Resurse Naturale Si Planificare Teritoriala

__________________________Suport de curs Resursele naturale şi planificarea teritorială_________________________
UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE GEOGRAFIE
CATEDRA DE GEOGRAFIE REGIONALĂ
Specializarea PLANIFICARE TERITORIALĂ
Anul I
Lect. univ. dr. VIOREL GLIGOR
RESURSELE NATURALE
ŞI
PLANIFICAREA TERITORIALĂ
SUPORT DE CURS
CLUJ-NAPOCA
2011
1
CUPRINS
1. RESURSELE NATURALE ŞI PLANIFICAREA TERITORIULUI ..................................... 3

1. 1. Abordări conceptuale .................................................................................................3
1.2. Clasificarea resurselor naturale ................................................................ 4
2. RESURSELE NATURALE – FACTOR DINAMIC AL DEZVOLTARII REGIONALE..............6
2.1. Evaluarea şi gestionarea integrată a resurselor ......................................................... 6
2.2. Resursele naturale, mediul înconjurător şi creşterea economică................................ 9
2.3. Alternative actuale în dezvoltarea durabilă .............................................................. 10
3. ENERGIA SOLARĂ ŞI EOLIANĂ. RESURSELE ATMOSFERICE ................................ 12
3.1. Energia solară şi eoliană: istoric şi caracteristici ......................................................12
3.2. Conversia energiei solare în alte forme de energie ...................................................14
3.3. Energia eoliană ........................................................................................................ 17
4. FONDUL LITOSTRUCTURAL ŞI IMPLICAŢIILE GEOECONOMICE .............................19
4.1. Resursele crustale – particularităţi geoeconomice ....................................................19
4.2. Dimensiunea funcţională a reliefului în planificarea teritoriului ................................21
4.3. Evaluarea componentei dinamice a reliefului ..........................................................22
5. EVALUAREA RESURSELOR HIDRICE ÎN CONTEXTUL PLANIFICĂRII TERITORIULUI ............ 24
5.1. Resursele hidrice – conţinut şi semnificaţie ...............................................................24
5.2. Rolul apei în viaţa omului şi în economie ................................................................. 26
5.3. Utilizarea materiilor prime chimice şi organice din mări şi oceane .......................... 30
6. FONDUL BIOPEDOSFERIC ŞI SEMNIFICAŢIA COMPLEXĂ A MĂSURILOR ECOPROTECTIVE... 32
6.1. Managementul forestier şi valorificarea resurselosilvice ...........................................32
6.2. Principalele tipuri de pădure din România ................................................................ 36
6.3. Măsuri de remediere şi direcţii de acţiune destinate reducerii impactului antropic
asupra componentei edafice ........................................................................................... 39
6.4. Măsuri de îmbunătăţire a stării resurselor forestiere ................................................ 40
7. DISFUNCŢIONALITĂŢI ŞI RISCURI ENVIRONMENTALE INDUSE PRIN ACTIVITĂŢI
ANTROPICE DE VALORIFICARE A RESURSELOR NATURALE ................................ 42
7.1. Impactul ambiental al activităţilor de exploatare şi valorificare a substanţelor
minerale .......................................................................................................................... 42
7.2. Reamenajarea zonelor afectate de industria minieră ............................................... 47
7.3. Reconstrucţia ecologică a zonelor afectate de activităţile miniere .......................... 49
8. GESTIONAREA RESURSELOR NATURALE ÎN CONTEXTUL DEZVOLTĂRII DURABILE....... 51
8.1. Direcţii de dezvoltare strategică şi acţiuni de reconversie teritorială....................... 51
8.2. Tipuri de planificare strategică ................................................................................. 52
8.3. Necesitatea protecţiei peisajelor şi a geodiversităţii ................................................ 53
Bibliografie selectivă .........................................................................................59
2
1. RESURSELE NATURALE ŞI PLANIFICAREA TERITORIULUI
1.1. Abordări conceptuale

Noţiunea de resurse şi condiţii naturale
• Rolul resurselor naturale în dezvoltarea eco nomică a impus o largă dezbatere a
problemelor privind depistarea şi valorificarea lor corespunzător intereselor
fiecărui stat.
• Preocupări pentru definirea conceptului de resurse naturale, asociate interesului de
valorificare eficientă.
• Cuvântul „resurse” (fr. ressources) a avut iniţial înţ elesul de moduri sau căi, de
ieşire din situaţii dificile, dar, treptat, a căpătat sensul de mijloace de existentă.
• Unii autori ( N. F. Leont i ev , 1965 ş.a.) subliniază necesitatea de a se deosebi
,,resursele naturale” de ,,condiţiile naturale” ; prima ca tegorie ar include numai
acele substanţe şi energii ale naturii care pot fi atrase în procesul de producţie pe o
anumită treaptă a dezvoltării so cietăţii, în timp ce prin condiţii naturale trebuie să se
înţeleagă întreaga lume materială luată în raport cu societatea umană.
• Alţii atribuie termenului de resurse naturale o accepţiune mult mai largă .
EX. - Emm. Lavasseur - prin ,,re surse naturale” trebuie să se înţeleagă „întreaga
natură care este utilă vieţii omului”;
- D. L. Ar ma nd - termenul include ,,elementele naturii care se folosesc în
economie şi care constituie mij loacele de existenţă ale societăţii omeneşti:
învelişul de sol, lumea ve getală, animalele, zăcămintele de substanţe
minerale utile, apa (pentru ali mentarea populaţiei, pentru irigaţii, industrie,
energie, transport), con diţiile climatice favorabile (căldura, umezeala
provenită din precipitaţii), energia vântului etc." ;
- B. Varon - include în sfera noţiunii de resurse naturale, atât ,,produsele
naturale” (adică acele forme ale materiei utilizate direct de om-în stare
naturală sau prelucrate - ( aerul, apa potabilă, unele forme biologice, diverse
substanţe naturale ş.a.), cât şi „patrimoniul natural” (respectiv, acele forme care
asigură indirect existenta omului şi dezvoltarea societăţii ( solurile, apele
continentale şi oceanice utilizate pentru transport, irigaţii, producerea energiei,
gazele din atmosfera şi chiar acele combinări ale formelor materiei alcătuind ceea
ce se numeşte ,,fond turistic natural", care oferă omului largi posibilităţi de
amenajare în scopul recreerii şi realizării unor beneficii ).
• Aceeaşi accepţiune largă este atribuită conceptului de resurse naturale şi în documentele
O.N.U., care includ în sfera acestei noţiuni şi acele elemente ale mediului natural numite,
mai frecvent, ,,condiţii naturale", cum ar fi cele climatice şi de relief, care favorizează viaţa
şi activitatea omului sau care furnizează amplasamentele pentru construirea imobilelor, a
căilor de comunicaţie terestre etc.
• Resursele naturale - concentrări naturale de substanţe solide, lichide sau gazoase aflate în
interiorul sau deasupra scoarţei terestre în forme care permit extracţia actuală sau pe cea
potenţial realizabilă în viitor.
• Rezervele constituie - acea parte a resurselor identificate (descoperite şi cuantificate) din
care o substanţă utilă omului poate fi extrasă în condiţii economice şi legale.
- RESURSE NATURALE reprezintă mijloacele de existentă oferite omului de mediul
înconjurător, adică acele forme şi combinaţii ale materiei existente în natură care pot fi utile
societăţii omeneşti într-una din etapele evoluţiei sale.
Se observă caracterul dinamic al noţiunii - îşi schimbă conţinutul în raport:
• de necesităţile societăţii (diferite de la o etapă de dezvoltare la alta);
• după gradul de cunoaştere a naturii (dependent de nivelul dezvoltării ştiinţei);
• după posibilităţile tehnice de a le atrage în procesul de producţie.
3
Deşi resursele naturale, prin geneza şi forma materială, sunt elemente ale naturii - ceea
ce înseamnă că proprietăţile şi repartiţia lor sunt determinate de legităţi ale dezvoltării naturii,
ele sunt în acelaşi timp şi „categorii sociale” , datorită legăturii lor cu nivelul de dezvoltare a
forţelor de producţie, cu gradul de participare la activitatea productivă a societăţii. Ca atare, ele
constituie obiect de studiu atât pentru ştiinţe ale naturii, cât şi pentru ştiinţe sociale în sens larg,
iar în cadrul Geografiei ele sunt studiate şi de disciplinele fizico-geografice, ca şi de cele
economico-geografice.
1.2. Clasificarea resurselor naturale

Preocupări de clasificare a resurselor naturale au existat de mai multă vreme, dar în
perioada contemporană ele s-au intensificat, pe măsura creşterii interesului general faţă de
problemele privind cunoaşterea, valorificarea superioară şi utilizarea judicioasă şi echitabilă.
a) După criteriul valorii de întrebuinţare social-economică:
1) resurse naturale care servesc drept mijloace de existenţă a omului (fertilitatea
solului, fauna şi vegetaţia);
2) resurse naturale care constituie surse de mijloace de muncă (resursele de
minerale, combustibilii, hidroenergia şi lemnul). Pe primele trepte de dezvoltare a
societăţii, resursele din prima categorie au avut un rol primordial, iar mai târziu -
pe măsura progreselor tehnice şi a diversificării cerinţelor - au căpătat un rol tot
mai important resursele din cea de a doua categorie;
3) resurse fundamentale (apa, solul, materiile prime minerale si sursele de energie),
care stau la baza dezvoltării economiei moderne;
4) resurse auxiliare sau secundare , cu rol mai puţin important în economie (aparent
sau temporar).
b) După criteriul repartiţiei spaţiale (clasificarea cu cel mai pronunţat caracter geografic) :
1) resurse extraatmosferice şi atmosferice (energia solară, energia eoliană şi diferite
componente ale atmosferei folosite ca materii prime industriale);
2) resurse ale hidrosferei : apele oceanice (resurse energetice şi substanţele minerale
utile) şi apele continentale (apele subterane, apele freatice şi de adâncime, apele
cu potenţial hidroenergetic, apele de uz industrial, agricol sau menajer);
3) resurse ale litosferei (substanţe minerale utile, combustibilii fosili, rocile de
construcţie şi solul);
4) resurse ale biosferei (lemnul, fructele pădurii, pajiştile naturale, fauna spontană
ş.a.).
c) După criteriul modului de folosinţă :
1. resurse energetice (forţa apei, lemnul, combustibilii, forţa vântului, energia
solară); în acest domeniu, gama de resurse se lărgeşte continuu;
2. resurse de materii prime industriale (minereurile feroase şi neferoase, lemnul,
unele gaze din componenţa atmosferei ş.a.);
3. resurse alimentare (de natură vegetală, animală şi minerală - sarea).
Tot după acest criteriu, dar privite sub o alta optică, se poate vorbi de:
1. resurse folosite în domeniul producţiei materiale (industrie, agricultura);
2. resurse utilizate în domeniul neproductiv (pentru consumul populaţiei);
3. resurse cu o sfera largă de utilizare (lemnul, minereurile);
4. resurse cu o întrebuinţare mai restrânsă (energia solară, hidroenergia).
d) După criteriul locului de folosinţă, exista două categorii:
1. resurse transportabile , care pot fi introduse în procesul de producţie acolo unde este
nevoie (substanţele minerale utile, lemnul, apa ş.a.);
2. resurse netransportabile , care nu pot fi utilizate decât în locul în care se găsesc (energia
hidraulică şi mareică, solurile, plajele ş.a.).
4
e) După criteriul gradului de cunoaştere :

1. resurse identificate (cunoscute) exploatabile - sunt delimitate, li se cunoaşte
importanţa şi sunt exploatabile economic în condiţiile actuale;
2. resurse cunoscute paramarginale şi submarginale - includ zăcă mintele
delimitate a căror importanţă este cunoscută, dar exploatarea lor este
neeconomică; poate deveni economică în alte condiţii tehnice;
3. resurse nedescoperite (presupuse) exploatabile - nu sunt delimitate, dar
prezenţa lor în natură este indicată de studiile geologice;
4. resurse nedescoperite (presupuse) paramarginale şi submarginale - includ
zăcăminte nedelimitate, dar a căror prezenţă în natură este in dicată de
prospectările geologice.
După acelaşi criteriu (al gradului de cunoaştere), dar folosind termeni de aproximaţie mai
largă, se vorbeşte şi de:
- resurse naturale bine cunoscute (energia solară, resursele de apă şi de săruri din
Oceanul Planetar ş.a.);
- resurse relativ bine cunoscute (resursele biosferei şi pedosferei, energia
hidraulică ş.a.);
- resurse slab cunoscute (resursele litosferei, cele de apă subterană ş.a.).
f) După criteriul durabilităţii exploatării şi al particularităţilor de refacere:
(răspunde cerinţelor practice ale situaţiei actuale si de perspectivă)
1. resursele inepuizabile (aerul, apa, diferite radiaţii ş.a.) sunt numite aşa pentru ca la
nivel global nu se poate prevedea o posibilă utilizare a lor. Exploatarea abuzivă, cel
puţin a unora dintre ele, poate produce fenomene de criză în anumite locuri, fie din
cauza insuficienţei volumului lor în raport cu cerinţele consumului, fie datorită
degradării, care nu mai permite reintroducerea lor în circuitul productiv de consum.
Cazul cel mai elocvent în această privinţă este acela al apei care la scara planetară îşi
menţine acelaşi volum, dar în unele locuri intens urbanizate şi industrializate
posibilitatea aprovizionării s-a redus considerabil;
2. resursele epuizabile - care pot fi: neregenerabile şi regenerabile .
 Resursele epuizabile neregenerabile - sunt acelea care prin consum se distrug,
iar pentru refacerea lor este necesară o perioadă de timp măsurată la scară geologică
(mil. sau mld. de ani). Din aceasta categoric fac parte zăcămintele de minereuri,
cărbunii, petrolul, gazele naturale ş.a.
 Resursele epuizabile regenerabile - fac parte din biosferă, respectiv plantele şi
animalele, care se pot reface în perioade de timp mult mai scurte.
In condiţiile actuale, care impun tot mai mult necesitatea cunoaş terii resurselor, a
volumului lor şi a posibilităţilor de regenerare pentru ca în raport cu aceste elemente
să se realizeze exploatarea lor.
• Continuitatea vieţii pe Pământ din cele mai vechi timpuri şi până în prezent este condiţionată
de existenta si rezervele de resurse naturale care stau la baza dezvoltării social-economice a
oricărui stat.
• Bunăstarea şi prosperarea unei naţiuni este în strânsă legătură cu resursele naturale de care
dispune sau, mai corect spus, pe care le poate consuma.
• Până la sfârşitul primei jumătăţi a secolului trecut aproape ca nu existau temeri în privinţa
rezervelor de resurse naturale necesare pentru asigurarea unui nivel de viata decent pentru toată
populaţia de pe glob.
• Creşterea demografică vertiginoasă din a doua jumătate a secolului XX, când numai în 50 de
ani populaţia globului, practic, s-a dublat, a schimbat atitudinea faţă de resursele naturale.
Drept rezultat, încă în anii ’70 a apărut teoria dezvoltării durabile.
• Principiul dezvoltării durabile impune un stil de gestiune şi gospodărire a resurselor naturale
care trebuie să satisfacă necesităţile vitale de moment ale societăţii şi să creeze condiţiile de
existenţă pentru generaţiile viitoare.
5
• In acest sens activităţile sunt desfăşurate pe două direcţii principale:

a) utilizarea raţională a resurselor naturale prin implementarea de tehnologii de
prelucrare a lor care generează mai puţine deşeuri;
b) înlocuirea unor resurse naturale tradiţionale cu resurse naturale netradiţionale (cum
ar fi energia vântului, energia solară etc.).
Concluzii:
 Resursele naturale reprezintă totalitatea zăcămintelor de minerale şi de minereuri, a terenurilor
cultivabile, a pădurilor şi apelor de care dispune un teritoriu, regiune, stat, continent.
 Resursele naturale sunt substanţe care apar în mod natural dar care sunt considerate valoroase
în forma lor relativ nemodificată.
 O materie este considerată o resursă naturală atunci când activităţile primare asociate cu ea
sunt extragerea şi purificarea, ele fiind opuse creaţiei.
 Mineritul, extragerea petrolului, pescuitul şi silvicultura sunt în general considerate industrii
ale resurselor naturale.
 Resursele naturale sunt considerate capital natural ce poate fi convertit în materii prime pentru
procesele capitalului infrastructural.
6
2. RESURSELE NATURALE - FACTOR DINAMIC AL DEZVOLTARII REGIONALE
2.1. Evaluarea şi gestionarea integrată a resurselor

Evaluarea şi gestionarea resurselor naturale în contextul planificării teritoriului prezintă o
abordare nuanţată în funcţie de următoarele aspecte:
 Mediul geografic determină condiţiile naturale în care omul îşi desfăşoară întreaga activitate,
dar şi resursele de care are nevoie societatea.
 Conceptul de resursă a fost definit de numeroşi specialişti din domeniul economiei, geografiei,
istoriei şi ecologiei, ceea ce a imprimat o nuanţare a semnificaţiei de bază, conform căreia, prin
resurse naturale se înţeleg acele elemente ale naturii care sunt folosite pentru satisfacerea
necesităţilor materiale şi spirituale ale omului.
 Se foloseşte adesea şi termenul de resursă economică, definit de Florina Bran şi colab. (1998)
ca fiind resursa extrasă din mediu şi supusă prelucrării în cadrul activităţii economice în
vederea obţinerii anumitor bunuri necesare satisfacerii unor trebuinţe umane şi sociale.
 Structura şi varietatea resurselor s-a modificat esenţial în decursul timpului. Astfel, de la piatră
sau lemn, fructe şi animale sălbatice, din perioada preistorică, societatea a trecut, odată cu
dezvoltarea rapidă a sistemelor de exploatare şi prelucrare, la metale, combustibili minerali
transformaţi sau nu în energie electrică.
 Valorificarea resurselor nu este însă o rezultantă intrinsecă a existenţei lor , fiind dependentă de
condiţiile naturale (climă, relief, hidrografie etc.).
Luate în ansamblu, resursele naturale şi condiţiile naturale reprezintă factorul natural,
care, alături de factorul demografic şi nivelul de dezvoltare al instrumentelor de lucru, influenţează
nivelul de dezvoltare al unei entităţi regionale. Astfel, calitatea resurselor şi gradul de accesibilitate
a lor influenţează direct productivitatea muncii în toate ramurile de activitate. În acelaşi timp,
nivelul general de dezvoltare economică şi, implicit, progresul tehnico-ştiinţific influenţează
accesibilitatea. Ţinând seama de acestea, Minţ (1972) menţionează ca factori de influenţă ai
gradului de valorificare a resurselor naturale, următoarele elemente:
1. posibilitatea tehnică a societăţii;
2. cererea economică pentru resurse;
3. gradul de cunoaştere a lor.
Având în vedere evoluţia şi structura valorificării resurselor, putem considera orice
elemente al mediului o resursă potenţială, care poate deveni o resursă naturală în măsura în care
considerentele economice şi tehnice, care le restricţionează utilizarea în prezent, vor fi înlăturate
de presiunea în permanentă creştere a cererii. De asemenea, progresul tehnic poate contribui şi la
excluderea unor resurse din categoria celor exploatate.
Utilizarea resurselor naturale ridică două probleme importante:
 necesitatea identificării celor mai eficiente căi de utilizare şi a posibilităţilor de substituire a
resurselor epuizabile;
 diminuarea dezechilibrelor de mediu determinate de exploatarea, condiţionarea, prelucrarea şi
utilizarea resurselor şi, respectiv, a materialelor/energiei obţinute.
În contextul actual, în care conştientizarea problemelor de mediu şi, legat de aceasta, a

epuizabilităţii resurselor, îşi pune amprenta asupra activităţii din toate domeniile, utilizarea
raţională a resurselor se transformă într-un deziderat unanim.
Gestionarea durabilă a resurselor naturale presupune o evaluare cât mai reală, astfel
încât să existe criterii precise în fixarea costului şi ierarhizarea unor resurse în economiile
naţionale ale ţărilor deţinătoare.
Deşi resursele naturale sunt rezultatul firesc al unui proces îndelungat de evoluţie a
mediului natural, în conformitate cu legile de dezvoltare ale naturii, la ora actuală, practic, nu
există resurse în valorificarea cărora să nu fi intervenit activitatea omului (lucrări de proiectare,
cercetare, ameliorare, exploatare, informaţii etc.).
7
Evaluarea resurselor se poate face după aprecierea:

a) Valorii absolute – se realizează în conformitate cu mărimea cheltuielilor realizate pentru
cercetarea, valorificarea şi exploatarea resurselor date. Se ţine cont, de asemenea, de
cheltuielile necesare pentru refacerea calităţilor pierdute ca rezultat al unor acţiuni ale
omului – eroziunea solului, tăierea intensivă a pădurilor.
b) Valorii relative – se determină eficienţa suplimentară a producţiei care se obţine în urma
folosirii unor resurse mai valoroase în comparaţie cu cele mai puţin valoroase. O astfel de
evaluare are un caracter geografic, întrucât se bazează pe influenţa factorilor naturali şi
serveşte la identificarea variantei optime de utilizare a resurselor, care prin cheltuieli
minime pot asigura un profit mai mare.
Caracterizarea utilizării raţionale şi protecţiei resurselor naturale se realizează cu
ajutorul unui sistem de indici. Aceştia servesc ca o argumentare ştiinţifică a amplasării raţionale a
obiectivelor economice în dependenţă de resursele naturale pe care le folosesc pentru determinarea
celei mai avantajoase tehnologii de extragere şi prelucrare a resurselor, precum şi a complexului de
măsuri necesare pentru protecţia mediului. Aceşti indici cu caracter general pot fi grupaţi astfel:
 Indicii geoeconomici - caracterizează starea fiecărei resurse naturale (cantităţi,
tipologii, răspândire)
 Măsurile orientative, spre neutralizarea acţiunilor negative ale omului asupra mediului;
 Indicii care reflectă cheltuielile legate de realizarea măsurilor de redresare a mediului;
 Eficienţa regională a măsurilor de prevenire a degradării mediului înconjurător.
Există şi indici specifici care caracterizează fiecare resursă în parte. Dintre aceştia vom
exemplifica indicatorii care caracterizează resursele funciare, resursele de apă şi pe cele forestiere.
Astfel, pentru RESURSELE FUNCIARE se folosesc următorii indicatori:
 Suprafaţa terenurilor agricole care, la rândul ei, include suprafeţele arabile, cele cu culturi
multianuale (vii, livezi), păşuni, fâneţe etc.;
 Suprafaţa terenurilor neagricole – cele care se află sub construcţii, cariere de extragere a
minereurilor, sub magistrale de transport terestru, rezervaţiile naturale etc.
 Măsurile de îmbunătăţiri funciare – irigaţii, combaterea eroziunii solului;
 Consumul, care se apreciază prin: valorificarea terenurilor agricole, ca unul din indicii de
antrenare a suprafeţelor în circuitul economic (suprafaţă agricolă totală/total suprafaţă);
suprafaţa arabilă/total suprafaţă; suprafeţe împădurite, păşuni, fâneţe, raportate, fiecare, la
suprafaţa totală.
Indicii RESURSELOR DE APĂ caracterizează consumul de apă prin prisma:
 sursei de captare a apelor;
 tipului de consum, având în vedere necesarul de consum;
 volumul consumului tehnologic de apă, evidenţiindu-se separat necesarul de apă potabilă;
 necesarul de apă pentru irigaţii şi gospodării;
 necesarul de apă potabilă şi menajeră pentru populaţie. Se evaluează, de asemenea,
volumul apelor uzate deversate, al apelor supuse epurării, capacitatea staţiilor de epurare,
costul elementelor valoroase care pot fi extrase din apă şi utilizate în diferite scopuri.
RESURSELE FORESTIERE sunt evaluate prin indici care se referă la:
 suprafaţa totală a fondului silvic, inclusiv a celui ocupat nemijlocit de păduri;
 suprafeţele reîmpădurite în decurs de un an;
 plantarea perdelelor forestiere de protecţie;
 cantitatea de lemn tăiată;
 pierderile de suprafeţe forestiere în urma incendiilor şi inundaţiilor;
 investiţiile necesare pentru realizarea măsurilor de protecţie ale pădurilor.
Folosirea raţională a resurselor naturale este calea principală spre sporirea eficientă a
producţiei, care poate fi obţinută prin economisirea factorilor de producţie în procesul extragerii şi
prelucrării lor.
Tehnologiile actuale nu permit valorificarea integrală a numeroase resurse.
8
EX: La extragerea cărbunelui rămâne în rocă aproximativ 30% din materialul util; la minereul de
fier – 20%, iar la cel de fosfor 30%. Perfecţionarea tehnologiilor trebuie să conducă la eliminarea
acestor pierderi, pe de o parte, şi la rentabilizarea exploatării unor resurse potenţiale, cum sunt, de
exemplu, rezervele de hidrocarburi din platformele continentale sau de mare adâncime (în statele
dezvoltate, se extrage deja petrol de la adâncimi mai mari de 5.000 m).
De asemenea, orice inovaţie tehnologică va trebui să fie evaluată în dimensiunea ei
ecologică, analiza plecând de la consumul de energie, randamentul de valorificare a materiilor
prime şi evaluarea impactului utilizării produsului finit, precum şi după scoaterea din uz a acestuia.
Progresul tehnologic îşi aduce o contribuţie importantă la raţionalizarea consumului de
resurse pe mai multe căi, cum ar fi:
 extragerea cât mai completă a resurselor minerale;
 prelucrarea completă a materialelor extrase şi utilizarea tuturor componentelor care se
obţin;
 reducerea pierderilor în cursul transportului;
 valorificarea deşeurilor care rezultă în procesele de producţie şi consum;
 diversificarea surselor de energie utilizate.
2.2. Resursele naturale, mediul înconjurător şi creşterea economică

Criza ecologică pe care o traversează omenirea în prezent, agravată de izbucnirea crizei
energetice şi de materii prime în anii ’70, a condus la sporirea gradului de conştientizare a
societăţii în ceea ce priveşte pericolul exploatării neraţionale a resurselor naturale.
Din punct de vedere geografic, resursele naturale constituie avuţia naturală a unui
teritoriu - minereuri metalifere şi nemetalifere, combustibili solizi, lichizi şi gazoşi, energie
eoliană, energie hidraulică, energia aburului, energie electrică, energie nucleară etc.. Aceasta a
polarizat interesul membrilor societăţii şi a jucat un rol esenţial încă de la începuturile răspândirii
populaţiei în teritoriu.
Exploatarea neraţională a naturii şi utilizarea acesteia fără discernământ poate avea, pe
lângă efecte benefice asupra bunăstării pe ansamblu şi consecinţe nefaste asupra echilibrului
ecologic. În ultimele decenii, extensiunea considerabilă a diferitelor procese antropice a dus la o
reală criză a mediului exprimată printr-un antagonism între societate şi mediu văzute ca două
sisteme, având legităţi şi ritmuri proprii de evoluţie.
- Gradul de intervenţie antropică asupra componentelor naturale, în acţiunea de amenajare a
teritoriului, trebuie să nu producă mutaţii structurale, iar când acestea nu se pot exclude,
este necesară urmărirea amplasamentelor axelor de gravitaţie naturală
(morfologică/hidrografică), care să opună un minim de rezistenţă la modelarea teritoriului.
- Amenajarea spaţiilor geografice necesită o atentă evaluare a parametrilor iniţiali de stare,
pentru a aprecia gradul de suportabilitate al dinamicii componentelor naturale, la acţiunea
factorului antropogen. Aceasta, deoarece ritmul, intensitatea şi durata proceselor antropice
se realizează prin mecanisme diferite faţă de procesele naturale.
Entropia reprezintă procesul de degradare permanentă a energiei într-un sistem. Entropia
oricărui sistem caracterizează gradul său de dezordine, dezorganizare.
Ecodezvoltarea, concepută ca dezvoltare economică în context ecologic, implică o bună
cunoaştere a legilor naturale care stau la baza funcţionalităţii geosistemice, de care depind
echilibrele ecosistemice, dar şi corelarea acestora cu structurile sociale, cu specificul civilizaţiilor
din fiecare regiune geografică.
După modul în care a fost abordată ecodezvoltarea şi raporturile om-natură au rezultat
în timp 4 concepţii diferite:
 concepţia geocentrică exclude intervenţia umană asupra mediului natural. Conform
acestei concepţii, starea de echilibru a componentelor naturale nu trebuie să fie
modificată antropic;
 concepţia biocentrică promovează rolul omului în protecţia tuturor formelor de viaţă.
Ea pune accent pe preocupările de ordin ecologic ale societăţii umane;
9
 concepţia antropocentrică situează omul în centrul preocupărilor de ordin economic

