitele aferente bunului imobil sunt
achitate la zi si dacă acesta este liber de orice sarcini.
Avantaje
­ creditorul ipotecar are dreptul de a urmări imobilul ipotecat în mâna
oricui s-ar găsi acesta.

82
­ în caz de executare silită, faliment, etc creditorii ipotecari sunt
preferaţi celor chirografari, iar cei de rangul I creditorilor cu inscripţii
ulterioare.
­ inscripţiile ipotecare conservă dreptul de privilegiu şi de ipoteca în
curs de 15 ani din ziua în care s-au făcut inscripţiile (după această
dată efectul lor încetând dacă nu au fost prelungite – pentru ca
inscripţia reînnoită să-şi păstreze rangul iniţial, este necesar să se
indice inscripţia primitivă).
­ ipoteca continuă să existe asupra întregului imobil, chiar dacă a fost
plătita o parte din datorie şi chiar dacă, în caz de partaj a unui imobil
ipotecat, imobilul trece în lotul unuia dintre copartaşi (acesta va trebui
să suporte urmărirea pentru întreaga datorie, întrucât garanţia este
încorporată în imobil).
­ la scadenţă dacă debitorul nu onorează creanţa, creditorul poate cere
executarea silită (in cf. cu OG nr.11/1996 (cu toate modificările sale)
privind executarea creanţelor bugetare).
­ cheltuielile privind înregistrarea şi asigurarea imobilului ipotecat
sunt în sarcina debitorului (împrumutatului).

Riscuri/Dezavantaje
­ fiind o obligaţie accesorie obligaţiei principale garantate, ipoteca are
aceeaşi soartă ca şi principalul – “accesorium sequitur principale”
(accesoriul urmează principalul). Deci, dacă obligaţia principală este

83
 afectată de modalităţi (termen, condiţie, etc) şi ipoteca va fi la rândul
ei va fi afectată de acestea.
­ nerespectarea formalităţilor de publicitate este sancţionată cu nulitatea
înscrierii, ceea ce înseamnă că ipoteca nu va fi opozabilă şi nu va
capătă rang decât din momentul înregistrării sale regulate, rangul
căpătându-se din momentul în care înscrierea a fost făcută în mod
valabil.
­ nerespectarea formei autentice a contractului de ipotecă duce la
nulitatea absolută a acestuia.
­ cum ipoteca este folosită cel mai adesea la vânzările/creditele pe
termen mijlociu sau lung, în acest interval, până la plata ultimei rate
scadenţe, pot apărea evenimente neprevăzute (ex:incendiu, inundaţii,
cutremure, etc) care să diminueze (uneori chiar substanţial) sau chiar
să ducă la dispariţia bunului imobil asupra căreia este constituită
ipoteca. De aceea, întotdeauna bunul ipotecat trebuie să fie asigurat la
o societate de asigurări, iar poliţa de asigurare să fie emisă pe numele
beneficiarului ipotecii.
­ modalitatea greoaie de constituire (ca timp şi formalităţi ce trebuiesc
îndeplinite).

84
 3.4. Publicitatea ipotecii

Publicitatea constă în înscrierea ipotecii în registrul special sau, după

caz, în cartea funciară de la judecătoria în raza căreia se află situat imobilul.
Prin înscrierea ipotecii se asigură opozabilitatea faţă de terţi şi, tot astfel, se
stabileşte rangul de preferinţă (art. 1778 Cod civil).
Potrivit Legii 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară,
această publicitate imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă al
cadastrului general are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi
faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeaşi localitate (art.20). în
sistemul de carte funciară actual, înregistrarea nu mai are efect constitutiv,
ca în sistemul cărţii funciare reglementată de Legea 115/1938.
In materia publicităţii imobiliare terţii sunt creditorii chirografari,
ceilalţi creditori ipotecari.
Potrivit art. 30 din legea nr. 7/1996, dobânditorul anterior poate cere
instanţei judecătoreşti să acorde înscrierii sale rang preferenţial faţă de
înscrierea efectuată la cererea unui terţ, care a dobândit ulterior imobilul cu
titlu gratuit sau care a fost de rea-credinţă la data înscrierii actului. Acel
creditor care are rang prioritar faţă de preţul imobilului ipotecat şi, din ceea
ce rămâne se va despăgubi creditorul cu rangul următor. Ordinea în care

85
creditorii îşi vor exercita dreptul de preferinţă asupra preţului este
determinată de data fiecărei inscripţii ipotecare.

Stingerea ipotecii
Potrivit art. 1800 Cod civil, ipoteca se poate stinge pe cale accesorie
sau indirect ş pe cale pricipală sau direct.
Stingerea pe cale accesorie a ipotecii are loc atunci când se stinge
obligaţia principală, pe care o garanta. Această stingere a obligaţiei poate
avea loc prin: plată, compensaţie, novaţiune, confuziune, remitere de
datorie, dare în plată etc., ori ca urmare a anulării sau constatării nulităţii
obligaţiei principale.
Stingerea directă sau pe cale principală se produce indiferent de soarta
obligaţiei principale garantate prin:
renunţarea creditorului la ipotecă;
- purga obţinută de dobânditorul imobilului ipotecar;
- prescripţie, care poate interveni fie odată cu prescripţia obligaţiei
principale, fie atunci când imobilul este dobândit de un terţ prin uzucapiune;
anularea actului constitutiv al ipotecii;
- rezoluţiunea dreptului de proprietate al constitutorului;
- pierderea imobilului – situaţie în care ipoteca se transmite asupra
îndemnizaţiei de asigurare şi a despăgubirilor primite.

