Comicul

Imaginea societăţii şi fundalul epocii sunt redate prin intermediul categoriei estetice a comicului,
constând într-o atitudine auctorială critică, manfestată prin reacţii morale şi inducerea unui sentiment de
participare afectivă a cititorului, de la zâmbet, râs pân la dispreţ. În texul Scrisorii pierdute sunt
reperabile cinci tipuri de comic. Se poate vorbi mai întâi de comic al intenţiilor, rezultând din atitudinea
dramaturgului faţă de evenimentele selectate şi faţă de oamenii aleşi pentru a fi obiect al satirei sale.
Autorul îşi construieşte comic personajele, le pune în situaţii ridicole, dar şi sancţionează trăsăturile,
viciile acestora, prin fixarea lor în statutul marionetei.
Comicul situaţiilor este generat de prezenţa, în curpinsul dramatic, a unui triunghi conjugal (care
modifică accepţia / înţelegerea instituţiei căsătoriei.) a unor grupări insolite şi pitoreşti (tandemul
Farfuridi – Brânzovenescu, şantajiştii şantajaţi) puse în situaţii ilariante: o arestare intempestivă numită
„umflare”, confuzia persoanjelor (Dandanache îl consideră pe Tipătescu soţul doamnei Zoe) lovitura de
teatru (trimiterea candidatului de la centru), sărbătorirea victoriei în alegeri. Comicul caracterelor este o
materializare artisică a convingerilor delclarate ale dramaturgului: „. . .prin natura lucrează după tipare,
ci-l toarnă pe fiecare pe clapod deosebit; unul e sucit într-un fel, fiecare în felul lui, încât nu te mai
saturi să-i vezi şi să faci haz de ei.”
Astfel se explică de ce se adaugă tipurilor comice din comedia clasică (avarul, fanfaronul, ipocritul,
pedantul, păcălitorul păcălit etc.,) caractere noi sau nuanţări care demonstrează că autorul vede enorm,
când simte monstruos, şi ală lume care să-l inspire mai mult decât realitatea u unoaşte. Trahanache este
un încornorat simpatic, Tipătescu – un june prim, Caţavencu – un demagog lăcrimând pentru „ţărişoara”
lui, iar pristanda – o slugă şireată la mai mulţi stăpâni. Cel maisavuros este comicul de limbaj,
principalul element care compune fenomenul denumit de exegeţi „caragialism”. Nicând în literatura
noastră greşeala, de orice natură, n-a fost mai productivă mai generatoare de efect comic. Pronunţia
greşită („famelia”, „adrisant”, „plebicist”) denotă incultura; etimologia populară („capitaliştii” sunt
locuitorii capitalei) suprinde prin inventivitate; folosirea termenilor în contexte improprii (liber-
schimbist este echivalent cu „elastic în concepţie”) stârneşte hazul.Vorbirea personajelor – care au mania
discursului – pare să impună figuri retorice proprii, inegalabile: contradicţia („După lupte seculare care
au durat aproape 30 de ani”), asociaţia ( „Industria română este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar
lipseşte cu desăvârşire”), nonsensul („. . .ori să se revizuiască , primesc! Dar să nu se schimbe nimica”),
truismul („Unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are”) sau
exprimarea prolixă („Eu, care familia mea de la patruzopt în Cameră, şi eu ca românul imparţial, care va
să zică. . .cum am ziţe. . .în sfârşit să trăiască”). Un loc aparte îl ocupă ticurile verbale, care reconstituie
imagini şi atitudini doar prin rostirea lor. Pentru Trahanache, oamenii ar trebui să aibă „puţintică
răbdare”, Frafuridi ar putea puncta idei majore, dacă i s-ar permite („Daţi-mi voie!”), Dandanache este
familiar cu toată lumea („neicuşorule, puicuşorule”) în timp ce, pentru Pristanda orice ar putea deveni
„curat” („curat bampir”, „curat murdar”). Despre comicul de nume, Garabet Ibrăbileanu afirmă că este
un mijloc de a sugera, fără a numi explicit, dominante caracterologice. „Farfuridi şi Brânzovenescu,
prin aluzia culinară a numelor lor, sugerează inferioritate, vulgaritate şi lichelism”. (Numele proprii în
opera comică a lui Caragiale). Astfel, fiecare nume (diminutivat, pronunţat greşit) este o cheie pentru
înţelegerea personajului.
Compoziţia, cu toate artificciile pe care le presupune, leagă într-un ansamblu caractere, evocă un mod de
a vorbi tipic şi oferă o imagine caricaturală a lumii. Fără a depăşi limitele credibilului, căci „nu există
comic în afară a ceea ce este cu adevărat omenesc” (Henri Bergson. Teoria râsului), fapt surprins
magistral în această specie a genului dramatic, comedia.