Calatoria mea spirituala - de la Protestantism la Ortodoxie

Autor: Mihai Oara Drumul meu spiritual a fost unul opus celui urmat de Luther. Eu am inceput cu numai prin credinta si am ajuns la necesitatea faptelor si a straduintei. Toate acestea trebuie explicate, de acee il rog pe cititor sa nu se grabeasca sa judece, pana nu va citi in intregime aceasta lucrare. Convertirea La varsta de douazeci de ani am trecut printr-o experienta de convertire. Lucrurile s-au intamplat cam in felul urmator. Dupa ce m-am intors de la armata, am hotarat sa-mi clarific odata pentru totdeauna problema existentei lui Dumnezeu. Cu toate ca intr-un fel nu credeam in El, intr-altfel eram totusi nelinistit. Mi-am strans atunci un numar de carti, predici inregistrate si alte materiale. Pe masura ce ma adanceam in studiu, imi dadeam seama ca sunt un pacatos, asa ca in loc sa ajung la o certitudine intelectuala, m-am afundat si mai mult intr-o criza a inimii. Vazand filmul Un om pentru eternitate, povestea martirului englez Thomas Morus, am inteles ca exista cauze pentru care unii sunt gata sa moara, cu toate ca faptul aceasta nu se potrivea cu o lume fara Dumnezeu. Alti eroi ai credintei aduceau aceasi marturie despre o viata mai presus de interesele egoiste imediate. Am incercat atunci sa traiesc si eu o viata de sfant, desavarsita, dar nu am reusit. Toate incercarile mele duceau la esec. Ma simteam din ce in ce mai vinovat in fata unui Dumnezeu a carui existenta nu o mai contestam de acum. In mijlocul acestor cautari disperate am ascultat o predica despre har, rostita in biserica baptista Sf. Treime din Bucuresti, de cel care avea sa-mi devina mai tarziu socru, Aurel Popescu. Am inteles atunci pentru prima oara ca orice efort al nostru de a ne obtine merite inaintea lui Dumnezeu este sortit esecului, si ca numai harul Lui ne poate mantui. In septembrie 1975 am decis sa cred in Domnul Iisus si sa-L urmez toata viata mea. Intrebari si dezamagiri Daca mi s-a parut ca inteleg si accept usor conditiile mantuirii, nu tot asa a fost cu umblarea in viata de credinta. O serie de porunci ale Scripturii nu aveau prea mult sens in contextul traditiilor baptiste. Ce insemna a te lepada de tine insuti si a-ti lua crucea in fiecare zi? Ce insemna a fi sfant, cum Dumnezeu este sfant? Pe masura ce bisericile baptiste romanesti deveneau tot mai calviniste, aceste indemnuri isi pierdeau sensul. Intr-adevar, cum poti sa impaci doctrina depravarii totale a omului cu aceste indemnuri la sfintenie? Daca omul este total stricat, ce bine si va face vre-un efort spre sfintenie? Cum nu puteam admite ca de Dumnezeu depinde cu adevarat 100% din umblarea si soarta noastra, gandeam ca El controleaza 99% si noi controlam 1%. Dar ce rost mai avea efortul, daca in ultima instanta succesul depindea de El, nu de noi? Si totusi, chemarea la sfintenie continua,

nu numai pe paginile Scripturii, ci si in sufletul meu. In cautarea unei spiritualitati care sa raspunda cu adevarat acestor probleme am gasit doua feluri de raspunsuri, oarecum opuse unul altuia. Calea eroismului Una dintre cai consta in efortul eroic de a face bine, de a-I fi placut lui Dumezeu. Incercam cu toate puterile sa fim sfinti, esuam, dar incercam din nou. Cu timpul ne perfectionam si dobandim mai multe succese. Unii dintre noi, cu o vointa mai puternica si un intelect mai profund reusesc sa mearga mai departe pe aceasta cale si sa devina mari oameni ai credintei. Ei devin predicatori sau misionari vestiti. Aceasta cale a eroismului exalta capacitatea omului de a se ridica singur. Am fost dezamagit sa constat ca ea nu este pentru