86
 ***CONCLUZII

Datorită dezvoltării rapide a comerţului şi a privatizării, în ţara

noastră garanţiile reale au un rol activ în desfăşurarea activităţilor
comerciale, deoarece ele garantează pe creditor cu privire la realizarea
obligaţiei, pe care o are debitorul faţă de el.
Creditorul, pe baza acestor garanţii poate să-şi continue activităţile
profesionale, comerciale etc., fiind pus la adăpost de insolvabilitatea
debitorului, el fiind sigur de satisfacerea creanţei sale.
Prin garanţii reale se afectează garantării plăţii datoriei atât bunuri
moobile, cât şi imobile, care au o anumită valoare economică, fiind
susceptibile în cazul neexecutării obligaţiei de debitor de a garanta acea
obligaţie.
Aceste bunuri pot rămâne în posesia constitutorului, predate în
păstrare unui terţ ori creditorului.
Ceea ce deosebeşte ipoteca de gaj, pe lângă faptul că în cazul
ipotecii, bunul ipotecat este un bun imobil iar în cazul gajului este un bun
mobil este şi faptul că gajul operează cu deposedarea bunului gajat de la

87
 constitutor şi dat în păstrare creditorului sau unui terţ iar ipoteca operează
fără deposedarea bunului ipotecat.
Dintre toate aceste garanţiii reale, cel mai frecvent folosită în
practică este ipoteca, considerându-se că ea ar satisface cel mai bine
interesele creditorilor dar că are şi o insuficienţă, deoarece procedeul
încheierii contractului şi al înscrierii ipotecii este puţin îngreunat, cerând
mult timp.
Pentru o mai bună aplicare a garanţiilor reale ar fi necesară o
reevaluare a acestora şi adapatarea lor la realităţile economico-sociale
actuale.
In literatura juridică, garanţiile sunt definite ca fiind acele mijloace
juridice care conferă creditorului garantat unele prerogative suplimentare
prin poziţionarea prioritară faţă de ceilalţi creditori şi posibilitatea ca în caz
de neexecutare din partea debitorului să poată urmări pe o altă persoană,
care s-a angajat să execute ea obligaţia ce revenea debitorului.
In doctrină s-au formulat mai multe clasificări ale garanţiilor, una
fiind însă unanim acceptată anume clasificarea în : garanţii personale şi
garanţii reale.

88
 • Garanţiile personale constau în angajamentul pe care o persoană, alta
decât debitorul principal al obligaţiei, şi-o asumă faţă de creditor de a
executa el obligaţia în cazul în care debitorul principal nu o va executa.
Codul civil reglementează o singură garanţie personală, fidejusiunea
(cauţiunea).
• Garanţiile reale – presupun afectarea unui bun pentru garantarea
obligaţiei prin instituirea unui drept real accesoriu, de garanţie, cu privire
la acel bun. Acest drept real accesoriu da naştere unui drept de preferinţă
şi a unui drept de urmărire. Din această categorie de garanţii fac parte
gajul, ipoteca, privilegiile, dreptul de retenţie.

BIBLIOGRAFIE

1 Barac Lidia Elemente de teoria dreptului, Ed.All Beck,

. Bucureşti, 2001
2 Bârsan Corneliu – coord. Societăţile comerciale – Organizarea, funcţionarea,
. răspunderea + TVA, Ed. Casa de editură şi presă
„Şansa S.R.L.” Bucureşti, 1993
3 Beleiu Gh. Drept civil. Teoria generală, Bucureşti, 1986
.
4 Chelaru Eugen Drept civil. Partea generală, Ed. All Beck,
. Bucureşti, 2003
5 Cosmovici P.M: Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie,

89
 Ed.All, Bucureşti, 1994
6 Craiovan Ion Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Ed.
. All Beck, Bucureşti, 2001
7 Cristea Silvia Drept comercial, Ed.Lumina Lex, Bucuresti, 2002
.
8 Dan Drosu Şaguna Drept financiar şi fiscal, Ed.Oscar Print, Bucureşti,
. 1997
9 Hamangiu C. Tratat de drept civil român, vol.II, Ed.All,
. Bucureşti, 1997
1 Liviu Pop Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor,
Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1998
0
.
1 Mazilu D. Teoria generală a dreptului, Ed.All Beck,
1 Bucureşti, 1999
.
1 Mazilu Dumitru Teoria generală a dreptului, Ed. a II-a Ed. All
2 Beck, Bucureşti, 2000
.
1 Pătulea Vasile Garanţiile de executare a obligaţiilor comerciale,
3 Ed. Scripta, Bucureşti, 1994
.
1 Petrescu Raul Dreptul comercial român, Ed. Oscar Print,
4 Bucureşti, 1996
.
1 Pop L. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed.
5 Chemarea, Iaşi, 1996
.
1 Pop Liviu Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor,
6 Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998

