Publicatii

Buletin de Psihanaliza
Editat de Societatea Romana de Psihanaliza, Grup de Studiu IPA

CONSIDERATII ASUPRA DINAMICII TRANSFER -

CONTRATRANSFER
Augustin CAMBOSIE

Foarte greu se poate vorbi in psihanaliza despre posibilitatea ierarhizarii conceptelor

sale fundamentale. Ar fi de altfel o utopie pentru ca aparatul psihic nu functioneaza in
coordonate obiective, ci dupa propria fenomenologie, eminamente si esentialmente
dinamica si subiectiva. Exista totusi un proces fara de care nu poate fi conceputa clinica
analitica. Este nevoie de un vehicul, de un suport care sa transfere hermeneutica afectului
de la simptomatologia prezenta spre adevarata ei origine: nevroza infantila. Iar acest
vehicul este format din relatiile si reactiile afective ce se stabilesc in cuplul analist-
analizat, deci de transfer-contratransfer.

1
 De loc intamplator, chiar daca la modul anecdotic, psihanaliza, ca demers stiintific,
incepe cu interpretarea unui transfer. Freud se asigura de acceptul si colaborarea lui
Breuer in publicarea monografiei "Studii asupra isteriei" deculpabilizandu-l: simptomele
Annei O. sunt fenomene transferentiale, caracteristice isteriei si deci dr. Breuer nu este
responsabil de aparitia si evolutia lor.
Deci, prezenta analistului, cu problematica sa inconstienta (mai ales cu dorintele sale
inconstiente), nu are nici o legatura cu procesul analitic. Dorintele inconstiente ale
analizatului, chiar (sau mai ales) legate de analistul sau, il intereseaza pe acesta din urma
numai cu titlul de obiect (de studiu). In replica, se poate vorbi atunci despre
contratransfer ca un fel de "arte-facte", de interferenta a dorintei analistului in cadrul
curei, un accident La acest nivel, analiza didactica poate avea drept scop numai
stapanirea, cenzurarea, controlarea contratransferului de catre analist.
Pentru a depasi acest impas este nevoie de o succinta incursiune in istoria
psihanalizei: urmarirea evolutiei sensului notiunilor de transfer si contratransfer
recreeaza, in mare masura, notele prin care aceste concepte se definesc in prezent.
Freud vorbeste pentru prima data despre transfer in "Studii asupra isteriei". La acest
nivel al intelegerii, transferul presupune: a) refularea unei dorinte in trecut si b) in
prezent, in relatia cu analistul, redesteptarea aceluiasi efort care, originar, a fortat
analizatul "sa se debaraseze" de dorinta clandestina.
Deci, transferul ne apare, probabil si datorita unei incercari de generalizare a
modului de functionare a structurii isterice, ca o falsa conexiune, o mis-alianta.
Schema capata o noua deschidere prin aparitia ulterioara ("Trei eseuri asupra teoriei
sexualitatii") a termenului de "obiect al fantasmei", termen ce introduce planurile
imaginar si simbolic ca punti de legatura intre refularea originara si relatia analitica
prezenta.
In 1923 ("Post-Scriptum asupra transferurilor"), in perioada in care Freud vorbeste
inca despre transfer la plural, apar, in teoria freudiana, primele semne ale pericolului pe
care transferul (sau mai degraba rezistenta analistului in fata transferului) il reprezinta
pentru demersul analitic. Pana atunci transferul avea pentru Freud un interes secundar.
Scopul sau in analiza este acela de a "obliga" pacientul sa admita o interpretare "buna" pe
care o respinsese in prealabil.
Dar esecul terapiei Dorei il face pe Freud sa admita ca: "recunoasterea deschiderii pe
care transferul o opereaza asupra obiectului fantasmei, in plus fata de pozitionarea
analistului in locul unei alte persoane (figuri), a dus la terminarea prematura a analizei".
In incercarea sa de a intelege, Freud incearca paralele cu notiuni pe care le putea
explica mai eficient. Folosirea interpretarii viselor in analiza ar fi astfel o cale mai usoara
de acces spre inconstient pentru ca pacientul ofera singur cheia prin asociatii libere. In
schimb, in analiza transferului, analistul trebuie sa intuiasca si poate, deci, cadea in
arbitrar ("Omul cu sobolani").
In acelasi sens, sugestia implicata in analiza nu este aceeasi cu cea din terapia
hipnotica. Ea poate functiona numai la inceput ca o invitatie pentru asociatiile libere, apoi
devine stanjenitoare si poate chiar bloca relatia analitica prin fuga pacientului in facilitate
("Dinamica transferului", 1911).
Transferul este conceput pana aici ca un fel de "teorie a teoreticianului" (M.
Safouan), rezistenta la interpretarea transferului implicand rezistenta fata de prejudecatile
analistului.

