CEASUL MOLECULAR AL VIEŢII

Suport de curs

Lector dr. Diana Olimid

 TEORIA CELULARĂ

Entitatea primordială şi de bază la nivelul căreia se manifestă viaţa este

celula. Nimeni nu mai poate infirma postulatul conform căruia celula reprezintă
unitatea structurală şi funcţională de bază a materiei vii. Viaţa, sub forma în
care se manifestă ea pe Pământ, nu există în afara celulei, indiferent dacă ne
referim la un organism unicelular sau la om.
Etapele prebiotice de evoluţie ale materiei organice
Prin metodele ştiinţei actuale (ipoteză-teorie-experiment), explicarea
originii vieţii a ajuns la un stadiu care poate fi considerat cel puţin plauzibil,
deşi doar parţial verificat experimental. Conform acestui concept, se consideră
că celulele vii au apărut pe Pământ prin agregarea spontană a moleculelor
organice, acum aproximativ 3,5 miliarde de ani. După cunoştinţele actuale cu
privire la celule şi la moleculele care intră în compoziţia lor, se presupune că a
fost necesar ca materia nevie să parcurgă trei etape de evoluţie înainte de a
apare primele celule:
(a) formarea polimerilor de ARN capabili de a-şi direcţiona propria
replicare prin împerecherea bazelor azotate complementare;
(b) apariţia mecanismului prin care o moleculă de ARN poate direcţiona
sinteza unei proteine specifice;
(c) formarea unei membrane lipidice care să izoleze mixtura
autoreplicativă de ARN şi proteine.
Ulterior, în stadiile mai târzii ale proceselor evolutive, macromoleculele
de ADN au înlocuit ARN-ul, devenind astfel materialul ereditar actual.

Sintezele prebiotice
În trecutul geologic, când Pământul s-a răcit, la suprafaţa sa s-a format o
atmosferă, un înveliş de gaze, care s-a dispus în jurul materiei solide. În timpul
răcirii, apa eliberată de pe suprafaţa fierbinte sub formă de vapori, s-a
condensat, formând, prin ploi torenţiale care au durat milioane de ani, oceanele.
Probabil că atmosfera primitivă nu conţinea deloc sau conţinea foarte puţin
oxigen; oxigenul existent astăzi în atmosferă şi de care depinde întreaga viaţă
actuală, a fost probabil produs de organismele fotosintetice care s-au dezvoltat,
mult mai târziu.
Compoziţia atmosferei terestre primitive este o problemă de o foarte mare
importanţă. Până acum 10-15 ani exista convingerea că atmosfera primitivă era
foarte puternic reducătoare. Dacă gazele s-au eliberat de pe suprafaţa fierbinte a
crustei terestre înainte ca fierul metalic să se fi separat de crusta terestră, atunci
atmosfera ar fi trebuit să fie puternic reducătoare, conţinând cantităţi mari de H2,
CH4 (metan), NH3, precum şi CO (monoxid de carbon). Dacă însă doar o
cantitate mică de fier metalic a rămas la suprafaţă pentru a reacţiona cu aceste
gaze, atunci atmosfera primitivă trebuie să fi fost formată din CO2, puţin CO şi,
şi mai puţin, CH4 şi NH3. Majoritatea opiniilor actuale pledează pentru

2
caracterul neutru al atmosferei primitive. Oricum, hidrogenul sulfurat a fost
prezent în ambele cazuri. Sursele principale de energie care au putut produce
modificările chimice ale gazelor atmosferice (sau ale gazelor dizolvate în apă),
au fost radiaţiile solare şi descărcările electrice. Nu trebuie neglijat nici rolul
activităţii vulcanice, intensă în acele timpuri. O importanţă deosebită se acordă
în ultimul timp lifturilor oceanice, acestea fiind considerate ca principalele
situsuri ale sintezei prebiotice a moleculelor organice. Existau abundent în
aceste regiuni, sulfurile, fosforul şi catalizatorii minerali, iar NH3 şi CH4 s-au
putut forma mult mai probabil la acest nivel, ceea ce a asigurat atomii necesari
sintezelor organice precum şi energia necesară declanşării reacţiilor chimice.

Condiţiile prebiotice ale producerii de aminoacizi şi baze azotate

Astăzi este clasică experienţa lui Stanley Miller, prin care acesta a
amestecat într-un sistem închis de recipiente, gazele hidrogen, metan şi amoniac
(într-o rată de 1:2:2), precum şi apă. Mixtura de gaze, care a fost considerată ca
simulând atmosfera primitivă terestră, a fost în mod continuu expusă la
descărcări electrice, generate în sistemul experimental de doi electrozi de
tungsten). Examinarea apei colectate din acest sistem a relevat că mai mult de
10% din carbonul provenit din metan a trecut în molecule organice cum sunt
aminoacizii. Au fost identificate foarte clar glicina, alanina, acidul aspartic,
valina şi leucina, în ambele forme, D şi L. S-au format de asemenea, acidul
cianhidric, aldehide precum şi compuşi ciano. Aceşti compuşi au putut fi
intermediari importanţi pentru formarea aminoacizilor şi bazelor azotate ale
acizilor nucleici, în condiţii uşor reducătoare.
Şi alte condiţii de reacţie care ar mima condiţiile prebiotice pot genera
produşi organici de interes biologic cum sunt aminoacizii si bazele azotate. De
un interes special sunt experienţele prin care se arată că o serie de compuşi
simpli (compuşi care să conţină carbon şi azot, precum şi H2S), generează în
prezenţa razelor ultraviolete ca sursă de energie, aminoacizii glicina, alanina,
seri na, acidul glutamic şi asparagina. Lumina UV a fost o sursă de energie mult
mai abundentă decât descărcările electrice. HCN este reactiv în prezenţa luminii
ultraviolete, generând, el singur, produşi de condensare cum ar fi purinele (baze
azotate). Adenina, de exemplu, este un produs major al reacţiilor de sinteze
prebiotice simulate. De asemenea, ATP-ul s-a putut forma în condiţii prebiotice
în special în prezenţa unui compus mineral larg răspândit, apatita (fosfat de
calciu). Pământul nu este singurul loc din sistemul solar unde s-au putut face
sinteze organice prebiotice. Analiza meteoriţilor, mai ales a celor mari (cel
căzut la Murchinson în Australia, în 1969) a relevat că ei conţin atât aminoacizi
liberi ca cei utilizaţi de sistemele biologice actuale, precum şi aminoacizi
nebiologici. Compuşi chimici ai carbonului şi ai azotului cu rol în sintezele
prebiotice au fost identificaţi de asemenea, în aglomerările de gaze interstelare:
ca exemplu cităm H2, HCN, cianoacetilena, CO, H2S, NH3 şi chiar molecule mai
mari ca acetonitrilul sau acetaldehida.

3
 Prezenţa acestor substanţe organice în mediile extraterestre sugerează că
elementele de bază pentru moleculele organice cu importanţă biologică, sunt
larg răspândite în natură şi s-au putut forma pe pământ acum câteva miliarde de
ani pe cale nebiologică. Pentru că în acea perioadă nu exista oxigen liber şi nici
metabolism celular, aceste molecule organice erau foarte stabile. Ca urmare, în
oceane s-a putut acumula o cantitate considerabilă de reactanţi organici. „Supa
organică” descrisă de Haldane şi Oparin a existat deci cu certitudine.

Apariţia moleculelor de ARN

Cel mai important aspect al chimiei prebiotice este de a înţelege cum s-au
format polimerii organici care stau la baza vieţii actuale. Este încă greu de
înţeles cum au fost asamblaţi polimerii, cu atât mai puţin polimerii complecşi
biologici. Încercările de a produce polipeptide din aminoacizi activaţi, au dus la
obţinerea unor peptide mici cu aranjamente întâmplătoare de aminoacizi.
Sinteza peptidelor poate avea loc totuşi mai uşor, dacă de exemplu, mixturile de
aminoacizi sunt încălzite până la uscare, în special în prezenţa unor minerale
alcaline.
La sfârşitul anilor ’60, când a fost descoperit codul genetic universal,
precum şi mecanismul transcripţiei şi translaţiei sale, Leslie Orgel, Francis
Crick şi Carl Woese, au propus, separat unul de altul, că probabil, ARN a
precedat în evoluţie apariţia ADN, în primul rând din cauza că ARN are un rol
triplu în asamblarea ordonată a polipeptidelor. Deoarece ARN se poate replica
prin copierea unui lanţ complementar, este foarte probabil ca să fi fost primul
polimer sintetizat pe cale abiotică. Recentele descoperiri vin să întărească aceste
supoziţii. ARN-cataliza, cum ar fi autofragmentarea, autoprocesarea („self-
splicing”) şi autoelongaţia şi ligaturarea moleculelor, vin în sprijinul acestei
teorii. Descoperirile recente au demonstrat rolul ARN-ului în multe alte procese
în afară de capacitatea de a acţiona autocatalitic asupra lui însăşi şi de a
participa la structurarea particulelor mici ribonucleoproteice (snRNP) care au
rol esenţial în procesarea moleculelor de ARN. Astfel, ARN serveşte ca primer
în sinteza de ADN, o moleculă de ARN este necesară pentru structurarea
telomerazei pentru adăugarea ADN la capătul cromozomilor eucariotici, ARN
7S este o componentă a aparatului de secreţie proteică, un ARN mic este parte
componentă a structurii de asamblare pentru bacteriofagul φ 29, şi, în fine, au
fost identificate o serie de mici molecule de ARN ale căror funcţii nu sunt încă
cunoscute. Datorită acestor funcţii multiple şi extrem de complexe, teoria
privind importanţa ARN în chimia prebiotică a devenit astăzi foarte plauzibilă.
Spre deosebire de ARN, moleculele de ADN sunt mult mai puţin
flexibile, iar dezoxiribonucleotidele sunt de fapt derivate din ribonucleotide. În
plus, revers-transcriptaza este o enzimă care determină copierea ARN în ADN,
ea existând nu numai la retrovirusuri la care a fost descoperită, ci virtual la toate
eucariotele, şi chiar şi la bacterii.

4
 Astăzi exista un larg consens privind importanţa ARN în evoluţia
timpurie a vieţii, deşi este încă greu de înţeles cum s-a făcut conexiunea dintre
secvenţa bazelor azotate ale ARN şi secvenţa de aminoacizi din structura
proteinelor.

Apariţia sistemului genetic precelular

Moleculele organice simple ca aminoacizii şi nucleotidele se pot asocia
pentru a forma polimeri. Un aminoacid se leagă de altul prin intermediul unei
legături peptidice, iar nucleotidele se leagă prin formarea legăturilor
fosfodiesterice. Asemenea reacţii repetate duc la formarea unor polimeri mari
cunoscuţi sub denumirea de polipeptide şi polinucleotide. În celulele actuale,
polipeptidele numite proteine şi polinucleotidele numite acizi nucleici (ARN-
acid ribonucleic şi ADN-acid dezoxiribonucleic), sunt cei mai importanţi
constituenţi. Proteinele sunt formate dintr-un număr limitat de 20 de tipuri de
aminoacizi, iar acizii nucleici, din doar patru tipuri de nucleotide. Cum a fost
posibil ca acest set particular de monomeri să fie selectat pentru biosintezele
celulare şi nu un altul, oricum foarte asemănător din punct de vedere chimic, nu
se poate explica!

Sinteza polinucleotidelor
Primii polimeri s-au putut forma pe mai multe căi, de exemplu, prin
încălzirea compuşilor organici uscaţi în prezenţa acţiunii catalitice a
polifosfaţilor anorganici aflaţi în concentraţii mari. Produşii unor asemenea
reacţii simulate în eprubetă sunt reprezentaţi de polimeri de diferite lungimi şi
cu o secvenţă întâmplătoare, polimeri la care aminoacizii sau nucleotidele se
dispun în poziţii diferite în funcţie de şansă.
Un polimer odată format este capabil să influenţeze formarea unui alt
polimer. În particular, polinucleotidele sunt capabile să determine secvenţa de
nucleotide a unor noi polimeri, acţionând ca matriţă pentru reacţiile de
polimerizare. De exemplu, un polimer format dintr-un singur tip de nucleotide
(acidul poliuridilic sau poliU), poate servi ca matriţă, pentru sinteza unui al
doilea polimer, format dintr-un alt tip de nucleotide (acidul poliadenilic sau
poliA). Aceasta copiere este determinată de faptul că un polimer se leagă
preferenţial de un altul. Prin alinierea subunităţilor necesare pentru poliA de-a
lungul suprafeţei polimerului poliU, acesta din urmă determină formarea
polimerului de poliA.
Împerecherea specifică între nucleotidele perechi a jucat probabil, un rol
crucial în originea vieţii. Să considerăm, de exemplu, un poli-nucleotid cum este
ARN, format dintr-un şir de patru nucleotide reprezentate de bazele uracil (U),
adenină (A), citozină (C) şi guanină (G). Datorită complementarităţii dintre A şi
U, şi respectiv între G şi C, atunci când o moleculă de ARN este adăugată peste
o mixtură de nucleotide activate în condiţiile care favorizează polimerizarea, se
produc noi molecule de ARN în care secvenţa de nucleotide este

5
complementară celei dintâi. Aceasta însemnă că moleculele noi nu sunt similare
cu cele care au constituit matriţa, ci la fiecare A corespunde U etc. Astfel,
secvenţa nucleotidelor din molecula de ARN de origine (matriţa), care conţine o
informaţie, este reprodusă într-un lanţ complementar nou format. În a doua
rundă de copiere, cu lanţul complementar ca matriţă, se restaurează secvenţa
iniţială.
Asemenea mecanisme de copiere complementară sunt foarte simple şi
reprezintă esenţa proceselor de transfer al informaţiei în sistemele biologice.
Informaţia genetică conţinută în fiecare celulă este codificată într-o secvenţă de
nucleotide şi această informaţie este transmisă (moştenită) de la o generaţie la
alta pe baza interacţiilor de complementaritate dintre baze.
Formarea rapidă a polinucleotidelor în eprubetă necesită însă, prezenţa
unor catalizatori proteici specifici, enzime, care nu au putut fi prezente în mediul
prebiotic al oceanului primar, lotuşi, au putut fi prezenţi alţi catalizatori, cum ar
fi mineralele sau ionii de metale, ce-i drept mai puţin eficienţi, aceasta
necesitând un timp mai îndelungat de reacţie. Dar, cum timp a fost destul (este
vorba de sute de milioane de ani), iar sursa de precursori, de nucleotide reactive
era abundentă, este posibil ca sistemele de replicare lentă a polinucleotidelor să
se fi stabilizat în condiţiile prebiotice ale pământului.

Selecţia naturală a moleculelor autoreplicative

În condiţii favorabile, o moleculă polinucleotidică aflată într-un mediu
bogat în nucleotide („supa organică” a oceanului primar), este capabilă de a se
multiplica, fiecare copie a originalului servind ca tipar pentru alte copii noi. În
acest proces pot apare însă, în mod inevitabil, o serie de erori de copiere, mai
ales în asemenea condiţii primordiale. Copiile noi şi imperfecte ale originalului
pot fi propagate. Astfel, în timp, secvenţa de nucleotide a unei molecule
polinucleotidice originare, se poate schimba.
Polinucleotidele nu sunt însă un simplu şir de simboluri care poartă o
informaţie la modul abstract. Ele au o „personalitate” chimică ce le afectează
evoluţia viitoare. O secvenţă specifică de nucleotide guvernează şi proprietăţile
întregii molecule, în special modul de împachetare al ei. La fel cum nucleotidele
se împerechează cu nucleotidele complementare ale unui alt lanţ
polinucleotidic, tot aşa ele se pot împerechea şi în interiorul aceleiaşi molecule.
Asemenea asociaţii produc împachetări tridimensionale, astfel că o moleculă are
o anumită conformaţie spaţială care depinde exclusiv de secvenţa sa de
nucleotide.
Structura tridimensională a unei polinucleotide afectează atât stabilitatea
cât şi abilitatea de replicare, astfel că nu toate moleculele au aceeaşi eficienţă
într-o mixtură replicativă. Unele pot fi atât de puternic împachetate încât nu pot
servi ca matriţă. Altele pot fi foarte instabile în condiţiile date. Concret, s-a
demonstrat în experienţe de laborator că sistemele replicative de molecule de

6
ARN suferă un fel de selecţie naturală, astfel că unele secvenţe favorabile pot
predomina în funcţie de anumite condiţii date.
Un polinucleotid cum este molecula de ARN, are, ca urmare a acestui
fapt, două caracteristici importante: (1) ea poartă o informaţie codificată în
secvenţa de nucleotide care este transmisă prin procesul de replicare; (2) ea are
o structură tridimensională unică, ceea ce determină modul în care va funcţiona
şi va răspunde la condiţiile externe. Aceste două însuşiri, una informaţională şi
una funcţională, reprezintă cele două condiţii esenţiale necesare desfăşurării
evoluţiei.
Secvenţa de nucleotide a unui ARN este analoagă cu informaţia ereditară,
genotipul unui organism; structura tridimensională este analoagă cu fenotipul,
adică expresia informaţiei ereditare asupra căreia operează selecţia naturală.

Transferul informaţiei de la ARN la proteine

Cu toate că structura polinucleotidelor este foarte potrivită pentru stocarea
informaţiei şi pentru replicare, aceste molecule nu sunt suficient de variate
pentru a asigura structurarea şi funcţionalitatea unei celule vii. Pe de altă parte,
polipeptidele compuse din diferiţi aminoacizi si având diverse conformaţii
tridimensionale oferă domenii moleculare cu situsuri reactive, fiind astfel ideale
pentru a îndeplini un rol structural şi funcţional biochimic.
Polimerii produşi întâmplător din aminoacizii proveniţi din sintezele
prebiotice, se presupune că ar fi avut proprietăţi catalitice dintre care unele ar fi
determinat creşterea vitezei replicării ARN. Unele clase de polipeptide ar fi
devenit astfel, extrem de utilizate de către sistemele replicative. Polinucleotidele
care au contribuit la ghidarea sintezei unor asemenea polipeptide au dobândit un
enorm avantaj evolutiv.
Dar cum pot polinucleotidele să exercite un asemenea control? Cum se
poate ca informaţia codificată în secvenţa lor să specifice secvenţa unui polimer
de alt tip? La organismele actuale, ARN direcţionează sinteza polipeptidelor,
proces numit sinteza proteinelor, printr-un mecanism care presupune o
maşinărie biochimică elaborată remarcabil. Cum a apărut un asemenea
mecanism în evoluţie, este un adevărat mister. Oricum, asemenea interacţiuni ar
fi trebuit să duca la apariţia codului genetic şi a principiilor translaţiei.
Deoarece nu există vreo afinitate chimică între un aminoacid şi un codon
format din trei baze azotate, este astăzi clar că determinarea codului genetic nu a
fost un eveniment foarte simplu. Codul genetic este astăzi cunoscut în cel mai
mic amănunt. Cei mai hidrofobi aminoacizi (fenilalanina, leucina, izoleucina,
valina şi metionina) au ca principal reprezentant în codonul care îi specifică,
baza azotată U (uracilul) situată în poziţie centrală, iar aminoacizii hidrofili
(acidul glutamic, acidul aspartic, lizina, asparagina, glutamina, histidina şi
tirozina) au adenina (A) în poziţie centrală. În plus, codonii cu C (citozina) în
poziţie centrală codifică mai ales aminoacizii hidrofobi, faţă de setul de codoni

7
cu G în poziţie centrală. Astfel, codificarea primitivă ar fi putut fi mai simplă,
specificând aminoacizii hidrofili, respectiv hidrofobi.
O altă proprietate a codului genetic constă în faptul că, pentru codificare,
cele mai importante baze azotate ale unui triplet sunt primele două; cei 64 de
codoni codifică doar 20 de aminoacizi în aşa fel încât mai mulţi codoni
corespund unui singur aminoacid. Aceşti codoni au ca şi caracter comun
primele două nucleotide, cea de-a treia fiind componenta variabilă. Probabil,
aparatul de translaţie originar a utilizat, doar primele două baze dintr-un codon.
Nu există teorii plauzibile care să explice care codoni ar fi fost adoptaţi
iniţial. Se presupune că la început, moleculele de ARN oligomeric produs
neenzimatic, ar fi fost cel mai probabil formate dintr-o alternanţă de baze
purinice şi pirimidinice. Aceasta a generat codoni de tipul purină-pirimidină-
purină şi respectiv, pirimidină-purină-pirimidină. Codonii cu pirimidinele ca
bază centrală, codifică aminoacizii mai hidrofobi, iar cei cu purinele în poziţie
centrală codifică aminoacizii hidrofili. Astfel, ribopolimerii alternativi au putut
codifica peptide parţial ordonate. Asemenea peptide alternante, formate din
lizină şi valină se agregă în structuri sub forma de pachete β cu o faţă hidrofobă
şi una hidrofilă (unele proteine actuale simple cum este fibroina, au o asemenea
structură).
Speculaţiile ca cele de mai sus nu pot, bineînţeles, să explice clar cum a
putut să apară procesul de translaţie, dar pot să sugereze că apariţia unor
proteine doar cu puţin mai ordonate în structură, a constituit un enorm avantaj
selectiv.

Apariţia primelor celule

Posibila desfăşurare a evoluţiei timpurii a cuprins mai multe etape
principale. Era prebiotică s-a terminat în momentul în care a apărut un sistem
genetic codificat de ARN, sistem capabil să asigure transcripţia şi translaţia
primitivă, înainte de apariţia proteinelor mari a existat o chimie de tip ARN-
ARN în prezenţa peptidelor. Primul genom funcţional a fost ARN, în stadiul
următor, de progenot, ARN a fost copiat în ADN, probabil conform unei
versiuni timpurii a reverstranscripţiei. Progenotul este „prima celulă”.

Membranele lipidice
Apariţia mecanismelor de sinteză a proteinelor şi controlul acestei sinteze
prin acizii nucleici a constituit fără dubii, unul din momentele cruciale care au
determinat formarea primelor celule. Un alt moment este reprezentat de apariţia
unei membrane delimitante externe. Dacă o variantă de ARN a devenit capabilă
să determine sinteza unei enzime cu calităţi superioare, capabilă să asigure
replicarea cu înaltă eficienţă a acestui ARN, aceasta nu ar fi putut contribui
selectiv la perpetuarea acestei variante în competiţia cu celelalte. Selecţia
moleculelor de ARN în ceea ce priveşte calitatea proteinelor pe care le codifică,
s-a putut face doar în situaţia în care cele două categorii de molecule ar fi fost

8
izolate într-un compartiment separat de celelalte molecule din mediu.
Compartimentarea a putut fi realizată prin apariţia membranelor lipidice.
Membranele plasmatice actuale sunt formate din fosfolipide şi proteine. La
microscopul electronic, aceste membrane apar trilaminate datorită împachetării
şi dispoziţiei particulare a lipidelor în bistrat. Membranele artificiale, care se
prepară uşor în eprubetă din aceleaşi componente, prin agitarea fosfolipidelor în
apă, au acelaşi aspect. În condiţii corespunzătoare, membranele artificiale
formează vezicule cu diametrul de 1-10 µm. Cu toate că aceste vezicule sunt
inerte, ca baloanele de săpun, este uşor sa ne imaginăm că prin încorporarea
unei populaţii distincte de molecule, ele pot forma unităţi spaţiale izolate, care
au posibilitatea unei evoluţii independente de alte vezicule.
S-a postulat că prima celulă a apărut în momentul în care moleculele
fosfolipidice din „supa organică” a oceanului primar s-au asamblat spontan în
asemenea structuri membranare care au inclus o mixtură de proteine şi ARN, cu
proprietăţi replicative. Doar incluse într-un spaţiu delimitat de o membrană,
moleculele de ARN au putut să evolueze nu doar pe baza structurii lor proprii,
ci şi în funcţie de proteinele pe care erau capabile să le producă.

Cele mai simple celule actuale: Micoplasmele

Succesiunea proceselor prezentate în secţiunile de mai sus este,
bineînţeles, speculativă; nu există fosile care să dovedească originea primelor
celule. Totuşi, există dovezi destul de convingătoare bazate pe studii
experimentale şi pe observarea organismelor actuale, că etapele principale ale
evoluţiei celulei din materia nevie, sunt corecte. Este foarte probabil că sinteza
prebiotică a moleculelor mici, autoreplicarea moleculelor de ARN şi ADN,
translaţia secvenţelor de ARN în secvenţe de aminoacizi şi asamblarea
moleculelor lipidice în structuri membranare pentru a separa diferite
compartimente celulare, toate, au concurat la crearea condiţiilor care au generat
prima celulă, acum 3,5 miliarde de ani în urmă.
Este foarte oportun să comparăm această „posibilă primă celulă” cu cele
mai simple celule actuale, micoplasmele. Micoplasmele sunt organisme de tip
bacterian care au o existenţă parazitară, fiind într-o strânsă asociere cu celulele
animale sau vegetale. Au un diametru de aproximativ 0,3 µm şi conţin suficient
acid nucleic pentru a direcţiona sinteza a aproximativ 750 de diferite molecule
proteice, care pare a fi numărul minim de proteine necesare unei celule pentru a
supravieţui.
Una din deosebirile esenţiale dintre prima celulă apărută, descrisă
prezumptiv, şi micoplasme (sau orice alte celule actuale), este faptul că
informaţia ereditară, în loc să fie stocată în ARN, este înscrisă în moleculele de
ADN. În celulele actuale există ambele tipuri de polinucleotide, dar ele
funcţionează în mod cooperativ, fiecare cu funcţiile sale. Pe lângă cele două
clase de polinucleotide, micoplasmele conţin unele enzime, precum şi proteine
structurale, unele în citoplasmă şi altele inserate în membrană.