90
1 Popa Nicolae Teoria generala a dreptului, Ed. All Beck,
7 Bucuresti, 2002
.
1 Romul Petru Vonica Dreptul comercial; Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
8 2000
.
1 Şaguna Dan Drosu Drept financiar şi fiscal, Ed. Oscar Print,
9 Bucureşti, 1997
.
2 Stanciu Cărpenaru Drept comercial român, Ed. Atlas Lex, Bucureşti,
0 1994
.
2 Stătescu C., C.Bârsan, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Educaţional,
1 Bucureşti, 1988,
.
2 Statescu Constantin, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor,
2 Corneliu Barsan Bucuresti, Ed. All, 1995,
.
2 Ungureanu Ovidiu Drept civil. Introducere, Ed.All Beck, Bucureşti,
3 2000
.
2 Zlătescu Victor Dan Garanţiile creditorului, Ed. Academiei, Bucureşti,
4 1970,
.
2 *** Colecţia Revistei Dreptul 2003-2004
5
.

91
 Anexa
CONTRACT DE IPOTECĂ

Incheiat astăzi ………………….la ………………………………

I. PĂRTILE CONTRACTANTE
1.1. D…………………………………….., domiciliat in…………………
(localitatea) str. …………….……. nr. ……, bloc ….…...., scara ….…., etaj
……, apartament ...…… judet/sector ………………, născut la data de …...
(ziua, luna, anul) in ……….. sector/judet………………, fiul lui …………
si al ………, posesorul buletinului (cărtii) de identitate seria …. nr…eliberat
de……., cod numeric personal …………………………….. in calitate de
creditor ipotecar, pe de o parte, si
1.2. D …….., domiciliat in……… str.…. nr……, bloc.…...., scara ….….,
etaj ……, apartament .…… judet/sector ………………, născut la data de …
……….(ziua, luna, anul) in …….. (localitatea) sector/judet …………, fiul
lui………… si al…, posesorul buletinului (cărtii) de identitate seria …. nr.
… eliberat de…………., cod numeric personal………..
in calitate de debitor ipotecar, pe de altă parte, au convenit să încheie
prezentul contract de ipotecă, cu respectarea următoarelor clauze:
II. OBIECTUL CONTRACTULUI
2.1. Obiectul contractului îl reprezintă garantarea împrumutului în valoare
de …………lei cu o dobândă de … % pe an, obtinut de debitorul ipotecar de
la creditorul ipotecar conform contractului de împrumut nr. …….. încheiat
la data de …………….

92
2.2. a) Imobilul ipotecat prin care se garantează împrumutul este situat în …
…………str. ……nr.…, sectorul/judetul … si se compune din …… camere
plus dependinte, fiind în suprafată totală de ……… mp.
b) Acest apartament se află în circuitul civil si a intrat în proprietatea
debitorului ipotecar prin contractul de vânzare-cumpărare nr. din …………
transcris în Cartea funciară nr. …, fiind liber de orice sarcini asa cum
rezultă din Certificatul nr. ….. din ………. anexat la prezentul contract.
2.3. a) Debitorul ipotecar se obligă să nu înstrăineze imobilul a cărui ipotecă
constituie obiectul prezentului contract până la rambursarea împrumutului si
a dobânzilor aferente la scadentă.
b) Totodată, debitorul ipotecar se obligă să transcrie ipoteca în Cartea
funciară nr. …, iar în baza ei, creditorul ipotecar poate trece la executarea
silită, în cazul în care debitorul ipotecar nu-si lichidează datoria la scadentă.
III. LITIGII
3.1. Părtile au convenit că toate neîntelegerile privind validitatea prezentului
contract sau rezultate din interpretarea, executarea ori încetarea acestuia să
fie rezolvate pe cale amiabilă de reprezentantii lor.
3.2. In cazul în care nu este posibilă rezolvarea litigiilor pe cale amiabilă,
părtile se vor adresa instantelor judecătoresti competente.
IV. CLAUZE FINALE
4.1. Modificarea prezentului contract se face numai prin act aditional
încheiat între părtile contractante.
4.2. Prezentul contract, împreună cu anexele sale care fac parte integrantă
din cuprinsul său, reprezintă vointa părtilor si înlătură orice altă întelegere
verbală dintre acestea, anterioară sau ulterioară încheierii lui

93
4.3. In cazul în care părtile isi încalcă obligatiile lor, neexercitarea de partea
care suferă vreun prejudiciu a dreptului de a cere executarea întocmai sau
prin echivalent bănesc a obligatiei respective nu înseamnă că ea a renuntat la
acest drept al său.
4.4. Redactat si editat/dactilografiat în … exemplare la …………………
S-au eliberat ………………… exemplare.

CREDITOR IPOTECAR, DEBITOR IPOTECAR

94