In cautarea fericirii Eu sunt minunea lumii, spunea ieri trandafirul. Cine-ar avea curajul sa-mi faca vreo durere?

? Canta privighetoarea si repeta zefirul: O zi de fericire un an de lacrimi cere. (Omar Khayyam)

Scris de Laurentiu Lupu Dorintele noastre sincere- setea de fericire si dorinta de a trai fericiti sunt motivatia vitala si fundamentul vietii noastre. E dorinta cea mai sincera si mai profunda a fiintei umane, fiind adanc inculcata in sinele nostru cel mai prodund. Dar fericirea poate fi perceputa in sensul ei ordinar: sa termini o scoala buna, sa-ti gaseseti o slujba buna, sa castigi la loterie sau sa fii cu iubitul sau iubita. In sens spiritual fericirea e resimtita in moduri diferite, prin meditatie, prin capacitatea de a ramane netulburat in pofida oricaror vicisitudini, ajutandu-i pe altii sau facand lucruri caritabile. Fiecare percepe fericirea in modul sau propriu. Viata poate fi nefericita in pofida banilor, faimei si puterii detinute. De aceea e necesara o noua privire asupra fericirii si a modului in care o putem trai ca un continuu. Orice fericire legata de dorintele senzuale sau de satisfactia data de posesii diverse e mai devreme sau mai tarziu sortita esecului si asta pentru ca totul, dar absolut totul e sortit schimbarii, transformarii, impermanentei. Ne nastem, suntem tineri, imbatranim si murim. In fapt, fericirea efemera data de senzualitate sau de amagirea de a avea bunuri , acest tip de fericire e sortit esecului, transformandu-se in tristete si suferinta Cand esti in cautarea fericirii gandesti ca tu, o persoana oarecare, cufundata intr-o mare de suferinte trebuie sa gasesti calea catre fericire, sa o cauti, si astepti un maine sa vina cumva sa ti-o aduca, crezand ca poti sa faci lucruri pentru asta. In realitate, cum spune Zen, fiecare pas dintr-o calatorie este o calatorie, altfel spus, fericirea nu vine de nicaieri, nu e maine, nu o poti construi facand lucruri, deci fericirea nu este la capatul drumului ci in fiecare pas pe care il faci. Gandeste, spre exemplu, cum iti spuneai cand aveai 18 ani, ca dupa absolvire si dupa facultate iti vei gasi adevarata fericire dar acest lucru nu s-a intamplat pentru ca a trebuit sa faci fata altor provocari. Ti-ai spus apoi ca daca vei gasi o slujba buna vei fi in sfarsit fericit dar totul a palit, ai devenit obosit si noi dificultati te-au podidit. Ti-ai zis apoi ca daca te vei insura si vei avea familia de vis vei fi fericit dar dupa ce ti-ai construit familia de vis fericirea ta a inceput din nou sa paleasca lasand locul ingrijorarii, tristetii. Astfel, urmezi patternul de a trece de la dorinta la dorinta, vis la viscase, masini, dragoste, bani, faima, putere,etc. pana la sfarsitul vietii. Orice se dovedeste pana la urma doar un vis. Ai nevoie de ceva pe care am s-o numesc transformare spirituala sau practica spirituala in care nu-ti vei cheltui energia gandind ca ceva asteapta dupa colt, vanand permanent visuri pana la sfarsitul vietii. Marea provocare si solutia simpla este sa-ti creezi fericirea, sensul adevarat al fericirii cu fiecare pas pe care-l faci, cu fiecare respiratie pe care o ai, cu fiecare gand ce-ti