9
 Evoluţia celulelor de la procariote la eucariote
Cele mai simple celule actuale sunt celulele procariote. Una din etapele
dramatice ale evoluţiei celulei a avut loc acum aproximativ 1,5 miliarde de ani
şi ea a constat din tranziţia de la formele celulare mici, cu o structură internă
relativ simplă, celule numite procariote şi care cuprind cele mai variate tipuri de
bacterii, la celule mari, substanţial mai complexe, numite eucariote, care există
astăzi la animalele superioare şi la plante.
Bacteriile sunt cele mai simple organisme existente în mediul natural
actual. Ele sunt celule sferice sau alungite, având câţiva µm mărime. Frecvent
prezintă un înveliş protector numit perete celular sau capsulă sub care se află
membrana plasmatică. Membrana înconjoară un singur compartiment
citoplasmatic în care se află ADN, ARN, proteine şi molecule mici. Citoplasma
apare la microscopul electronic ca o matrice relativ omogenă. În condiţii de
viaţă optime, o celulă bacteriană se divide odată la 20 de minute. Capacitatea de
diviziune rapidă permite adaptarea promptă a populaţiilor bacteriene la
schimbările din mediul ambiant. Astfel, în condiţii de laborator, bacteriile pot
suferi mutaţii spontane şi selecţie naturală în ceea ce priveşte utilizarea
diferitelor surse nutritive. În natură, bacteriile trăiesc într-o varietate enormă de
nişe ecologice, aceasta corespunzând unei mari varietăţi biochimice. Există
specii de bacterii care pot utiliza ca sursa de hrană, virtual orice tip de molecule
organice: zaharuri, aminoacizi, grăsimi, hidrocarburi, polipeptide, polizaharide.
Altele sunt capabile să obţină carbonul direct din CO2, iar azotul din N2. În
ciuda simplităţii lor structurale, bacteriile sunt cele mai vechi organisme de pe
pământ şi încă mai constituie cel mai abundent tip de celule.
Cum au evoluat reacţiile metabolice la aceste celule primitive? Reacţiile
care au loc în celulele bacteriene sunt catalizate de sute de enzime care
funcţionează în „reacţii în lanţ”, astfel că produsul unei reacţii devine substratul
următoarei. La origini, când viaţa a apărut pe pământ, asemenea reacţii
metabolice probabil că nu erau necesare. Celulele au putut supravieţui pe baza
moleculelor existente în mediul lor reprezentat de „supa prebiotică”. Când
aceste resurse naturale s-au epuizat, celulele care au „descoperit” cel mai mare
număr de enzime necesare biosintezelor organice, au câştigat un serios avantaj
evolutiv. În acest fel, conţinutul în enzime al unei celule a crescut continuu,
generând căile metabolice complexe de astăzi.
O poziţie centrală în metabolismul tuturor celulelor îl ocupă reacţiile care
implică glucidele fosforilate, dintre care cea mai frecventă este secvenţa de
reacţii numită glicoliza. Prin acest lanţ de reacţii, glucoza este degradată în lipsa
oxigenului, anaerob. Cea mai veche cale metabolică trebuia să fie anaerobă
deoarece nu exista oxigen în atmosfera primară. Glicoliza există practic în orice
celulă vie şi duce la formarea ATP, compus utilizat de toate celulele ca sursă de
energie chimică cea mai la îndemână. La această serie de reacţii plasate central
în cadrul metabolismului, sunt conectate sute de alte reacţii chimice. Unele

10
dintre acestea sunt responsabile pentru sinteza moleculelor mici, altele sunt
utilizate, în serie, pentru sinteza polimerilor mari specifici. Alte reacţii sunt
utilizate pentru degradarea moleculelor complexe folosite ca substanţe nutritive.
Un avantaj evolutiv extraordinar l-a constituit dobândirea capacităţii
celulelor primitive de a folosi ca sursă nutritivă directă, CO2 şi N2 din atmosfera
primordială a pământului. Dar, cu toate că sunt foarte abundenţi, CO2 şi N2 sunt
foarte stabili. Aceasta înseamnă că, pentru conversia lor în molecule organice,
este necesară multă energie.
În cazul CO2, mecanismul care a rezolvat aceasta problemă a fost
fotosinteza, în care energia solară captată, determină transformarea CO2 în
compuşi organici. În acest proces, prin fotoliza apei se eliberează O2, care astfel
a început să se acumuleze în atmosferă, ajungând astăzi să reprezinte 21% din
total.
Deoarece O2 este un compus foarte reactiv, care poate reacţiona cu
majoritatea constituenţilor citoplasmatici, la început a fost probabil toxic pentru
organismele celulare primitive, cum se întâmplă astăzi cu bacteriile anaerobe.
Totuşi, această reactivitate constituie o sursă de energie chimică, iar acest fapt a
fost exploatat de celule în cursul evoluţiei. Astfel, prin utilizarea oxigenului,
celulele au devenit capabile să oxideze mult mai complet moleculele nutritive.
De exemplu, în prezenţa oxigenului, glucoza poate fi degradată complet, până la
CO2 şi H2O, pe când în absenţa lui, glucoza este descompusă doar până la acid
lactic sau etanol, care sunt produşii finali ai glicolizei anaerobe. Oxidarea
aerobă a moleculelor nutritive este cunoscută sub denumirea de respiraţie.

Celulele eucariote
Ce s-a întâmplat cu organismele anaerobe după ce oxigenul s-a acumulat
în atmosferă? Într-un mediu bogat în oxigen, pe care nu-1 puteau utiliza, ele s-
au aflat într-un sever dezavantaj. Unele din aceste celule au supravieţuit totuşi;
ori au dobândit capacitatea de a respira (de a utiliza oxigenul), ori s-au retras în
nişe ecologice în care oxigenul era absolut absent în care şi-au continuat modul
de viaţă anaerob.
Se presupune ca a mai existat un al treilea grup de celule anaerobe care au
descoperit o strategie mult mai ingenioasă de a supravieţui şi care a avut mari
implicaţii pentru dezvoltarea ulterioară a vieţii. Aceste celule anaerobe au intrat
în asociere intimă cu un tip celular aerob, trăind cu acestea în simbioză. Aceasta
este cea mai plauzibilă explicaţie pentru originea celulelor actuale de tip
eucariot.
Prin definiţie, şi în contrast cu celulele procariote, eucariotele au un
nucleu care conţine aproape tot ADN-ul celular, învelit fiind de o membrană
dublă. În citoplasmă au loc majoritatea reacţiilor metabolice şi tot aici se pot
distinge o serie de organite celulare. Cu totul deosebite sunt mitocondriile.
Acestea sunt învelite de o membrană dublă şi au o compoziţie chimică diferită
de a nucleului. Se presupune că mitocondriile sunt de origine bacteriană.

11
 Mitocondriile prezintă o serie de similarităţi cu celulele procariote: au o
mărime şi aspect similar cu al bacteriilor, conţin ADN de tip bacterian, se divid
prin diviziune binară, ca bacteriile.
Prin cercetarea celulei eucariote s-a demonstrat că respiraţia oxidativă se
desfăşoară doar în mitocondriile acestora. Fără mitocondrii, celulele animale
devin celule anaerobe, putând folosi ca sursă de energie doar procesul ineficient
şi primitiv al glicolizei.
Unele bacterii actuale sunt aerobe, deci respiră, iar mecanismul prin care
fac aceasta este identic cu acela al mitocondriilor.
Se presupune că celulele eucariote sunt descendenţii unor celule anaerobe
primitive, care au supravieţuit într-o lume care a devenit bogată în oxigen,
pentru că au încorporat în interiorul lor o specie de bacterii aerobe. În loc de a le
digera, ele le-au protejat, intrând în simbioză, folosindu-se astfel de capacitatea
acestor bacterii aerobe de a consuma oxigen pentru a produce energie.
Bineînţeles că nu se poate demonstra astăzi în mod absolut exact cum s-a
produs acest fenomen.
Celulele eucariote au un volum mult mai mare decât celulele procariote
(în jur de 1000 de ori mai mare), conţinând în mod proporţional, o cantitate mai
mare de material celular; de exemplu, o celulă umană conţine de 800 de ori mai
mult ADN decât o bacterie. Dar acest volum mare creează probleme! Deoarece
materialele folosite pentru reacţiile biosintetice care au loc în interiorul celulei
trebuiesc, în ultimă instanţă, să străbată membrana plasmatică şi deoarece, în
plus, membrana însăşi este sediul multor reacţii importante, creşterea volumului
celular impune şi creşterea suprafeţei celulare. Dar aceasta este o problemă de
geometrie deoarece o creştere în volum, la cub, determină o creştere a suprafeţei
la pătrat. Aceasta pare să fie cauza datorită căreia celula eucariotă, pentru a-şi
asigura o suprafaţă corespunzătoare volumului său, şi-a suplimentat aria
suprafeţei prin invaginaţii şi prelungiri, precum şi prin elemente membranare
intracitoplasmatice.
Aceasta explică probabil, reţeaua complexă de membrane interne care
constituie o caracteristică de bază a celulei eucariote.
Membranele învelesc nucleul şi mitocondriile. Ele formează un sistem
labirintic numit reticul endoplasmic la nivelul căruia se sintetizează lipidele şi
proteinele membranare precum si materialul destinat exportului celular.
Membranele formează de asemenea saci turtiţi care intră în constituţia
aparatului Golgi care este implicat în sinteza şi transportul variatelor molecule
organice. Membranele mărginesc lizozomii în care sunt depozitate enzime
necesare pentru digestia intracelulară fiind prevenită astfel acţiunea lor
distructivă asupra acizilor nucleici şi a proteinelor celulare proprii. În acelaşi
mod, membranele mărginesc peroxizomii în care are loc degradarea peroxizilor
toxici. Toate aceste structuri mărginite de membrane corespund unor
compartimente interne distincte din interiorul citoplasmei. Într-o celulă animală
tipică, aceste compartimente ocupă cel puţin jumătate din volumul celular.

12
Restul citoplasmei, care include întotdeauna alte organite neînvelite de
membrane, este denumit în mod uzual cu termenul de citosol.
Toate structurile membranare de mai sus se află în interiorul celulei. Cum
pot ele rezolva problema pusă cu privire la asigurarea suprafeţei
corespunzătoare volumului ei? Răspunsul depinde de interschimbul dintre
compartimentele membranare interne şi membrana care mărgineşte exteriorul
celulei. Aceasta se realizează prin endocitoză şi exocitoză, procese unice la
celula eucariotă. Prin aceste procese, de intrare şi ieşire a materialelor din şi
dinspre celulă către mediul în care ea se află, în care sunt implicate
compartimentele membranare intracelulare, se realizează creşterea suprafeţei
efective a celulei, suprafaţă necesară schimburilor de materie cu mediul extern.

13
 CELULA

COMPONENTELE STRUCTURALE ŞI ULTRASTRUCTURALE

ALE CELULEI
Celula reprezintă unitatea structurală, funcţională şi genetica a tuturor
organismelor animale şi vegetale. Ea reprezintă prima treaptă, mai complexă, de
organizare a materiei vii. Poate exista singură sau asociată în grupuri
specializate pe categorii de funcţii alcătuind diferite ţesuturi. La animalele cu
organizare morfologică complexă, celulele sunt specializate structural şi
funcţional pe tipuri celulare, astfel încât fiecare tip celular să îndeplinească o
funcţie specifică cu maximum de eficienţă. Cu cât organizarea morfologică este
mai complexă, cu atât tipurile celulare sunt mai numeroase şi mai variate.
Indiferent de tipul celular căruia aparţin, toate celulele sunt alcătuite din 3
componente de bază: membrana, citoplasmă şi nucleul.

MEMBRANA CELULARĂ
Organizarea ultrastructurală şi moleculară a membranei celulare
Membrana este dispusă la limita de separare cu mediul ambiant,
delimitând conţinutul celular (citoplasmă şi nucleul) de mediul extracelular.
Fiind foarte subţire (de ordinul nanometrilor) la microscopul optic
membrana celulară apare doar ca o interferenţă între mediul intracelular şi
extracelular; este vizibilă la microscopul electronic. În alcătuirea membranei
celulare se disting trei părţi componente:
- plasmalema - membrana propriu-zisă;
- glicolema (glicocalixul) - învelişul dulce al celulei;
- citoscheletul membranar.
Plasmalema. Examinată în microscopia electronică la o rezoluţie mică, de
aproximativ 10.000 x, apare ca o linie unică electronodensă; la o mărire de peste
100.000 x, apare cu structură caracteristică trilaminară. Structura trilaminară a
membranei plasmatice poate fi observată pe electronofotografii. Se disting cele
două straturi electronodense care în conformitate cu modelul de organizare
moleculară „în mozaic fluid” a lui Singer şi Nicolson, corespund grupărilor
polare, hidrofile ale bistratului lipidic şi proteinelor periferice. Cele două
straturi electronodense sunt separate de un strat electronoclar dat de grupările
hidrofobe (radicalii de acizi graşi) ale bistratului lipidic. Din loc în loc stratul
electronoclar este traversat de punţi electronodense ce reprezintă proteinele
transmembranare. În conceptul lui Robertson aceasta reprezintă plasmalema sau
membrana propriu-zisă, având o grosime de 7,5 nm (2 nm straturile
electronodense şi 3,5 nm stratul electronoclar). Este considerată membrana
etalon sau unitatea de membrană („unit membrane”) şi reprezintă structura de
bază a membranelor biologice (citomembrane) care delimitează diferitele
compartimente celulare. Membrana propriu-zisă este însoţită pe faţa externă de
glicolema (glicocalix), iar pe faţa citoplasmatică, de citoscheletul membranar.

14
 Glicolema, parte integrantă a membranei celulare, este constituită din
lanţuri oligozaharidice, care stabilesc legături indisolubile cu proteinele şi
lipidele membranare formând glicoproteine şi glicolipide. Lanţurile
oligozaharidice sunt formate din molecule de monozaharide reprezentate de
hexoze (galactoză, manoză, fucoză, glucoză) şi hexozamine (N-
acetilgalactozamina, N-acetilglucozamina, acidul sialic).
Ultrastructural, glicolema apare ca un strat filamentos, pufos; filamentele
având grosimi şi lungimi diferite (2-5 nm grosime, până la 50 nm lungime).
Filamentele simple sau ramificate, sunt dispuse perpendicular pe suprafaţa
plasmalemei. La majoritatea tipurilor celulare nu se poate stabili o delimitare
precisă între componentele glicolemei şi componentele matricei extracelulare
(glicoproteine, proteoglicani) cu care interacţionează.
Glicolema, prezentă la toate celulele, are o grosime variabilă în raport cu
specia şi tipul celular. Este bine reprezentată la celulele endoteliilor vasculare,
la ovocite, la enterocite.
Glicolema asigură un micromediu pentru celulă. Fiind o structură cu
caracter slab acid, are afinitate pentru diferiţi cationi (Na+ K+ Ca++) implicaţi în
diferite funcţii membranare. Conţine numeroşi şi variaţi receptori cu rol în
adezivitatea celulară, permeabilitatea selectivă, imunitate.
Citoscheletul membranar este alcătuit din proteine extrinseci ca:
spectrina, ankirina, citokeratina, α-actinina, miozina, trompomiozina, proteine
filamentoase care formează reţele fibrilare, cu rol în stabilizarea infrastructurilor
membranare. Asigură rezistenţă, elasticitate şi supleţe membranei celulare. Se
continuă cu ectoplasma - zona periferică a citoplasmei lipsită de organite,
implicată în mişcările locale ale suprafeţei celulare.

Funcţiile membranei celulare

Funcţiile membranei celulare decurg din structura sa lipoproteică ce-i
conferă o permeabilitate selectivă. Membrana celulară permite difuzarea şi
transportul substanţelor şi asigură prin receptorii săi integrarea populaţiilor
celulare în activitatea întregului organism.
Bistratul lipidic funcţionează ca o barieră în difuziunea apei şi a
moleculelor hidrosolubile, în timp ce 02, C02 şi moleculele liposolubile trec cu
uşurinţă.
Proteinele integrate în bistratul lipidic permit o permeabilitate selectivă
moleculelor hidrofile.
Proteinele integrate ale membranei celulare pot constitui:
- canale ionice prin care se realizează difuziunea pasivă a unor ioni în
sensul gradientului de concentraţie;
- pompe ionice care concentrează preferenţial anumiţi ioni în citosol (ex.
K ) şi expulzează în mediul extracelular alţi ioni (ex. Na+Ca2+) menţinând
+

scăzută concentraţia lor în citosol;

15
 - transportori specifici pentru anumiţi metaboliţi ca: aminoacizi,
monozaharide, asigurând transportul activ al acestora împotriva gradientului de
concentraţie.
Transportul activ şi pompele ionice funcţionează cu energie provenită
prin hidroliza ATP-ului, sub acţiunea ATP-azei. ATP-aza de transport este o
enzimă comună tuturor membranelor celulare, dar concentraţia ei variază cu
tipul celular; se află în concentraţie foarte mare la celulele specializate în
transportul activ (ex. nefrocite, enterocite). Pompele de ioni reglează volumul
celular, controlează homeostazia şi menţin potenţialul membranar de repaus,
caz în care membrana celulară este încărcată pozitiv pe faţa externă şi negativ
pe faţa internă.
Integrarea populaţiilor celulare în activitatea întregului organism, precum
şi funcţia de apărare o organismului sunt posibile deoarece membrana celulară
prezintă la nivelul învelişului glucidic de suprafaţă molecule specifice cu funcţie
de receptori membranari (receptori celulari de suprafaţă sau situsuri
complementare de legătură sterică). Receptorii membranari sunt diferiţi în
funcţie de tipul celular. Ei au capacitatea de a fi contactaţi de alte molecule din
mediul extracelular, care au complementaritate sterică, numite în termeni
generali mesageri sau liganzi.
Receptorii membranari pot fi clasificaţi în:
a) receptori pentru molecule tip ligand de natură exogenă între care se
pot menţiona: microorganisme (virusuri, bacterii), toxine, antigene non-self,
droguri, etc;
b) receptori pentru molecule tip ligand de natură endogenă cum sunt de
exemplu: antigene-self, hormoni, neurotrasmiţători, imunoglobuline, factori
mitogeni, etc.
Receptorii membranari interacţionează cu diferiţi liganzi endogeni sau
exogeni, consideraţi mesageri de ordinul I. La nivelul plasmalemei receptorul
activat de ligand interacţionează cu sistemele enzimatice care generează în
citosol mesageri de ordinul II, de regulă AMP-ciclic (adenozinmonofosfat
ciclic).
Cel de al doilea mesager, respectiv AMP-ciclic, declanşează un lanţ de
reacţii care provoacă în final răspunsul specific al celulei la mesagerul de
ordinul I.
Mulţi receptori împreună cu liganzii lor sunt înglobaţi în citoplasmă prin
endocitoză-endocitoză mediată de receptori.
Receptorii membranari izolaţi şi studiaţi până în prezent sunt
glicoproteine cu greutate moleculară mare.
În raport cu specificul funcţional al fiecărui tip celular, membrana
prezintă variate diferenţieri adaptative, care alcătuiesc în ansamblu configuraţia
externă a celulei. Cele mai comune sunt diferenţierile membranei implicate în
stabilirea joncţiunilor intercelulare care pot fi variate ca tip morfofuncţional
cum sunt: joncţiunile de adezivitate, joncţiunile strânse impermeabile

16
(occludens) şi joncţiunile comunicante (gap sau nexus). La celulele
suprasolicitate mecanic (epidermă, epiteliul gingival, miocardocite lucrătoare)
joncţiunile de adezivitate sunt reprezentate de diferite tipuri de desmozomi.
La celulele specializate pentru funcţiile de absorbţie (enterocite,
nefrocite) sau pentru recepţia unor stimuli (epiteliile senzoriale), membrana
împreună cu ectoplasma diferenţiază microvili şi stereocili (cili ficşi),
diferenţieri care măresc considerabil suprafaţa de relaţie a celulei cu mediul
extracelular.
La celulele care se deplasează liber în mediul fluid (leucocite, macrofage,
spermii) membrana este angajată în pseudopode, văluri ondulante, cili mobili
(kinocili). Kinocili există şi la unele celule fixe (celulele ciliate ale epiteliului
respirator) care deplasează la nivelul suprafeţei ciliate un fluid conţinând
diferite particule (poluanţi atmosferici).
La numeroase tipuri celulare membrana întreţine relaţii cu mediul
extracelular prin endocitoză şi exocitoză, procese implicate în funcţiile de
nutriţie, de apărare, transport transcelular, de eliberare a produselor secretate.

Diferenţierile adaptative ale membranei celulare

Diferenţierile membranei celulare implicate în adezivitatea celulară
Adezivitatea celulară este o proprietate generală comună tuturor celulelor
în care este implicată membrana celulară. Ea este mediată de molecule specifice
denumite generic CAM (cell adhesion molecule).
Adezivitatea celulară implică în primul rând recunoaşterea celulară, care
constă în interacţiunea specifică dintre diferite molecule ce aparţin glicolemei şi
matricei extracelulare.
Adezivitatea celulară poate fi simplă sau prin dispozitive joncţionale
speciale.
Joncţiunea intercelulară simplă
Este mediată de molecule simple sau complexe macromoleculare. Spaţiile
intercelulare sunt ocupate de o matrice extracelulară bogată în glicoproteine şi
proteoglicani care interacţionează cu glicolema. În matricea extracelulară
circulă liber lichidul interstiţial format din apă, diferiţi ioni şi molecule
organice. Lichidul interstiţial constituie un mediator al schimburilor de
metaboliţi între celulă şi compartimentul sanguin sau limfatic.
Dispozitivele joncţionale speciale sunt de dimensiuni foarte mici, ele pot
fi evidenţiate numai la microscopul electronic. Dispozitivele joncţionale
speciale sunt prezente la marea majoritate a tipurilor de celule, dar sunt mai
numeroase şi caracteristice pentru epitelii, unde celulele sunt strâns asociate
într-o anumită ordine.
Se disting 3 categorii de dispozitive joncţionale speciale:
a) dispozitive joncţionale de adezivitate
b) dispozitive joncţionale de ocluziune (impermeabilitate)
c) dispozitive joncţionale comunicante

17
 Dispozitivele joncţionale de adezivitate. Asigură aderarea mecanică a
celulelor; cuprind toate tipurile de desmozomi:
- desmozomi tip pată („spot”) sau macula adherens;
- desmozomi tip centură sau zonula adherens (sinonime: joncţiunea
intermediară, terminal bar);
- hemidesmozomi;
(gr. desmozom = corp de legătură).
Desmozomii tip pată, prezintă organizarea ultrastructurală cea mai
complexă şi sunt consideraţi ca prototip de organizare a desmozomilor. Ei se
prezintă sub forma unor arii mici, ovale sau circulare, plasate la acelaşi nivel în
membranele celulelor alăturate. La nivelul acestor arii, membranele celulelor
adiacente sunt dispuse paralel la o distanţă constanta de 25-30 nm. Spaţiul
intercelular este ocupat de o matrice filamentoasă slab electronodensă bisectată
de o lamă cu densitate electronică mare, alcătuită din desmocolină. La acelaşi
nivel pe faţa citoplasmatică a plasmalemei, citoscheletul membranar formează o
placă de ataşare, alcătuită din proteine speciale desmoplachine, cu densitate
electronică mare. În aceste plăci de ataşare electronodense se ancorează
filamente de citokeratină (tonofilamente) şi microfilamente de actină. Filamente
scurte - linkeri - fac legătura între tonofilamente şi lama centrală
electronodensă, străbătând spaţiul intercelular, plasmalema şi plăcile ataşate ei.
Desmozomii tip centură, numeroşi în ţesutul miocardic sau la unele tipuri
de epitelii, formează un brâu mai mult sau mai puţin continuu în zonele de
solicitare mecanică a celulelor.
În cazul enterocitelor se prezintă ca o bandă care înconjură celula la polul
apical. Aceasta se află în relaţie cu o bandă similară, situată la acelaşi nivel în
celula adiacentă. Pe faţa citoplasmatică a membranei celulare se găsesc
aglomerate proteine ca: miozina, tripomiozina, α-actinina, vinculina. La nivelul
acestor benzi se insera filamentele citoscheletale din celula respectivă.
Hemidesmozomii au aceeaşi structură cu desmozomii „în pată” dar sunt
reduşi la jumătate. Ei leagă plasmalema bazală a celulelor epiteliale de
componentele membranei bazale, aşa cum se poate observa în
electronofotografia, ce reprezintă un mic fragment din polul bazal al unei
keratinocite din stratul bazai al epidermei.
Numărul, mărimea şi complexitatea structurală a joncţiunilor celulare de
adezivitate sunt direct proporţionale cu intensitatea forţelor de forfecare sau de
tracţiune care se exercită asupra unor ţesuturi. Aceste joncţiuni sunt mai
numeroase în epidermă, în epiteliul mucoasei bucale şi esofagiene, în miocardul
contracţii.
Dispozitivele joncţionale de ocluziune (sinonime: zonula occludens;
joncţiunea impermeabilă; joncţiunea îngustă; tight jonction). Leagă celulele
între ele şi asigură totodată etanşeizarea spaţiilor intercelulare. Sunt
caracteristice epiteliilor adaptate funcţiei de absorbţie, resorbţie, tranzit

18
transcelular (ex. enterocite, nefrocite), unde formează un brâu continuu la polul
luminai al celulelor.
La nivelul joncţiunii înguste, plasmalemele celulelor adiacente sunt foarte
apropiate, spaţiul intercelular este redus (2,5 nm). Organizarea lor
ultrastructurală este vizibilă numai la măriri de peste 100.000 x. Date mai exacte
au fost obţinute în preparate criofracturate, unde joncţiunea îngustă apare ca
şiruri de particule dispuse paralei alcătuind o structură în formă de centură
(brâu), care înconjură complet polul luminai al fiecărei celule în parte.
Joncţiunea îngustă este constituită din proteine transmembranare specifice,
dispuse la acelaşi nivel în plasmalemele celulelor adiacente. Aceste proteine
traversează spaţiul intercelular îngust şi stabilesc contacte directe cu simetricele
lor, aşa încât legătura dintre cele două celule poate fi comparată cu dinţii unui
fermoar.
Stabilitatea joncţiunilor se datorează interacţiunii proteinelor
transmembranare cu filamentele de actină şi citokeratină (componente ale
matricei citoplasmatice).
Joncţiunile înguste pot fi asociate cu alte tipuri de joncţiuni formând
complexe joncţionale în care joncţiunile se succed astfel: joncţiunea îngusta,
joncţiunea intermediară, joncţiunea comunicantă, desmozom (ultimele două
joncţiuni nu se menţin obligatoriu în această ordine).
Dispozitivele joncţionale comunicante (sinonime: gap, nexus) sunt
joncţiuni strânse (înguste) cu o largă răspândire în ţesuturile animale.
Ele asigură adezivitatea celulară şi permit circulaţia moleculelor mici de
la o celulă la alta, realizând fie cuplarea metabolică de mare importanţă în
embriogeneză, fie cuplarea electrică ca în cazul miocardului pentru
sincronizarea instantanee a contracţiei miocardocitelor.
Joncţiunile comunicante se prezintă sub forma unor arii mici distribuite
pe suprafaţa plasmalemelelor celulelor adiacente. Proteinele transmembranare
formează conexoni, structuri cu aspect tubular. Conexonii leagă direct interiorul
celulelor printr-un canal hidrofil continuu. O joncţiune comunicantă poate
conţine câteva sute de conexoni organizaţi în grupuri mici în sistem hexagonal.
Prin conexoni se face legătură directă între celulele adiacente.
În TEM conexonii apar ca particule intramembranare, pe feţele de clivaj
ale membranelor celulare. Spaţiile intercelulare dintre conexoni numite „gap-
uri” sau nexus sunt foarte înguste (2-4 nm), ele totuşi permit circulaţia unor
molecule din lichidul interstiţial.

Diferenţierile membranei celulare adaptate la funcţia de endocitoză

Endocitoza proces ce se realizează la nivelul membranei celulare,
reprezintă înglobarea în citoplasmă celulelor a unor particule lichide sau solide
din mediul extracelular. În funcţie de mărimea şi starea fizică a particulelor
înglobate, endocitoza se realizează prin pinocitoză (gr. pinein = a bea) sau
fagocitoză (gr. phagein = a mânca).