încât toate resursele trebuie subordonate nevoilor crescânde ale acestuia;
 concepţia generalizatoare are la bază principiul reconcilierii omului cu natura şi
menţinerea unui echilibru ecologic prin care să se asigure dezvoltarea economică şi
progresul societăţii umane.
Mediul înconjurător nu trebuie privit ca un sistem static, ci se află într-o permanentă
evoluţie, având importante geofluctuaţii care afectează toate componentele geosistemice: climă,
soluri, resurse de apă, biodiversitate etc.
O asemenea evoluţie condiţionează în mod direct bioproductivitatea şi întregul complex de
procese fizico-chimice şi biologice de care depinde asigurarea securităţii omenirii, nu numai cu
produse agroalimentare, ci şi cu energie, materii prime.
Fluctuaţiile geosistemice condiţionează, în egală măsură, dinamica populaţiei, atât în
structură, în mişcarea ei naturală, cât şi în repartiţia teritorială. Asemenea fenomene au avut loc şi
în trecut, încât ele se pot reedita în noile condiţii ale tendinţei de a se stabili un alt echilibru între
populaţia în creştere şi resursele de care dispune societatea umană aflate în declin.
2.3. Alternative actuale în dezvoltarea durabilă

Dezvoltarea conformă spaţiului ecologic naţional. Conceptul a fost elaborat de Institutul
de Cercetări Ecologice din Wuppertal – Germania la începutul anilor `90 şi însuşit de unele
organizaţii ecologiste europene şi naţionale. Pe baza acestui concept, au fost elaborate strategii de
pe poziţia societăţii civile – ca exerciţiu în aproape toate ţările din Europa:
- fiecare ţară îşi stabileşte modele de producţie şi consum în corelaţie cu disponibilitatea
resurselor naturale proprii, inclusiv terenul agricol (redat ca ha/locuitor);
- resursele critice pentru ansamblul Europei sunt considerate patrimoniu comun şi
valorificate şi în interesul generaţiilor viitoare, chiar dacă acest deziderat va presupune
raţionalizarea accesului la combustibilii fosili. Sunt avute în vedere resursele primare de
energie, bazinele forestiere, apele de graniţă.
Conceptul de „spaţiu ecologic” nu a fost acceptat de decidenţii politici ai Europei din acea
vreme. Ulterior, conceptul a fost rafinat şi a devenit „urma ecologică”, care defineşte
productivitatea fiziologică a planetei de la nivel de individ, localitate, ţară şi până la comunitatea
globală într-o anumită perioadă, ţinând seama de ansamblul procesului antropic: producţie,
consum şi asimilarea deşeurilor, tipic anumitor tehnologii.
O urmă ecologică este egală cu un hectar de spaţiu biologic productiv la nivel global. În
anul 1996, studiile au dovedit că biosfera Terrei cuprinde 12,6 miliarde ha de spaţiu biologic,
reprezentând ¼ din suprafaţa Terrei sau 2,1 ha/persoană. În prezent, o dată cu creşterea numărului
populaţiei, suprafaţa s-a redus sub 2,1 ha/persoană. La acest indicator trebuie adăugate şi 0,75
ha/locuitor teren neproductiv (degradat, poluat, folosit pentru construcţii etc.).
În prezent, oamenii consumă cu 30% mai mult decât capacitatea de regenerare a
resurselor naturale (lemn, resurse piscicole, apă potabilă, animale sălbatice vânate etc.), ceea ce a
dus la sintagma de „capitalism nedurabil” sau suprasolicitarea ecologică.
Soluţiile ce se prefigurează pentru ameliorarea acestui consum din contul generaţiilor viitoare sunt
de tipul recurgerii la modele durabile de consum, mai ales în ţările dezvoltate şi la revizuirea
modelelor de producţie din întreaga lume.
Studiul resurselor naturale – componentă esenţială a mediului ambiant – se pretează la o
amplă analiză, realizată din perspective multiple:
 cerinţele creşterii economice;
 potenţialul oferit, pe termen lung, de factorii de mediu;
 progresele tehnologice şi evoluţia demografică.
Într-o evaluare realistă, sistemul dezvoltării economice este parţial “orb”. “Vede” unele
lucruri şi pe altele nu. Măsoară cu grijă şi urmăreşte acele lucruri foarte importante pentru cei care
cumpără şi cei care vând, cum ar fi hrana, îmbrăcămintea, bunurile manufacturate, munca şi, într-
10
adevăr, banii înşişi. Dar ignoră, adesea complet, valoarea altor lucruri care sunt mai greu de
cumpărat şi de vândut: apa limpede, aerul curat, frumuseţea munţilor, bogata diversitate a vieţii de
pădure. De fapt, “orbirea” parţială a sistemului economic curent este cea mai puternică forţă din
spatele a ceea ce înseamnă decizii iraţionale faţă de mediul global.
Dezvoltarea durabilă şi resursele naturale

Rădăcinile conceptului de dezvoltare durabilă îşi au originea în promovarea utilizării
durabile a resurselor naturale. Regimurile juridice care vizează conservarea resurselor marine,
viaţa sălbatică, protejarea habitatelor, protecţia zonei antarctice etc. au ca obiectiv protejarea
resurselor mediului global şi indică o acceptare largă la nivel internaţional a utilizării durabile a
resurselor naturale.
Definiţiile utilizării durabile sunt variate, dar acestea înglobează conceptul de echitate între
generaţii.
În Convenţia privind biodiversitatea se precizează că “utilizarea durabilă constă în utilizarea
componentelor diversităţii biologice într-o manieră şi cu o viteză care să nu conducă la declinul
pe termen lung al resurselor biologice, menţinând în consecinţă potenţialul acestora de a
îndeplini necesităţile şi aspiraţiile generaţiilor prezente şi viitoare.”
Creşterea eficienţei utilizării resurselor

Conceptul de durabilitate are implicaţii majore şi în cazul resursele neregenerabile:
„Resursele neregenerabile ale planetei trebuie exploatate în aşa fel încât să se evite pericolul
epuizării lor viitoare şi să se asigure că beneficiile acestui tip de exploatare sunt împărţite de
întreaga umanitate.”– Principiul 5, Conferinţa de la Stockholm.
Dezvoltarea durabilă pune în discuţie, spre soluţionare, probleme comune tuturor ţărilor,
însă, datorită căilor de dezvoltare diferite ale statelor lumii, ţărilor industrializate li se solicită să
suporte o parte mai mare a greutăţilor imediate. Într-una dintre cele mai controversate prevederi
ale Declaraţiei de la Rio, Principiul 7, ţările dezvoltate recunosc explicit principala lor
responsabilitate pentru prezenta degradare a mediului şi pentru remedierea mediului, preocupare
care se reflectă şi în multe acorduri internaţionale pentru protecţia mediului.
Esenţiale pentru realizarea dezvoltării durabile sunt problemele privind utilizarea
durabilă a resurselor naturale.
De la publicarea documentului „Viitorul Nostru Comun” dezvoltarea durabilă a devenit un
obiectiv de interes mondial. Din punct de vedere al resurselor naturale regenerabile precum şi al
celor neregenerabile, dezvoltarea durabilă susţine ideea că viteza de utilizare a resurselor nu
trebuie să depăşească în niciun fel capacitatea de a găsi noi resurse, substituţii acceptabile sau de
a recicla. În plus, trebuie făcute eforturi pentru a folosi tehnologii de procesare care prelungesc
„viaţa” resurselor neregenerabile.
Pentru o dezvoltare substanţială, aceste resurse trebuie folosite astfel ca bunăstarea pe care
o generează să poată substitui eficient resursele minerale epuizabile.
Aceasta este desigur important în cazul ţărilor care depind de resursele minerale pentru dezvoltarea
lor economică.
11
3. ENERGIA SOLARĂ ŞI EOLIANĂ. RESURSELE ATMOSFERICE
3.1. Energia solară şi eoliană: istoric şi caracteristici

 Soarele emană continuu energie în câteva forme: vizibil - lumină, invizibil - raze infraroşii,
ultraviolete, X şi gamma, unde radio şi plasmă.
 energia primită de la Soare reglează echilibrul geosferelor terestre şi se transformă, prin
intermediul unor procese fizice şi chimice com plexe, în numeroase alte forme de energie
utilizabile (energia hidraulică, energia eoliană, energia valurilor, energia stocată în biomasa
vie şi în combustibilii fosili etc.);
 energia solarã reprezintă una din potenţialele viitoare surse de energie, folositã fie la
înlocuirea definitivã a surselor convenţionale de energie cum ar fi: cărbune, petrol, gaze
naturale etc, fie la folosirea ei ca alternativã la utilizarea surselor de energie convenţionale mai
ales pe timpul verii, cea de a doua utilizare fiind în momentul de faţã cea mai răspândită
utilizare din întreaga lume;
 poate cel mai evident avantaj, este acela de a nu produce poluarea mediului înconjurător, deci
este o sursã de energie curatã; un alt avantaj al energiei solare este faptul cã sursa de energie pe
care se bazează întreaga tehnologie este gratuitã;
 popoarele antice se închinau Soarelui şi credeau în puterea lui. Încă din cele mai vechi
timpuri, lumea a atribuit oglinzilor diverse valori mistice, iar astăzi cercetătorii au reuşit "să
combine" magia oglinzilor şi puterea Soarelui, obţinând surse energetice alternative.
 utilizarea energiei solare apare din timpurile istoriei ca prezentã în viaţa oamenilor sub diferite
forme: armã, curiozitate, utilizare efectivã; astfel în secolul al III-lea î.H., matematicianul grec
Arhimede (287 - 212 î.H.) a apărat cetatea Siracuza (Sicilia) de atacuri, cu ajutorul unor oglinzi
uriaşe care orientau fasciculele de luminã focalizatã spre navele inamice, incendiindu-le;
 aplicaţiile energiei solare datează încă din antichitate când grecii şi chinezii îşi construiau
locuinţele orientate către Soare ,astfel încât să profite de lumină şi căldură.
 în 1767, apare termenul de energie termo-solarã, când a fost inventată "cutia fierbinte", în
fapt cel dintâi colector solar, iar în 1830 astrologul John Hershel utilizează "cutia fierbinte"
pentru a găti în timpul unei expediţii în sudul Africii, iar în anul 1891 are loc patentarea
primului sistem comercial de încălzire a apei de către Clarence Kemp;
 pe plan mondial, începând din 1940, ţările avansate au luat în studiu utilizarea surselor de
energie regenerabilă pentru acoperirea necesităţilor gospodăreşti şi chiar industriale. SUA se
numără printre primele ţări care au făcut studii privind utilizarea energiei solare pentru
încălzire, climatizare şi prepararea apei calde de consum, precum şi a energiei vântului pentru
producerea de energie electrică. După anii ’70, toate ţările industrializate au trecut la cercetări
legate de utilizarea altor surse de energie în afara celor clasice.
 în vara anului 1972, unul din părinţii zborului cosmic, Herman Oberth, vorbea despre
proiectul unei uriaşe oglinzi instalate în spaţiu pentru captarea energiei solare, era greu de
imaginat că în câţiva ani ideea va fi studiată amănunţit pentru punerea ei în practică în jurul
anilor 1980;
 vorbele lui Oberth păreau încă de domeniul ficţiunii, când întrevedea posibilitatea de: a lumina
oraşe mari cu lumina reflectată de oglinda spaţială, a îndepărtării ceţii de pe aerodromuri, a
topirii gheţarilor, a influenţării climei, a conducerii furtunilor distrugătoare în zone în care nu
pot provoca pagube mari, a prevenirii inundaţiilor catastrofale şi a transformării deşertului
Sahara într-o regiune fertilă;
 se afirmă ca energia primită de la Soare de către Pământ, în 20 de zile este mai mare decât
toate rezervele sale fosile;
 calcule simple arată că o suprafaţă de cca. 120 m2, valorificată în scop helioenergetic (cu un
randament de 10%), ar putea asigura necesarul energetic a unui locuitor al planetei, iar o
suprafaţă de 360 mii de km2, cu aceeaşi eficienţă, ar putea satisface toate nevoile de energie ale
Terrei;
12
 pentru un număr de 10 mld. loc., cu un standard de viaţă ridicat, o arie de 3000 km2, adică 6 %
din suprafaţa Pământului (510 mil. km2), ar fi suficientă;
 dintre toate sursele de energie care intrã în categoria surselor ecologice şi regenerabile cum ar
fi: energia eolianã, energia geotermalã, energia mareelor, se remarcã energia solară, prin
instalaţiile simple şi cu costuri reduse ale acestora la nivelul unor temperaturi în jur de 100°C,
temperaturã folositã pentru încălzirea apei cu peste 40°C peste temperatura mediului ambiant,
instalaţii folosite la încălzirea apei menajere sau a clădirilor. Tehnologia echipamentului pentru
instalaţiile solare de încălzire a clădirilor este deja destul de bine pusã la punct într-o serie de
ţãri ca Japonia, S.U.A., Australia, Israel, Rusia, Franţa, Canada şi Germania;
 La nivel mondial, în prezent, principala resursa energetică (aproximativ 70 %) o constituie
combustibilii (cărbuni, petrol, gaze, lemn, reziduuri combustibile), energia produsă în
hidrocentrale şi în centralele nucleare. Din total energie consumată, aprox. 1/3 este utilizată
sub diverse forme pentru încălzirea locuinţelor şi pentru producerea de apă caldă menajeră.
 În ritmul actual de creştere a populaţiei şi al dezvoltării tehnologice, este nevoie de resurse
energetice ieftine, utilizabile pe scară largă şi nepoluante.
 În viitor, nu va exista o unică sursă de energie, ci multe surse regenerabile (şi neregenerabile)
care vor fi combinate pentru a răspunde cerinţelor de electrificare ale planetei. Energia
fotovoltaică este una dintre aceste surse.
 Soarele este o stea de mărime mijlocie, formată acum 5 miliarde de ani. Se află cel mai
aproape de Pământ, la o distanţă de 150 mil. km. Diametrul său este de 100 de ori mai mare
decât diametrul Terrei.
 Energia radiantă a Soarelui este transformată în mici pachete de particule de energie numite
fotoni şi conţine un întreg spectru de lungimi de undă. Lungimile de undă vizibile de către
ochiul uman formează ceea ce noi numim lumină. Viteza luminii este de 300.000 km/s.
 Energia solară şi eoliană prezintă o serie de avantaje în raport cu sursele energetice
tradiţionale:
- nu sunt costisitoare;
- sunt ecologice;
- nu emit noxe;
- nu produc reziduuri;
- sunt surse de energie inepuizabile;
- nu implică instalaţii de prelucrare sau transport a resurselor, înainte de utilizare.
În funcţie de etapele de conversie şi utilizare, energia are următoare forme:
 energie primarã – reprezintă energia recuperatã din naturã;
1. finitã (combustibili clasici)
2. regenerabilã (energie eoliană, solară, energie geotermalã, energia datã de mişcarea
planetelor)
 energie secundarã - definitã ca formã de energie obţinutã prin conversia energiei primare,
care poate fi folositã într-o gama largã de aplicaţii (energie electricã, mangalul, cărbunele
sortat de calitate superioarã, lemnul de foc, etc.)
 energie finalã - reprezintă energia obţinutã prin conversia energiei secundare (ex. conversia
energiei electrice în energie termică sau mecanică);
 energia utilã - obţinută prin conversia energiei finale (este energia efectiv înglobatã într-un
produs sau exclusiv utilizatã pentru un serviciu).
 Cel mai mare aport de energie primarã este adus de radiaţia solarã ce ajunge în straturile
superioare ale atmosferei terestre. Aproximativ 30% din radiaţia primitã de Pământ este
reflectatã în spaţiul cosmic de către nori şi suprafaţa terestrã, iar restul de 70% este absorbitã ea
regăsindu-se în căldura aerului, a apei, în căldura latentã de evaporare a apei din mãri şi oceane
şi de pe suprafaţa de uscat umedă, precum şi în biomasã datoritã proceselor de fotosintezã din
plante (bioconversie).
13
Cele mai importante fluxuri

naturale de energie din mediul
înconjurător, ce pot fi exploatate
sunt:
- radiaţia solarã absorbitã la
nivelul scoarţei terestre (fig.1);
- vânturile care transportã aer
fierbinte şi umed spre poli şi aer
rece şi uscat către ecuator.
Studiile efectuate de Institutul de
Meteorologie şi Hidrologie arată că
potenţialul radiativ (energetic) al
teritoriului agricol din România
Fig. 1 Fluxul energetic solar primit de Pământ este ridicat, atingând 100-140 kcal/cm2
(după V. Arădanei şi Lidia Arădanei, 1999) anual,1.000-1.800° ET ef 10°C - şi 1.900-
2.400 de ore de strălucire a soarelui,
comparabil cu alte regiuni din zona temperată. Acest potenţial energetic solar poate asigura
producţii ridicate şi constante an de an în toate zonele ecologice.
3.2. Conversia energiei solare în alte forme de energie

Pentru utilizarea energiei solare este nevoie de conversia acesteia în alte forme de energie,
conversii care sunt:
a) Conversia fototermică ( = termoconversie)
− prezintă o mare importanţã în aplicaţiile industriale (încălzirea clădirilor, prepararea apei
calde de consum, uscarea materialelor, distilarea apei etc.);
− în cazul termoconversiei directe a energiei solare, se obţine căldura înmagazinatã în apă,
abur, aer cald, alte medii (lichide, gazoase sau solide). Căldura obţinutã poate fi folositã
direct sau convertitã în energie electricã, prin centrale termoelectrice sau poate fi stocatã
în diverse medii solide sau lichide.
b) Conversia fotomecanică
− prezintă importanţã în energetica spaţialã, unde conversia bazatã pe presiunea luminii dã
naştere la motorul tip "velã solarã", necesar zborurilor navelor cosmice.
c) Conversia fotochimicã ( = bioconversie)
− reprezintă transformarea naturală a energiei solare în biomasă. Ea pune la dispoziţia
omului o cantitate de produse vegetale şi animale şi are la bază fotosinteza substanţelor
organice în plante verzi.
d) Conversia fotoelectricã (= fotovoltaică)
− cu largi aplicaţii atât în energetica solarã terestrã (automobilul solar, avionul solar, case
solare), cât şi în energetica spaţialã (alimentarea cu energie electrică a sateliţilor
artificiali, a unor faruri, a unor relee de televiziune). Avionul solar Challenger a zburat
peste Canalul Mânecii având ca singura sursa de energie lumina soarelui. Panourile
solare care îi acopereau aripile generau suficient curent pentru a roti cu o turaţie
corespunzătoare elicea.
− conversia fotoelectricã directã se poate realiza folosind proprietăţile materialelor
semiconductoare din care se confecţionează baterii fotovoltaice. Fotocelulele sunt nişte
placi subţiri din materie semiconductoare, de obicei siliciu. Unele sunt făcute din galiu,
arseniu, care sunt tot semiconductoare. Problema a fost complet rezolvatã la nivelul
sateliţilor şi a navelor cosmice, dar preţurile, pentru utilizările curente, sunt încă
prohibitive.
14
Captarea energiei solare - domenii de utilizare:

 Energia solară este una din cele mai sigure surse de energie regenerabilă, alături de cea
geotermală, puterea valurilor şi biomasă. Tehnicile de captare a energiei solare permit
transformarea acesteia în electricitate, încălzire şi chiar alimentarea avioanelor.
 Principalele metode de captare a energie solare sunt folosirea celulelor fotovoltaice sau
încălzirea unui fluid şi transformarea aburului în electricitate.
 Pământul primeşte de la Soare sub formă de radiaţii o energie de circa 0,135 W/cm2 în
stratosferă, ceea ce corespunde la mai mult de 10.000 kW/ha la nivelul solului.
 Cantitatea de energie solară care ajunge pe suprafaţa terestră în decursul unui an este de
aproximativ 7000 de ori mai mare decât energia consumată la nivel global în acelaşi interval de
timp.
 Energia solarã cu ajutorul diverselor instalaţii se utilizează în toate domeniile de activitate şi
pentru diferite procese: încălzirea apei menajere, producerea de curent electric, uscarea
lemnului, desalinizarea apei etc.
 Energia solarã se foloseşte în diverse activităţi cum ar fi:
 cuptoare solare
 uscătorii solare
Utilizări directe în
 încălzitoare solare
industrie şi agriculturã
 distilerii solare
 desalinizarea apei de mare
Utilizări indirecte în  transformarea în energie mecanică
industrie şi agriculturã  transformarea în energie electrică
 climatizare de iarnă şi vară (ferestre cu sticlă fotovoltaică)
 încălzirea apei din piscină, ştranduri, etc.
 apã caldă menajeră
Utilizări casnice/
 frigidere solare
industrie/ transporturi
 sobe de gătit solare
 baterii solare (telefoane, semafoare, corpuri de iluminat
public, panouri de afişaj, mijloace de transport, etc.)
 sateliţi, staţii orbitale
Utilizări cosmice
 Panourile solare produc energie electrică 9 h/zi (calculul se face pe minim; iarna ziua are 9
ore) Ziua timp de 9 ore aceste panouri solare produc energie electrică şi în acelaşi timp
înmagazinează energie în baterii pentru a fi folosită noaptea.
 Instalaţiile solare sunt de 2 tipuri: termice şi fotovoltaice. Cele termice ajută la economisirea
gazului în proporţie de 75% pe an. O casă care are la dispoziţie ambele instalaţii solare (cu
panouri fotovoltaice şi termice în vid) este considerată "FARĂ FACTURI" deoarece energia
acumulată ziua în baterii este trimisă în reţea).
 România se află în zona europeană B de însorire, ceea ce oferă locuitorilor avantaje pentru a
economisi energie termică, dacă utilizează energia solară (fig.3). Nivelul de insolaţie este
foarte bun, comparativ cu a altor ţări cu climat temperat, iar diferenţele, funcţie de zona
geografică, sunt foarte mici.
 Spaţiul geografic al ţării este împărţit în trei zone principale de însorire (fig.2):
1. zona roşie (>1.450 kWh/m2/an), coincide cu zona de sud: Oltenia, Muntenia, Dobrogea
şi sudul Moldovei;
15
2. zona galbenă (1.300-1.450 kWh/m2/an), include regiunile carpatice şi subcarpatice ale
Fig. 2 Harta solară a României Fig. 3 Harta solară a Europei
Munteniei, toată Transilvania, partea de mijloc şi nord a Moldovei şi tot Banatul;

3. zona albastră (1.150-1.300 kWh/m2/an), include regiunile montane, Pod. Sucevei,
Subcarpaţii Moldovei.
Potenţialul exploatabil prin sisteme fotovoltaice în România este apreciat la 1.200 GWh/an.
 Instalaţiile solare funcţionează chiar şi atunci când cerul este înnorat. De asemenea sunt
rezistente la grindină (în cazul celor mai bune panouri).
1. Proiectul „Pădurea Sahara”, este rezultatul colaborării a trei antreprenori, care doresc să transforme
Sahara, una din cele mai inospitaliere regiuni de pe glob într-o regiune ce va produce mâncare, apă şi energie.
Totul este posibil prin îmbinarea energiei solare concentrate (un ansamblu de oglinzi care concentrează razele
solare într-un punct, unde apa este încălzită şi transformată în abur, ce produce lucru mecanic, transformat apoi
în electricitate) cu serele de apă de mare (dispozitive ce transformă apa de mare în apă dulce folosind căldura
Soarelui). Proiectul Pădurea Sahara se va întinde pe 20 de hectare şi va costa iniţial 80 de milioane EURO.
2. În Republica Dominicană s-a demarat un program de promovare a energiei electrice solare în mediul
rural. In urma acestui program, început în anul 1985, s-au instalat peste 1000 de sisteme fotovoltaice.
3. Panourile fotovoltaice pot oferi o sursă de energie sigură şi pentru perioade scurte de timp, sau în cazul în
care este nevoie neaparată de electricitate. Acesta a fost cazul în SUA, Florida, după ce uraganul “Andrew” a
distrus aproape toate posibilităţile de alimentare cu energie electrică.
4. O instalaţie fotovoltaică alimentează sistemul de comunicaţii de pe Vf. Onyx în SUA, California. Staţia se
află la 3300 m altitudine, condiţiile meteo fiind adeseori foarte aspre cu vânturi ce ating o viteză de 200 km/h şi
zăpezi ce depăşesc 2 m.
5. În Mali, Africa au fost instalate în jur de 100 de sisteme de extragere a apei, alimentate fotovoltaic. Acest
proiect a ajutat foarte mult societăţile sărace africane.
 Energia solară promite o soluţie pentru lichidarea decalajului între ţările dezvoltate şi ţările în
curs de dezvoltare care se manifestă atât de sfâşietor şi în materie de energie. Un miliard de
oameni din zona dezvoltată a lumii consumă 85% din energia mondială (2,5 mld. în Asia şi
într-o parte a Americii Latine -consumă 15%, în timp ce un miliard din ţările subdezvoltate din
Africa şi America Latină consumă 1% din totalul mondial).
- Centrala solară din Salamanca, cea mai mare centrală de energie solară la nivel mondial, a fost
inaugurată, în Spania (2007). Ea se întinde pe o suprafaţă de 36 ha şi are o capacitate de 13,8 MW,
suficient pentru a asigura necesarul energetic a 5.000 de locuinţe.
16
- În România, Universitatea Politehnică Bucureşti are o centrală fotovoltaică de 30 kW. Acest

sistem este cel mai mare obiectiv din estul Europei fiind compus din 228 de panouri fotovoltaice.
Avantaje şi dezavantaje
Electricitatea fotovoltaică are multe avantaje:
• Tehnologia poate fi utilizată aproape oriunde deoarece Soarele străluceşte peste tot.
• Echipamentul de producţie poate fi aproape întotdeauna instalat în apropierea locului
de consum, evitându-se astfel pierderile de electricitate datorate distribuţiei şi
transportului.
• Dimensiunea instalaţiei poate fi ajustată cu uşurinţă în conformitate cu nevoile şi
resursele disponibile.
• Nu există poluare în timpul funcţionării. Nu sunt emisii de gaze, deşeuri, risc de
accidente fizice.
• Activităţile de întreţinere şi reparaţii sunt minime deoarece nu există părţi în mişcare.
• Electricitatea poate fi produsă local, încurajându-se astfel autonomia şi
descentralizarea.
Dezavantajele includ:
• Acoperişul clădirii poate să nu fie corect orientat, adică spre sud
• Tehnologia este scumpă, dar costurile sunt în scădere
• Preţul obţinut prin vinderea excesului de energie produsă este mult mai mic decât cel al
cumpărării echipamentului, astfel încât generarea în exces este remunerată inadecvat.
3.3. Energia eoliană

