Sei sulla pagina 1di 45

Curs Istoria Religiilor anul III, sem I

Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

NOSTALGIA PARADISULUI ÎN RELIGIILE PRIMITIVE

 Există mituri africane care se referă la o epocă paradisiacă primordială.


 Ea este descrisă astfel:
 oamenii nu cunoşteau moartea
 înţelegeau limba animalelor
 trăiau în pace cu ele
 nu munceau deloc
 aveau la îndemână hrană îndestulătoare
 omul se bucura de fericire, spontaneitate şi libertate
 zeii se coborau pe pământ, se amestecau cu oamenii
 omul se întâlnea fără dificultate cu zeii.
 În urma unui anumit eveniment mitic inexplicabil, etapa aceasta a luat sfârşit şi lumea
este cum o cunoaştem astăzi; căderea din această stare se defineşte prin:
1. Mutaţie ontologică a propriei condiţii a omului
2. Ruptură cosmică.
 Sub diferite forme, mitul paradisiac se întâlneşte pretutindeni în lume.
 Există mituri paradisiace:
1. care vorbesc despre o extremă apropiere primoridală între Cer şi Pământ
2. care se referă la un mijloc concret de comunicare între Cer şi Pământ.
 Ni se spune că în acea perioadă Cerul era foarte aproape de pământ, că se putea
ajunge la cer prin intermediul unui arbore, a unei liane sau scări, escaladând un
munte, zburând pe aripile unei păsări.
 Miturile pot fi legate etnologic de cultura fiecărei regiuni: în Oceania şi Asia sud-
orientală ele sunt legate de o ideologie matriarhală; la australieni, pigmei, triburile
arctice se leagă de ideea centrului lumii şi a fost elaborată mai ales de culturile
pastorale şi sedentare.
 Abolirea condiţiei actuale se face prin tehnici speciale, iar una dintre acestea este
şamanismul, practicat de către şaman.

1
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

 El este specialistul prin excelenţă al extazului: îşi poate abandona prin anumite tehnici
corpul şi poate întreprinde călătorii mistice în regiunile cosmice: este vraci, mistic şi
vizionar.
 O şedinţă şamanică presupune:
1. Chemarea spiritelor auxiliare, de cele mai multe ori ale animalelor şi dialogul
cu ele, în limbaj secret
2. Bătaia tobelor şi pregătirea călătoriei mistice
3. Transa, în timpul căreia se crede că sufletul a părăsit corpul.
 Şamanul foloseşte limbajul secret:
 imită comportamentul animalelor
 le imită strigătul, mai ales al păsărilor – se consideră că întâlneşte un animal
care-l învaţă limbajul specific şi care devine spiritul lui auxiliar.
 Obţinerea prieteniei animalelor nu reprezintă în orizontul mentalităţii arhaice un
regres de la condiţia umană:
 animalelor li se atribuie o mitologie foarte importantă pentru viaţa religioasă
 a vorbi cu ele echivalează cu dobândirea unei vieţi spirituale superioare celei a
omului
 animalele cunosc secretele vieţii şi ale naturii, chiar al longevităţii şi al
imortalităţii
 prietenia şi vorbirea cu ele reprezintă un sindrom paradisiac.
 Şamanul recuperează situaţia paradisiacă: el nu poate intra în extaz fără această etapă;
imitarea animalelor este atingerea unei faze inaccesibile în starea profană.
 Experienţa prieteniei îl proiectează în afara condiţiei umanităţii căzute.
 Extazul comportă abandonul corpului şi călătoria în cer sau în infern.
 Ascensiunea celestă se face prin intermediul unui arbore sau al unui stâlp care
simbolizează arborele/stâlpul cosmic – acesta era de obicei un mesteacăn cu 7, 9 sau
12 trepte; prin urcarea lui se crede că şamanul ajunge în al nouălea cer; aici este
locuinţa zeului suprem; şamanul descrie cu detalii tot ceea ce se petrece în fiecare
cer/nivel; stâlpul din cort reprezintă centrul lumii; toba e făcută din mesteacăn,
considerat şi el arborele lumii; de asemenea, casa reprezintă cerul.