19
 Indiferent de mecanismul prin care se realizează, procesul de endocitoză
poate fi implicat în funcţia de nutriţie a celulei, în tranzitul unor substanţe prin
celulă, în stocarea intracelulară a unor substanţe de rezervă, în purificarea
mediului extracelular; în apărarea organismului.
Pinocitoza
Se întâlneşte la unele tipuri celulare şi reprezintă calea prin care celulele
înglobează picături de lichid tisular. Înglobarea lichidului se face în mici
depresiuni veziculare (de 2,5-50 nm) pe care le formează membrana celulară
spre interiorul celulei, numite caveole de pinocitoză. Pinocitoza este vizibilă
numai electronomicroscopic (fig. 22, 24, 25). Procesul de pinocitoză poate fi
mediat de receptori membranari specifici şi se realizează într-o secvenţă ce
presupune mai multe faze:
- alăturarea particulelor la suprafaţa membranei celulare, fază mediată de
receptori;
- formarea unei invaginări în dreptul particulei şi constituirea unei
caveole de pinocitoză, care conţine picătura de lichid tisular cu particulele ce
urmează a fi înglobate;
- detaşarea de plasmalemă a caveolei de pinocitoză şi înglobarea ei în
ectoplasmă, după care plasmalemă se reface.
La pinocitoza mediată de receptori, caveolele şi pinozomii au la suprafaţă
clatrină - proteină specifică pentru veziculele acoperite sau „coated pits”.
Aceste vezicule prezintă pe suprafaţa lor mici spinişori.
La anumite tipuri de celule pinocitoza se realizează şi prin alte modalităţi:
- prin invaginări tubulare care se strangulează succesiv formând şiruri de
pinozomi;
- prin expansiuni lamelare unice care se apropie de suprafaţa membranei
celulare, fuzionează cu aceasta, formând de asemenea pinozomi;
- prin expansiuni lamelare duble, care fuzionează median prin
extremităţile libere, rezultatul final fiind acelaşi, formarea pinozomilor.
În cazul în care pinocitoză deserveşte funcţiile de: nutriţie, apărare,
purificarea mediului extracelular ambiant, pinozomii fuzionează cu lizozomii
primari, formând vacuole digestive sau pinolizomi.
Materialul înglobat în acestea va fi supus unui proces de digestie
enzimatică intracelulară sub acţiunea hidrolazelor lizozomale.
La celulele specializate la funcţia de tranzit transcelular (la celulele
endoteliului capilar de ex.) pinozomii ce se formează la un pol, se deplasează în
flux continuu spre polul opus. Conţinutul pinozomilor este eliminat printr-un
proces de pinocitoză inversă (exocitoză), fie în ţesuturi prin polul bazai, fie în
sânge prin polul luminal.
Exocitoza reprezintă procesul de externare în mediul extracelular a
conţinutului unor vezicule. Acesta poate fi de natură endogenă - ex. conţinutul
veziculelor golgiene sau exogenă - substanţe aflate în tranzit transcelular.

20
 Fagocitoza
Constituie o cale prin care celulele înglobează din mediul extracelular
particule solide de dimensiuni diferite. Este specifică, mediată de receptori
membranari şi nespecifică. în raport cu mărimea particulelor înglobate, celulele
capabile de fagocitoza se clasifică în microfage (ex. granulocitele neutrofile) şi
macrofage.
Înglobarea se face cu ajutorul pseudopodelor, mantiilor sau vălurilor pe
care le formează membrana celulară finalizându-se cu formarea unui fagozom.
După fuzionarea lui cu lizozomii primari şi formarea unui fagolizom (vacuolă
digestivă), conţinutul va fi degradat total sau parţial de hidrolazele acide.
Ca şi pinocitoză, fagocitoza este un proces complex care se desfăşoară în
trei etape succesive: ataşarea, înglobarea, digestia.

Diferenţieri ale membranei celulare cu rol în mărirea suprafeţei de

relaţie cu mediul extracelular (biotopul)
Sunt reprezentate de microvili, stereocili, cili, labirint bazal şi sunt
prezente la celule adaptate pentru funcţiile de:
- absorbţie, reabsorbţie, ex. la enterocite, nefrocite, sinciţiotrofoblast;
- recepţie a unor stimuli, ex. la celule receptoare ale unor analizatori
(olfactiv, gustativ, auditiv, vestibular).

Microvilii
Sunt prelungiri digitiforme ale membranei celulare de la polul apical.
În axul microvilului se află un fascicul de microfilamente de actină
solidarizate între ele şi de plasmalemă prin polipeptide ca: fimbrina, vilina,
calmodulina, tropomiozina. Fasciculul de microfilamente reprezentând
citoscheletul microvilului se fixează apical într-un material electronodens, iar
bazal se ancorează în trama terminală, o reţea filamentoasă aflată la limita
joncţiunii microvilului cu polul luminal al celulei. Axul citoscheletic asigură
forma şi rezistenţa microvilului.
Microvilii se prezintă sub diferite forme în funcţie de tipul celulei şi
constituie criterii pentru identificarea acestora. Astfel, microvilii enterocitului,
care formează „bordura striată” vizibilă în microscopia optică, sunt
echidistanţi, de aceeaşi grosime şi lungime, iar citoscheletul lor este bine
reprezentat. Microvilii nefrocitului din segmentul proximal al tubului urinifer,
ce formează „bordura în perie”, sunt mai lungi decât la enterocite, nu au toţi de
aceeaşi lungime, iar citoscheletul axial este mai redus şi de aceea apar uşor
ondulaţii.
La plexurile coroide ventriculare microvilii sunt pedunculaţi, iar la
celulele solitare (limfocite B, limfocite T, monocite, macrofage, celule tumorale
ascitice) microvilii sunt de diferite lungimi şi forme.

21
 Stereocilii
Sunt microvili foarte lungi, simpli sau ramificaţi, având citoscheletul
asemănător cu al microvililor. Ei nu conţin ansambluri de microtubuli aşa cum
conţin cilii şi flagelii. La microscopul optic se aseamănă cu cilii fiind
consideraţi cili ficşi.

Labirintul bazal
Este o diferenţiere a membranei celulare de la polul bazai al celulelor
implicate în funcţia de reabsorbţie, cum sunt de ex. nefrocitele din segmentul
proximal şi distal al tubului urinifer.
Labirintul bazal se prezintă sub forma unor invaginări digitiforme sau
lamelare ale membranei celulare de la polul bazai. Acestea pătrund adânc în
citoplasmă celulelor, compartimentând-o în coloane care conţin numeroase
mitocondrii - organite ce furnizează energia necesară transportului activ prin
membrana celulară.

Diferenţieri ale membranei celulare adaptate funcţiei de motilitate

celulară
Astfel de diferenţieri constituie organitele de mişcare care pot fi
temporare sau permanente.
Organitele temporare ale motilităţii sunt reprezentate de pseudopode,
filopode, lamelipode, văluri şi mantii ondulante. Ele apar, dispar şi se formează
din nou prin diferenţieri regionale ale membranei celulare şi ectoplasmei.
Citoscheletul acestor organite este bogat în microfilamente: filamente - de
actină, miozină, tropomiozină.
Aceste organite sunt prezente la celulele capabile de fagocitoză şi de
deplasare în mediul fluid (leucocite, histiomacrofage).
Organitele permanente ale motilităţii celulare sunt reprezentate de cili şi
flageli. Aceştia constituie diferenţieri celulare de suprafaţă cu o structură
complexă şi caracteristică, având un citoschelet format din ansambluri de
microtubuli. Se întâlnesc la celulele epiteliale ciliate (epiteliul căilor respiratorii,
epiteliul tubei uterine) sau la spermiile majorităţii metazoarelor.

CITOPLASMA
Citoplasma reprezintă conţinutul celulei cuprins între membrana celulară
şi nucleu, constituind cu acestea o unitate morfofuncţională indestructibilă.
Citoplasmă este alcătuită din matricea citoplasmatică (citoplasmă fundamentală
sau hialoplasma), în care sunt dispersate organitele citoplasmatice delimitate
sau nu de citomembrane (endomembrane) şi diferite incluziuni (glicogen, lipide,
pigmenţi, granule de secreţie).
Organitele citoplasmatice delimitate de citomembrane cum sunt: reticulul
endoplasmic, complexul Golgi, mitocondriile, lizozomii, peroxizomii, la care se
adaugă veziculele de transport, compartimentează abundent citoplasmă. Fiecare

22
compartiment, corespunzător unui anume organit este delimitat de o
citomembrana cu organizarea moleculară tip „membrana uint”, dar cu o
compoziţie biochimică proprie. Astfel citomembranele diferitelor
compartimente (organite) creează şi menţin anumite gradiente chimice şi
electrochimice, care asigură buna desfăşurare a funcţiilor celulare.
Compartimentele citoplasmatice, fiecare cu matrice proprie, se află într-o
permanentă interrelaţie, riguros controlată la nivel celular.

Matricea citoplasmatică
Reprezintă partea nestructurată a citoplasmei, care la rândul ei cuprinde
două componente:
- citosolul - componenta fluidă, formată din apă, electroliţi, molecule
organice mici, proteine solubile;
- citoscheletul - componenta solidă, constituită din proteine simple şi
complexe care formează ansambluri macromoleculare de susţinere. Ele
alcătuiesc structuri ca: microtubuli, filamente intermediare, microfilamente, ce
se comportă asemenea unui schelet (schelet celular).
1. Microtubulii sunt structuri cilindrice, tubulare, lungi şi subţiri (câţiva
µm lungime şi 25 nm grosime). Sunt alcătuiţi din 13 protofilamente cu traiect
helicoidal. Fiecare protofilament este format din heterodimeri de tubulină α şi β.
2. Filamentele intermediare sunt structuri fibrilare lungi şi subţiri (10 nm
grosime) grupate în fascicule. Ele rezultă din polimerizarea unor proteine
specifice în raport cu tipul celular, având caracteristici biochimice şi
imunologice diferite. în funcţie de aceste caracteristici se cunosc mai multe
tipuri de filamente intermediare:
- filamente de citokeratină - prezente în celulele epiteliale de origine în
special ectodermică, unde formează tonofilamente;
- filamente de vimentină - au traiect sinuos; sunt prezente în celulele de
origine mezodermică, unde sunt asociate cu filamente specifice tipului celular.
- filamente de scheletină sau desmină - prezente în celulele musculare.
- neurofilamentele - prezente în neuroni
- gliofilamentele - caracteristice celulelor gliale.
3. Microfilamentele sunt filamente subţiri (6 nm grosime) constituite din
F actină (actină filamentoasă, polimerizată din G-actină-actină monomerică).
Microfilamentele de actină formează fascicule ordonate, ce se ancorează pe faţa
citoplasmatică a membranei celulare în zone cu sau tară diferenţieri speciale,
unde se află de regulă şi vinculina. Microfilamentele de actină pot să
interacţioneze cu filamente scurte de miozină, alcătuind unităţi motorii variate
ca mărime şi conformaţie.
Elementele citoscheletale sunt mai abundente în zona periferică a
citoplasmei, ectoplasma, care este mai densă şi lipsită de organite
citoplasmatice. Ele sunt implicate în specializările celulare de suprafaţă ca
microvili, stereocili cu rol în mărirea suprafeţei celulare sau cili, flageli

23
(organite permanente de mişcare), membrane ondulante, pseudopode, filipode
(organite temporare de. mişcare) - cu rol în motilitatea celulară.
Cele două componente ale matricei citoplasmatice - citosolul şi
citoscheletul - se află în interdependenţă, într-un echilibru dinamic, cu schimb
permanent de molecule proteice. În strânsă interrelaţie, citosolul şi citoscheletul
conferă hialoplasmei aspectul de gel fluid - când dominant este citosolul, sau
gel consistent - când dominant este citoscheletul.

ORGANITELE CITOPLASMATICE
Organitele citoplasmatice reprezintă diferenţierile structurale ale
citoplasmei, specializate pentru îndeplinirea anumitor funcţii celulare. Din punct
de vedere structural ele se pot grupa în două categorii:
a) Organitele citoplasmatice delimitate de membrane (endomembrane
sau citomembrane) cum sunt: reticulul endoplasmatic neted (REN), reticulul
endoplasmatic granular (REG) sau ergastoplasma, complexul Golgi, veziculele
de transfer, mitocondriile, lizozomii, corpusculii multiveziculoşi, corpusculii
denşi, peroxizomii. Aceste organite subîmpart citoplasma în compartimente cu
matrice proprie alcătuind sistemul endomembranar. Endomembranele fiecărui
compartiment constituie suportul structural al enzimelor ce intervin în buna
desfăşurare a diferitelor funcţii celulare;
b) Organitele citoplasmatice fără membrane cum sunt: polizomii liberi şi
ataşaţi la reticulul endoplasmic, centriolii, corpusculii bazali, cilii, flagelii, etc.

Organitele citoplasmatice delimitate de citomembrane

O parte din organitele citoplasmatice cum sunt: condriomul, complexul
Golgi, ergastoplasma (RER), vacuomul (reprezentat de macroveziculele şi
cisternele golgiene dilatate, cisternele REN şi RER dilatate) sunt vizibile şi la
microscopul optic; dar cercetările de microscopie electronică au oferit
numeroase detalii cu privire la organizarea lor ultrastructurală.
În cele ce urmează ne vom referi sumar la aceste organite celulare aşa
cum se prezintă în microscopia optică şi microscopia electronică de transmisie.
Reticulul endoplasmic
Reprezintă unul din organitele citoplasmatice (compartimentele celulare)
cu cea mai complexă dispunere tridimensională. În microscopia optică este
parţial evidenţiat sub formă de vacuom. În microscopia electronică apare ca un
vast sistem tridimensional de spaţii tubulare şi vacuolare delimitate de o
citomembrană trilaminară subţire. Spaţiile vacuolare, numite cisterne, se
prezintă frecvent sub formă de saculi turtiţi. Cisternele şi canaliculele
anastomozate între ele formează o reţea, ce ocupă partea internă, mai fluidă, a
citoplasmei - endoplasma - de unde şi numele de reticul endoplasmic.
În cadrul sistemului endomembranar, reticulul endoplasmic cuprinde
compartimente distincte, diferenţiate structural şi funcţional cum sunt:
1) reticulul endoplasmic neted (REN);

24
 2) reticulul endoplasmic granular (rugos) - REG(RER);
3) elementele tranziţionale (veziculele de transport) dispuse la graniţa
dintre RE şi complexul Golgi;
4) cisterna perinucleară; compartimente relativ constante.
Mai rar întâlnite sunt:
5) cisternele fenestrate (annulatae lemellae) şi
6) cisternele subplasmalemale.
Indiferent de varietate şi gradul de dezvoltare, compartimentele comunică
între ele.

Reticulul endoplasmatic neted (REN)

Este acea parte a sistemului endomembranar alcătuită din cisterne şi
canalicule fine, dispuse în reţea. Endomebranele REN conţin numeroase enzime
implicate în importante procese metabolice:
- enzime implicate în metabolismul lipidic (trigliceride, fosfolipide,
sfingolipide, colesterol).
- enzime care remaniază compoziţia acizilor graşi din moleculele
fosfolipidice prin alungirea moleculelor de acizi graşi sau prin desaturarea
acizilor graşi.
- enzime implicate în metabolismul glucidic (glicogenogeneză,
glicogenoliză).
- enzime care permit transferul unor ioni (ex. Ca++, Mg++).
- sisteme enzimatice complexe implicate în procese de detoxifiere (prin
hidroxilare sau prin conjugare cu glucuronat sau cu aminoacizi).
Reticulul endoplasmic este prezent în marea majoritate a tipurilor
celulare, lipseşte total din hematiile circulante. În toate celulele REN intervine
în sinteza fosfolipidelor care intră în structura bistratului lipidic al plasmalemei
şi al endomembranelor diverselor compartimente celulare. Este bine reprezentat
în acele tipuri celulare care îndeplinesc cu predilecţie una din funcţiile în care
sunt implicate sistemele enzimatice menţionate anterior. Astfel REN este
abundent în adipocite, implicate în sinteza trigliceridelor; în celulele glandulare
endocrine implicate în metabolizarea colesterolului, ca de exemplu celulele
corticosuprarenalei, celulele interstiţiale Leydig din testicul etc. În hepatocite
unde REN este implicat în catabolismul colesterolului, a hormonilor steroidici şi
a multor droguri cu structură ciclică este bine reprezentat; acesta poate prolifera
excesiv în cazul administrării de hormoni steroizi sau droguri (de exemplu
barbiturice). Proliferarea REN în asemenea împrejurări este corelată cu
necesitatea amplificării sistemelor enzimatice de detoxifiere, a căror enzime
sunt toate proteine integrale ale membranelor REN.

Reticulul endoplasmic granular REC

Este evidenţiat în microscopia electronică; are ca echivalent
ergastoplasma în microscopia optică (gr. ergastein = a elabora, plasma-

25
formaţie). Ergastoplasma a fost observată în celulele glandulare exocrine, iar
prezenţa sa a fost corelată cu activitatea de sinteză a unor produşi specifici de
natură proteică secretaţi de aceste celule. Ea conferă bazofilie celulelor.
În microscopia optică ergastoplasma se prezintă sub forme diferite:
- de lame paralele sau lame concentrice (parazomi) dispuse la polul bazal
al celulelor seroase pancreatice acinare, sau ale glandelor salivare;
- de corpusculii rotunjiţi (corpusculii Berg) în hepatocite;
- de corpusculii colţuroşi (corpusculii Nissl sau tigroizi) în neuroni.
Există o strânsă corelaţie între aspectul şi reacţia tinctorială a
ergastoplasmei şi starea funcţională a celulei. În suprasolicitări funcţionale sau
în stări patologice ergastoplasma poate să dispară, fenomen numit cromatoliză,
observat la celulele nervoase.
Sub aspect ultrastructural REG este un compartiment al RE caracterizat
prin asocierea sa cu ribozomii sub formă de polizomi ataşaţi pe faţa externă a
cisternelor RE. Datorită ribozomilor ataşaţi la reticul, ergastoplasma conferă
bazofilie citoplasmei. REG reprezintă acea parte a sistemului endomembrar în
care predomină componentele cisternale aplatizate, grupate în pachete şi
interconectate prin canalicule subţiri. Spaţiile intracisternale sunt de dimensiuni
variabile; când sunt foarte înguste membranele RE apar strâns apropiate, când
sunt largi conţin un material floculent, de densitate electronică diferită. Acest
material reprezintă produsul de sinteză de natură polipeptidică elaborat de
ribozomi, injectat şi segregat intracisternal, cum apare de exemplu la
plasmocite, unde cisternele REG, foarte numeroase şi largi, conţin un material
granulo-filamentos cu densitate electronică redusă.
Reticulul endoplasmatic granular (rugos) se găseşte aproape în toate
tipurile de celule; prezintă însă mari variaţii cantitative în raport cu tipul celular
şi starea funcţională a celulelor. Este foarte bine reprezentat în:
- celulele glandulare implicate în sinteza de proteine de secreţie („de
export”) cum sunt celulele pancreatice exocrine (34% din volumul citoplasmei
este reprezentat de REG), celulele seroase ale glandelor salivare, celulele
glandulare tiroidiene, hipofizare, celulele neurosecretoare hipotalamice, etc.
- celulele producătoare de proteine serice cum sunt hepatocitele,
plasmocitele;
- celulele de tip conjunctiv care produc componenţii materiei conjunctive
intercelulare, (tropocolagen, elastină şi alţi componenţi matriciali) cum sunt:
fibroblastele, condroblastele, osteoblastele.
REG ca şi REN sunt structuri dinamice şi labile. Abundenţa sau
reducerea lor oferă indicii cu privire la activitatea de elaborare a unor produşi în
care sunt implicate aceste organite. în cazul REG, ataşarea polizomilor la
cisternele RE este un proces tranzitoriu, dar obligatoriu în cursul sintezei
diferitelor proteine. Când procesul de sinteză a încetat, polizomii se detaşează
de cisternele RE.

26
 Ergastoplasma poate fi observată la microscopul optic pe secţiuni prin
pancreas de mamifer, colorate cu hemalaun-eozină sau cu verde de metil-
pironină.
Celulele glandulare ale pancreasului exocrin sunt organizate în acini
glandulari de formă ovalară. Celulele acinare au formă piramidală cu vârful
rotunjit. Ele prezintă un pol bazal larg, unde începe elaborarea produsului de
secreţie la nivelul REG şi un pol luminai (apical) îngust, unde produsul de
secreţie este eliminat prin exocitoză în lumenul acinului. În acinii secţionaţi
transversal celulele glandulare au contur triunghiular. În porţiunea bazală a
celulei se află nucleul veziculos, cu 1-2 nucleoli şi ergastoplasma sub formă de
lamele paralele, orientate perpendicular pe polul bazal. Uneori lamelele de
ergastoplasma se orientează concentric constituind mici corpusculi, numiţi
parazomi. Ergastoplasma sub formă de lamele paralele, cât şi sub formă de
parazomi se colorează în roşu cu pironină sau în violet cu hemalaunul la fel ca
şi nucleul. În polul luminal se observă mici granule de secreţie ca o pulbere fină,
ce se colorează în roz luminos cu eozină (celula are dublă afinitate tinctorială;
pol bazal-bazofil, pol apical-acidofil).
Ultrastructura ergastoplasmei sub formă de lamele paralele şi de lamele
concentrice poate fi examinată şi pe electronofotografii ce reprezintă fragmente
din polul bazai al unei celule pancreatice exocrine de mamifer, unde REG se
prezintă sub formă de cisterne aplatizate cu spaţiul intracisternal redus, asociate
în pachete (stive). Pe faţa externă a membranelor RE se disting numeroşi
poliribozomi ataşaţi.
În celulele nervoase (neuroni) ergastoplasma prezintă un aspect cu totul
particular. Ea apare sub forma unor aglomerări dense, puternic bazofile, cu
contur neregulat, cunoscute sub numele de substanţă cromatofilă, corpusculi
Nissl sau corpusculi tigrozi. Corpusculii Nissl reprezintă aglomerări dense de
REG, separate prin fascicule de neurofibrile, care străbat corpul celular pe
diferite direcţii, în raport cu polii de emergenţă ai prelungirilor neuronale. Pe
preparatele histologice pot fi evidenţiaţi cu albastru de metilen.
Aspectul, localizarea şi cantitatea de ergastoplasmă (corpusculi Nissl)
variază în raport cu vârsta, starea funcţională a neuronului şi cu tipul
morfofuncţional al acesteia. La neuronii motori ergastoplasmă este mult mai
abundentă, aşa cum vom observa la neuronii somatomotori mari α din coarnele
anterioare ale măduvei spinării în neuroni, corpusculii Nissl populează toată
citoplasmă pericarionului, pătrunzând şi în polurile de emergenţă ale dendritelor
(rădăcina dendritelor), dar nu şi în conul de emergenţă al axonului.
Cisterna perinucleară formează învelişul nuclear (membrana nucleară
dublă) ce delimitează conţinutul nucleului în interfază, când nucleul constituie
un compartiment celular distinct, separat de restul citoplasmei. Cisterna
perinucleară este vizibilă numai pe electronofotografii şi este formată din
membrana nucleară internă şi membrana nucleară externă, care delimitează
spaţiul intracisternal sau perinuclear.

27
 Complexul Golgi (CG)
Este un compartiment celular şi respectiv un organit citoplasmatic prezent
în majoritatea celulelor, fiind situat între RE şi plasmalemă.
În microscopia optică CG, evidenţiat prin impregnare cu azotat de argint
sau cu tetraoxid de osmiu (OsO4), apare fie sub formă de elemente izolate,
numite golgiozomi sau dictiozomi (corpusculi desprinşi din reţea; gr. diktyos =
reţea, soma = corp). În raport cu tipul celular, dictiozomii sunt de formă ovalară,
discoidală sau lenticulară.
La microscopul optic complexul Golgi poate fi examinat în neuronii din
ganglionii spinali de la un mamifer. Preparatele microscopice sunt obţinute cu
tehnica Kolacev-Nasonov prin impregnare cu OsO4. La nivelul
citomembranelor golgiene de natură lipoproteică, OsO4 este redus în dioxid de
osmiu OsO2 de culoare neagră care se depune pe suprafaţa lor şi astfel unităţile
golgiene (dictiozomii) apar colorate în negru.
În ganglionii spinali, care conţin neuroni pseudounipolari de talie mică,
mijlocie şi mare, complexul Golgi se prezintă diferit: sub formă de reţea
perinucleară în neuronii mici, sub formă de dictiozomi cu dispunere
perinucleară în neuronii mijlocii sau dictiozomii dispersaţi în toată citoplasmă,
în neuronii mari.
Dictiozomii din neuronii ganglionilor spinali au formă lenticulară
convex-concavă şi prezintă două zone diferit colorate-cromofilă şi cromofobă,
care se pot distinge prin examinarea atentă cu obiectivul de imersie (90 x).
Zona cromofilă, convexă, intens colorată în negru, corespunde stivei de
cisterne, unde densitatea de citomembrane (respectiv de structuri lipoproteice)
este mai mare şi prin urmare la acest nivel se va reduce mai puternic OsO4 în
OsO2 de culoarea neagră.
Zona cromofobă, slab colorată, dispusă în concavitatea zonei cromofile,
corespunde zonei ocupate de macrovezicule, distanţate între ele, nivel la care
OsO4 redus va fi în cantitate mai mică.
În microscopia electronică, dictiozomii apar alcătuiţi din stive de cisterne
aplatizate asociate cu micro- şi macrovezicule; toate aceste componente având
citomembrane cu suprafaţa netedă. În celulele glandulare exocrine, dictiozomii
în număr variabil sunt situaţi supranuclear. Fiecare dictiozom este format dintr-
un număr de 3-10 (număr constant pentru acelaşi tip celular) cisterne discoidale,
aplatizate în partea centrală şi uşor dilatate la periferie. Fiecare cisternă poate
avea un diametru de 0,5 µm fiind pe alocuri fenestrată. Stiva de cisterne
prezintă o faţă cis, convexă (faţa proximală sau imatură sau polul formator) şi o
faţă trans, concavă (faţa distală sau matură, sau polul de maturare). Pe faţa cis,
cisternele interacţionează cu elementele tranziţionale desprinse din REG. Între
cisternele tranziţionale ale REG şi polul formator ca şi în jurul circumferinţei
cisternelor golgiene se află un număr variabil de microvezicule cu conţinut
electronoclar. Pe faţă trans cisternele sunt mai dilatate şi conţin un material

28
filamentos cu densitate electrică medie. Această faţă se află în relaţie cu
macrovezicule (în număr variabil), mai mult sau mai puţin dilatate de produsele
de secreţie, aflate în diferite stări de condensare, având de aceea
electronodensitate diferită. Macroveziculele (vacuolele golgiene) provin prin
fragmentarea cisternelor de pe faţa trans.
La nivelul CG au fost identificate enzime ca: fosfataza alcalină,
adenozintrifosfataza (ATP-aza); 5-nucleotidaza; tiamin pirofosfataza (TPP-
aza); nicotindinucleotid fosfata (NDP-aza); glucoziltransferaza şi galactozil-
transferaza, ultimele două fiind considerate enzime marker.
Complexul Golgi constituie un compartiment de transfer, de prelucrare
(modificare), de concentrare (condensare) şi de împachetare a unor proteine
specifice: enzime, mucus, hormoni, coloid, neurosecreţie, glicoproteine
membranare şi matriceale a căror sinteză a fost iniţiată la nivelul ribozomilor
ataşaţi la RE. în tranzitul prin CG proteinele sunt modificate prin proteoliză
parţială şi glicozilare sau sulfatare terminală. Pe faţa trans, prin fragmentarea
cisternelor dilatate, se realizează împachetarea produsului de secreţie (aflat într-
o anumită fază de concentrare) în vezicule, care prin fuzionare vor forma
vacuole sau granule de secreţie. Concentrarea şi remanierea suplimentară a
produsului de secreţie poate continua şi după detaşarea vacuolelor de pe faţa
trans a dictiozomului.
Concentrarea conţinutului se realizează prin formarea de agregate sau
complexe moleculare, concomitent cu eliminarea pasivă a apei din vacuole în
citosol. Concentrarea produselor de secreţie şi formarea de granule secretorii
este caracteristică pentru acele celule glandulare care depozitează produsul de
secreţie intracelular. Aceasta le dă posibilitatea să-l elibereze în bloc prin
stimularea lor de către hormoni sau neurotransmiţători.

