46

Modulul 4

UNDE ELECTROMAGNETICE

Conţinutul modulului:
4.1 Sinteza legilor fenomenelor electrice şi
magnetice: ecuaţiile lui Maxwell
4.2 Câmpul electromagnetic. Unde
electromagnetice
4.3 Producerea, structura şi caracteristicile undelor
4.4 Energia undei electromagnetice
4.5 Impulsul şi presiunea undelor electromagnetice
4.6 Gama undelor electromagnetice

Evaluare:
1. Definirea mărimilor fizice şi precizarea unităţilor
lor de măsură
2. Enunţul şi formula legilor fizice studiate
3. Răspunsuri la întrebările finale

4.1 Sinteza legilor fenomenelor electrice şi magnetice:

ecuaţiile lui Maxwell

Toate legile fenomenelor electrice şi magnetice studiate până

acum (recomandăm cititorului interesat să revadă partea
corespunzatoare din manualul de liceu sau alt manual) au fost reunite
într-un grup de ecuaţii care poartă numele celui care a descoperit
semnificaţia lor profundă, reuşind să prevadă, pe baza lor, existenţa
undelor electromagnetice: J.C.Maxwell.
Vom rescrie aceste ecuaţii pentru cazul vidului şi vom arăta
cum se modifică ele într-un material.
r r
Două dintre ecuaţiile lui Maxwell implică integralele lui E şi B
calculate pe suprafeţe închise. Prima este teorema lui Gauss pentru
câmpul electric care afirmă că fluxul câmpului electric prin orice
suprafaţă închisă este egal cu sarcina din interiorul suprafeţei, împărţită
la ε o :
r r q
∫ EdS = εo
(4.1)

Cea de a doua este o relaţie analoagă pentru câmpul magnetic şi afirmă

că fluxul câmpului magnetic prin orice suprafaţă închisă este nul:
r r
∫ BdS = 0 (4.2)
Dacă prima ecuaţie arată că există sarcini electrice care crează câmp
electric, cea de a doua arată că nu există sarcini magnetice.
 47

Cea de a treia ecuaţie, numită Maxwell-Ampere, stabileşte că

sursele câmpului magnetic pot fi atât curentul de conducţie ic , cât şi
dΦ e
curentul de deplasare, ε 0 (descoperit de către Maxwell):
dt

r r ⎛ dΦ e ⎞
∫ ¨dl = µ 0 ⎜⎝ ic + ε 0 dt ⎟⎠
B (4.3)

iar cea de a patra, ecuaţia Maxwell-Faraday, arată că un câmp electric

poate fi creat şi prin inducţie electomagnetică, de către un flux
magnetic variabil:
r r dΦ m
∫ Edl = − dt (4.4)
Din ultima ecuaţie se vede că dacă există un flux magnetic
r
variabil, circulaţia câmpului E de-a lungul unei curbe închise nu este
zero, cum se întâmplă cu câmpul electrostatic, deci, spre deosebire de
acela, câmpul electric creat prin inducţie este neconservativ, liniile sale
de câmp sunt linii închise.
r
In general câmpul electric E într-un punct al spaţiului poate fi
r
superpoziţia câmpului electrostatic E c creat de sarcini şi a câmpului
r r r r
indus, neelectrostatic, E n : E = Ec + E n . Partea electrostatică este
r r
întotdeauna conservativă, astfel că ∫ E c dl = 0 . Această parte nu
r
contribuie în integrala din ecuaţia (4.4), astfel că E din acea ecuaţie
poate fi considerat câmpul total. Pe de altă parte, termenul
r
neconservativ E n nu contribuie în integrala din teorema lui Gauss
(4.1), fluxul său printr-o suprafaţă închisă este întotdeauna nul (liniile
r
sale de câmp sunt închise); astfel, şi în acea ecuaţie E reprezintă
câmpul total.
Simetria ecuaţiilor lui Maxwell devine şi mai puternică dacă ne
referim la mediul lipsit de sarcini ( q = 0 ) şi de conductori ( ic = 0 ):
r r r r
∫ E dS = 0 (4.1’) ∫ B dS = 0 (4.2’)

