Sei sulla pagina 1di 3

Adrian Dinu Rachieru, august 2010, CONVORBIRI LITERARE Irina Nechit: supliciul existenial Irina Nechit Copilul din

maina galben Cartier, 2010


Descoperind cu uimire o nou poezie romneasc n Basarabia, Sorin Alexandrescu anunta o schimbare de paradigm, implicit o modificare de temperatur liric (cf. Emilian-GalaicuPun) si o desprtire brutal, zgomotoas de cei care reprezentau fauna preistoric. Un volum precum Cartea rece, semnat de Irina Nechit si aprut n 1996 pare, la o ochire retrospectiv, un titlu programatic, vestind tocmai glaciatiunea liric. E drept, adierile postmodernismului, canonizat rapid si conducnd, ciudat, la depunctarea (Gh. Grigurcu) celor care nu mbrtisau noua dogmatit tulburau/ cltinau tabla axiologic. Graba noilor veniti, multi textieri nrolati unei industrioase conduite mimetice, cotiznd prin indistinctie la un confuzionism glgios, agresiv, iubind zgomotul mediatic si, pe de alt parte, cultul licentiosului, acea lectur visceral mpins nspre o scriere de tot (cum zicea Adela Greceanu) au ntetit btliile generationiste. Ideologia postmodernist devenea suprem argument valoric, petardele pornografice asigurau, peste noapte, o gloriol rvnit de multi; pornocultismul, cultivnd limbajul denudat, dezinhibat, mpnat cu duritti argotice si cruzimi expresioniste consfintea virusarea licentioas (cf. E. Lungu) si iesirea din era virginozoic (Luminita Dumbrveanu). Scrisul, prin programul autenticist, devine chiar act fiziologic. Mizerabilitatea realului si fiziologizarea limbajului (sondnd biograficul, autoreferentialitatea) alimenteaz, asadar, un trend detracant (Al. Cistelecan), suprimnd cenzura, aruncnd la cos pudoarea. Feminitatea e taxat n acest context o oroare; serafismul denunt, vai, o infirmitate! nct o poet cu har, de mare sensibilitate precum Irina Nechit (n. 1 ianuarie 1962, la Antonesti-Cahul, absolvent a Faculttii de Ziaristic a Universittii de Stat din Chisinu) pare dificil a fi prins si asezat n convulsiile contextului. Cu o mam bibliotecar, Irina (semnnd si I. Popa) a crescut n lumea crtilor. Dar ea nu a erupt n lumea literar pe filier optzecist; mai mult, doar o curiozitate trzie i-a prilejuit ntlnirea cu optzecismul, suspectat initial de inflationism, asigurnd ns va recunoaste si o posibil regenerare a fluxului liric. Poet apreciat, cum spuneam, si redutabil critic de teatru, Irina Nechit debuta n 1987 n presa republican. Editorial, Sarpele m recunoaste (1992) marca intrarea ei n literatura basarabean. Dup deja amintita Cartea rece au urmat Un viitor obosit (1999) si Gheara (2003), asigurndu-i o invidiabil cot la bursa liric. ncercarea de a scrie o tine departe, din fericire, de viermuiala politic. Discursul liric nu agreeaz agresivitatea strategiilor textualiste (uneori, de cert rafinament) dar nici siesta contemplativ, cznd n somnolent. Avem de-a face, am zice, cu o cultivat stare poetic, cutat programatic, interesat de bruiajul realittii si, mai apsat, de evadrile n fabulos, purtnd amprenta unui suflet bovaric; o stare pe care unii comentatori au taxat-o drept onirism realist, rsturnnd perspectiva, ncercnd o privire de dincolo. Din moment ce cuvintele au gustul mortii, anxiettile thanatice si fac loc n cutele textului. O und meditativ scald poemele, nsotite de un zmbet amar. Fiindc lirismul Irinei Nechit, deplornd cioranian iesirea din increat si aflnd n nversunarea scrisului ceva mai presus de tot restul, apartine unei fiinte de o

