Sei sulla pagina 1di 6

Călătorii la Ortodoxie (3)

De la evanghelici la ortodoxie

Părintele Gregory Rogers

Pesemne că întotdeauna am fost însetat spiritual. Crescând într-o familie creştină evlavioasă, nu-mi aduc aminte să nu fi crezut vreodată în Hristos, sau să nu fi vrut în adâncul inimii să-l urmez pe El sau să fac voia Lui. Nu că am putut întotdeauna să îndeplinesc această dorinţă, în fiecare moment, dar dorinţa era cu siguranţă acolo. Am făcut toate lucrurile pe care un bun copil creştin trebuie să le facă. Botezat prin mărturisirea credinţei la scurt timp după ce am împlinit nouă ani, participam la slujbe, adunări ale tinerilor, şcoala de duminică, mergeam în taberele organizate de biserică în fiecare vară, luam parte la congresele tineretului, citeam Scripturile şi aproape orice îmi cădea în mână. De prin clasa a şasea nu mai era nici o îndoială în mintea mea că urma să intru în lucrarea de pastoraţie într-un fel sau altul. Am rostit prima mea predică (despre rugăciune) în clasa a noua, am predat la şcoala duminicală, şi chiar la seria de cursuri Cunoaşte ceea ce crezide pe lângă Adunarea Creştină din Regiunea Lacurilor în vara de după clasa a noua. După liceu, am intrat la Colegiul Creştin Lincoln din Lincoln, Illinois, pentru a mă pregăti pentru pastoraţie în Bisericile Creştine/Bisericile lui Hristos [o sectă evanghelică protestantă conservatoare, cu rădăcini în Mişcarea de Restaurare începută de Alexander Campbell şi alţii la marginile graniţelor americane la începutul secolului 19 – n.tr.]. Întotdeauna agitat, aşa cum sunt mulţi studenţi, şi dorind să aplic lucrurile pe care le învăţam în mod practic, am acceptat o poziţie de pastor al tinerilor la Biserica Râului Adânc a lui Hristos din Merrilville, Indiana, la frageda vârstă de 18 ani, încă fiind la începutul anilor de facultate. Probabil că cel mai potrivit cuvând care descrie abordarea mea a pastoraţiei la acea vreme este serios. Nu eram interesat în construirea unui program pentru tineri bazat exclusiv pe evenimente sociale şi trucuri menite să atragă oamenii în biserică la un nivel superficial. Aspectul cel mai important al vieţii era relaţia cu Hristos care atingea miezul fiinţei fiecăruia. Aşa că am lucrat la crearea unui nucleu puternic de tineri dedicaţi, ce căutau să-l pună pe Iisus Hristos deasupra fiecărui aspect al vieţii.

Mergând mai în profunzime

În această perioadă, două teme dominau mare parte din gândirea şi efortul meu:

spiritualitatea şi Biserica. Într-o dimineaţă în timpul rugăciunii, cu toată sinceritatea, dar fără a avea habar de ceea ce spuneam cu adevărat, i-am spus Mântuitorului, Mai mult ca orice, Doamne, vreau să fiu un om înduhovnicit. Sunt dispus să plătesc orice preţ sau să duc orice povară ca să devin unul. Nu ştiu cu adevărat ce înseamnă sau ce este asta, dar asta este ceea ce vreau. În multe privinţe, mare parte din desfăşurarea ulterioară a vieţii mele poate fi privită ca un răspuns, sau dezvoltarea unui răspuns, la acea rugăciune. Vroiam să-l ştiu pe Dumnezeu, nu doar să ştiu despre El. Vroiam să simt sensul prezenţei Sale, să cresc în credinţă, speranţă, şi dragoste. Şi vroiam să văd

1
1

Călătorii la Ortodoxie (3)

puterea Lui lucrând în alţii prin mine, să văd vindecarea şi pocăinţa, creşterea şi convertirea în vieţile oamenilor printre care păstoream. Căutarea mea spirituală m-a dus în câteva direcţii. Am încercat teoriile lui Watchman Nee. I-am citit pe C. S. Lewis, Francis Schaeffer, Dietrich Bonhoeffer, Jacques Ellul, şi alţii. Am citit lucrările liderilor harismatici şi am căutat să experiez realitatea Duhului Sfânt ce păreau că o ating. M-am străduit să cultivez o viaţă de rugăciune, cu rezultate mixte. Părea că nu reuşesc să satisfac chemarea din mine către experierea lui Dumnezeu, şi nici să înving „păcatul ce grabnic mă împresoară”.