trece prin minte. E nevoie de o intelegere de sine profunda si extinsa, dincolo de ce se intampla in fiecare clipa, o intelegere a Universului insusi si a ta ca pe o gigantica intruchipare a acestui Univers. Pentru asta trebuie sa-ti gasesti starea de pace interioara, de fericire si libertate de sine, o iluminare a sinelui care te desparte de deziluziile din jurul tau. E nevoie sa te intorci catre tine insuti, catre intelegerea profunda a sinelui si odata cu asta vor veni binecuvantarea, impacarea, detasarea de graba, de ambitii fara rost, de tristeti pe care nu le vei mai simti, gasind sensul profund al fiintei tale in tine insuti, dincolo de tot si de toate cele care te inconjoara. Acorda-ti tie insuti momente de introspectie, de eliberare a vointei din incorsetarile date de nevoia de a competitiona, de a demonstra, de a avea, lasa-te pentru oricate clipe e nevoie liber de dorinte, de asteptari, de ambitii, invata ca adevarata arta a fericirii e o simpla si infinita cunoastere de sine, cand te abandonezi tie insuti, devii increzator in faptul ca tu esti cel ales, tu esti reprezentantul Univesrului in lumea ta, tu ai dreptul divin sa fii tu insuti, si, din aceasta contopire cu tine vei descoperi cat esti de puternic si o liniste diafana se va asterne peste suflet, o impacare luminoasa si eterica te va cuprinde, vei invata ca fericirea e o stare infinita in timp si spatiu, ea nu are limite, e un continuu de traire, pentru ca tu devii una cu Universul pe care-l reprezinti, atat de puternic incat nimic nu te poate tulbura. Lucrurile devin neutre, nici bune, nici rele, nici triste, nici vesele, doar lucruri, ceea ce incepe sa conteze sunt trairile profunde, perceptia aceea inegalabila ca esti una cu infinitatea din tine, ca tu reprezinti Intregul, ca nu poti fi ranit sau tulburat de nimic pentru ca ce se intampla e neimportant in comparatie cu maretia din tine. Intr-un fel devii demiurgul propriei vieti, poti controla trairile, manaci, dormi, auzi,vezi, mergi natural, demiurgic. Incepi sa traiesti fericirea cu fiecare clipa ca pe o stare de fapt, nu exista maine, ieri, nu sunt vise desarte, orgolii fara rost, nu vrei lucruri de care nu ai niciodata nevoie adevarata, nu speri fara sparanta, nu astepti ce nu trebuie asteptat pentru ca ce ti se intampla este acum si tu te bucuri de tine, de viata ta, de faptul ca nimic nu te poate intrista, ucide, rani. Tu esti Universul insusi, ai puterea lui fara limite, increderea lui ca nimic nu e deasupra lui, esti plin de forta fara sfarsit a infinitului, o lumina fara seaman iti inunda trupul facandu-te se simti bucuria pura. Unde e loc de tristete aici, unde e loc de regret? Iti apartii tie insuti, esti puternic ca insasi forta infinita, pentru ca ai priceput un lucru elementar: nimic nu este peste tine, dincolo de tine, n-ai nevoie de vise pentru ca tu esti cel ce are puterea de a indeplini totul, de a duce la capat orice. Daca lumea ta e plina de iubire, blandete, compasiune, bucurie, impacare calma atunci te vei simti impacat, fericit desi nu esti cu totul liber de legaturile cu lumea inconjuratoare cum ar fi boala, batranetea, moartea. Deci, daca vrei sa ai o viata plina de impacare si fericire nu trebuie sa te preocupi prea tare de calatoriile lungi pline de dorinte, de asteptari. Lasa-te cuprins de energia sublima ce umple Universul, energia bucuriei, a cantecului de glorie al fericirii, daruie-te, fii bun, invata sa intelegi si sa ierti, bucura-te cu ce ai pentru ca asta esti tu insuti, respecta-te ca pe un Demiurg, ca pe Creatorul insusi pentru ca tu esti creatia, forta, tu esti Universul. Nu uita ca nimic nu vine din afara, totul e in tine, acolo, si asteapta sa-l vezi, sa-l pretuiesti pentru ca astfel te vei pretui pe tine insuti ca pe cea mai minunata fiinta, fiinta universala!

