INTRODUCERE

Lumea secolului XXI devine tot mai insensibilă la suferinţele omului, tot
mai dezorientată în a putea face distincţie între bine şi rău, tot mai lipsită de un
fundament spiritual consistent, transformând principiile de viaţă în principii
filozofice, cu relevanţă în planul vieţii concrete atât timp cât ele servesc
justificării unui anumit tip de comportament moral.

În acest fel s-a ajuns la practicarea pe scară largă a unor acte medicale
care atentează la însăşi viaţa umană, cum sunt cele legate de sfârşitul vieţii,
respectiv eutanasia, ca formă de sinucidere asistată medical, deşi, încă din
Antichitate au existat voci cu autoritate care s-au opus acestui mod de a suprima
viaţa cuiva, indiferent câte false motive umanitare s-ar invoca în sprijinul ei,
mesajul medicinei fiind de a lupta pentru viaţă şi nu de a justifica moartea,
omorul din compasiune fiind contrar menirii profesiunii medicale.

Bioetica este o morală a științei în general și a medicinei în special, care

interzice comercializarea corpului uman și traficul de organe. În studiul care
urmează, vom urmări relaţia dintre actele medicale mai sus amintite şi
concepţiile teologice asupra vieţii şi a morţii. De asemenea, va fi evidenţiat rolul
bisericii, ca instituţie, în încercarea de a ne deschide ochii asupra tendinţelor ce
le-a căpătat medicina de a duce la extrem tot ceea ce ţine de eutanasie, avort sau
transplant de organe.

Biserica este de acord cu orice practică medicală în vederea reducerii

suferinţei, prin urmare şi transplantul efectuat cu respect faţă de primitor şi de
donator, viu sau mort, însă vrea ca toţi să înţelegem transplantul ca pe o practică
medicală menită înlăturarii suferinţei membrilor ei şi nu ca pe una care să
alimenteze ideea eternizării vieţii. În privinţa eutanasiei, Biserica este de părere
că odată cu creşterea acceptării acesteia sau sinuciderii asistate medical, va
interveni o schimbare în perceperea bolii, morţii şi a tratamentului medical.
Exemplul legalizării avortului arată ce se întâmplă. Fiecare femeie însărcinată
acum trebuie să decidă dacă păstrează sarcina sau avortează. În mod similar,
eutanasia , odată legalizată va deveni o opţiune de “tratament” pentru aceia care
sunt diagnosticaţi cu o boală, nu neapărat incurabilă, şi care se consideră
bolnavi. Este întotdeauna mai ieftin (şi mai rapid) să omori decât să tratezi.

1
 1. Concepţii religioase despre bioetică în contextul
actual

Atunci când vorbim de Bioetică în calitate de ştiinţă, trebuie să ştim că

sub acest aspect, s-a dezvoltat abia din a doua jumătate a secolului al XX-lea,
respectiv începând din anii '60. Dar, ca realitate care atrage atentia asupra unor
acte medicale cu implicaţii în sfera moralei, originile Bioeticii urcă până în
epoca primului mileniu creştin.

Este binecunoscută atitudinea unanimă a Sfinţilor Părinţi care, în scrierile

lor, alături de hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi locale au adoptat o poziţie
fermă împotriva unor păcate din viata cotidiană (avortul, contracepţia, eutanasia
sau sinuciderea asistată medical etc). Pe de altă parte, tot ei sunt cei care au
încurajat rolul medicinii ca ştiinţă menită a sluji viaţa.

Astfel, probleme ca cele legate de suferinţă, de îngrijirea medicală în

diferitele faze ale bolii, de sfârşitul vieţii pământeşti primesc cu totul alte
valenţe în contextul raportării lor la actul căderii în păcat, dar şi la
răscumparare, mântuire şi viaţă veşnică. De aceea, chiar din epoca apostolică
vom întâlni medici devotaţi vocaţiei lor de slujitori ai sănătăţii fizice, dar şi ai
celei spirituale, ca o condiţie esenţială a adevăratei sănătăţi, cum a fost cazul
Sfântului Evanghelist Luca, pe care, faptul de a fi slujitor al sănătăţii fizice nu l-
a împiedicat să fie şi mărturisitor al Cuvântului Vieţii. De asemenea, nu multă
lume ştie faptul că primul transplant din istorie a fost efectuat în secolul al IV-
lea de către Sfinţii Doctori Cozma şi Damian. Grefând unui bolav piciorul
cangrenat cu piciorul unui cadavru, ei au dovedit că Biserica nu se opune acestei
metode terapeutice.

Rolul bioeticii de garant al moralităţii actului medical a început să fie

revendicat odată cu începutul procesului de secularizare a societăţii. Marea
Schismă de la 1054 a marcat apariţia a două tradiţii morale divergente, implicit
a două bioetici creştine, dar diferite. Din acest moment vorbim despre bioetici
creştine, cu trăsături specifice valorilor morale pe care le promovează.
Tensiunea se accentuează odată cu scindarea survenită în sânul bioeticii creştine
occidentale prin Reforma din 1517, care a marcat începutul unui proces
continuu de diversificare, proces care va pune serioase probleme vis-a-vis de
autoritatea moralei care susţine o anumită bioetică. Omul se află în faţa mai

2
multor bioetici, încât îi vine greu sa o considere drept normativă pe una dintre
ele, dar care să aibă o autoritate permanentă.

În acest context al diversificării, uneori agresive a sistemelor bioetice

creştine, unii dintre practicienii contemporani au simţit nevoia unei analize
profunde pentru a identifica factorii care au condus la această varietate de
sisteme morale, care, la rândul lor, au determinat conturarea bioeticilor
specifice.