2
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

 La sfârşit, şamanul se trezeşte extenuat, apoi se şterge la ochi, ca trezindu-se dintr-un


somn profund.
 Interpretarea este că
 şamanul realizează călătoria la cer;
 redescoperă în timpul extazului situaţia paradisiacă;
 restabileşte comunicabilitatea dintre cer şi pământ.
 Extazul reactualizează provizoriu şi pentru puţini subiecţi, misticii, starea iniţială a
umanităţii; experienţa mistică a primitivilor se doreşte o reîntoarcere la origini.
 Deosebirea între starea omului primordial şi şaman:
 acesta aboleşte temporar ruptura dintre cer şi pământ;
 el urcă la cer în spirit, nu concret;
 nu anulează moartea.
 Şamanismul trădează nostalgia paradisului, regăsirea libertăţii şi fericirii, restaurarea
comunicării dintre cer şi pământ.

TIMPUL SACRU

 Dificultatea abordării subiectului provine din faptul că, în societatea modernă,


experienţa timpului nu este echivalentă cu ideea şi experineţa timpului proprie
popoarelor primitive.
 Diferenţa provine cel puţin din faptul că, la primitivi, experienţa timpului profan
nu s-a desprins încă de categoriile timpului mitico-religios.
 Una dintre problemele majore ale subiectului este aceea de a stabili prin ce anume
se deosebeşte un timp sacru de durata „profană“ care îl precede şi care îi
urmează?
 Expresia „timp hierofanic“ acoperă realităţi foarte variate:
1. Timpul în care e cuprinsă celebrarea unui ritual şi care, prin aceasta, e un timp
sacru, adică unul esenţial diferit de durata profană care îi urmează;

3
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

2. Timpul mitic, recuperat indirect printr-un ritual sau realizat prin repetarea unei
acţiuni înzestrate cu un arhetip mitic;
3. Ritmurile cosmice, cum sunt hierofaniile lunare.
 Un timp sau un moment din el pot deveni oricând hierofanice. E suficient să se
producă atunci o kratofanie, hierofanie sau teofanie pentru ca el să fie transfigurat,
consacrat, comemorat prin efectul repetării sale, devenind astfel repetabil la
infinit.
 Pentru mentalitatea primitivă, timpul nu este omogen; el se prezintă sub mai multe
forme, de intensitate variată şi având destinaţie multiplă. La unele culturi, spre
exemplu, răsăritul soarelui e favorabil începerii unei lucrări, dar amiaza târzie
reprezintă un moment nefericit, căci nimic din ceea ce se începe atunci nu
reuşeşte; amiaza este timp „fericit“, în general, iar amiaza târzie e potrivită pentru
luptă, astfel fiind favorizaţi vânătorii, pescarii, tâlharii şi defavorizaţi drumeţii.
 Fiecare religie cunoaşte zile faste şi zile nefaste, momente optime în cursul unei
zile faste, perioade de timp „concentrat“ şi timp „diluat“, de timp „forte“ şi de
timp „slab“ etc.
 Timpul este repartizat adeseori foarte distinct în „sacru“ şi „profan“. Un ritual nu
se mulţumeşte doar să repete ritualul precedent, ci îl completează şi predispune la
aceleaşi stări de fapt. Astfel, credinţele populare spun că, timp de câteva secunde,
„cerurile se deschid“ şi ierburile magice (cum ar fi „iarba fierului“ şi feriga)
dobândesc atunci puteri excepţionale, iar cel care le culege în clipa aceea poate
deveni invulnerabil, invizibil.
 Aceste momente se repetă ciclic, ele revin în fiecare an, constituie o durată de
structură sacră, căci ele se continuă astfel încât – de-a lungul anilor şi secolelor –
formează un singur şi unic „timp“.
 Aceasta nu împiedică însă ca secundele hierofanice să se repete în aparenţă
periodic; ele sunt ca o deschidere fulgurantă asupra Marelui Timp, deschidere
care îngăduie aceleiaşi paradoxale secunde a timpului magico-religios să pătrundă
în durata profană.
 În religie, ca şi în magie, periodicitatea înseamnă utilizarea la infinit a unui timp
mitic readus în prezent. Ritualurile posedă proprietatea de a se petrece acum, în