Fericirea IN CAUTAREA FERICIRII Eu sunt minunea lumii, spunea ieri trandafirul. Cine-ar avea curajul sa-mi faca vreo durere? Canta privighetoarea si repeta zefirul: O zi de fericire un an de lacrimi cere. (Omar Khayyam) Astfel de cuvinte rostea acum mai bine de 1000 de ani, filosoful, matematicianul si poetul Omar Khayyam. Si avea dreptate Sau poate nu Cine poate sti? Ani de-a randul, fericirea a reprezentat o problema de studiu a filozofiei. Si la ce concluzie s-a ajuns dupa atata amar de timp? Ce este fericirea? Exista mai multe crezuri despre fericire. Uneori ea este conceputa ca o idee foarte inalta, un ideal indepartat, deasupra puterilor noastre de a o dobandi; adevarata fericire nu ar fi posibila in timpul acestei vieti. Unul din marii intelepti ai Antichitatii, Solon, considera ca nimeni nu este fericit cat timp traieste, caci oricand se pot abate asupra lui nenorocirile. Si este adevarat ca fericirile sunt atat de aproape de nenorociri si tot atat de adevarat este si faptul ca pentru a-si pleda cauza, fericirea trebuie sa inchida in spatele unei cortine intunecate suferintele care ne fac viata grea; dar daca nu am suferi, nu am putea fi fericiti, pentru ca necunoscand durerea, cum am putea afirma ca stim ce este bucuria? Daca ne eliberam de toate conditiile durerii sufletesti, pentru a nu mai suferi, ce bine neam facut? Un desert fara fantani este mai bland pentru cei ce s-au ratacit si mor de sete? Nu. Iluzia Fetei Morgana ii arde si pe ei la fel ca pe orice alt calator ce pribegeste prin acele locuri atat de neprimitoare. Kant considera fericirea ca fiind un ideal. Dar prin aceasta nu intelegea ca era de neatins, ci, mai degraba ca noi nu suntem in masura sa judecam ce ar trebui sa faca oricare om ca sa fie fericit. Reteta fericirii este alta la fiecare. Sunt persoane fericite de averea pe care au acumulat-o in timp; altele considera ca a fi fericit inseamna a avea prieteni, a fi sanatos, a fi apreciat si stimat; altele sunt fericite stiindu-se iubite de cineva sau numai stiind ca persoana iubita exista acolo undeva si respira acelasi aer. Exista oameni care isi fabrica un paradis numai al lor in care sa se simta fericiti. Dar ce s-ar intampla daca acest paradis ar exista undeva pe Pamant? La inceputurile lumii a existat. Si ce s-a intamplat?! L-am pierdut. De ce? Pentru ca omul nu este facut sa locuiasca in paradis. Cum pune piciorul acolo distruge. Omul nu poate decat sa tinda catre absolut, catre perfectiune, purtandu-si povara de a sti ca, in aceasta viata, nu va ajunge niciodata acolo. Honor de Balzac spunea ca Fericirea are nenorocirea sa para ceva absolut. Si eu cred ca fericirea se poate atinge cu mana. Pentru ca exista conceptii despre fericire care o considera o stare sufleteasca de bucurie nemarginita, de exaltare, de impacare, de beatitudine. Si atunci putem considera ca ea se afla la picioarele noastre ca o floare de camp; nu trebuie decat sa ne aplecam ca sa o culegem. Dar cum ea este inconjurata de multe alte flori, ne inselam asupra parfumului, asupra culorii si intindem prea departe mainile.

Sunt multe momente de fericire in viata omului. Am putea asemana fericirea cu niste gingase balonase de sapun; si fiecare balon este un moment de fericire. Unele sunt mai mari, altele mai mici, unele sunt mai durabile, altele sunt mai firave si se sparg inca inainte de a-si fi luat zborul. Viata noastra este insa plina de astfel de balonase. Nu trebuie decat sa le pastram cu grija, in cufarul tainic al subconstientului si sa ne gandim ca si dupa o mare durere, vine o mare bucurie. Exista un permanent echilibru intre cele doua. Unii spun ca nenorocirile sunt mari si gratuite, numai fericirile sunt scurte si costisitoare. A fi fericit inseamna dupa unii, a iubi. Si intr-adevar, a iubi este prima dintre toate fericirile, a fi iubit vine abia dupa aceea. Putem asocia iubirea cu fericirea? Da. Atata timp cat cel care iubeste nu confunda dragostea cu delirul