devoratoare luciditate, privindu-si singurtatea n ochi. Nendoielnic o cioranian, fr vehementele maestrului parisian, Irina Nechit ncearc s identifice vitalitatea misterioas, locuind si combustionnd eul nostru limitat, purtnd germenii mortii. Adic, un conflict fr iesire, mijind constiinta neantului; acceptndu-si esecurile si anulndu-se pe sine, vindecnduse astfel cum ar spune nsusi Cioran de nasterea lui. Evident, Irina Nechit nu atinge intensitatea bolnvicioas, insuportabil a tririlor cioraniene. Si moralistul era, se stie, fr infern. Acest potential dramatic, atenuat n primele volume (acolo unde Gr. Chiper sesiza o fobie a detaliilor personale, un univers obiectual si chiar un ton flasc) nu capt, n timp, un ritm nvalnic, nvolburat, iscat de sinele febricitantdelirant. Si n pofida duhului adamic (N. Leahu), n confruntarea cu viata nu rezult un discurs siropos, atras de beatitudine, produs al unei lascivitti gelatinoase. Sub protectoratul lui N. Popa (de care unii, s recunoastem, au fcut caz), poeta a ivit, chiar la start, versuri frumoase, ngrijite, suportnd mai ncoace o atent slefuire, purtnd o elegant cumva vlguit. Chiar dac un freamt tenebros cutreier versurile, poeta, privindu-se bachelardian n ap, ea rvneste perfectionist la un diamant lichid. Si crede c din strfunduri iese la suprafat/ imaginea mea/ cea adevrat. Citind viata cu ochi obositi, deplngnd fr vociferri si gesticulatie voit spectaculoas diafanitatea pierdut, acceptnd insertul suprarealist si salvatoarea prospetime/ rumoare a concretului, cobornd n cotidian, Irina Nechit aseaz, totusi, numeroase filtre (sisteme de oglinzi) ntre sine si lume. Reflexiv-impersonal, de un tragism difuz, impregnat, neexpus publicitar n vitrin, ea desi un autor de intens combustie pare, ciudat, un intermediar. Stie c ard de vii attea sperante, mrturiseste c suferinta o mblnzeste (strigtele mor dac nu-s auzite), n fine, netemtoare, desfsoar o viziune cernd imperativ: ochii mei, nu v deschideti (v. Ca n celul). Pentru Irina Nechit, poezia cum spunea memorabil Vasile Romanciuc este haina de srbtoare a tristetii. Recunoscnd c tristetea i e sor siamez, trind ntre un chin si alt chin, poeta ncearc o evadare din temnita n form de femeie. Deducem c, fr a fi o amazoan furioas, justitiar, fr a agrea discursul revrsat, Irina Nechit face din conditia femeii supratema liricii sale. Suferinta de a fi, rbdarea, rzvrtirea se consum ns sub faldurile discretiei. Cobort din palmele Domnului, fixat n mlul vremelniciei, eroina Irinei Nechit iradiaz o senintate constatativ. Alteori ns, ceremonialul liric se tulbur chiar dac autoarea nu mbrtiseaz feminismul agresiv, attat n decor postmodern de noua sensibilitate: Art ca o umbr dar snt ca o fiar/ pe care numai suferinta o mblnzeste (v. Zvon de nervi). Nu vrem a spune c Irina Nechit ilustreaz, neaprat, poezia feminin. Si nici nu credem c denuntnd conventia (exilnd autoarea n ghetto-ul speciei) acreditm infailibile judecti de valoare. Amenintarea informului, supliciul existential, prezenta celuilalt ntretin o frenezie antitetic. Fiint interogativ, poeta afl combustia efluviilor sufletesti n autoflagelare. Angelicul si demonicul coexist, El un idol putred poate fi un pretext angoasant n struinta de a descoperi, prin jocul enigmatic al echivocurilor, imaculatul. Gndurile celuilalt, doar bnuite, hrnesc o lung asteptare si o solitudine cast. Interiorizat, fiind o amrciune vistoare sau, dimpotriv, un arc bine ntins, poeta impune prin intensitatea mrturisirii, spernd n nvingerea limitei. Dar stie c n inima mea hohotesc attea umbre, c trecerea e inevitabil: boala mea se numeste nflorire. Se agat de o asteptare utopic (precum n Godot eliberatorul, volumul din 1999 adunnd eseuri teatrale) si rvneste nespusul, acel cu totul altceva, preparatoriu pentru o tcere lung. Resemnarea, defetismul, stingerea (ofilirea, zice poeta) urmeaz o cale invers, regresiv, pn voi ntlni celula care am fost. Cu emotie supravegheat, fcnd din poezie un instrument pentru a transmite ceva lumii, autoarea tinteste cerul cu pixul (v. Geopoem). Minile deseneaz n aer amnarea si storc veninul cuvintelor. Repetitiv prin imagini si procedee, cu poeme migratoare (accentund, astfel, mesajul), Irina Nechit, un suflet vistor, bovaric, dezvolt, sub o lumin sfsiat, o