4
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

această clipă. Timpul care „a văzut“ evenimentul comentat sau repetat de un ritual
oarecare este făcut prezent, „re-prezentat“. Exemplu: cadrul temporal al
descântului e al unui prezent.
 Periodicitate, repetiţie, timp prezent – aceste trei caracteristici ale timpului
magico-religios lămuresc în oarecare măsură sensul acestui timp hierofanic, în
raport cu durata profană. Repetând un gest arhetipal, el se inserează într-un timp
sacru anistoric şi această inserţie nu poate avea loc decât dacă timpul profan este
abolit.
 Prin orice ritual şi, deci, prin orice get semnificativ – vânătoare, pescuit –
primitivul se inserează în timpul mitic.
 Tendinţa este de a restabili acel timp, timpul mitic, Marele Timp. Iar restaurarea
este rezultatul oricărui rit şi oricărui gest semnificativ, fără deosebire.
 De aceea, în persepectiva mentalităţii primitive, istoria coincide cu mitul: orice
eveniment, prin simplul fapt că s-a produs în timp, reprezintă o ruptură a duratei
profane şi o invazie a Marelui Timp. Astfel, orice eveniment, prin însuşi faptul că
s-a întâmplat, că s-a petrecut în timp, este o hierofanie, o revelaţie, fiind demnă de
a deveni istorie.
 Paradoxal, există însă o mare diferenţă între conceptul ancestral şi cel modern
asupra timpului şi istoriei. Tot ceea ce, în ochii modernului, este cu adevărat
„istoric“ – adică unic şi ireversibil – este considerat de primitiv lipsit de
importanţă, neavând un precedent mitico-istoric.

Cerul. Zeii cerului, simbolurile cereşti


 În cercetarea religiilor la popoarele antice, se află, dincolo de îndoială, cvasi-
universalitatea credinţelor într‟o Fiinţă divină celestă, creatoare a Cosmosului.
 Aceste fiinţe sunt atotvăzătoare şi atotştiutoare; legile morale şi adesea ritualurile
clanului au fost instaurate de ele; tot ele păzesc respectarea normelor.
 Pentru omul primordial, cerul îşi revelează direct transcendenţa, forţa şi sacralitatea.
Simpla contemplare a bolţii cereşti provoacă în conştiinţa “primitivă“ o experienţă

5
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

religioasă; natura nu este niciodată numai “naturală”. Expresia “simpla contemplare a


bolţii cereşti” are cu totul alt înţeles pentru omul primitiv, deschis miracolelor
cotidiene cu o intensitate pe care cu anevoie ne-o putem închipui.
 Cerul se dezvăluie aşa cum este în realitate: infinit, transcendent. Bolta cerească este
cu totul altceva decât puţinătatea pe care o reprezintă omul şi spaţiul său vital.
Aceasta în primul rând pentru înălţimea infinită a cerului.
 Regiunile superioare, inaccesibile omului, zonele siderale dobândesc prestigiile
divine ale transcendentului, ale realităţii absolute, ale perenităţii. În asemenea regiuni
locuiesc zeii; acolo pătrund unii privilegiaţi, prin rituri de ascensiune celestă; în
concepţia anumitor religii, acolo se înalţă sufletele morţilor. Cel care se înalţă,
încetează de a mai fi om.
 Cerul simbolizează transcendenţa, forţa, imuabilitatea şi aceasta prin simpla lui
existenţă. El este pentru că este înalt, infinit, imuabil, puternic.
 “Înaltul”, “strălucitorul”, “cerul” sunt noţiuni care au existat în termenii arhaici prin
care popoarele îşi exprimau ideea de divinitate. Modul de a fi ceresc este o neistovită
hierofanie. De aceea, tot ce se petrece în regiunile superioare ale atmosferei –
alunecarea ritmică a astrelor, zborul norilor, furtunile, trăznetul, meteoriţii, curcubeul
– sunt momente ale aceleiaşi hierofanii.
 Dinivităţile cereşti au fost, de la început, divinităţi supreme.
 Despre zeii uranieni se ştie că au făcut Universul şi au creat omul; în scurta lor trecere
pe pământ, au revelat misterele şi au orânduit legile civile şi morale; ei sunt buni, îi
răsplătesc pe cei virtuoşi şi apără moralitatea.
 Dar nicăieri credinţa în aceste fiinţe cereşti nu domină viaţa religioasă.
Divinităţile cereşti supreme sunt împinse către periferia vieţii religioase, până cad în
uitare.
*

 Rolul preponderent îl îndeplinesc alte forţe sacre, mai apropiate de om, mai accesibile
experienţei sale cotidiene, mai utile.

