Sei sulla pagina 1di 2

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Lucian Blaga aşează în centrul sistemului său filozofic noţiunea de mister, ca esenţă a
lumii. Filozof, idealist, Blaga consideră că misterul nu poate fi cunoscut nici pe calea
paradiseacă (raţiune) nici pe calea luciferică (poetică), pentru că Marele Anonim pune o
piedică în calea cunoaşterii numite cenzură transcendentară. Dacă misterul nu poate fi relevat,
el trebuie trăit şi prin ovaţie artistică poetică, adâncit.
Această concepţie filozofică, idealistă, metafizică este exprimată metaforic în posesia
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.”
Poetul filozof alege în prima parte a discursului său liric două verbe cu valoare
expresivă – „nu strivesc” , „nu ucid” – care prin forma lor negativă accentuează ideea de o
lăsa întreagă corola misterele lui. Mintea este simbolul raţiunii. Cu raţiunea sa nu distruge
farmecul tainelor întâlnite pretutindenii: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / şi nu ucid /
cu mintea tainele, cu le-ntâlnesc / în calea mea / în flori, în ochi, pr buze ori morminte.”
Poetul pune într-o construcţie antitetică două metafore:
1) „lumina altora” care este raţiunea prin care misterul nu poate fi descifrat, ci îi este
sugrumat farmecul, transformândul în întuneric, adică într-o necunoaştere totală.
2) „lumina mea” este tocmai creaţia poetului, poezia, prin care Blaga trăieşte misterul
sporindu-i vraja, asemenea razelor de lună care măresc fiorul nopţii. Prin creaţia sa
artistică el se contopeşte cu misterele lumii îmbogăţindu-le, transformându-le în
mistere şi mai mari pentru că le iubeşte tocmai vraja şi neînţelesul lor: „Lumina altor /
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns / în adâncimi de întuneric / dar eu, / eu cu lumina
mea sporesc al lunii taină - / şi-n tocmai cum cu razele ei albe luna / nu micşorează ci
tremurătoare / măreşte şi mai tare taina nopţii, / aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare /
cu largi fiori de sfânt mister / şi tot ce-i ne-nţeles / se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai
mari / sub ochii mei - / căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte”.
În volumul Poemele luminii L. Blaga aduce câteva simboluri ale luminii: viaţa,
iubirea, yiua cea din tâi, poezia însăşi; în acest fel Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este
o artă poetică exprimând o concepţie filozofică şi artistică potrivit căreia, prin creaţia poetică,
Blaga vede numai o modalitate metaforică de revelaţie a misterului ceea ce conferă inefabilul
porziei.
Poezia lui Blaga ca şi teatrul se află sub influenţa expresionismului Eminescian.

Universul poetic

Expresionismul presupunea o reacţie faţă de tehnicismul şi mecanicismul epocii printr-


o întoarcere la natură la lumea satului la mitologie.
Poemele luminii este primul volum de poezii deschis cu o artă poetică Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii. Lumina dobândeşte câteva simboluri, unele chiar neaşteptate: viaţa,
începuturile vieţii, iubirea, dar şi trecerea timpului sau chiar moartea. În structura sa poetică,
Blaga atribuie luminii şi semnificaţia unor căi ale cunoaşteri raţiune sau poezie.
Prin câteva metafore neaşteptate lumina sugerează iubirea şi totodată întunericul. În
Izvorul nopţii, lumina este punctul de pornire al frumuseţii care izvorăşte din adâncul ochilor
negrii.
Blaga se dovedeşte a fi poetul imaginilor contrastante, al principiilor care se exclud.
Aşa se întâmplă şi în Gorunul. Dacă pentru romantici, codrul, chiar gorunul ar fi simbolizat
viaţa, veşnicia, pentru Blaga dobândeşte alte semnificaţii: viaţa şi moartea sunt două realităţi
paralele; pieptul turnului adăposteşte clopotul care vesteşte moartea; frunza gorunului picură
în suflet liniştea ca simbol al morţii, în trunchiul gorunului, adică în viaţă: se înalţa cu fiecare
clipă „sicriul”, simbol al morţii.
Al doilea volum Paşii profetului, prezintă în principal exuberanţa naturii în puterea ei
de renaştere. Imaginea zeului Pan devine simbolică, sugerând tocmai capacitatea de
comuniune a omului cu natura şi totodată jocul înţelepciunii al maturităţii, al senectuţii în
raport direct cu veşnicia elementelor naturii.
Volumul În marea trecere devine însă un gând al morţii al destrămării. Mottoul
volumului, ca şi poeziile cuprinse aici, sugerează tocmai absesia poetului în faţa trecerii:
„Opreşte trecerea. Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire, şi totuşi te rog, opreşte Doamne,
ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea.”
Volumul Laudă somnului este o evidentă întoarcere spre mitologie, poetul filozof
consideră somnul ca o stare în care „sângele meu ca un val se trage din mine înapoi în părţii”.
Volumul La cumpăna apelor adânceşte filozofia despre trecerea timpului, cumpăna
devenea un simbol al vieţii intrante pe panta ei coborâtoare. În volumul Nebănuitele trepte
poetul surprinde etapizarea vieţii în veşnica ei curgere.
La curţile dorului este un volum prin care poetul, apropiindu-se de versificaţia
populară, construieşte cu mare sensibilitate o lirică patriotică.
Ultimul volum intitulat Poezii cuprinde ciclurile Mirabila sănătate, Stihuitorul şi Vară
de noiembrie.
Expresionismul lui Blaga este o concepţie artistică prin care se exprimă filozofic şi
metaforic. Întoarcerea la natură, poetul mărturisind că veşnica sa născut la sat. Satul său
Lancrăm devine o înbinare între imaginea naturiişi puterea numelui de a purta în sine
„sunetele lacrimei”.
Filozofia lui Blaga despre existenţa noastră trece dincolo de poezie în studiul Spaţiului
mioritic, unde se exprimă o definire a structurii noastre sufleteşti dată de alternanţa deal –
vale, tocmai spaţiul mioritic care sugerează aspiraţia şi prăbuşirea totdeodată.