Lizozomii
Sunt organite cu funcţie litică; ei determină catabolismul produşilor
biologici prin hidroliză. Sunt prezenţi în toate tipurile de celule şi sunt foarte
numeroşi în celulele capabile de fagocitoză (granulocite, monocite, macrofage,
etc); lipsesc din hematiile mature.
Lizozomii pot fi observaţi pe electronofotografii sub forma unor
corpusculi ovoizi (0,2-0,5 µm) cu un conţinut fin granular, electonodens,
delimitat de o endomembrană sau pe secţiuni la microscopul optic, evidenţiaţi
prin tehnici histochimice pentru enzimele marker.
În lizozomi au fost identificate peste 50 de enzime, capabile sa
hidrolizeze compuşii biologici în mediul slab acid (pH.5), numite generic
hidrolaze acide.
Dintre enzimele lizozomale menţionăm:
- RN-aza şi DN-aza acidă (pentru ARN şi ADN);
- proteaze acide, catepsine, fosfoproteinfosfataze, colagenaze (pentru
diferite proteine);

29
 - glucozidază, galactozidază, manozidază, fucozidază, N-acetilglucoza-
minidază, sialidază, hialuronidază, glucuronidază (pentru hexoze, hexozamine,
glicoproteine, glicolipide);
- lipaze acide, fosfolipaze, ceraminidază, sfingomielinază (pentru lipide);
- arilsulfatază, sulfaminidază (pentru sulfoesteri);
- esteraze, fosfataza acidă (pentru fosfosteri).
Enzimele marker pentru identificare lizozomilor pe fracţii celulare, sunt
fosfataza acidă, catepsina C, N-acetilglicozaminidaza, iar pentru secţiuni sunt
fosfataza acidă, arilrsulfataza.
Datorită heterogenitaţii enzimatice, lizozomii au capacitatea să
hidrolizeze o gamă variată de substanţe ca: acizi nucleici, aminoacizi, proteine
simple şi complexe, glicoproteine, fosfoproteine, lipoproteine, proteoglicani,
glicozaminoglicani, glicolipide, acizi graşi, etc.
În celule lizozomii prezintă o latenţă şi o stabilitate enzimatică; enzimele
delimitate de endomembrane acţionează numai pe produşii biologici care se
ataşează şi pătrund în interiorul lizozomilor.
Lizozomii se clasifică în: lizozomi primari, lizozomi secundari şi terţiari
care în ansamblu formează sistemul lizozomal.
Lizozomii primari (granule de depozitare) sunt corpusculi mici, cu
conţinut enzimatic sintetizat la nivelul RER, prelucrat şi împachetat la nivelul
complexului Golgi în vezicule distincte ca în cazul granulaţiilor azurofile din
leucocite.
Lizozomii secundari (fig 41) reprezintă rezultatul asocierii lizozomilor
primari cu diferiţi produşi endo - sau exocelulari, fiind la rândul lor de mai
multe feluri:
- heterofagozomii (vacuole digestive) ce se formează după endocitoza
(fagocitoza sau pinocitoza) unui produs exogen şi rezultă prin asocierea
fagozomului cu lizozomii primari. Pot fi examinaţi la microscopul optic în
celulele Kupffer, la nivelul ficatului, printr-o metodă de coloraţie intravitală cu
carmin litinat, albastru sau roşu tripan.
- autofagozomii (vacuole autofagice, citolizomi sau citosegrozomi) sunt
de dimensiuni mai mari (0,6-1,8 µm) şi conţin părţi din celulă cu organite
citoplasmatice alterate sau îmbătrânite (REN, RER, mitocondrii, granule de
secreţie), care vor fi supuse procesului de digestie enzimatică.
Lizozomii secundari dau reacţie pozitivă pentru fosfatază acidă, ca şi
lizozomii primari; pot fi evidenţiaţi pe cale histochimică.
- corpii reziduali consideraţi tot o formă de lizozomi secundari (după unii
lizozomi terţiari), rezultă din heterofagozomi sau au-tofagozomi în cazul în care
digestia enzimatică nu este completă. Corpii reziduali sunt de dimensiuni
diferite şi sunt mai numeroşi în celulele îmbătrânite (de ex. granulele de
lipofucsină sau pigmentul galben de uzură din neuronii şi miocardocitele
indivizilor în vârstă). Corpii reziduali au numeroase implicaţii patologice; în
absenţa unor enzime lizozomale, datorată unor cauze genetice, în celule, se

30
acumulează cantităţi mari de corpi reziduali, care în final duc la distrugerea
celulelor respective.
Lizozomii sunt implicaţi în diferite procese de digestie enzimatică şi
anume:
- heterofagia - digestia enzimatică a produşilor exogeni (străini celulei);
- autofagia - digestia locală a unor organite alterate; permite degajarea
hialoplasmei de infrastructurile alterate, uzate morfofuncţional;
- crinofagia - o formă particulară de autofagie caracteristică celulelor
glandulare, cu rol în distrugerea excesului de secreţie;
- autoliza - proces de digestie generalizată care afectează întreaga celulă;
în acest caz lizozomii eliberează simultan hidrolazele acide în citosol, acţionând
asupra întregului conţinut celular.
Pe aceste căi lizozomii intervin în numeroase procese biologice;
- de apărare a organismului, în procese patologice;
- de distrugere a celulelor traumatizante, senescente sau a matricei
extracelulare;
- de distrugere a unor primordii embrionare, cu viaţă temporară;
- de remaniere a unei părţi din celulă, sau a materiei extracelulare; de
regenerare.

Peroxizomii
Sunt corpusculi mici asemănători cu lizozomii primari (0,5 µm). Prezintă
un conţinut fin granular sub formă de reţea sau cristaloid. Conţin enzime ca:
uratoxidază, peroxidază, catalază-enzima marker, implicate în metabolismul
H2O2 (peroxidul de hidrogen). Uratoxidază împreună cu alte enzime intervin în
formarea H2O2, iar catalaza descompune H2O2 care este toxic pentru celule.

Mitocondriile
Reprezintă compartimentul celular unde are loc conversia energiei. Sunt
prezente în toate celulele cu respiraţie aerobă. Numărul lor variază de la un tip
celular la altul, dar este relativ constant în cadrul aceluiaşi tip. Sunt foarte
numeroase în celule musculare şi celulele epiteliilor glandulare. Astfel, în
miocardocitele ventriculare, mitocondriile ocupă 35% din volumul citoplasmei,
în celulele parietale ale glandelor fundice - 27% din volumul citoplasmei, în
hepatocite 15-20%.
Totalitatea mitocondriilor dintr-o celulă constituie condriomul.
Forma şi dimensiunile mitocondriilor variază în raport cu tipul celular,
dar şi cu starea funcţională a celulei, cu modificarea pH sau a echilibrului
osmotic. La microscopul optic apar cu structură omogenă, sub formă de granule,
bastonaşe, filamente, de unde şi denumirea lor de mitocondrii (gr. mitos
-filament, chondrion - granulă). Frecvent mitocondriile au dimensiuni cuprinse
între 0,2-0,7 µm grosime şi 1-7µ lungime sau mai mult. În hepatocite
mitocondriile sunt mici, elipsoidale (0,5/3µm.); în nefrocitele din tubul contort

31
proximal şi distal, în celulele pancreatice acinare, în fibrele musculare striate,
mitocondriile sunt alungite sau filamentoase.
Mitocondriile sunt organite cu o structură foarte labilă, care se alterează
uşor, de aceea fixarea trebuie făcută în fixatorii etiologici care conţin tetraoxid
de osmiu (ac. osmic) şi bicromat de potasiu pentru microscopia optică, iar
pentru microscopia electronică în fixatori ce conţin glutaraldehidă şi tetraoxid
de osmiu, tamponaţi la pH fiziologic.
Pentru examenul mitocondriilor în microscopia optică se recomandă
secţiuni prin ficat, rinichi, muşchi striat prelucrate după tehnici citologice
(fixare în lichid Benoit, Champy) - colorare hematoxilină ferică, caz în care
mitocondriile apar colorate în negru sau cu fucsina Altmann, colorate în roşu,
fie tehnici citochimice (pentru evidenţierea enzimelor marker citocromoxidaza,
succinat dehidrogenaza). Mitocondriile pot fi evidenţiate şi prin coloraţii vitale
(pe celule vii) cu verde Janus.
În hepatocite, mitocondriile apar sub formă de granule negre dispersate în
toată citoplasmă; în nefrocitele din tubul contort proximal şi distal al
nefromului, mitocondriile sunt alungite, dispuse mai ales la polul bazal al
celulelor.
Ultrastructura mitocondriei va fi exemplificată pe electronofotografii.
Indiferent de formă mitocondriile au aceeaşi organizare ultrastructurală.
Ele sunt alcătuite dintr-o membrană mitocondrială externă, netedă şi o
membrană mitocondrială internă, care trimite spre interiorul mitocondriei
prelungiri lamelare sau tubulare numite creste mitocondriale. Membranele
mitocondriale delimitează două compartimente distincte:
- un compartiment mitocondrial extern - cuprins între membrana
mitocondrială externă şi cea internă; compartiment îngust, cu densitate
electronică redusă, care se prelungeşte şi în axul crestelor mitocondriale;
- un compartiment mitocondrial intern mai larg, delimitat de membrana
mitocondrială internă; el conţine matricea mitocondrială cu densitate
electronică diferită în raport cu tipul celular şi starea funcţională a celulei.
Matricea conţine ADN şi ribozomi mitocondriali, precum şi granule cu
densitatea electronică mare - depozite de Ca2+ - mitocondriile fiind implicate în
captarea şi cedarea calciului ionic în cursul unor procese biologice ca:
exocitoza, transmiterea sinoptică a impulsului nervos, contracţia musculară,
etc.
Crestele mitocondriale, septate sau tubulare cu dimensiuni variate,
măresc considerabil suprafaţa membranei mitocondriale interne. Există o
strânsă corelaţie între numărul crestelor şi intensitatea consumului energetic; la
miocardocitele ventriculare crestele mitocondriale sunt mult mai numeroase şi
dispuse ordonat decât la alte tipuri de celule.
Prin colorarea negativă şi examinarea la microscopul electronic de înalt
voltaj, la nivelul membranei mitocondriale au fost evidenţiate particule
elementare (oxidozomi), de forma unor ciupercuţe dispuse la intervale regulate

32
de 10 nm. O particulă elementară prezintă o piesă bazală un segment de legătură
şi o extremitate globulară. Într-o mitocondrie, particulele elementare sunt de
ordinul miilor sau al zecilor de mii (40.000-50.000 în mitocondria
miocardocitului ventricular). Fiecare particulă elementară cuprinde sistemele
enzimatice ale unui lanţ respirator complet.
Mitocondriile reprezintă sediul respiraţiei celulare, intervenind prin
sistemele enzimatice în metabolizarea aerobă a glucidelor, lipidelor şi
protidelor. Ele eliberează energia din substanţele de provenienţă exogenă
(substanţe alimentare absorbite la nivel intestinal sub formă de monozaharide,
acizi graşi, glicerol, aminoacizi) sau de provenienţă endogenă (produşi
intermediari ai metabolismului glucidic, lipidic, protidic). Aceste substanţe sunt
supuse reacţiilor de oxido-reducere în cadrul ciclului Krebs până la produşi
finali nemetabolizabili (H2O, CO2) cu eliberarea totală a energiei.
Energia chimică eliberată treptat la nivel mitocondrial este utilizată pentru
sinteza ATP-ului sau a altor compuşi fosfat macroergici, de unde apoi este
eliberată prin hidroliză şi folosită de celule pentru diferite activităţi: contracţie
musculară, conducerea şi transmiterea impulsului nervos, transport activ prin
membrane, sinteze de orice fel, etc.

Organitele celulare nedelimitate de membrane

Din această categorie menţionăm: ribozomii şi polizomii liberi sau ataşaţi
la reticul şi organitele formate din ansambluri de microtubuli.

Ribozomii
Ribozomii (granulele Palade sau granule de ribonucleoproteine) sunt
particule submicroscopice cu dimensiuni de 25-30 nm. Sunt prezenţi în toate
celulele, dar sunt mai abundenţi în celulele tinere şi în acelea care sintetizează
proteine de secreţie. Când se află în cantitate mare conferă bazofilie
citoplasmei.
Au fost evidenţiaţi de G.E. Palade în celulele pancreatice acinare prin
studii de microscopie electronică pe fracţia microzomală, urmate apoi de
cercetări de citochimie, citoautoradiografie, biochimie, care au demonstrat
conţinutul lor bogat în ARN, de unde şi numele de ribozomi (granule de
ribonucleoproteine).
În stare funcţională ribozomii sunt asociaţi în polizomi (poliribozomi),
care pot fi liberi în hialoplasmă sau ataşaţi la suprafaţa cisternelor RE, cu care
formează RER (REG). Numărul ribozomilor într-un polizom este fix şi corelat
cu mărimea moleculei proteice ce urmează a fi sintetizată, în polizomi,
ribozomii sunt legaţi între ei printr-o moleculă filamentoasă de ARN-m, care
trece printre subunitatea mică şi cea mare; tratarea polizomilor cu RN-ază
determină disocierea lor în subunităţile din care se compun.
Fiecare ribozom (unitate ribozomală) este format din două subunităţi -
mică şi mare, de forme şi dimensiuni diferite, având coeficient diferit de

33
sedimentare (valoare S sau Svedberg). În funcţie de aceşti parametri se disting
două feluri de ribozomi:
a) - ribozomi de tip 70 S, caracteristici procariotelor (bacterii şi alge
albastre-verzi), formaţi dintr-o subunitate mică de 30 S şi o subunitate mare de
50 S; conţin 65% ARN-r şi au diametru de 14-24 nm.
b) - ribozomi de 80 S, caracteristici celulelor eucariote (plante şi animale),
formaţi din subunitatea mică de 40 S şi subunitatea mare de 60 S; conţin 45%
ARN-r; au un diametru de 20-30 nm.
Cele două subunităţi se menţin asociate într-o unitate ribozomală numai
la o concentraţie optimă a Mg++ (0,001 M). Dacă această concentraţie creşte se
formează dimeri sau polimeri, iar dacă concentraţia Mg++ scade, ribozomii se
disociază în subunităţile sale corespunzătoare.
Pe lângă ARN, compoziţia chimică a ribozomilor include şi proteine care
variază, în raport cu specia. Proteinele ribozomale au greutate moleculară mică
(13.000-25.000) şi sunt bogate în aminoacizi ca: arginină, lizină, acid aspartic,
acid glutamic.
Ribozomii reprezintă aparatul de sinteză al proteinelor. Polizomii liberi
din hialoplasmă sunt implicaţi în sinteza proteinelor specifice care nu părăsesc
celula, respectiv în sinteza proteinelor de structură şi a proteinelor enzirne care
catalizează diferite reacţii ale metabolismului celular; polizomii ataşaţi
cisternelor RE participă la sinteza proteinelor de secreţie „proteine de export”,
care sunt eliminate din celulă prin exocitoză.

Organite citoplasmatice formate din ansambluri de microtubuli

În această categorie se includ: centrozomul, cilii şi flagelii.

Centrozomul
Centrozomul (centrul celular) este prezent în toate celulele care se divid
pe cale mitotică; este absent în celulele nervoase.
În intercineză, centrozomul apare format din centrosferă şi centrioli, la
care se ataşează asterul când celula intră în diviziune.
Centrosfera reprezintă o zonă densă de hialoplasmă de formă sferică sau
ovoidă, mult mai densă decât citoplasmă ambiantă; este situată în vecinătatea
nucleului.
Asterul apare la începutul profazei; este format din microtubuli cu
dispoziţie radială în raport cu centrosferă. La microscopul optic se prezintă ca
ozonă filamentoasă a citoplasmei.
Centriolii în număr de doi, sunt localizaţi în centrosferă. La microscopul
optic apar sub formă de granule sau bastonaşe scurte, dispuse perpendicular
unul pe celălalt. La microscopul electronic centriolul se prezintă ca un
microcilindru (0,15µm în diametru, 0,35 µm lungime).
Este format din 9 triplete de microtubuli. În tripletă microtubulii sunt
indicaţi cu: A, B, C în raport cu poziţia lor faţă de axul centriolului. Tripletele

34
sunt dispuse la periferia microcilindrului asemenea paletelor unei turbine.
Tripletele sunt formate din microtubuli alipiţi (numai microtubulul A are 13
protofilamente, microtubulii B şi C au doar câte 10 protofilamente, deoarece
microtubulii sunt concrescuţi: C→B→A). Tripletele sunt legate prin conectori
periferici, iar de matricea axială printr-un sistem tip „spiţe de roată”.
La microtubulul C al fiecărei triplete se ataşează diferite formaţiuni
anexe, electronodense - sateliţi şi lame alare. Sateliţii sau picioruşele bazale
sunt structuri cilindrice cu capătul butonat; lamele alare sunt expansiuni
lamelare cu contur triunghiular. La formaţiunile anexe se ancorează
microtubuli.
La celulele ciliate şi flagelate, la baza cililor şi flagelilor se află structuri
asemănătoare centriolilor, cunoscute sub numele de corpusculi bazali sau
cinetozomi (kinetozomi); la aceştia sunt caracteristice lamele alare.
Centriolii au un rol deosebit în pregătirea şi desfăşurarea mitozei. Înainte
de începutul profazei centriolii se duplică, iar cele două perechi de centrioli
migrează la polii opuşi ai nucleului. Ei induc polimerizarea dimerilor de
tubulină ce formează asterul şi fusul mitotic. Fusul mitotic se întinde de la un
pol la altul între cele două perechi de centrioli şi devine vizibil după
dezasamblarea cisternei perinucleare. Este format din două categorii de
microtubuli:
- unii se întind de la un pol la altul al fusului mitotic;
- alţii se întind de la cinetocorul cromatidelor la polii fusului, legând
fiecare cromatidă a cromozomului metafazic de unui din poli; au rol în
deplasarea cromozomilor (în anafază) spre polii fusului mitotic.
Pe lângă microtubuli, fusul mitotic mai cuprinde în structura sa
microfilamente de actină şi miozină, iar la periferia sa, filamente intermediare.
În interfază, centrozomul (centrul celular) plasat de regulă în vecinătatea
nucleului, controlează distribuţia organiteior în hialoplasmă şi polaritatea
celulară. Centriolii acţionează ca organizatori dominanţi, care determină poziţia
zonei dense pericentrionale (centrosferă).
Centrozomul constituie centrul formator al microtubulilor, care determină
deplasarea intracelulară a diferitelor organite, poziţionarea lor, precum şi alte
procese de motilitate celulară.

Cilii (kinocilii) şi flagelii

Sunt specializări celulare de suprafaţă şi reprezintă organite permanente
de mişcare. Au o largă răspândire în tot regnul animal, începând cu protozoarele
şi sfârşind cu vertebratele superior organizate. Cilii şi flagelii sunt expansiuni
citoplasmatice, delimitate de membrana celulară.
Structura cililor şi a flagelilor este relativ asemănătoare; flagelii sunt însă
mai groşi şi mai lungi decât cilii şi prezintă fibrile suplimentare groase şi
omogene (ex. coada spermatozoizilor are structură flagelară).

35
 Organizarea ultrastructurală a cilului
Cilii au dimensiuni cuprinse între 0,2-0,5 µm grosime şi câţiva µm
lungime. Prezintă 3 părţi componente:
- axonema sau filamentul axial - partea liberă a cilului
- gr anului (corpusculul) bazal sau cinetozomul, situat în ectoplasmă, la
baza axonemei
- rădăcina cilului, care pătrunde în citoplasmă (în endoplasmă).
Organizarea ultrastructurală a axonemei poate fi examinată pe
electronofotografii. Este formată din 2 microtubuli centrali - dubleta centrală
plasaţi în matricea axială, slab electronodensă. În jurul dubletei centrale se află
o teacă matriceală fină. Microtubulii dubletei centrale (20 nm grosime) sunt
plasaţi la distanţă de 10 nm şi constituiţi fiecare din 13 protofilamente formate
din heterodimeri de tubulină. La periferia axonemei se află 9 dublete de
microtubuli - dubletele periferice alcătuite în total din 23 de protofilamente,
deoarece microtubulii sunt parţial concrescuţi (B→A).
De pe microtubulul A al dubletelor periferice pornesc şiruri longitudinale
de „braţe” prelungiri scurte orientate spre microtubulul B al dubletei vecine.
Braţele sunt alcătuite din dineină - o proteină cu proprietăţi enzimatice
asemănătoare miozinei. Ca şi miozina din fibrele musculare, hidrolizează ATP
în prezenţa Ca++ eliberând energia necesară mişcării cilului, determinată de
stabilirea reversibilă a unor legături transversale între microtubuli ce conferă
motilitate cilului.
La nivelul joncţiunii cilului cu suprafaţa celulei există o zonă de tranziţie
placa bazală cu densitate electronică mai mare decât matricea axonemei. La
acest nivel se termină dubleta centrală şi numai dubletele periferice se continuă
cu microtubulii A şi B ai tripletelor cinetozomului. De cele mai multe ori
cinetozomii se prelungesc în endoplasmă cu filamente grupate în fascicule ce
alcătuiesc rădăcina ciclului. Aceasta poate ajunge până în apropierea nucleului,
având rol de ancorare a cilului în citoplasmă.

Organizare ultrastructurală a flagelului

Flagelul cuprinde în structura sa filamentul axial (axonema) la care se
ataşează în exterior un set de 9 fibrile groase, omogene cu densitate electronică
foarte ridicată. Fiecare fibrilă este situată în dreptul unei dublete periferice
având aceeaşi numărătoare; numărătoarea dubletelor periferice începe cu
dubleta situată pe diametrul ce bisectează dubleta centrală. Grosimea fibrilelor
externe este diferită; fibrilele 1, 5, 6 sunt mai voluminoase. Fibrilele 3, 8 dispar
pe parcurs (către partea terminală a flagelului) fiind înlocuite de două coloane
longitudinale.
Fibrilele groase asociate axonemei sunt înconjurate de o teacă fibroasă
formată din fibrile circumferenţiale, care se fixează prin extremităţile lor în
coloanele longitudinale ce reprezintă îngroşări ale tecii fibroase.

36
 Fibrilele groase ca şi teaca circumferenţială dispar către extremitatea
posterioară, flagelul fiind constituit numai din filamentul axial.
Cilii şi flagelii îndeplinesc diferite funcţii specifice tipului celular:
- la celulele mobile asigură deplasarea celulelor în mediu lichid (ex.
protozoarele ciliate, flagelii spermatozoizilor majorităţii metazoarelor).
- la celulele fixe, încadrate într-un epiteliu, mişcarea cililor provoacă
deplasarea fluidelor, sau a particulelor de la suprafaţa epiteliilor având rol în
curăţirea suprafeţei epiteliilor, ex. epiteliul căilor respiratorii; de transport al
ovocitelor în tubele uterine, etc.

NUCLEUL
Nucleul (karyon) este componentul central al celulei şi reprezintă partea
cea mai specializată din celulă (gr. karyon = lat. nucleus = sâmbure). Nucleul
conţine genomul - totalitatea genelor care reprezintă determinantele eredităţii. În
raport cu specia, genomul este reprezentat de un număr diferit de molecule mari
de ADN, în structura cărora este codificată informaţia genetică, respectiv
programul tuturor proceselor vitale, care se desfăşoară în celulă. În celula
animală, celulă eucariotă, nucleul se prezintă diferit în funcţie de fazele ciclului
celular. În interfază (intervalul dintre două diviziuni succesive) nucleul
reprezintă un compartiment intracelular distinct, separat de restul citoplasmei
prin membrana nucleară. In această fază a ciclului celular, nucleul este
constituit din membrana nucleară, care delimitează nucleoplasma (karioplasma),
ce conţine cromatina nucleara şi unul sau mai mulţi nucleoli.
Există mari variaţii în ceea ce priveşte numărul, forma şi dimensiunile
nucleilor în funcţie de tipul celular. Marea majoritate a tipurilor celulare au un
singur nucleu (celule uninucleate sau mononucleate); există însă şi celule
binucleate, polinucleate sau anucleate. Forma nucleului la multe tipuri celulare
este corelată cu forma generală a celulei, astfel: nucleii sunt sferici la celulele
izodiametrice, ovoizi la celulele prismatice, alungiţi sub formă de bastonaş în
celulele la care lungimea este dimensiunea dominantă sau de diverse alte forme
(lobat, incizat, ramificat, reniform, segmentat sau moniliform). Toate aceste
aspecte raportate la numărul, forma şi dimensiunea nucleilor pot fi urmărite pe
parcurs în cadrul prezentării diferitelor tipuri de ţesuturi.
Acum ne vom referi doar la organizarea ultrastructurală a componentelor
nucleului interfazic aşa cum apare pe electronofotografii.
Membrana nucleară este dublă şi reprezintă o parte specializată a
reticulului endoplasmic, fiind constituită din cisterne aplatizate dispuse într-un
singur plan la periferia conţinutului nuclear (nucleoplasmei), de unde şi numele
de cisterna perinucleară. Aceasta este formată din membrana nucleară externă
şi membrana nucleară internă, care delimitează spatul intracisternal perinuclear.
Membrana externă a cisternei perinucleare (membrana nucleară externă)
se continuă cu membranele RE, iar spaţiul intracisternal perinuclear comunică
cu spaţiile reţelei RE. Membrana nucleară externă are o structură similară cu

37
membranele RE; ca şi acestea, poate prezenta polizomi ataşaţi, implicaţi în
sinteza de proteine ce vor segrega în spaţiul intracisternal perinuclear.
Membrana internă a cisternei perinucleare (membrana nucleară internă)
este diferită de cea externă. Ea se sprijină pe o structură lamelară, numită
lamina densă (lamina fibroasă) ce asigură menţinerea formei nucleului. Lamina
densă, de grosime diferită (mai groasă la nucleii mari) se intercalează între
membrana nucleară internă şi cromatina nucleară şi are o electronodensitate mai
redusă decât primele două. În regiunea porilor nucleari lamina densă se continuă
cu materialul inelar al porului.
Cisterna perinucleară este fenestrată; fiecare minusculă fereastră, numită
por nuclear, are un diametru de aproximativ 80 nm. Porii nucleari cu structură
complexă sunt delimitaţi de formaţiuni inelare numite annuli sau „complexul
por”. Porii sunt acoperiţi de o diafragmă (componentă a „complexului por”),
fapt pentru care ei se disting mai greu pe faţa citoplasmatică a membranei
nucleare, fiind mai evidenţi pe faţa nucleară a membranei nucleare interne. Prin
porii nucleari se realizează schimburile, în ambele sensurile unor
macromolecule sau ansambluri macromoleculare. Numărul porilor pe unitatea
de suprafaţă a învelişului nuclear este direct corelat cu intensitatea acestor
schimburi.
Cisterna perinucleară nu are o existenţă permanentă; ea se dezorganizează
spre sfârşitul fiecărui ciclu celular, odată cu declanşarea mitozei (la sfârşitul
profazei) şi se reface către sfârşitul mitozei, (la sfârşitul telofazei), din cisternele
RE dispersate în citoplasmă.