 Egiptenii au fost poate primii care au folosit energia generată de vânt atunci când au navigat
pe Nil în amonte, în jurul sec. IV î.Cr. Peste secole, vasele cu pânze aveau să domine mările şi
oceanele lumii, servind în principal transportului.
 Energia eoliană a fost valorificată pe uscat odată cu construirea primei mori de vânt în vechea
Persie (în sec.VII).
 Vântul este mişcarea aerului datorată maselor de aer cu temperaturi diferite. Temperaturile
diferite sunt cauzate de masele de apa şi uscat care absorb diferit căldura Soarelui. La scară
globală mişcările masive de aer sunt cauzate de diferenţa termică dintre ecuator şi poli, ca efect
al scăderii unghiului de incidenţă al razelor solare făcut cu suprafaţa terestră. Întrucât dinamica
maselor de aer se va realiza atâta timp cât Soarele va genera fluxuri radiative spre Pământ,
energia eoliană este o sursa de energie regenerabilă.
 Turbinele eoliene funcţionează pe acelaşi principiu ca şi morile de vânt din antichitate: palele
unei elice colectează energia cinetică a vântului pe care o transformă în electricitate prin
intermediul unui generator.
 Viteza vântului creşte cu altitudinea - elicele trebuie montate cât mai sus; avantajoasă este montarea lor
pe litoral (datorită brizelor). Danemarca obţine deja 8 % din electricitatea ţării din centrale eoliene,
landul Schlesing-Holstein din Germania 11 %, Navarra din nordul Spaniei 20 %, iar India este liderul
incontestabil cu peste 900 MW putere instalată.
 Energia eoliană în special este printre formele de energie regenerabilă care se pretează
aplicaţiilor la scară redusă. Potenţialul eolian variază latitudinal, regional (regiunile
litorale, regiu nile continentale interioare) şi altitudinal. Sub raportul manifestării, sunt luate
în considerare trei categorii de teritorii: litoralul, munţii şi câm piile.
 Harta de zonare energetică eoliană a României oferă o primă estimare a potenţialului eolian
al ţării de circa 120 x 106-150 x 106MWh/an. Ţinând cont de faptul că, din punct de vedere
tehnic şi economic acest potenţial energetic se poate utiliza doar în proporţie de 10% înseamnă
că energia vântului ar putea aduce un aport energetic în sistemul energetic naţional de 12 x 106-
15 x 106MWh/an.
 În ţara noastră s-a instalat de curând la Târgul lui Bot (lângă Ploieşti) o turbină eoliană
modernă cu o putere efectiva de 0,6M, care alimentează parcul industrial. Prima fermă de
17
instalaţii eoliene se va realiza pe Muntele Semenic şi va cuprinde 300 de agregate de 300 kW

fiecare.
 Cele mai mari viteze ale vântului în România se întâlnesc la gura de vărsare a braţului Sulina,
alte valori în Podişul Bârladului, pe litoralul Mării Negre, în Câmpia Siretului Inferior apar valori
ce variază între 4,5-4,9 m/s, alte valori cuprinse între 3,0-3,9 se întâlnesc în partea de Nord a
Moldovei, în Câmpia Bărăganului, în Dobrogea, Câmpiile Mureşului şi Timişului şi partea sudică
a Câmpiei de Vest.
Avantaje:
− producerea de energie eoliană nu implică generarea de deşeuri;
− rentabilitate din punct de vedere financiar;
− impact ecologic redus al instalaţiilor eoliene;
− costuri reduse de scoatere din funcţiune. Spre deosebire de centralele nucleare, de
exemplu, unde costurile de scoatere din funcţiune pot fi de câteva ori mai mari decât
costurile centralei.
− posibilitate integrală de reciclare după scoaterea din funcţiune
Dezavantaje:
− resursă energetică relativ limitată şi inconstantă datorită variaţiei vitezei vântului şi
numărului redus de amplasamente posibile;
− nu se obţine electricitate în lipsa vântului, fapt pentru care trebuie asigurată o sursa
alternativă de electricitate;
− fiabilitate relativ redusă a turbinelor eoliene şi costuri mari de întreţinere;
− "poluarea vizuală" (prin degradarea estetică a peisajului) şi "poluare sonoră" (sursă de
zgomot);
− risc ridicat de distrugere în cazul furtunilor, dacă viteza vântului depăşeşte limitele admise
la proiectare.
Turbinele eolienele pot fi clasificate în funcţie de puterea lor:
Diametrul palelor Puterea nominală
Mică putere <12 m < 40 kW
Medie putere 12 la 45 m 40kW la 1 MW
Mare putere > 46 m > 1 MW
Ca ordin de mărime, 1 MW reprezintă necesarul de putere a aproximativ 900 de locuinţe
de 3 persoane, fără încălzirea electrică.
− Unele turbine pot produce 5 MW, deşi aceasta necesită o viteză a vântului de aproximativ 5,5
m/s, sau 20 de km/h. Puţine zone pe Pământ au aceste viteze ale vântului, dar vânturi mai
puternice se pot găsi la altitudini mai mari şi în zone oceanice.
− Energia eoliană este folosită extensiv în ziua de astăzi, şi turbine noi de vânt se construiesc în
toată lumea, energia eoliană fiind sursa de energie cu cea mai rapidă creştere în ultimii ani.
Majoritatea turbinelor produc energie peste 25% din timp, acest procent crescând iarna, când
vânturile sunt mai puternice.
− Alături de energia eoliană, aceste două surse de energie regenerabilă vor deveni în viitor
modul dominant de generare a electricităţii pe măsura epuizării resurselor de combustibili
fosili.
18
4. FONDUL LITOSTRUCTURAL ŞI IMPLICAŢIILE GEOECONOMICE
4.1. Resursele crustale – particularităţi geoeconomice

 Litosfera, dintre toate învelişurile terestre, interesează în mod deosebit atât prin faptul că oferă
o mare varietate de resurse naturale, dar şi pentru că partea superioară a ei constituie domeniul
care prezintă condiţiile cele mai prielnice vieţii şi activităţii antropice (de milenii omul a
întreprins cea mai mare parte a acţiunilor sale în vederea obţinerii şi transformării resurselor
naturale).
Scoarţa terestră stă direct sub incidenţa activităţii omului, ceea ce îi conferă un rol deosebit, din
mai multe puncte de vedere:
 posedă un imens potenţial de substanţe minerale utile;
 localizează transformările complexe de la nivelul învelişului geografic;
 prezintă o mare varietate morfostructurală;
 condiţionează structura verticală a geosistemelor.
În constituţia sa participă în proporţie de 99,50% un număr de 14 elemente chimice, din care
O şi Si deţin împreună 75,1%, motiv pentru care acest înveliş mai este denumit oxisferă. La
acestea se adaugă Al, Fe, Ca, Na şi K cu circa 20—23%, iar restul este deţinut de Mg, Ti, H, Ph,
Cl, Ca etc. Ele intră în compoziţia mineralelor şi rocilor utile. Formarea acestora şi a combus-
tibililor energetici fosili este determinată de fenomenele geologice. Aceleaşi fenomene sunt
răspunzătoare de concentrarea substanţelor utile în mari zăcăminte ori de dispersarea acestora în
interiorul substratului.
 Litosfera este geosfera cea mai importantă sub raportul resurselor de substanţe minerale utile,
care stau la baza dezvoltării industriei grele, precum şi sub acela al resurselor de energie.
Litosfera este, în acelaşi timp, suportul învelişului de edafic, precum şi al unei însemnate părţi
a biosferei.
Resursele de substanţe minerale utile din litosferă au o importanţă deosebită atât prin
volumul cât şi prin nivelul valorificării lor. Rolul deosebit de important pe care 1-au jucat
resursele de substanţe minerale utile în viaţa şi activitatea omenirii este ilustrat de denumirile date
unor epoci ale culturii materiale: epoca pietrei, a bronzului, a fierului.
Extracţia şi prelucrarea acestor resurse au stimulat dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, relaţiile
de schimb, au contribuit la dezvoltarea căilor de comunicaţie şi transporturilor.
După particularităţile şi importanţa lor economică, substanţele minerale utile se grupează
astfel:
• resurse energetice - cuprind combustibilii fosili (cărbuni, petrol, gaze naturale, şisturi
bituminoase); substanţe radioactive (uraniu, thoriu, plutoniu), care stau la baza obţinerii
energiei atomice; energia geotermală, reprezentând căldura din interiorul Pământului, care
urcă la suprafaţa scoarţei terestre în zonele de rift sau de subducţie; combustibilii constituie
totodată şi o materie primă foarte importantă pentru industria chimică;
• resurse chimice - printre care pot fi menţionate sărurile de potasiu, utilizate în producţia
de îngrăşăminte minerale; sărurile de natriu, care constituie principala materie primă
pentru obţinerea produselor sodice; piritele, utilizate la producerea acidului sulfuric;
fosforitele şi apatitele, utilizate pentru obţinerea producţiei de superfosfaţi;
• resurse metalurgice - cuprind minereurile feroase - cel mai important fiind fierul - şi
minereurile neferoase - cupru, plumb, zinc, bauxită, cositor etc.
• rocile de construcţie - mai însemnate sunt marmura, granitul, bazaltul, calcarul, argila,
etc.
O problemă importantă legată de resursele energetice de bază (cărbuni, petrol, gaze
naturale) o reprezintă epuizarea acestora în timp. Ele sunt rezultatul unor procese geologice
îndelungate şi nu se pot regenera. În perioada „crizei petrolului" (deceniul 8 al secolului XX), s-a
ajuns la concluzia că acestea vor fi epuizate într-un interval limitat de timp, de la câteva decenii
(petrolul şi gazele naturale) la cel mult 2-3 secole (cărbunii). De aceea, în prezent, utilizarea lor
19
raţională şi înlocuirea în timp, cu alte resurse energetice, constituie o provocare majoră a lumii
contemporane.
Pentru evitarea crizei energetice şi a celei de resurse minerale, se impun trei direcţii
principale de acţiune:
- valorificarea unor noi surse energetice (altele decât cele care utilizează combustibili
fosili);
- conservarea energiei;
- adoptarea unui management ecologic al resurselor crustale.
 Diversitatea formelor de relief şi a proceselor morfogenetice (endogene şi exogene) asigură

mişcarea diferenţiată a materiei în spaţiul de contact al geosferelor, reciclarea naturală a
compuşilor din cuprinsul acestora, echilibrul dinamic la nivelul scoarţei terestre şi întreţinerea,
mereu proaspătă şi în formă asimilabilă, a masei de resurse naturale capabile să menţină
sociogeosistemul.
RELIEFUL constituie baza tuturor celorlalte condiţii naturale sau suprafaţa directă a
litosferei asupra căreia acţionează tot complexul de factori endogeni şi exogeni, inclusiv activitatea
omului.
Aspectul actual al reliefului este doar o etapă în evoluţia sa, relieful transformându-se
permanent sub acţiunea modelatoare complexă a agenţilor interni şi externi.
Sub aspect geomorfologic, în contextul planificării teritoriului, este important a avea în
vedere următoarele elemente majore care caracterizează relieful:
✗ morfologia şi hipsometria reliefului;
✗ înclinarea versanţilor (geodeclivitatea);
✗ expoziţia versanţilor şi gradul de fragmentare morfologică;
✗ tipurile genetice de relief şi resursele naturale;
✗ procesele actuale de modelare (procesele erozivo-denudaţionale);
✗ regionarea terenurilor în funcţie de tipologia proceselor;
✗ rata eroziunii sau a denudaţiei reliefului;
✗ gradul de stabilitate morfologică în corelaţie cu fondul lito-structural;
✗ rolul ariilor geomorfologice adiacente în dirijarea proceselor morfodinamice;
✗ delimitarea subunităţilor teritoriale din punct de vedere morfofuncţional;
✗ gradul de antropizare al reliefului şi formele de impact;
✗ aprecierea riscurilor geomorfice şi pretabilitatea terenurilor pentru sistematizare.
Relieful este unul dintre componentele mediului geografic, care influenţează sau determină
localizarea şi particularităţile spaţial-funcţionale ale habitatului uman.
Prin trăsăturile sale morfometrice, morfografice, morfogenetice şi morfodinamice, în care
pot fi recunoscute favorabilităţi şi restrictivităţi, relieful condiţionează în mod diferit mărimea,
forma, textura şi chiar funcţiile economice ale aşezărilor omeneşti.
Observaţia este valabilă atât la nivelul treptelor majore de relief, cât şi la nivelul formelor
sculpturale şi în special a celor fluviale.
Văile fluviale – deţin un sumum de avantaje pentru localizarea şi dezvoltarea nucleelor
habitaţionale:
• extinderea şi dispunerea etajată a podurilor de terase;
• existenţa trenelor de glacisuri bazale şi conuri de dejecţie;
• formarea unui microclimat de adăpost;
• grad ridicat de accesibilitate în teritoriu;
• pretabilitate morfologică optimă la echiparea cu infrastructuri tehnice;
• ponderea mare a suprafeţelor cvasiorizontale, depresiunilor de modelare selectivă şi
a bazinetelor suspendate – cu dinamică redusă.
În consecinţă, sistemele vale-versant au devenit în timp axe de intensă concentrare umană,
chiar şi în areale vulnerabile (lunci inundabile, versanţi cu grad ridicat de instabilitate, conuri
aluviale active, surplombe de eroziune diferenţială).
20
Mai mult, formele de relief aflate într-un anumit echilibru au fost supuse unei presiuni
umane, uneori încărcătura antropică depăşind capacitatea maximă de suport, rezultând fenomene
de risc geomorfologic: alunecări de teren, eroziune torenţială, surpări, tasări, supraumectări,
curgeri noroioase.
4.2. Dimensiunea funcţională a reliefului în planificarea teritoriului

Analiza şi evaluarea reliefului ca suport în susţinerea întregului eşafodaj teritorial, se face
din perspectiva raportului de exprimare sintetică: funcţionalităţi (definite prin favorabilitatea
exploatării agricole facile şi prin favorabilitatea parametrilor constructivi – permisivitatea terenului
pentru a fi echipat cu infrastructuri tehnice)/disfuncţionalităţi (induse de prezenţa ariilor
vulnerabile, sensibile în cazul manifestării unor procese geomorfologice critice).
În orice sistem teritorial, RELIEFUL deţine o funcţie bine conturată, ce poate fi defalcată
în două coordonate majore (dimensiuni funcţionale):
1. relieful ca suport pentru componenta antropică – respectiv capacitatea reliefului de a
permite echiparea teritoriului cu infrastructuri (de locuire, de comunicaţie, de producţie,
de agrement, de securitate);
2. relieful ca obiect al activităţii umane în special agricole, când se valorifică
preponderent, componenta fertilă, aflată în partea superficială a sa.
Relieful, prin parametrii săi favorabili sau restrictivi, în raport cu componenta antropică şi
cu activităţile desfăşurate de aceasta, îndeplineşte o serie de funcţii:
- funcţia de individualizare teritorială (de limită);
- funcţia de receptor al aşezărilor umane (de locuire);
- funcţia de suport pentru căile de comunicaţie;
- funcţia de adăpost-apărare a reliefului;
- funcţia de suport al activităţilor agricole;
- funcţia turistică.
Rolul său economic provine din funcţia de receptor al energiei solare şi din cea de
depozitar de substanţe minerale utile, materiale de construcţie, etc. Diferenţierea sa spaţială în
suprafaţă şi pe verticală atrage după sine o distribuţie specifică a resurselor din celelalte învelişuri
terestre externe.
Varietatea evolutiv-genetică a reliefului şi modul de asamblare în teritoriu a entităţilor
morfostructurale, condiţionează existenţa un potenţial diversificat de valorificare umană:
✔ luncile şi terasele fluviatile, conurile aluviale şi deltele - au atras omul din cele mai vechi
timpuri, nu numai prin suprafaţa lor topografică, dar şi prin aceea că ele găzduiesc
materiale de construcţie, ape potabile, etc. Aceste forme de relief au constituit suportul
fizic al civilizaţiilor globului, indiferent de timpul istoric la care ne-am referi;
✔ golfurile adăpostite, fiordurile, promontoriile şi platformele de abraziune-acumulare
suspendate - au asigurat desfăşurarea vieţii umane pe coastele mărilor şi oceanelor;
✔ peşterile-locuinţe, poliile-vetre de aşezări şi câmpuri de cultură, pradolinele cu lacuri
pentru piscicultura şi circurile glaciare cu rezervoarele de ape şi peisajul contrastant - sursă
pentru turismul din Alpi şi Carpaţi.
 Complexele majore de forme de relief reprezintă tot atâtea mari domenii de resurse cu
importanţă economică:
 unităţile montane sunt principalii depozitari ai resurselor de apă, pădurilor şi păşunilor,
substanţelor minerale utile şi materialelor de construcţie. Totodată, varietatea formelor
de relief, specificul climatic şi peisajul aparte fac din munţi un tezaur turistic;
 unităţile de câmpie, indiferent de origine, sunt spaţii relativ plane şi fertile, care
favorizează agricultura intensivă, zootehnia concentrată în mari ferme, desfăşurarea
nestingherită a căilor de comunicaţie şi a aşezărilor omeneşti;
 dealurile şi podişurile sunt marcate de un „spectru morfologic" complex, de care se
leagă varietatea solurilor, topoclimatele, resursele subsolului. Culoarele de vale, însoţite
21
de lunci, terase şi glacisuri, concentrează cea mai vie activitate economică din dealuri.
Versanţii, cu înclinări şi orientări diferite, sunt folosiţi pentru culturi în agroterase, vii,
pomi fructiferi şi păduri. Când sunt erodaţi de torenţi şi supuşi alunecărilor de teren,
utilizarea este orientată spre fineţe şi păşuni. Podurile interfluviale, netede ori uşor
ondulate, constituie terenuri favorabile arăturilor, pomiculturii, căilor de comunicaţie şi
aşezărilor.
Cele mai pretabile forme de relief pentru construcţii sunt reprezentate de: terase, galcisuri,
conuri de dejecţie stabile şi bazinete torenţiale cu aspect microdepresionar cu dinamică redusă.
Aşezările de terasă
- terasele sunt forme de relief din cadrul văilor care întrunesc cele mai favorabile condiţii
de habitat;
- vatra aşezărilor de terasă este mult mai evoluată sub raport morfologic, concentrează un
număr mai mare de locuitori, are textură bine conturată, evoluând de la o structură
adunată către una compactă;
- altitudinea relativă suficient de mare pentru a le feri de inundaţii şi înclinarea redusă a
podurilor de terasă, constituie premisele primare pentru amenajarea spaţiului (amplasarea
aşezărilor, căilor de comunicaţie, obiectivelor industriale);
- dinamica modelării actuale este extrem de redusă. Totuşi există riscuri pentru teritoriile
amenajate pe terasele joase, de luncă (2-6 m) şi pe terasele care vin în contact direct cu albia râului
(eroziune laterală – subminarea bazei versantului rezultând procese gravitrope - alunecări,
prăbuşiri).
- în aceste situaţii se impun următoarele măsuri: devierea cursurilor, stabilizarea funcţiilor
de terasă şi corectarea ravenelor.
Aşezările aflate pe conuri de dejecţie sau glacisuri au următoarele avantaje: rezerve însemnate
de apă, materiale de construcţie depozitate.
Aspectele nefavorabile ale acestor aşezări sunt:
• riscul viiturilor torenţiale;
• supraumectarea freatică la nivelul fundaţiilor construcţiilor, rezultând fisuri;
• frecvente procese de spălare diferenţiată în cazul depozitelor aluviale;
• tasările, prin supraîncărcare masică, reajustarea poziţiilor componentelor
granulometrice în urma proceselor repetate rezultând pierderea stabilităţii
construcţiilor.
Aşezările din bazinetele torenţiale suspendate
În trecut au existat condiţii optime pentru locuirea şi valorificarea terenurilor agricole. În
prezent morfodinamica accentuată (ravenaţie, alunecări de teren, surpări) a generat, în numeroase
cazuri, forme profunde de degradare a terenurilor şi riscuri geomorfice potenţiale.
 În afara reliefului major o deosebită căutare o au regiunile de contact morfologic. În asemenea

regiuni, bogate în ape potabile, în materiale de construcţie, resurse agricole şi subterane, s-au
concentrat mari aşezări umane cu dezvoltare economică puternică.
 Relieful de detaliu, adică microformele, au, de regulă, mai mult efecte negative în utilizarea
terenurilor pentru diverse scopuri. Astfel, crovurile, dolinele, ravenele, alunecările de teren, dunele
de nisip, etc. îngreuiază prelucrarea agricolă a terenurilor, amplasarea şi stabilitatea căilor de
comunicaţie, a clădirilor, ş.a.
4.3. Evaluarea componentei dinamice a reliefului

Analiza reliefului terestru, cu toate procesele asociate, asigură baza de plecare în
sistematizarea teritoriului, în bonitarea terenurilor pentru agricultură, construcţii şi aşezări
omeneşti, în conservarea fondului funciar etc.
22
Particularităţile geomorfologice ale unităţilor teritoriale derivă din asocierea spaţio-

temporală a ansamblurilor morfostructurale, privite prin prisma concatenărilor relaţionale dintre
agenţi-procese-forme-morfodinamică-funcţionalitate.
Astfel, rezultanta geomorfologică a interacţiunilor dintre tectonică, litologie, structură şi
modelare subaeriană este sintetizată în matricea de evoluţie a reliefului actual, sub formă de
suprafeţe şi nivele morfologice dispuse etajat pe altitudine:
- Etajul culmilor nivelate şi al masivelor muntoase,
- Etajul crestelor de intersecţie şi al bazinetelor depresionare suspendate,
- Etajul versanţilor glacisaţi şi al piemonturilor,
- Etajul culoarelor de vale şi al depresiunilor de contact.
Acestea se diferenţiază, atât prin morfologia specifică pe care o asociază morfofuncţional,
cât şi prin morfodinamica actuală, exprimate nuanţat de modalităţile de valorificare a spaţiului
geografic şi pretabilitatea unităţilor teritoriale la amenajare.
Procesul de valorificare optimă a terenurilor pentru diverse destinaţii: agricultură, aşezări
omeneşti, căi de comunicaţie se întemeiază pe cunoaşterea potenţialului geomorfologic şi pe
evaluarea corectă a fenomenelor morfodinamice.
Specificul morfodinamicii actuale la nivelul versanţilor este reflectat de morfologia
rezultată sub acţiunea: denudării peliculare, eroziunii torenţiale şi a proceselor gravitaţionale.
Indicele de eroziune:
Ier = K*S*C*L*I , unde:
K = coeficientul de agresivitate climatică;
S = coeficientul de erodabilitate a solului;
C = factor privind influenţa vegetaţiei;
L = lungimea versantului;
I = panta (%).
Eroziunea se manifestă cu maximă intensitate în partea mediană şi la vaza versanţilor
(alunecări, creeping, ravene, ogaşe, şiroiri).
Unităţile depresionare şi bazinetele de eroziune sunt dominate de acumulări sub forma conurilor
aluviale sau galcisurilor proluvio-coluviale. Peste aceste microforme se pot instala frecvent
ravene, ogaşe, torenţi precum şi procese de eroziune areală (ablaţie pluvială, denudare peliculară,
alunecări de teren, solifluxiuni) – fenomene de risc geomorfic.
23
5. EVALUAREA RESURSELOR HIDRICE ÎN CONTEXTUL