Dacă vorbim despre existenţa mai multor bioetici creştine, în funcţie de

diversitatea Bisericilor creştine, în acelaşi sens putem vorbi despre existenţa mai
multor bioetici seculare, în funcţie de argumentele de ordin raţional care le
susţin.

De fapt, bioetica seculară a apărut ca reacţie la frământările care au marcat

Occidentul scindat de acţiunea Reformei, de incercarea de a nu încălca normele
moralei, în contextul propagării ideilor iluministe şi a proclamării Drepturilor
Omului în timpul Revoluţiei franceze din 1789. "Pe fundalul dezbinării şi al
unor profunde diferenţe, ea a aspirat spre o universalitate întemeiată raţional.
Fragmentarea şi diversitatea creştinismului occidental a suscitat practic o
moralitate seculară care să poată depăşi diviziunile din interiorul creştinismului
occidental şi să-i cuprindă pe toţi într-o singură morală seculară".

În loc să redescopere sensul profund al divino-umanităţii lui Hristos şi

valorile unei bioetici autentice, Occidentul a alunecat tot mai profund pe panta
secularizării, a desacralizării vieţii, fenomen care îşi are originea în propagarea
ideilor socialiste ale lui Marx şi a naţional-socialismului lui Hitler, încercând să
justifice prin prisma propriilor valori atrocităţile cărora le-au fost victime zeci
de milioane de oameni în numele unui viitor secular, presupus mai bun, al
justiţiei, al echităţii şi drepturilor muncitorilor sau pentru recuperarea unui
trecut păgân pentru un nou viitor postcreştin. Eşecul acestei abordări a moralei a
demonstrat că numai prin raţiune, morala seculară nu poate instaura o morală
satisfăcătoare, echivalentă moralei creştine fragmentate o dată cu reforma.

În mod paradoxal, insă, bioeticile filozofice se impun prin oferta pe care

o lansează la nivelul unei societăţi dezorientate moral: o moralitate care promite
să-i unească pe toţi în jurul unui set de valori general acceptat, cu o viziune
neutră asupra comportamentului moral, accesibil tuturor prin intermediul
raţiunii. Deci, este vorba despre o revenire la idealurile unificatoare ale
iluminismului, prin încercarea de a defini în mod strict raţional orice
3
comportament moral, inclusiv relaţia omului cu Divinitatea în cazul în care
aceasta există, Dumnezeu fiind transformat într-un principiu filozofic.

De aceea, valorile morale sunt ierarhizate diferit în funcţie de propria

scară valorică, în funcţie de modul în care sunt ordonate aceste consideraţii
morale. Dificultatea cu care se confruntă omul contemporan este lipsa unui
reper standard în funcţie de care să poată face o astfel de ierarhizare în această
pluralitate valorică.

Acum la început de secol XXI se cuvine o reevaluare a relaţiilor

interumane ca reflex al relaţiei pe care omul trebuie s-o aibă cu Dumnezeu.
Totodată, bioetica trebuie să redevină ştiinţa care să armonizeze în modul cel
mai fericit "cunoasterea biologică cu cea a sistemului valorilor umane",
valorificarea biotehnologiilor moderne în sensul slujirii vieţii, nu al manipulării
ei, pentru a evita "intrarea intr-un viitor post-uman" şi confruntarea "cu
potenţiala prăpastie morală pe care un astfel de viitor ne-o deschide in faţa
ochilor".

2. Bbioetica privită social şi teologic

Occidentul a ajuns la o întelegere destul de diferită despre teologie şi, prin

urmare, la o întelegere destul de diferită a bioeticii, în special a bioeticii
creştine. El a încercat să înteleagă mai mult prin reflecţie discursivă şi mai puţin
printr-o cunoaştere bazată pe procesul de gândire. Această diferenţă s-a
accentuat pe masură ce o teologie inovatoare a ocupat un rol central în
conştiinţa de sine şi identitatea Occidentului. Există mai multe rădăcini istorice
ale acestei diferenţe. Combinate cu un numar de importante erori teologice (de
exemplu, pretenţiile la o jurisdicţie papală universală, căderea lui Adam ca
moştenire a unui păcat originar înţeles ca vină personală, purgatoriul,
infailibilitatea papală), acestea au luat amploare pe masură ce noul Imperiu
occidental întemeiat de Carol cel Mare avea nevoie să se distingă teologic de
Imperiul răsăritean faţă de care începuse să se definească şi justifice. Teologia
acestui nou imperiu a trebuit să evolueze pentru a justifica noile lui pretenţii
religioase. Occidentul avea nevoie să producă un conţinut teologic care să
opună conştiinţa sa religioasă Imperiului răsăritean cu capitala în
Constantinopol şi religiei acestuia. Pentru a-şi apăra legitimitatea, noul imperiu
apusean trebuia să se distingă de vechiul imperiu şi de vechea lui religie.

În parte, noua perspectivă a fost preluată din scolastica renaşterii timpurii

4
de la curtea lui Carol cel Mare. Aici a fost poate confecţionat influentul
document al "Donaţiilor lui Constantin". Apusul căuta să justifice o nouă
amplitudine a guvernării ecleziastice. Acest mediu intelectual şi politic a
susţinut doctrina despre filioque şi a demarat calea spre papalitatea Evului
Mediu târziu. Papalitatea romană a încercat apoi să-i pună pe împăraţi la locul
lor, ca, în final, drept răspuns la prăbuşirea puterii temporale a papalităţii, să fie
afirmată puterea infailibilităţii. De la cei câţiva paşi iniţiali s-a conturat o nouă
religie, care în timp a produs întelegeri destul de diferite asupra naturii, ca şi
asupra temeiurilor pretenţiilor privitoare la cine e o autoritate în problemele
bioetice. Occidentul a ajuns subdezvoltat din punct de vedere teologic. În loc să
încurajeze unirea teologică cu Dumnezeu, el s-a concentrat în schimb pe
dezvoltarea unui cadru intelectual care a devenit apoi scolastică. Occidentul a
pierdut nucleul mistic central al creştinismului tradiţional.