2
 In aceeasi perioada, Freud primeste doua noi deschideri asupra intelegerii
transferului in 1908, Abraham, in articolul "Diferentele psihosexuale intre isterie si
dementa precoce", afirma ca prima forma de viata libidinala este auto-erotismul; ulterior,
auto-erotismul este transferat catre obiecte exterioare, aceasta constituind mecanismul
nevrozei. Cam in acelasi timp Ferenczi afirma in "Transfer si introspectie" (1909) ca
acolo unde exista transfer exista si identificare; prima dragoste/ura obiectuala reprezinta
modelul ulterior al transferului.
Probabil si sub influenta acestor idei, Freud afirma (1911) ca transferul, ca sugestie,
(de fapt ca dragoste de transfer) nu exclude rezistenta.
El diferentiaza un transfer pozitiv si unul negativ. Rezistenta apare in transferul
negativ, dar si in cel intens pozitiv, compus din elemente erotice refulate ("Dinamica
transferului").
Demersul psihanalitic devine deci o "cura de dragoste". Transferul consta in a-l pune
pe analist in locul idealului eu-lui. Transferul este motivat de dorinta de a fi iubit, dorinta
pe care pacientul o satisface iubind ("Pentru a introduce narcisismul").
Oscilatiile freudiene vizeaza in principal urmatoarea furcheta: transferul poate fi
privit din punct de vedere al realului (chiar daca prin real intelegem nevroza Oedipiana)
si atunci el este o repetitie esuata (nevroza de transfer) dar implicit si o deschidere spre
istoria pacientului si deci spre cauzalitate; sau transferul poate fi abordat in plan
imaginar-simbolic (referitor la obiectul fantasmei) si atunci deschiderea oferita in cura de
analiza transferului devine una constructiv-structuranta.
"Post-freudienii" au incercat sa rezolve problemele legate de aceasta furcheta.
F. Alexander pune in discutie interferenta (posibila datorita transferului) curei
analitice cu repetitia compulsiva (de fapt cu compulsia la repetitie) proprie functionarii
psihismului. In raport cu realitatea, psihicul poate avea doua atitudini: una de modificare
de sine (autoplastica) in sensul adaptarii la realitate, si una de modificare a realitatii
(alloplastica) in sensul adaptarii realitatii la sine. Nevroza (ca realitate) este o tentativa
esuata, de tip autoplastic, de luare in stapanire a pulsiunii. Cura analitica reprezinta o
"mutatie" controlata a repetitiei in sensul echilibrarii auto si alloplastice - a realitatii si la
realitate. ("Descriere meta-psihologica a procesului curei").
Pentru Starkey, actiunea analistului este aceea de a o interpreta. Aceasta actiune este
sinonima cu a face inconstientul constient, deci este vorba despre o interpretare mutativa.
Analistul functioneaza deci ca un supra-eu auxiliar, interpretarea fiind acceptata de
analizat in masura in care acest supra-eu auxiliar este tolerant ("Natura actiunii
terapeutice a psihanalizei").
Sterba situeaza analistul intr-o pozitie delicata. Pe de o parte scopul sau este de a
dizolva rezistentele la transferr iar pe de alta parte nu exista nici o alta cale spre
complexele infantile fara aceste rezistente. Solutia propusa este identificarea cu analistul,
interpretarea fiind, printre altele, o invitatie spre aceasta identificare. Repetitia este privita
ca o rezistenta a acestei identificari, depasirea ei fiind conditia sine qua non a curei
analitice ("Dinamica dizolvarii rezistentei de transfer").
Jekels si Bergler au incercat sa modifice unghiul de vedere, incercand o abordare prin
prisma "investirii obiectuale". Dupa autori, analistul reprezinta o "zona neutra" situata
intre Eros si Thanatos, ca un suport al lui Eros contra lui Thanatos (ideal al eu-lui),
actionand in sensul dirijarii pulsiunii mortii spre obiecte exterioare si al recuperarii
narcisismului primar.

