Sei sulla pagina 1di 2

Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre un personaj feminin dintr-un roman studiat, aparţinând perioadei postbelice.

În elaborarea eseului,
vei avea în vedere următoarele repere:
- prezentarea a patru caracteristici ale romanului selectat semnificative pentru realizarea personajului ales, prin referire la construcţia
subiectului şi la particularităţi ale compoziţiei;
- ilustrarea a patru procedee de caracterizare a personajului, prin episoade / secvenţe narative / situaţii semnificative sau prin citate
comentate;
- prezentarea relaţiilor dintre personajul ales şi un alt personaj al romanului, din perspectiva statutului lor social, psihologic, moral etc.;
- exprimarea unei opinii argumentate despre evoluţia / condiţia personajului ales, din perspectiva finalizării conflictului / a conflictelor.

Roman realist – obiectiv, Moromeţii ilustrează preocupare constantă a lui Marin Preda de a consemna complexitatea
lumii rurale. Volumele impun atenţiei cititorului, aşa cum o indică şi titlul, evoluţia unui destin familial. Ilie Moromete şi
familia sa susţin acţiunea principală a acestei opere, care poate fi considerată, la un prim nivel, un roman de familie. Familia
este raportată la destinul colectivităţii, pusă în relaţie cu mari procese de metamorfoză socială, care determină schimbări de
mentalitate. Procesul conduce la disoluţia unor structuri tradiţionale, la degradarea modelului şi la impunerea altor valori. În
aceste condiţii, supravieţuiesc doar cei care se adaptează, care cred că singura lor şansă este de a renunţa la ceea ce se
consideră structuri perimate.
Acţiunea, amplă, este plasată în spaţiul rural din Câmpia Dunării şi este structurată pe trei planuri narative principale,
care urmăresc evoluţia a trei familii, surprinse, toate, în plin proces de disoluţie: Moromete şi familiile complementare –
Boţoghină şi Bălosu. Destinul fiecăreia dintre ele este urmărit prin raportare la atitudinea lor faţă de valorile fundamentale ale
lumii rurale: tradiţia, familia şi pământul. Incipitul fixează clar reperele spaţio-temporale - „În Câmpia Dunării, cu câţiva ani
înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără
conflicte mari.” –, sugerând o atmosferă paşnic – arhaică, în care existenţa oamenilor se desfăşoară în legătură cu evenimente
care pot fi controlate.
Cele trei planuri narative susţin subiectul prin înlănţuire, creând o imagine complexă a relaţiilor familiale care se
stabilesc în interiorul unei comunităţi rurale aproape închise, în care viaţa se desfăşoară în ritmuri universale. Alternanţa
destinelor familiale reliefează capacitatea de adaptare la noile realităţi sociale, care se definesc prin fisuri insesizabile ale
existenţei patriarhale.
Ilie Moromete, rămas văduv, se recăsătoreşte cu Catrina, familia reunind copii din ambele căsătorii, între care se
declanşează conflicte surde, alimentate de Guica, sora mai mare a lui Moromete. Nemulţumită că fratele său s-a recăsătorit,
exilând-o din casa părintească, Maria Moromete nutreşte o neîmpăcată ură faţă de Catrina. Paraschiv, Nilă şi Achim, fiii lui
Ilie Moromete din prima căsătorie, sunt convinşi că mama lor vitregă îi nedreptăţeşte, căutând să le facă zestre numai fetelor
– Ilinca şi Tita – şi să-i asigure lui Neculae, fiul mai mic, continuarea studiilor. De aici, conflicte deschise, uneori violente.
De altfel, una dintre primele scene ale romanului sugerează disensiunile care există în interiorul acestei familii compuse din
copii proveniţi din căsnicii diferite.
Aşezarea la masă, în cadrul cinei în familie, este ilustrativă în acest sens: mama şi fetele stau lângă plită, Niculaie stă în
apropierea mamei, iar băieţii mai mari „spre partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la
masă şi să plece afară.” Realitatea este, însă, alta, iar informaţiile oferite de naratorul omniscient sunt concludente în ceea ce
priveşte rolul Catrinei în viaţa celor trei băieţi mai mari. Căsătorindu-se cu Ilie Moromete, Catrina face sacrificii pentru a
asigura supravieţuirea familiei în condiţiile dificile de după primul război mondial: strâmtoraţi, Moromeţii vând un lot din
zestrea Catrinei, iar Ilie îi promite acesteia că va fi trecută în actele de moştenire a casei. În ciuda insistenţelor Catrinei, acest
eveniment nu are loc, întrucât Ilie Moromete are obiceiul de a amâna pe termen nedefinit rezolvarea unei situaţii de criză.