r r d r r
∫ Bdl = ε o µ o dt ∫ EdS (4.3’)
r r d r r
∫ Edl = − dt ∫ BdS (4.4’)
In ultimele două integrale, în membrul drept, au fost exprimate
fluxurile electric Φ e şi magnetic Φ m prin integralele de suprafaţă
extinse pe suprafeţe delimitate de curbele închise pe care se calculează
integralele din membrul stâng.
Cea mai mare importanţă a acestor ecuaţii este că ele arată că
variaţia în timp a unui câmp generează în spaţiul înconjurător pe
celălalt.
Toate relaţiile fundamentale între câmpuri şi sursele lor sunt
conţinute în ecuaţiile lui Maxwell (din legea lui Gauss se poate obţine
 48

legea lui Coulomb, din teorema lui Ampere se poate deduce legea
r r
Biot-Savart etc). Dacă adăugăm ecuaţia care defineşte pe E şi B prin
forţele pe care le exercită asupra sarcinilor:
r r r r
F = q( E + v × B) (4.5)
atunci dispunem de toate legile fenomenelor electrice şi magnetice
prezentate în paragrafele precedente.
In sfârşit, este de observat că ecuaţiile lui Maxwell ar dobândi o
simetrie şi mai puternică dacă ar exista sarcini magnetice (monopoli
magnetici).
In cazul câmpurilor electrice şi magnetice în materiale, în
ecuaţiile lui Maxwell se înlocuiesc permitivitatea electrică a vidului ε o
şi permeabilitatea magnetică a vidului µ o prin mărimile
corespunzătoare mediului, ε respectiv µ . Dacă valorile lui
ε şi µ diferă de la un punct la altul al spaţiului de integrare, atunci
ε şi µ trebuie trecuţi în partea stângă a ecuaţiilor (4.1) şi respectiv
(4.3), sub integrale; de asemenea, în ecuaţia (4.3) ε trebuie trecut sub
integrala de suprafaţă corespunzătoare fluxului. Se pot evidenţia, în
r r
acest caz, câmpurile magnetic H şi inducţia electrică D prin relaţiile
r r r r
de material: B = µ H , respectiv D = ε E .

4.2 Câmpul electromagnetic. Unde electromagnetice

Generalizarea legilor experimentale ale fenomenelor electrice

şi magnetice, concretizată în ecuaţiile lui Maxwell, a evidenţiat faptul
că:
- în jurul unui câmp magnetic variabil în timp ia naştere un câmp
electric ale cărui linii sunt închise;
- în jurul unui câmp electric variabil în timp ia naştere un câmp
magnetic ale cărui linii sunt închise.

a) b)
Fig. 4.1

Aceste rezultate importante sunt exprimate, în vid, în lipsa

sarcinilor electrice şi a conductorilor, de ecuaţiile (4.3’) şi (4.4’) şi sunt
ilustrate de fig.4.1.
 49

Ansamblul câmpurilor electric şi magnetic, variabile în timp,

care se generează reciproc, constituie un câmp electromagnetic.
Variaţiile câmpului electric produc în spaţiul înconjurător un
câmp magnetic, care nu rămâne constant deoarece variază câmpul
electric care l-a generat. Dar variaţiile câmpului magnetic produc la
rândul lor un câmp electric, de asemenea variabil, care , la rândul său
generează un câmp magnetic etc, astfel câmpul electromagnetic este un
proces oscilatoriu care se propagă din aproape în aproape, având o
variaţie spaţio-temporală. Câmpul electromagnetic se propagă în
spaţiu sub forma undelor electromagnetice.