În acelaşi timp, mă frământam cu întregul concept a ceea ce Biserica lui Iisus

Hristos era chemată să fie. Descrierile scripturale ale Bisericii cu siguranţă nu semănau cu ceea ce întâlneam în realitate. Sfântul Pavel numea Biserica „care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Ef. 1:23). Unde era această plinătate? Adorarea în tradiţia noastră era cel mult slăbuţă. Slujbele noastre constau în câteva cântece, o scurtă slujbă de împărtăşanie (concepută ca o comemorare meditativă a morţii Mântuitorului), şi o predică. Predicile erau în general bune, intructive, inspiratoare, evanghelice. Dar slujbele noastre semănau mai mult cu nişte lecturi motivaţionale bune decât adorare. Unde era Dumnezeu? Unde era recunoaşterea prezenţei Sale? De ce ne adunam împreună? Tânjeam deasemenea să simt cu adevărat comunitatea în Biserică. Trupul lui Hristos este o imagine a interdependenţei, a legăturii. În mare parte din viaţa mea creştină întâlneam izolare. Cei din comunitatea Bisericii nu aveau grijă unii de alţii aşa după cum ar fi trebuit. Sistemul nostru de pastoraţie nu era potrivit să iasă în întâmpinarea nevoilor credincioşilor.

Începând de la zero

O perioadă de timp am lucrat la reforma şi dezvoltarea acestor lucruri în biserica

unde slujeam. Dar devenise evident că felul de lucruri după care tânjeam nu puteau fi găsite niciodată în structurile din cazul meu. Expresia adorării putea merge numai atât de departe pe cât permitea tradiţia bisericilor evanghelice. Iar eu eram convins că Dumnezeu vroia să mă ia într-o călătorie spirituală precum cea a lui Avraam, la un tărâm necunoscut de mine. Deci, în iulie 1977, soţia mea, Pamela, şi cu mine am părăsit congregaţia şi, fără să ştim, am început pelerinajul către ortodoxie. Câţiva prieteni s-au strâns în jurul nostru şi am format o mică congregaţie dedicată acestui pelerinaj. Totul era deschis dezbaterii, cu excepţia divinităţii lui Hristos şi autorităţii Scripturilor. Am decis în mod conştient să ne reexaminăm toate convingerile în lumina Scripturilor şi a experienţei oamenilor lui Dumnezeu de-a lungul secolelor. Şi ne-am angajat să facem tot ce puteam pentru a pune în practică ceea ce învăţam. Prin legăturile pe care le aveam cu prieteni dragi de la Colegiul Creştin Lincoln, ne- am alăturat unui grup de biserici conectat la ceea ce era atunci Ordinul Apostolic al Noului Legământ (Biserica Evanghelică Ortodoxă de mai târziu). Împreună cu această frăţie, am examinat un număr de arii specifice de interes ce consideram că erau de o importanţă primordială pentru dezvoltarea mişcării noastre. Aceste arii includeau:

2
2

Călătorii la Ortodoxie (3)

1) Adorarea. Eu înclinam către o abordare relaxată, spontană, harismatică a adorării, şi mă aşteptam să găsesc aceasta în Scripturi şi istorie. Spre surprinderea noastră, chiar spontaneitatea noastră a început să ne conducă spre o ordine în adorare, totul luând un model familiar. Studiul scrierilor lui Iustin Martirul (aprox. 150 d.H.) a demonstrat că Biserica întotdeauna a avut un fel de formă liturgică a adorării. Chiar şi Noul Testament confirma aceasta prin folosirea imnelor şi descrierea adunărilor. Deci am început să folosim forme liturgice ale adorării.