Schimbările în sensul teologiei în Occident au fost legate de alte

dezvoltări în Occident, educaţia teologică s-a mutat treptat din mănăstiri în
şcolile de pe lângă catedrale, iar mai apoi, în secolul XIII, în universităţi. Sensul
teologiei, al educaţiei şi expertizei teologice s-a schimbat. Între altele, teologia a
căpătat un caracter academic.
Pe parcurs, acest fenomen a produs reflecţii scolastice cu privire la
chestiunile bioetice în acest secol de energie intelectuală; teologia a ajuns să nu
mai fie privită în primul rând ca un rod al sfinţeniei. A ajuns în schimb să fie
înţeleasă mult mai mult ca un rod al ştiinţei de carte.
Cotitura Occidentului în secolul XIII către o teologie academică s-a
dovedit ulterior fatală pentru teologia morală şi pentru bioetică. Acestea au
devenit întreprinderi academice care puteau fi întelese şi în afara unei vieţi de
rugăciune. Accentul s-a mutat, astfel încât, în cel mai bun caz, rugăciunea
completează acum cercetarea teologică şi bioetica creştină "ştiinţifică", mai
degrabă decât să fie invocată reflecţia discursivă pentru a clarifica roadele
rugăciunii. Această alterare a caracterului teologiei constituie o schimbare de
paradigmă fundamentală. Ea implică o revoluţie în gândirea teologică, o
schimbare în însăşi definiţia teologiei, a faptului de a fi creştin sau a angajării în
bioetica crestină.

Presupoziţiile epistemologice au fost revizuite astfel încât adevarata

cunoaştere teologică a ajuns să fie dobândită nu în prin gând prin rugăciune şi
unirea cu Dumnezeu, ci printr-o analiză şi reflecţie academică.
Aceste schimbări au fost înglobate într-o revoluţie care a avut loc în
sociologia cunoaşterii şi evaluării teologice legată de mutarea teologiei din
sihăstrie şi mănăstire în universitate. Rezultatul a fost slăbirea adevaratei
teologii.

5
 "Este profund greşit să credem că termenii şi expresiile filozofice ar putea
mărgini sensuri teologice care sunt pur dumnezeieşti. ... Sunt multe taine în
religia noastră, pe care le acceptăm cu adânc consimţământ doar pentru că ne
sunt revelate de Dumnezeu. Credem în ele în ciuda evidenţei simţurilor şi a
raţiunii noastre, dacă putem folosi acest cuvânt, doar pentru că s-a dovedit că
ele sunt de la Dumnezeu. Aşa cum credem în Dumnezeu şi în atotputernicia
Lui, tot aşa credem şi în tainele religiei noastre fără a mai întreba de ce şi cum.
O minte filozofică nu poate fi de acord cu această credinţă mistică. Dar o minte
filozofică nu este de fapt o minte cu adevarat religioasă. Ea crede mai degrabă
în propriile ei capacităţi şi măsuri. Pentru o minte filozofică, religia este o ştiinţă
care ar putea fi tratată pe acelaşi plan cu oricare altă ramură a cunoaşterii
omeneşti. O minte filozofică aplică religiei metoda ştiinţifică. Aici analiza,
clasificarea, filologia şi aşa mai departe intră înăuntrul religiei pentru a o face
mult mai raţională şi acceptabilă pentru o minte filozofică. Dar, vai, în acest fel
de a trata cu religia noastră nu mai putem înţelege spiritul religiei noastre. Acolo
unde se amestecă raţiunea, experienţa mistică dispare. Trebuie să ne folosim
minţile până la un anumit punct, dar dincolo de el trebuie să ne lăsăm minţile
călăuzite de experienţa mistică"1.

O bioetică creştină nu va accepta drept principala contribuţie a teologiei

la bioetică rafinamentul, analiza şi argumentul academic în locul experienţei
teologice. "Creştinul ortodox nu trăieşte într-un spaţiu al dezbaterilor teoretice şi
conceptuale, ci mai degrabă în sfera unui stil de viaţă esenţial şi empiric, al unei
realităţi confirmată în inimă de harul dumnezeiesc. Acest har nu poate fi pus la
îndoială de logică sau de ştiinţă, ori de un alt tip de raţionament"2.

3. Biserica şi medicina

Uimitoarea dezvoltare a ştiinţei şi a tehnologiei biomedicale din ultimii

ani a creat posibilitatea ca medicina să intervină definitoriu în fluxurile esenţiale
ale vieţii omului. Naşterea şi moartea, punctele dintotdeauna tainice şi de mare
interes pentru ştiinţă, sunt şi cele asupra cărora medicina ultimelor trei decenii
s-a aplecat pentru a le dezvălui misterul.

Având ca misiune punerea la dispoziţia omului a mijloacelor duhovniceşti

prin care acesta să-şi lucreze mântuirea, Biserica urmăreşte însă şi aplicarea
normelor de morală în cadrul social în care omul vieţuieşte. De aceea, e necesar
ca noile probleme de bioetică să se afle în atenţia prioritară a Bisericii.
Pe de-o parte, Biserica reafirmă principiile morale revelate şi le nuanţează
1
H. Tristram Engelhardt jr – “Fundamentele bioeticii creştine”, Editura Deisis, 2000
2
Patriarhul Ecumenic Bartolomeu (Evr 13,9)

6
acolo unde ele nu acoperă pe deplin aspectele noi. Pe de alta parte, implicarea
Bisericii se realizează tinând cont atât de Revelaţie ca normă principală cât şi de
persoana aflată în suferinţă, pe care o întelege şi doreşte să o (re)aşeze în relaţia
iubitoare cu Dumnezeu.