Cromatina nucleară
La nucleii interfazici cromatina nucleară se prezintă sub formă de
eucromatină şi heterocromatină (fig. 56, 57).
Eucromatină = cromatina bună, (gr. eu = element de compunere cu
semnificaţia, bun, bine) este cromatina laxă, cu electronodensitate
redusă,dispersată dezordonat în carioplasmă.
Este constituită din filamente fine care aparent formează o reţea. Ea
reprezintă zonele despiralizate ale cromozomilor la nivelul cărora are loc
transcrierea informaţiei genetice. Eucromatină caracterizează nucleii luminoşi,
veziculoşi, activi din punct de vedre metabolic.
Heterocromatină (gr. heteros = altul, diferit) altă cromatina, cromatina
densă, cu electronodensitate mult mai mare. Este localizată de regulă lângă
membrana nucleară sau în jurul nucleolilor, şi lipseşte în dreptul porilor
nucleari. Heterocromatină reprezintă segmentele condensate ale cromozomilor
neimplicate în transcriere. Pe preparatele histologice heterocromatină se
prezintă sub formă de particule relativ, dense de formă şi mărime variabilă, care
se colorează intens cu coloranţii bazici. Heterocromatină caracterizează nucleii
hipercromatici mai puţin activi, iar în cazul celulelor degenerate în care

38
transcrierea se apropie de un punct mort - proces numit picnoză,
heterocromatină confluează în mase dense ce caracterizează nucleii picnotici.
Heterocromatină se poate transforma în eucromatină şi invers în raport cu
starea funcţională a celulei, aşa că mărimea şi distribuţia particulelor de
heterocromatină se poate schimba în timp, din moment ce în funcţie de
metabolismul celular, alte segmente ale cromatinei (ale cromozomilor
interfazici) devin accesibile transcrierii.

Nucleolul
Se prezintă ca un corpuscul distinct numai în nucleii interfazici. Aspectul
morfologic, mărimea, numărul şi poziţia nucleolilor în karioplasmă diferă în
raport cu tipul celular şi cu activitatea metabolică a celulei. Numărul nucleolilor
este de regulă corelat cu gradul de poliploidie a nucleului (un nucleol pentru
fiecare set haploid de cromozomi). Aspectul morfologic şi mărimea nucleolilor
reflectă intensitatea producţiei de ribozomi şi deci intensitatea sintezei de
proteine destinate creşterii celulare sau secreţiei. Poziţia nucleolilor în
karioplasmă exprimă relaţiile de schimb cu citoplasmă la nivelul porilor
nucleari; când schimburile sunt intense nucleolii sunt lipiţi de membrana
nucleară. Toate aceste aspecte pot fi urmărite pe parcurs la diferite tipuri de
celule, în cadrul studierii ţesuturilor. Pe preparatele histologice nucleolii se
colorează cu coloranţii bazici ca şi cromatina nucleară, iar selectiv se colorează
cu coloranţii care evidenţiază ARN (cu pironina în roşu).
Din punct de vedere ultrastructural nucleolul cuprinde două componente
distuincte: pars amorpha, cu electronodensitate moderată, traversată de coroane
electronodense, dispuse în reţea, care constituie nucleolonema. Nucleolonema
cu aspect granulo-filamentos cuprinde pars granulosa şi pars fibrosa. La
periferia nucleolului, mai ales, se află pars cromozoma.

39
 CROMATINA ŞI CROMOZOMII

Cromatina şi cromozomii reprezintă adaptări ale materialului genetic la

funcţiile de transcripţie şi segregare.
Materialul genetic interfazic se numeşte CROMATINA. În timpul
diviziunilor nucleare, din cromatină se organizează structuri distincte, numite
CROMOZOMI.
Cromatina reflectă forma relaxată a materialului genetic, când are loc
curgerea (transmiterea) informaţiei genetice din ADN într-un tip de ARN.
Cromozomii reprezintă forma condensată a materialului genetic, sub care are
loc transmiterea informaţiei genetice de la o celulă la alta.
Fiind expresia celulară a informaţiei genetice, cromatina şi cromozomii
sunt alcătuiţi din ADN, ARN, proteine cromozomiale histonice şi nonhistonice,
ioni de Ca2+, Mg2+, glucide şi lipide.

CROMOZOMII METAFAZICI

Cromozomii sunt corpusculi cromatici, de natură nucleoproteică,

specializaţi pentru funcţiile de depozitare şi transmitere a informaţiei genetice
înscrisă în succesiunea bazelor azotate din ADN.
În limba greacă = chroma = colorat
soma = corp
Sunt vizibili microscopic doar în timpul diviziunilor celulare, procesele
de condensare şi spiralizare fiind maxime în metafază şi permiţând studierea
morfologiei cromozomilor.
Numărul cromozomilor variază de la o specie la alta, dar este constant în
celulele unui organism.
Cantitatea de material genetic este mai mare la eucariote şi este distribuită
într-un anumit număr de cromozomi, de dimensiuni diferite şi cu morfologie
caracteristică. La om, celule somatice sunt diploide (2n) spre deosebire de
celulele sexuale (gameţii) care sunt celule haploide (n).
Fiecare celulă somatică umană conţine în nucleu 2 copii pentru fiecare
cromozom: una moştenită de la mamă şi una de la tată. Cromozomii matern şi
patern dintr-o pereche sunt numiţi CROMOZOMI OMOLOGI. Cromozomii
omologi se caracterizează prin aceeaşi lungime, aceeaşi formă şi structură.
Cromozomii unei celule sunt de 2 tipuri: autozomi şi cromozomi de sex
sau gonozomi. Cromozomii autozomi sunt notaţi convenţional cu cifre (arabe),
iar cromozomii de sex cu „X” şi „Y”. La bărbaţi, cromozomii X şi Y sunt
neomologi; ei se numesc HETEROZOMI (cromozomul X provine de la mamă
şi cromozomul Y de la tată).

40
 Fiecare celulă sexuală umană prezintă un număr HAPLOID de
cromozomi notat cu „n”, iar fiecare celulă somatică prezintă un număr dublu de
cromozomi DIPLOID, notat cu „2n”.
Astfel, în celulele sexuale se găsesc 22 de cromozomi autozomi şi un
cromozom de sex.
Într-o celulă somatică se găsesc 44 de cromozomi autozomi şi 2
cromozomi de sex, deci 23 perechi de cromozomi.
Mărimea cromozomilor variază cu specia, lungimea poate fi între 1-25µ,
iar grosimea 0,1-2 µ. Lungimea cromozomului este proporţională cu numărul de
gene pe care le conţine. Dimensiunile pot fi modificate de temperatură sau de
tratarea cu anumite substanţe ( de ex, colchicina).
STRUCTURA CROMOZOMULUI
Cromozomul metafazic este alcătuit din:
• două cromatide identice;
• centromer;
• constrincţie primară;
• telomere.

Structura cromozomului metafazic

CROMATIDA
Reprezintă unitatea morfologică şi funcţională a cromozomului.
Cromozomul metafazic prezintă 2 cromatide identice numite CROMATIDE
SURORI. Sunt unite între ele printr-un centromer până la sfârşitul metafazei
mitotice şi metafazei II meiotice.
CENTROMERUL
Este structura care împarte transversal cromozomul în 2 braţe: braţul scurt
(notat cu p) şi braţul lung (notat cu q). Orientarea cromozomilor în cariotip se
face cu braţul „p” în sus şi „q” în jos.

41
 Centromerul are rol important în diviziune asigurând prin mitoză
distribuţia egală a fiecărui cromozom, de la celula mamă la celulele fiice.
Poziţia lui este fixă pentru fiecare cromozom şi la nivelul lui se găseşte ADN
satelit noninformaţional şi netrascriptibil precum şi proteine.
Regiunea centromerică a cromozomului este formată din constricţia
primară a cromatidelor surori şi o pereche de KINETOCORI. Aceştia reprezintă
situsurile de ancorare ale microtubulilor fusului de diviziune. Complexul
centromer-kinetocor reprezintă o regiune ultraspecializată structural şi
funcţional, ce integrează semnalele reglatorii necesare pentru iniţierea
condensării cromozomilor, progresia mitozei şi pentru menţinerea coeziunii
cromatidelor surori până la începutul anafazei.
Kinetocorii sunt structuri tranzitorii care se formează la sfârşitul profazei,
funcţionează în metafază şi anafază şi se dezasamblează în telofază.
Kinetocorul are o structură de disc trilaminar format parţial din fibre de
cromatină superior organizate la care se ataşează microtubuli kinetocorici care
aliniază cromozomii în planul ecuatorial al fusului de diviziune.
Fiecare cromozom este menţinut în tensiune în placa metafazică de
perechile de kinetocori şi de microtubulii asociaţi, ataşaţi la polii opuşi ai
fusului de difuziune.
Unii cromozomi prezintă regiuni îngustate numite constricţii secundare –
notate convenţional „h”. Constricţii secundare se găsesc la cromozomii
acrocentrici din grupele D şi G ale cariotipului şi pe braţele lungi, în apropierea
centromerului, la cromozomii 1, 9 şi 16.
Ele reprezintă segmente nespiralate de cromatină.
Cromozomii 13, 14, 15, 21, 22 – prezintă constricţii secundare pe braţul
scurt (ele separă sateliţii de braţele scurte).
La nivelul constricţiilor secundare se organizează nucleolii de unde şi
numele de organizatori nucleolari, atribuit acestor regiuni.
TELOMERUL
Porţiunile distale ale braţelor cromozomului poartă numele de
TELOMER.
În limba greacă telos = terminaţie, capăt
meros = segment, parte
Lungimea telomerelor este caracteristică speciei. La om = 5-20 kb
(kilobaze; 1 kb = 1000 perechi de baze). Au rol în menţinerea stabilităţii
cromozomiale, pierderea lor ducând la instabilitate cromozomială şi formarea
cromozomilor dicentrici.
Telomerele sunt frecvent asociate cu învelişul nuclear şi această
interacţiune joacă un rol important în organizarea cromatinei şi facilitează
iniţierea împerecherii cromozomilor omologi în meioză.
Telomerul, porţiunea terminală a cromozomului eucariot, îndeplineşte 3
funcţii:

42
 1) în organizarea cromatinei şi facilitarea împerecherii cromozomilor în
meioză;
2) funcţionează ca o capsulă internă, împiedicând eventuale
rearanjamente cromozomiale;
3) în replicarea cromozomului.
Menţinerea capetelor cromozomilor este realizată prin sinteza „de novo”
de către o telomerază care sintetizează secvenţe telomerice pe matriţă de ADN
sintetizat „de novo”.
Telomeraza are rol în:
- menţinerea lungimii cromozomului;
- repararea lui, capetele rupte, instabile prin diferite mecanisme sunt
reparate spontan prin dobândirea de noi telomere.

SATELIŢII
În limba latină satelos = însoţitor.
Sateliţii reprezintă mase sferice, mici, de material cromatic, care se leagă
de capetele distale ale braţelor scurte ale cromozomilor prin intermediul
constricţiilor secundare.
Sunt prezenţi la nivelul braţelor scurte ale cromozomilor acrocentrici 13,
14, 15, 21, şi 22.
Mărimea sateliţilor este variabilă. Sateliţi mari au fost semnalaţi la
persoane cu sdr. Down, sdr. Marfan / anormalităţi sexuale.
Regiunile satelitice ale cromozomilor au tendinţa de a se asocia cu
nucleolul rezultând asociaţii satelitice ale mai multor cromozomi acrocentrici.
Aceşti cromozomi sunt predispuşi la NONDISJUNCŢIE şi TRANSLOCAŢIE.
Frecvenţa asociaţiilor satelitice este influenţată de vârstă, sex şi de
anormalităţi sexuale.
Au fost observate în avorturile spontane, în bolile genetice determinate de
aneuploidii.

TIPURI DE CROMOZOMI

După poziţia centromerului s-au descris următoarele tipuri morfologice:

• METACENTRICI (M) - centromerul este situat median;
- braţele cromozomiale sunt aproximativ egale.
• SUBMETACENTRICI (SM)
- centromerul este situat submedian;
- cele 2 braţe au lungimi diferite („p” mai scurt decât „q”).
• ACROCENTRICI (A)
- centromerul este situat aproape terminal;
- un braţ cromozomial este foarte lung şi unul foarte scurt („p” foarte
scurt şi „q” lung);
- toţi prezintă sateliţi pe braţul „p” şi constricţii secundare.

43
 • TELOCENTRICI
- centromerul este situat terminal;
- au doar un braţ, braţul „q”;
- nu sunt prezenţi în cariotipul uman;
- există la şoarece, şobolan.

Tipuri morfologice de cromozomi

GENOMUL

Reprezintă ansamblul secvenţelor de ADN ale unei specii sau al unui

individ. Termenul a fost introdus în anul 1920 de către Winkler.
Mărimea genomului uman = 3,2 Gb (gigabaze = miliarde de baze).
Alte exemple:
Bacterii - Escherichia coli – 4000 kb (lungimea ADN = 1,36 mm)
- Mycoplasma hominis = 760 kb (0,26 mm)
Drosophila melanogaster 165000 kb (56 mm)
Homo sapiens – 2.900.000 kb (990 mm)
Peştele – 102.000.000 kb (34700 mm)
În celula eucariotă (şi implicit umană), genomul are 2 componente
principale: genomul nuclear şi genomul mitocondrial. Genomul nuclear conţine
ADN organizat în secvenţe nucleotidice, cantonat la nivelul cromozomilor,
împreună cu proteine histonice şi nehistonice.

TIPURI DE ADN
În celula eucariotă există 2 tipuri de ADN:
- Nuclear (cromozomial)
- Mitocondial (citoplasmatic)
Cantitatea de ADN nuclear nu este proporţională cu gradul de
evoluţie al speciei.
Ex: sunt specii „puţin” evoluate – care au cantităţi mai mari de ADN
decât altele mai evoluate.
• ariciul de mare (nevertebrat) – are cantitatea ADN nuclear de 50 ori mai
mare decât şoarecele

44
 • salamandra (batracieni + unii peşti) au cantitatea ADN nuclear de 50
ori mai mare decât omul.
Nu există concordanţă între cantitatea de ADN nuclear şi numărul de
gene cu semnificaţie şi funcţie genetică.
• La om: în nucleu sunt 7,1× 109 perechi nucleotide. Dacă secvenţa de
1000 de nucleotide ar fi dimensiunea unei gene ar trebui să existe în celula
umană ≈ 3.5000.000 gene.
Sunt însă ≈ 50.000 – 100.000 gene care controlează caracterele celulare.

ADN NEREPETITIV (UNIC)

- format din secvenţe unice de nucleotide;
- reprezintă 30-80% din totalul ADN celular;
- constituie fondul de gene structurale, operatoare, reglatoare, ce asigură
sinteza de proteine şi controlul genetic al acesteia;
- este localizat frecvent în regiunile eucromatice ale cromozomului.

ADN MODERAT REPETITIV

- este format din secvenţe scurte de nucleotide dispersate în genom, care
se repetă de câteva sute de ori;
- reprezintă între 17-40% din ADN celular;
- lungimea unei secvenţe = 300-1000 pb;
- aceste secvenţe sunt transcrise în ARN.

ADN înalt repetitiv (frecvent repetitiv)

- format din secvenţe care se repetă de mii de ori;
- lungimea unei secvenţe este foarte mică – 2-200 pb;
- reprezintă între 3-10% din ADN celular;
- aceste secvenţe nu sunt transcrise în ARN.

• Cantitatea de ADN repetitiv creşte odată cu creşterea cantităţii de ADN

nuclear.
• Cantitatea de ADN repetitiv este mai mare la speciile evoluate (pe scara
filogenetică).
• Între speciile îndepărtate filogenetic există un număr mic de secvenţe
complementare şi numărul lor creşte în cazul speciilor înrudite filogenetic (de
ex. între ADN-ul uman şi ADN-ul de şoarece există 25% secvenţe
polinucleotidice complementare).

ADN MITOCONDRIAL
- este extracromozomial, localizat în mitocondriile citoplasmatice;
- are structură inelară, formă asemănătoare cromozomului bacterian
(procariot);
- are masă moleculară mai mică decât cel cromozomial ≈ 60× 106;

45
 - are structură bicatenară;
- rol: asigurarea sintezei de ARN capabil să codifice sinteza proteică la
nivel mitocondrial.
Mitocondriile au genetica lor proprie, acesta fiind un argument în
favoarea eredităţii citplasmatice la animale.

GENA

Gena reprezintă un segment de cromozom (de ADN) care conţine

codificată informaţia genetică care se transcrie într-o moleculă de ARNm şi este
necesară sintezei unui polipeptid. Reprezintă o unitate informaţională care
determină o anumită trăsătură ereditară (care se transmite de la părinţi la
descendenţi). Termenul a fost introdus de geneticianul danez W. Johannsen în
anul 1909.
Genele se găsesc localizate pe cromozomi, sub formă de pereche la
organismele diploide şi sub formă simplă la cele haploide. La organismele
diploide genele se găsesc sub formă alelomorfă, din cauză că tipul primar sau
sălbatic al genei a suferit diferite mutaţii astfel încât gena se prezintă sub formă
de alele care afectează acelaşi caracter.
Gena prezintă trei caracteristici fundamentale:
1. reprezintă o unitate funcţională – deoarece prezenţa ei determină un
numit fenotip;
Ex: gena ras+ produce ochi normali de culoare roşie la Drosophila
melanogaster, iar ras- este o alelă a sa ce determină ochii zmeurii (raspberry).
2. unitate mutaţională – caracterizat de faptul că gena normală se poate
transforma prin mutaţii în gene alele, ceea ce duce la afectarea caracterului
codificat de gena respectivă.
3. unitate de recombinare genetică – deoarece genele se pot transfera de
pe un cromozom pe cromozomul omolog prin fenomenul de cross-over.
Localizarea genelor – genele sunt dispuse pe cromozomi, în mod liniar.
Locul ocupat de o genă pe cromozom este denumit „locus” (la plura: loci).
Genele situate la nivelul cromozomilor autozomi se numesc gene
autozomale.
Genele situate pe cromozomii sexuali (gonozomi) se numesc gene
gonozomale.
Nomenclatura genelor – se utilizează simboluri, respectiv majuscule
pentru caracterele dominante şi litere mici pentru cele recesive. Ulterior s-a
introdus o notare reprezentată de 1→4 litere care semnifică caracterul afectat de
gena respectivă (în limba latină/engleză). Genele recesive sunt notate cu litere
mici, cele dominante încep cu majusculă şi continuă cu litere mici.
Semnul „+” – este utilizat pentru notarea caracterului normal, „sălbatic”.
Semnul „–” – este utilizat pentru notarea genelor rezultate prin mutaţie.

46
 • Genele alele = reprezintă forme alternative ale unei gene situate în loci
omologi şi care determină acelaşi caracter fenotipic.
Mutaţiile ce pot apărea la nivelul unei gene determină variaţii ale
caracterului codificat de gena respectivă. Aceste gene se numesc gene polialele
sau alele multiple.
Termenul de HOMOZIGOT = defineşte un genotip caracterizat prin 2
alele identice (NN; DD).
Termenul HETEROZIGOT = defineşte un genotip în care cele 2 alele
situate pe acelaşi locus sunt diferite (ND).
Gena dominantă – este o genă care se manifestă fenotipic în cazul unui
genotip heterozigot; se notează cu majuscule (ex: AA).
Gena recesivă – este o genă care se manifestă fenotipic doar în cazul unui
genotip homozigot; se notează cu literă mică (aa).
Genele codominante – sunt gene care se manifestă fenotipic la
heterozigoţi, în acelaşi timp şi cu aceeaşi intensitate.
Ex: grupa de sânge AB este determinată de genele codominante A şi B.
Fenomenul prin care genele vecine, nealele, situate pe acelaşi cromozom
nu se separă în meioză şi au tendinţa de a se transmite înlănţuit, împreună la
descendenţi poartă numele de înlănţuire genică sau „linkage”.
Termenul de HAPLOTIP defineşte un grup de gene care se transmit
împreună.

CICLUL CELULAR

Totalitatea evenimentelor citogenetice şi moleculare care au loc într-o

celulă din momentul apariţiei ei şi până în momentul diviziunii ei în două celule
fiice reprezintă ciclul celular.
Diviziunea celulară reprezintă o succesiune de fenomene prin care o
celulă îşi replică materialul genetic, îl împarte în mod egal şi îl transmite
celulelor fiice, asigurându-se astfel transmiterea informaţiei genetice de la o
generaţie la alta.
Pentru ca o celulă eucariotă să dea naştere la două celule fiice identice din
punct de vedere genetic, ADN fiecărui cromozom trebuie replicat cu exactitate
şi cromozomii trebuie să se separeu corect în timpul mitozei. În acelaşi timp,
este necesară dublarea masei celulare, a organitelor intracitoplasmatice şi a
citoscheletului.
Durata ciclului celular este variabilă şi depinde de specie, tipul de ţesut,
gradul de maturitate celulară sau temperatură.
Drojdiile (organisme unicelulare) se divid la fiecare 90-120 min. în
condiţii optime, celulele intestinale (enterocitele) la 12 ore, celulele hepatice ale
mamiferelor doar o dată pe an, iar celulele din măduvă hematogenă au durata
ciclului celular de ≈ 24 de ore.

47
 Succesiunea proceselor ciclului celular se desfăşoară pe parcursul a două
faze: interfaza şi diviziunea (mitoza / meioza).

INTERFAZA

Reprezintă faza ciclului celular cuprinsă între două diviziuni succesive

(de la sfârşitul unei diviziuni celulare şi până la începutul diviziunii următoare).
Termenul provine din limba latină, unde „inter” = între şi din limba
greacă unde „phasis” = fază.
La microscopul optic, această fază pare că nu ar prezenta manifestări
deosebite, în realitate, însă, celula îşi măreşte dimensiunile, are loc replicarea
ADN-ului şi diviziunea centrozomului.

Aspectul celulei interfazice

În funcţie de particularitatea proceselor ce se desfăşoară în timpul

interfazei, aceasta a fost împărţită în trei stadii: G1, S şi G2.

STADIUL „G1”. (G = gap) = gol în sinteza ADN

Cuprinde perioada între sfârşitul unei mitoze şi începutul fazei S, de
biosinteză a ADN-ului.
În această fază se sintetizează ARN şi proteine, în special cele care
participă la sinteza de ADN, la asamblarea nucleozomilor şi coeziunea
moleculelor fiice de ADN.
Iniţial, volumul celulei este redus, apoi creşte treptat şi se înregistrează
astfel prima creştere celulară.
Datorită acestui fenomen, stadiul G1 se numeşte şi „prima perioadă de
creştere celulară” (Growth 1). Raportat la sinteza ADN-ului se numeşte şi
„perioada presintetică”.
În această perioadă cromozomii sunt monocromatidici, reprezentaţi de
fibrele nucleozomale sau fibrele primare de cromatină cu diametru de 10-11 nm.
Unitatea structurală fundamentală a fibrelor de cromatină este
NUCLEOZOMUL.

48
Fazele ciclului celular (după Junqueira)

49
 În unele zone ale nucleului, fibrele de cromatină sunt mai dense, mai
concentrate, formând nişte mase vizibile în microscopia optică şi numite
CROMOCENTRI.
Stadiul G1 are perioadă variabilă, putând reprezenta între 30-50% din
durata interfazei. La mamifere este cuprins între 5-10 ore. Este mai scurt în
cazul celulelor embrionare (≈ 6 ore) şi mai lung în cazul celulelor adulte,
mature (≈ 12 ore).
Celulele care şi-au terminat diferenţierea sunt oprite într-un stadiu G1
„liniştit” numit stadiu G0 (ex: neuronii).
Stadiul G1 este caracteristic celulelor antrenate în ciclul celular. În stadiul
G0 metabolismul celular este funcţional, dar nu se modifică volumul celulei,
datorită echilibrului dintre procesele de sinteză şi cele de degradare. Chiar dacă
pot apărea modificări ale sintezelor proteice, statusul ADN-ului este acelaşi ca
în celulele stadiului G1.

STADIUL „S”
„S” (synthesis) cuprinde perioada în care are loc sinteza ADN-ului
(replicarea lui), esenţială pentru diviziunea celulară.
Procesele biochimice ce au loc în această perioadă sunt: biosinteza ADN
şi a proteinelor histonice, asamblarea moleculelor nou formate de ADN, în
structuri nucleozomale şi coeziunea fibrelor nucleozomale surori sau a
cromatidelor surori.
Lipsa coeziunii între fibrele nucleozomale surori duce la dispersarea lor şi
repartizarea inegală în celulele fiice.
Astfel, la sfârşitul acestui stadiu fiecare cromozom are o structură
bicromatidică (2 cromatide surori unite printr-un centromer).
La sfârşitul stadiului S are loc duplicarea centrozomului, cei 2 centrozomi
fii rămânând în vecinătatea nucleului până la începutul primei faze a mitozei.
Durata acestui stadiu este de 35-45% din durata interfazei (aproximativ 6-
8 ore).

STADIUL „G2”
Cuprinde perioada de la încheierea sinteze de ADN şi până la debutul
mitozei.
Se caracterizează prin continuarea sintezelor ARN şi a sintezelor proteice
şi combinarea ADN-ului sintetizat „de novo” cu proteinele cromozomiale.
Datorită fenomenelor acestea de creştere celulară, acest stadiu este
denumit „a doua etapă de creştere celulară”. Raportat la sinteza ADN-ului este
denumit şi „perioada postsintetică”.
În faza G2 cromozomii au structură bicromatidică, dar sunt despiralizaţi.
La sfârşitul acestei faze se sintetizează „factorul de declanşare al mitozei”
(MPF) cu rol în condensarea fibrelor de cromatină în cromozomi.

50
 Durata stadiului G2 este de ≈ 10-20% din durata interfazei (3-4 ore).
În ciclul celular există puncte de control, ale trecerii de la o fază la alta:
unul la limita dintre stadiile G1 şi S, denumit START şi care odată depăşit
permite celulelor parcurgerea celorlalte etape ale ciclului celular. Un al doilea
punct de control se găseşte la limita dintre stadiul „G2” şi mitoză.
Durata ciclului celular la nivelul celulelor umane este de 20-25 ore.

MITOZA

Mitoza sau diviziunea mitotică reprezintă faza ciclului celular în urma

căreia rezultă două celule fiice cu acelaşi număr de cromozomi ca şi celula
mamă.
Se mai numeşte şi diviziune ecvaţională.
Este tipul de diviziune specifică celulelor somatice ale organismelor
eucariote.
Termenul provine din limba greacă, în care „mitos” = filament şi „osis” =
condiţie.
Mitoza reprezintă cea mai scurtă fază a ciclului celular şi are o durată de
aproximativ o oră. În timpul ei toate procesele de sinteză sunt stopate.
În timpul mitozei au loc două fenomene, de obicei succesive:
- diviziunea nucleului sau CARIOKINEZA
- diviziunea citoplasmei sau CITOKINEZA
Din punct de vedere citologic, se desfăşoară în cinci faze continue sau
succesive: profaza, prometafaza, metafaza, anafaza, telofaza.

PROFAZA – durează 10-15 minute.