4.3 Producerea, structura şi caracteristicile undelor

Se ştie că într-un circuit oscilant LC se produc oscilaţii

electromagnetice dar în acest caz câmpul este practic localizat în
elementele circuitului (bobină şi condensator), fără a se propaga în
spaţiu. Pentru a obţine un câmp electromagnetic care se propagă
(unde), trebuie realizat un circuit oscilant deschis , care rezultă prin
îndepărtarea armăturilor condensatorului, una de alta, şi prin întinderea
spirelor bobinei încât să se ajungă la un fir conductor. Când un astfel
de fir este străbătut de un curent alternativ de înaltă frecvenţă, în
spaţiul din jurul său se generează unde electromagnetice. Circuitul
oscilant deschis se numeşte şi dipol oscilant sau antenă. Sarcinile din
dipol produc un câmp electric peste care se suprapune câmpul generat
de variaţia în timp a câmpului magnetic produs de curentul din dipol.
Prin suprapunerea acestor două câmpuri rezultă, în momentul când
curentul în conductor este zero, un câmp electric cu linii de câmp
închise. Acest câmp electric se “desprinde” de dipol şi începe să se
propage. In semiperioada următoare, procesul se repetă, dar sensul
câmpurilor electric şi magnetic este inversat. Distribuţia spaţială a
câmpurilor este destul de complicată dar la distanţe mari de sursă
r r
vectorii E şi B sunt perpendiculari unul pe celălalt şi amândoi sunt
perpendiculari pe direcţia de propagare a undei, care este direcţia
radială, cu centrul în sursă. Prin urmare, în jurul unui punct la distanţă
mare de sursă se poate spune că unda electromagnetică este plană.
Să admitem o astfel de structură şi să cercetăm ce condiţii
trebuie îndeplinite pentru a fi respectate legile câmpului
electromagnetic. Fie frontul undei plane paralel cu planul yOz şi c
r r
viteza cu care unda se deplasează în lungul axei Ox, câmpurile E şi B
fiind orientate după Oy respectiv după Oz (fig.4.2).
Să considerăm o suprafaţă paralelipipedică având una din baze
în planul frontului de undă iar a doua în dreapta, unde unda încă nu a
ajuns . Deoarece această suprafaţă este închisă, fluxurile câmpurilor
r r
E şi B trebuie să fie nule, conform ecuaţiilor (4.1’) şi (4.2’). Dacă
aceste câmpuri ar avea componentă în lungul axei Ox, aceasta ar
 50

Fig. 4.2
produce un flux nenul prin baza din stânga, contrar ecuaţiilor (4.1’) şi
r r
(4.2’); prin urmare câmpurile E şi B sunt perpendiculare pe direcţia
de propagare, adică unda electromagnetică este o undă transversală.

Fig. 4.3
Să considerăm acum un contur dreptunghiular efgh aflat în
planul xOy, având o latură, de lungime a , în planul frontului de undă,
iar cea paralelă cu ea fiind în dreapta frontului, la distanţă egală cu
spaţiul străbătut de undă într-un timp dt : c ⋅ dt . Vom scrie ecuaţia
(4.4’) pentru acest contur, parcurcându-l în sens orar, astfel încât
normala la suprafaţa delimitată de el este orientată în sensul negativ al
axei Oz. Integrala pe conturul închis, din membrul stâng al ecuaţiei, se
poate scrie ca sumă de integrale pe fiecare latură. Pe laturile paralele
r r
cu Ox, aceste integrale sunt nule deoarece E⊥dl şi produsul lor scalar
este zero; integrala pe latura din dreapta este de asemenea zero,
r
deoarece câmpul E este nul (în acel loc unda nu a ajuns încă); pe
r r
latura din stânga, E este paralel cu dl şi constant, încât iese de sub
r r
integrală. Se obţine ∫ Edl = Ea . Fluxul inducţiei magnetice prin
conturul ales creşte în timpul dt de la zero la valoarea − B ⋅ a ⋅ c ⋅ dt
r
( B este orientat în sens opus normalei la suprafaţă), astfel că variaţia sa
în unitatea de timp, luată cu semn schimbat (adică membrul drept al
 51