3.1. Biserica Ortodoxă Română: este Biserica de origine apostolică, întemeiată

prin lucrarea misionară a Sfântului Apostol Andrei care a predicat cuvântul
Evangheliei şi în fosta provincie romană Scythia Minor, teritoriul dintre Dunăre
şi vestul Mării Negre, Dobrogea de astăzi (Sud-Estul României).

I. Organizare
Biserica Ortodoxă Română este organizată ca Patriarhie şi cuprinde:

• în ţară: 6 Mitropolii, împărţite în Arhiepiscopii şi Episcopii

• pentru românii ortodocşi din diaspora există 3 Mitropolii
(constituite din 3 Arhiepiscopii şi 6 Episcopii) în Europa; o
Arhiepiscopie pe continentul american şi o Episcopie a Australiei
şi Noii Zeelande.

II. Viaţa monahală

Biserica Ortodoxă Română are 637 de mănăstiri şi schituri, cu peste
8.000 de monahi şi monahii.

III. Învăţământul teologic

Biserica Ortodoxă Română dispune de:

• 33 de Seminarii Teologice liceale;

• 11 Facultăţi de Teologie şi 4 departamente de
teologie, incluse în cadrul altor facultăţi, care fac parte din
învăţământul superior de stat.

IV. Asistenţa religioasă

Pe lângă activitatea curentă din parohii, asistenţa religioasă este asigurată
şi în: armată, jandarmerie, penitenciare, spitale, centre sociale şi unităţi de
învăţământ.

V. Asistenţa socială
Instituţii sociale aflate sub directa îndrumare a Bisericii Ortodoxe
Române:

• 121 de centre pentru copii;

• 35 de centre pentru vârstnici;
• 106 cantine sociale şi brutării;

7
 • 52 de centre de diagnostic şi tratament, cabinete medicale şi
farmacii sociale;
• 23 de centre de consiliere şi asistenţă a familiilor în
dificultate;
• 2 centre pentru victimele traficului de fiinţe umane.

VI. Instituţii bisericeşti cu scop misionar

În Biserica Ortodoxă Română funcţionează:

• Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române

• Instituţii media la nivelul Patriarhiei Române şi al
eparhiilor;
VI. Relaţii bisericeşti şi interreligioase
Biserica Ortodoxă Română este membră a Consiliului Mondial al
Bisericilor (CMB) din 1961 şi membră a Conferinţei Bisericilor Europene
(KEK) din 1964. Ea participă, împreună cu celelalte Biserici Ortodoxe, la
dialogurile teologice internaţionale cu Biserica Romano Catolică, Bisericile
Protestante, Biserica Anglicană etc.

3.2. Comisiile locale de bioetică:

La nivelul Sfintului Sinod, interesul pentru unele probleme de bioetică a
existat imediat dupa 1989, dar el nu s-a concretizat oficial decât în şedinţa din
iunie 1992, când – în baza referatului profesorului Ilie Moldovan de la
Facultatea de Teologie din Sibiu, a unei adrese înaintate de Episcopia Alba-
Iuliei şi a memoriului unui grup de credincioşi din judeţul Vaslui – s-a aprobat
înfiinţarea unei comisii consultative care să facă propuneri Sinodului în
problema avortului, a anticoncepţionalelor, a prostituţiei etc. Din diverse motive
însă, comisia nu a luat fiinţă.

În şedinţa din 4-5 iulie 2001, Sinodul a aprobat propunerea Arhiepiscopului

Bartolomeu al Clujului care solicita includerea problemelor de bioetică pe
agenda preocupărilor sinodale prioritare. Concret, se propunea ca, în trei mari
centre universitare, Bucureşti, Iaşi şi Cluj, să fie constituită câte o Comisie
locală de Bioetică alcatuită din 5 teologi şi 5 oameni de ştiinţă, toţi cu studii şi
experienţă în domeniu, şi un jurist. Rezultatele fiecărei comisii în parte trebuiau
să fie trimise Comisiei Naţionale Consultative a BOR pe Probleme de Bioetică,
ai cărei membri se recrutează din Comisiile locale. Aceasta formulează
concluziile şi propunerile finale, le înaintează către membrii Sfântului Sinod
pentru a le cunoaşte înainte de şedinţele sinodale şi a se pronunţa în cadrul
acestora.
Comisiile locale au luat fiinţă efectiv în toamna anului 2001 şi au lucrat până
în anul 2003, înaintând rezultatele discuţiilor către Comisia Naţională. Până în

8
iunie 2004 au fost încheiate concluziile Comisiei Naţionale referitoare la
Transplantul de organe, Avort şi Eutanasie. În şedinţa din 15-17 iunie 2004,
Sfântul Sinod a aprobat documentul final cu privire la transplantul de organe, ca
poziţie oficială a Bisericii Ortodoxe Române. În iunie 2006 au fost aprobate şi
documentele cu privire la Avort şi Eutanasie.