3
 O mentiune speciala ar trebui poate facuta contributiei lui J. Lacan in problema
transferului. Complexitatea teoriei sale ca si implicatiile acesteia in planul clinicii
analitice nu se preteaza insa la o expunere de cateva randuri. Retinem totusi ca
intelegerea pe care Lacan o confera dinamicii transferului-contratransferului constituie
un motiv major de distantare fata de teoria psihanalitica actuala (I.P.A.).
Lucrurile sunt si mai complicate atunci cand vorbim despre contratransfer.
Implicarea acestuia in cura analitica deschide o dimensiune fundamentala a acesteia:
transforma relatia analitica dintr-o intalnire intre doua eu-ri intr-o relatie intre doua
inconstiente.
Fluctuatiile teoretice ale conceptului de contratransfer au fost, in istoria freudismului
si in istoria psihanalizei, foarte mari.
In 1910, Freud defineste contratransferul ca pe "interferenta dorintelor si
fantasmelor inconstiente ale analistului in cura". Dar, la acest nivel, contratransferul
devine, ca realitate analitica, o componenta a analizatului care "simte" un derapaj in
raspunsul analistului. Contratransferul este deci o "scapare" ce trebuie evitata cu orice
pret (iar in acest context "pretul" trebuie sa fie analiza didactica). Contratransferul capata
deci un sens eminamente negativ, ca "ceva" ce se opune analizei si transferului
pacientului (contra-transfer).
Balint incearca sa depaseasca, in intelegerea contratransferului actualitatea relatiei
analist-analizat, considerand contratransferul ca fiind de fapt un transfer al analistului
asupra persoanei propriului sau analist (didactic), luat ca un model ideal, a-toate-stiutor.
Avem de a face, deci, cu o incercare de intelegere a contra-transferului dupa modelul
transferului Oedipian, intr-un fel ca o "profesionalizare" a acestuia.
Mult mai tarziu (1949) psihanaliza scapa de obsesia conotatiei negative a
contratransferului si ii permite acestuia sa devina o parte componenta a analizei, cu un
rol tot atat de important in cura ca si transferul.
P. Heiman invita analistul ca, fara a da curs liber sentimentelor sale, sa nu le
cenzureze; din contra acestea trebuie folosite in interpretare ca o cheie care sa-i permita
sa inteleaga inconstientul pacientului, aceste sentimente fiind un fel de "precursori ai
comunicarii profunde cu acesta".
Little afirma chiar ca transferul si contratransferul, fiind parti inseparabile ale
procesului analitic, trebuie privite la fel in analiza. Pentru a nu bloca procesul curei
(repetand ipocrizia parintilor) analistul trebuie sa-si marturiseasca contratransferul catre
pacient. Plecand de aici, analiza poate avea loc numai pentru ca analistul recunoaste la
pacient propriul sau sine (analizat in prealabil). Empatia si "insight"-ul, diferite de
cunostintele teoretice, depind de aceasta identificare partiala (Money - Kyrle).
Interpretarea este deci posibila in momentul in care "fantasmele devin comune" celor doi
parteneri ai relatiei.
Continuand dezvoltarea teoretica, H. Racker inlocuieste metafora "oglinzii" in
analiza cu metafora "copulatiei". Analistul este partea "pasiva " a relatiei. Partea sa "cea
mai pasiva" lasa sa patrunda materialul analitic; iar partea sa "mai activa" incearca sa-l
inteleaga (si sa-l interpreteze). Neutralitatea sa deriva din acceptarea contractului astfel
formulat si din asumarea responsabilitatii de a raspunde (de a interpreta).
Accentul este deci mutat pe procesul tranzactional al relatiei analitice. T. S. Szasz
afirma ca, in cadrul de referinta al situatiei psihanalitice, succesul terapeutic pentru
pacient depinde, in mare masura, de capacitatea analistului de a desfasura, pe parcursul