ecuaţiei (4.4’)) este: B ⋅ a ⋅ c , iar ecuaţia (4.4’) devine: Ea = Bac ,

din care se obţine:
E = Bc (4.6)
Să considerăm acum acelaşi contur dreptunghiular situat în
planul xOz şi să aplicăm ecuaţia (4.3’). Cu raţionamente asemănătoare
cazului precedent se obţine: Ba = ε o µ o Eac . Pentru ca această relaţie
să fie compatibilă cu (4.6) trebuie ca viteza de propagare a undei în
vid să fie:
1
c= (4.7)
ε o µo
Inlocuind valorile permitivităţii electrice şi permeabilităţii
magnetice, rezultă c ≅ 3 ⋅ 10 8 m / s = 300 000 km / s , adică viteza de
propagare a luminii în vid, aceasta fiind una dintre dovezile privind
natura electromagnetică a luminii.
Dacă unda electromagnetică se propagă într-un mediu cu
constantele ε şi µ , viteza de propagare a undei este:
1
v= (4.8)
εµ
iar indicele de refracţie al mediului se defineşte prin:
c
n = = ε r µr (4.9)
v
Câmpurile electric şi magnetic dintr-o undă electromagnetică
variază în fază şi, pentru o undă sinusoidală plană, se pot descrie prin
ecuaţiile :
r r x r
E = Eo sin ω (t − ) = E o sin(ω t − kx) (4.10)
v
r r x r
B = Bo sin ω (t − ) = Bo sin(ω t − kx) (4.11)
v
unde : ω = 2π f = 2π /T . (4.12)
In ultima relaţie ω este pulsaţia (frecvenţa unghiulară) a
undei, f este frecvenţa undei, iar T este perioada. Mărimea:
2π 2π
k= = (4.13)
vT λ
este modulul vectorului de undă (numit şi număr de undă), iar λ este
lungimea de undă (distanţa parcursă de undă într-o perioadă).

4.4 Energia undei electromagnetice

Se ştie (vezi cursul de fizică din liceu) că în spaţiul în care

există câmp electric, unităţii de volum îi revine energia dată de
1
we = ε o E 2 , iar în câmpul magnetic densitatea de energie este dată
2
1
de wm = B 2 . Intr-un domeniu în care se propagă o undă
2µ o
electromagnetică, în fiecare punct din spaţiu există atât câmp electric
 52

cât şi câmp magnetic, astfel că densitatea totală de energie datorată

undei este:
1 1 2
w = εo E 2 + B .
2 2µ o
Dacă se ţine seama de relaţiile (4.6) şi (4.7) se poate vedea uşor
că componenta electrică a energiei este egală cu componenta
magnetică, atsfel că se poate scrie:
w = εo E2 (4.14)
Dacă unda electromagnetică se propagă într-un material, în
locul permitivităţii electrice a vidului intervine permitivitatea
materialului ε . In relaţia (4.14), E este valoarea momentană a
intensităţii câmpului electric al undei, variabilă în timp şi spaţiu,
propagându-se conform ecuaţiei (4.10); prin urmare şi densitatea de
energie variază în timp şi de la un punct la altul, adică unda
electromagnetică transportă energie.
Vom descrie transferul de energie de către unda
electromagnetică prin mărimea S egală cu energia transmisă în
unitatea de timp prin unitatea de suprafaţă, perpendiculară pe direcţia
de propagare a undei. Să considerăm o undă electromagnetică plană
care se propagă într-un mediu, în lungul axei Ox (frontul undei este
paralel cu planul yOz). In timpul dt , frontul undei se deplasează în
sensul axei Ox cu distanţa vdt , astfel că printr-o arie A normală pe
direcţia de propagare, din planul în care se află frontul undei la
momentul t , trece
toată energia conţinută în cilindrul cu baza A şi lungimea vdt :
wAvdt . Atunci, ţinând seamă de (4.14), (4.6) şi (4.8) pentru medii
materiale, se obţine:
wAvdt EB
S= = wv = ε vE 2 = (4.15)
Adt µ
Definim vectorul Poynting :
r 1 r r
S = E×B (4.16)
µ
care este un vector având direcţia şi sensul de propagare a undei
(energiei) şi mărimea egală cu energia transferată în unitatea de timp
prin unitatea de arie normală la direcţia de propagare. Pentru unde
sinusoidale descrise de ecuaţiile (4.10) şi (4.11), mărimea vectorului
Poynting (4.15) se scrie:
E B
S = o o sin 2 (ω t − kx)
µ
Se vede că modulul vectorului Poynting variază în timp şi
spaţiu. Valoarea medie a modulului vectorului Poynting într-un punct
se numeşte intensitate a undei în acel punct, I. Se ştie că valoarea
medie a lui sin 2 (ω t − kx) într-un punct ( x fixat) este ½. Atunci:
E o Bo E2 1
I = S med = = o = ε Eo2 v = wmed v (4.17)
2µ 2vµ 2
 53