4. Eutanasia, Avortul, Transplantul de organe

4.1. Eutanasia:

De-a lungul timpului, omul a avut o atitudine variabilă faţă de propria-i

viaţă. La fel de variabilă a fost şi atitudinea societăţii faţă de viaţa membrilor
ei. În Sparta antică, spre exemplu, copiii handicapaţi erau lăsaţi să moară, lucru
aprobat chiar de filosoful Platon. De altfel, filosofia greacă a fost favorabilă
sinuciderii şi suprimării celor care deveneau povară pentru altii. Cucerind
Grecia, romanii au preluat moravurile grecilor, inclusiv pe cele referitoare la
modul părăsirii lumii acesteia. Prin urmare, în Imperiul Roman a existat
practica de a lăsa să moară nou-născuţii cu malformaţii. Acest obicei s-a
continuat până în cea de-a doua jumătate a secolului al IV-lea, când – sub
influenţa creştină - împăratul Valens avea să-l interzică. Se ştie, deopotrivă, că
în Roma antică sinuciderea era considerată o moarte onorabilă. Creştinismul, cu
viziunea sa privind, pe de o parte viaţa şi sensul acesteia, iar pe de altă parte
originea suferinţei şi a rostului acesteia (îngăduit de Dumnezeu), a adus
modificări radicale în ceea ce priveşte respectul faţă de viaţa omenească. Viaţa
în trup este viaţa persoanei, iar de viaţa persoanei umane nimeni nu poate
dispune după bunul său plac; persoana chiar în suferinţă, are o valoare
inestimabilă.

Creştinismul respinge orice acţiune sau omisiune prin care s-ar încerca
ridicarea vieţii cuiva şi orice modalitate prin care cineva ar încerca să-şi ridice
viaţa. Societatea general –umană evaluează însă, fără a ţine cont totdeauna de
valorile creştine promovate de Biserică. Aşa se explică faptul că, alaturi de
punctul de vedere creştin cu privire la respectul faţă de viaţă şi de purtătorul
acesteia, au existat şi s-au dezvoltat şi alte atitudini faţă de viaţa umană, încât a
apărut o adevarată cultură a morţii.

9
 În secolul al XVI –lea se vorbea de practica uciderii bolnavilor, practică
ce era socotită drept „act de înţelepciune, religios şi sfânt”3. Mai tarziu, Francis
Bacon ( 1561 -1626) a creat termenul de euthanasie întelegând prin acest termen
modul de a muri mai uşor, moartea bună. Dacă, iniţial, prin „moarte bună” se
inţelegea moartea primită cu seninătate, datorită unei vieţi morale superioare
sau datorită eforturilor medicului de a alina durerile şi a ridica tonusul psihic al
bolnavului, ulterior, termenul şi-a modificat sensul, desemnând omorârea cuiva
din milă sau curmarea fără durere a vieţii cuiva, devenit primejdios sau inutil
pentru anumite tipuri de societate sau curmarea unei vieţi înţeleasă ea însăşi fără
sens din cauza suferinţelor cumplite.

Pierzând sensul transcendent al fiinţei umane, omul modern nu mai este

capabil să recunoască valoarea inviolabilă a propriei vieţi, ajungând astfel, în
situaţia de a propune eliberarea de viaţă ca şi cum ea ar fi un simplu obiect.
Până acum s-au format trei puncte de vedere în acest sens, şi anume:

1) Vitalismul: potrivit acestuia, trebuie menţinută viaţa biologică cu orice preţ şi

cu toate mijloacele. Însă, sub aparenţa că apară principiul sfinţeniei vieţii,
curentul acesta, va spune părintele John Breck, „este, de fapt, o formă de
idolatrie biologică care plasează valoarea abstractă a existenţei fizice mai presus
de nevoile personale şi de destinul final al pacientului”.4 Necrezând în
nemurirea sufletului, în dăinuirea persoanei şi dincolo de structurile biologice
ale existenţei, vitaliştii se „agaţă” pur şi simplu de alcătuirea temporară
trupească a omului, căutând să o înveşnicească aşa cum este ea în condiţiile
istorice date.

2) Al doilea punct de vedere afirmă că pacienţii aflaţi în agonie trebuie lăsaţi să

aleagă timpul şi modul în care vor să moară „cu demnitate”. Expresia „moarte
cu demnitate” poate sugera însă omuciderea şi sinuciderea. „Moartea cu
demnitate” nu trebuie să ducă spre hotărârea privind timpul, modalitatea şi
eventual instrumentul prin care cineva poate fi ucis sau se poate sinucide, ci
spre acel sfârşit (rânduit de Dumnezeu) “fără durere, neînfruntat şi în pace”
pentru care nu este nevoie să ucizi pacientul sau să-i sugerezi sinuciderea, ci să-i
alini suferinţa. Pentru aceasta, trebuie ca pacientului să i se garanteze libertatea
de a decide cu privire la tratamentul bolii în stadiul terminal şi să i se arate
solidaritate şi compasiune de către cei din jur (familie, prieteni, personal
medical), să i se administreze medicaţia adecvată pentru uşurarea suferinţelor
fizice şi psihice, încât pacientul să moară cu maximum de conştiinţă şi
minimum de durere.

3) Al treilea punct de vedere susţine că, într-un anumit moment din procesul
morţii, oprirea tratamentului (retragerea sau oprirea sistemelor de susţinere a
3
Thomas Morus – “Utopia”, Editura Gramar, 2001
4
John Breck – “Darul sacru al vieţii”, Editura Patmos, Cluj, 2001, p. 257

10
vieţii) poate fi acceptată din punct de vedere moral, permiţându-i astfel
pacientului o moarte naturală. Este eutanasia pasivă, cu care Biserica nu poate
fi de acord. Că este activă sau pasivă, eutanasia este omucidere, aşa cum reiese,
de altfel, din Declaraţia Drepturilor Omului, potrivit căreia „orice fiinţă umană
are dreptul la viaţă...”5.

În literatura de specialitate, eutanasia a fost clasificată în funcţie de două

criterii:

1. După modul şi mijloacele de realizare;

2. În funcţie de acordul bolnavului.