6
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

 De exemplu, la australieni forma religioasă dominantă este totemismul; în Polinezia,


viaţa religioasă e caracterizată de polidemonism sau politeism; în insulele Yap din
Carolinele Occidentale, populaţia venerează spiritele; în Indonezia, în general,
divinitatea supremă a fuzionat sau a fost înlocuită de cea a soarelui.
 Exemple: la triburile din sud-estul Australiei – zeul locuieşte în cer, lângă un
mare curs de apă; fiii săi sunt soarele şi luna; tunetul e vocea lui; el vede şi
aude totul; există şi alţi zei cereşti: ei îşi manifestă voinţa prin tunete, trăznete,
prin vânt, prin aurora boreală, prin curcubeu.
 În arhipelagul andamanez din Asia: zeul locuieşte în cer şi se numeşte Puluga,
a creat lumea şi pe primul om; umanitatea s‟a înmulţit, a trebuit să se
disperseze şi a uitat tot mai mult de creatorul ei; zeul a adus potopul care a
înghiţit tot pământul şi a pus capăt umanităţii; doar patru persoane au scăpat;
oamenii s‟au arătat din nou recalcitranţi; după ce le-a reamintit pentru ultima
dată poruncile, zeul s‟a retras şi oamenii nu l-au mai văzut de atunci.
Andamanii nu cunosc nici un fel de cult al divinităţii, nici o rugăciune, nici un
sacrificiu, nici o solicitare, nici o acţiune de mulţumire. Doar teama de Puluga
îi determină să se supună poruncilor lui.
 La vânătorii nomazi din Ţara de Foc, din cauza fricii sacre, numele zeului nu
este rostit niciodată, fiind numit “Cel care este în Cer”; acum, zeul este izolat
de oameni, devenind indiferent la problemele lumii, nu este reprezentat nici
prin imagini, nici prin preoţi.
 Sărăcia cultuală, adică în primul rând absenţa unui calendar sacru al riturilor periodice
este caracteristica majorităţii zeilor cerului.
 O populaţie din insula Malacca (sudul Peninsulei Indochina) cunoaşte o fiinţă
supremă care a creat toate lucrurile, dar nu şi pământul şi omul, opera unei divinităţi
subordonate lui; aceasta pune în evidenţă o formulă vulgară a transcendenţei şi a
pasivităţii divinităţii supreme, prea îndepărtată de om ca să poată satisface
nenumăratele nevoi religioase, economice şi vitale ale acestuia. La fel, la majoritatea
populaţiilor africane: marele zeu ceresc, creator şi atotputernic, nu joacă decât un rol
neînsemnat în viaţa religioasă a tribului; el este prea departe sau prea bun pentru a
avea nevoie de un cult propiu-zis şi este invocat numai în cazuri extreme.

7
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

 TEXTE: Creatorul este prea necunoscut, prea mare “pentru a se interesa de


treburile obişnuite ale oamenilor”; “este prea bun şi prea milos pentru ca
oamenii să se teamă de el; toată grija lor se concentrează în jurul spiritelor
morţilor”; “Divinitatea, după ce l-a creat pe om, nu se mai preocupă deloc de
el”; “Zeul s‟a îndepărtat de noi”; “Zeul este sus, omul este jos/ Divinitatea este
divinitate, omul e om/ Fiecare la el acasă, fiecare la casa lui”.

 Oamenii nu-şi amintesc de Cer şi de divinitatea supremă decât atunci când o


primejdie venind din regiunile uraniene îi ameninţă direct; în restul timpului,
religiozitatea le este trezită de nevoile lor zilnice, iar practicile şi devoţiunea lor se
îndreaptă către forţele care controlează asemenea nevoi. Este evident însă că acestea
nu ştirbesc întru nimic autonomia, măreţia, întâietatea Fiinţelor supreme cereşti;
faptul dovedeşte că omul “primitiv”, ca şi cel civilizat, le uită cu destulă uşurinţă
îndată ce nu mai are nevoie de ele, că asprimile existenţei îl silesc să privească mai
degrabă spre pământ decât spre cer.
 Divinitatea supremă celestă lasă locul pretutindeni unor alte forme religioase. Dar
sensul fiecărei substituiri este în parte acelaşi: trecerea de la transcendenţa şi
pasivitatea fiinţelor cereşti la forme religioase dinamice, eficiente, lesne accesibile. Se
asistă la o “progresivă cădere în concret” a sacrului.
 În unele cazuri, datorită apariţiei agriculturii şi a religiilor agrare, zeul ceresc
recâştigă actualitatea ca zeu al atmosferei şi al furtunii; dar această “specializare” care
îi conferă multiple prestigii îi limitează totodată autoritatea.
 Dar este sigur că asemenea credinţe în Fiinţe cereşti supreme reprezentau odinioară
centrul vieţii religioase, iar nu un simplu sector periferic, aşa cum apar azi. Situaţia nu
permite presupunerea că asemenea divinităţi uraniene sunt creaţii abstracte ale omului
primitiv.

