Tema generală a celor 16 psalmi o constituie raportul spiritual dintre om şi Divinitate,

definirea omului şi a Divinităţii, precum şi a relaţiei dintre aceştia. în Psalmi, Arghezi

exprimă o viziune complexă asupra legăturii sprirituale dintre om şi Dumnezeu, are
atitudini foarte variate privind atât omul, cât şi Divinitatea, care întruchipează diferite
ipostaze.
în raportul omului cu Dumnezeu, în viziunea lui Tudor Arghezi, se pot sintetiza
următoarele atitudini esenţiale: neliniştea, lauda, ironia, revolta, acuza, nădejdea
credinţei.

Psalm V. „Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă” este un apel al inteligenţei

desnădăjduite. Prezenţa sacrului este singurul său dar râvnit. Invocarea lui este o
încercare de a-l scoate din neantul ascunzişului său. Dar este, oare, posibilă revelarea?
Este cu putinţă ca „ tăcerea sacrului să se rupă? Nimic mai tragic pentru inteligenţa
însetată de infinit decât această „tăcere”. Dumnezeu ascuns în această „tăcere” este o
negare a omului cuvântător.

Ipostaza de deus absconditus[Deus absconditus" (Dumnezeu care se ascunde) este o

idee regăsită la ambii psalmişti, numai că David îl vede pe Dumnezeu undeva, departe,
într-o cetate izolată de lume, pe când Arghezi consideră că Dumnezeu se ascunde
intenţional de om, încuindu-se cu lacăte şi drugi ca omul să nu poată ajunge la El:] e
cel mai bine reliefată în psalmul Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă…, în care
suferinţa derivă din absenţa divinului. Tăcerea cumplită a tăriilor, robia eternităţii şi
refugiul în timpul istoric oprimant, sugestia extincţiei, a „veacurilor care pier” pun în
valoare conştiinţa unui poet însingurat, ce resimte cu dureroasă acuitate spaima de
nefiinţă şi durerea de a-şi resimţi propria însingurare: „Nu-ţi cer un lucru prea cu
neputinţă/ În recea mea-ncruntată suferinţă./ Dacă-ncepui de-aproape să-ţi dau ghes,/
Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des.// De când s-a întocmit Sfânta Scriptură/ Tu n-ai
mai pus picioru-n bătătură/ Şi anii mor şi cerurile pier/ Aci sub tine, dedesubt, subt
cer”. Viziunea apocaliptică pe care poetul o conturează liric în acest psalm rezultă
tocmai dintr-o astfel de perspectivă a „nearătării” divinităţii. Un gust de cenuşă, o
dinamică inertă a negativităţii şi un regres în lumea impură a materialităţii se fac
simţite aici. Sfâşierea poetului rezultă, astfel, tocmai din absenţa semnului venit din
partea dumnezeirii. Poetul nu se simte deloc un ales; de-aici drama sa, suferinţa sa
purceasă din lipsa mesajului divin. Comunicarea om/ divinitate e exclusă ori măcar
pusă sub semnul întrebării: „Când magii au purces după o stea,/ Tu le vorbeai – şi se
putea./ Când fu să plece şi Iosif,/ Scris l-ai găsit în catastif/ Şi i-ai trimis un înger de
povaţă –/ Şi îngerul stătu cu el de faţă./ Îngerii tăi grijeau pe vremea ceea/ Şi pruncul şi
bărbatul şi femeea.// Doar mie, Domnul, veşnicul şi bunul,/ Nu mi-a trimis, de când
mă rog, nici-unul…”. Poetul ne vorbeşte despre un timp de regres, de declin al
dialogului om/ divinitate. Omul nu mai regăseşte limbajul ce ar putea să-i definească
propriile lui aspiraţii spre infinit, spre absolut, şi-a pierdut capacitatea de a se mai rosti
pe sine, esenţial şi pur.

Cu cat cautarea lui Dumnezeu devine mai apriga, cu atat scopul ei devine mai
distant. Arghezi se razvrateste si il acuza pe Dumnezeu de instrainare fata de om, de
faptul ca nu se mai arata ca in timpurile biblice si, deci, acesta este motivul pentru care
si oamenii, la randul lor se indeparteaza de El ("De cand s-a intocmit Sfanta Scriptura /
Tu n-ai mai pus picioru-n batatura. / Si anii mor si veacurile pier / Aici sub tine,
dedesubt, sub cer.").

"Psalmul" 5 ("Nu-ti cer un lucru prea cu neputinta") evoca, pe fondul disperarii

celui parasit, reiterarea timpurilor cand totul se putea: "Cand magii au purces dupa o
stea,/ Tu le vorbeai - si se putea...". Nicaieri disperarea nu este mai profunda ca in
acest psalm si ostracizarea omului mai acuta, absenta divinului din lume mai lunga si
amenintarea ca insusi timpul sa piara mai mare: "De cand s-a intocmit Sfanta
Scriptura/ Tu n-ai mai pus picioru-n batatura/ Si anii mor si veacurile pier/ Aici sub
tine, dedesubt, subt cer."

În prima strofa am putea considera cuvântul cheie “suferinţă”, deoarece acesta e şi

sentimentul dominant al întregii poezii. Eul liric vine în faţa celui Atotputernic cu
sfială şi reverenţă şi îi cere ceva spiritual, nu ceva material, adică un sfat, un cuvânt.
Strofele urmatoare sunt un argument al cererii făcute. Aici eul liric ne spune că
Dumnezeu n-a mai trimis un semn de foarte mult timp şi ne dă de înţeles că El ar fi
uitat de pământeni. Aceasta transmite cititorului un sentiment de desnădejde, dar care
nu ţine foarte mult pentru că mai există o speranţă: magii ce au venit la naşterea
Domnului Isus au avut un semn - steaua, iar Iosif, tatăl Mântuitorului a primit un
“înger de povaţă”, cu care a stat faţă-n faţă, vorbindu-i.

Dacă până aici poezia a fost compusă din patru strofe de tip catren, ultima strofă
e un distih în care autorul, chiar dacă până atunci nu simţise încă ajutorul lui
Dumnezeu, îl laudă numindu-l “veşnic” şi “bun”. Aici autorul crede că Atotputernicul
îi va răspunde la rugăciune, trimiţându-i un înger care să-i vorbească după cum îi e
dorinţa, fapt pe care îl putem deduce şi din punctele de suspensie de la sfârşitul operei.

Rima poeziei e împerecheată, iar ritmul este trohaic pentru că accentul se pune
pe prima silabă. Măsura este de 11 silabe pe vers.

Ca şi figuri de stil întâlnim inversiunea (“Nu mi-ai trimis, de când mă rog, nici-
unul…”); epitetul (“În recea mea-ncruntată suferinţă”); personificarea (“Şi anii mor şi
veacurile pier”); metafora (“De când s-a întocmit Sfânta Scriptură / Tu n-ai mai pus
picioru-n bătătură”).