Avându-se în vedere primul aspect, s-au formulat conceptele de:

eutanasie activă, în cazul când ea este realizată prin acţiunea medicului (când
acesta administrează o substanţă letală) şi eutanasie pasivă, în cazul când ea se
produce prin omisiune sau inacţiune.

Din punct de vedere al acordului bolnavului, eutanasia poate fi:

1. voluntară, când, în depline facultăţi mentale, pacientul ia hotărârea să i se

curme viaţa;

2. nonvoluntară:

a) în cazul în care, din cauza unui accident sau a unei boli, pacientul nu mai
poate lua vreo decizie;

b) în cazul neadministrării hranei sau a tratamentului unui nou născut

plurimalformat;

c) în cazul bolnavului aflat în comă profundă.

3. involuntară, în cazul condamnaţilor la moarte.

De orice tip ar fi, eutanasia este expresia unei mentalităţi secularizate care
are pretenţia că omul are dreptul să dispună de viaţa lui şi a altuia. Eutanasia
este şi expresia unei etici hedoniste şi utilitariste care nu văd şi rostul suferinţei.

Medicul (şi nimeni altcineva) nu are dreptul să ridice viaţa vreunei

persoane. Cel care nu poate da cuiva un drept, nu i-l poate lua; aşadar, cel care
nu poate da cuiva viaţă nu i-o poate lua. Ca instrument şi mijlocitor prin care
Dumnezeu lucrează, medicul (valorificând vocaţia şi menirea sa) este dator să

5
Declaraţia Drepturilor Omului – art. 3

11
aline suferinţele, dar nu are dreptul să grăbească intenţionat procesul natural al
morţii.

4.2. Avortul:
Pentru că este purtatoarea chipului lui Dumnezeu, orice fiinţă
omenească, oricare ar fi vârsta, situaţia sau starea sa fizică, deţine o demnitate
reală şi impune un deosebit respect. De aceea, tot ceea ce este comis împotriva
fiinţei umane este comis, într-o anumită măsură, împotriva voinţei lui
Dumnezeu, după cum tot binele pe care-l facem unui semen de-al nostru este
bine făcut lui Dumnezeu Însuşi.

Epistola către Barnaba (scrisă pe la începutul secolului II) reproducea

punctul de vedere al Bisericii din acea vreme prin cuvintele: „Iubeşte pe
aproapele tău mai mult decât sufletul tău. Să nu ucizi copilul, pruncul în
pântecele mamei sale; să nu-l ucizi nici după ce s-a născut”6. Acelaşi punct de
vedere îl va exprima şi Didahia celor 12 Apostoli. În secolul al III-lea, pe linia
aceleiaşi îngrijorări a Bisericii, Tertulian va exprima ideea concomitenţei
sufletului şi a trupului: unul şi celălalt se formează deodată. Acelaşi Tertulian va
numi avortul crimă, iar Hipolit Romanul va condamna medicamentele
sterilizante.

Sinodul de la Elvira (305-306) hotărăşte excomunicarea femeii care a

avortat, ea neputând să se împărtaşească decât pe patul de moarte (Canoanele
63,68). Sinodul Quinisext (691), prin canonul 91, opreşte de la împărtăşanie pe
o durată de 10 ani femeile care dau şi pe cele care primesc medicamente
avortive.

Toti Sfinţii Părinţi semnalează că, în orice fază ar fi produs, avortul

rămâne pruncucidere. Prin el, se incalcă porunca divină :” Sa nu ucizi”. El este
cu atât mai grav, cu cât constituie uciderea unei fiinţe umane aflată în
imposibilitatea de a se apara.

Biserica a considerat totdeauna drept păcat foarte grav, egal cu avortul în

gravitate, şi luarea de medicamente cu scop avortiv. Prin urmare, tot atât de
grave ca şi avortul chirurgical sunt barierele mecanice ( steriletul şi anumite
pilule,) prin care se urmăreşte împiedicarea nidării ovulului fecundat pe pereţii
uterului (acestea sunt tot practici avortive) şi medicamentele contraceptive.

6
Evanghelii Apocrife –“ Epistola lui Barnaba”, Cap. XIX, 5

12
 Astfel avortul, tratamentele cu scop avortiv sau contraceptiv sunt
considerate de către biserică păcate grele care ucid fiinţe umane, împiedică
procesul firesc al procreării fiinţelor omeneşti, afectează şi pun în pericol
demnitatea şi viaţa femeii tinere.

Societatea secularizată contemporană aduce justificări diverse ale

avortului, justificări de cele mai multe ori , de ordin medical şi social. Biserica
nu este nerealistă, dar nu poate fi nici superficială cu privire la motivele privind
tendinţele de justificare a avortului . Astfel:

a) Dacă viaţa mamei este pusă realmente în pericol prin sarcină sau naştere, ar
trebui să fie acordată prioritate vieţii femeii, nu pentru că viaţa ei are o valoare
mai mare în sine, ci datorită relaţiilor şi responsabilităţilor faţă de alte persoane,
care depind de ea.

b) În cazul în care investigaţia genetică descoperă un copil nenăscut anormal,

recomandarea este de a naşte copilul, respectându-i dreptul la viaţa, dar decizia
o va avea familia, dupa ce acesteia i s-au adus la cunoştinţă de către medic şi de
către duhovnic toate implicaţiile morale şi de întreţinere

c) Riscul avortului datorat violului sau incestului trebuie evitat mai întâi la
nivelul educării cu privire la necomiterea acestor păcate. În cazul în care starea
de graviditate s-a produs, copilul va trebui să fie născut şi, după caz, înfiat.

d) Avortul nu poate fi niciodată justificat, moral, de starea economică a familiei,

de neînţelegerile dintre parteneri, de afectarea carierei viitoarei mame sau a
aspectului fizic.