în care wmed este valoarea medie a densităţii de energie a undei. Din

ultima egalitate a relaţiei (4.17) se vede că intensitatea undei
reprezintă energia medie care străbate în unitatea de timp unitatea de
arie dintr-o suprafaţă normală la direcţia de propagare a undei. In SI,
intensitatea undei se măsoară în J/s.m2=W/m2.

4.5 Impulsul şi presiunea undelor electromagnetice

Undele electromagnetice transportă impuls. Acest impuls este o

proprietate a câmpului, el nu este asociat unei mase în mişcare, ca în
cazurile uzuale din mecanică.
Să considerăm cazul particular al unei unde electromagnetice
plane care se propagă în lungul axei Ox, în sensul pozitiv, care
întâlneşte o foaie dintr-un material cu rezistivitate destul de mare. Un
electron din această foaie este supus acţiunii câmpurilor electric şi
magnetic ale undei (fig. 4.4). Sub acţiunea câmpului electric,
electronul, supus şi altor interacţiuni în foaie, va dobândi o viteză de
antrenare (drift), v d , în sens opus câmpului electric. Electronul care se
mişcă cu viteza v d în câmpul magnetic al undei, va fi supus forţei
Lorentz , în direcţia Ox: Fx = ev d B . Conform legii a doua a lui
Newton, impulsul transferat electronului în unitatea de timp, pe
direcţia Ox, din partea câmpului va fi:
dp e
= Fx = ev d B (4.18)
dt
Energia cedată în unitatea de timp (puterea) unui electron din
foaie de către undă, prin acţiunea câmpului electric, este:
dWe
= Fe v d = eEv d (4.19)
dt
Impărţind (4.18) la (4.19) şi ţinând seamă de (4.6), , între
impulsul şi energia transferate de undă în unitatea de timp se stabileşte
relaţia:
dp e 1 dWe
=
dt c dt
sau, după integrare:
1
p e = We
c
Dacă se înmulţesc ultimele două relaţii cu numărul de electroni
din foaie, se obţin relaţiile dintre impulsul şi energia tranferate foii de
către undă în unitatea de timp, respectiv într-un timp oarecare:
dp 1 dW
= (4.20)
dt c dt
1
p = W (4.21)
c
Presiunea p rad exercitată de undă (radiaţie) asupra foii cu aria
A este egală cu forţa medie care acţionează normal pe unitatea de
suprafaţă; aplicând (4.20) pentru valori medii, se obţine:
 54

Fig. 4.4

1 ⎛ dp ⎞ 1 ⎛ dW ⎞ I
p rad = ⎜ ⎟ = ⎜ ⎟ = (4.22)
A ⎝ dt ⎠ med c ⎝ Adt ⎠ med c
Relaţia (4.22) s-a obţinut în ipoteza că unda este absorbită
complet de către foaie; dacă unda este reflectată în totalitate, atunci :
2I
p rad = (4.23)
c
Discuţiile privind propagarea undelor electromagnetice în
materiale s-au referit în principal la materiale dielectrice. In materialele
conductoare undele electromagnetice se propagă doar pe distanţe
foarte mici. Intr-un conductor, câmpul electric trebuie să fie nul; când
o undă electromagnetică este incidentă pe un astfel de material ea este
total reflectată. Conductorii reali, cu rezistivitate finită, permit
pătrunderea undei pe o anumită adâncime şi unda este parţial
reflectată.