Se caracterizează prin următoarele fenomene:
- în profaza timpurie: sfârşitul fazei G2 este marcat de condensarea
cromatinei şi individualizarea cromozomilor ca filamente lungi şi subţiri
asociate ca un ghem;
- condensarea continuă pe toată durata profazei ducând la apariţia unor
cromozomi mai scurţi şi groşi, ce pot fi separaţi mai uşor în timpul mitozei.
- fiecare cromozom are o structură bicromatidică, fiind format din 2
cromatide unite pe toată lungimea lor prin intermediul unor proteine.
- fiecare cromatidă conţine o secvenţă ADN specifică, cunoscută ca un
centromer necesar separării cromatidelor (segregării cromozomilor);
- în profaza târzie la nivelul cromozomilor apar kinetocorii;
- cei 2 centrozomi formaţi în timpul fazei „S” se separă şi migrează în
direcţii opuse (cu 1800) delimitând polii fusului de diviziune;
- fusul de diviziune se formează spre sfârşitul profazei din microtubulii
citoplasmatici ce aparţin scheletului celular care se dezasamblează;
- cei 2 centromeri participă la organizarea microtubulilor care au
interacţionat şi formează fusul de diviziune / fusul mitotic;

51
 Fazele mitozei – schemă (după Junqueira)

Fazele mitozei – aspecte observate la microscopul electronic

(după Junqueira)

52
Fazele mitozei – aspecte microscopice observate în culturi de celule
(după Junqueira)

53
 Fusul mitotic este alcătuit din 3 tipuri de fibre:
- fibre astrale – scurte şi care se dezvoltă în exteriorul fusului;
- fibre polare – care pornesc de la centrozom şi se orientează către
interiorul fusului;
- fibre kinetocorice – care se vor ataşa centromerilor cromozomilor.
Fusul mitotic este o structură bipolară a citoscheletului a cărui prezenţă
este tranzitorie. El are rol în segregarea cromozomilor.

PROMETAFAZA
- debutează brusc cu dezorganizarea membranei nucleare care formează
vezicule, ce rămân în vecinătatea fusului de diviziune;
- fusul de diviziune care s-a format în afara nucleului, intră în zona
acestuia;
- kinetocorii (complexe proteice specializate) de la nivelul fiecărui
centromer se ataşează la microtubulii fusului de diviziune;
- microtubulii kinetocorici cresc în direcţii opuse de la cele două
cromatide şi exercită o tensiune asupra comozomilor care sunt „aruncaţi” într-o
mişcare agitată;
- ataşarea cromozomilor la filamentele fusului determină o mişcare
activă, convergentă a cromozomilor.

Fusul de diviziune – aspect electrono-microscopic

(după Junqueira)

54
 METAFAZA
- se caracterizează prin condensarea maximă a cromatinei, astfel încât
cromatidele surori apar individualizate şi aşezate paralel;
- cromozomii sunt aliniaţi în zona ecuatorială a fusului de diviziune
formând PLACA ECUATORIALĂ METAFAZICĂ:
- fiecare cromozom este ţinut în tensiune de către kinetocori şi
microtubulii asociaţi;
- ei se aranjează astfel încât o cromatidă este orientată către un pol al
fusului de diviziune şi cealaltă cromatidă către polul opus;
- această aşezare permite împărţirea corectă a cromatidelor între celulele
fiice;
Cromozomii de la nivelul plăcii ecuatoriale au mişcări oscilatorii către cei
2 poli ai fusului de diviziune. Dacă unul din kinetocorii ataşaţi centromerului
este îndepărtat artificial prin iradiere lase, întreg cromozomul va migra spre
polul la care rămâne ataşat prin celălalt kinetocor.

ANAFAZA – durează câteva minute:

- se caracterizează prin separarea cromatidelor surori, care vor migra către
cei doi poli ai fusului de diviziune, deci către cei 2 poli ai celulei;
- viteza lor de deplasarea este de ≈ 1µm/minut;
- cromozomii din anafază sunt MONOCROMATIDICI şi suferă procese
de decondensare şi creştere în lungime;
- cromozomii se apropie de polii fusului de diviziune datorită scurtării
fibrelor kinetocorice;
- polii fusului de diviziune se îndepărtează unul de altul datorită alungirii
fibrelor polare;
Această fază este responsabilă de segregarea cromozomilor
monocromatidici.

TELOFAZA
- se caracterizează prin procese inverse celor din profază;
- cromatidele ajung la polii fusului de diviziune şi dispar microtubulii
kinetocorici (fibrele kinetocorice);
- învelişul nuclear se reasamblează în jurul fiecărui grup de cromozomi
monocromatidici pentru a forma 2 nuclei cu acelaşi număr de cromozomi ca şi
celula mamă;
- cromatina condensată se despiralizează;
- nucleolii reapar şi mitoza ia sfârşit.

55
 CITOKINEZA

Reprezintă procesul final al mitozei, caracterizat de diviziunea

citoplasmei printr-un proces de clivaj. Uneori, acest proces poate începe din
timpul anafazei.
Se realizează prin formarea unui inel contractil constituit din filamente de
actină şi neozină, care se ataşează de faţa internă a membranei celulare şi
strangulează citoplasma. Astfel, membrana celulară este atrasă către interior,
formând o cută de clivaj (un şanţ de clivaj) situat în planul plăcii ecuatoriale.
Acesta se adânceşte până întâlneşte resturile fusului de diviziune.
Această punte se numeşte corpuscul central, poate persista o anumită
perioadă şi, ulterior, se rupe determinând separarea celor două celule fiice şi
distribuţia între acestea a membranei celulare, citoscheletului şi organitelor
intracitoplasmatice.

MEIOZA

Meioza a fost descoperită în anul 1883 când s-a observat că ovulul

fertilizat al unui vierme conţinea 4 cromozomi, în timp ce gameţii viermelui
conţineau numai 2. Această descoperire a reprezentat primul moment când s-a
înţeles că celulele sexuale (spermatozoizii şi ovulele) sunt haploide, adică au un
singur set de cromozomi, deci o singură copie a informaţiei genetice, în timp ce
celelalte celule ale corpului, inclusiv celulele liniei germinate care dau naştere la
gameţi, sunt diploide, adică au două seturi de cromozomi, unul provenit de la
mamă şi celălalt de la tată. Din această observaţie se poate uşor deduce faptul că
spermatozoizii şi ovulele se formează printr-un tip special de diviziune celulară
prin care numărul de cromozomi este înjumătăţit. Acest tip de diviziune celulară
a fost denumit meioză (lb. greacă meios = reducere).
Aşadar, meioza este un proces extrem de specializat al diviziunii celulare
prin care, dintr-o celulă diploidă, se formează celule sexuale haploide. Prin
meioza se asigură „curgerea” informaţiei genetice de la o generaţie de indivizi
la alta.
Reducerea numărului de cromozomi nu este întâmplătoare; cromozomii
nu se împart haotic între celulele fiice. Pentru a înţelege cum se împart este
necesar să se cunoască comportamentul cromozomilor omologi.
Cu excepţia cromozomilor de sex, pentru fiecare cromozom există două
copii, una de provenienţă maternă şi cealaltă de provenienţa paternă. Cele două
copii ale fiecărui cromozom au fost denumite cromozomi omologi. Cromozomii
omologi nu sunt identici din punct de vedere genetic, ei purtând diferite variante
pentru majoritatea genelor pe care le poartă.
În timpul meiozei, cromozomii omologi se unesc şi apoi se separă în aşa
fel încât unul va migra într-o celulă şi celălalt în altă celulă.

56
 Meioza se deosebeşte foarte mult de mitoză; ea constă din două diviziuni
succesive cu o singură replicare a materialului genetic. Prima diviziune este
reducţională, iar a doua este ecvaţională, adică o mitoză care, în general este
asemănătoare mitozei somatice, dar de care se deosebeşte prin faptul că ea se
desfăşoară în celule haploide şi nu este precedată de sinteză de ADN. În prima
diviziune segregă cromozomii omologi replicaţi, adică un cromozom dintr-o
pereche migrează spre un pol şi omologul său spre polul opus, iar în a doua
diviziune segregă cromatidele în acelaşi mod.
Fiecare din cele două diviziuni se desfăşoară în patru faze: profază,
metafază, anafază, telofază.

PRIMA DIVIZIUNE MEIOTICĂ

Profaza primei diviziuni (P-I) este cea mai complexă şi mai lungă fază a
diviziunii. P-I persistă foarte mult timp; ea poate fi măsurată în săptămâni, luni
sau ani. La femeie, P-I persistă de la vârsta fetală de 12 - 16 săptămâni până la
prima ovulaţie şi, după maturitatea sexuală, are o durată de 28 de zile.
Pe baza comportamentului cromozomilor, P-I a fost împărţită în cinci
stadii: leptonem, zigonem, pachinem, diplonem şi diachineză.
În leptonem, deşi este format din două cromatide, fiecare cromozom
apare ca un fir extrem de subţire de-a lungul căruia se observă regiuni
condensate, denumite cromomere. Apariţia cromozomilor este consecinţa
condensării lor, condensare ce continuă pe toată durata profazei - I. Prin
condensare, cromozomii devin mai scurţi şi mai groşi.
În zigonem, cromozomii omologi încep să se împerecheze (să conjuge)
pentru a forma bivalenţii. Conjugarea cromozomilor omologi începe de la
nivelul telomerelor şi continuă spre centromer. Fiind diferiţi morfologic şi
genetic în cea mai mare parte, heterozomii X şi Y se împerechează la nivelul
regiunilor pseudoautozomale omoloage, localizate terminal pe braţul p al
cromozomilor. Formarea bivalenţilor reprezintă cel mai important fenomen al
meiozei, acest eveniment asigurând segregarea corectă a cromozomilor
omologi între celulele fiice. Sinapsa dintre cromozomii omologi este realizată
de un complex sinaptonemal care constă dintr-un miez proteic lung, alcătuit din
trei benzi paralele, interconectate prin lanţuri subţiri aranjate în unghiuri drepte
unele faţă de altele. Cromozomii împerecheaţi continuă să se scurteze, devenind
mai groşi şi mai bine individualizaţi.
Împerecherea cromozomilor omologi în bivalenţi permite o recombinare
genetică prin care un fragment dintr-o cromatidă maternă poate fi schimbat cu
un fragment corespunzător din cromatidă paternă omoloagă. Acest proces,
denumit crossing-over, este un factor important al meiozei; el asigură un nou
aranjament al genelor pe cromozomi, generând o impresionantă variabilitate
genomică şi, mai departe, o variabilitate fenotipică.

57
 Reprezentarea schematică a stadiilor diviziunii meiotice

În pachinem, conjugarea cromozomilor omologi este atât de intimă încât,

aparent, se realizează o reducere a numărului de cromozomi la jumătate, fiecare
bivalent este observat microscopic ca o singură entitate. În acest stadiu de
intimă conjugare, se poate produce fenomenul de crossing-over şi se continuă
procesul de scurtare a bivalenţilor.
În diplonem, condensarea cromozomilor devine foarte pronunţată, iar
bivalenţii apar formaţi din patru cromatide, de unde şi numele de tetradă
cromatidică. Condensarea continuă procesul de scurtare a cromozomilor,
forţând astfel repulsia cromozomilor omologi. Separarea începe la nivelul
centromerilor şi continuă spre telomere. Dar ea nu este completă, cromozomii
rămânând uniţi în anumite puncte denumite chiasme. Chiasmele pot fi definite
ca regiuni în care cromatidele apar încrucişate şi se produc schimburi între
cromatidele cromozomilor omologi.
Diachineza este ultimul stadiu al profazei I meiotice. În acest stadiu,
contracţia cromozomilor forţează chiasmele să se deplaseze lateral în aşa fel
încât omologii dintr-o pereche să rămână uniţi numai la capete. Bivalenţii
adoptă configuraţii caracteristice, denumite configuraţii diachinetice.

58
 În diachineză, membrana nucleara se dezorganizează şi fusul de
diviziune, care s-a format, intră în sfera nucleului.
Metafaza I se caracterizează prin dispunerea bivalenţilor în planul
ecuatorial al fusului de diviziune, formând placa metafazică. În placă, bivalenţii
sunt co-orientaţi. Astfel, un centromer al unui cromozom este orientat spre un
pol al fusului, iar centromerul omologului său este orientat spre polul opus.
Dispariţia ultimelor chiasme şi separarea completă a omologilor marchează
sfârşitul metafazei I şi începutul anafazei I.
În anafaza I are loc disjuncţia cromozomilor omologi. Astfel, un
cromozom dintr-o pereche va migra spre un pol al fusului, în timp ce omologul
său va migra spre polul opus. Astfel, la fiecare pol al fusului ajunge un număr
haploid de cromozomi.
Telofaza I se caracterizează prin reorganizarea membranei nucleare în
jurul cromozomilor ajunşi la poli. Prin urmare, din prima diviziune meiotică
rezultă doi nuclei haploizi. Cei doi nuclei haploizi, fără o replicare prealabilă a
ADN, intră în a doua diviziune meiotică, care este o variantă a mitozei.

A DOUA DIVIZIUNE MEIOTICĂ

O foarte scurtă interfază separă prima diviziune meiotică de a a doua
diviziune meiotică. În unele cazuri nici nu există interfază; celulele din telofaza
I trec direct în profaza II meiotică.
Profaza II se deosebeşte foarte mult de profaza I meiotică. Această fază
are o durată foarte scurtă pentru că cromozomii sunt deja condensaţi. Se
formează fusul de diviziune şi se dezorganizează membrana nucleară.
Metafaza II se caracterizează prin ordonarea cromozomilor în planul
ecuatorial şi formarea plăcii metafazice.
Anafaza II. Separarea longitudinală a cromatidelor marchează începutul
anafazei II. Cromozomii monocromatidici migrează spre polii fusului de
diviziune.
În telofaza II, se organizează membrana nucleară în jurul cromozomilor
ajunşi la poli.
Celulele rezultate din meioză sunt celule extrem de specializate, care nu
mai suferă diviziuni ulterioare.
Spre deosebire de mitoză, în care toate celulele rezultate sunt identice,
meioza generează celule diferite atât în ce priveşte mărimea cât şi în ce priveşte
constituţia genetică.
Meioza este necesară pentru procesul sexual şi stă la baza
spermatogenezei şi ovogenezei.

59
 GAMETOGENEZA ŞI FECUNDAŢIA

Procesul prin care celulele germinale sau gameţii se formează din celulele
primordiale se numeşte gametogeneză. În specia umană modificările
morfologice ale celulelor germinale se produc începând cu săptămâna a 3-a de
viaţă intrauterină.
Atât ovogeneza cât şi spermatogeneza au la bază diviziunea reducţională
sau meioza,prin care se produce reducerea cromozomilor, dintr-un set diploid
devenind un set haploid. La femeie sunt 44 autosomi şi 2 gonosomi X, iar la
bărbat 44 autosomi, un gonosom X şi unul Y. Prin diviziunea meiotică fiecare
celulă sexuală va avea 22 autosomi şi un gonosom. Numărul diploid de
cromozomi se reface în momentul fertilizării când ovulul se uneşte cu
spermatozoidul.

OVOGENEZA
În perioada embrionară, celulele germinale, derivate din epiteliul
germinativ, migrează către creasta genitală unde va lua naştere gonada.
Diviziunea mitotică a ovogoniilor continuă până în săptămâna a 8-a sau a 10-a a
vieţii intrauterine, apoi se reduce treptat şi încetează la naştere.

Ovogeneza

60
 Dintr-o ovogonie s-a format un ovocit de gradul I numit ovocit primar.
Maturarea ovocitului se face prin diviziune meiotică, a cărei profază începe
înainte de naştere şi se menţine în această stare până ce foliculul ovarian devine
matur la pubertate. În acest moment, ca răspuns la secreţia de LH hipofizar, se
produce meioza în urma căreia rezultă două celule surori, fiecare cu 22
autosomi şi un gonosom. Cele două celule sunt de mărimi diferite. Una primeşte
aproape toată citoplasmă de la celula mamă devenind ovocit de gradul II sau
secundar, iar cealaltă este de dimensiuni reduse şi se numeşte primul globul
polar. Acesta este eliminat în afara foliculului ovarian şi resorbit. Ovocitul de
gradul II ia naştere în momentul producerii ovulaţiei. Urmează a doua diviziune
de maturare, meiotică, din care rezultă tot două celule surori: una mare, ovocitul
de gradul III sau ovocitul matur, apt pentru fecundaţie şi o celulă mai mică, al
doilea globul polar care se distruge. Fiecare dintre aceste celule conţine un
număr haploid de cromozomi. Se crede că în specia umană a doua diviziune de
maturaţie se produce numai dacă ovulul este fertilizat.

SPERMATOGENEZA

Spermatogeneza este procesul de diferenţiere a spermatogoniilor in

spermatozoizi. Toate stadiile spermatogenezei apar în tubii seminiferi din
testiculele mature. La periferia tubilor se găsesc spermatogonii care se divid de
mai multe ori mitotic, dând naştere la spermatocite primare. Spermatocitele
primare sunt celule diploide (2n = 46 de cromozomi). Ele parcurg prima
diviziune meiotică şi dau naştere la spermatocitele secundare care sunt celule
haploide (n = 23 de cromozomi). Spermatocitele secundare parcurg a doua
diviziune meiotică şi dau naştere la spermatide. Spermatidele se maturează,
devenind spermatozoizi.
Spermatogeneza se desfăşoară în întregime în testicul şi are o durată de
aproximativ 74 de zile. Formarea spermatocitelor primare din spermatogonii
durează aproximativ 26 de zile. Prima diviziune meiotică durează 16 zile, a
doua diviziune meiotică durează, de asemenea, 16 zile, iar maturarea
spermatidelor se realizează tot în 16 zile.
Este un proces complex, determinat genetic, prin care celulele germinale
primordiale masculine – spermatogoniile - se transformă în celule mature, apte
pentru fecundaţie, respectiv în spermatozoizi.
Spermatogoniile iau naştere, în viaţa intrauterină, din gonocitele primare
existente la nivelul gonadei de tip masculin. Până la sfârşitul săptămânii a 6-a de
viaţă intrauterină, gonadele celor două sexe nu prezintă diferenţe morfologice,
deşi sexul genetic este determinat. În săptămâna a 4-a apare creasta genitală
datorită unei îngroşări a epiteliului celomic şi unei condensări a mezenchimului
subjacent. Creasta genitală este colonizată în săptămâna a 5-a de gonocitele
primare ce proliferează sub forma cordoanelor sexuale primare. La începutul

61
săptămânii a 7-a apare diferenţierea gonadelor. Cordoanele sexuale primare se
anastomozează şi sub impuls genetic şi hormonal devin cordoane testiculare.
Acestea se separă de epiteliul celomic printr-un strat de ţesut conjunctiv care va
forma albugineea testiculară.
În luna a 4-a, din cordoanele testiculare iau naştere tubii contorţi
seminiferi, care rămân sub formă de cordoane pline. Tunelizarea se face
ulterior, după naştere, posibil la pubertate. Cordoanele testiculare conţin două
feluri de celule:
- gonocitele - care se vor transforma în spermatogonii în luna a 5-a de
viaţă intrauterină;
- celule de origine celomică-care se vor transforma în celule Sertoli.
Din mezenchimul pericordonal se vor forma celulele Leydig cu funcţie
endocrină. În evoluţia de la celula primară către celula matură se parcurg trei
etape:
- etapa de multiplicare;
- etapa de creştere;
- etapa de maturaţie.
Spermatogoniile provin direct din celulele primordiale (gonocite) şi au un
set de cromozomi 44+XY. Prin înmulţire dau naştere la spermatogonii de tip A
şi de tip B (mai diferenţiate), cu acelaşi număr de cromozomi. La un moment
dat spermatogoniile se transformă (prin diviziune şi creştere ) în spermatocite
primare sau de gradul I , cu set cromozomial 44 XY.

Spermatogeneza

62
 În etapa de maturaţie au loc două diviziuni.
În prima diviziune spermatocitele primare se transformă în spermatocite
secundare sau de gradul II, mai mici. Această diviziune - meiotică, reducţională
- reduce la jumătate numărul de cromozomi, astfel că fiecare spermatocit
primeşte un bagaj cromozomial 22 X şi 22 Y şi o cantitate egală de citoplasmă.
Prima diviziune începe în viaţa intrauterină şi rămâne în stadiul de profază până
la pubertate.
A doua diviziune este ecuaţională şi în urma ei rezultă celule cu acelaşi
număr de cromozomi. Din fiecare spermatocit secundar rezultă câte două celule
cu acelaşi bagaj cromozomial şi cantitate egală de citoplasmă. Aceste celule se
numesc spermatide şi sunt în număr de patru. Acest fenomen se produce la
pubertate.
Din spermatide, care se localizează în adânciturile membranelor Sertoli,
iau naştere spermatozoizii, printr-o serie de modificări morfologice cunoscute
sub numele de spermiogeneză. Funcţionalitatea normală a organelor accesorii
are un rol important. Spermatozoizii care se extrag prin puncţie testiculară au
mobilitate redusă şi nu au putere fecundantă. Ei îşi îmbunătăţesc calitatea în
timpul trecerii prin epididim, datorită secreţiilor acestuia. De aici spermatozoizii
sunt depozitaţi în coada epididimului şi în canalul deferent, unde îşi continuă
perfecţionarea.
Veziculele seminale secretă un mucus bogat în glicoproteine şi glucide,
care vor servi ca material nutritiv spermatozoizilor în trecere. Prostata secretă
un lichid bogat în spermină, aminoacizi, peptone, săruri de K şi Na, Ca, care
serveşte ca material nutritiv, trofic şi neutralizant pentru mediul vaginal acid.

FECUNDAŢIA
Este procesul prin care cei 2 gameţi haploizi cu un număr de n
cromozomi (ovocitul şi spermia) fuzionează formând zigotul diploid cu un
număr de 2n cromozomi. Acesta constituie punctul de plecare pentru un individ
cu o zestre genetică nouă. Fecundaţia asigură astfel transmiterea genelor de la
părinţi la urmaşi şi menţine constant numărul de cromozomi ai speciei. Este un
proces complex, ce parcurge 4 etape:
1) contactul şi recunoaşterea dintre spermii şi ovocit;
2) realizarea pătrunderii spermiei în ovocit (este un pas de control
cantitativ prin care doar o spermie poate pătrunde în ovocit, asigurându-se
fecundaţia monospermică). Este foarte important - la om embrionii triploizi,
tetraploizi nu sunt viabili;
3) fuzionarea materialului genetic, mai precis a celor 2 pronuclei ai
gameţilor, restabilindu-se starea diploidă;
4) activarea metabolismului zigotului pentru începerea dezvoltării
(ovocitul e capabil să activeze metabolismul spermiei şi invers).

63
 Fecundaţia se produce în apropierea locului de eliberare a ovocitului, în
1/3 externă a trompei,adică în porţiunea ei ampulară (practic e posibilă în orice
porţiune a trompei şi în lichidul peritoneal al spaţiului Douglas).
Prin ejaculare ajung în vagin zeci sau sute de milioane de spermii, din
acestea doar câteva sute de mii sau 1-2 milioane ajung în uter.
Ascensiunea spermatozoizilor în tractul genital al femeii permite: selecţia
gameţilor masculini; dobândirea puterii fecundante.
Trecerea prin col şi glera cervicală se face în aproximativ 3 minute.
Imediat după ejaculaţie sperma coagulează în fundul de sac vaginal şi
imobilizează spermatozoizii. În mai puţin de o oră, enzimele proteolitice ale
plasmei seminale, activate de pH-ul vaginal acid (cuprins între 4,5-5), lizează
coagulul şi eliberează spermatozoizii. Cei mai mobili străbat bariera cervicală şi
ajung în uter (~1%). Cei mai mulţi sunt distruşi de mediul vaginal acid.
Calitatea glerei cervicale este fundamentală permiţând printr-o reţea de
glicoproteine, orientarea spermatozoizilor către uter; glera este optimală cu 2-3
zile înainte de ovulaţie,când este filantă, cristalizează în frunză de ferigă şi are
pH alcalin. Are rol în: selecţia gameţilor; iniţierea capacitaţiei; este filtru
antibacterian.
La nivelul uterului spermiile înoată într-un lichid secretat de glandele
uterine, lichid care conţine glucoza şi fructoză, ce constituie sursa de energie
pentru spermiile aflate în mişcare spre trompele uterine.
Ajung în trompă prin mişcările proprii, favorizate şi de contracţii ale
musculaturii uterine şi probabil şi prin mecanism de tip chemotactic - doar
câteva mii sau sute. Trecerea prin uter şi trompă se face în decurs de câteva ore.
Pe parcursul acestui drum se produce capacitaţia spermatozoidului - este
un fenomen ce cuprinde toate modificările (ultrastructurale, funcţionale,
biochimice) pe care un spermatozoid le suferă în căile genitale feminine pentru
a deveni apt de fecundaţie. Aceste modificări sunt:
1) ultrastructurale - reprezentate de reacţia acrosomală ce presupune
adaptări la nivelul acrosomului şi membranei plasmatice;
2) funcţionale - cu accelerarea vitezei de deplasare în uter şi trompe;
3) biochmice şi metabolice - caracterizate prin intensificarea glicolizei
anaerobe şi consumul de O2 datorită necesităţii creşterii motilităţii şi sintezei
enzimelor litice.
Fluiditatea membranei plasmatice a spermiei poate fi alterată prin
modificarea compoziţiei lipidice:
- scăderea cantităţii de colesterol din membrana plasmatică;
- prin pierderea anumitor proteine specifice şi carbohidraţi în timpul
capacitării;
- fosforilarea proteinelor implicate în legarea spermiei la zona pellucida.
Spermiile ajunse în 1/3 ext. a trompei se întâlnesc cu ovocitul expulzat.
Ovocitul se află în metafaza a II-a a meiozei, înconjurat de celulele foliculare
ale coronei radiata şi cumulus proliger;

64
 Spermiile pătrund printre celulele coronei radiata şi ajung în contact cu
zona pellucida.

Reacţia acrozomială
Este un fenomen declanşat de legarea capului spermiei la zona pellucida.
Zona pellucida - are structură glicoproteică;
- o grosime de 15-20 µm;
- este produsă de celulele foliculare şi de ovocitul în
creştere;
- are rol major în fecundaţie.
- spermia se leagă de zona pellucida prin intermediul unor glicoproteine
specifice.
- se consideră că sunt necesare câteva mii de locuri de legare pentru a
asigura legarea unei spermii, pentru că aceasta nu penetrează perpendicular, ci
tangenţial.
- legarea capului spermiei la zona pelucida declanşează
Reacţia acrozomială presupune următoarele etape:
• membrana plasmatică a spermiei se rupe;
• membrana externă a acrozomului se dezagregă (cea internă rămâne, dar
e foarte subţire şi se lipeşte de membrana vitelină);
• conţinutul enzimatic e eliberat în jurul capului spermiei (în special
acrozina) şi enzimele rarefiază ţesătura macromoleculelor zonei pellucida;
• spermia, prin mişcările cozii pătrunde prin această regiune rarefiată( „se
scufundă ca o navă în ovul”) până la integrarea completă a spermatozoidului;
• piesa intermediară împreună cu flagelul degenerează.
Contactul între capul spermiei şi plasmalema ovocitului declanşează două
procese:
- reacţia corticală - cu blocarea polispermiei;
- terminarea celei de a 2-a diviziuni a meiozei şi eliberarea celui de-al 2-
lea globul polar.
Reacţia corticală - previne pătrunderea în ovocit a mai multor spermii.
Mecanism
- creşte concentraţia Ca+ în citoplasma ovocitului, ceea ce face granulele
corticale aflate la periferia citoplasmei ovocitului, să se lipească de plasmalema
şi să elibereze conţinutul în spaţiul perivitelin;
- granulele conţin o serie de enzime care conduc la modificarea
stereospaţială a moleculelor zonei pellucida şi rigidizarea ei astfel încât este
împiedicată pătrunderea altor spermii.
Ovocitul desăvârşeşte meioza şi expulzează cel de-al doilea globul polar.
În jurul setului haploid de cromozomi se constituie membrana nucleară şi
se formează pronucleul feminin. Cel masculin se formează prin decondensarea
cromatinei spermiei şi este de obicei mai mare. Treptat, cei 2 pronuclei aflaţi la
distanţă migrează unul către altul, se alipesc, membrana dispare şi are lor unirea

65
materialului genetic (SINGAMIA). Se reface astfel setul diploid de cromozomi
şi se formează ZIGOTUL. După ovulaţie, ovocitul este apt de fecundaţie 12-24
h. Spermia este aptă pentru fecundaţie 48 h după depunerea în 1/3 superioară a
vaginului.
Zigotul - are diametru de 120µm şi e înconjurat de zona pellucida cu rol
de protecţie, care va însoţi embrionul până în stadiul de blastocist.