PLANIFICĂRII TERITORIULUI
5.1. Resursele hidrice – conţinut şi semnificaţie
− apa este una dintre resursele naturale fundamentale – stă la baza proceselor vitale;
− Ziua Mondială a Apei - 22 martie
− este un mare generator de oxigen atmosferic (numai fitoplanctonul oceanic - adică totalitatea
organismelor vegetale unicelulare care plutesc în masa apei - emană anual în atmosfera circa
363 mil. t O2 );
− este cel mai mare absorbant şi emiţător de căldură; Circuitul natural al apei se face, ca
medie, în timp de 9 zile. Concomitent, apa participă esenţial şi în cadrul altor circuite (cel al
oxigenului, al carbonului);
− majoritatea resurselor hidrice ale Terrei – 97,3 % – sunt concentrate în Oceanul Planetar (ape
sărate);
− apele continentale constituie principala sursă de apă dulce (potabilă) – 2,7 % din volumul
total al hidrosferei, repartizată astfel:
- 77,2 % gheţari şi calote glaciare
- 22,4 % apă subterană
- 0,35 % lacuri şi mlaştini
- 0,04 % vapori de apă (apă atmosferică/meteorică)
- 0,01 % ape curgătoare
Dacă ne-am imagina Terra cât o portocală, cantitatea de apă potabilă ar avea mărimea unei lacrimi (2/3 din suprafaţa
Pamântului sunt acoperite de apă din care însă doar 1% este potabilă);
Numai 16 persoane din 100 pot să deschidă un robinet din care să curgă apă fără agenţi patogeni sau substanţe poluante. 84 de
persoane din 100 trebuie să caute apă la distanţe mari de locuinţe şi apelează la surse unde disponibilitatea e redusă, iar
calitatea scăzută.
Consumul de apă în statele africane este în medie între 12 şi 50 l/zi/loc, în timp ce în ţările europene se situează între 150 şi 250
de litri pe zi, iar Statele Unite ating un consum de 300 - 500 de litri pe locuitor.
OMS afirmă că sub un consum de 50 de l apă/zi se poate vorbi de suferinţă şi de lipsă a apei, de fapt 40% din populaţia
planetei trăieşte în condiţii igienice imposibile mai ales din lipsa apei.
− pe Terra există suficiente resurse capabile să satisfacă necesarul de consum, dar acestea
prezintă o repartiţie spaţială neuniformă, iar unele au calităţi improprii folosirii;
− 1/5 din populaţia urbană a lumii şi 3/4 din cea rurală nu dispun de o alimentare adecvată cu
apă potabilă;
− rezerve enorme de apă dulce se găsesc acumulate în gheţarii de calotă şi cei montani;
− în ultimii ani s-au elaborat proiecte şi s-au luat măsuri de creştere a cantităţilor de apă, pentru
aprovizionare prin mai multe metode, printre care se înscrie transportarea gheţarilor din
zonele arctice şi crearea de rezervoare în vecinătatea coastelor, topirea piscurilor de gheaţă
pentru a crea lacuri, desalinizarea apei de mare etc;
− apa are un rol deosebit de important în desfăşurarea proceselor tehnologice, reprezentând un
factor restrictiv în dezvoltarea industrială şi economico-socială a unei regiuni, deoarece este o
resursă naturală cu caracter limitat;
− România, cu 1.750 m3apă/loc., este considerată o ţară cu resurse reduse de apă dulce,
comparativ cu media europeană de 4.800 m3apă/loc, ceea ce o situează pe locul 21 în Europa;
− pentru valorificarea raţională a resurselor de apă trebuie să se ţină seama de cantitatea şi
calitatea apei cerută de diverşi consumatori, care folosesc eventual o sursă comună de
alimentare cu apă;
− principalele domenii de utilizare a apei sunt: agricultura (50%), industria (40%) şi consumul
casnic (10%);
24
− Omul a folosit apa în diferite scopuri, încă din cele mai vechi timpuri. La început a folosit apa
izvoarelor, pârâurilor şi râurilor, iar treptat a valorificat apele pentru transport. Cu luntrii şi
plute primitive vechile popoare, cum ar fi polinezienii au împânzit toate arhipelagurile
Pacificului.
− Apa i-a dat omului şi resurse existenţiale: alge marine, peşti, mamifere acvatice, unele săruri
minerale, pescuitul fiind una dintre primele îndeletniciri ale omului. Şi astăzi, mai sunt popoare
care au ca bază a hranei resursele oceanice, şi mai ales, peştele (EX. japonezii care sunt cu
predilecţie ihtiofagi, ca şi populaţiile din jurul regiunilor circumpolare).
− Omul a folosit forţa motrică a râurilor, construind la început instalaţii primitive (mori,
joagare, pive), pentru ca pe măsura dezvoltării societăţii umane şi a tehnologiilor, să se ajungă
la hidrocentrale moderne.
− Apele continentale stagnante cuprind:
➢ lacurile – repartiţie total sporadică, numărul lacurilor pe Terra ar fi de cca. l milion (2,7
mil. km 2);
➢ bălţile – au adâncimi mici, sunt invadate de vegetaţie şi pot seca în sezonul cald;
➢ mlaştinile – formate prin secarea lacurilor sau bălţilor, având de obicei fundul pavat cu
nămoluri de turbă;
➢ iazurile – formate prin bararea unui râu pentru folosinţe agropiscicole;
➢ heleşteele – prevăzute cu instalaţii speciale pentru dirijarea nivelului apelor şi la nevoie
pentru schimbarea lor. Acestea sunt destinate numai pisciculturii.
− Lacurile sunt folosite pentru: transport, pescuit, extracţia unor săruri, în scop turistic pentru
vilegiatură, alimentarea cu apă a localităţilor, scopuri terapeutice (lacurile Techirghiol, Amara,
Sovata, Ocna Sibiului).
− Zonele mlăştinoase prezintă o importanţă ştiinţifică (conservă elemente floristice şi faunistice
relicte) şi economică (amenajarea de orezării, extracţia de turbă, spaţii de rezervă pentru
activităţi agricole, turistice şi habitaţionale – valorificate prin lucrări de îndiguiri, desecări şi
drenaje). De multe ori, teritoriile mlăştinoase stânjenesc culturile, căile de comunicaţie,
centrele populate şi constituie focare de infecţie, şi mai ales de răspândire a malariei, datorită
ţânţarilor anofeli. (EX. Olanda este una din ţările care au recuperat suprafeţe foarte mari de
uscat – poldere). În România, mai ales între anii ’50 -’60 zone întinse din Delta Dunării au fost
desecate în scop agricol (pe termen lung efectul produs de modificările acestor ecosisteme
naturale nu este benefic).
− În regiunile de stepă, unde apele de suprafaţă lipsesc, omul şi-a asigurat necesarul hidric prin
fântâni şi foraje de adâncime (în S şi SE ţării nivelul freatic se găseşte la adâncimi de 30 - 40
m, sub cuvertura de loess).
− Valoarea apei devine considerabilă în zonele deşertice (Kuwait-ul importă apă la schimb cu
petrol), singurele posibilităţi de alimentare naturală cu apă sunt izvoarele şi fântânile din oaze,
care alcătuiesc punctul central al vieţii, deşi, apa este adeseori caldă şi noroioasă.
− Ca influenţe negative ale apei: inundaţiile, unele dintre ele foarte grave având drept
consecinţe pierderea de vieţi omeneşti, distrugerea gospodăriilor, a podurilor a instalaţiilor
electrice, producând adevărate pagube naţionale. De aceea multe fluvii şi râuri din lume au fost
îndiguite şi amenajate (EX. în China, Rusia, dar şi în bazinele Amazonului, fluviilor Congo,
Mississippi, Nil, Tigru, Eufrat, Dunăre).
 Apa potabilă (subterană sau de suprafaţă). În acest scop, valorificarea în condiţii optime a
resurselor hidrice presupune îndeplinirea mai multor condiţii: temperatură între 7 şi 12oC,
incoloră, fără miros, fără gust, să nu conţină suspensii minerale sau organice, săruri
solubile în cantitate mai mare decât 1g/litru, substanţe nocive (compuşi de Cu, Pb, As etc.)
sau microbi.
 Sunt situaţii în care excesul de apă poate fi vătămător plantelor, cu excepţia celor higrofile
(iubitoare de umiditate).
 Este necesar să se cunoască exigenţa plantelor cultivate faţă de apă: de ex. în timp ce
legumele consumă, în general în timpul dezvoltării lor, o cantitate de apă de 500-800 de
ori mai mare decât greutatea proprie a substanţei lor uscate, viţa-de-vie nu suferă excesul
25
de umiditate, regiunile cele mai propice pentru viticultura ale climatului cald şi temperat
fiind acelea cu precipitaţii de 500-600 mm/an.
 Dezvoltarea pădurilor depinde de nivelul freatic al zonelor subterane; în cazul în care
nivelul freatic este superficial, pădurea se dezvoltă în condiţii bune; dacă pânza de apă se
află la adâncimi mari, aceasta nu mai poate creşte ( EX. în Bărăgan pădurea nu se dezvoltă,
decât acolo unde nivelul freatic este aproape de suprafaţă, adică în bazinul inferior al
Argeşului).
 In cazul animalelor, atât mono-, cât şi pluricelulare, apa are o importanţă covârşitoare,
luând parte la toate procesele vitale. In cazul unor animale care trăiesc în regiunile aride
acestea îşi dezvoltă capacităţi de a reţine apa în organism (EX. cămila, broasca de Australia
– care se poate umfla ca un balon); altele, din contră pot rezista perioade lungi de timp fără
apă, în stare de anabioză (reducerea activităţii vitale în condiţii neprielnice).
Influenţa apei asupra climei
Regimul termic al învelişului atmosferic este influenţat direct şi într-o foarte mare măsură
de repartiţia oceanelor şi a uscatului (continentelor). Apa şi uscatul se comportă cu totul diferit faţă
de insolaţie: sub acţiunea razelor solare apa se încălzeşte mai greu decât uscatul, dar şi cedează
mai greu căldura acumulată. Cantitatea de căldură necesară unui cm3 de apă pentru a-şi ridica
temperatura cu un grad Celsius reprezintă căldura specifică a apei şi este egală cu o calorie, fiind
mult mai mare decât aceea a rocilor din scoarţa terestră.
In comparaţie cu razele solare, care se opresc la suprafaţa solului, cele care pătrund în apă
(în râuri, lacuri, mări şi oceane) pot ajunge la adâncimi foarte mari, căldura lor, distribuindu-se
unei mase de apă considerabile.
Dar, pe orizontală, suprafaţa apei primeşte o cantitate de căldură mai redusă comparativ cu
cea a uscatului, raportul de încălzire dintre uscat şi apă fiind de 10:6 (unei temperaturi de 10oC a
uscatului îi corespunde una de 6 oC a apei).
Aproximativ acelaşi raport se păstrează şi între timpul de răcire, apa răcindu-se cam de
două ori mai greu decât uscatul.
Pe de alta parte, în bazinele acvatice mari (oceane şi mări) apar curenţi pe verticală şi
orizontală, uneori pe distanţe de mii de kilometri, care permit amestecul unor cantităţi foarte mari
de ape, cu temperaturi diferite, şi, respectiv omogenizarea lor. EX. curenţii calzi, care transportă
apă de la Ecuator la Poli, precum şi cei reci, care o deplasează invers, dinspre Poli spre regiunile
temperate (Curentul cald al Golfului – “Gulf-Stream”, care scaldă ţărmurile nord-vestice ale
Europei, sau Kuro-Sivo pentru ţărmurile estice ale Asiei, ori cei reci ai Groenlandei, Labradorului,
Oia-Sivo ş.a.).
Evaporaţia, mai intensă deasupra mărilor decât a uscatului, influenţează şi condiţionează
cantitatea de vapori de apă din atmosferă; nebulozitatea şi precipitaţiile, fiind, în general, mai
abundente în climatul maritim decât în cel continental.
Este cunoscut rolul de moderator termic pe care-l joacă bazinele maritime în anotimpul
rece pentru atmosferă cât şi pentru fâşiile limitrofe de ţărm. Brizele marine de zi şi de noapte sunt
tot o consecinţă a diferenţei de încălzire şi de răcire, în timp a mării şi uscatului. De aceea pe
litoral, toamnele sunt mai lungi şi mai calde, iar primăverile mai târzii şi mai reci, faţă de interiorul
continentelor.
5.2. Rolul apei în viaţa omului şi în economie

CLASIFICAREA TIPURILOR DE FOLOSINŢE ALE APEI
În funcţie de utilizări (apă potabilă/apă industrială) apele trebuie să îndeplinească anumite
condiţii de calitate determinate de o serie de caracteristici:
 fizice: conţinut de suspensii solide, culoare, gust etc.;
 chimice: conţinut total de săruri şi gaze dizolvate, pH;
 biologice: conţinut de microorganisme etc.
Utilizarea resurselor de apă în scopuri economice poartă numele de folosinţe, constituind o
latură a gospodăririi apelor.
26
Gospodărirea apelor reprezintă ansamblu activităţilor desfăşurate pentru realizarea următoarelor

scopuri:
1. satisfacerea necesităţilor de apă ale activităţilor umane în cantitatea şi cu calitatea cerută
de beneficiari;
2. combaterea efectelor dăunătoare ale apelor (exces de umiditate, inundaţii, sărăturarea
solului, erodarea albiilor etc.);
3. protecţia resurselor de apă împotriva poluării şi a epuizării lor cantitative şi calitative.
Folosinţele pot fi clasificate după diverse puncte de vedere:
a) după relaţia existentă între volumul de apă preluat din sursă şi cel restituit:
• folosinţe consumatoare de apă - volumul consumului îl formează atât pierderile, cât şi
cantitatea consumată propriu-zis (alimentare cu apă potabilă, apă industrială ce intră
în consum ca materie primă, etc.);
• folosinţe neconsumatoare de apă - apa este utilizată fără a fi preluată din sursă sau este
restituită integral după întrebuinţare (centrale hidroelectrice, navigaţie, plutărit, utilizări
hidromecanice, activităţi sportive, turism, cură balneară);
b) după natura activităţilor:
• folosinţe edilitare (alimentări cu apă, igienă urbană)
• folosinţe industriale şi agricole (irigaţii, zootehnie, utilizări energetice, transport,
piscicultură)
• folosinţe turistice (cură balneară, agrement);
c) după caracteristicile apei:
• utilizări cantitative cu consum de mare volum (irigaţii, alimentarea populaţiei, industrie)
• utilizări calitative cu consum de mic volum (ape curative, agrement)
• utilizări ale suprafeţei apei (pentru transport)
• utilizări hidrodinamice (în energetică);
d) după gradul de modificare al surselor de apă:
• utilizări care solicită modificarea totală (captări de izvoare, amenajări hidroenergetice
sau pentru navi gaţie)
• utilizări care produc modificări parţiale (piscicultura, stuficultura)
• utilizări fără modificări ale surselor naturale (transporturi pe râuri sau lacuri
neamenajate).
Utilizările apei în industrie sunt multiple:
 în industria energetică - sursă de energie în hidrocentrale, producerea aburului necesar
funcţionării centralelor termo- şi nuclearo-electrice;
 în procesele de fabricaţie – apa este folosită ca: agent hidraulic la transportul materialelor,
pentru realizarea unor procese tehnologice de preparare a minereurilor, mediu de reacţie în
industria chimică sau materie primă în industria alimentară etc;
 în procesele de transfer termic - apa joacă rol de agent de răcire sau încălzire pentru a
asigura desfăşurarea în condiţii bune a unui proces tehnologic;
 în general consumul de apă în industrie este ridicat, asigurarea necesarului de apă fiind un
factor important în amplasarea unei unităţi de producţie;
 în majoritatea cazurilor, pentru a putea fi utilizată, apa trebuie în prealabil epurată,
deoarece conţine o serie de impurităţi (suspensii, gaze, săruri dizolvate, microorganisme
etc.), care o fac improprie pentru a fi folosită în anumite domenii de activitate;
 după utilizarea în consumul casnic sau industrial rezultă ape uzate (reziduale), care
necesită o tratare corespunzătoare înaintea deversării în afluenţi naturali.
 se impune raţionalizarea consumului de apă, asigurarea calităţii, în funcţie de solicitările
beneficiarului şi protecţia resurselor hidrice, având în vedere:
 caracterul limitat al resurselor de apă, influenţat de factorii climatici şi
solicitările rezervei acvatice dintr-un bazin hidrografic;
 distribuţia geografică neuniformă, de cele mai multe ori neconcordantă cu
repartiţia zonală a obiectivelor socio-economice;
 necesitatea protecţiei mediului înconjurător, apa fiind un factor de importanţă
maximă în menţinerea echilibrelor ecologice pe Terra;
27
Cauzele poluării apei:

• Scurgeri accidentale de reziduuri de la diverse obiective industriale (metale grele: Cd, Pb,
Zn), dar şi deversări deliberate a unor poluanţi.
• Scurgeri de la rezervoare de depozitate şi conducte de transport subterane (produse
petroliere).
• Pesticidele şi erbicidele administrate în lucrările agricole care se infiltrează în soluri sub
acţiunea apelor din precipitaţii sau de la irigaţii, până la pânza freatică.
• Îngrăşămintele chimice şi scurgerile provenite de la combinatele zootehnice.
• Deşeurile şi reziduurile menajere.
• Depunerile de poluanţi din atmosferă, ploile acide: H2O + CO2= H2CO3 (acid carbonic);
H2O + SO2 = H2SO3 (acid sulfuros).
Poluanţii apei sunt produsele de orice natură care conţin substanţe în stare solidă, lichidă sau
gazoasă, în condiţii şi în concentraţii ce pot schimba caracteristicile apei, făcând-o dăunătoare
vieţii.
Astfel, putem face o clasificare a tipurilor de poluare a apei:
- poluarea bazinului (prin produse ale eroziunii, produse chimice toxice provenind de pe
terenurile agricole, de pe şosele, prin spălarea sărurilor din sol, prin irigaţii);
- poluarea albiei cursurilor de apă (ca urmare a introducerii compuşilor organici şi minerali
provenind din sistemele de aducţiune a apei şi din întreprinderile industriale);
- poluarea de origine termică (provocate de apele cu temperatură înaltă evacuate de
termocentrale şi unităţile industriale); acest tip de poluare, din ce în ce mai important, provoacă
o scădere a conţinutului de oxigen din apă, necesar dezvoltării pisciculturii;
- poluarea hidrobiologică (provocată din mai multe cauze, de exemplu, de constituirea, în
momentul regularizării scurgerii, de întinderi de apă puţin adânci unde creşte o vegetaţie
abundentă).
Pentru a putea fi evacuate în apele de suprafaţă, apele epurate trebuie să îndeplinească
condiţiile de calitate impuse de categoria receptorului. Apele de suprafaţă (receptorii) se
clasifică în trei categorii, după utilizarea lor (Hreniuc, N.P., 2007) :
 categoria I-a – ape utilizabile în industria alimentară;
 categoria II-a – ape utilizabile la piscicultură şi agrement;
 categoria III-a – ape utilizabile la irigaţii şi în industrie.
Alimentarea cu apă a populaţiei şi industriei
− Dovezile arheologice arată că omul şi-a stabilit aşezările, din cele mai vechi timpuri, în
vecinătatea regiunilor cu potenţial hidric: malurile râurilor şi lacurilor, ţărmurile mărilor şi
oceanelor, oazele din deşerturi. Şi astăzi se mai observă urmele apeductelor Romei antice, sau
ale oraşelor din nordul Africii, construite sub stăpânire romană, cisternelor Cartaginei,
galeriilor de infiltraţie ale Atenei. Apeducte s-au descoperit şi pe teritoriul tării noastre, în
vechile oraşe: Sarmizegetusa, Napoca, sau în cetăţile greceşti de pe litoralul Mării Negre:
Tomis, Histria, Callatis, etc.
− În Evul mediu aceste construcţii au suferit deteriorări accentuate, ca urmare a lipsei de igienă
ce a caracterizat toată această perioadă. Abia spre sfârşitul sec. al XIX-lea, odată cu
descoperirile din domeniul medicinei, microbiologiei şi chimiei s-a impus necesitatea
alimentării cu apă, pe baze ştiinţifice.
− În România, o legislaţie privitoare la alimentarea cu apa potabilă a fost elaborată în anul 1930,
însă respectarea normelor ei s-a realizat, mult mai târziu.
− Ulterior, atât construirea locuinţelor, cât şi a obiectivelor industriale ori a altor clădiri s-a
realizat doar ţinându-se cont de planurile de sistematizare, care prevedeau printre altele, atât
aportul, cât şi evacuarea apei.
− Legea apelor nr. 107/1996 cu modificările şi completările ulterioare, include un capitol special
privind mecanismul economic în domeniul apelor. Conform prevederilor acestei legi, apa
constituie o resursă naturală cu valoare economică în toate formele sale de utilizare.
28
Conservarea, refolosirea şi economisirea apei sunt încurajate prin aplicarea de stimuli

economici, inclusiv pentru cei ce manifestă o preocupare constantă în protejarea cantităţii şi
calităţii apei, precum şi prin aplicarea de penalităţi celor care risipesc sau poluează resursele de
apă. În vederea atingerii obiectivelor acestor legi se aplică principiul recuperării costurilor
serviciilor de apă, inclusiv costuri implicate de mediu şi de resursă, pe baza unei analize
economice, şi cu respectarea principiului „poluatorul plăteşte”.
− La nivel mondial, unul din criteriile după care se apreciază gradul de civilizaţie al unei ţări
este consumul de apă/loc. Buna întreţinere a locuinţelor şi a instituţiilor, salubritatea
localităţilor, dezvoltarea industriilor nu ar fi posibile fără apă.
− La nivel mondial 40% din locuitori, nu au acces la apă potabilă, consumul de apă pe locuitor
variază foarte mult de la o regiune la alta, de la un stat la altul: un american consumă cca
2000 m3/an (volumul unei piscine olimpice), un european 1000 m3, un iordanian 100 m3/an,
iar un haitian 7 m3/an. Şi e vorba de apa potabilă, care aste folosită la toate activităţile (de la
toaletă până la spălatul maşinii!). În gospodărie consumul apei se împarte astfel: 39% - spălat,
22% - lenjerie şi veselă, toaletă - 20%, plante - 12%, hrană - 7%.
Apa ca mijloc de comunicaţie
− Transporturile pe apă au mai multe avantaje decât cele pe uscat:
 au o mai mare capacitate, fiind astfel, avantajoase pentru mărfurile grele şi
voluminoase;
 sunt mai ieftine şi mai sigure;
 se transportă predominant mărfuri grele care nu se alterează uşor (lemn, sare, roci de
construcţii, combustibili minerali, fier, minereuri etc.);
 sunt puţin poluante;
 reduc considerabil distanţele faţă de uscat.
− Însemnătatea canalelor de navigaţie (maritime şi fluviale) pentru transporturile pe apă
(Canalul Suez - leagă Orientul de Occident; Canalul Panama – leagă Oceanul Atlantic cu
Oceanul Pacific, Canalul Corint - leagă Marea Ionică de Marea Egee; canalului Rhin-Main-
Dunăre, care leagă Marea Nordului cu Marea Neagră, portul Rotterdam cu portul Constanţa.).
Apa ca sursa de energie
− Încă din trecut, omul a cunoscut forţa apelor curgătoare, folosind-o la antrenarea roţii
hidraulice. În China, Siria, şi Egipt, această roată s-a răspândit foarte mult, în scopul irigării în
agricultură.
− Începând din secolul al XI-lea, morile de apă se răspândesc foarte mult, iar pe teritoriul ţării
noastre, mai ales în Munţii Apuseni ele au fost folosite încă de pe timpul romanilor. Pe măsura
dezvoltării ştiinţei, s-a trecut de la roata primitivă la turbina hidraulică, apoi la centralele
hidroelectrice.
− În 1891, Dobrovolski, inventatorul motorului trifazat, construieşte pe râul Neckar în Germania,
prima centrală electrică mai însemnată din Europa.
− În jurul anului 1900, la noi în ţară, se construieşte una dintre primele hidrocentrale din lume, pe
râul Sadu, lângă Sibiu. Ulterior au fost construite o serie de alte hidrocentrale pe principalele
râuri de la noi, cea mai importantă fiind cea de pe Dunăre, de la Porţile de Fier.
− Construirea hidrocentralelor are numeroase implicaţii:
Efecte pozitive prin:
-producerea de energie electrică;
-regularizarea tronsoanelor de râu pe care acţionează;
-crearea de noi locuri de muncă.
Dezavantaje:
-modificarea scurgerii lichide şi solide pe văile respective;
-afectarea faunei şi florei;
-modificarea peisajelor;
-antropizarea habitatelor naturale.
29
− Energia mareelor (centrala mareomotrică din estuarul râului Rance (Franţa), pe ţărmul Mării
Mânecii, funcţionează din 1966), energia valurilor, energia curenţilor marini, energia
termică a Oceanului Planetar (conversia diferenţelor de temperatură dintre staturile de apă
ale mărilor).
Apa în agricultură
− Agricultura reclamă cantităţi foarte mari de apă, în funcţie de tipul culturii, de perioadele de
dezvoltare şi de situaţia climatică a regiunii. Apa pentru diversele sisteme de irigaţii (canale,
bazine, stropitori) poate fi luată din râuri, lacuri, bazine de retenţie, ape subterane).
− Lucrările de tehnică agricolă, denumite îmbunătăţiri funciare, sunt strict legate de problema
raporturilor apă-agricultură:
➢ combaterea eroziunii solului şi apărarea solului împotriva efectelor ei negative;
➢ eliminarea excesului hidric prin îndiguiri, desecări, drenaje, regularizări de râuri
şi colmatări;
➢ amenajări stuficole şi piscicole;
➢ alimentări cu apă pentru sistemele de irigaţii;
➢ amenajările antimalarice (în zonele tropicale).
− Practicarea iraţională a irigaţiilor determină degradarea solurilor prin sărăturare sau
înmlăştinire (corelaţii între structura solului şi necesarul de apă al culturilor);
− În prezent cca. 50% din producţia agricolă mondială provine de pe suprafeţe irigate. Două
treimi din agricultura irigată se află în Asia. Circa 70% din cerealele recoltate în China provin
de pe terenuri irigate, în timp ce în India revin 50%, iar în S.U.A., 15%.
5.3. Utilizarea materiilor prime chimice şi organice din mări şi oceane

 primele încercări de desalinizare a apei oceanice datează încă din secolul al IV-lea î.Hr.,
când Aristotel a observat principiul distilării.
 încă din timpuri străvechi, marinarii desalinizau apa de mare prin simpla fierbere.
Utilizarea în scopuri industriale este însă de dată recentă. In anii ’60, pentru a desaliniza
apa de mare s-au folosit anumite procedee termice.
 cercetătorii au dezvoltat procedeul de desalinizare prin osmoza inversă. Astfel, în 1978,
era data deja în funcţiune prima unitate de desalinizare a apei de mare prin osmoză inversă
la Djeddah, în Arabia Saudită. Astăzi, cea mai mare uzina de desalinizare a apei din ocean,
cu o capacitate de producţie de 300 mil. m3/an, se află la Jebel Ali, în Emiratele Arabe
Unite.
 în Europa, tehnologia desalinizării funcţionează deja în câteva ţări, precum Italia, Grecia,
Belgia sau Olanda (în Spania, primele unităţi au fost instalate încă din anii ’80, la Canaries;
Spania deţine locul cinci, la nivel mondial, în ceea ce priveşte obţinerea apei potabile prin
desalinizare, cu cele 900 de unităţi pe care le deţine). Pe coasta spaniolă, în Carboneras se
află şi cea mai mare staţie de desalinizare a apei de mare din Europa, cu o capacitate de
120.000 ml/zi şi alimentează cu apă dulce atât sectorul agricol, cât şi turismul.
Procedee de obţinere a apei potabile

 metodele cel mai frecvent utilizate pentru desalinizarea apei oceanice sunt distilarea şi
osmoza inversă.
 distilarea (desalinizarea termică) constă în evaporarea apei de mare fie prin utilizarea
căldurii solare, fie prin încălzirea acesteia în recipiente. Apa este supusă procesului de
încălzire până se evaporă. Astfel, ies doar moleculele de apă, iar în depozit rămân sărurile
dizolvate, precum şi toate celelalte substanţe conţinute în apa de mare, apoi apa potabilă se
obţine prin simpla condensare a vaporilor.
 osmoza inversă, necesită tratarea, în prealabil, a apei de mare pentru a o debarasa de
elementele în suspensie şi de microorganismele pe care le conţine. Procedeul constă apoi în
a aplica acestei ape sărate o presiune suficientă pentru a o face să treacă printr-o membrană
30
semipermeabilă, foarte densă. In felul acesta, doar moleculele de apă traversează

membrana, furnizând astfel apa potabilă. Inconvenientul major al acestor sisteme este
preţul foarte ridicat al instalaţiei. Cantitatea de energie necesară încălzirii sau compresării
apei este foarte mare, iar volumul de apa obţinut e foarte mic. Prin urmare, utilizarea
desalinizării apei de mare rămâne încă o tehnică marginală.
 Clorura de sodiu (NaCl) - sarea marină sau sarea gemă are concentraţia cea mai mare în
apele oceanelor, marilor lacurilor şi în izvoarele sărate.
 Din apele marine sau lacustre se mai extrag: săruri de potasiu (K), borul (B), bromul (Br),
magneziu (Mg), carbonatul de sodiu (Na2CO3), sulfatul de sodiu (Na2SO4), ş.a.
 O tonă de apă marină conţine: 19 kg clor, 10 kg sodiu, peste 1 kg magneziu, aproape 1 kg
sulf, 0,5 kg calciu, 0,5 kg potasiu şi cantităţi mici de crom, fluor, zinc, cositor, aur, argint,
uraniu, nichel.
 Resurse minerale şi zăcăminte din subsolul consolidat al oceanelor („mineritul oceanic”):
 Zona platformelor continentale: sedimente mobile de nisipuri şi pietrişuri (numite
„placers”) – utilizate ca materiale de construcţii sau extragerea unor minerale (Ti,
Mg, Au, Br, Fe, etc); hidrocarburi, cărbuni, sulf şi sare.
 Zona abrupturilor continentale: nisipuri glauconitice şi fosforite (glauconit =
silicat complex de Fe şi Al);
 Zonele abisale: depozite groase de concreţiuni (numite „noduli polimetalici” =
concreţiuni sferoidale care pardosesc fundul oceanului), compuşi predominant din
Fe, Mn (noduli feromanganoşi),Cu, Au, Ag, Ni, Pt, Ti, ş.a.
Rolul apei în ocrotirea sănătăţii
 Apele minerale şi nămolul acestora sunt folosite în scopuri curative;
La noi în ţară există izvoare termale descoperite de romani, care au şi înfiinţat câteva
staţiuni termale: Băile Herculane, Geoagiu, Călan etc. în secolele următoare s-au mai descoperit şi
alte localităţi recunoscute pentru apele lor cu proprietăţi balneare (Techirghiol, Sovata, Băile Felix,
Buziaş, Olăneşti, Călimăneşti, Vatra-Dornei, Slănic-Moldova, Tăşnad etc.). În staţiunile balneo-
climaterice sunt tratate afecţiuni ale aparatului respirator, cardio-vascular, locomotor, boli ale
sistemului nervos, boli endocrine, etc.
 Valorificarea turistică a zonelor litorale şi tratamentul cu apa de mare (talasoterapie) este
practicat în toată lumea;
 Zăpada şi gheaţa constituie alte varietăţi ale apei cu o ridicată valoare economică datorită
sporturilor de iarnă.
Concluzie: Multilateralitatea folosirii apelor, explică gradul de complexitate al problemelor legate

de gospodărirea acestora.
31
6. FONDUL BIOPEDOSFERIC ŞI SEMNIFICAŢIA COMPLEXĂ A

MĂSURILOR ECOPROTECTIVE
Globalizarea economiilor şi apariţia unui sector puternic de corporaţii transnaţionale

determină modificări semnificative în localizarea geografică, tipul şi intensitatea utilizării fondului
biopedosferic. Un număr limitat de companii transnaţionale controlează într-o măsura din ce în ce
mai mare, operaţiunile de exploatare forestieră, prelucrare şi comercializare.
Companiile transnaţionale joacă un rol important în distrugerea arealelor forestiere, cu
impact major în deprecierea habitatelor naturale şi sărăcirea populaţiei locale.
 Acestea operează pe o scară mult mai largă decât companiile locale, având capacitatea
tehnologică şi resursele financiare pentru a deschide exploatări pe suprafeţe extinse şi în zone
forestiere izolate, greu accesibile.
 Impactul transnaţional este intensificat de fenomenul de globalizare, care permite cererii de pe
piaţa mondială de produse din lemn să prevaleze asupra nevoilor localnicilor şi necesitaţii
conservării biodiversităţii.
 Companiile străine “extrag” profiturile de pe urma exploatărilor forestiere din ţara gazdă; de
aceste profituri nu mai ajung să beneficieze localnicii sau economia ţării respective.
 Majoritatea companiilor transnaţionale nu arată nici un interes pentru viitorul pădurilor, iar
echipamentul utilizat pentru exploatare (inclusiv drumurile, fabricile, etc.) este lăsat să se
deterioreze odată ce bunul sau resursele minerale au fost epuizate.
Fragmentarea ecosistemelor forestiere a condus la complexitatea răspunsurilor acestora şi la
apariţia perturbărilor funcţionale ale căror origini au şi un caracter sinergic.
6.1. Managementul forestier şi valorificarea resurselor silvice