mine. Chiar daca pe din afara aratam ca un tinar crestin plin de succes in viata de credinta, imi stiam slabiciunile si nu imi faceam iluzii. Calea renuntarii Am fost fericit cand am aflat ca exista o altfel de cale. Aceasta am aflat-o mai intai din scrierile lui Watchman Nee si apoi am auzit-o explicata de unii frati. Invatatura era ca orice efort personal este zadarnic (eram de acum convins!) si ca toata sfintenia o lucreaza in viata noastra doar Domnul. Orice incercare, straduinta personala este o greseala, aproape o erezie, deoarece este o negare a harului, un fel de auto-mantuire cu ajutorul lui Hristos. Solutia este sa renuntam a mai incerca si sa ne bazam complet pe lucrarea lui Dumnezeu in viata noastra. Sa ne socotim morti fata de pacat si vom fi intr-adevar morti. Dar daca ne-am socotit morti, si totusi pacatuim? inseamna ca nu ne-am socotit morti cu adevarat, sau ca Duhul nu ne-a descoperit ca suntem morti. Trebuie sa ne bazam pe Domnul si vom vedea cum in timp moartea lui Iisus devine reala in viata noastra. Problema pentru mine a fost ca L-am tot lasat pe Domnul sa ma duca la sfintenie, m-am tot socotit mort fata de pacat, dar sfintenia nu mai venea. Care este rostul vietii? Poate parea ciudat ca un crestin isi mai pune aceasta intrebare, dar pentru mine ea era reala. Pusa in alt fel, intrebarea era, Odata mantuit (prin acceptarea lui Iisus in inima mea), ce rost mai aveam in lume? De acum imi era clar ca straduinta spre sfintenie nu ma ducea prea departe. Martora era nu numai experienta mea ci si a altora. Printre crestini vedeam asa multe slabiciuni si pacate, incat orice discutie despre sfintenie parea o fantezie. In plus, chiar si pentru cine facea un oarecare progres, ce importanta avea acesta fata de adevarate schimbare pe care o vom avea cand vom fi cu Domnul? Cu alte cuvinte, ce importanta are daca progresez aici 0,01% sau 0,02%, daca de abia dincolo, in vesnicie, voi completa restul de 99,99% Daca rostul vietii crestine nu consta in dobandirea sfinteniei, atunci poate rostul era altul. Imi

aduc aminte cum unii predicatori baptisti in anii 70 predicau ca Dumezeu ne tine aici pe pamant dupa ce am fost mantuiti deoarece El vrea sa-i aducem si pe altii la manuire. Aceasta avea sens, dar in acelasi timp ridica o mare problema, caci multi crestini plecau la Domnul fara suflete castigate pentru El. Dar o viata de credinta de zeci de ani in care ai adus doar doi sau trei la Domnul (in cazul cel mai bun) pare un lamentabil esec. Nu pare aceasta o irosire a vietii? Uitandu-ne la viata noastra, cei mai multi constatam ca ne petrecem timpul cu serviciul, cu grijurile vietii. Ne mai bucuram de viata de familie, de prieteni. Ne bucuram intr-un mod si mai inalt in biserica, slavindu-L pe Dumnezeu, dar aceasta reprezinta doar un mic procent din timpul nostru. Cum se explica dar aceasta extraordinara risipa a vietii noastre in activitati care nu duc la nimic? In mijlocul luptei Uneori in viata apar realitati care depasesc cadrul nostru ingust de gandire. Aceasta s-a intamplat cu mine cand m-am trezit in mijlocul persecutiilor comuniste. Sunt convins ca Dumnezeu da har celor ce trec prin astfel de incercari, asa incat multe slabiciuni si ezitari sunt acoperite. In sase ani petrecuti in Bucuresti dupa convertirea mea, m-am izbit de mai multe ori cu realitatea persecutiei. Incercarile prin care am trecut au fost usoare si nu se compara cu ale acelora care au avut cu adevarat de suferit. In mijlocul unor greutati venite din partea unui regim care lupta impotriva lui Hristos, am simtit un har si o dulceata a prezentei Domnului, care