8
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

 Prerogativa divinităţilor cereşti de a fi nu numai creatoare şi atotputernice, dar şi


clarvăzătoare, înţelepte prin excelenţă, explică transformarea lor în anumite religii
în figuri abstracte, în concepte personificate, prin care se explică universul sau se
identifică realitatea absolută. Uneori, ubicuitatea, înţelepciunea şi pasivitatea zeului
ceresc sunt revalorizate în sens metafizic şi zeul devine epifania normei cosmice şi a
legii morale; “persoana” divină se retrage în faţa ideii; experienţa religioasă, destul de
săracă cel mai adesea, face loc înţelegerii teoretice, filosofiei.
 Faţă de religiile primitive, religiile politeiste aduc ca noutate în ceea ce priveşte zeii
cerului calitatea acestora de a fi suverani: zeul suprem este creatorul cerului şi al
pământului, dar şi al omului; el face să rodească pământul, dar e şi civilizatorul
omenirii – îi învaţă pe oameni să pescuiască; titlurile zeului conţin numirea de
“ordin”, “cel care ordonă”.

 Hierofaniile cereşti nu se pot însă limita la figurile divine. Sacralitatea celestă rămâne
activă în experienţa religioasă prin simbolismul înaltului, al ascensiunii, al
centrului, etc. chiar atunci când divinitatea uraniană a trecut pe al doilea plan.
 Muntele e mai aproape de cer şi aceasta îl investeşte cu o dublă sacralitate:
1. Participă la simbolismul spaţial al transcendenţei: înalt, vertical, suprem;
2. E locul prin excelenţă al hierofaniilor atmosferice şi, deci, locuinţă a zeilor.
 Toate mitologiile au câte un munte sacru, considerat adesea punctul de întâlnire al
cerului cu pământul, un centru, punctul prin care trece axa lumii; de aceea locurile
consacrate – temple, palate, oraşe sfinte – sunt asimilate munţilor şi devin ele însele
centru.
 Regiunile superioare sunt saturate de forţe sacre. Tot ce este mai aproape de cer
participă, cu o intensitate variabilă, la transcendenţă. Înaltul, superiorul este asimilat
transcendetului, supraumanului; orice ascensiune este o rupere de nivel, o trecere
dincolo, o depăşire a spaţiului profan şi a condiţiei umane.
 Chiar moartea este o transcendere a condiţiei umane, o trecere dincolo; sufletul
mortului urcă adesea potecile unui munte se caţără pe un arbore sau pe o frânghie:

9
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

expresia obişnuită în asiriană pentru verbul “a muri” este “a se agăţa de munte”;


drumul morţilor în credinţele uralo-altaice urcă prin munţi.
 În orice ansamblu religios s‟ar afla şi în orice fel ar fi ele valorizate – rit şamanist, rit
de inţiere, extaz mistic, viziune onirică, mit eshatologic, legendă eroică –
ascensiunile, urcările de munţi sau de scări, zborurile în văzduh etc. semnifică
întotdeauna transcenderea condiţiei umane şi pătrunderea la nivele cosmice
superioare. Simplul fapt al levitaţiei echivalează cu o consacrare şi o îndumnezeire.

IDEEA DE SPAŢIU SACRU LA RELIGIILE ANTICE

 Petrecerea oricărui lucru sacru, a oricărei kratofanii şi hierofanii transfigurează locul


unde s‟a petrecut: din spaţiu profan el devine spaţiu sacru. Natura este astfel
însufleţită, are semnificaţie, e încărcată de istorie umană. Prin kratofanii şi hierofanii,
natura suferă o transfigurare din care se încarcă de mit.
 Trăsătura comună a variatelor spaţii sacre este că ele determină o arie ce face
posibilă împărtăşirea de sacru.