Fondul forestier însumează totalitatea suprafeţelor pădurilor, terenurilor destinate
împăduririi suprafeţelor care servesc nevoilor de cultură, producţie şi administraţie silvică.
Obiectivul principal al managementului forestier şi al programelor de reîmpădurire trebuie să
fie acela de a permite pădurilor să-şi îndeplinească multiplele funcţii ecologice vitale de care să
beneficieze populaţia care depinde de valorificarea resurselor forestiere ca sursă de venit, adăpost,
hrana, lemn de foc, nutreţ şi alte nevoi de bază. Majoritatea studiilor de caz evidenţiază existenţa
unor conflicte pentru deţinerea acestor resurse, deoarece elitele politice şi economice naţionale nu
sunt dispuse să renunţe la oportunitatea de a exploata aceste rezerve, fără a ţine seama de
consecinţele, adesea dramatice, sociale şi economice.
Se confirmă, de asemenea, că lipsa siguranţei drepturilor de proprietate asupra pământului
şi drepturilor de uzufruct
este o cauză majoră a
declinului sistemelor
locale de management
forestier, determinând
privaţiuni sociale şi
distrugerea pădurilor.
Puţine dintre guvernele
democratice din ţările
sudice şi nordice sunt de
acord să împartă controlul
şi drepturile de proprietate
asupra pădurilor cu
comunităţile locale. În
multe situaţii, se creează
Fig. 4 Diapazonul utilizării alternative a terenurilor înţelegeri între agenţiile
guvernamentale şi grupurile
de interes dominante, astfel că sau oferit privilegii constând în concesionari de terenuri pentru
32
minerit şi exploatări forestiere, subvenţii şi scutiri de taxe – unui număr mic de corporaţii
industriale.
Invariabil, industriile forestiere şi alte grupuri cu interese comerciale s-au opus
legitimizării managementului forestier la nivelul comunităţilor locale, apreciind că:
1. utilizatorii locali ai pădurilor nu sunt capabili să facă faţă schimbării condiţiilor socio-
demografice şi economice sau noilor cereri ale managementului forestier;
2. managementul local al pădurilor nu reprezintă o garanţie pentru conservarea
resurselor;
3. utilizatorii locali ai pădurilor nu pot face faţă surselor externe de degradare şi nu
reuşesc să refacă terenul forestier degradat;
4. comunităţile locale pun în prim plan inegalităţile economice şi sociale şi slăbiciunile
instituţionale, fapt ce reprezintă o piedică în calea unui management forestier durabil.
În cele mai multe cazuri, produsele secundare ale pădurilor reprezintă garanţia de
subzistenta pentru cei mai săraci locuitori ai satelor.
Managementul solului constă în direcţionarea utilizării acestuia către cea mai potrivită alegere: uz
agricol, forestier, alte utilizări(fig. 4). Există o gamă de instrumente pentru a modifica formele de
utilizare a teritoriului:
 instrumente de reglementare;
 instrumente economice;
 alternative de achiziţie a terenurilor;
 drepturile de proprietate;
 furnizarea de infrastructură;
 informaţia şi educaţia.
Niciunul din aceste instrumente, aplicate singular, nu va fi eficace în atingerea tuturor
obiectivelor managementului solului.
Restituirea parţială a unor suprafeţe împădurite către foştii proprietari, conform Legii fondului funciar - nr.
18/1991, a perturbat fostul sistem caracterizat de un management unic al fondului forestier. Lipsa unor reguli
adecvate pentru managementul domeniului forestier privat, sărăcia şi lipsa înţelegerii rolului ecologic al
pădurilor, le-au expus unor noi ameninţări, care au condus la tăieri masive, consecinţă a goanei noilor
proprietari către obţinerea de profit pe termen scurt.
Funcţiile de bază ale spaţiilor

forestiere (fig. 5):
- asigură habitatul pentru floră şi
faună;
- oferă diverse produse lemnoase
şi nelemnoase (produsele
vânătoreşti şi piscicole -
salmonicole, fructele de pădure
şi ciupercile comestibile,
produsele din răchită, seminţele
şi puieţii forestieri, plantele
medicinale şi aromatice, răşină,
miere etc.;
- posibilităţi recreative (ecoturism)
- protejează solul împotriva
proceselor erozionale;
- reduc riscul producerii
inundaţiilor prin reglarea
fluxurilor de apă;
Fig. 5 Pădurea şi funcţiile de protecţie a mediului (după Melinda - filtrează apele de agenţii
Cândea, Florina Bran, Irina Cimpoieru, 2006) poluanţi;
33
- acţionează ca un absorbant al CO2 şi ca regulator climatic regional.
În România, pe fondul unei tendinţe de diminuare a suprafeţelor arabile şi a plantaţiilor

pomi-viticole în favoarea pajiştilor naturale şi spaţiilor construite, asistăm la „reconversia
calitativă”, în sensul <<deplasării>> unor suprafeţe arabile mari de la clasa I-a de pretabilitate,
spre clase inferioare de valorificare, în principal datorită constituirii proprietăţii private în
agricultură, fapt care a declanşat un proces degenerativ al potenţialului productiv al fondului
funciar.
Pornind de la premisa conform căruia fondul forestier face obiectul interesului naţional,
prin Codul Silvic se interzice reducerea suprafeţelor acoperite cu păduri, iar în Strategia pentru
Silvicultură se prevede creşterea continuă a suprafeţelor împădurite de la nivelul actual, de la
26% la 32-34% în anul 2025.
Codul Silvic şi Strategia pentru Silvicultură propun:
 extinderea reţelei de parcuri naturale şi naţionale;
 stabilirea de noi rezerve de păduri naturale;
 stimularea regenerării naturale;
 conservarea resurselor genetice;
 crearea de structuri complexe de suprafeţe împădurite;
 aplicarea tratamentelor intensive.
Legea protecţiei mediului (art. 47) prevede că “Protecţia solului, a subsolului şi a
ecosistemelor terestre, prin măsuri adecvate de gospodărire, conservare, organizare amenajare a
teritoriului este obligatorie pentru toţi deţinătorii, indiferent cu ce titlu”.
Dintre obligaţiile proprietarilor de terenuri (art. 51) se pot menţiona:
 prevenirea deteriorării solurilor;
 respectarea condiţiilor prevăzute în acord şi în autorizaţia de mediu privind
amplasarea, proiectarea şi construirea şi punerea în funcţiune a obiectivelor, etc.
Alte prevederi vizează obligaţiile deţinătorilor de păduri din afara fondului forestier şi
pajiştilor (art. 52) şi obligaţiile persoanelor fizice sau juridice care exploatează sau prospectează
resursele subsolului. Dintre acestea pot fi enumerate:
 menţinerea suprafeţei împădurite, fiind interzisă reducerea acestora, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege;
 respectarea regimului silvic stabilit pentru conservarea vegetaţiei lemnoase de pe
păşunile împădurite care îndeplinesc funcţii de protecţie a solului şi a resurselor de apă;
 refacerea terenurilor afectate prin exploatarea solului în conformitate cu
prevederile şi termenele din acord şi/sau autorizate.
Fundamentul cadrului legal al ocrotirii şi dezvoltării durabile a pădurilor este Codul Silvic,
aprobat prin Legea 26/1996, şi legislaţia care vine în completarea acestuia.
Codul Silvic cuprinde şi reglementări distincte referitoare la administrarea, amenajarea,
reconstrucţia ecologică, regenerarea, îngrijirea şi protecţia pădurilor, paza şi exploatarea masei
lemnoase proprietate privată.
Demn de remarcat este art. 67 prin care proprietarii fondului forestier proprietate privată
sunt obligaţi să respecte permanenţa pădurii. Regenerarea pădurilor proprietate privata, după
taiere, se va realiza de către proprietari în cel mult doi ani.
Aceştia au, de asemenea, obligaţia să asigure paza pădurilor împotriva tăierilor ilegale de arbori,
incendiilor, furturilor, păşunatului neautorizat, etc.
Dintre obligaţiile ce revin deţinătorilor de păduri şi vegetaţie forestieră din afara
fondului forestier (art. 52 din LPM) distingem:
 exploatarea masei lemnoase numai în limita posibilităţii pădurilor stabilită de
amenajamentele silvice şi aprobată prin lege;
 asigurarea respectării regulilor silvice de exploatare şi transport al lemnului, menţinerii
biodiversităţii pădurilor şi a echilibrului ecologic;
34
 respectarea regimului silvic pentru împădurirea suprafeţelor exploatate în acord cu

condiţiile de utilizare durabilă a pădurilor;
 exploatarea resurselor pădurilor, fondului cinegetic şi piscicol în limitele potenţialului de
regenerare.
Potrivit legislaţiei în vigoare, conservarea şi dezvoltarea fondului forestier, se realizează prin:
 păstrarea integrităţii fondului forestier;
 creşterea suprafeţei fondului forestier în zonele cu deficit în păduri, în jurul aşezărilor
umane, mai ales a celor urbane;
 aplicarea de tehnologii de recoltare a lemnului care să nu afecteze echilibrul ecologic;
 prevenirea proceselor de degradare a pădurilor şi solurilor forestiere;
 valorificarea intensivă a fondului forestier şi economisirea masei lemnoase, etc.
Legislaţia cu privire la protecţia fondului forestier cuprinde cel puţin patru aspecte esenţiale:
✗ protecţia împotriva tăierilor iraţionale;
✗ protecţia împotriva poluării;
✗ protecţia împotriva bolilor şi dăunătorilor;
✗ protecţia fondului de vânătoare şi a celui de pescuit în apele de munte, inclusiv cele de
acumulare.
Problema determinării valorii economice este deosebit de importantă în condiţiile în care,
adesea, deciziile sunt luate în necunoştinţă de cauză privind funcţiile totale ale pădurilor.
În general, valoarea de utilizare directă a bunului domină deciziile privind folosirea terenurilor,
celelalte valori fiind neglijate. Această asimetrie în cunoaşterea valorilor explică, în mare măsură,
defrişările masive, iar analiza acestei asimetrii poate sugera instrumentele politice necesare
îmbunătăţirii managementului exploatării pădurilor.
Una dintre abordările care stă la baza deciziilor privind exploatarea pădurilor este analiza
cost-beneficiu. Pe baza acestei metode, deciziile de exploatare a unei păduri trebuie să respecte
principiul conform căruia beneficiile nete ale exploatării trebuie să depăşească beneficiile
nete ale conservării acesteia.
Conceptul de conservare a pădurilor poate avea două dimensiuni:

a) de prezervare, echilibrată - cu neutralizarea resursei;
b) conservarea durabilă - care permite anumite utilizări ale pădurii.
Fondul forestier însumează totalitatea suprafeţelor pădurilor, terenurilor destinate
împăduririi suprafeţelor care servesc nevoilor de cultură, producţie şi administraţie silvică.
În conformitate cu raportarea statistică SILV 1, fondul forestier naţional al României ocupa, la
data de 31.12.2006, suprafaţa
13% 0% totală de 6.427.678 ha.
11% Suprafaţa fondului forestier
62% naţional reprezintă 26,86%
din suprafaţa ţării (media
europeană este de 32,4%) -
14% fig. 6.
Pădure proprietate publică a statului, administrată de R.N.P.
Faţă de situaţia înregistrată la
Pădure proprietate publică a unităţilor teritorial-administrative 31.12.2005, suprafaţa fondului
Pădure proprietate privată a persoanelor juridice de drept privat forestier naţional a crescut cu
Pădure proprietate privată a persoanelor fizice
Alţi deţinători 37.142 ha, ca urmare a
achiziţionării de 795 ha
terenuri pentru împădurire de
Regia Naţională a Pădurilor –
Fig. 6 Suprafaţa fondului forestier naţional pe categorii de proprietate ROMSILVA şi a 123 ha
(Sursa M.A.D.R.)
provenite din corecţiile operate
cu ocazia reamenajării unor
35
ocoale silvice, includerii în fondul forestier naţional a unei suprafeţe 5.883 ha terenuri cu destinaţie
agricolă şi a identificării a 30.341 ha păşuni împădurite şi includerea acestora în fondul forestier.
6.2. Principalele tipuri de pădure din România

Pădurile deşi au o serie de caracteristici comune, se deosebesc între ele în raport cu speciile
care le alcătuiesc. Astfel, sunt anumite specii de umbră, care formează păduri dese şi întunecate,
fapt pentru care în absenţa luminii nu se pot dezvolta speciile de arbuşti (tufărişuri) şi plantele
ierboase. Alte păduri sunt mai luminoase, având în alcătuirea lor mai multe specii şi o structură
mai complicată, cu un strat de arbuşti şi o pătură erbacee bine dezvoltată.
Principalele tipuri de păduri (mai exact grupe de tipuri sau formaţiuni forestiere) din ţara
noastră sunt:
a) pădurile de molid;
b) pădurile de fag în amestec cu răşinoase;
c) pădurile de fag;
d) pădurile de gorun şi şleaurile (amestecurile) cu gorun;
e) pădurile de stejar şi şleaurile (amestecurile) cu stejar;
f) pădurile de cer şi gârniţă;
g) pădurile de stejar brumăriu şi stejar pufos;
h) pădurile de luncă, de-a lungul unor râuri, numite zăvoaie.
a) Pădurile de molid (molidişurile) se găsesc în regiunea de munte, la cele mai mari

altitudini, în Munţii Carpaţi. Deasupra acestora apare vegetaţia alpină şi subalpină, cu rărişti de
molid (cu exemplare izolate, pipernicite), jnepenişuri şi păşuni alpine.
Molidişurile au o structură simplă fiind formate aproape exclusiv din molid (Picea abies), la
care se adaugă, pe alocuri, scoruşul (Sorbus aucuparia), pe care îl remarcăm datorită fructelor sale
de culoare roşie (fiind din acest motiv folosit şi ca specie decorativă în spaţiile verzi), mesteacănul
(Betula pendula), paltinul de munte (Acer pseudoplatanus), ulmul de munte (Ulmus glabra) ş.a.
Arbuştii lipsesc, dar, uneori pot să apară exemplare rare de soc roşu (Sambucus racemosa),
caprifoi (Lonicera xylosteum), coacăz de munte (Ribes alpinum), cununiţă (Spiraea ulmifolia) ş.a.
Dintre speciile ierboase, cel mai frecvent este măcrişul iepuresc (Oxalis acetosella), care seamănă
cu trifoiul, frunzele având un gust acrişor datorită conţinutului de acid oxalic. Uneori se poate
instala o pătură deasă de afin (Vaccinium myrtillus), care indică un sol acid. În pădurile de molid
se mai pot găsi ferigi (Driopteris filix-mas, Athyrium filix-femina) şi, frecvent, există covoare de
muşchi (Hylocomium splendens, Polytricum commune).
Cele mai multe molidişuri se găsesc în Carpaţii Orientali, unde se localizează între 800 şi
1550 m în partea estică dinspre Moldova şi mai sus, între 1100 şi 1600 m, în partea vestică, spre
Transilvania. La aceste benzi de molidişuri se adaugă cele din depresiunile intramontane (Vatra
Dornei, Gheorghieni etc.), unde, datorită inversiunilor de temperatură, în special din timpul iernii
(aerul rece mai greu se acumulează în zonele depresionare joase) molidul coboară sub pădurile de
fag în amestec cu răşinoase.
În Carpaţii de la Curbură, pădurile de molid apar ca nişte insule în masivele Penteleu şi
Ciucaş. În Carpaţii Meridionali molidişurile apar tot fragmentat, în forma unor benzi cu lăţime de
circa 10 km în jurul golului alpin, cu suprafeţe ceva mai mari pe văile largi ale unor râuri precum
Ialomiţa, Argeş, Sadu, Sebeş sau Cugir. O zonă mai întinsă de păduri de molid se găseşte în Munţii
Apuseni, într-o fâşie mai lată, între 1000 şi 1650 m pe versanţii răsăriteni, şi mai îngustă, între
1300 şi 1400 m pe cei apuseni.
b) Pădurile de amestec de fag cu răşinoase sunt răspândite în zona munţilor mijlocii,

reprezentând unele dintre cele mai stabile ecosisteme din regiunea carpatică. Aceste amestecuri
sunt alcătuite din fag (Fagus sylvatica), brad (Abies alba) şi molid (Picea abies) sau doar din fag şi
una dintre aceste două specii de răşinoase.
36
Frecvent apar amestecuri de fag şi brad, molidul adăugându-se la altitudini mai mari, în
special în Carpaţii Orientali. Dintre speciile de arbori mai apar paltinul şi ulmul de munte şi în
regiunile mai joase carpenul (Carpinus betulus) şi frasinul (Fraxinus excelsior). În trecut, în aceste
păduri apărea ca arbore de dimensiuni mai mici tisa (Taxus baccata), care a dispărut, însă, în
prezent, datorită utilizării intense a lemnului de calitate deosebită (să ne gândim doar că din tisă se
făceau cele mai bune arcuri, pe care le foloseau şi haiducii lui Robin Hood), dar şi datorită faptului
că a fost îndepărtată de ciobani, care se temeau că fructele toxice pot otrăvi oile.
Şi în aceste amestecuri arbuştii sunt destul de rari, ca şi în molidişuri, dar pătura ierboasă
este mult mai bogată. Pe lângă flora specifică molidişurilor (Oxalis, ferigi, muşhi), pe solurile
fertile (cu humus de tip mull, bogat în azot), apar numeroase specii, dintre care printre cele mai
cunoscute este floarea Paştelui albă şi galbenă (Anemone nemorosa şi Anemone ranunculoides).
Legat de ecologia acestor specii de arbori, străbătând o pădure de amestec de fag cu
răşinoase putem observa următoarele aspecte. De multe ori sub arborii bătrâni de fag apar puieţi de
brad şi invers. Aceasta indică preferinţa fiecărei specii pentru anumite părţi din radiaţia luminoasă
(anumite lungimi de undă), ceea ce face ca lumina care nu a fost absorbită de coroanele fagilor
înalţi şi a ajuns la sol să fie mai favorabilă pentru puieţii de brad, aceasta contribuind la
menţinerea amestecului. De asemenea, dacă într-o astfel de pădure apare un „gol” (câţiva arbori au
fost doborâţi de vânt sau tăiaţi), în care fără protecţia coroanelor, condiţiile climatice de la sol sunt
mai excesive, în centru se vor instala puieţii de molid, cei mai rezistenţi la condiţiile mai aspre,
fiind înconjuraţi de zone cu puieţi de fag, în timp ce seminţisul de brad, care este cel mai sensibil
se va regăsi doar la marginea dinspre pădure unde beneficiază de protecţia acesteia.
Cele mai întinse suprafeţe ocupate de acest tip de pădure se găsesc pe versanţii răsăriteni ai
Carpaţilor Orientali, în Carpaţii de la Curbură şi în Carpaţii Meridionali până la Olt, unde
formează o bandă cu o lungime de circa 500 km şi cu lăţimi de 10-30 km, situată la altitudini
cuprinse între 600 m în nord şi 1400 m pe versanţii sudici ai Carpaţilor Meridionali.
c) Pădurile de fag (făgetele) sunt cele cărora le revine în prezent cea mai mare proporţie
din suprafaţa forestieră a României, fiind răspândite atât în zona de dealuri, cât si în cea a munţilor
joşi.
Etajul arborilor este format aproape exclusiv din fag (Fagus sylvatica), acesta fiind ca şi
bradul o specie umbrofilă care creează arborete dese. În făgetele de munte pot să mai apară în mică
proporţie paltinul sau ulmul şi, pe alocuri, mesteacănul şi plopul tremurător.
La dealuri fagului i se poate asocia carpenul şi exemplare răzleţe de gorun, arţar, tei etc.
Arbuştii apar doar pe alocuri, deoarece coroanele dese ale fagilor lasă puţină lumină disponibilă.
Dintre aceste specii se pot aminti socul negru (Sambucus nigra), cornul (Cornus mas), păducelul
(Crategus monogyna). Speciile din covorul erbaceu sunt aceleaşi cu cele din amestecurile de fag
cu răşinoase, dar creşte frecvenţa gramineelor.
Pădurile de fag au cea mai mare extindere pe altitudine, acestea fiind situate între 400 şi
1450-1550 m, iar în Defileul Dunării coboară până la 100 m. În zona Carpaţilor Orientali făgetele
apar mai mult la dealuri, la munte localizându-se doar în masivele Gutâi şi Rodnei. În zona
Carpaţilor de Curbură, Meridionali şi Occidentali făgetele sunt bine reprezentate şi la deal şi la
munte, cele mai întinse suprafeţe găsindu-se în vestul Olteniei şi Banat.
d) Pădurile de gorun (gorunetele) sunt răspândite în regiunile de deal şi podiş, la

altitudini între 250 şi 650 m. Gorunul (Quercus petraea) este o specie din acelaşi gen ca şi stejarul
(Quercus robur), de care se deosebeşte uşor prin forma frunzei, care, la bază, este conică şi nu
auriculată ca la stejar. De fapt, în ţara noastră apar trei subspecii de gorun, diferite sub raportul
ecologiei şi cu răspândire diferită, una localizându-se în nordul ţării, alta mai ales în Oltenia şi
sudul Banatului, iar a treia fiind predominantă în restul ţării.
Alături de gorun, în aceste păduri mai apar carpenul şi jugastrul (Acer campestre), mărul
pădureţ (Malus sylvestris) şi părul pădureţ (Pyrus pyraster). În gorunetele din regiunile mai
călduroase mai apar mojdreanul (Fraxinus ornus) şi cărpiniţa (Carpinus orientalis). În afară de
37
pădurile dominate în proporţie covârşitoare de gorun, mai ales în Podişul Moldovei, sunt
răspândite amestecuri cu alte specii de foioase numite şleauri de deal, în care mai apar teiul,
frasinul, arţarul.
În pădurile de gorun ajunge mai multă lumină la sol decât în cele de fag sau de răşinoase şi
de aceea arbuştii sunt numeroşi, cel mai adesea fiind întâlnit păducelul (Crataegus monogyna),
lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), corn (Cornus mas), sânger (Cornus sanquinea) ş.a. La fel şi
pătura ierbacee este bine dezvoltată, pe lângă speciile din făgete apărând tot mai multe graminee.
e) Pădurile de stejar şi de amestec de stejar cu alte foioase (şleaurile de câmpie) apar în

zonele de dealuri joase şi de câmpie, ocupând, în ţara noastră, suprafeţe mai mici decât gorunetele.
In stejărete, pe lângă stejarul pedunculat (Quercus robur), mai apar alte specii de cvercinee
şi anume gorunii, cerul şi gârniţa şi dintre celelalte foioase carpenul, teiul, frasiniul, ulmul, arţarul,
jugastrul, arţarul tătărăsc, mărul şi părul pădureţ ş.a.
În şleauri scade proporţia stejarului şi creşte mult ponderea celorlalte specii de foioase, mai
ales a teiului, carpenului şi frasinului. Şleaurile de câmpie au un grad de complexitate şi
biodiversitate deosebit de ridicat. Arbuştii sunt foarte numeroşi, la speciile întâlnite în gorunete, se
adaugă porumbarul (Prunus spinosa), crusinul (Frangula alnus), călinul (Viburnum opulus) ş.a.,
iar flora ieboasă este şi ea foarte bogată.
Pădurile de stejar şi şleaurile cu stejar sunt răspândite în Moldova de Nord şi în Podişul
Transilvaniei, pe câmpia înaltă dintre Titu şi Ploieşti, în depresiunile din nordul Olteniei şi din
sudul şi estul Transilvaniei, în Câmpia Vlăsiei şi în Câmpia Banatului, precum şi în luncile largi
ale râurilor mari: Siret, Argeş, Olt, Jiu, Mureş, Crişuri, Someş.
f) Pădurile de cer şi gârniţă (ceretele, gârniţetele şi cereto-gârniţetele), cărora le revin