Pentru prevenirea acestor grave păcate se consideră că este nevoie de un

intens proces de mediatizare a gravităţii păcatului avortului ( luându-se în calcul
toate aspectele lui medicale, psihologice, sociale, religioase ). Societatea trebuie
să ofere soluţii concrete. Biserica trebuie să întreprindă un întreg efort de
educare a omului de azi cu privire la scopul sexualităţii umane.

Pro avortiştii, adică adepţii întreruperii artificiale de sarcină, sunt astăzi o

adevarată mişcare internaţională, concretizată în asociaţii, grupuri de iniţiativă,
conferinţe, manifestări de protest, cerând ca avorturile să nu fie, în niciun fel
pedepsite de legile civile.

Au aparut polemici vii între adepţii practicării avortului şi adversarii lui.

Ele au loc în jurul a câteva idei principale:

13
  Prima se referă la faptul că proavortiştii declară că fătul nu este om,
deoarece nu are viaţa proprie, nu este o persoană umană, doar o
aglomerare de celule.

 În al doilea rând, contraargumentele creştine pot veni chiar din domeniul

ştiinţei. Cercetările ştiinţifice contemporane confirmă teologia şi viziunea
creştină cu privire la viaţa copilului nenăscut. Cu mulţi ani în urmă
medicii din SUA susţineau că viaţa fătului începe după împlinirea a 12
săptămâni de la momentul conceperii.

Din perspectiva creştină faptul acesta nu rămâne fără urmări. Efectele

crimei se transmit nu doar asupra părinţilor ci şi asupra ramurilor colaterale a
arborelui genealogic.

4.3. Transplantul de organe:

Prin transplantul de ţesuturi şi/sau de organe se înţelege acea activitate
medicală complexă care, în scop terapeutic, înlocuieşte ţesuturi şi/sau organe
umane compromise morfologic şi funcţional, din corpul unui subiect uman cu
alte structuri similare, dovedite ca fiind sănătoase.

Transplantul de ţesuturi şi de organe este una din formele de vârf ale

practicii medicale contemporane, care transformă suferinţa în nădejde pentru
mai multă viaţă. Este o performanţă a ştiinţei şi a practicii medicale pe care
Biserica o binecuvântează atâta vreme cât, prin transplant, se rezolvă criza
determinată de lipsa altor soluţii de vindecare şi se redă viaţa normală unei
persoane, fără însă a i-o ridica alteia: nimeni nu trebuie ucis pentru ca să
trăiască altcineva.

I. Principii generale teologice:

• Viaţa specifică persoanei umane, unică şi irepetabilă, este un dar al lui

Dumnezeu, înţeles ca vieţuire a sufletului în trup;

• Actul de dăruire voită a vieţii pentru Dumnezeu ori pentru aproapele

descoperă adevăratul sens al dragostei, de aceea dăruirea este mai dorită decât
conservarea ei;

• Darul vieţii constă în sfinţenia ei, de aceea urmărirea „calităţii vieţii” ar trebui
să se facă pentru sporirea sfinţeniei, iar prelungirea vieţii pentru lucrarea mai
departe a mântuirii şi prezenţa benefică a persoanei în mijlocul semenilor.

14
• Învăţătura ortodoxă acordă mare importanţă cinstirii trupului, atât în timpul
vieţuirii lui, cât şi după moarte, şi aceasta pentru că trupul reprezintă o materie
structurată de Dumnezeu în taina persoanei, Trupul „este templul Duhului
Sfânt”7 şi, sub o formă spiritualizată, urmează să participe şi la viaţa de dincolo
de mormânt.

• Moartea, ca despărţire a sufletului de trup, nu justifică ideea considerării

trupului ca un obiect, care să poată fi folosit dupa bunul plac al unor terţe
persoane.

II. Principii speciale:

• Transplantul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

1. să respecte demnitatea persoanei (donator, receptor, medic);

2. să aibă scop terapeutic;

3. să respecte viaţa şi chiar moartea persoanei umane;

4. să respecte drepturile omului şi dimensiunea duhovnicească a existenţei

umane, chiar din momentul conceperii acesteia;

5. să nu fie determinat de oportunisme politice sau economice, de curiozităţi

medicale.

III. Responsabilitatea medicilor:

• Darul cunoaşterii şi al descoperirii noutăţii vine de la Dumnezeu; îi revine
omului responsabilitatea folosirii lui nu împotriva aproapelui şi a lumii, ci
pentru sprijinirea prezenţei demne a persoanei în creaţie şi pentru împlinirea
sensului existenţei;

• Medicul trebuie să aibă conştiinţa că este instrument şi colaborator al lui

Dumnezeu, în înlăturarea manifestării răului în lume ca suferinţă;

• Echipa de transplant trebuie să informeze, sub toate aspectele şi în detaliu, atât

pe donator, cât şi pe primitorul de organe, cu privire la riscurile, beneficiile,
procedura şi consecinţele prelevării şi, respectiv, implantului de organe, încât
cei vizaţi să poată lua hotararea în deplină cunoştinţă de cauză.