4.6 Gama undelor electromagnetice

Undele electromagnetice acoperă un spectru foarte larg de

frecvenţe sau de lungimi de undă ( λ = c / f ). Cea mai uzuală împărţire
a radiaţiilor electromagnetice se face după lungimea de undă în vid sau
frecvenţă.
Oscilaţiile electromagnetice cu frecvenţa de 50 Hz (60Hz)
corespund curentului alternativ.
Undele radio se întind în domeniul de frecvenţă de la zeci de
hertzi până la un GHz. Se utilizează în transmisiile radio şi TV. După
lungimea de undă se subîmpart în unde lungi (30 km - 750 m), unde
medii (750-50 m), unde scurte (50-10 m) şi unde ultrascurte (10 m -
30cm).
Microundele sunt generate ca şi undele radio de instalaţii
electronice, au lungimea de undă între 30cm - 1mm. Se folosesc în
 55

Lungimea Frecvenţa Domeniul

de undă (Hz)
(m)

3×
-15
_10 _1023
_ _ Radiaţii γ
_ _
_10-12 _1020
_ _
_ _
_10-9 _1017 Radiaţii X
_ _
_ _ Ultraviolet
_10-6 1 µ _1014 VIZIBIL Regiunea
_ _ optică
_ _ Infraroşu
_10-3 1 mm _1011
_ _ Microunde
_ _ 1 GHz
0 8
_10 1 m _10 Ultrascurte Unde
_ _ Unde scurte Unde hertziene
_ _ 1 MHz Unde medii radio
3 5
_10 1 km _10 Unde lungi
_ _
_ _ 1 kHz
_106 _102
_ _10 C.alternativ
sistemele de telecomunicaţii, în radar, în cercetarea ştiinţifică, la
încălzire.
Radiaţia infraroşie cuprinde domeniul de lungimi de undă
situat între 10-3m - 7,8.10-7m. Sunt produse de corpurile încălzite, dar
în ultimul timp sau realizat şi instalaţii electronice care generează
 56

infraroşii. Sunt folosite la fotografia în întuneric, instalaţii militare,

cercetare.
Radiaţia vizibilă este cuprinsă în domeniul lungimilor de undă
aproximativ de la 7,5.10-6m până la 4.10-6m, reprezentând o porţiune
foarte îngustă a spectrului undelor electromagnetice, care pot
impresiona retina ochiului uman. Radiaţiile cu diferite lungimi de undă
crează senzaţia unor culori specifice:

λ (µm) Culoare

> 0,61 Roşu

0,59 - 0,61 Orange
0,57 - 0,59 Galben
0,5 - 0,57 Verde
0,45 - 0,5 Albastru
< 0,45 Violet

Radiaţia ultravioletă este situată în domeniul lungimilor de

undă cuprinse între 3,8.10-7m şi 6.10-10m. Este generată în Soare,
lămpile cu vapori de mercur, etc. Ca şi lumina vizibilă, radiaţiile
ultraviolete sunt emise în urma tranziţiilor electronilor periferici din
atomi.
Radiaţiile X (Roentgen) sunt produse ca urmare a tranziţiilor
electronilor din straturile profunde ale atomilor sau prin frânarea
particulelor încărcate cu sarcini electrice. Sunt folosite pentru studiul
structurii substanţelor, în medicină, etc.

Radiaţia γ ocupă regiunea superioară a spectrului undelor

electromagnetice ( frecvenţa >3.1018Hz) şi provine în urma proceselor
nucleare.
In diagrama de mai sus sunt prezentate sintetic aceste domenii,
cu indicarea aproximativă a limitelor dintre ele.

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor prezentate

şi evaluare:
1. Scrieţi expresiile pentru fluxul câmpului electric
şi fluxul câmpului magnetic.
2. Care sunt sursele câmpului electric?.
3. Care sunt sursele câmpului magnetic?.
4. Scrieţi expresia forţei cu care câmpul electric,
respectiv magnetic acţionează asupra unei
sarcini.
5. Ce este câmpul electromagnetic?
6. Ce structură are o undă electromagnetică?
7. Ce se înţelege prin intensitate a undei
electromagnetice? Unitate de măsură.
8. Prezentaţi gama undelor electromagnetice.