APOPTOZA

Apoptoza reprezintă o parte esenţială a dezvoltării fetale normale, a

creşterii şi a procesului de control al numărului de celule ale adultului. Este
procesul opus diviziunii celulare şi proliferării, esenţial în menţinerea
homeostazei structurale şi funcţionale a unui ţesut. Apoptoza se produce în afară
de aceste condiţii fiziologice, şi în condiţii patologice. Acest proces are anumite
caracteristici microscopice şi este un mecanism controlat care îndepărtează
celulele într-un mod ce determină minime disfuncţionalităţi în ţesutul
înconjurător. Apoptoza se manifestă prin mecanisme diferite faţă de cele ce
cauzează necroza, proces ce reprezintă modul în care se produce moartea
celulară în condiţii patologice. Un exemplu foarte cunoscut în reprezintă
infarctul miocardic, în cazul căruia fibrele musculare cardiace mor datorită
lipsei de O2 datorat blocajului unei artere coronare.
Apoptoza este un proces activ ce necesită un consum de energie, în timp
ce necroza este un fenomen de colaps metabolic celular caracterizat prin
inabilitatea celulelor de a produce energia (ATP) necesară menţinerii
homeostaziei.
Odată cu diminuarea rezervelor de APP celula nu mai poate menţine
homeostazia ionică şi ca urmare a modificării gradientului ionic
transmembranar au loc o serie de modificări morfologice precum înmuguriri ale
membranei celulare, dilatări ale organitelor celulare şi, în special, ale
mitocondriilor.
Persistenţa factorilor declanşatori face ca procesul să devină ireversibil.
Principala deteriorare se manifestă la nivelul membranelor celulare, care
îşi pierd integritatea structurală şi funcţională urmată de eliberarea conţinutului
celular şi a enzimelor lizozomale în mediul extracelular cu apariţia unui răspuns
inflamator nespecific.
Procesul de apoptoză ce se manifestă în timpul dezvoltării embrionare sau
fetale este denumit „moarte celulară programată” sau „deleţie programată a
celulelor”.
Apoptoza este un proces ce poate fi iniţiat de o mare varietate de factori
(trigger). Semnalul declanşării lui poate fi:
- cuplarea unei molecule externe la un receptor membranar numit
„receptorul morţii” ( the „death receptor” sau Fas).

66
 - un semnal intracelular precum lezarea ADN-ului ce duce la eliberarea în
citoplasmă a enzimei cytocrom c din mitocondrii.
În interiorul celulei multe proteine reglatoare controlează apoptoza,
precum bcl-2 şi inhibitorii apoptozei (inhibitors of apoptosis sau IAP_.
Rezultatul final al diferitelor semnale este un mecanism numit „cascada
caspazei” (o enzimă). Enzimele activate ale acestei cascade rup proteinele
celulare precum cele din membrana nucleară şi, de asemenea, activează
adiţional enzime precum DNA-aza (ce va rupe ADN-ul).
Fenomenul de apoptoză poate fi observat la majoritatea tipurilor celulare
în cursul dezvoltării şi maturării:
- anumite tipuri celulare au o durată de viaţă predefinită şi apoptaza se
produce inevitabil ca o parte a ciclului lor de viaţă (ex: celulele pielii sau ale
tractului intestinal, celulele glandei sebacee care se distrug odată cu eliberarea
sebuumului, spermatozoizii care au o durată de viaţă medie de 3-5 zile sau
ovocitul 24-48 ore);
- alte celule sunt determinate să se autodistrugă dacă au un comportament
„nepotrivit”; ex: limfocitele T care sunt capabile de reacţie împotriva
componentelor normale ale corpului (organismului) sunt determinate să se
autodistrugă în timus, proces cunoscut ca „deleţie clonală”. Eşecul acestui
proces poate duce la dezechilibre autoimune precum tiroidita autoimună sau
anemia pernicioasă;
- anumite ţesuturi ale organismului adult cresc şi apoi regresează în mod
ciclic, precum foliculii ovarieni, care cresc până la ovulaţie; proces urmat de
regresia corpului galben prin apoptoză şi formarea corpului albicans: dacă
ovulul nu este fertilizat, corpul luteal va involua, proces ce implică moartea
progresivă a celulelor constituente ce vor fi înlocuite de o cicatrice fibroasă
numită corp albicans;
- apoptoza celulelor epiteliale ale glandelor endometriale (din mucoasa
uterină) la începutul menstruaţiei.
Apoptoza este un mod de moarte a celulelor anormale, de ex. cele
infectate cu virusuri sau cu mutaţii genetice. În acest caz, eşecul apoptozei este
foarte important în procesele neoplazice când diviziunea şi multiplicarea
celulară nu mai este restricţionată.

Mecanismul apotozei
Deşi o serie de factori intrinseci/extrinseci pot iniţia apoptoza, la nivel
molecular modelul obişnuit îl reprezintă activarea cascadei caspazei.
Caspazele sunt o serie de enzime ce se găsesc în formă inactivă în toate
celulele. Când prima din serie este activată, ea este capabilă să activeze altele şi
odată declanşat, procesul se produce „în cascadă”. Acest fenomen „în cascadă”
a fost observat şi în alte situaţii, de exemplu în coagularea sangvină şi cascada
complementului (intervine în mecanisme imunologice).

67
 În desenul următor este exemplificat procesul de apoptoză la nivelul unui
epiteliu simplu columnar (cilindric) aşezat pe o membrană bazală (BM).

Mecanismul apoptozei (după Wheater’s Functional Histology)

Când o celulă normală primeşte semnalul de iniţiere a apoptozei, la

microscopul optic pot fi observate modificările care au loc în celulă:
- iniţial se produce condensarea cromatinei nucleare ce formează mase
hipercrome; acest proces se numeşte PICNOZA (pyknosis);
- în acelaşi timp, celula pierde contactul cu celulele vecine şi se
îndepărtează de acestea; eozinofilia citoplasmei creşte, dar organitele celulare
sunt încă conservate în acest stadiu;
- în continuare, materialul nuclear se fragmentează în mase mici, proces
numit karyorrhexis; are loc, de asemenea, ruperea membranei nucleare.
Se formează vezicule citoplasmatice ce se îndepărtează de suprafaţa
celulei şi, eventual, întreaga celulă se distruge formând fragmente delimitate de
membrană (karyolysis). Unele din fragmentele mebranare conţin material
nuclear şi se numesc corpi apoptotici (A). Ei pot fi fagocitaţi de către macrofage
(M).

68
 În anumite circumstanţe, părţi din celulă rămân, după apoptoză, ca şi
componente normale ale ţesutului respectiv. De exemplu, în piele, apoptoza se
produce ca fenomen normal în cadrul ciclului celular, dar pentru o anumită
perioadă de timp după dispariţia nucleului, citoplasma se încarcă cu keratină,
formând o pătură de protecţie impermeabilă („waterproof”) la suprafaţa pielii.

69
 BIOTEHNOLOGII, CLONARE, AMELIORARE

Biotehnologiile reprezintă un ansamblu de metode şi tehnici prin care

utilizând microorganisme (de exemplu, bacterii), se obţin în culturi de celule
vegetale şi animale substanţe utile necesare în diferite domenii. Aceste tehnici
sunt utilizate cu succes în industria farmaceutică, medicină, industria
alimentară, agricultură etc. De asemenea, cu ajutorul biotehnologiilor se pot
obţine organisme reprogramate genetic. La ora actuală biotehnologiile se
dezvoltă pe două sectoare bine definite: clonarea terapeutică şi clonarea
reproductivă.
Clonarea terapeutică se realizează cu ajutorul celulelor stem.
În tratatele clasice de histologie sunt descrie celulele tulpină sau celule
stem, din măduva osoasă, care sunt identificate, mai târziu, cu celulele suşe. Ele
sunt cunoscute ca celule multipotente din care se diferenţiază linia eritrocitară,
granulocitară şi megacariocitară. De altfel, în 1965 au loc primele grefe de
măduvă osoasă la pacienţii cu leucemie.
Descoperirea celulei stern embrionară are loc în 1981, când s-a reuşit
izolarea de celule de la un embrion de şoarece, iar cultivarea lor în medii
diferite a dus la formarea mai multor tipuri celulare prezente în şoarecele adult.
În 1995, Thomson izolează şi cultivă celule stern embrionare de primate,
iar trei ani mai târziu reuşeşte să multiplice în cultură celule stem umane
provenite dintr-un embrion în stadiu de blastocist.
Laboratoare din numeroase ţări sunt într-o adevărată cursă contra
cronometru în obţinerea de linii celulare stabile din care, prin cultivări în medii
adecvate, să determine diferenţierea lor în celule specializate, în vederea
folosirii lor pentru refacerea unor ţesuturi sau organe bolnave. Mai mult de zece
laboratoare din Australia, Marea Britanie, Japonia, China şi alte ţări, au reuşit să
obţină faimoasele celule tulpină embrionare („Embryonic Stem Cells” sau
ESC).
Odată cu obţinerea celulelor ESC, date fiind calităţile şi posibilităţile de
folosire, speranţele în domeniul terapeutic sunt inestimabile. S-a reuşit
diferenţierea lor în celule pancreatice, hepatice, nervoase, miocardice,
musculare ş.a.
Celula stem adultă se găseşte în măduva osoasă, în sângele ombilical şi
periferic, dar şi în numeroase alte ţesuturi. Celulele embrionare, care se găsesc
începând cu primele stadii după fecundarea ovocitului de către spermatozoid şi
în continuare în fazele succesive de dezvoltare până la fetus, au fost găsite şi
izolate din lichidul amniotic.
Dependent de capacităţile de multiplicare şi specializare, cu posibilităţi de
a se diferenţia, celulele stem sunt grupate în:
• celule unipotente, care reuşesc să producă un singur tip de celulă
specializată; de exemplu, celulele suşe ale pielii utilizate în autogrefele din
arsurile extinse;

70
 • celule multipotente, care produc un număr limitat de tipuri celulare; de
exemplu, celulele stem din măduva osoasă, formatoare de hematii, leucocite şi
trombocite;
• celule pluripotente, care produc toate tipurile de celule existente într-un
organism, cu excepţia celulelor placentare; se găsesc în butonul embrionar, în
stadiu de blastocist;
• celule totalpotente, care sunt apte de a produce un individ complet: se
găsesc într-un embrion format din 2-8 celule, la trei zile după fecundarea
ovulului de către spermatozoid.
În prezent sunt cunoscute şi bine stabilite următoarele însuşiri ale
celulelor stem:
- pot supravieţui timp îndelungat într-un mediu adecvat;
- pot produce celule diferenţiate sau specializate;
- în cursul evoluţiei se pot asambla, formând „societăţi celulare” care se
structurează în ţesuturi sau organe;
- în procesul de diviziune dau naştere la două tipuri de celule: o celulă
suşe şi o celulă specializată.
La ora actuală, celula suşe reprezintă o problemă disputată în mai multe
planuri: politic, etic şi legislativ.
Perspectivele incomensurabile ale folosirii celulelor stern în medicină, fac
ca problemele menţionate mai sus să fie trecute pe plan secund sau, în orice caz,
să se încerce o rezolvare legislativă.
Celulele stem adulte sunt celule nediferenţiate, capabile să se dezvolte ca
tipuri de celule caracteristice altor ţesuturi; celulele stern hematopoietice adulte
din măduva osoasă sunt capabile să dezvolte celule sangvine şi celule imunitare,
iar în alte condiţii sunt capabile să se transforme în celule cu caracteristici
neuronale.
Celula stem adultă are capacitate de autoreînnoire, cu menţiunea că nu se
replică timp îndelungat în cultură. Surse de celule stern adulte sunt: măduva
osoasă, sângele, corneea, retina, osul, muşchiul scheletic, pulpa dentară, ficatul,
pielea, mucoasa gastrointestinală şi pancreasul. Celule stern adulte au fost
identificate în regiunea hipocampului (zona memoriei) din creier.
Celulele stem adulte sunt rare; se întâmpină dificultăţi in identificare,
izolare şi purificare; nu sunt pluripotente şi au capacitate de reînnoire pe termen
lung.
Celulele stem din măduva osoasă reprezintă o sursă de un interes deosebit
pentru o serie de boli, în care s-au obţinut rezultate, dar încă nu este evaluat în
totalitate potenţialul lor, cu toate că sunt cele mai studiate celule stem adulte. În
măduva osoasă au fost identificate două tipuri de celule stem adulte: celule stem
hematopoetice, care formează celule sangvine şi imune şi celule stem
mezenchimale sau stromale, care formează celule osoase, cartilaginoase şi
celule grase (lipocite). Cercetările au demonstrat că în măduva osoasă ar exista

71
cel puţin încă două populaţii de celule stem adulte, dar care încă nu sunt bine
caracterizate.
Perspectivele folosirii celulelor stem embrionare se îndreaptă în două
direcţii majore:
- medicina regenerativă;
- testarea medicamentelor.
În diabetul de tip 1, a cărui patogeneză constă în distrugerea celulelor
insulinice de către sistemul imun, terapia prin celule stem embrionare ar avea
avantajul că acestea pot fi făcute să exprime gene compatibile, care ar putea
scăpa detectării sistemelor imune; o altă ipoteză de lucru ar fi încapsularea
celulelor stem insulinice într-un material care să permită insulinei să treacă uşor
în sânge, dar în acelaşi timp să fie inaccesibile sistemului imun.
Boala Parkinson, cel puţin teoretic, prin prisma actualelor cunoştinţe, ar fi
relativ uşor de tratat, deoarece ar fi vorba de înlocuirea unui singur tip de celulă
dintr-o zonă bine precizată din creier.
Leziunile măduvei spinării, mai frecvente de natură traumatică,
deteriorează grav un complex de celule (neuroni, oligodendrocite etc), sinapse şi
căi de transmitere a influxului nervos. Experimentele efectuate pe animale de
laborator au demonstrat că injectarea de oligodendrocite derivate din celule
stem embrionare pot remieliniza axonii, iar şobolanii astfel trataţi au redobândit,
parţial, funcţiile. Aceste experienţe efectuate în multe laboratoare din lume au
început să depăşească stadiul de speranţă, existând numeroase succese în terapia
unor boli ale sistemului nervos.
Modelul experimental obligatoriu, în studiul ESC umane, impune
formarea unor linii celulare în culturi pure, suficient de numeroase, cu stabilirea
condiţiilor de mediu, reţete speciale şi precise pentru cultivarea in vitro, apoi
testarea funcţiilor fiziologice ale fiecărei linii celulare izolate; stabilirea în timp,
de la o generaţie la alta de celule, a funcţiilor acestora. în continuare, cercetările
de laborator se vor axa pe următoarele trei probleme:
- demonstrarea eficacităţii;
- demonstrarea siguranţei;
- prevenirea rezecţiei.
În acest stadiu al investigaţiilor se va proba pe animale de experienţă
-rozătoare -, iar după aceea pe primate - maimuţe. Se vor induce la aceste
animale, boli precum diabet, boala Parkinson etc, evaluându-se integrarea
celulelor injectate în ţesuturi şi reacţia imunitară.
Demonstrarea siguranţei constă în investigaţii privind posibilitatea
dezvoltării unor tumori şi pericolul transmiterii unor boli infecţioase.
Testarea metodelor de prevenire a rezecţiei, constă în posibilitatea de
folosire a medicamentelor imunosupresive, crearea de celule diferenţiate
izogenice în perspectiva folosirii reprogramării nucleare, formarea de linii
celulare embrionare care să exprime genele primite şi stabilirea toleranţei
imunologice.

72
 Extrapolarea rezultatelor pe pacienţi umani se va face numai după ce
rezultatele experimentale vor fi temeinic verificate.
Clonarea reproductivă. În reproducerea animală, în scopul obţinerii de
animale cu înalte performanţe economice, se practică:
- reproducerea sexuată, prin inseminare artificială şi prin fecundaţie in
vitro;
- reproducerea asexuată, prin clonare:
- transfer de nucleu embrionar sau adult;
- crearea de animale transgenice: inserarea de gene străine în patrimoniul
ereditar al spermatozoizilor, al celulelor-ou;
- clonarea unui animal adult deja transgenic sau manipulând direct
nucleul unei celule adulte, transferul nucleului, ceea ce permite obţinerea
clonelor transgenice.
Reproducerea asexuată, prin clonare, a fost verificată şi s-a realizat prin
biotehnologii care necesită încă perfecţionare. Să nu se uite că oaia Dolly a fost
obţinută după 277 de transferuri, totuşi concluzia este că se poate!
Toate aceste etape sunt aleatorii şi misterioase, ceea ce explică nivelul
încă scăzut al succeselor.
Numeroşi embrioni reconstruiţi nu se dezvoltă. Cauzele sunt necunoscute,
putând fi legate de ciclul embrionar, de starea nucleului şi a citoplasmei
primitoare, de activarea oului pus în joc etc. Dacă embrionul se dezvoltă şi se
implantează, mortalitatea embrionară şi fetală este considerabilă, poate datorită
efectului tardiv sau perturbărilor foarte precoce ale dezvoltării. Pot interveni
perturbaţii fiziologice ale placentei. Rezolvarea acestor neajunsuri, dat fiind
interesul, este o chestiune de timp.
În numeroase ţări clonajul uman reproductiv este prohibit, de altfel
Parlamentul European, Consiliul Europei prin convenţia de la Oviedo, OMS şi
UNESCO au condamnat clonajul reproductiv la om.

PROIECTUL GENOMULUI UMAN

Ideea de a realiza un proiect având ca scop descifrarea genomului uman
se consemnează în anul 1981 în SUA, fiind izvorâtă din necesitatea evaluării
statutului curent al detecţiei şi caracterizării mutaţiilor în specia umană.
Multă vreme s-a considerat că genotipul uman este alcătuit din 80000-
100000 de gene ce însumează în jur de 3 miliarde de nucleotide. Genele umane
variază între limite largi ca lungime, cuprinzând adesea sute de bare, însă doar
aproximativ 10% din genom se ştie că include secvenţele codificatoare (exoni)
intercalate cu secvenţe noninformaţionale (introni). Aflarea de noi informaţii
asupra structurii genelor şi a funcţiilor acestora impunea o cunoaştere detaliată a
codului genetic. Astfel a demarat Proiectul Genomului Uman - Human Genome
Project (HGP).
HGP a fost prefaţat de multe încercări de cartare a genelor umane. Astfel
în 1980, Batstein şi colaboratorii au realizat harta genetică de linkage, pe baza

73
polimorfismului de lungime a fragmentelor de restricţie a ADN uman. Totodată
au realizat un program de conturare a unei hărţi genetice umane, în care să fie
localizate genele responsabile de manifestarea unor boli.
În anul 1983, Schimm şi Sutcliffe pun la punct o metodă de secvenţiere a
fragmentelor de ADN genomic, în vederea identificării rapide de gene, metodă
dezvoltată în perioada 1991-1995 de către Venter şi colaboratorii, protagoniştii
HGP.
Iniţiat în 1986 în SUA de către Department of Energy (DOE) şi National
Institutes of Health (NIH), beneficiind de o finanţare considerabilă (3 miliarde
dolari), programul a fost estimat să se întindă pe 15 ani. Obiectivele principale
ale acestui program au fost:
- să identifice genele din ADN-ul uman;
- să determine secvenţa perechilor de baze azotate ce alcătuiesc ADN-ul
uman, cu precizia de o eroare estimată / 10000 de baze;
- stocarea informaţiei obţinute într-o bază de date;
- dezvoltarea metodelor şi tehnologiilor pentru studiul acestor date;
- să dea răspunsuri problemelor etice, legale şi sociale care pot apărea în
urma studiilor.
Una dintre ideile de bază era alcătuirea unei hărţi a cromozomilor, pe care
să fie localizate genele, prin identificarea unui marcator genetic la fiecare două
milioane de baze (în medie). Există deja bănci de gene care deţin la ora actuală
complementele unor secvenţe cunoscute de ADN (marcatori).
Primii doi ani au fost consacraţi găsirii acestor marcatori-index.
Cercetările au avut utilitate imediată, ducând la crearea unei hărţi mai detaliate
şi uşurând munca de căutare a unei anumite gene.
Acest prim succes a determinat creşterea numărului de participanţi la
HGP, implicându-se europenii (centrul Sanger din Marea Britanie, laboratoare
din Franţa şi Germania) şi Japonia. Odată cu atingerea acestui scop intermediar
(o „clonă” a proiectului) s-a stabilit o nouă direcţie de cercetare: identificarea
variaţiilor individuale ale genomului uman. Chiar dacă 99,5% dintre secvenţele
de ADN sunt identice la toată populaţia, micile variaţii pot avea un impact
major asupra răspunsului la diferitele boli, rezistenţa la bacterii, virusuri, toxine
şi substanţe chimice, precum şi la tratamentele medicamentoase.
Se dezvoltă metode pentru a detecta diferitele tipuri de variaţii.
Cercetătorii speră că aceste studii să ajute la identificarea corelată a
genelor asociate cu boli complexe ca diabetul, cancerul, afecţiunile vasculare şi
unele boli mintale. Aceste corelări sunt greu de stabilit cu metode tradiţionale
de „vânare” a genelor, deoarece o singură genă alterată îşi poate aduce doar o
mică contribuţie la riscul de boală.
Primul plan cincinal (1990-1995) a fost revizuit în 1993 datorită
progreselor neaşteptate. Un al doilea plan a stabilit obiectivele proiectului până
în 1998. Al treilea şi cel mai recent a fost stabilit Ia 23 octombrie 1998 în urma
unei conferinţe internaţionale.

74
 Complexitatea extraordinară a proiectului a făcut necesară participarea
cercetătorilor din domenii variate: biologie, informatică, chimie, matematică,
fizică, inginerie aplicată etc.
Finalizarea cercetărilor, estimată pentru anul 2003, ceea ce ar fi coincis cu
a 50-a aniversare a descoperirii structurii ADN-ului de către Watson şi Crick, a
fost realizată în februarie 2001. Publicarea în mediile ştiinţifice a secvenţei de
draft (schiţă) a genomului uman constituie un moment de referinţă al cunoaşterii
umane.
Aplicaţii prezente şi potenţiale ale cercetărilor HGP
Cartarea genetică la om este un proces complex, care implică
multidisciplinaritate. Ea reprezintă apogeul demersului ştiinţific de analiză a
genomului uman cu profunde semnificaţi şi implicaţii practice medicale,
îndeosebi în acordarea sfatului genetic.
Medicina moleculară asigură:
- diagnostic îmbunătăţit;
- detectarea din timp a predispoziţiei spre o anumită boală;
- terapie genică avansată;
- control mai eficient al acţiunii medicamentelor.
Bioarheologie, Antropologie, Evoluţionism
- corelarea cu diferite evenimente istorice;
- urmărirea migraţiilor umane pe baza studierii cromozomului Y;
- noi date despre relaţiile între archaebacterii-eucariote-procariote.
Medicina legală:
- identificarea suspecţilor pe baza probelor biologice;
- identificarea victimelor catastrofelor/crimelor;
- stabilirea paternităţii şi a altor relaţii de rudenie.
Alte domenii ale biologiei:
- găsirea speciilor în pericol pe baza analizei genetice;
- identificarea bacteriilor/organismelor care pot polua apa, aerul, solul,
hrana;
- compatibilitatea donor-primitor de organe;
- pedigree pentru diferite animale;
- autentificarea vinurilor, a caviarului.
Agricultura, creşterea animalelor, bioprocesare:
- obţinerea de culturi mai rezistente la boli, insecte, secetă;
- animale mai productive şi mai sănătoase;
- biopesticide;
- obţinerea de produse mai nutritive;
- organisme transgenice şi mutaţii controlate;
- depoluarea zonelor prin cultivarea plantelor modificate genetic şi care
au capacitatea de a metaboliza toxinele.