2) Interpretarea Scripturii. Studiile noastre teologice ne-au condus la înţelegerea

a ceva ceea ce nu-mi trecuse prin minte nicodată mai înainte, că Scripturile

trebuie interpretate în contextul Tradiţiei. În biserica în care crescusem, era la modă să spui „Nici un crez ci Hristos, nici o carte ci Biblia, nici un nume ci Divinitatea”. Şi totuşi, pe ultima pagină a fiecărui buletin parohial era un pasaj care spunea „Credem…” şi enumera câteva puncte începând de la natura

mântuirii, cine este Hristos, şi ce constituie un botez valid. Ce altceva este aceasta decât un crez? De fapt, sloganul nostru de mai sus este un crez! Şi poziţiile noastre derivau în cadrul contextului tradiţiei – şi anume a tradiţiei lui Campbell.

Am realizat că Biblia nu există într-un vid, nu e de sine stătătoare separată de interpretare. Întrebare nu era „tradiţie sau nu?” ci, „care tradiţie?”. Eram noi gata să acceptăm poziţii teologice ce derivă numai din experienţa noastră limitată, sau trebuia să cercetăm şi să recunoaştem importanţa autorităţii învăţăturilor Bisdericii adoptate în consens de-a lungul istoriei? Am ajuns să ne întrebăm, atunci, cum trebuie să interpretăm învăţăturile Scripturii, şi pe ce bază evaluăm tradiţiile întâlnite? Am găsit cel puţin temelia unui răspuns în scrierile Sfântului Vichentie de Lerins, un părinte latin din secolul cinci. În al său Commonitorium, menţionează trei criterii pentru a determina dacă o doctrină urmează adevărul biblic. Ele sunt: a) sobornicitate: a fost această doctrină crezută peste tot în lumea creştină şi permanent de către toţi, sau aproape toţi, învăţătorii recunoscuţi ai Bisericii?; b) antichitate: se găseşte această doctrină, măcar în formă incipientă,

în învăţăturile Apostolilor, şi pastrată de către Părinţii Bisericii?; şi c) consens: a

fost această doctrină recunoscută de un Sinod Ecumenic, sau de către largul consens al Părinţilor Bisericii? Folosind această structură hermeneutică, am început să examinăm doctrinele şi practicile atât ale bisericilor istorice cât şi celor contemporane. Rezultatele au fost revoluţionare. Am descoperit că modul de adorare al Bisericii fusese întotdeauna liturgic, fundamentat în practicile sinagogii evreieşti şi al templului. Aşa că forma noastră de adorare a devenit liturgică, modelată după aceeaşi matriţă folosită în Biserica istorică.

3) Tainele. În reexaminarea tainelor Bisericii, am descoperit că Euharistia este mai mult decât doar o comemorare a răstignirii Mântuitorului; este participarea la o taină a naturii Sale umane slăvite, o împărtăşire cu trupul şi sângele Său, gustul

3
3

Călătorii la Ortodoxie (3)

puterilor vremilor ce vor să vină. În loc de a fi doar o adăugire la slujba de adorare, este punctul central al adorării noastre, momentul în care suntem în comuniune în mod suprem cu Dumnezeu şi experiem prezenţa Sa în cea mai adâncă fibră a fiinţei noastre. Botezul este un mijloc sacramental prin care suntem aduşi într-o unire cu Hristos şi împărtăşim asemănarea morţii Sale şi puterea Învierii Sale. Doctrine precum Trinitatea şi Întruparea nu mai erau neclare, ci ajunseseră centrale înţelegerii noastre a lui Dumnezeu şi a cine suntem în relaţie cu El. Mântuirea noastră se dovedea a nu fi doar un acord mental la adevăr, ci o unire vie, sacramentală cu El care transformă tot ceea ce noi suntem după chipul şi asemănarea Sa.