aproximativ 7% din suprafaţa împădurită a ţării noastre, sunt răspândite în sudul şi vestul ţării, în
regiuni de câmpie şi dealuri joase, prezenţa lor fiind, de regulă, asociată cu condiţii de sol
caracterizate printr-un conţinut de argilă foarte ridicat, ceea ce determină, pentru rădăcinile
arborilor, un regim de aprovizionare cu apă şi aer ce nu convine altor specii.
Datorită acestor condiţii, în aceste păduri pe lângă cer (Quercus cerris) şi gârniţă (Quercus
frainetto) apar puţine alte specii dintre care se pot aminti ulmul de câmp, frasinul, jugastrul şi
arţarul tătărăsc. Dintre arbuşti apar păducelul, lemnul câinesc, cornul, sângerul, porumbarul ş.a.,
iar flora este mai săracă în specii decât în alte păduri de cvercinee.
Păduri de cer si gârniţă se găsesc cel mai bine reprezentate în câmpiile înalte ale Munteniei
şi Olteniei (în general gârniţetele mai sus, la peste 200 m, iar ceretele mai jos, sub această
altitudine), în Câmpia Română, în zona Dealurilor de Vest şi Podişul Someşan.
g) Pădurile de stejar brumăriu şi stejar pufos sunt cele ce apar în zonele cele mai calde
şi uscate, în aşa numita zonă de silvostepă, care face tranziţia între zona favorabilă pădurilor şi cea
a stepei, în care, datorită aridităţii climatului, nu se poate menţine decât o vegetaţie formată din
ierburi mărunte. Acestor păduri le revine o proporţie de circa 1% din suprafaţa pădurilor
României.
În arboretele de stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora) acestuia i se asociază puţine
specii, cel mai frecvent apărând arţarul tătărăsc (Acer tataricum), uneori şi exemplare izolate de
ulm, mojdrean, vişin turcesc etc. Arbuştii sunt reprezentaţi prin păducel, porumbar, lemn câinesc,
migdal pitic, vişin pitic ş.a., iar în stratul ierbos apar diverse specii de plante de pădure.
Pădurile de stejar pufos se dezvoltă în condiţii şi mai pronunţate de uscăciune. Acestea sunt
alcătuite din stejar pufos (Quercus pubescens) care predomină în manieră absolută, la care se pot
adăuga, în raport de regiune, în mici proporţii, alţi stejari (brumăriu, cer, gârniţă) şi ca specii de
amestec mojdreanul (Fraxinus ornus) şi cărpiniţa (Carpinus orientalis). Arbuştii sunt adaptaţi
acestor condiţii climatice (termofili şi xerofili - iubitori de căldură şi care suportă uscăciunea),
dintre aceştia menţionând scumpia (Cotinus coggygria), dârmoxul (Viburnum lantana), migdalul
pitic (Amygdalus nana) şi altele.
38
Pe lângă speciile de plante de pădure, mai ales în zonele poienite se instalează numeroase
specii tipice de stepă. Desigur aceste păduri erau mai întinse în trecut, dar ele au fost în mare parte
defrişate, în prezent rămânând doar resturi din acestea, localizate în sudul Moldovei, Bărăgan şi
Dobrogea, în sudul Olteniei şi Munteniei.
h) Zăvoaiele sunt păduri de luncă, formate în special din specii cu lemn de esenţă moale
(anini, sălcii, plopi) şi care sunt localizate în albiile majore ale râurilor.
Acestea sunt incluse în vegetaţia intrazonală, deoarece pătrund în lungul râurilor, în alte zone de
vegetaţie forestieră şi în stepă.
Principalele tipuri de zăvoaie, întâlnite în ţara noastră, sunt:
- zăvoaiele de anin alb (Alnus incana), ce apar în luncile râurilor de munte şi dealuri;
- zăvoaiele de anin negru (Alnus nigra), răspândite în luncile râurilor din regiunile de deal
şi câmpie;
- zăvoaiele de plop apar în luncile mari din zona de câmpie, principalele specii arborescente
fiind plopul alb (Populus alba), cel negru (Populus nigra) şi cenuşiu (Populus canescens);
- zăvoaiele de salcie, răspândite tot în luncile de câmpie, în zone inundate mult timp (chiar
câteva luni în lunca Dunării), speciile principale fiind salcia albă (Salix alba) şi salcia
plesnitoare (Salix fragilis).
RESURSELE EDAFICE
În România se manifestă, pe areale extinse:
- fenomenul de gospodărire iraţională a resurselor edafice;
- zonarea culturilor în neconcordanţă cu oferta ecologică;
- grave procese de deteriorare a proprietăţilor fertile ale solului.
În ceea ce priveşte gradul de poluare a solului şi factorii de agresivitate care au condus la
deteriorarea calităţii acestuia, pot fi amintite câteva situaţii caracteristice României:
• eroziunea solului prin apă afectează 2,8 milioane de ha teren agricol;
• acţiunea vântului;
• mecanizarea neraţională;
• sărăturarea solului în zonele de irigaţii sau desecare, unde nivelul apei freatice depăşeşte
nivelul critic.
Activităţile industriale au un impact important, determinând degradarea prin poluare a
solului cu metale grele, poluarea cu depuneri acide, folosirea terenurilor agricole pentru halde şi
depozite de reziduuri în exploataţiile miniere şi de preparaţie.
Activităţile agricole, de asemenea, afectează calitatea solului prin: folosirea neraţională a
îngrăşămintelor minerale, complexe de creştere industrială a animalelor, ignorarea regulilor
agrotehnice. De asemenea, prin aplicarea defectuoasă a Legii nr. 18/1991 din suprafaţa totală
amenajată cu lucrări de conservare ale solului (2,2 mil. ha. din 1989) în numai 5 ani s-au distrus
peste 500.000 ha.
O sursă importantă de poluare o constituie şi marile concentraţii urbane, ale căror efecte
sunt:
• degradarea solului prin depozitarea deşeurilor menajere;
• evacuarea apelor neepurate din activitatea de gospodărie comunală;
• nămolurile şi dejecţiile brute din deversările urbane.
Aceste măsuri împreună cu altele, a tranziţiei la economia de piaţă trebuie să contribuie la
conturarea unui proces evolutiv a dezvoltării durabile în România.
6.3. Măsuri de remediere şi direcţii de acţiune destinate reducerii impactului antropic

asupra componentei edafice:
 refacerea calităţii solului prin implementarea unui cadru legislativ adecvat privind protecţia
mediului natural care să delimiteze perimetrul de acţiune al agenţilor economici de stat şi
privat în perspectiva asigurării echilibrului ecologic dinamic;
39
 îmbunătăţirea sistemului instituţional actual de coordonare şi supraveghere a acţiunilor de

protecţie a resurselor de sol cu reglementări privind: politica în domeniul fondului funciar;
arendarea terenurilor agricole; creditarea producătorilor agricoli; asigurarea culturilor şi
gospodăriilor agricole; asigurarea asistentei tehnice din partea statului; stimularea asocierii
libere a proprietarilor de pământ în exploatări viabile, etc.
 reglementarea utilizării produselor chimice (pesticide, îngrăşăminte chimice, ş.a.) prin
adaptarea la condiţiile pedoclimatice ale ţării noastre;
 evaluarea corectă a resurselor de sol (cantitativă, calitativă), precum şi a efectului poluant al
modului de gospodărire şi monitorizare a tuturor schimbărilor în acest domeniu;
 îmbunătăţirea capacităţii bioproductive a solului prin asigurarea unei structuri optime a
folosinţelor, constituirea perimetrelor de ameliorare, diminuarea acţiunilor factorilor de
agresivitate, etc.;
 retehnologizarea şi modernizarea lucrărilor de amenajări, de îmbunătăţiri funciare, în
conformitate cu noile structuri de proprietate;
 promovarea iniţiativei individuale cu ajutorul unei asistenţe externe prin care să se realizeze
un sistem de agricultură durabilă şi competitivă, ecologizată în conformitate cu principiile
ecologice moderne;
 reconsiderarea de principiu a solului, care trebuie să conducă la menţinerea unui grad relativ
de intervenţie directă şi indirectă şi, în problemele protecţiei resurselor funciare;
6.4. Măsuri de îmbunătăţire a stării resurselor forestiere

În scopul îmbunătăţirii stării resurselor forestiere sunt necesare o serie de măsuri atât pe
linia conservării acestor resurse regenerabile, cât şi în domeniul valorificării masei lemnoase
pentru industria de prelucrare a lemnului şi de producere a celulozei şi hârtiei. Pornind de la
existenţa cadrului legal creat prin norme şi acte juridice, se impun următoarele măsuri mai
importante:
a. stabilirea unui raport eficient între ritmul tăierilor şi exploatării masei lemnoase şi
ritmul creşterii anuale, pe specii forestiere;
b. intensificarea ritmului acţiunilor de împăduriri şi de ocupare cu păduri a terenurilor
degradate fără altă posibilitate de valorificare;
c. folosirea unor tehnologii de exploatare raţională (prin evitarea “tăierilor rase”) care să
permită regenerarea pădurii pe cale naturală, evitându-se şi alte dezechilibre în natură şi a
unor investiţii speciale pentru reîmpăduriri. Consolidarea regimului silvic de exploatare,
indiferent de forma de proprietate şi de folosinţe;
d. reintroducerea speciilor de amestec în arboretele pure;
e. valorificarea superioară a masei lemnoase, prin asimilarea unor tehnologii integrate, de
prelucrare şi chimizare a tuturor resturilor şi deşeurilor lemnoase;
f. creşterea preocupărilor pentru recuperarea şi reintroducerea în circuitul economic a
deşeurilor de hârtie şi a maculaturii.
Resursele silvice rezultate din exploatarea pădurii, au un caracter regenerativ în măsura în

care oamenii înţeleg menirea pădurii ca factor natural, de echilibru ecologic, dar şi ca factor
esenţial vital. Este posibil ca în viitorul previzibil funcţia de producţie a pădurii să treacă pe plan
secundar, acordându-se prioritate funcţiilor de protecţie.
Creşterea economică de până acum s-a realizat ca o creştere “poluantă” bazată pe ideea
obţinerii profitului maxim şi ignorarea costurilor externe ale dezvoltării.
Ansamblul activităţilor pe care le presupune dezvoltarea oricărei regiuni nu trebuie opuse
mediului, ci adaptate legităţilor după care funcţionează entităţile geosistemice. Astfel, creşterea
economică în condiţiile economiei moderne de piaţă, este eficientă când se realizează optimul
economico-social-ecologic. Aceasta presupune: maximizarea atragerii şi utilizării eficiente a
principalelor resurse ale societăţii; alocarea acestor resurse pe baza mecanismelor de piaţă;
40
maximizarea bunăstării materiale şi spirituale prin diversificarea şi eficientizarea consumului,

menţinerea echilibrului ecologic.
Aceste criterii ale optimului economico-social-ecologic trebuie completate cu noi criterii
rezultate din necesitatea creşterii economice în condiţiile protecţiei mediului natural. Astfel, din
criteriile menţionate pot fi particularizate următoarele:
a. Criteriul minimizării cantităţii de resurse naturale incorporate în produse -
favorizează creşterea prin menţinerea ritmului mediu anual de creştere, în condiţiile restructurării,
modernizării şi retehnologizării economiei prin stimularea activităţilor purtătoare de progres tehnic
şi tehnologic. Acestui criteriu i se pot adaugă restricţiile calitative şi cantitative de eficienţă
economică ale atragerii şi utilizării resurselor naturale. În general, atragerea resurselor are loc în
ordinea descrescândă a eficienţei lor şi ca urmare, aceeaşi cantitate de utilităţi se obţin prin
folosirea unui volum mai mare de factori de producţie.
b. Criteriul valorificării integrate a substanţei şi energiei - pe baza acestui criteriu se
realizează trecerea de la procese de producţie liniare, la procese de producţie în sistem circular
activ;
c. Criteriul energo-intensivităţii producţiei - exprimat prin indicatorul “consum de
energie/produs social sau venit naţional” care măsoară câte unităţi de energie sunt folosite pentru
obţinerea unei cantităţi de produs naţional;
d. Criteriul reciclabilităţii şi recuperabilităţii postconsum, urmăreşte anticiparea
valorificării materiei utile din corpul fizic al bunurilor materiale după scoaterea acestora din uz,
atât ca mijloace de producţie cât şi ca bunuri de consum. Aceasta presupune menţinerea calităţii de
bunuri economice cu valori mici şi foarte mici – susceptibile a fi atrase într-un anumit orizont de
timp şi după exprimarea duratei de utilizare şi evidenţiate ca “stocuri de materii prime în curs de
revalorificare”;
e. Pentru păstrarea calităţii mediului natural, prin evitarea riscului poluării, criteriul
biodegrabilităţii are în vedere descompunerea fără efecte nocive a oricărei bun material scos din
uz sau aruncat în natură1.
f. Criteriul minimizării costurilor antipoluante. Problema optimizării cheltuielilor
antipoluante se pune cu atât mai mult cu cât acestea apar drept cheltuieli de producţie incluse în
costurile întreprinderii. Pornind de la faptul ca aceste cheltuieli sunt necesare, societatea trebuie să
stabilească nivelul optim al lor în comparaţie cu economiile şi beneficiile obţinute de fiecare
unitate poluantă care întreprind măsuri antipoluante, precum şi la nivelul macroeconomic;
g. Criteriul creşterii bunăstării materiale şi spirituale, în condiţiile creşterii economice
contemporane, acesta presupune creşterea venitului naţional/locuitor, creşterea cantităţii de bunuri
şi servicii necesare satisfacerii trebuinţelor. Creşterea economică în condiţiile protecţiei mediului
natural este marcată de eforturile pe care le face societatea pentru evitarea degradării naturii.
h. Criteriul responsabilităţii ecologice în toate sferele activităţii productive şi
neproductive. Concomitent cu realizarea creşterii economice se manifestă şi o tendinţa de creştere
a costurilor externe pe care trebuie să le suporte în primul rând cel care a generat degradarea
mediului natural;
1
Odum, E.P., Enviroment, power and society, John Wiley and Sans, Inc. New York - London - Sidney - Toronto, 1971.
41
7. DISFUNCŢIONALITĂŢI ŞI RISCURI ENVIRONMENTALE INDUSE PRIN

ACTIVITĂŢI ANTROPICE DE VALORIFICARE A RESURSELOR NATURALE
7.1 Impactul ambiental al activităţilor de exploatare şi valorificare a substanţelor minerale

Intervenţia antropică asupra stării naturale a elementelor mediului, a generat modificări şi
la nivelul solului, unde suprafeţe extinse au fost scoase din regimul lor natural de evoluţie, prin
activităţi miniere, amplasarea construcţiilor, acoperirea cu materiale relocate, construirea
drumurilor de acces, lucrări agricole inadecvate, care au produs modificări texturale şi structurale,
ale regimului de infiltraţie şi circulaţie a apei în sol, apariţia solurilor restratificate antropic, ceea
ce a condus la declanşarea proceselor de degradare a terenurilor (ablaţie pluvială, denudare
peliculară, şiroire, torenţialitate, alunecări de teren), susţinute de păşunatul excesiv, defrişările
masive şi desţelenirile locale.
Disfuncţii environmentale asociate siturilor miniere
În urma activităţilor miniere (activităţi extractive, de prelucrare şi depozitare), numeroase
spaţii aflate într-un echilibru stabil, şi-au schimbat progresiv dinamica, printr-o accelerare
regresivă indusă antropic, generând noi peisaje care funcţionează într-un grad avansat de entropie.
Totodată s-au produs profunde modificări ale elementelor şi structurilor environmentale, au apărut
noi depozite superficiale (soluri restratificate antropic, halde de mină, halde de steril fin, movile
izolate de materiale grosiere ş.a.) şi s-a produs o intensă degradare a învelişului hipergen.
Reţeaua de drenaj din perimetrele miniere este dezorganizată spaţial, ca efect al
excavărilor, rambleurilor şi surpărilor, iar indicatorii calităţii apelor de mină şi a celor uzinale,
certifică gradul de nocivitate (pH acid, ioni metalici, reactivi de flotaţie - ionul CN -) introdus
comunităţilor biotice (biosul acvatic şi terestru ).
Excavaţiile subterane se instituie în entităţi microclimatice specifice ale mediului, puternic
poluate cu pulberi silicogene şi emanaţii de gaze produse prin biodegradarea lemnului de mină, iar
topoclimatele carierelor şi platformelor uzinale suportă modificări ale albedoului, dinamicii
curenţilor de aer, poluarea produsă prin dispersia fracţiunii pulverulente, precum şi infestarea cu
aerosoli ai reactivilor de flotaţie. Decopertarea solului şi restratificarea antropică a materialelor,
acoperirea cu deşeuri miniere prin procesele de haldare, alături de interstratificarea cu depuneri de
steril şi nocivierea cu ioni metalici, induc învelişului de sol, un accentuat proces de degradare şi
distrugere.
Disfuncţiile environmentale asociate acestor tipuri de materiale relocate antropic sunt exprimate
de o serie de indici de evaluare, dintre care:
− instabilitatea fizică a depozitelor de material steril – ca factor potenţial de risc
geomorfologic pentru terenurile din proximitate (deplasările gravitaţionale de materiale
uscate de pe taluzul haldelor, amplasarea inadecvată a unor halde);
− instabilitatea chimică – datorată apelor de infiltraţie, care solubilizează unii componenţi
rezultaţi din alterarea exogenă a mineralelor (în special din oxidarea sulfurilor metalice)
sau antrenarea particulelor fine, ducând la poluarea cursurilor de apă şi a pânzelor freatice;
− pulberile cu conţinut de metale grele – antrenate de curenţii atmosferici de la nivelul
haldelor, flotaţiilor şi carierelor din judeţ, constituie un factor poluant şi surse de risc
pentru sănătate, datorită concentraţiei ridicate în substanţe toxice (Pb, Cd, Zn, Cu, Hg, Ni,
Cr, Se, As), care prin dispersie contribuie la poluarea solului, a apelor de suprafaţă şi
subterane, producând efecte distructive la nivelul ecosistemelor locale şi regionale;
− impactul vizual – marcat de degradarea accentuată a componentelor naturale şi gradul
ridicat de remanenţă peisagistică al formelor de intervenţie antropică, exprimat prin indici
zonali de naturalitate cu consecinţe negative în evaluarea estetică privind aprecierea
gradului de pretabilitate a spaţiului montan la valorificarea din punct de vedere turistic.
42
Spaţiile perimetrale cu activităţi de extracţie şi prelucrare a substanţelor minerale utile, se

constituie într-o tipologie distinctă - peisajul industrial minier, cu grad avansat de dezorganizare
sistemică, generator de disconfort fizico-psihic.
Efectul negativ asupra componentelor naturale ale mediului, indus de antropicul minier în
peisaj, poate fi sesizat direct şi imediat din asocierea pe suprafeţe considerabile a derocărilor,
stocajelor de deşeuri miniere, microformelor de excavare, carierelor, galeriilor de mină,
schimbarea culorii apelor de suprafaţă, dispariţia vegetaţiei şi faunei, prezenţa prafului şi a
emanaţiilor de gaze toxice.
Impactul mineritului produs asupra mediului prin relocarea şi depozitarea materialelor
sub forma iazurilor de decantare, haldelor de steril, haldelor de zgură şi cenuşă, a generat o
serie de disfuncţii environmentale, care pot fi sintetizate astfel:
➢ scoaterea unor suprafeţe extinse de teren din activitatea sectorului agrosilvic (suprafeţe
ocupate cu halde de steril, iazuri de decantare, cariere, drumuri tehnologice, platforme
uzinale ş.a.);
➢ ruperea echilibrului natural dintre componentele mediului, prin distrugerea solului vegetal,
a florei şi faunei atât de pe suprafeţele afectate de dinamica minieră, cât şi a arealelor din
proximitate (ex. degradarea fondului natural sub efectul poluării este resimţită pe o rază
de cca. 20 km faţă de aliniamentele emisive principale: Cavnic-Baia Sprie, Baia Borşa,
Baia Mare);
➢ creşterea riscului de alunecare, de pierdere a stabilităţii haldelor sau de rupere a digurilor
unor iazuri de decantare cu repercusiuni ecologice pe termen lung;
➢ grosimea mare a haldelor şi a depozitelor din iazuri împiedică regenerarea naturală,
degradarea solului fiind ireversibilă;
➢ distrugerea suprafeţelor scufundate, inclusiv a construcţiilor şi lucrărilor de artă;
➢ pulberile şi praful acoperă vegetaţia având urmări nefavorabile datorate compoziţiei lor
chimice sau reacţiilor la care dau naştere în contact cu mediul hidroatmosferic;
➢ degradează aspectul natural al regiunii şi influenţează negativ posibilităţile de recreere şi
turismul;
➢ apariţia mediilor hidrice poluate (suspensii şi elemente nocive – ioni metalici);
➢ dispersia poluanţilor la distanţe mari prin axele hidrografice, contaminând apele de
suprafaţă, apele freatice, sedimentele din albii şi lunci;
➢ rezistenţa mare a metalelor grele fixate în sedimente, putând fi remaniate şi redirecţionate
de viituri în funcţie de regimul hidrologic al râurilor;
➢ amplasamentul unor depozite de acumulare a sterilului minier în apropierea graniţei,
constituie un factor riscogen cu potenţial crescut în generarea unei poluări transfrontaliere;
➢ reziduurile minerale şi substanţele toxice, depuse pe sol, sunt foarte greu şi foarte puţin
degradabile de microorganisme sau prin dizolvare, deci solul, spre deosebire de ape şi
atmosferă, nu are putere de dispersare, iar degradarea lui se produce imediat şi ireversibil;
➢ exfiltraţiile de la iazurile de decantare distrug sau modifică nefavorabil flora bacteriană şi
fauna solului;
➢ distrugerea ireversibilă a habitatelor naturale şi degradarea peisagistică de mare
remanenţă;
➢ schimbarea sensului de evoluţie naturală a sistemelor environmentale şi distrugerea
capacităţii de autostabilitate internă.
Propagarea efectelor agresiv-distructive induse sistemelor environmentale prin minerit, a
fost declanşată odată cu lucrările de exploatare a substanţelor minerale utile, când s-au efectuat
numeroase excavaţii, şanţuri şi puţuri de exploatare la suprafaţă, însoţite de reţele ramificate de
galerii cu dispunere etajată (galerii de coastă, direcţionale sau de plan înclinat) şi foraje adânci
Materialele excavate din subteran sunt acumulate la gura galeriilor, sub forma haldelor grosiere.
43
În general, în imediata apropiere a iazurilor situate pe văi înguste, au apărut fenomene de

înmlăştinire, ca urmare a ridicării nivelului freatic local, iar pe versanţi au apărut alunecări cauzate
de excesul de umiditate, creat prin bararea orizonturilor freatice.
La iazurile construite pe terenuri plane, în luncile râurilor, s-au instalat fenomene de
şiroire, iar în vecinătatea lor sunt acumulări de ape care au produs fenomene de înmlăştinire şi
sărăturare. Acestea se datorează în bună parte infiltraţiilor prin diguri. Datorită faptului că nici un
bazin nu este complet exceptat de la infiltraţii, este important să se controleze nu numai cantitatea,
dar şi calitatea infiltraţiilor.
Trei aspecte fundamentale trebuie luate în considerare când se abordează problema
securităţii iazurilor de decantare. Primul se referă la stabilitatea fizică, adică ruperea digului în
urma unor mecanisme ca: alunecarea (circulară), scufundarea, eroziunea regresivă la deversarea
apei peste dig etc. Al doilea aspect priveşte stabilitatea chimică, aceea care se referă la creşterea
acidităţii apei (prezenţa sulfurilor în materialul depus în iaz, în special a piritei), ce antrenează în
soluţie metalele grele. Al treilea aspect se referă la faptul că trebuie avută în vedere pierderea
prin infiltraţii, de material toxic.
Minele părăsite sunt asociate cu prezenţa frecventă a rupturilor de echilibru gravitaţional,
manifestate prin surpări, cu apariţia la suprafaţă a unor gropi circulare sau longitudinale.
Intersectarea acviferelor prin avansarea treptată a galeriilor determină apariţia unor organisme
hidrografice cu debit bogat, care exercită o eroziune liniară intensă pe suprafeţele din proximitate,
contribuind la schiţarea unui relief fluvial incipient.
Exploatarea rocilor
andezitice, riolitice,
calcaroase şi argiloase a
condus la apariţia a
numeroase cariere, ceea
ce determinat activarea
suprafeţei versanţilor
prin procese de
meteorizaţie, prăbuşiri/
surpări şi rostogoliri.
Carierele inactive se
impun în peisaj, în
general, prin excavaţii
în scoarţă de dimensiuni
Fig. 7 Remodelarea antropică a reliefului şi substituirea peisajului variabile şi cu contur
geomorfologic natural cu antropostructuri depoziţionale şi de excavaţie (Situl geometric.
minier Roşia Poieni – Munţii Metaliferi de Nord-Est)
1- fliş cretacic; 2 - extruziuni liniare de andezite laminate; 3 - piroclastite; 4 - intruziuni Exploatările de balast
andezitice liniare; 5 - brecii piroclastice intracrateriale; 6 - haldă de steril; 7- trepte de produc modificări
exploatare în carieră; 8 - falii; 9 - unghi de taluz; 10 - morfologia regiunii preexploatare. însemnate asupra
elementelor
morfodinamice ale albiilor râu.
Haldele de steril grosier sunt amplasate în faţa gurilor de mină sau în imediata apropiere a
acestora şi se prezintă sub formă de trunchiuri de piramidă, cu suprafaţa mai mare decât înălţimea,
având o repartiţie spaţială fie izolată, fie grupată în complexe de halde (Ex. în zona minieră Borşa
– 88 de halde/27,0 ha; zona Ilba-Cicârlău – 55 de halde/10,06 ha; zona minieră Băiuţ – 30 de
halde/10,63 ha; zona Nistru-Băiţa – 29 de halde/11,18 ha; zona Săsar – 18 halde/7,72 ha etc.).
Datorită inconsistenţei materialelor şi a încălcării unor măsuri de ordin geotehnic
(amplasament inadecvat, înclinarea mare a taluzurilor, lipsa canalelor de gardă, ş.a.), haldele
prezintă o susceptibilitate ridicată la eroziune, prin ravenaţie sau deplasări în masă (curgeri
noroioase, rostogoliri, surpări de taluzuri, deplasări uscate de materiale), inducând stări de risc
44
potenţial sub aspectul barării unor secţiuni ale reţelei hidrografice locale, precum şi premise
favorabile producerii inundaţiilor, prin aportul crescut de material acumulat în albiile minore.
În cazul exploatărilor subterane amplasarea gurilor de mină determinată secţionarea
versanţilor, creşterea mobilităţii acestora şi apariţia unor abrupturi, cu evoluţie regresivă.
Disfuncţii structurale şi funcţionale cu impact asupra sistemului environmental local
asociate proceselor de închidere a geositurilor miniere:
• Dezafectarea şi demolarea tehnostructurilor de la suprafaţă se constituie în surse potenţiale
de propagare a unor fenomene de risc, ceea ce ar putea provoca următoarele daune:
− generarea de deşeuri, inclusiv de natură periculoasă;
− emisii de zgomot generate de echipamentele utilizate în operaţiunile de degajare,
nivelare şi stabilizare a structurilor din complexele miniere;
− emisii de praf şi fum generate de trafic;
− vibraţii şi unde microseismice produse prin detonare, trafic şi surpări controlate în
roci dure;
− scurgeri de noroi pe versanţi (în perioadele ploioase), provenit din umezirea
fracţiunilor fine argiloase, traficului şi a slabei consistenţe a materialelor relocate
antropic;
− surparea malurilor sau a taluzurilor în timpul lucrărilor.
• Rambleerea puţurilor poate avea un impact temporar asupra apelor subterane prin
suspensiile solide pe timpul rambleerii. Analiza chimică a apei va evidenţia eventualele
depăşiri ale concentraţiei în metale grele sau reacţiile alcaline. Totuşi curgerile nu sunt
posibile datorită nivelului foarte scăzut al apei din puţuri.
• Deversarea de ape subterane în apele de suprafaţă, poate fi cauzată de descărcarea
accidentală de poluanţi cu concentraţie ridicată în săruri, cloruri şi sulfaţi din apele
subterane.
• Scurgeri de apă contaminată (Cu, Pb, Zn ş.a) de la nivelul haldelor, iazurilor de decantare
şi a gurilor de mină.
• Reabilitarea terenurilor şi revegetarea pot avea un impact negativ datorită: posibilei
utilizări a fertlizanţilor neacceptaţi; utilizării solului vegetal contaminat.
Categoriile de probleme care sunt avute în vedere la închidere, dezafectare şi în
managementul unei mine pot fi enumerate astfel:
✔ managementul reziduurilor: toate materialele indezirabile (ex. subsol toxic, sol
contaminat, reziduuri tehnologice etc.) trebuie izolate, eliminate sau tratate într-un alt mod
pentru a obţine o stabilitate pe termen lung şi în acord cu reglementările naţionale în
vigoare sau cu limitele specifice impuse locaţiei în cauză;
✔ stabilitatea locaţiei: zona reabilitată trebuie să fie stabilizată, fără nici un dezechilibru al
versanţilor (nici în cadrul ei şi nici în zonele adiacente), nici o tendinţă perceptibilă de
rupere sau de alunecare a solului şi nici o incizie activă de eroziune (viroage mari sau
retrageri ale capetelor rutelor de drenaj);
✔ managementul apei: calitatea şi integritatea apei subterane şi de suprafaţă care ar fi putut
fi afectată de minerit, trebuie protejată în cadrul activităţilor de recuperare şi refăcută
dacă este necesar, in acord cu planul aprobat de închidere a minei şi cu reglementările in
vigoare la nivel naţional;
✔ resurse vizuale şi utilizări alternative ale locaţiei: în măsura posibilităţilor, terenul supus
reabilitării va avea caracteristici aproximative sau compatibile cu calităţile vizuale ale
zonei adiacente, din punct de vedere al locaţiei, mărimii formei, culorii şi orientării
principalelor forme de relief.
Amplasarea dezorganizată şi destructurarea pe areale extinse a componentelor naturale ale
mediului, asociată cu inducerea formelor de instabilitate accentuată în structurile teritoriale create
prin activităţi miniere, tot ca efect al desconsiderării relaţiilor dintre componentele mediului, se
remarcă frecvente disfuncţionalităţi şi dezechilibre induse la nivelul subsistemic al solului.
Solurile din perimetrele miniere şi zonele conexe, sunt agresate şi distruse prin decapare, acoperire
45
cu materiale derocate şi steril uzinal sau infestate cu pulberi, detritus de prelucrare şi metale, ceea
ce induc modificări structurale, texturale, de pH şi compoziţie chimică, cu efect în diminuarea
capacităţii productive a solurilor afectate.
2 Iazul de decantare Gura Roş