4
analizei, o transa de auto-analiza, stimulata de pacient.
Factorul crucial in analiza rezida deci in interpretarea "mutativa" (Starkey) si mai
ales din functionarea acesteia in cele doua planuri: transfer si contratransfer (analist si
analizat).
Ajunsi la aceasta cvasi-similitudine teoretica intre cele doua concepte fundamentale,
suntem totusi obligati, in fata presiunii clinicii analitice, sa admitem existenta unor
asimetrii (mai bine spus non-echivalente) intre transfer si contratransfer.
In primul rand, iubirii din transfer nu poate si nu trebuie sa i se raspunda cu o iubire
contratransferentiala. In caz contrar relatia nu poate fi definita ca una analitica.
Forta de a suferi (si mai ales putinta de a suferi), ca posibilitate transferentiala, nu are
echivalent in trairile analistului, nici macar in reactiile afective ale acestuia, in fata
rezistentei, agresivitatii si "chiar a intreruperii analizei" cu care pacientul incearca sa se
opuna acesteia.
Reactiile analistului nu sunt golite de continut afectiv, pozitiv sau negativ, dar ele nu
au aceeasi cauza ca in situatia analizatului. Acesta trebuie sa accepte, fara dovezi validate
afectiv, argumentele noastre legate de necesitatea respectarii conditiilor contractului.
Nu exista echivalente nici la nivelul cunostintelor legate de aplicarea contractului
analitic. La intrarea in analiza, subiectul nu stie nimic despre aceasta, sau, accidental,
opereaza cu niste notiuni tehnice (ca: transfer, dorinta inconstienta, pulsiune, rezistenta,
frustrare, etc.), notiuni fara nici un fel de acoperire afectiva si care in nici un caz nu-i pot
dezvalui "pretul" ce trebuie platit pentru achizitia si interiorizarea cunostintelor despre
sine.
Lipsa de echivalenta se manifesta in special la nivelul esecului sau reusitei analizei
pentru cei doi membri ai relatiei. Mai mult, cererea subiectului se adreseaza unui singur
analist, in timp ce "cererea" analistului se adreseaza ansamblului de pacienti ai sai. Deci,
la nivelul analistului, esecul sau succesul intr-o analiza va pune mereu in discutie
totalitatea activitatii sale profesionale.
In alt plan, ceea ce poate constitui pentru unul o sursa de placere, poate constitui
pentru celalalt o sursa de neplacere (frustrare si/sau suferinta). Astfel, pentru subiect,
perseverarea unui anume tip de rezistenta, manifestata printr-un discurs care "se apara" de
orice critica, sau agresivitate ii poate aduce (secvential) confortul in analiza, in timp ce,
aceeasi secventa, il face pe analist sa se confrunte cu o stare de neputinta fata de propria
sa actiune. Totodata, trairea sentimentelor de ura, revolta, indoiala la adresa analizei si
analistului il pot satisface pe acesta din urma pentru ca pacientul sau incepe sa devina
constient de o agresivitate pana atunci refulata.
Deci, chiar daca ambii sunt surse reciproce de trairi afective si informatii
(cunostinte), dezvoltarea ulterioara a procesului este diferita. In registrul autopsihic,
transformarile si reorganizarile induse de analiza, la nivelul subiectului, il fac pe acesta sa
termine analiza (sa-si rezolve problemele sau sa traiasca mai adaptat cu ele). Aceleasi
achizitii, de data aceasta in registrul auto- si allopsihic (autocunoasterea si generalizarea
adevarurilor teoretice validate in terapie la nivelul intregii practici) il fac pe analist sa
continue.

Implicatiile acestei discutii, atat in plan teoretic cat si practic sunt foarte mari.
Problemele legate de procesul de formare al analistului, de asa zisa "analiza didactica" se
pot rediscuta si in functie de asimetriile dintre transfer si contratransfer . Conflictele

5
intrapsihice ale viitorului analist, ca si dorinta acestuia de a deveni analist devin probleme
in sine, probleme de analizat. Analiza nu mai poate fi "didactica" ci clinica.
"Coada de transfer" (a analistului fata de propriul sau analist "didactician"), regasita
la nivelul contratransferului actual, repune deasemenea in discutie dinamica filiatie-
formare analitica complexa si implicit problema terminarii (sfarsitului) analizei.
In plan mai general, intrebarile se extind la nivelul institutionalizarii analizei (atat ca
formare de analisti = institutul analitic, cat si ca exercitiu profesional = analiza
institutionalizata). Deci: analiza institutionalizata sau practica privata?
Alta problema ridicata de aceasta discutie este aceea a diferentelor intre psihoterapia
analitica si psihanaliza (cura tip), prin deschiderile oferite dincolo de aspectele legate de
conditiile formale ale contractului analitic.
Scopul acestei comunicari nu a fost acela de a raspunde acestor intrebari, ci numai
acela de a le pune, deci de a deschide un dialog, nu de a-l inchide.