4) Biserica. Studiile noastre s-au concentrat deasemenea pe natura Bisericii înşişi. Am început să înţelegem că o formă de guvernare congregaţională independentă era străină atât Noului Testament cât şi Bisericii Primare. Dintre toate lucrurile, am început să înţelegem mai ales că Biserica avea nevoie de conducere din toate cele patru categorii: episcopi, preoţi, diaconi şi mireni. Am fost puternic influenţaţi de scrierile Sfântului Ignatie al Antiohului în separarea structurii sferelor Bisericii.

Ortodox protestant În 1979, devenise evident că eram mai mult decât o adunătură de biserici: eram de fapt o denominaţie cu o structură guvernantă şi un set comun de credinţe. Aşa că am organizat Biserica Ortodoxă Evanghelică pe 15 februarie 1979, declarându-ne, pe cât înţelegeam, „O denominaţie înlăuntrul Unei, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici”. Studiile şi pelerinajul nostru au continuat de-a lungul anilor următori pe măsură ce trudeam prin cele 7 Sinoade Ecumenice ale Bisericii nedezbinate, şi ne-am găsit ataşaţi învăţăturilor acestor sinoade. Realizând că, cadrul nostru teologic ne punea în aceeaşi categorie de gândire ca şi Biserica Ortodoxă, am început activ să căutăm o cale de intra în comuniune cu Ortodoxia. În acelaşi timp am continuat să progresăm teologic, ajungând la o înţelegere mai bună a rolului Fecioarei Maria în mântuirea noastră, şi a venerării sfinţilor şi a icoanelor. În toamna anului 1981, într-un efort de a mă folosi de experienţa altora şi de a învăţa cât mai mult despre istoria Bisericii, am intrat la un program de studii la Şcoala Divinităţii al Universităţii din Chicago, în Istoria Creştinismului. În 1983 am terminat cu o diplomă de masterat în divinitate, iar la acea vreme încheiasem şi examenele de precalificare spre un doctorat. În această perioadă am început să descoperim unele din bogăţiile spiritualităţii ortodoxe. Tot acum, ne bucuram de binecuvântarile Domnului în rugăciunile noastre comune; am început să-L găsim din ce în ce mai mult şi în rugăciunile noastre personale. Ani de zile m-am luptat cu inconsecvenţa în viaţa mea de rugăciune, încercând să mă rog dimineaţa şi seara. După ce am eşuat în asta, am dezvoltat practica rugăciunii de-a lungul zilei, încercând ceea ce Sfântul Pavel numea rugăciunea neîncetată. Spiritualitatea ortodoxă mi-a arătat o cale consecventă de apropiere de Dumnezeu, o cale ce îmi permitea să mă rog indiferent de starea mea, de creativitatea mea, sau de

4
4

Călătorii la Ortodoxie (3)

spontaneitatea mea. Accentul ortodoxiei pe o regulă a rugăciunii, un set consecvent de rugăciuni repetate în mod regulat, a eliberat rugăciunea mea din sclavia faţă de mine însumi şi îndemânarea mea spirituală. Mai mult, Rugăciunea lui Iisus a devenit o comoară în efortul meu de a cultiva prezenţa lui Dumnezeu de-a lungul întregii zile. Am citit cu sete scrierile învăţaţilor spirituali ortodocşi precum Sfântul Teofan Zăvorâtul, Mitropolitul Anthony Bloom, şi, bineînţeles, scrierile Patristice ale Bisericii, în special Filocalia. Din ce în ce mai mult deveneam ortodocşi în aspect, teologie, adorare, spiritualitate. Principala problemă cu care ne confruntam acum era relaţia noastră cu Biserica istorică Ortodoxă. Pentru unii dintre noi din Biserica Ortodoxă Evanghelică, părea suficient să continuăm depunerea celor mai bune eforturi pentru a recăpăta acele lucruri ce le văzusem în Biserica străveche şi care trebuiau reînviate în vremurile noastre. Într-un fel chiar eram ortodocşi protestanţi – ortodocşi în multe privinţe, dar protestanţi în eclesiologie. Aşa precum mulţi protestanţi cred că pot privi Scripturile, discerne planul

potrivit al vieţii Bisericii şi-l pune în practică, şi apoi se pot numi biserică, aşa şi noi credeam că puteam recrea obiceiurile Unei, Sfinte, Soborniceşti, şi Apostoleşti Biserici

şi făcând asta puteam fi aşa.