Femeia trăieşte constant cu frica de a nu fi alungată din casă de fiii mai mari, ceea ce o determină să le fie ostilă acestora. Cei
trei sunt nemulţumiţi şi de atitudinea tatălui, care ezită în a rezolva lucrurile tranşant. La îndemnul Mariei, fiii mai mari
plănuiesc să plece definitiv de acasă, cu oile şi caii familiei, dar Moromete se lasă greu convins să-i permită lui Achim să
plece cu oile la Bucureşti. Fără a bănui adevăratele intenţii ale fiilor săi şi strâmtorat din cauza acumulării datoriilor către stat
şi bancă, Moromete decide, în cele din urmă, să rişte. Plecarea lui Achim este precedată de tăierea salcâmului, scenă
antologică pentru ilustrarea relaţiei dintre Moromete şi familia sa. Gândind în perspectivă, Ilie Moromete realizează că va
avea nevoie de bani pentru a supravieţui în absenţa singurei surse de câştig a familiei, de aceea hotărăşte să taie salcâmul din
spatele casei, un adevărat simbol al spaţiului, reper pentru toată colectivitatea. Tăierea salcâmului acutizează conflictul cu
Guica şi cu ceilalţi doi fii. Achim pleacă la Bucureşti, dar câştigul aşteptat nu se iveşte, iar Moromete află că fiul său nu
intenţionează să se mai întoarcă şi nici să trimită vreun ban acasă. Pedeapsa exemplară aplicată lui Paraschiv şi lui Nilă nu are
nici o eficienţă, cei doi fug şi ei la Bucureşti cu caii şi cu aproape toată averea familiei.
Personaj discret ca prezenţă în primul volum, dobândind relief abia pe parcursul celui de-al doilea, Catrina Moromete are
un statut definitoriu pentru un personaj feminin din comunitatea rurală descrisă de Marin Preda. Văduvă de război, Catrina se
căsătoreşte cu Ilie Moromete lăsându-şi fiica din prima căsătorie ( Mariţa, poreclită Alboaica ) în grija primului socru.
Numeroase scene din roman o prezintă copleşită de treburi, Catrina Moromete fiind un personaj de acţiune şi, de aceea,
caracterizat mai ales indirect. Din perspectiva naratorului obiectiv şi omniscient, se consemnează, prin intermediul
naraţiunii, acţiunile personajului. O scenă ilustrativă pentru rolul femeii în familie este aceea care prezintă întoarcerea
Moromeţilor de la câmp. Paraschiv, Nilă şi Achim se retrag pentru a se odihni, Tita şi Ilinca pleacă la gârlă să se scalde,
Moromete iese în drum ca să-şi găsească un partener de discuţie, mama rămânând să încheie singură treburile casei: „Părea
de la sine înţeles că singură mama rămânea să aibă grijă ca ziua să se sfârşească cu bine.”
Chiar dacă nu are o prezenţă de prim plan în primul volum al romanului, prin relaţiile cu celelalte personaje se definesc
câteva trăsături de caracter ale femeii, care are menirea ingrată de a asigura echilibrul unei familii măcinată de conflicte
interioare. În raport cu Ilie Moromete, se defineşte un conflict exterior care reliefează răbdarea şi supunerea Catrinei, pentru
că bărbatul nu a trecut niciodată şi pe numele ei casa, deşi, pentru a supravieţui crizei economice, Moromeţii vând din
pământul de zestre al Catrinei. Un alt conflict exterior evidenţiază opoziţia surdă a fiilor mai mari, învrăjbiţi de Guica. În
ciuda încercărilor Catrinei, Paraschiv, Nilă şi Achim o privesc ca pe o intrusă, iar trecerea timpului nu atenuează decât în
mică măsură ostilitatea fiilor mai mari. Paraschiv o urăşte constant, chiar şi după ce pleacă la Bucureşti şi-şi face un rost
departe de casa părintească. Sentimentul, menţionat prin intervenţia naratorului obiectiv - „Paraschiv ridică fruntea şi-o privi
pe femeie cu o ură cuibărită în el de pe vremea când mama lui bună murise.” - , rămâne acelaşi şi după trecerea anilor. De
aceea, când Moromete pleacă la Bucureşti pentru a încerca să-i înduplece pe fiii mai mari să se întoarcă acasă, iar Achim
întreabă ce face „mama”, Paraschiv izbucneşte furios, semn că el nu a acceptat nicio clipă prezenţa Catrinei în ipostaza
maternă, chiar dacă ea a făcut sacrificii pentru ei: „Cum ce vreau? E mama ta? urlă iar Paraschiv.”
În raport cu Niculae, se dezvăluie delicateţea sufletească a mamei, care îi dăruieşte celui mai mic dintre copii toată
afecţiunea de care e capabilă, intervenind pe lângă Moromete pentru a-l convinge să-l dea pe Niculae la şcoală: „ – I-am spus,
i-am spus, Niculae, lasă-mă-n pace, du-te de aici! se rugă şi mama, parcă îngrozită de neputinţa ei de a rezista acestui copil.”