 Dar noţiunea de spaţiu sacru implică şi ideea repetării hierofaniei primordiale care a
consacrat acel loc transfigurându-l, singularizându-l, izolându-l de spaţiul profan
înconjurător.
 Spaţiul sacru se validează pe sine prin permanentizarea hierofaniei care l-a consacrat
cândva. Ex: de fiecare dată când vreun trib din Bolivia simte nevoia să-şi reînnoiască
energia şi vitalitatea, revine la locul unde se presupune că ar fi fost leagănul
strămoşilor.
 Efectul hierofaniei nu este doar acela de a sfinţi o parte din spaţiul profan, ci şi de a
menţine persistenţa sacralităţii. Locul se transformă astfel într‟un izvor nesecat de
forţă şi sacralitate, care-i permite omului, prin simpla pătrundere în el, să capete forţa
de care are nevoie şi să se împărtăşească de sfinţenie.
 Sacru poate să fie orice lucru, iar perceperea lui ca încărcătură de sfinţenie îl defineşte
drept centru al sfinţeniei, motiv pentru care prestigiul locului sacru nu scade: el se

10
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

moşteneşte ca atare de către populaţiile succesive. Stâncile, izvoarele, peşterile,


pădurile venerate în cursul protoistoriei continuă să fie considerate sacre sub diferite
forme, inclusiv, uneori, de către populaţiile creştine.
 Aceste elemente demonstrează că sacrul i se impune omului dinafara sa şi că el nu
este motorul suficient al catalogării unui lucru drept sacru; altfel ar rămâne
inexplicabilă continuitatea spaţiilor sacre.
 Locul sfânt îi este revelat omului în vreun fel, el nu este ales de către om după criterii
aleatorii.
 De cele mai multe ori, locul unde se vor construi sanctuarele sunt spaţii alese pe
criterii hierofanice, dar nici locul unde se aşează comunitatea unui trib nu este aleasă
oricum: de obicei prezenţa sau chiar absenţa unui animal desemnează spaţiul sacru în
care aşezarea se poate face; alteori, locul unde este regăsit taurul ce a fost eliberat cu
câteva zile în urmă indică zona în care comunitatea va face următorul popas.

 Spaţiul sacru este delimitat de cel profan prin împrejmuire: zidul sau cercul de pietre
sunt structurile arhitectornice cele mai cunoscute ale sanctuarelor.
 Împrejmuirea are caracter ambivalent: ea nu înseamnă doar indicarea locului sfânt,
ci şi ferirea profanului de primejdia la care s‟ar expune pătrunzând acolo din nebăgare
de seamă.
 Sacrul este întotdeauna primejdios pentru cel care intră în contact cu el fără pregătire,
fără respectarea ritualurilor de iniţiere. Aşa se defineşte “funcţia separatoare a
limitelor”.
 În acelaşi fel se explică şi înconjurarea în procesiune a zidurilor unei cetăţi de către
populaţie, urmărindu-se consolidarea calităţii zidului de limită şi de pavăză magico-
religioasă. Ex.: în nordul Indiei, în cazul unei epidemii, se marchează un cerc în jurul
satului, pentru a împiedica demonii bolii să pătrundă în incintă. Cercul magic
stabileşte, în general, o delimitare între două spaţii eterogene.

 Construcţia unui spaţiu sacru prin excelenţă – altar, sanctuar etc. – se întemeiază în
ultimă instanţă pe o revelaţie primordială care a dezvăluit în timpuri imemoriale