compensa atat durerile din afara, cat si pe cele dinauntru. Am fost retinut de securitate de mai multe ori si interogat. Am fost urmarit pe strada, acasa, telefonul mi-a fost supravegheat. Am fost amenintat la facultate si am fost dat afara din asociatia studentilor din cauza ca am refuzat sa depun juramantul de loialitate fata de partidul comunist. In toate acestea, bucuria lui Hristos m-a insotit si m-a salvat. Am avut ocaza sa cunosc oameni pe care I-am admirat pentru curajul si credinta lor in mijlocul anchetelor sau urmaririlor penale. Unii dintre acestia au fost liderii baptisti Aurel Popescu, Pavel Niculescu, precum si preotul ortodox Pr. Calciu. Tensiunea conflictului, primejdiile si necazurile, toate acestea au estompat nelinistile mele interioare. Imprejurarile vietii erau prea furtunoase ca sa-mi mai lase timp sa gandesc la intrebarile mentionate mai sus, la care insa nu aveam inca raspuns. O alta lupta Lucrurile s-au schimbat dupa ce am emigrat in SUA, in decembrie 1980. Aici a trebuit sa iau viata de la inceput. Am fost din nou confruntat, mai acut decat inainte, cu aceleasi intrebari de la inceput. Viata ne-a purtat prin multe locuri si implicit prin multe biserici, toate de nuanta neoprotestanta. Am locuit in New York, New Jersey, Pennsilvania si Carolina de Nord. Am

trecut prin multe biserici, unele organizate doar prin case, unele baptiste romanesti sau americane, independente, traditionale sau harismatice. Am devenit tot mai dezamagit. In bisericile baptiste romanesti am descoperit multe lupte politice. O spun nu cu judecata, ci cu cea mai mare compasiune. De cele mai multe ori conflictele proveneau din faptul ca oamenii veneu din diferite colturi ale Romaniei, cu diferite mentalitati si erau dezorientati cu privire la viata lor in noua tara. Traditiile mostenite in diferite biserici din tara, combinate cu noua libertate si cu grijurile vietii de fiecare zi produceau un amestec exploziv care a provocat probleme in multe biserici. In plus, orice biserica etnica, mai ales de proaspeti emigranti, isi avea limitarile ei, nefiind bine integrata in restul societatii. Eu si sotia mea ne-am bucurat atunci cand, in sfarsit, ne-am mutat in biserici americane. Cu toate ca ii pretuiam si ii iubeam pe fratii romani, doream sa cunoastem si sa experimentam spiritualitatea neo-protestanta americana. In bisericile evanghelice americane am gustat din plin stilul de viata si avantajele civilizatiei americane, dar nu L-am gustat mai mult pe Hristos. Oamenii erau politicosi, sociabili, prietenosi. Crestinii din aceste biserici erau foarte respectabili pentru Hristos, dar nu gaseam nebuni petru Hristos. Exista on entuziasm si un triumfalism care erau superficiale. Rar exista o asteptare a unei lucrari sau a unei prezente directe a lui Dumnezeu in biserica. Viata crestina consta in a fi om de treaba, in a urma niste invataturi morale, dar era lipsita de fior mistic. Obiectivitatea credintei insemna nu numai alungarea experienelor subiective ci a oricarei participari directe a lui Dumnezeu in viata noastra. Un exemplu, in acest sens, era felul in care era tratata problema marturisirii pacatelor. Avand acces direct la Dumnezeu, eram invatati ca nu mai este nevoie sa ne marturisim pacatele unui om. Odata ce pacatul a fost marturisit, sentimentele de vinovatie trebuiau ignorate, intrucat Scriptura ne spune ca am fost iertati. Aceasta invatatura nu se potrivea cu experienta reala traita si minimaliza seriozitatea pacatului. Nici bisericile harismatice nu m-au satisfacut pe deplin. Cel putin aici exista o mai mare asteptare a prezentei si lucrarii lui