Am început să înţelegem totuşi că Biserica nu este clădită urmând un proiect. Trupul lui Hristos este un organism viu, ce are o viaţă sacramentală de peste douăzeci de veacuri. Dacă era cu adevărat „plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi”, nu putea să fi murit, numai pentru a fi recreată şi restaurată de noi după toţi aceşti ani. Aşa că întrebarea acum a devenit nu ce este Biserica, ci unde este Biserica? Odată ce am ajuns să înţelegem că Biserica adevărată se află în continuitatea istorică cu Biserica Apostolilor, nedespărţita Una, Sfântă, Sobornicească, şi Apostolească Biserică

a primului mileniu creştin, am realizat că trebuie să devenim integraţi sacramental în

Biserica Ortodoxă. Nu era suficient să-i copiem structurile, doctrinele, şi practicile. Trebuia să fim integraţi în viaţa ei, să participăm la istoria ei, şi să fim părtaşi la viaţa ei cerească, bucurându-ne de viaţa lui Hristos în comuniune cu ea.

Biserica lui Iisus Hristos Prin harul lui Dumnezeu, în 1987, ne-am prezentat Bisericii Ortodoxe, nu ca reformatori, nici critici, ci ca pelerini ce fuseserăm într-o călătorie lungă într-o ţară îndepărtată iar acum ne întorceam acasa la Mama. Mitropolitul Filip Saliba al Arhidiocezei Ortodoxe Antiohiene din America de Nord ne-a deschis uşa cu cuvintele simple ale unui tată iubitor, „Bine aţi venit acasă”. Parohia mea a fost primită în Biserică pe 21 martie, 1987, iar eu am fost hirotonit în preoţie în ziua următoare. Pelerinajul a fost lung şi greu. Unii ce începuseră călătoria cu noi au ales alte căi. Am avut parte de frustrare şi dezamăgiri împreună cu bucurii. Am avut parte de critici şi neînţelegeri; s-au pierdut legături şi s-au format altele noi. Dacă aş fi căutat doar o biserică în care nu există conflicte, probleme de discutat, oameni nedesăvârşiţi, cu siguranţă că nu aş fi gasit-o – şi, bănuiesc, nu o voi găsi niciodată în această parte a raiului însuşi. Precum spunea cineva: „Dacă aş găsi Biserica desăvârşită nu m-aş alătura ei niciodată, pentru că dacă aş face asta, ar înceta să mai fie desăvârşită.” Ce am găsit este Mărgăritarul Nepreţuit, Împărăţia lui Dumnezeu. Am găsit Credinţa cea Adevărată, adevărata Biserică a lui Hristos, adevăratele taine, şi adevărata

5
5

Călătorii la Ortodoxie (3)

comuniune cu Dumnezeu. Aceasta este măsura a ceea ce a dat Dumnezeu. Şi precum preţul acelui mărgăritar pentru negustor, m-a costat viaţa. Este exact ceea ce căutam: o relaţie cu Dumnezeu, şi o experiere a Lui în Biserică ce merită eforturile mele pe de-a- ntregul, cea mai adâncă jertfă. Nimic fals, nimic superficial. Ţelul meu este să-l cunosc cu adevărat pe Hristos, şi să-l fac cunoscut pe El. Cu siguranţă, călătoria noastră abia a început. Dar ceva de necuprins s-a schimbat. În loc să mai căutăm o casă construită şi făcută de Dumnezeu, învăţăm să trăim în ea, până în ziua aceea în care nu vom mai vedea printr-o fereastră întunecată, ci faţă către faţă. Şi în ziua aceea vom şti pe deplin ce înseamnă pentru Biserică să fie „plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” deoarece „noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este” (1 Ioan 3:2).

6
6