Roşiei
Iazul de decantare Valea Săliş

Săliştei
Fig. 8 Iazuri de decantare în perimetrul siturilor miniere din partea nord-estică a Munţilor Metaliferi
(1- Iazul Valea Şesei; 2 - Iazurile Valea Săliştei şi Gura Roşiei)
În proximitatea iazurilor de decantare, haldelor de steril, galeriilor de coastă, uzinelor de

preparare şi carierelor, solurile au fost modificate textural prin adaos de nisip de iaz şi nocivitate
prin “infiltrare - difuzie”, cu diverşi poluanţi chimici (zinc, cupru, plumb, fier, sulfaţi, cianuri),
fapt reflectat în sistemele environmentale, printr-o serie de disfuncţionalităţi, cu consecinţe nefaste
pe termen lung (fig.8):
 apariţia mediilor hidrice poluate;
 dispariţia biosului acvatic;
 agresarea şi distrugerea habitatelor naturale;
 degradarea asociaţiilor vegetale;
 eroziunea avansată a solulu;
 scăderea drastică a productivităţii agricole;
 transformări peisagistice cu remanenţă mare ş.a.
Evaluarea cantitativă a efectelor activităţii extractive şi de preparare asupra

componentelor mediului natural (vegetaţie, floră, faună, ecosistem) este foarte complexă şi datorită
interdependenţei spaţiale şi temporale a diferiţilor factori. Gravitatea impactului se poate clasifica
după câteva criterii, printre care:
- vulnerabilitatea mediului înconjurător;
46
- posibilitatea de atenuare a impactului (când este posibil, prin alegerea adecvată a

metodelor şi tehnicilor de exploatare);
- persistenţa degradării (totală sau imediată; reversibilă sau ireversibilă);
- posibilităţile de recuperare ambientală.
Orice acţiune componentă a activităţii extractive implică interacţiuni inevitabile cu
componentele solului şi subsolului, care reprezintă sediul natural al unei astfel de activităţi.
Asemenea modificări pot conduce la degradarea solului şi subsolului, fiind cauza
fenomenelor de dezechilibru ecologic, alterând procesul de evoluţie naturală a solului şi peisajului.
7.2. Reamenajarea zonelor afectate de industria minieră

Reamenajarea spaţiilor afectate de activităţile de tip minier trebuie privită ca parte
componentă a strategiilor de dezvoltare echilibrată şi poate fi definită ca fiind modelarea metodică
a suprafeţelor luate în folosinţă de întreprinderile miniere şi de preparare, luându-se în
considerare interesele publice.
Răspunderea pentru această activitate o poartă cel care cauzează deteriorarea suprafeţelor.
Prin lucrările de reamenajare trebuie să fie recreat potenţialul economic anterior al regiunii,
corespunzător condiţiilor actuale.
Industria minieră şi de preparare presupune o relaţie reciprocă între natură şi societate
precum şi între economie şi ecologie. Pe lângă extragerea substanţei minerale utile, industriei
miniere şi de preparare îi revine şi sarcina de a rezolva problema complexă a înlăturării efectelor
sale negative asupra mediului înconjurător. Rezolvarea acestei probleme necesită colaborarea
specialiştilor din diferite domenii: geologie, geotehnică, minerit, planificare teritorială, agronomie,
silvicultură, sociologie.
Reconversia teritorială şi reutilizarea zonelor afectate de minerit, este orientată în
următoarele direcţii (fig. 9):
- suprafeţe agricole;
- suprafeţe forestiere;
- zone piscicole;
- depozite de deşeuri;
- grădini, zone de agrement, terenuri
de sport;
- rezervaţii arhitectural - miniere;
- etc.
Reamenajarea depozitelor de
reziduuri miniere
Reabilitarea zonelor ocupate de
depozite de reziduuri miniere solide
impune realizarea, într-o primă etapă, a unei reamenajări miniere, care trebuie să creeze
condiţiile necesare regenerării fertilităţii
Fig. 9 Reintegrarea spaţial - funcţională a zonelor
solului şi cultivării plantelor, sau condiţii afectate de minerit
pentru scopuri constructive, iar într-o altă
etapă a unei reamenajări biologice, care constă în recuperarea sub aspect ambiental a suprafeţelor
depozitelor.
Forma suprafeţei
Pentru recultivarea agricolă sunt necesare suprafeţe de teren plane, cu extindere mare şi
pante reduse, în timp ce pentru recultivarea silvică pot fi folosite suprafeţele cu pantă mai mare,
inclusiv taluzurile.
Calitatea suprafeţei
Pe suprafeţele de haldă, în scopul recultivării, trebuie amenajat un strat de sol fertil, care să
răspundă următoarelor necesităţi :
47
- să reţină apa din precipitaţii (să aibă capacitate de absorbţie) pentru a exista posibilitatea
dezvoltării plantelor. Nu se recomandă o permeabilitate prea mare (nisip sau pietriş) sau prea mică
(argilă). Proprietăţi optime în acest sens au loess-ul şi amestecurile de soluri pământoase.
- să aibă un chimism neutru, respectiv valoarea pH-ului de la 6 până la 7. Solurile terţiare
cu un pH de cca. 3, trebuie să fie neutralizate prin ameliorări de bază cu calcar, cenuşă, fenoli.
Reamenajarea minieră a depozitelor de steril cuprinde următoarele etape:

1. recuperarea şi conservarea solului vegetal
2. amenajarea haldelor
3. nivelarea suprafeţelor de haldă
4. depunerea solului vegetal pe suprafeţe nivelate
5. ameliorarea terenurilor de pe halde
Etapele tehnologice care constituie reamenajarea minieră se realizează parţial sau total, în
funcţie de destinaţia finală a suprafeţelor de haldă.
Redarea în circuitul economic a terenurilor degradate de industria minieră reprezintă un
complex de măsuri şi lucrări care se realizează pentru transformarea acestor suprafeţe în zone
productive pentru agricultură, silvicultură, piscicultură, pentru crearea unor spaţii de odihnă şi
agrement sau pentru crearea condiţiilor de reutilizare a golurilor subterane rămase în urma
exploatării zăcămintelor de substanţe minerale utile.
Amenajarea haldelor de steril. Haldele sunt formate din roci eterogene, lipsite de
substanţe trofice necesare creşterii şi dezvoltării plantelor, şi deci ele nu pot fi socotite soluri.
Amestecul de materiale haldate, cu o permeabilitate ridicată pentru apă şi aer, mai conţine un
procent destul de ridicat de carbon, sol fertil, rădăcini şi resturi de plante în curs de putrefacţie,
datorită cărora, printr-un complex de procese biochimice se poate acumula un minim de substanţe
humice, fapt ce permite instaurarea rapidă a florei spontane.
Pentru pregătirea haldelor în vederea redării suprafeţelor acestora în circuitul economic,
trebuie avut în vedere de la început, modul de formare a lor, deci trebuie stabilită corect tehnologia
de depunere. Pentru ca volumul de lucrări necesare reamenajării miniere să fie cât mai redus, se
impune respectarea cotelor şi a unghiurilor de taluz prevăzute în monografiile de lucru, elaborate
în acest scop.
Sterilul este lipsit de urme de substanţe organice, lianţi naturali şi floră bacteriană, motiv
pentru care nu se poate realiza un înveliş vegetativ protector. In unele depozite, din cauza urmelor
de pirită, sub acţiunea unor bacterii specifice, a presiunii şi umidităţii, se produc o serie de reacţii
biochimice care duc la acidifierea rocilor.
Nivelarea suprafeţei haldelor. Nivelarea trebuie să creeze condiţiile necesare regenerării
fertilităţii solului şi cultivării plantelor, sau condiţii pentru scopuri constructive, această activitate
intrând în obligaţiile unităţilor miniere.
Lucrările de nivelare încep imediat ce halda prezintă o stabilitate suficientă pentru a se
putea lucra în condiţii de deplină securitate. Durata de aşteptare de la depunere la nivelare depinde
de mulţi factori, fiind influenţată în special de tehnologia de haldare aplicată şi de elementele
geometrice ale haldei. Dacă halda va fi redată circuitului agricol, se recomandă ca nivelarea să se
realizeze după 2 - 3 ani de la depunere, timp în care materialul se tasează natural.
Nivelarea terenului se face longitudinal şi uneori şi transversal, realizându-se în două etape
distincte.
Pentru scurgerea apei trebuie să se asigure pante de 2 - 3 % (maxim 5 %) spre drenurile
marginale ale haldei şi unghiuri de taluz de la 1:1,25 până la 1:4 la o haldă cu înălţimea până la 40
m. Dacă halda va fi recultivată agricol, înălţimea treptelor de haldă trebuie să fie mai mică de 20
m, ceea ce se poate realiza prin lucrări de terasare.
În vederea stabilirii concrete a volumului lucrărilor de nivelare, trebuie realizată o ridicare
topografică (prin planimetrare şi nivelment) a suprafeţei haldei ce urmează a fi recultivată.
Depunerea solului vegetal pe suprafeţele nivelate. Pentru succesul lucrărilor de redare în
circuitul agricol, au o deosebită importanţă natura stratelor superioare (sol brut, pământ, material
48
feros, material de haldă, sol crud, roca - mamă), material parental cu proprietăţi care pot fi alterate,
permeabil pentru aer, cu capacitate de adsorbţie şi reţinere a apei, deci materiale cu însuşiri mai
mult sau mai puţin adecvate pentru culturi.
Suprafeţele utile, în special pentru agricultură, trebuie să aibă, pe o adâncime de 50 - 100
cm, o structură argiloasă sau nisipo-argiloasă, cu cca. 15 % argilă, materiale capabile să reţină
umiditatea şi să asigure o bună permeabilitate pentru apă şi aer, precum şi o bună capacitate de
absorbţie, bine aprovizionate cu macroelemente de P, K, Ca, S, Mg şi microelemente fără să
conţină substanţe nocive. Aciditatea acestui sol trebuie să fie favorabilă dezvoltării plantelor,
întrucât între aceasta şi producţia de recolte există o legătură directă.
În cazul redării terenurilor pentru agricultură, pe halda nivelată se depune un strat de sol cu
grosimea de 0,8-1,5 m.
7.3. Reconstrucţia ecologică a zonelor afectate de activităţile miniere, constă în amenajarea

şi punerea în siguranţă a depozitelor de deşeuri în urma închiderii acestora, prin efectuarea de
lucrări speciale privind creşterea gradului de stabilitate prin operaţiuni care necesită un volum
mare de investiţii, asigurarea depozitelor. Principalele lucrări de închidere (efectuate/în curs de
execuţie) în perimetrul siturilor industriale miniere presupun următoarele activităţi:
− dezafectarea şi scoaterea din subteran a unor echipamente, instalaţii, utilaje sau materiale, iar
în cazul în care aceste activităţi de recuperare nu au fost rentabile din punct de vedere
economic, orizonturile inferioare au fost inundate, rămânând sub apă staţii de pompare şi
echipamentele aferente, staţii de transformare şi echipamente electrice, instalaţii de extracţie şi
echipamentele de la puţuri, staţii de încărcare acumulatori, ateliere, magazii, alte echipamente
şi materiale;
− execuţia unor lucrări de redirijare a apelor de mină din subteran;
− închiderea unor lucrări miniere în legătură cu suprafaţa (galerii de coastă, planuri înclinate) cu
diguri şi dopuri de rambleu între diguri, sau prin prăbuşirea prin puşcare (suitori, colectoare de
minereu sau steril, puţuri de extracţie sau de aeraj) prin umplerea cu rambleu şi acoperire cu
plăci de beton;
− dezafectarea şi demolarea unor construcţii miniere sau clădiri de la suprafaţă sau din incintele
miniere (staţii de aeraj, puţuri de extracţie, staţii de compresoare, ateliere, magazii, silozuri de
ciment, grupuri sociale);
− curăţarea de materiale şi de deşeuri a incintelor miniere;
− nivelarea, reducerea unghiului de taluz a unor halde de steril de mină, efectuarea de cleionaje,
acoperire cu sol, plantare de puieţi, înierbarea suprafeţelor, execuţia unor canale de colectare a
apelor de pe versanţi (la contactul dintre haldă şi versant);
− corectarea unor torenţi, lucrări de regularizare a apelor (praguri de fund şi căsoaie din lemn)
decolmatări de albii, stabilizarea versanţilor şi a haldelor cu ziduri de sprijin şi gabioane,
canalizări, rigole de scurgere a apelor de pe versanţi, consolidare baraje de retenţie aluviuni,
bazine de măsurare a debitelor;
− rambleerea unor goluri de la suprafaţă şi împrejmuirea acestor zone;
− majoritatea specialiştilor recomandă pentru terenurile degradate o recuperare etapizată;
− recopertarea cu acţiuni de nivelare are ca obiectiv amenajarea la suprafaţa haldei a unui strat
pretabil pentru recultivare;
− terenul este recultivat cu specii ameliorative (lucerna, borceag, mazăre) timp de 5-10 ani, după
care se încearcă o cultivare cu cereale, pomi fructiferi, salcâm (Robinia pseudacacia),
mesteacăn (Betula verucosa), cătină albă (Hippophaë rhamnoides), afin (Vaccinium myrtillus),
pin (Pinus silvestris), ienupăr (Juniperis communis), etc.;
− înierbarea taluzurilor stabilizate şi fixarea haldelor de steril prin plantaţii forestiere (specii cu
sistem radicular puternic ramificat);
− pe haldele cu roci carbonatice se recomandă fixarea cu vegetaţie arborescentă şi
subarborescentă calcifilă, precum: mojdrean (Fraxinus ornus), salcâm (Robinia pseudacacia),
corn (Cornus mas), dârmox (Viburnum lintana), păducel (Crataegus monogyna).
49
− fixarea iazurilor de decantare prin vegetaţie erbacee şi arborescentă, de regulă salcâm şi cătină
albă.
Concluzii:
 Prezenţa unui însemnat potenţial combustibil în masa sterilă depozitată justifică cercetarea
posibilităţilor de recuperare, cel puţin parţială a acestuia şi valorificarea în energetică alături de
producţia curentă.
 Valorificarea resurselor energetice secundare prezente în masa depozitelor formate de-a
lungul timpului la fiecare uzină de preparare impune o cunoaştere de detaliu a zonelor cu
conţinut mai ridicat de masă combustibilă, care să facă obiectul extragerii şi procesării.
50
8. GESTIONAREA RESURSELOR NATURALE ÎN CONTEXTUL

DEZVOLTĂRII DURABILE
8.1. Direcţii de dezvoltare strategică şi acţiuni de reconversie teritorială

Direcţiile de dezvoltare strategică au în vedere abordarea intersectorială integrată a
problemelor environmentale în dimensiunea lor teritorială, asigurând cadrul transparent şi
comprehensiv de planificare a măsurilor şi monitorizare a implementării acestora la nivel macro-,
mezo- şi micro-sistemic. Identificarea obiectivelor majore care vizează reconversia teritorială
trebuie să ţină cont de următoarele elemente prioritare:
a) limitarea utilizării abuzive a resurselor, prin eliminarea acelor intervenţii care nu au
valoare pentru comunitatea locală sau contravin principiilor dezvoltării spaţiale durabile;
b) eficientizarea reconstrucţiei fondului natural prin reabilitarea spaţiilor aflate în
dezechilibru environmental;
c) identificarea oportunităţilor locale de valorificare a resurselor alternative;
d) implementarea diferenţiată a modelelor de dezvoltare endogenă;
e) valorificarea integrată a structurilor teritoriale funcţionale în contextul reducerii
disparităţilor regionale şi creşterii coeziunii spaţiale.
Conştientizarea impactului activităţilor antropice asupra structurilor geoecologice a
încurajat implementarea mai multor strategii în scopul prevenirii degradării şi reducerii efectelor
cumulative pe termen lung, asociate dezechilibrelor environmentale structurale şi funcţionale.
Deşi acestea sunt orientate în principal către protecţia mediului, ele au totodată o şi dimensiune
economică şi socială (fig. 10).
Fig. 10 Destinul echilibrelor ecologice într-o economie devastatoare a mediului înconjurător

şi în alta sustenabilă (eco-compatibliă), după Bucşa C., ş.a., 1999.
51
RECONVERSIA TERITORIALĂ presupune valorificarea integrală a noilor oportunităţi de

dezvoltare socio-economică în contextul conservării activităţilor viabile şi a reabilitării spaţiilor şi
relaţiilor aflate în dezechilibru.
Reconversia teritoriului implică recunoaşterea principalelor contradicţii şi disfuncţii care
operează în teritoriu şi adoptarea unor modele de integrare a variabilelor de ordin strategic şi
practic: disfuncţiile-structurale şi funcţionale-, oportunităţi de resurse, alternative socio-econmice,
necesităţi organizatorice de intervenţie în teritoriu, căile de reconversie a componentelor urmărite
conform triadei: PLANIFICARE TERITORIALA - PLANIFICARE ENVIRONMENTALA, respectiv
AMENAJARE TERITORIALA COMPLEXA - geocomponentală şi integrată.
Acţiunile strategice promovate la nivel local şi regional sunt cuprinse în cadrul mai multor
subsisteme, şi aplicate în funcţie de particularităţile ansamblurilor/structurilor regionale.
8.2. Tipuri de planificare strategică

a) Strategia tehnologiei „verzi” - focalizată spre atingerea durabilităţii prin sistematizarea
informaţiilor şi aplicarea acestora în procesele economice în scopul utilizării eficiente a resurselor,
concomitent cu reducerea/reciclarea deşeurilor, pentru minimizarea/controlul riscului substanţelor
chimice şi reducerea poluării.
b) Strategia controlului şi prevenirii integrate a poluării - vizează procesul legal prin
care activităţile industriale sunt reglementate şi autorizate, cu referire specială la cerinţele
Directivei Comisiei Europene (96/61/EC). Principalul obiectiv constă în prevenirea sau
minimizarea emisiilor în toţi factorii de mediu precum şi a generării deşeurilor provenite din
construirea unor obiective industriale sau agricole, ori din activitatea acestora (fie ele noi sau
vechi) în scopul protejării mediului. Obligaţiile acoperă mai multe liste de măsuri referitoare la
emisii/evacuări, deşeuri, energie, accidente de mediu, oferind totodată valori pentru compararea
(benchmarking) cu cele mai bune tehnici disponibile (Best Available Techniques - BAT).
c) Strategia dezvoltării ecoindustriale - reprezintă abordarea şi studierea sistemică a
interacţiunilor şi interrelaţiilor fizice, chimice şi biologice, atât în cadrul sistemelor industriale cât
şi între sistemele industriale şi cele naturale. Consumul de materii prime, energie, apă şi alte
materiale este optimizat în cadrul sistemului industrial, iar deşeurile generate devin surse
secundare de materii prime, aşa încât reziduurile sunt reduse la un minim. Aceste caracteristici au
influenţat dezvoltarea parcurilor ecoindustriale.
d) Strategia dezvoltării durabile - trebuie să pună accentul pe două aspecte: (a) pe
durabilitatea relaţiilor dintre sistemul mediului local şi sistemul de exploatare antropică; (b) pe
stabilitatea relaţiilor dintre potenţialul regional şi valorificarea eficientă a structurilor de
conlucrare teritorială.
e) Strategia reabilitării teritoriale – este focalizată pe remodelarea spaţiilor naturale
(hidrice, geomorfice) şi a perimetrelor construite (ex. extinderea spaţiilor verzi; reabilitarea
estetică şi arhitectonică a satelor şi oraşelor). Reabilitarea teritorială permite organizarea spaţială a
regiunilor pe principiile unei dezvoltări viabile (conservarea elementelor de peisaj cu valoare
estetică, ştiinţifică, educaţională; reconstrucţia (reabilitarea) ariilor şi siturilor degradate). De
asemenea, trebuie avute în vedere şi aspectele legate de serviciile sociale, administrarea
comunităţii, planificarea peisagistică, a infrastructurii şi a utilităţilor publice.
f) Strategia utilizării optime a terenurilor şi resurselor - permite evaluarea corectă a
valorii, capabilităţii şi degradării terenurilor, dar şi gestionarea durabilă a resurselor integrate (gaz
metan, materiale de construcţie, peisaje). Multe teritorii sunt exploatate extensiv sub raport
agricol, industrial şi infrastructural.
g) Strategia delimitării ariilor prioritare - permite identificarea, delimitarea şi evaluarea
ariilor-problemă care necesită acţiuni de intervenţie imediată.
Ariile de intervenţie prioritară sunt de trei tipuri:
✗ cvasi-naturale (ex. peisaje geomorfice dominate de procese derazionale, alunecări de teren,
torenţialitate, inundaţii, etc.);
52
✗ urbane (ex. sectoare cu infrastructura de transport de interes local şi regional degradată,

cartiere rezidenţiale cu echipare tehnico-edilitară precară, spaţii verzi deficitare,
construcţii/spaţii amenajate generatoare de riscuri, etc.);
✗ tehnogene (ex. halde de steril, iazuri de decantare, câmpuri de exploatare minieră, spaţii
industriale dezafectate, etc ).
Delimitarea acestor arii se realizează funcţie de „liniile de forţă” naturale (morfologia
teritoriului, axele hidrografice) dar şi induse antropic (polarizarea activităţilor industriale;
densitatea populaţiei).
h) Strategia participării publice - trebuie să pună accentul pe angrenarea şi implicarea
populaţiei locale în acţiunile prioritare de dezvoltare şi în participarea publică la actele decizionale
locale şi regionale. Această strategie trebuie să conducă la schimbarea mentalităţilor şi la formarea
unei „atitudini interesate” faţă de problemele comunităţilor la nivel local.
Deciziile de planificare au importante efecte asupra sistemelor teritoriale şi se repercutează
asupra componentelor regionale şi locale.
Gestiunea spaţiului şi managementul habitatelor, îndeosebi la nivelul parcurilor
naţionale, parcurilor naturale şi rezervaţiilor naturale au impus identificarea căilor şi mijloacelor
de protecţie, conservare şi gestionare socială a ecosistemelor şi peisajelor.
8.3. Necesitatea protecţiei peisajelor şi a geodiversităţii

În sens larg, protecţia naturii are ca obiectiv principal păstrarea nealterată a ecosistemelor
naturale (ecofondului) şi a fondului genetic (genofondului) la nivel global şi regional, în vederea
asigurării echilibrului între componenetele naturale ale mediului şi societatea umană.
În condiţiile actuale, când pe teritorii extinse presiunile exercitate de diferitele moduri de
utilizare a terenurilor asupra fondului natural al planetei au atins valori critice, numeroase peisaje
aflându-se deja în parastazie, protecţia şi conservarea naturii ocupă un loc prioritar în domeniul
preocupărilor specialiştilor în ştiinţele Pământului.
Presiunea antropică a avut cel mai mare impact asupra biodiversităţii floristice şi
faunistice, plantele şi animalele fiind cele mai vulnerabile elemente naturale ale mediului, în raport
cu activităţile umane; existenţa acestora este indisolubil legată de calitatea celorlalte componente
ale peisajului.
Principalii factori responsabili în timp istoric de dispariţia a numeroase specii floristice şi
faunistice pot fi consideraţi:
✔ vânatul excesiv
✔ alterarea sau distrugerea bitopurilor
✔ agricultura mecanizată şi chimizată
✔ poluarea fizică, biologică şi chimică
✔ extinderea perimetrelor construite.
Cadrul legislativ şi amenajarea peisajului