Dumnezeu. Ce m-a dezamagit a fost lipsa unei straduinte consistente spre sfintenie. Multi credinciosi din aceste biserici erau mai preocupati sa dobandeasca anumite daruri spirituale decat sa se apropie de El si sa-L cunoasca pe calea sfinteniei. Cum darurile spirituale erau tinta cea mai pretioasa, alte aspecte ale viatii crestine erau neglijate. Am vazut o uimitoare imbinare de exaltare harismatica, slabiciune omeneasca si legalism. Catre o noua spiritualitate Apropierea mea de biserica ortodoxa nu s-a facut prin indemnurile sau puterea de convingere a unui om. A fost un proces care a durat cateva saptamani si in urma caruia multe din intrebarile mele de o viata si-au gasit raspunsul. De mai bine de un an citeam, la sugestia sotiei mele, Jurnalul fericirii a lui Steinhardt. Am intalnit acolo o spiritualitate neobisnuita, cu un miros placut, cu un farmec dulce. Imi spuneam, Ce pacat ca a fost ortodox si nu evanghelic. Una din ideile care m-au impresionat la

Steinhardt a fost acea ca viata adevarata in Hristos nu este una a esentelor abstracte, ci a unei iubiri concrete si a unei credinte de copil. Numai intr-o astfel de viata se poate manifesta Hristos. O mare descoperire Un moment hotarator a fost cand am cumparat, aproape intamplator, cartea Arta rugaciunii, care cuprindea o serie de invataturi despre rugaciune a Sfantului Teofan Zavoratul. Eram constient ca aceste invataturi veneau din biserica ortodoxa, dar am considerat ca, asa ca in alte situatii, voi deosebi adevarul evanghelic de superstitiile ortodoxe. Dar, pe masura ce intorceam paginile, deveneam tot mai intrigat. Mi-am dat seama ca nu era una dintre acele carti pe care le citesti repede, ci, la fel ca si in cazul Bibliei, trebuie sa te opresti aproape dupa fiecare fraza si sa meditezi la cele scrise de autor. Am realizat ca tot ce era scris acolo avea sens! Principalul subiect al acestei carti era asa-numita rugaciune a lui Iisus: Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de mine pacatosul. In scurt timp multe din conceptile mele s-au schimbat si am inteles ca viata crestina este una de straduinta. Inainte credeam fie ca straduinta nu este necesara, fiind o adaugare omeneasca la mantuire, fie ca este foarte importanta, dar neproductiva in propriul meu caz. Am inceput sa practic felul de rugaciune expicat in aceasta carte ortodoxa. Ceva neasteptat sa intamplat atunci cu mine. Am inceput sa experimentez o retrezire a iubirii celei dintai, pe care nu o mai simtisem din zilele convertirii mele. Nu pot descrie aici totalitatea experientelor mele, caci multe se refera la relatia mea intima cu Domnul, deaceea ele vor ramanea un secret intre mine si El. Totusi, pot sa impartasesc anumite efecte pe care aceasta rugaciune a lui Isus" le-a avut asupra mea: inainte viata mea de rugaciune era foarte seaca. Cu greu ma puteam ruga cinci sau zece minute pe zi. Acum am reusit pentru prima oara in viata sa ma rog ore intregi. Accentul nu era insa pe durata rugaciunii, ci pe capacitatea sufletului de a se deschide si de a comunica cu Dumnezeu. Inainte, rugaciunea mea mergea in latime, adica se lungea doar prin adaugarea unor noi subiecte sau cereri. Acum mergea in adancime, aducand inaintea Domnului lucrurile ascunse ale inimii. Pe masura ce inima imi era curatata prin deschiderea ei inaintea lui Iisus, descopeream noi pacate, defecte sau slabiciuni in viata mea. In mod paradoxal, ma simteam tot mai curat si in acelasi timp tot mai pacatos! Pe masura ce ma rugam, puterea lui Iisus patrundea mai mult in viata mea si ma facea biruitor acolo unde inainte experimentam doar infrangeri. Toate acestea m-au facut sa inteleg ca nu sunt decat la inceputul unui drum si ca eram mai slab si mai pacatos decat mi-as fi inchipuit inainte. Confuzie totala Experimentand o reinviere a vietii mele cu Hristos, deveneam din ce in ce mai incurcat in