7
Biblia, Versete – “Judecăţile în Biserica din Corint”, 1 Corinteni 6:19

15
IV. Consimţământul

• Actul de donare este manifestarea deplină şi indubitabilă a voinţei libere;

• Se impune solicitarea şi obţinerea consimţământului în scris prealabil, expres

şi liber al donatorului sau al persoanei terţe căreia legea îi permite acest fapt; de
asemenea, se va solicita şi acordul scris al primitorului;

• Rudele ar putea să-şi ofere consimţământul pentru transplantul de organe, în

numele celor apropiaţi (copii, minori) şi atunci când ei nu o mai pot face (din
cauza situaţiei în care cei vizaţi se găsesc). De aceea legea trebuie să prevadă
reguli clare cu privire la consimţământ, pentru evitarea bănuielii de
comercializare a organelor de către rude;

• Este preferabil însă acordul prealabil al fiecărei persoane, pentru prelevarea de

organe după decesul ei sau măcar transmiterea către rude a dorinţei sale în acest
sens, indiferent dacă poziţia este pro sau contra;

• Non – refuzul rudelor la prelevarea de organe după decesul pacientului nu

poate fi interpretat drept consimţământ.

V. Donatorul:
1. În cazul donatorului viu, transplantul se va face numai cu respectarea
următoarelor norme:

- să fie major şi să fie în deplinătatea facultăţilor mintale;

- să i se garanteze că viaţa nu îi va fi pusă în pericol;

- să îi fie prezentate riscurile şi consecinţele asupra sănătăţii şi asupra

capacităţii de muncă pe care prelevarea de organe le poate provoca;

- să-şi fi dat în mod prealabil, liber, expres, conştient şi informat

consimţământul în scris pentru prelevare. În cazul donatorului minor,
consimţământul va fi acordat de către părinţi sau de către tutorii legali,
respectându-se libertatea şi demnitatea minorului.

2. În cazul donatorului decedat:

- echipa care a constatat decesul unei persoane nu va fi aceeaşi cu cea care

urmează să facă transplantul;
16
- medicii care constată decesul sunt responsabili pentru situaţiile în care moartea
nu a intervenit efectiv sau ea nu a fost bine constatată.

VI. Primitorul:

• Primitorul îşi va da consimţământul în scris pentru efectuarea transplantului şi

va fi informat obiectiv asupra şanselor de reuşită a transplantului.

• În selecţionarea pacienţilor cărora urmează să li se efectueze transplantul, se

impune ca medicii care iau deciziile de transplantare să aplice exclusiv criteriul
terapeutic, adică să se aibă în vedere:

1. urgenţa transplantării;

2. posibilitatea de reuşită;

3. previziunea ca organul să se poată transplanta;

4. prioritatea cererii.

5. CONCLUZII

În concluzie, ca şi instituţie, Biserica încearcă să transmită

următoarele gânduri în privinţa celor analizate mai sus:

 Eutanasia, odată legalizată, nu va putea fi efectiv controlată. Experienţa

olandeză arată că aproape 1000 de pacienţi sunt omorâţi de către medici
în fiecare an împotriva dorinţei sau consimţământului lor. Eutanasia,
initial gândită pentru un grup sigur, de exemplu pacienţii cu boli în faza
terminală, a fost aplicată şi pe alte grupuri, pe cei care sunt bolnavi sau
doar se consideră ei înşişi bolnavi, şi chiar pe nou-născuţii cu infirmităţi.
 Familia este mediul cel mai prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi
desăvârşirea fiinţei umane. Practicarea avortului atât în cadrul căsătoriei
cât şi în cazul relaţiilor extraconjugale şi întâmplătoare este considerat de
către Biserică o crimă împotriva vieţii umane în general şi a copilului în
special, în ciuda întâlnirii lui, pe tot parcursul istoriei omenirii, ca o
realitate, din nefericire, constantă, apărată şi justificată de mulţi
reprezentanţi ai omenirii. Se foloseau şi erau pretutindeni cunoscute

17
 ierburi şi practici care provocau avortul. În vechime însă, orice metodă
folosită pentru întreruperea sarcinii era considerată nepermisă.

 Biserica se opune oricărei tranzacţii cu organe umane şi oricărei

exploatări a stărilor de criză şi a vulnerabilităţilor potenţialilor donatori
(lipsa de libertate psihică sau fizică, poziţia socială).

Biserica susţine persoanele care pot face, eventual, asemenea sacrificii,

dar în egală masură, îi înţelege pe cei care nu pot face aceasta, respectând
libertatea de decizie a fiecărui om.

În acelaşi timp, este necesar ca dăruirea de sine şi generozitatea

donatorilor pentru transplantul de organe să nu fie manipulată ca pretext
sau paravan pentru profit financiar nedemn, care nu înnobilează, ci
degradează fiinţa umană.

Creştinii, fie ei personal medical, donatori, beneficiari sau intermediari,

nu trebuie să promoveze ştiinţa fără conştiinţă etică şi responsabilitate faţă de
demnitatea umană. De aceea, se impune o permanentă supraveghere spirituală şi
un discernământ spiritual activ privind scopurile declarate şi nedeclarate ale
eutanasiei, avortului şi transplantului de organe.

BIBLIOGRAFIE
• Biblia, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2002;

• Declaraţia Drepturilor Omului;

• H. Tristram Engelhardt jr, “The Foundations of Christian Bioethics”,
Swets & Zeitlinger, Lisse, 2000; în româneşte: “Fundamentele bioeticii
creştine. Perspectiva ortodoxă”, Editura Deisis, Sibiu, 2005.
• Ionescu Răzvan A., Adrian N. Lemeni, “Teologie ortodoxă şi ştiinţă.
Repere pentru dialog, Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2006.
• John Breck, “Darul sacru al vieţii”, Editura Patmos, Cluj, 2001

18
• Radu Preda, “Bioetica. Un capitol de teologie socială”, Familia,
naşterea, tehnologii medicale de reproducere asistată , Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006.
• Thomas Morus, “Utopia”, Editura Mondero, Bucureşti, 2009
• www.crestinortodox.ro

19