contemplativitate zgzuit, strin de teatralitatea infatuat, cu fatad spectaculoas ori de conduita mimetic, victimiznd attea condeie. Vocea ei, neresemnat, a dobndit pregnant poetic si intr, competitiv, n circuitele literaturii noastre. Chiar dac ntr-o plachet (Un fel de liniste, Editura Vinea, 2006) ne anunta c De la zmbetul neobservat/ al ftului din pntec/ ncepe resemnarea. Previzibil, umbra tristetii se ntinde si peste productiile mai noi ale poetei. Placheta din urm (Copilul din masina galben, Editura Cartier, 2010) divulg acelasi sentimentalism refuzat, placat ns pe un imaginar thanatic (viata fr mine), avnd drept camuflaj prozaizarea. Destrmarea, singurtatea, decrepitudinea, banalitatea mortii se insinueaz obsedant si poeta, sub povara amintirilor, pare a regreta anii tineri; adic acel timp cnd era un embrion sntos care nu scria versuri. Sau, mai ncoace, cnd scria litere adevrate n caiete subtiri (v. Litere adevrate). Dar mrturia sa (eliberatoare, certamente) rmne mereu delicat, comunicat discret, sub faldurile domesticittii, estompnd dramatismul de fiecare zi. Si denuntnd, desigur, realitatea insalubr, ndeosebi rul socio-politic. Sau grbita plecare a unor confrati (v. Gras n birou), contemplnd izbvitor copilria, prima ninsoare, decorul hibernal, albul cotropitor etc., invocate contrapunctic. De puternic sangvinitate (nota Gh. Grigurcu), Irina Nechit cheam voci de demult: mama (v. Drumul sngelui), masina galben a tatei, casa mostenit cu tot cu umbre. Snt ns confesiuni indirecte, de un intimism surdinizat, apartinnd unui eu discret (cum spuneam), propunnd sub pavza cltoriei (fie n timp, cu un trecut invadant, fie n spatiu; v. Baltice) mici comentarii epice, scenarizate, apartinnd, s-ar zice, unui spectator atent la desfsurrile cotidianului, prins n rotocoale de cuvinte, trecut apoi n viata de hrtie. Ghicim, parc, acelasi regret care l viziteaz si pe Mircea Crtrescu, acum dezmeticit si tristut, livrndu-si postumele (vezi nimic, Humanitas, 2010). Recupernd, prin aceast deshumare pioas, texte de altdat (1988-1992), fostul poet ne anunt n gura mare c poezia e semn de subdezvoltare. Fireste, cotropit de o tristete indimenticabil, satanic, el clameaz moartea poeziei, amintindu-si de anii cnd si storcea creierii pentru a prinde versul esential. Si nedorind s mai fac literatur de vreme ce a descoperit realitatea! Deocamdat, Irina Nechit nu cocheteaz cu ideea abandonului. Mai mult, ncreztoare, ne transmite un alt soi de mesaj: Dac la autopsie/ veti putea intra cu un flash n creierul meu,/ s-mi luati toate versurile de acolo/ si s le puneti pe pervazul geamului/ la soare (v. Litere adevrate). Am mai aduga n final, amintindu-ne de un mai vechi Geopoem, c poeta nu e prea vizibil si nici pretuit ndeajuns. Acolo, Irina Nechit constata: Pmnturile acestea negre/ nu dau mult literatur./ Pe ele cresc arbori mari si scriitori mici. Se cuvine s afirmm rspicat c Irina Nechit e un nume important al poeziei de azi.