privinta parerilor mele despre biserica. Pe de o parte, progresul meu era evident, nu numai pentru mine, ci si pentru familie. Pe de alta parte, in mod ciudat, sursa acestui progres era o invatatura si o practica specific ortodoxa. Aceasta nu se potrivea de loc cu parerea mea despre biserica ortodoxa, pe care o credeam moarta, o institutie pur umana, lipsita de Duhul Sfant, un grup de popi care promovau superstitiile si impiedicau pe oameni sa cunoasca adevarata credinta. Aceasta contradictie trebuia rezolvata! Am inceput sa caut in mod sistematic un raspuns. Am gasit prin intermediul Internetului, adresa si numarul de telefon al unei biserici ortodoxe din apropiere si am trimis preotului un mesaj ca as dori sa-l intalnesc. Dmnezeu mi-a dat harul sa cunosc pe acest preot care, ca si mine, venea dintr-un mediu protestant, unde fusese pastor multi ani. Astfel, Parintele Nicholas, de la biserica ortodoxa antiohiana All Saints din Raleigh, Carolina de Nord, a avut rabdare cu mine si nu s-a simtit ofensat de intrebarile mele. Prima intrebare pe care i-am pus-o a fost cum explica slabiciunea bisericii ortodoxe romane in fata regimului comunist. Noi, baptistii, i-am spus eu, am rezistat impotriva comunismului, in vreme ce biserica ortodoxa a facut compromisuri! Parintele Nicholas mi-a explicat cum biserica ortodoxa este un trup viu, cu organe sanatoase si unele bolnave, dar care se regenereaza in fiecare generatie cu viata adevarata, primita de la Hristos. Curand mi-am dat seama ca privisem aceasta problema cu ochelari foarte colorati. Mi-am adus aminte ca mii de ortodocsi au murit din cauza comunismului. In acelasi timp, slabiciunea omeneasca si compromisul a existat si la baptisti. Au existat si pastori baptisti care au colaborat cu Securitatea. In afara de acuzatia colaborarii cu comunistii, am avut si alte nelamuriri cu privire la biserica ortodoxa. Stiam ca majoritatea romanilor isi zic ortodocsi, dar nu toti isi practica credinta. Stiam de anumite superstitii (ulterior am aflat ca nu reprezentau invatatura bisericii). Credeam ca biserica ortodoxa impiedica pe oameni sa citeasca Biblia (de fapt doar ii descuraja sa o interpreteze intr-un spirit ne-ortodox). Intelegerea mea cu privire la starea de curatie si desavarsire a bisericii era gresita. In multe pilde, Domnul ne-a explicat ca aici pe pamant nu vom reusi niciodata sa separam complet graul de neghina. In timp ce este foarte important sa promovam o invatatura si o practica corecta, trebuie sa ne asteptam intotdeauna sa vedem slabiciuni si caderi. Incercarea de curatire perfecta a bisericii este de fapt contra-productiva, deoarece numai Dumnezeu cunoaste inimile oamenilor. Este mai bine ca biserica sa fie inclusiva si primeasca pe toti cei care-i accepta invatatura si disciplina, decat sa fie exclusiva si elitista si apoi sa se mandreasca cu starea ei desavarsita. Parintele Nicholas a continuat sa raspunda si altor intrebari si sa-mi dea carti care tratau probleme greu de inteles pentru unul care venea dintr-un mediu neoprotestant. Icoane, lumanari, tamaie Ca baptist, una din cele mai importante obiectii pe care le aveam fata de biserica ortodoxa era folosirea icoanelor. Intelegerea mea cu privire la folosirea icoanelor in bisericile ortodoxe era complet gresita. In primul rand, ortodocsii nu se inchina unei panze, unui lemn sau unor culori.