11
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

arhetipul spaţiului, care a fost copiat şi repetat la infinit, cu înălţarea fiecărui alt altar.
Se găsesc pretutindeni exemple de construire a unui spaţiu sacru după un model
arhetipal. Ex: construirea altarului sacrificial vedic: altarul este conceput ca o creaţie a
lumii, apa în care s‟a diluat argila reprezintă apa primordială, argila – pământul,
pereţii laterali – atmosfera etc.
 Ridicarea altarului echivalează cu o integrare simbolică a timpului, cu materializarea
lui în însuşi corpul altarului; altarul devine astfel un microcosmos ce există într‟un
spaţiu şi într‟un timp mistic distincte calitativ de spaţiul şi timpul profane. “Cine
spune „construcţie de altar‟ spune repetare a cosmogoniei.” (Eliade).
 Orice nouă aşezare omenească este, într‟un anume sens, o reconstrucţie a lumii;
pentru a fi reală, noua casă ori noul oraş trebuie să fie proiectate, cu ajutorul ritualului
construcţiei, în “Centrul universului”.
 Construirea oraşului trebuie să se desfăşoare în jurul unui centru, căci – după
numeroase tradiţii – crearea lumii a început într‟un centru. Ex: Romulus, înainte de
clădirea Romei, a săpat un şanţ adânc, l-a umplut cu roade, l-a acoperit cu pământ şi a
înălţat deasupra un altar; şanţul era un “mundus” iar Plutarh spune că acestui şanţ i s‟a
dat numele de lume, ca însuşi Universului.
 Centrul are aşadar implicaţii cosmogonice; simbolismul are trei aspecte:
1. În centrul lumii se află muntele sacru, unde se întâlnesc cerul şi pământul;
2. Prin extensiune, orice templu, palat, oraş sacru, reşedinţă regală sunt asimilate
unui munte sacru şi sunt promovate astfel ca “centru”;
3. Templul sau cetatea sacră, fiind locul pe unde trece axis mundi, sunt joncţiuni
între cer, pământ şi infern. Ex: capitala suveranului chinez nu trebuie să aibă
umbră în ziua solstiţiului de vară, la amiază; un asemena loc se află efectiv în
centrul universului.
 Câteva dintre simbolurile centrului sunt:
1. Punct de intersecţie a nivelurilor cosmice;
2. Spaţiu hierofanic şi real, totodată;
3. Spaţiu de creaţie, prin excelenţă, singurul loc în care poate începe creaţia.
 În diferite tradiţii, creaţia porneşte dintr‟un centru, deoarece acolo se află izvorul
tuturor realităţilor, a energiei vieţii. Ex: potrivit tradiţiei budiste, creaţia porneşte

12
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

dintr‟un vârf, înţeles deodată ca centru şi transcendenţă; Buddha atinge acest vârf şi
devine contemporan al începutului lumii, suprimând timpul şi creaţia, aflându-se în
atemporalitate şi precedând cosmogonia. Ex: după tradiţia mesopotamiană, omul a
fost plămădit în locul de confluenţă a cerului cu pământul, de unde rezultă că, dacă
creaţia lumii are loc într‟un anumit centru, crearea omului nu putea avea loc decât tot
acolo, în punctul real şi viu, în grad suprem.
 Toate construcţiile reprezentau pentru antici acte cosmogonice. Fiecare oraş şi fiecare
casă reprezintă imitarea şi receptarea nouă a creaţiei lumii.
 Fiecare construcţie se află în mijlocul lumii pentru grupul care o foloseşte, căci
construcţia ei nu ar fi fost posibile fără abolirea spaţiului şi a timpului profane şi
instaurarea spaţiului şi timpului sacre. Ex: pragul desparte două spaţii; vatra este
asimilată centrului lumii; stâlpul central al popoarelor primitive arctice şi nord
americane este asimilat axului cosmic; în India, la construirea unei case, astrologul
determină care piatră de temelie trebuie aşezată pe capul şarpelui care sprijină lumea.
 În acest fel, cu prilejul fiecărei noi lucrări a omului, timpul mitic şi spaţiul sacru se
repetă la infinit.

Funcţia preoţiei în marile religii

 Funcţia preoţiei a fost şi este legată de conceptul de religie. Preotul a fost înţeles ca
mediator între divinitate şi credincios, având puteri speciale pentru aceasta; preotul a
jucat un rol foarte important în procesul de dezvoltare a concepţiilor morale, sociale şi
culturale.

 În brahmanism, funcţia preoţească a fost întotdeauna în mâna unei clase speciale.


Clasa sacerdotală, cunoscută sub numele de brahman, are anumite prerogative
spirituale şi sociale.
 În limba sanscrită, bráhman = “cuvânt sacru”, iar brahmán = “cel care e pătruns de
cuvântul sacru”.

13
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

 Brahmanii erau preoţi care recitau textele sacre vedice; odată cu formularea definitivă
a noţiunii de "brahma" ca temelie eternă şi imuabilă a universului, însemnătatea
brahmanului a luat proporţii nelimitate.
 Formularea prerogativelor castei preoţeşti a dus astfel la considerarea membrilor ei ca
zei printre oameni sau chiar zei umani. Prin funcţia lui sacerdotală, preotul era
responsabil cu menţinerea în rânduială a tuturor lucrurilor din cer şi de pe pământ.
 Fiecare aspect al puterii supranaturale a intrat în sfera de activitate a brahmanilor,
care nu erau doar simpli stăpani ai sacrificiului, care menţinea totul, ci au ajuns să
formeze o castă de origine divină.
 După Legea lui Manu (300 î.H.), “universul este al brahmanului, pentru că acesta îi
revine lui în virtutea naşterii sale superioare”.
 Brahmanii sunt şi teosofi, deoarece găsesc în sacrificiu explicarea şi cauza
universului, care se reînnoieşte zilnic prin sacrificiile săvârşite de ei; împotriva acestei
expresii extremiste a organizării brahmanice s‟a ridicat, în jurul anului 600 î.H.
mişcarea upanişadică.