75
 PERSPECTIVA CREŞTINĂ ASUPRA
CEASULUI MOLECULAR AL VIEŢII

Pe lângă aspectul biologic al vieţii omului, tradiţia creştină vorbeşte

despre prezenţa unui principiu spiritual care animă din interior şi pătrunde
trupul în toate elementele sale: sufletul. Moartea este înţeleasă ca îndepărtare a
sufletului nemuritor de trupul ce se risipeşte în elementele organice din care este
făcut.
Viaţa şi moartea în perspectivă creştină
Dumnezeu este izvorul vieţii care îl face pe om din pământ şi îi insuflă
suflare de viaţă pentru ca acesta să fie viu: „Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi
şi vei înnoi faţa pământului... lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi, în ţărână se vor
întoarce” (Psalmi 103, 30-31). Iov ne spune: „Dacă Dumnezeu n-ar cugeta decât
la sine însuşi şi dacă ar lua înapoi la Sine duhul său şi suflarea sa, toate făpturile
ar pieri deodată şi omul s-ar întoarce în ţărână”. (Iov - 34.14-15)
Fiind create de Dumnezeu printr-un act special atât sufletul cât şi trupul
au primit în tradiţia creştină o apreciere pozitivă.
Toma de Aquino afirmă că sufletul este unit cu corpul în mod substanţial
şi nu accidental întrucât este coprincipiu al persoanei, sufletul fiind forma
substanţială a corpului. Astfel, deoarece corpul uman este animat de un suflet
spiritual, primeşte întocmirea ontologică a umanităţii de la început. Poziţia
Sfântului Toma din tradiţia catolică înlătură aporiile dualismului cartezian.
Dualismul cartezian introducea o separaţie între corp şi suflet; sufletul are
o natură complet diferită de a corpului (res cogitans sau substanţa cugetătoare
este opusă lui res extensa sau substanţa întinsă; sufletul face parte din res
cogitans, pe când corpul face parte din res extensa - a cărei trăsătură este
întinderea). Pentru Descartes, atributul esenţial al persoanei este gândirea,
cogito ergo sum, de aici pierderea acestui atribut coincide cu moartea. În
viziunea carteziană, pierderea gândirii coincide cu moartea, iar prelungirea
funcţionării corpului, chiar în stare vegetativă (ca în cazul morţii cerebrale), nu
contrazice defel acest diagnostic, din moment ce trupul este considerat „o
maşină neînsufleţită”.
Acest dualism reapare acum ca un dualism creier-trup. În mod analog,
conform vechiului dualism acesta susţine că adevărata persoană umană este
reprezentată de creier, faţă de care restul trupului este un simplu instrument. De
aceea, atunci când creierul sau partea responsabilă de funcţia cognitivă a
psihicului moare, chiar dacă se păstrează încă funcţia vegetativă, ceea ce
rămâne este considerat doar un cadavru.
Acest lucru este inacceptabil pentru gândirea creştină ce priveşte omul în
integralitatea funcţiei sale psihosomatice ca expresie a unei raţiuni divine,
raţiunea naturii umane integrale. Trupul este o componentă esenţială a
identităţii personale. Identitatea personală este identitatea întregului organism, a
omului ca trup şi suflet. De aceea, identitatea personală nu dispare odată cu

76
pierderea doar a funcţiilor cognitive ale persoanei (ca în cazul morţii cerebrale
bazată pe criteriul cortical), ci cu dispariţia atât a funcţiilor cognitive ce ţin de
integritatea creierului superior, cât şi a funcţiilor vegetative ce ţin de integritatea
trunchiului cerebral.
Fiind create de Dumnezeu printr-un act special, sufletul şi trupul au
primit în tradiţia creştină o apreciere pozitivă. Sufletele au fost create simultan
cu corpurile (teoriile după care sufletele au preexistat trupurilor şi au fost
trimise în corpuri pentru pedepsirea lor este străină antropologiei creştine).
Prin urmare, dacă trupul şi sufletul au o raţiune în Dumnezeu şi au fost
create în acelaşi timp, înseamnă că nu există două raţiuni distincte a trupului şi a
sufletului, ci o singură raţiune comună ambelor. Această raţiune comună
sufletului şi trupului este raţiunea naturii umane integrale ce tinde spre
Dumnezeu cel infinit.
Aceasta înseamnă că sufletul nu este legat exclusiv de un anumit organ, ci
de întreg trupul. Imaginea clasică a Părinţilor este aceea a analogiei dintre
constituţia dihotomică a omului cu a fierului înroşit în foc. Precum focul
pătrunde şi cuprinde în acelaşi timp fierul întreg, negăsindu-se doar într-o parte
a sa, astfel este şi unirea sufletului cu trupul.
Omul este persoană pentru că a fost creat după chipul lui Dumnezeu cel
personal. Dumnezeu l-a creat după chipul său dăruindu-i virtual prin aceasta
capacitatea de a tinde spre asemănarea cu El. Dar nu a creat doar sufletul după
chip, ci întreaga persoană umană în unitatea sa psihosomatică. De aceea şi
calitatea de persoană şi cea de chip nu se referă exclusiv la suflet ci la suflet şi
trup; ele exprimă realitatea naturii umane integrale.
Al doilea ax al gândirii tomiste e acela care se bazează pe două principii
ale oricărei fiinţe reale, şi anume: esenţa şi existenţa (essentia ed esse în
termenii săi). Existenţa nu poate fi înţeleasă decât în interiorul unei esenţe, iar
esenţa omului este dată de uniunea substanţială a sufletului spiritual cu corpul
ce îşi împrumută forţa existenţială de la suflet.
Pe scurt, putem rezuma semnificaţiile creştine ale corpului cu următoarele
caracteristici şi valenţe: întrupare spaţio-temporală, diferenţiere individuală
(fiecare individ este unic şi irepetabil), relaţie cu lumea şi societatea,
instrumentalitate şi principiu al tehnologiei. Să ne reamintim că tehnica nu este
altceva decât o potenţare a corpului (de exemplu, maşina), a senzaţiilor sale
(tehnologia imaginilor şi sunetelor) sau chiar a creierului (informatică). Dar
corpul este şi limita, semn al limitării spaţio-temporale şi aceasta aduce cu sine
durerea, boala sau moartea.
Persoana este o realitate multidimensională prin atributele sale accesibile
cunoaşterii umane. Unicitatea şi irepetabilitatea persoanei priveşte atât
dimensiunea sa corporală, cât şi spirituală. In unicitatea sa, persoana umană este
şi o fiinţă relaţională dialogică, ca purtătoare a chipului lui Dumnezeu cel tri-
personal. Capacitatea sa relaţională se manifestă în cele trei dimensiuni ale
relaţiei cu Dumnezeu, cu cosmosul şi cu celelalte persoane. Persoana umană

77
este, de asemenea, şi o fiinţă raţională, raţionalitate ce-i conferă capacitatea de a
avea conştiinţă de sine şi apoi de toate realităţile înconjurătoare.
Ca fiinţă raţională şi prin aceasta superioară celorlalte fiinţe create de
Dumnezeu, fiinţa umană, în calitatea sa de persoană, este chemată a fi o fiinţă
responsabilă. Dumnezeu a încredinţat omului de la început responsabilitatea faţă
de toate realităţile create (Geneza 1.28-29; 2; 19).
Din acest fapt derivă importante consecinţe pe plan etic şi etico-medical.
Primul bine care se prezintă ca esenţial organismului viu este viaţa;, ceea ce
atinge viaţa, distruge organismul ca atare, este cea mai mare privaţiune care
poate fi adusă unei persoane. Viaţa fizică a unei persoane poate fi sacrificată sau
pusă în pericol doar pentru un bun moral superior care priveşte totalitatea
persoanei sau salvarea altora; este cazul martiriului sau al apărării celor dragi de
un agresor nedrept.
Dacă viaţa este primul bine, o altă valoare importantă este integritatea ei.
Celelalte bunuri ale vieţii de relaţie de tip afectiv sau social trebuie să se
subordoneze vieţii şi integrităţii ei. De exemplu, pentru o intervenţie
chirurgicală se justifică internarea în spital şi părăsirea celor dragi, în schimb
mutilarea sau sterilizarea nu au nici un fel de justificare.
Aceste valori sunt armonizate în ele, conduc la ceea ce moraliştii numesc
unitotalitate: atunci când una dintre valorile descrise mai sus lipseşte, viaţa
devine apăsătoare pentru totalitatea persoanei. De aceea, „mortificarea”,
renunţarea la oricare dintre aceste valori necesită o justificare printr-un bine
superior.
B. Pascal în capitolul „Morala creştină” din Cugetări, împrumută de la
apostolul Pavel (I Corinteni) imaginea membrelor şi a corpului. El scrie:
„Pentru a echilibra iubirea pe care ţi-o datorezi ţie trebuie să-ţi imaginezi un
corp cu membre... întrucât suntem membre ale totului, ale trupului tainic care
este Biserica lui Dumnezeu”. „Orice iubire ce se manifestă în afară de aceasta
este ceva nedrept”. Persoana, deşi element generativ al societăţii, nu se
investeşte pe sine în totalitate în ipostază social-temporară şi nici în cea politică.
Disoluţia persoanei în social şi în colectivism a reprezentat cea mai gravă
catastrofă a umanităţii (comunism). Binele comun nu este o medie statistică a
bunurilor materiale posedate de indivizi, ci o viaţă împlinită a unei multitudini
de persoane, a totalităţilor trupeşti şi spirituale laolaltă.
Având credinţa că viaţa umană este darul lui Dumnezeu, responsabilitatea
noastră va fi pe măsura credinţei. Spre a scoate în evidenţă responsabilitatea pe
care trebuie s-o avem faţă de viaţa, Sfântul Maxim Mărturisitorul crede că omul
„are fiinţă împrumutată”. Biserica îşi exprimă îngrijorarea ori de câte ori viaţa
este manipulată în scopuri care nu au nici o legătură cu viaţa individualităţii pe
care se intervine (din curiozitate, interes, în numele progresului ştiinţific şi chiar
în numele sănătăţii altor persoane). Cele mai uimitoare descoperiri ştiinţifice din
ultima jumătate de secol sunt cele legate de manipularea materialului genetic şi
biotehnologie. Marele savant şi neurolog american Van Rensselaer Potter,

78
îngrijorat el însuşi de dezvoltarea exponenţială a cunoştinţelor biologice şi de
perfecţionarea biotehnologiei, invită lumea la crearea unei noi ştiinţe a
supravieţuirii care să se fundamenteze pe acordul dintre cunoaşterea biologică şi
ştiinţele umane. El o denumeşte bioetică.
O bioetică laică comportă două riscuri majore consideră Vasile Răducă,
secretarul Comisiei de Bioetică a Patriarhiei Române:
1. Dacă corporeitatea umană este una între celelalte forme de viaţă
somatică, bioetica va putea îngădui ca viaţa umană să fie tratată/manipulată ca
viaţa oricărei alte fiinţe sub nivel uman, nesocotind faptul că fiul lui Dumnezeu
s-a făcut Om.
2. Biologia umană poate fi absolutizată şi divinizată: într-o societate
lipsită de speranţă în nemurirea asigurată de Hristos-Dumnezeu (dar cu
posibilitatăţi financiare) există riscul absolutizării propriei noastre biologii (de
exemplu, înverşunarea în terapiile intensive şi donarea reproductivă), omul
refuzând pur şi simplu moartea biologică.

Eutanasia
Etimologic, cuvântul eutanasie provine din limba greacă, putând fi tradus
prin sintagma o moarte bună. Spre deosebire de omucidere, eutanasia se
realizează de dragul persoanei căreia i se ia viaţa (de regulă, pentru a fi scutită
de chinuri insuportabile, atunci când se află într-un ultim stadiu al unei boli
incurabile). Eutanasia se poate clasifica în funcţie de decizia pacientului:
• eutanasie voluntară;
• eutanasie involuntară.
După acţiunea sau lipsa de acţiune a persoanei care efectuează eutanasia
se clasifică în:
• eutanasie activă;
• eutanasie pasivă.
Eutanasia voluntară presupune îndeplinirea a trei condiţii:
1. să existe un agent al actului eutanasie şi un pacient;
2. actul eutanasie să fie intenţionat (făcut în mod deliberat) şi în
cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor sale posibile;
3. agentul să acţioneze în vederea apărării interesului şi spre binele
pacientului. În plus, moartea survine în urma cererii sau consimţământului
explicit al pacientului, cu condiţia ca acesta să fie în deplinătatea facultăţilor
sale mintale.
Cu alte cuvinte, eutanasia voluntară este înţeleasă ca o acţiune
premeditată a unui individ de a se omorî, acţiune ce nu poate fi dusă la
îndeplinire decât cu ajutorul altei persoane.
Eutanasia involuntară este opusul eutanasiei voluntare, respectiv
reprezintă acţiunea unei persoane care omoară sau lasă să moară o altă
persoană, fără a avea acordul acesteia. Ca încadrare juridica putem spune că

79
eutanasia involuntară este mai aproape de omucidere, pe când eutanasia
voluntară se apropie de sinucidere.
Controversele aprinse iscate de eutanasie au fost acelea asupra
superiorităţii unuia dintre cele trei principii fundamentale aplicabile în domeniu:
1. dreptul fiecărui om la viaţă;
2. dreptul omului de a dispune în mod liber de propria viaţă;
3. dreptul omului de a nu fi supus unor suferinţe inutile.
Biserica creştină condamnă eutanasia, considerând viaţa sacră şi
inviolabilă.
Adepţii eutanasiei susţin superioritatea dreptului omului de a nu fi supus
unor suferinţe inutile în faţa celorlalte două.
Practicile legate de eutanasie sunt interzise în majoritatea covârşitoare a
ţărilor (Olanda a legalizat eutanasia în 2000, iar Belgia a dezincriminat parţial
eutanasia în aceeaşi perioadă). Legislaţia României nu îngăduie eutanasia,
încadrând-o din punct de vedere juridic fie la infracţiunea de determinare sau
înlesnire a sinuciderii unei persoane (art. 179 din Codul Penal) sau infracţiune
de omor (art. 174-175 din Codul Penal).

Manipularea şi ingineria genetică

Prin manipulare genetică se înţeleg acele intervenţii asupra vieţii (în
special a vieţii copilului care urmează să se nască - procreaţia artificială) care nu
implică intervenţii asupra codului genetic, ci asupra gârneţilor şi embrionilor
pentru a asigura procrearea şi a realiza experimente.
În schimb, prin inginerie genetică se înţelege, în sens propriu, totalitatea
tehnicilor menite să transfere în structura celulei unei fiinţe vii unele informaţii
pe care altfel nu le-ar fi avut.
În viziunea creştină, următoarele principii etice trebuie respectate:
1. Salvarea vieţii şi identităţii genetice a fiecărui individ uman. Orice
intervenţie care nu ar presupune suprimarea invidualităţii fizice a unui subiect
uman, chiar atunci când ar fi dorită pentru a aduce un beneficiu altor persoane,
reprezintă o ofensă adusă valorii fundamentale a persoanei umane, pentru că
privează omul de valoarea fundamentală pe care se sprijină toate celelalte,
valoarea vieţii corporale. Folosirea criteriului calităţii vieţii (a îmbunătăţirii
sale) pentru a suprima sau discrimina alte vieţi este inacceptabil.
2. Principiul terapeutic. Este permisă efectuarea unei intervenţii în
beneficiul persoanei pentru a corecta un defect sau pentru a elimina o boală,
altfel incurabilă.
3. Salvarea ecosistemului şi a mediului. Creaţia, în viziunea creaţionistă a
Universului, este ordonată spre binele omului care se află în centrul ei; aceasta
nu este un „instrument” al omului, ci un bun care-şi găseşte în Dumnezeu
raţiunea de a exista.
4. Diferenţa dintre om şi alte fiinţe. Diferenţa dintre om şi alte fiinţe este
reală şi profundă: omul are conştiinţă, libertate şi reflecţie; este dotat cu spirit.

80
 5. Competenţa comunităţii. Problema intervenţiei în patrimoniul genetic
al omului şi al altor fiinţe nu poate fi încredinţată doar unor experţi, fie oameni
de ştiinţă, politicieni, ci cere participarea şi informarea responsabilă a
comunităţilor deoarece priveşte întreaga umanitate.
Principiul libertăţii ştiinţei şi cercetării trebuie recunoscut şi armonizat cu
exigenţele de informare şi responsabilizare a populaţiei. Avem în vedere
screening-ul genetic, manipularea mediului ecologic şi intervenţia asupra
genomului uman.
Diagnosticarea prematrimonială şi preconceptivă este indicată în cazul
subiecţilor care s-ar afla în situaţia riscantă de a fi purtătorii genei responsabile
pentru o boală genetică, existând astfel pericolul într-o proporţie de 25% ca
urmaşii să fie afectaţi (de exemplu, talasemie). Poate fi o alternativă la avortul
selectiv.
Screening-ul genetic asupra lucrătorilor. Se poate aplica pentru a
determina sensibilitatea lucrătorului la anumite substanţe, condiţii prezente la
locul de muncă şi se poate realiza pentru prevenirea apariţiei unei patologii, dar
nu ca mijloc de excludere a lucrătorilor mai puţin rezistenţi din punct de vedere
genetic.
Terapia genetică reprezintă introducerea în organisme şi în celulele
umane a unei gene, adică a unui fragment ADN care are efectul de a preveni sau
a trata o situaţie patologică. Se face distincţie între terapia genetică asupra
celulelor somatice (de exemplu, limfocite, măduvă osoasă care au drept efect
restabilirea normalităţii celulelor afectate) şi terapia genetică asupra celulelor
liniei germinate (gameţi sau embrioni precoce). În al doilea caz, modificarea
aşteptată se produce în genomul subiectului care va fi sau a fost conceput,
precum şi la descendenţii săi.
Se poate admite terapia genetică de tip somatic şi cea de tip germinai
atâta timp cât scopul este cel terapeutic. Se respinge modificarea constituţiei
genetice deoarece este contrară principiului respectului vieţii şi identităţii
biologice, şi a egalităţii dintre oameni.
Terapiile experimentale pot să comporte riscuri: mutaţii dăunătoare,
fenomene de respingere sau răspândirea unui vector viral.

Ingineria genetică alternativă şi amplificatoare la om

Alterarea înseamnă producerea unui caracter nou, iar îmbunătăţirea sau
amplificarea se referă la potenţarea unui caracter deja existent. Există patru
ipostaze ale ingineriei genetice:
1. corectarea unei deficienţe care pune subiectul în condiţii de
inferioritate faţă de media statistică;
2. ameliorarea uneia sau mai multor calităţi ale subiectului peste media
statistică;
3. descendenţi superiori faţă de medie în privinţa unor calităţi (înălţime,
forţă, inteligenţă);

81
 4. dotarea omului cu calităţi străine speciei umane.
Primul caz coincide cu o formă de terapie, celelalte tipuri de intervenţie
ţin mai curând de eugenetică şi prezintă multe dificultăţi etice insurmontabile.

Clonarea umană
Clonarea este definită ca fiind multiplicarea asexuată a unui singur
individ în urma căreia rezultă serii de indivizi identici din punct de vedere
genetic.
În lumea ştiinţifică există două tabere, una care militează pentru
introducerea donării umane pe motive umanitare:
- posibilitatea cuplurilor sterile de a avea copii;
- evitarea naşterii copiilor cu boli ereditare;
- obţinerea de organe în vederea transplantului;
- posibilitatea înţelegerii mecanismului unor boli, precum cancerul, şi
descoperirea unor remedii.
Cealaltă tabără subliniază:
- existenţa unor ratări în procesul donării;
- transmiterea unor maladii congenitale;
- costul exorbitant al donării;
- accelerarea procesului de îmbătrânire;
- reducerea patrimoniului genetic al oamenilor;
- crearea unei subclase genetice;
- efectul psihologic asupra oamenilor;
- distrugerea demnităţii şi unicităţii persoanei umane.
Biserica apreciază că prin apariţia clonelor umane ne asumăm rolul
Creatorului - ispita faustică a zilelor noastre - ceea ce ar avea profunde
consecinţe tragice. Există numeroase acte normative internaţionale care interzic
donarea fiinţei umane:
- Articolul 1 şi 2 din Convenţia asupra drepturilor omului şi biomedicinei.
- Declaraţia Consiliului Europei referitoare la donare.
- Rezoluţia Parlamentului European privind donarea.
- Declaraţia Universală UNESCO.
- Rezoluţia Adunării Mondiale a Sănătăţii.
România a ratificat Convenţia europeană privind protecţia drepturilor
omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei şi
Protocolul adiţional al acesteia referitor la interzicerea donării fiinţelor
umane. Această convenţie a fost ratificată prin Legea nr. 17/2001.
Noul Cod Penal al României incriminează crearea ilegală de embrioni şi
donarea în articolul 195; crearea de embrioni umani în alte scopuri decât
procreaţie se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi cu interzicerea unor
drepturi. De asemenea, legea menţionează că se sancţionează cu aceeaşi
pedeapsă crearea prin donare a unei fiinţe umane genetic identică cu alte fiinţe
umane vii sau moarte.

82
 Cu toată că legislaţia internaţională se pronunţă împotriva donării, Marea
Britanie a permis în august 2005 începerea acţiunii de donare de embrioni
umani, dar numai în scopuri medicale (se urmăreşte găsirea unor metode de
vindecare a unor maladii precum Parkinson şi Alzheimer).

Organismele modificate genetic

Organismul modificat genetic (OMG) este acel organism care conţine o
combinaţie nouă de material genetic prin biotehnologiile moderne care-i conferă
noi caracteristici.
Concepută iniţial ca o soluţie pertinentă de rezolvare a foametei în lume,
tehnicile de inginerie genetică ridică numeroase probleme etice. Puse într-o
balanţă atât beneficiile, cât şi efectele adverse cântăresc greu.
Beneficii:
- plante rezistente la secetă şi dăunători;
- cereale cu conţinut ridicat de proteine;
- cereale fără gluten;
- orez cu conţinut ridicat de vitamina A;
- seminţe de răpită cu acizi graşi care pot fi utilizaţi în regimuri dietetice;
- plante fără proteine alergene (kiwi);
- tomate cu coacere în timpul transportului;
- cantitate crescută de lecitină în soia.
Efecte adverse:
- eliberarea OMG în mediul înconjurător şi încrucişarea cu specii naturale
reprezintă subiectul unor dezbateri aprinse care au în vedere afectarea omului şi
a celorlalte specii din regnul vegetal sau animal;
- efectul asupra dinamicii şi diversităţii genetice a populaţiilor din mediu
şi a ciclului biogeochimic (reciclarea carbonului şi azotului prin modificarea
descompunerii în sol a materialului organic);
- diminuarea rezistenţei la agenţi patogeni (transferul de genă care
conferă rezistenţă la antibiotice utilizate în medicina umană).
În SUA suprafaţa cultivată cu plante modificate genetic este de 66% din
total, în timp ce Uniunea Europeană a adoptat o atitudine mult mai strictă în
privinţa OMG.
În „Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură din România”, sunt
înscrise 10 soiuri de soia modificate genetic, dar numărul real al acestora este
incert. În România chiar dacă autorităţile prevăd etichetarea produselor cu
organisme modificate, nu ştim în ce măsură venim în contact cu acestea, din
moment ce detectarea prezenţei şi a conţinutului acestora în produsele agricole
alimentare şi furajere nu se poate face, iar pentru moment autorităţile dispun de
mijloace rudimentare de detecţie.
Se impune înfiinţarea unor laboratoare dotate cu aparatură
corespunzătoare, dar trebuie subliniat că metodele de detecţie a modificărilor

83
genetice sunt laborioase şi foarte costisitoare (tehnica ELISA şi WESTERN-
BLOTT).

Bioetica şi tehnologiile de fecundare umană

Inseminarea artificială (IA). Acest tip de inseminare nu prezintă, în
general, dificultăţi de ordin moral în măsura în care este vorba de ajutor
terapeutic pentru ca actul conjugal să fie complet în toate componentele sale.
Prelevarea spermei de la donatorul extraconjugal şi fecundarea artificială
eterogenă nu este acceptată de Biserica creştină ca fiind contrară unităţii
căsătoriei, demnităţii soţilor, vocaţiei părinţilor şi dreptului copilului de a fi
conceput şi adus pe lume în cadrul şi prin viaţa de căsătorie.
FIVET reprezintă astăzi unul dintre punctele de frontieră în care ştiinţa şi
tehnica, de pe o parte, şi etica, pe de altă parte, se află într-o confruntare dificilă.
În SUA, preşedintele a constituit o comisie etică şi ştiinţifică specială pentru
această problemă; în Anglia a lucrat Comisia guvernamentală Warnock, în
Consiliul Europei un comitet cu caracter internaţional a făcut public documentul
„Convenţia pentru protejarea drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane
faţă de aplicările biologiei şi ale medicinei”.
În cazul FIV, fecundarea adică unirea gameţilor este controlată şi
condusă la termen în vitro şi pe cale artificială.
Exigenţe etice fundamentale susţinute de Biserică:
- salvgardarea vieţii embrionului;
- procrearea să fie rezultatul unirii şi raportului personal al soţilor
legitimi. În privinţa primei exigenţe cazul FIVET procedează la fecundarea mai
multor embrioni pentru a garanta reuşita. Aşa-zisul „surplus” reprezintă o
problemă etică şi juridică: poate fi eliminat, utilizat pentru experimente,
producerea de cosmetice, pentru transferul la altă femeie. Această tehnică
comportă o pierdere nejustificată de embrioni umani cărora bisericile creştine le
recunoaşte structura şi valoarea de fiinţe umane.

Identitatea copilului conceput

Se observă consecinţe atât grave, cât şi stranii. Copilul se naşte cu altă
identitate biologică decât cea socială. Exigenţa cunoaşterii identităţii biologice
este recunoscută la nivel juridic în majoritatea ţărilor care au legiferat FIVET:
donatorul este înregistrat centralizat, de unde copilul poate lua referinţe,
Există:
- cazuri stranii: embrioni implantaţi după moartea tatălui donator
(fecundare omogenă) - „fii din lumea de dincolo” - când tatăl donator moare
înaintea implantului şi văduva îşi doreşte un fiu din sperma tatălui decedat;
- cazuri posibile: băncile de embrioni: ejacularea unui bărbat ar putea
fecunda multe ovule, apoi embrionii implantaţi în femei diverse, „paternitatea”
donatorului trebuie să rămână necunoscută şi astfel în mod teoretic s-ar putea

84
obţine o populaţie cu un număr de cosangvini care nu ştiu că au o legătură între
ei;
- cazul copilului adoptat de o pereche homosexuală; cazul perechii de
homosexuali bărbaţi care recurg la mame surogat, în timp ce două femei
lesbiene ar putea obţine măcar ipotetic un copil prin procesul donării cu
patrimoniul genetic al cuplului însuşi.
Charles Richert (Premiul Nobel pentru Pace) în lucrarea La selection
humaine (1919) spunea, referindu-se la selecţia părinţilor când nu existau
tehnicile actuale de procreare artificială că era vorba de un rasism liniştit. Astăzi
gândirea poate intra în derivă, trecând de la cunoştinţe biologice incontestabile
la o ideologie care poate fi calificată ca eugenism radical. Odată cu fecundarea
in vitro şi posibilitatea de a selecţiona embrionii prin tehnicile de diagnoză
preimplant se poate înregistra un nou impuls pentru idei eugeniste. Ne aflăm la
al doilea nivel al eugeniei, nu numai prin selecţia donatorilor, ci prin aceea a
gameţilor şi embrionilor cu succesiva eliminare a embrionilor care nu posedă
caracteristicile cerute.
Mamele ,,surogat”. Femeile care plătind sume de bani şi folosindu-se de
intermedierea unei agenţii au adus la termen, în contul unor terţe, gestaţia
embrionilor fecundaţi în vitro cu ovul şi spermă de la alte persoane. Există cazul
mamelor care, deşi aveau proprii copii, au acceptat această sarcină pentru a-i da
un copil propriei surori sterile sau cazul „mamei închiriate” care, după ce a avut
în gestaţie copilul comandat a refuzat să-1 mai dea, simţindu-l ca fiind propriul
copil. Este o manipulare a corporalităţii copilului care primeşte patrimoniul
genetic de la două persoane, în timp ce sângele, nutriţia şi comunicarea vitală
intrauterină (cu consecinţe la nivel psihic) le primeşte de la altă persoană, de la
mama înlocuitoare. Având în vedere probleme etico-juridice ale maternităţii
„surogat” toate normativele existente cu excepţia statului Arkansas (SUA)
interzic contractele de înlocuire sau le consideră juridic nonvalide.

85
 Bibliografie

Young Barbara, Lowe S. J. and all – Wheater’s Functional Hystology,

fifth edition, Elsevier Limited, 2006.
Gavrilă L. – Genetică, evoluţionism, ecologie, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2002.
Marcu Elena – Compendiu pentru studiul celulei şi ţesuturilor, Ed. Cerna.
Mixich F., Biologie celulară şi moleculară, Ed. Sitech, 1998.
Rogoz I., Hertzog Zorica Ileana – Genetica, Ed. Medicală Universitară,
Craiova, 2002.
Raicu P. – Genetica, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1991.
Baran Dana – Dimensiunea cronobiologică în medicină, Ed. Apollonia,
Iaşi, 1998.
Cotrutz C., Cotrutz Maria, Kocsis Carmen, Ionescu C. R. – Manual de
lucrări practice de biologie celulară – Ed. Tehnică, Chişinău, 1994.
Junqueira L. C., Carneiro J. – Basic histology – text & atlas, eleventh
edition, international edition, McGraw-Hill Companies, 2005.

86