devastator al posesiei, care, in ultima instanta aduce suferintele cele mai cumplite. Caci, impotriva opiniei comune atator oameni, nu dragostea te face sa suferi, ci instinctul de proprietate care este contrarul dragostei. Exista persoane care spun ca fericirea este o floare rara. Si asa este. Dar nu pentru ca ea ar fi unica in lume, ci pentru ca depinde de fiecare din noi cum stie s-o culeaga. Florile cele mai scumpe nu sunt acelea cumparate de la magazin, ci acelea pentru care trebuie sa te apleci ca sa le culegi. Conceptii despre fericire ne spun ca a obtine ceea ce ne dorim inseamna sa fim fericiti. Si sa presupunem ca cineva reuseste sa obtina ceea ce cu greu a incercat. Si acum este fericit? Se prea poate. Dar se poate si sa nu fie. Si atunci unde e fericirea? Ea a constat in stradania de a obtine. Conceptiile despre fericire se deosebesc prin rostul pe care il atribuim celorlalti in dobandirea propriei fericiri. Intr-una din piesele sale de teatru, Jean Paul Sartre folosea o expresie socanta: infernul sunt ceilalti, si, desigur, fiecare din noi poate fi la randu-i celalalt. Cum putem sa gasim fericirea intr-o lume in care realizarea propriilor dorinte depinde de ceea ce doresc si fac semenii nostri? De multe ori, dorintele a doi oameni intra in conflict si ca urmare, fiecare incearca sa impiedice realizarea dorintei celuilalt. Nimeni nu renunta fara sa lupte la fericire. Concluzia filozofiei a fost ca nu exista fericire solidara. Dar nu trebuie ignorat faptul ca ai nevoie de ceilalti pentru a fi fericit. Un organism care este desprins de prezent moare; la fel si un om desprins de societate, de semeni, se poate pierde pe sine, asa cum a patit si Iona, personajul lui Marin Sorescu, care de atata singuratate, si-a pierdut pana si ecoul. Si pana la urma, unde putem gasi fericirea? Noi presupunem ca aceasta cautare are sens si nu este vanare de vant. Sigmund Freud proclama intangibilitatea fericirii: intreaga noastra viata, argumenteaza el, sta sub semnul principiului placerii. Satisfacerea nevoilor noastre nu ne procura decat placere de scurta durata; de aceea, fericirea ca stare permanenta ori ca ideal, atins nu este posibila. Dar Epictet vine sa contrazica acest lucru. El spune ca omul fericit este acela care traieste in armonie cu lucrurile sau isi accepta in intregime destinul. Nu putem afirma ceva cu certitudine despre fericire, ci doar ca ea este ceea ce percepe si ce simte fiecare. Ea este una din marile intrebari ale umanitatii si va mai ramane inca unul din misterele existentei noastre: Sunt clipe cand imi pare ca tot ce-a trebuit Sa aflu despre lume, de mult am deslusit. Dar stelele ma mustra tacut din patru zari: N-ai dezlegat nici una din marile ntrebari.

Paradoxul libertatii de a alege Scris de Laurentiu Lupu As vrea sa va prezint un punct de vedere asupra unui subiect care vi se va parea interesant si aparent ciudat: paradoxul libertatii de a alege. Psihologul Barry Schwartz in cartea sa The Paradox of Choice ne prezinta aceasta ciudata contradictie care se dezvolta odata cu evolutia lumii moderne. Am zice ca libertatea inseamna sa poti alege si esti cu atat mai liber cu cat ai mai multe oportunitati in a alege si cu atat mai fericit cu cat esti mai liber deci cu atat mai fericit cu cat poti alege mai mult. Barry spune si demonstreaza ca in fapt acest lucru nu numai ca nu ne face mai liberi, mai fericit, dar ne ingradeste ingrozitor libertatea, atat de mult incat devenim depresivi, mereu nemultumiti cu propriile noastre alegeri pe care le vedem constant ca nefiind cele mai bune oricat de bine s-ar parea ca am reusi sa o facem. Capacitatea infinita de a alege ne paralizeza spune Schwartz. Abundenta de produse, ofertele fara numar, nu numai ca nu ne fac mai liberi dar ne ingradesc ingrozitor capacitatea de a alege pentru ca, in fiecare clipa, suntem pusi in fata unor alternative fara sfarsit, din care nu mai putem la un moment dat sa iesim nicicum si, implicit, acest