În familie, când izbucnesc conflicte, tatăl le reduce, de obicei, la tăcere, pe fete şi pe Catrina: „ – Taci, fa, din gură, n-
auzi?! zise el apucând lingura de lemn între degete.” În situaţii de criză, însă, tatăl şi mama se aliază tacit, pentru a nu lăsa să
transpară îngrijorarea lor în faţa copiilor. O scenă semnificativă în acest sens se petrece după plecarea lui Achim cu oile la
Bucureşti, când Tita şi Ilinca nu se pot acomoda cu noua realitate. Catrina îl învinuieşte pe Moromete că nu s-a gândit să
păstreze câteva oi acasă, iar Moromete, spre deosebire de alte situaţii, nu numai că nu ripostează ironic sau înfuriat, ci acceptă
învinuirile cu seninătate, până când mama reuşeşte să le distragă fetelor atenţia de la subiectul cu adevărat grav – lipsa
alimentelor – , transferând îngrijorarea lor într-o altă sferă: „Auzind aceste învinuiri, tatăl nu numai că no opri pe mamă să
vorbească mai departe, dar lăsându-şi fruntea în jos, el parcă chiar o îndemna să-l învinuiască şi mai mult. Ceea ce Catrina şi
făcu, şi încă cu mai multă pricepere, deoarece nu era prima dată când jucau împreună, faţă de copii, această comedie.”
Motivele economice stau la baza izbucnirii tuturor neînţelegerilor din familie. Catrina trăieşte permanent cu teama că
băieţii mai mari o vor alunga din casă, iar când Moromete pleacă la Bucureşti să-i convingă pe fiii mai mari să se întoarcă
acasă, în sufletul femeii se aprinde o ură de nestăvilit, care o determină să plece de acasă, pentru a rămâne lângă fiica din
prima căsătorie. Nici insistenţele Ilincăi, nici intervenţia lui Niculae nu o fac să-şi schimbe hotărârea. O scurtă revenire se
sfârşeşte cu un conflict violent cu Moromete, care, după ce zace în pat o săptămână, se ridică la apariţia nevestei şi începe să
o fugărească prin grădină cu un par în mână.
Curajul de a-l înfrunta pe Ilie Moromete este surprinzător pentru cei care o cunosc, mai ales că, îmbătrânind, Catrina
devine din ce în ce mai ataşată de valorile religioase, ajungând, la un moment dat, să facă o adevărată pasiune mistică pentru
preotul din sat. De altfel, bigotismul este o trăsătură definitorie a caracterului Catrinei, ironizată adesea de Moromete pentru
spaimele pe care le trăieşte ( visează porci, diavoli, este superstiţioasă ). Este interesant de remarcat că singurul element de
caracterizare directă, făcută din perspectiva lui Ilie Moromete, se referă la comportamentul excesiv de religios al Catrinei:
„Dacă ar fi aşa, că din cauza păcatelor nu poţi dormi… […] ar însemna că Paraschiv al meu, care când se apucă să doarmă,
doarme până iese apă sub el… ar însemna […] că e omul cu inima cea mai curată de pe pământ. Proastă mai e şi muierea asta
a mea!” Al doilea volum accentuează obsesiile religioase ale Catrinei, care încearcă să-şi liniştească sufletul, dat fiind faptul
că, pe măsură ce îmbătrâneşte, îşi aminteşte din ce în ce mai pregnant de „păcatele din tinereţe”, care, pentru ea, sunt de
neiertat. Conflictul interior pe care îl trăieşte o scindează între dorinţa de a se întoarce acasă, lângă Moromete şi lângă Ilinca,
şi, în acelaşi timp, de a-şi păstra nealterate seninătatea şi liniştea pe care i le dă apropierea de biserică. La moartea lui Ilie,
Catrina şi Niculae se întâlnesc într-o durere mută, neavând nevoie să-şi comunice sentimentele, pentru că, dintre toate
personajele romanului care gravitează în jurul capului familiei, mama şi fiul l-au cunoscut şi l-au înţeles cel mai bine pe
„omul sucit” care a făcut întotdeauna numai ce i-a dictat conştiinţa. De aceea, numai Catrina şi Niculae îl visează după
moarte, într-un proces de reconciliere tardivă, care îi uneşte pe supravieţuitorii unei familii peste care au trecut toate valurile
istoriei.
Catrina Moromete este unul dintre cele mai constante personaje ale romanului. Circumscrisă tipului femeii de la ţară
pentru care familia şi gospodăria sunt principalele repere ale existenţei, Catrina este o prezenţă discretă, dar memorabilă prin
consecvenţa şi răbdarea cu care face faţă greutăţilor, fără a se plânge şi fără a renunţa la ceea ce o defineşte ca om.