Ei nu se inchina nici unei imagini, deoarece doar Dumnezeu merita inchinarea. Ei se inchina Celui care este reprezentat de icoana, lui Iisus Hristos. Cand aprind o lumanare sau saruta icoana unui sfant, ei iubesc si respecta pe acel sfant pentru ca in el s-a manifestat Hristos. Nu doresc sa explic aici toata teologia icoanelor. Exista destule resurse pe Internet si in carti pentru cei care sincer vor sa inteleaga acest subiect. As dori doar sa spun ca, dintr-o data perspectiva mea s-a schimbat. Am inteles ca de fapt obiectiile neoprotestantilor cu privire la icoane, lumanari, tamaie, si toate celelalte practici ortodoxe veneau dintr-o necunoastere a invataturii ortodoxe date prin Parintii bisericii. In teologia ortodoxa, Dumnezeu care S-a intrupat in Iisus Hristos continua sa se intrupeze sau sa se manifeste prin materie, prin sfinti, prin taine, prin icoane, prin culori si mirosuri de tamaie. Iisus este icoana lui Dumnezeu iar omul este icoana lui Iisus. Simplificarea, reducerea la esente, este de fapt o izgonire a oglindirii lui Dumnezeu din biserica si din viata noastra de fiecare zi. Este la fel ca si cum as da jos de pe pereti si as distruge fotografiile copiilor mei, pentru ca, in mod esential, nu iubesc fotografiile ci pe copii. Aceasta noua perspectiva m-a facut nu numai sa accept toate aceste forme si simboluri din Biserica Ortodoxa, ci in acelasi timp sa le caut si sa le apreciez. Un Pentecost continuu Am descoperit ca biserica ortodoxa asteapta manifestarea reala a lui Dumnezeu in biserica. Ceea ce am cautat la harismatici am gasit in sfarsit aici. In ultimile biserici baptiste americane pe care le-am frecventat am fost dezamagit de lipsa unei asteptari a prezentei reale a lui Dumnezeu in adunare. Nu ni s-a explicat niciodata in ce fel Domnul ar fi fost mai prezent acolo decat in lume. Dumnezeu era vazut ca fiind atat de departe, ca Unul care S-a manifestat la creatie, prin cativa profeti, apostoli, prin viata pamanteasca a Domnului Iisus, si cam atat. Azi putem invata despre El si speram sa-L intalnim candva in Cer. Pana atunci insa, orice afirmatie cu privire la interventia Lui intr-un chip special in biserica si in viata credinciosilor era vazuta ca misticism si auto-inselare. In biserica ortodoxa, Dumnezeu se manifesta prin Taine. Aceste Taine nu sunt doar simboluri, ci mijloace prin care se distribuie harul. Schimband practica si invatatura de la inceput a bisericii, neoprotestantii le-au transformat in simple simboluri, golindu-le de aspectul lor supranatural, tainic si harismic. Raspunsuri la vechi intrebari Citind lucrari ale sfintilor sau parintilor ortodocsi, am fost in sfarsit luminat cu privire la scopul vietii crestine. Sfantul Serafim din Sarov declara ca scopul vietii este sa cumparam Duhul Sfant, adica sa ne umplem de Dumnezeu. Am descoperit in biserica ortodoxa cea mai frumoasa explicatie cu privire la telul vietii crestine. Aceasta explicatie se cuprinde in invatatura despre theosis, indumnezeire. Crestinul se umple de Dumnezeu printr-o viata de aceza. Aceasta viata nu este numai pentru calugari,

ci pentru toti crestinii. Prin asceza ne golim de patimile firii pacatoase si il castigam pe Dumnezeu. Aceasta asceza se practica prin rugaciune, post, facere de bine. Prin ea ucidem in noi mandria si egoismul si le inlocuim cu umilinta si dragoste. Inima ne este curatata si Hristos poate locui in noi prin Duhul Sfant. Mi-am dat seama ca aceasta cale a ascezei prezentata in ortodoxie este o cale grea si ca nu multi umbla pe ea. Dar aceasta confirma vorbele Domnului Iisus despre poarta stramta si calea ingusta, care duce la viata. Am gasit in invatatura ortodoxa si un raspuns la vechea mea dilema daca sfintirea este lucrata in viata mea de Domnul sau trebuie sa mi-o lucrez singur. Am inteles acum ca aceasta era o falsa dilema. Incercam inainte sa impart ceea ce nu poate fi impartit. Din scrierile ortodoxe am aflat despre sinergie, lucrarea simultana a omului si a lui Dumnezeu. Am inteles ca lucrarea Duhului este esentiala si ca Dumnezeu lucreaza prin credincios, nu impotriva voitei lui. In practica, progresul spiritual incepe cand imi dau seama ca nu pot inainta singur si strig catre Dumnezeu. Aceasta nu inseamna lene spirituala, caci rugaciunea cere efort si lupta. Imparatia ceririlor se ia cu navala, adica prin lupta, prin straduinta. Numai cei care se straduiesc o capata, dar o capata nu ca un rezultat direct al straduintei, ci ca har dat de Domnul Iisus caruia ii este mila de ei. De acea trebuie sa ma rog neincetat si sa strig, Doamne Iisuse, ai mila de mine pacatosul.

http://www.stmaryro.org/content.asp?contentid=580