1. Legislaţia protecţionistă
Primele parcuri au fost înfiinţate din iniţiativă particulară, aşa cum a fost cazul în
Germania, Franţa, SUA, Elveţia. Aceste iniţiative sunt secondate de acţiunile în plan
guvernamental, începutul aparţinând SUA, unde, la 8 martie 1872, ia fiinţă primul parc ocrotit de
lege, Yellowstone.
Acţiunile din America de Nord au avut repercusiuni asupra Americii de Sud unde,
începând din 1872, sunt continuate preocupările lui Simon Bolivar – părintele ocrotirii naturii în
America de Sud. Punerea în practică a proiectelor se realizează începând din 1942, când, la
Washington are loc Convenţia Panamericană pentru Protecţia Florei, Faunei şi a Peisajelor din
ţările americane. În acest climat, urmează înfiinţarea a noi organizaţii preocupate de domeniul
protecţiei naturii.
53
În anul 1913, la Berna, se înfiinţează Comisia Consultativă pentru Protecţia Naturii, care în
1957 devine Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (UICN). În prezent, lista
organizaţiilor şi a programelor internaţionale care au ca obiectiv principal sau secundar protecţia şi
conservarea elementelor naturii şi ale cadrului socio-cultural este deosebit de vastă; pentru
exemplificare, le vom cita pe cele mai reprezentative:
✗ Organizaţia pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO);
✗ Fondul Mondial de Ocrotire a Naturii (WWF)
✗ Consiliul Internaţional pentru Ocrotirea Păsărilor (CIPO)
✗ Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)
✗ Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO);
✗ Comitetul Special pentru Cercetări Oceanice (SCOR)
✗ Comitetul Special pentru Cercetarea Antarcticii (SCAR)
✗ Programul Biologic Internaţional (IBP)
✗ Programul Omul şi Biosfera (MAB)
✗ Programul Ecologic pentru Europa (1995)
✗ Planul regional de acţiune „Parcuri pentru Viaţă” (1992)
✗ Planul de Acţiune pentru Ariile Protejate din Europa (Natura 2000)
✗ Convenţia Europeană a Peisajului (Florenţa, 2000)
În România, pachetul legislativ în care se regăsesc reglementări ce vizează domeniul

protecţiei şi conservării naturii în general, al zonelor şi ariilor protejate, în special, cuprinde trei
legi:
1. Legea 137/1995 – legea protecţiei mediului
2. Legea 5/2000 – privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional, secţiunea
a III-a – zone protejate
3. Legea 462/2001 – pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 236/2000,
privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei
sălbatice.
În esenţă, atât la nivel regional cât şi local, se impune stabilirea unor obiective concrete
pentru politici şi strategii de protecţie a peisajului natural şi cultural.
În conformitate cu Convenţia de la Florenţa, politica peisajului este o expresie prin care
autorităţile publice desemnează principii generale, strategii, norme şi regulamente care să permită
luarea de măsuri specifice care au ca scop protecţia, managementul şi amenajarea peisajului.
Protecţia peisajului, în accepţiunea Convenţiei de la Florenţa, cuprinde acţiunile de
conservare şi menţinere a aspectelor semnificative sau caracteristice ale unui peisaj, justificate prin
valoarea patrimonială derivată din configuraţia naturală şi de intervenţia umană în decursul
timpului.
Managementul peisajelor cuprinde acţiunile vizând întreţinerea peisajului şi armonizarea
transformarilor induse de evoluţiile sociale, economice şi de mediu într-o perspectivă de
dezvoltare durabilă.
Aria de aplicare a legislaţiei peisajului cuprinde întreg teritoriul ţării şi acoperă arealele naturale,
rurale, urbane şi suburbane şi se referă atât la peisaje considerate ca fiind deosebite, cât şi la
peisaje obişnuite sau degradate.
În sensul Convenţiei, peisajul desemnează o parte de teritoriu perceput ca atare de către
populaţie, al cărui specific este rezultatul acţiunii şi interacţiunii factorilor naturali şi umani.
Protecţia peisajului cuprinde acţiuni de conservare şi menţinere a aspectelor semnificative
sau caracteristice ale unui peisaj, justificate prin valoarea patrimonială derivată din configuraţia
naturală şi habitatul uman. Prin urmare, protecţia peisajului cultural presupune atât o componenta
de mediu cât si asigurarea habitatului uman cu monumentele, ocupaţiile şi tradiţiile comunităţilor
umane cristalizate de-a lungul timpului.
54
În aceasta abordare complexă, peisajul participă într-o maniera importantă la formarea

culturilor locale, la formarea identităţilor regionale, naţionale, europene, la asigurarea unitaţii prin
diversitate şi a armoniei prin contraste.
Peisajul reprezintă o componenta fundamentală a calităţii vieţii în areale urbane şi rurale,
constituind o resursă favorabilă pentru activitatea economică, socială şi culturală. Cataclismele
naturale (inundaţii, alunecari de teren, furtuni, seceta prelungită, s.a.) precum şi intervenţia brutală
şi masivă a oamenilor (exploatari forestiere scăpate de sub control, mineritul de suprafaţă,
construcţii de orice natură făcute fără discernamânt, nerespectarea legislaţiei de protecţie a
patrimoniului arheologic, arhitectural sau cel imaterial, poluarea sau rănile provocate mediului de
exploatarea resurselor naturale) reprezintă tot atâţia factori de agresare a peisajului cultural şi
natural. De aici, rezultă necesitatea acţiunilor legislative şi de management a protecţiei peisajului.
Acest fapt este foarte elocvent ilustrat de definiţia adoptată la Reuniunea UICN (Uniunea
Internaţională pentru Conservarea Naturii) de la New Delhi (din anul 1969), conform căreia un
parc naţional este un „teritoriu relativ întins care prezintă unul sau mai multe ecosisteme, puţin
sau deloc transformate prin exploatare şi ocupare umană, unde speciile de plante şi animale, situri
geomorfologice şi habitaturi, reprezentând un interes special din punct de vedere ştiinţific,
educativ şi recreativ sau în care există peisaje naturale de o mare valoare estetică şi în care cea mai
înaltă autoritate competentă a ţării a luat măsuri de a împiedica sau elimina, pe cât posibil de pe
întreaga suprafaţă, orice exploatare sau ocupare umană şi pentru a face efectivă respectarea
entităţilor ecologice, geomorfologice sau estetice care au justificat crearea sa şi a cărui vizitare este
autorizată, în condiţii speciale, cu scopuri recreative, educative şi culturale”.
În cadrul unui parc naţional sunt interzise următoarele activităţi:

✔ exploatarea resurselor naturale (de tipul activităţilor agropastorale şi miniere, vânătoarea,
pescuitul, silvicultura);
✔ construirea unor lucrări de interes public (transporturi, comunicaţii, energie, etc.);
✔ activităţile imobiliare, comerciale sau industriale.
Ca urmare, clasificările ariilor protejate au cunoscut de-a lungul timpului, mai multe
variante, atât la nivel internaţional (inclusiv în cadrul UICN), cât şi în cadrul legislaţiilor naţionale,
fiecăreia dintre categoriile delimitate fiindu-i caracteristică o formă specială de existenţă şi
organizare a naturii, în funcţie de care este supusă unui regim juridic particular de protecţie şi
administrare, descris succint în cele ce urmează (pentru detalii vezi Duţu, 1998 şi Primack coord.,
2002).
Astfel, Consiliului Europei a propus şi adoptat încă din anul 1973 - prin Rezoluţia nr. 73
(30) din 26 octombrie 1973 a Comitetului Miniştrilor C.E. - o terminologie comună pentru zonele
protejate, având la bază patru categorii (A, B, C şi D), primele două fiind încadrate zonelor strict
protejate, iar celelalte zonelor care beneficiază de un regim de protecţie mai redusă.
Ulterior (1980), Comisia U.E. (C.E.E.) a propus o clasificare a ariilor protejate în 8
categorii, fiecare dintre acestea beneficiind de grade diferite de protecţie, evaluate printr-o scară
cu o intensitate descrescătoare de la nivelul l la nivelul 8, astfel:
1. rezervaţia naturală integrată;
2. rezervaţia naturală;
3. parcul naţional;
4. peisaje naturale sau seminaturale;
5. peisajul rural protejat;
6. monumente şi situri naturale protejate;
7. zone protejate specifice;
8. centuri verzi.
La rândul său, UICN (Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii) a dezvoltat un
sistem de clasificare a ariilor protejate, ce acoperă un domeniu cuprins între uzul minimal şi uzul
intensiv, stabilind mai multe categorii de arii protejate:
55
I. Rezervaţii ştiinţifice/ rezervaţii naturale integrate şi zone sălbatice

• sunt areale care protejează speciile animale şi vegetale şi procesele naturale perturbate cât
mai puţin posibil, reprezentative dpdv al conservării resurselor genetice şi al diversităţii
biologice, şi care prezintă o importanţă ştiinţifică;
• este interzisă intervenţia antropică directă (inclusiv accesul turiştilor), toate procesele
evoluând în regim natural (inclusiv cele care afectează sistemul ecologic sau elementul
fizic, furtuni, cutremure, epidemii sau infestările prin insecte etc.).
• extensiunea lor variază în funcţie de suprafaţa destinată asigurării integrităţii elementelor
protejate:
✗ Rezervaţia ştiinţifică Gemenele (zona centrală a Parcului Naţional Retezat)
✗ Roşca-Buhaiova (Zona strict protejată (9.625 ha) din Rezervaţia Biosferei Delta
Dunării)
✗ Peştera Cloşani (Munţii Mehedinţi)
✗ Acvatoriul litoral marin Vama Veche - 2 Mai (singura rezervaţie submarină de pe
litoral).
II. Parcuri naţionale

• sunt areale relativ extinse cu peisaje naturale puţin sau deloc transformate prin exploatare şi
ocupare umană, menţinute pentru a oferi protecţie unuia sau mai multor ecosisteme de
interes ştiinţific, educativ sau recreaţional şi în cadrul cărora exploatarea comercială a
resurselor naturale este interzisă.
Normele UICN impun o zonare a unui parc naţional după următoarele combinaţii (Duţu, 1998):
- zonă de natură sălbatică exclusivă;
- zonă de natură sălbatică combinată cu un spaţiu natural integrat ori un spaţiu natural
dirijat;
- zonele menţionate, combinate cu o zonă cu vocaţie turistică/ administrativă;
- zonele de mai sus, combinate cu una sau mai multe zone clasificate (antropologice,
arheologice sau istorice).
✗ Parcul Naţional Retezat – cel mai vechi (1935), 60.000 ha
✗ Parcul Naţional Domogled-Valea Cernei -60.100 ha
✗ Parcul Naţional Cheile Nerei-Beuşniţa
✗ Parcul Naţional Munţii Rodnei - 46.399 ha
✗ Parcul Naţional Cheile Bicazului Hăşmaş
✗ Parcul Naţional Ceahlău
✗ Parcul Naţional Călimani
✗ Parcul Naţional Cozia
✗ Parcul Naţional Piatra Craiului
✗ Parcul Naţional Semenic-Cheile Caraşului
✗ Parcul Naţional Munţii Măcinului
✗ Parcul Naţional Munţii Maramureşului.
III. Monumente ale naturii/ elemente naturale marcante

• desemează arii protejate al căror obiect îl constituie unul sau mai multe elemente naturale
şi/sau culturale care au o importanţă excepţională şi valoare unică, datorită rarităţii,
reprezentativităţii, calităţii lor estetice sau semnificaţiei culturale.
• numărul acestora este de 123 în România şi pot fi: speologice, geologice, paleontologice,
zoologice, mixte :
✗ Râpa Roşie
✗ Detunata Goală
✗ Lacul Albastru (Masivul Retezat)
56
✗ Locul fosilifer Aliman (Dobrogea de Sud, lângă comuna Aliman, în Valea Urluia,
rezervaţia adăposteşte lacurile Sarpul şi Vederoasa şi prezintă o mare valoare
ştiinţifică, fiind declarată monument al naturii)
✗ Muntele de sare de la Praid
✗ Rezervaţia fosiliferă Chiuzbaia (situată la baza Varfului Ignis, fiind ocrotite
depozite diatomitice, in alternanta cu cenusa vulcanica cu impresiuni de frunze)
✗ Peştera Topolniţa,
✗ Peştera Gura Dobrogei (localitatea Târguşor)
✗ Peştera Polovragi (între localităţile Horezu şi Baia de Fier)
✗ Grădina Zmeilor (lângă localitatea Gâlgăul Almaşului)
✗ Piatra Teiului (rezervatie geologică situată lângă lacul de acumulare Bicaz), etc.
IV. Rezervaţii de conservare a naturii/rezervaţii naturale divizate/arii de gestionare a
habitatelor şi speciilor (sanctuare de faună)
• reprezintă suprafeţe terestre şi/sau acvatice supuse unei intervenţii antropice active cu
scopul de a proteja, menţine sau crea habitatele unor specii de floră sau faună (cca. 380 la
nivelul întregii ţări):
✗ Codrul Secular Slătioara (versantul estic al Masivului Rarău)
✗ Tinovul Poiana Stampei
✗ Fânaţele Clujului – Copârşaie (nordul localităţii Cluj-Napoca, pe Valea Fânaţelor
– vegetaţie stepică endemică)
✗ Lacul Sf. Ana
✗ Poiana cu narcise de la Negrileasa (Narcissus stellaris)
✗ Cheile Întregalde
✗ Dealul cu Melci
✗ Lacul Peţea (30oC) format pe pârâul cu acelaşi nume, adăposteşte relictul terţiar
Nymphaea lotus var. thermalis - Băile 1 Mai
✗ Scăriţa-Belioara
✗ Cheile Turzii, etc.
V. Peisaje terestre sau marine protejate

• includ suprafeţe terestre sau marine unde interacţiunea dintre om-natură a determinat
apariţia unor peisaje ce înmagazinează valenţe estetice, ecologice sau culturale particulare
(credinţe, cutume, mod specific al organizării sociale, mod de utilizare a terenurilor, situri
naturale sau locaţii panoramice amenajate în lungul sau proximitatea obiectivelor sau
traseelor turistice).
✗ Pădurea Bogăţii (M-ţii Perşani)
✗ Muntele Tâmpa (rezervaţie peisagistică)
✗ Codrii de Aramă (30 km de Piatra Neamţ, 1 km nord de Manastirea Văratec)
✗ Pădurea de Argint (mesteceni seculari din apropiere (zona Agapia- Varatec), care
au fost izvor de inspiratie pentru marele poet Mihai Eminescu)
✗ Pădurea şi mlaştinile eutrofe de la Prejmer (vegetatie caracteristica bălţilor)
✗ Valea Cormaia (rezervaţie peisagistică – Parcul Naţional Munţii Rodnei)
✗ Iezerul Ighiel (lacul carstic Iezerul Ighielului - singurul lac pe calcar din România,
sudul Munţilor Trascău).
VI. Parcurile naturale

• sunt arii naturale protejate al caror scop este protecţia şi conservarea unor ansambluri
peisagistice în care interacţiunea activităţilor umane cu natura de-a lungul timpului a creat
o zonă distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică şi culturală, deseori cu o mare
diversitate biologică.
• Managementul parcurilor naturale urmareste mentinerea interactiunii armonioase a omului
cu natura prin protejarea diversitatii habitatelor şi peisajului, promovand pastrarea
57
folosintelor traditionale ale terenurilor, încurajarea si consolidarea activitatilor, practicilor

şi culturii traditionale ale populatiei locale.
✗ Parcul Natural Porţile de Fier (pe suprafaţa jud. CS şi MH) - 115.655 ha
✗ Parcul Natural Apuseni (AB, BH şi CJ)
✗ Parcul Natural Bucegi (AG, BV, DB, PH)
✗ Parcul Natural Grădiştea Muncelului-Cioclovina (integral în judeţul HD)
✗ Parcul Natural Balta Mică a Brăilei (integral in judeţul BR )
✗ Parcul Natural Vânători-Neamţ (integral in judeţul NT).
VII. Rezervaţii ale biosferei

• reprezintă zone (terestre, marine, costiere) care au ca scop conservarea şi protecţia integrală
a ecosistemelor specifice diferitelor regiuni naturale, precum şi exploatarea durabilă a
resurselor din teritoriul respectiv;
• o rezervatie a biosferei poate include mai multe zone strict protejate şi aşezări umane.
In România au fost declarate până acum trei rezervatii ale biosferei, şi anume:
✗ Delta Dunării (580.000 ha) - declarată la 1 septembrie 1990 prin Decretul 983;
✗ Parcul Naţional Retezat (60.000 ha) - declarat la 10 ianuarie 1980;
✗ Pietrosul Rodnei (46.399 ha) - declarat la 10 ianuarie 1980.
Oraşul britanic Brighton (port la Marea Mânecii) intenţionază să devină primul oraş din lume
recunoscut de Naţiunile Unite ca rezervaţie a biosferei, alăturându-se, astfel, Amazonului sau
deşertului Mojave.
VIII. Bunuri (naturale) ale patrimoniului mondial

• grupează monumentele naturale fizice şi biologice sau grupări de asemenea formaţiuni care
au o valoare univesală excepţională din punct de vedere ştiinţific, estetic, educativ sau al
conservării diversităţii biologice.
Parcurile transfrontaliere – arii protejate bilaterale sau multinaţionale
Statutul de parc transfrontalier poate fi acordat unei arii protejate care se desfăşoară pe
teritoriul a două sau mai multe state. Acest statut presupune participarea în egală măsură a ţărilor
implicate în acţiunile de organizare, amenajare, utilizare publică şi gestionare durabilă a resurselor
naturale şi cultural-istorice din perimetrul ariei protejate.
Exemple de cooperare transfrontalieră, cu bune rezultate în domeniul conservării mediului:
➢ Parcul Naţional Mercantour din Franţa şi Parcul Regional Argentero (Italia)
➢ Parcul Naţional Gran Paradiso (Italia) şi Parcul Naţional La Vanoise (Franţa)
➢ Parcul Naţional Djerdap (Serbia) şi Parcul Natural Porţile de Fier (România)
Federaţia Europeană a Parcurilor Naturale şi a Parcurilor Naţionale promovează ideea
de „conservare fără frontiere”, menită să asigure întărirea şi extinderea reţelei europene de arii
protejate.
Diminuarea impactului turistic asupra peisajului

Căile prin care gestionarii pot răspunde acestui deziderat ar putea fi:
✔ concentrarea anumitor activităţi, într-un spaţiu redus, bine delimitat, care va putea
fi monitorizat şi întreţinut pentru limitarea degradărilor ireversibile;
✔ dispersarea activităţilor în cadrul perimetrului ariilor naturale protejate trebuie
realizată cu precauţie şi adaptată particularităţilor suportului ecologic;
✔ limitarea anumitor activităţi recreative în perioadele în care impactul acestora este
major (spre exemplu, aprinderea focului pentru grătar numai în timpul iernii);
✔ ameliorarea întreţinerii şi a performanţei materialelor şi echipamentelor puse la
dispoziţie, ceea ce presupune suplimentarea resurselor financiare şi de personal;
✔ substituirea anumitor activităţi recreative cu altele, mai puţin agresive:
descurajarea practicării schiului de pistă în favoarea celui de fond, diminuarea şi
58
chiar suprimarea accesului autoturismelor individuale şi încurajarea utilizării

transportului în comun; încurajarea înlocuirii transportului cu mijloace motorizate
de către mersul călare, mijloacele cu tracţiune animală sau cu trenul, după caz; pot
fi utilizate de asemenea cu succes echipamente care, iniţial, au avut altă destinaţie
(telefericele şi telescaunele pot fi utilizate vara, pentru a evita tasarea sau
degradarea anumitor suprafeţe sensibile);
✔ dezvoltarea educaţiei şi sensibilizarea faţă de problemele naturii şi în acest mod,
ameliorarea comportamentului vizitatorilor; în acest demers, un rol important revine
muzeelor, centrelor de informare, conferinţelor de specialitate, şcolii, care are
sarcina de a dezvolta simţul civic şi respectul pentru natură în rândul tinerilor;
✔ sporirea durabilităţii resurselor naturale se poate asigura prin: protejare şi
gestionare superioară; plantarea de specii vegetale cu rezistenţă superioară;
amenajările artificiale, bazate pe utilizarea unor materiale exterioare (beton, nisip,
zgură etc.) pentru protejarea spaţiilor intens frecventate;
✔ activităţi ritmice de renaturare, restructurare sau reconstrucţie ecologică.
Felicitări, dacă ai ajuns până aici !

Nu renunţa !

Mergi mai departe !!!
© V. GLIGOR, Facultatea de Geografie, UBB Cluj-Napoca
59
Bibliografie selectivă
[1] Berca, M., (2000), Ecologie generală şi protecţia mediului, Editura Ceres, Bucureşti, p. 25-68, 71-83,
102-134
[2] Cetina, Elena, (1978), Resursele hidroenergetice ale Globului, Editura Militară, Bucureşti.
[3] Chiţu, Maria, Ungureanu, A., Mac, I., (1983), Geografia resurselor naturale, Editura Did. şi Pedag.,
Bucureşti, p. 3-10, 26-68, 69-150, 151-173, 174-188
[4] Cândea Melinda, Cimpoeru Irina, Bran Florina, (2006), Organizarea, amenajarea şi dezvoltarea
durabilă a spaţiului geografic, Editura Universitară, Bucureşti, p. 15-27, 39-44, 71-99
[5] Cocean, P., (coord.) (2004), Plan de Amenajare a Teritoriului Regiunii de Nord-Vest, Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, p. 36-39, 42-45, 51-52, 230-237
[6] Duma, S., (2000), Geoecologie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, p. 37-40, 59-62, 222-235, 313-324, 411-
427, 478-487
[7] Hreniuc, N.P., (2007), Tehnologii industriale şi ecotehnologii, Editura Universităţii de Nord, Baia
Mare, p. 543-670
[8] Gârbovean, A., (2006), Strategii şi modele de dezvoltare regională pentru zona Munţilor Apuseni,
Editura Aeternitas, Alba Iulia.
[9] Giurcăneanu, Cl., (1982), Terra, izvor de bogăţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
[10] Giurgiu, V., (1979), Pădurea şi viitorul, Editura Ceres, Bucureşti, p. 15-80
[11] Gligor, V., (2005a), Relieful vulcanic din Nord-Estul Munţilor Metaliferi, Teză de doctorat,
Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Geografie, Cluj-Napoca, p. 203-234
[12] Gligor, V., (2005b), Disfuncţionalităţi şi dezechilibre environmentale în perimetrul minier Roşia
Poieni, Lucrările Simpozionului Ştiinţific: „Ştiinţă şi dezvoltare în profil teritorial”, Baia Mare 27-28
mai 2005, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, p. 186-190.
[13] Gligor, V., Fonogea, S.F., (2010), Environmental Dysfunctions and Geo-ecological Reballancing of
Mining Sites with Shut-down activity in Maramureş County, Studia Univ. „Babeş-Bolyai”, Seria
Geographia, Cluj-Napoca.
[14] Ilieş, A., Ilieş, Dorina, (1998), Resurse naturale, Editura Univesităţii din Oradea, p. 90-158
[15] Lazăr, M., (2001), Reabilitare ecologică. Editura Universitas, Petroşani.
[16] Lupaşcu, Gh., (2000), Baza mondială de referinţă pentru resursele de sol, Editura Univ. „Al. I.
Cuza”, Iaşi, p. 64-82
[17] Lupei, N., (1977), Biosfera, Editura Albatros, Bucureşti, p. 138-247
[18] Lupei, N., Barna, V., (1971), Zestrea minerală a lumii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
[19] Mac, I., (2003), Ştiinţa mediului, Editura Europontic, Cluj-Napoca, p. 190-241
[20] Milescu, A., Alexa, A., (1969), Pădurile de pe Glob, Editura Agrosilvică, Bucureşti, p. 56-89
[21] Mîrza, I., (1973), Resursele minerale ale Pământului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, p. 23-81
[22] Rebrişoreanu, M., (2005), Geologie aplicată, Editura Risoprint, Cluj-Napoca.
[23] Repetto, R., (2001), World resources 2000-2001 – People and ecosystems, O.N.U., p.150
[24] Soranu, V., (1985), Omul şi biosfera, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
[25] Teaci, D., (2001), Vulnerabilitatea pedosferei, în Vol. „Cercetări ştiinţifice şi agricultura durabilă”,
Editura Agris, Bucureşti.
[26] Ungureanu, A., Nimigeanu, V., (1980), Geologia resurselor naturale, Iaşi, p.1-14, 15-26, 27-45, 134-
157, 158-199, 210-220
[27] Velcea, I., (1987), Metodologia cercetării geografice a resurselor naturale, Sinteze geografice, Vol II,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
*** World Energy Council. Survey of Energy Resources, 2001
*** Lucrările celui de-al XVIII-lea Congres Mondial al Energiei, Buenos Aires, 2001
*** Wikipedia, the free encyclopedia, Green energy, 2006
60

Resurse Naturale Si Planificare Teritoriala

Caricato da

Informazioni sul documento

Copyright

Formati disponibili

Condividi questo documento

Condividi o incorpora il documento

Opzioni di condivisione

Hai trovato utile questo documento?

Questo contenuto è inappropriato?

Copyright:

Formati disponibili

Resurse Naturale Si Planificare Teritoriala

Caricato da

Copyright:

Formati disponibili

__________________________Suport de curs Resursele naturale şi planificarea teritorială_________________________

UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

CATEDRA DE GEOGRAFIE REGIONALĂ

Specializarea PLANIFICARE TERITORIALĂ

Lect. univ. dr. VIOREL GLIGOR

1. RESURSELE NATURALE ŞI PLANIFICAREA TERITORIULUI ..................................... 3

1. RESURSELE NATURALE ŞI PLANIFICAREA TERITORIULUI

1.1. Abordări conceptuale

1.2. Clasificarea resurselor naturale

e) După criteriul gradului de cunoaştere :

• In acest sens activităţile sunt desfăşurate pe două direcţii principale:

2. RESURSELE NATURALE - FACTOR DINAMIC AL DEZVOLTARII REGIONALE

2.1. Evaluarea şi gestionarea integrată a resurselor

În contextul actual, în care conştientizarea problemelor de mediu şi, legat de aceasta, a

Evaluarea resurselor se poate face după aprecierea:

2.2. Resursele naturale, mediul înconjurător şi creşterea economică

 concepţia antropocentrică situează omul în centrul preocupărilor de ordin economic

2.3. Alternative actuale în dezvoltarea durabilă

Dezvoltarea durabilă şi resursele naturale

Creşterea eficienţei utilizării resurselor

3. ENERGIA SOLARĂ ŞI EOLIANĂ. RESURSELE ATMOSFERICE

3.1. Energia solară şi eoliană: istoric şi caracteristici

Cele mai importante fluxuri

3.2. Conversia energiei solare în alte forme de energie

Captarea energiei solare - domenii de utilizare:

2. zona galbenă (1.300-1.450 kWh/m2/an), include regiunile carpatice şi subcarpatice ale

Fig. 2 Harta solară a României Fig. 3 Harta solară a Europei

Munteniei, toată Transilvania, partea de mijloc şi nord a Moldovei şi tot Banatul;

- În România, Universitatea Politehnică Bucureşti are o centrală fotovoltaică de 30 kW. Acest

3.3. Energia eoliană

instalaţii eoliene se va realiza pe Muntele Semenic şi va cuprinde 300 de agregate de 300 kW

4. FONDUL LITOSTRUCTURAL ŞI IMPLICAŢIILE GEOECONOMICE

4.1. Resursele crustale – particularităţi geoeconomice

 Diversitatea formelor de relief şi a proceselor morfogenetice (endogene şi exogene) asigură

4.2. Dimensiunea funcţională a reliefului în planificarea teritoriului

 În afara reliefului major o deosebită căutare o au regiunile de contact morfologic. În asemenea

4.3. Evaluarea componentei dinamice a reliefului

Particularităţile geomorfologice ale unităţilor teritoriale derivă din asocierea spaţio-

5. EVALUAREA RESURSELOR HIDRICE ÎN CONTEXTUL

5.2. Rolul apei în viaţa omului şi în economie

Gospodărirea apelor reprezintă ansamblu activităţilor desfăşurate pentru realizarea următoarelor

Cauzele poluării apei:

Conservarea, refolosirea şi economisirea apei sunt încurajate prin aplicarea de stimuli

5.3. Utilizarea materiilor prime chimice şi organice din mări şi oceane

Procedee de obţinere a apei potabile

semipermeabilă, foarte densă. In felul acesta, doar moleculele de apă traversează

Concluzie: Multilateralitatea folosirii apelor, explică gradul de complexitate al problemelor legate

6. FONDUL BIOPEDOSFERIC ŞI SEMNIFICAŢIA COMPLEXĂ A

Globalizarea economiilor şi apariţia unui sector puternic de corporaţii transnaţionale

6.1. Managementul forestier şi valorificarea resurselor silvice

Funcţiile de bază ale spaţiilor

- acţionează ca un absorbant al CO2 şi ca regulator climatic regional.

În România, pe fondul unei tendinţe de diminuare a suprafeţelor arabile şi a plantaţiilor

 respectarea regimului silvic pentru împădurirea suprafeţelor exploatate în acord cu

Conceptul de conservare a pădurilor poate avea două dimensiuni:

6.2. Principalele tipuri de pădure din România

a) Pădurile de molid (molidişurile) se găsesc în regiunea de munte, la cele mai mari

b) Pădurile de amestec de fag cu răşinoase sunt răspândite în zona munţilor mijlocii,

d) Pădurile de gorun (gorunetele) sunt răspândite în regiunile de deal şi podiş, la

e) Pădurile de stejar şi de amestec de stejar cu alte foioase (şleaurile de câmpie) apar în

f) Pădurile de cer şi gârniţă (ceretele, gârniţetele şi cereto-gârniţetele), cărora le revin

6.3. Măsuri de remediere şi direcţii de acţiune destinate reducerii impactului antropic

 îmbunătăţirea sistemului instituţional actual de coordonare şi supraveghere a acţiunilor de

6.4. Măsuri de îmbunătăţire a stării resurselor forestiere

__Suport de curs Resursele naturale şi planificarea teritorială_