lucru ne duce la disperare si depresie. De ce ne paralizeaza? Pentru ca ne duce la un asa inalt grad de asteptare, chiar inainte de a face alegerea insasi, incat ajungem sa ne blamam chiar pentru o alegere pe care n-am facut-o inca, sa ne consideram incapabili sa alegem ce-i mai bun din ce-i mai bun. La ce duce asta? Desigur la nefericire! In loc sa fim bucurosi ca putem alege o slujba din atat de multe, cu cine si cand sa ne casatorim, unde sa traim, ajungem sa ne blamam pentru ca nu suntem capabili sa alegem cea mai buna solutie ca si cum ar exista asa ceva. Barry spune: cu cat sunt mai multe optiuni cu atat mai usor e sa regreti orice din ceea ce ar putea sa fie dezamagitor in optiunea pe care ai avut-o. De aici o concluzie pe care o trage: secretul fericirii sunt asteptarile reduse. Prea multe optiuni din care sa alegi iti fac dificila alegerea insasi. Concluzia este ca nu e nevoie sa fii stalucitor de inteligent sau chiar nu e destul sa fii briliant, mai curand trebuie sa fii intelept. Solutia aparent cea mai buna este sa vrei sa faci ceea ce trebuie, in modul corect, din ratiunile corecte. Asta s-ar numi intelepciune. O putem oare dobandi pur si simplu prin vointa, prin experienta, prin educatie? Un raspuns corect ar fi prin toate la un loc si prin niciuna in particular. Mai trebuie un ingredient absolut necesar: modestia! O sa ma intrebati ce are a face modestia cu buna alegere, cu intelepciunea, cum poate ea sa ne salveze de tristete, sa ne ofere pe tava bucuria imensa? Raspunsul are multe subtilitati pe care voi incerca sa le surprind intr-un serial de articole viitoare despre creierul disociat. Acum pot sa va spun ca acest comportament, incarcat cu modestie, poate sa ne conduca catre buna alegere, cumpatata, in care orgoliul de a alege ce-i mai bun sau ce-i mai bine nu exista. Cu modestie aleg ce cred intr-un moment dat ca e bine, nu neaparat cel mai bine ci doar bine, adecvat, potrivit, pentru ca nu vreau sa demonstrez nimanui, nici macar mie

insumi, ca am ales cel mai bine, nu, nu ma intereseaza asta, sunt atat de modest incat ma multumesc cu o alegere si o consider SUFICIENTA ca sa-mi satisfaca acea necesitate pentru care am facut alegerea. De ce pot sa fiu modest? Pentru ca stiu ca orice alegere as face, oricat de buna sau rea, poate fi imbunatatita, nu e ultima, ma cred capabil sa fac cu grija o alta alegere la fel de buna, vad totul ca pe un proces in evolutie, nimic nu e bun sau rau ci doar cum il vad eu. Nu-ti trebuie nici curaj nici eroism pentru asta, iti trebuie echilibru, rabdare, intelepciunea sa intelegi ca lucrurile toate au o dinamica, ceea ce azi iti pare formidabil, imuabil, maine se dovedeste a fi mai nimic sau pur si simplu neadevarat sau nevaloros. Si atunci, de ce atata incrancenare ca sa alegi ce-i mai bun, sa fii cel mai tare, cand in fapt nimeni nu vede asta in afara ta. Vrei cea mai buna masina, casa, nevasta, bijuterie sau e mult mai intelept e sa ai o masina suficient de buna sa te ajute, o casa suficient de incapatoare si comoda dar simpla totdeodata ca sa o poti maine modela cum ti se va parea atunci mai bine, un partener cu care sa poti imparti bucuria si care sa-ti daruie bucurie, etc. Mai are atunci sens sa vrei ce-i mai bun cand de fapt asa ceva nu exista sau exista in masura in care acel ceva te face fericit, iti da bucurie, iti umple clipele cu darul minunat al sensului de a trai! Ar parea simplu pana aici numai ca a fi modest, a nu cauta oricum sa arati lumii ce poti, a te bucura de orice bucurie simpla, pentru ca e bucurie, ei bine, toate astea nu sunt in genetica evolutiei umane. Competitia, Throwing Madonna ( cea care arunca pietre) despre care o sa va vorbesc mai tarziu in alte articole, ea e definitorie pentru evolutia fiintei umane, chiar si la nivelul celui mai evoluat organ: creierul. Insesi emisferele cerebrale competitioneaza intre ele, uneori urat, fara scrupule. Dar despre toate astea in articolele ce vor urma!