 În budism, noţiunea de preoţie se identifică cu cea de "samgha" = comunitate


monahală. Tradiţia brahmanică cu referire la preoţie nu se întâlneşte în budism,
pentru că acesta a fost o reacţie vehementă la adresa instituţionalismului sacerdotal
brahmanic.
 Călugărul este slujitorul tuturor, el trebuie să îndeplinească şi să asiste la toate
cerinţele religioase ale laicilor, să fie confidentul lor şi îndrumătorul în orice
împrejurare critică.
 La rândul lor, laicii au îndatorirea de a le oferi călugărilor minimul de hrană şi de
îmbrăcăminte de care au nevoie.
 Budismul nu susţine ideea unui intermediar uman/mijlocitor între Dumnezeu şi om;
ideea apropieri omului de divinitate prin sacrificii şi alte ritualuri expiatorii nu există;
eliberarea omului din existenţa empirică nu se face prin mijlocirea preotului, ci este
lăsat pe seama strădaniilor şi virtuţilor umane.

14
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

 Oficiile săvârşite de „preoţii‟ budişti sunt legate în special de citirea scripturilor. În


multe mânăstiri budiste, mai ales în Birmania, se predau elemente de cultură generală
laică; preoţii budişti au fost şi încă mai sunt şi învăţători.
 Succesul budismului e legat de abolirea deosebirilor de castă; oricine poate deveni
membru al comunităţii monahale; ceea ce îi uneşte pe toţi călugării este votul sărăciei,
renunţarea la toate bunurile materiale şi căutarea prin meditaţie şi strădanii sprituale a
eliberării din înlănţuirea fără sfârşit a existenţei şi mizeriei vieţii empirice.
 Rutina monahală zilnică nu era prea variată. Ziua începea cu recitări şi rugăciuni;
urma cerşirea prescrisă a hranei zilnice; după aceasta, urma servirea mesei de amiază,
după care un program de linişte şi meditaţie.
 În unele mânăstiri se ţin cursuri pentru instruirea tinerilor.
 Evenimentele mai importante din viaţa unui credincios budist au loc în prezenţa
călugărului: căsătoria, naşterea, boala, decesul.
 Laicii vin la templu pentru a-şi aduce ofrandele personale sau comune, dar prezenţa în
temple şi la locurile de rugăciune este mai mult accidentală.
 La serviciul zilnic principal, călugărul cel mai în vârstă ori cel ales de comunitate ţine
o predică în care expune în special doctrina sau morala budistă.
 În Tibet, s‟a pus un accent cu totul deosebit pe slujbele şi ceremoniile religioase, iar
în alte zone un loc de seamă este ocupat de activitatea misionară.
 De la începuturile răspândirii budismului în Tibet, preoţii au primit numele de „lamas‟
= persoană importantă, superioară, de unde apelativul de „lamaism‟ referitor la
budismul tibetan.
 Timp de aproape 1000 de ani, preoţii au trăit aici numai în mânăstiri, iar viaţa pe care
o duceau era mai degrabă una de magicieni; mulţi călugări erau căsătoriţi, celibatul,
mai ales în cercurile lamaiste superioare fiind o raritate. În sec. XIV, lamaismul trece
printr‟o reformă organizatorică şi celibatul se reimpune.
 Astăzi, preoţia lamaistă are o funcţie spirituală protectoare. Credincioşii le cer
preoţilor să facă rugăciuni pentru a fi feriţi de puterea morţii şi pentru o viaţă mai
lungă. La sărbătorile anuale ale mânăstirilor, credincioşii fac pelerinaje.

15
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

 În confucianism, întemeiat de Confucius (551-578 î.H.) mai degrabă ca un sistem


moral decât ca o religie, nu se poate vorbi despre o funcţie preoţească propriu-zisă.
Înaintea lui Confucius, totuşi, exista credinţa că nu toţi oamenii obişnuiţi au dreptul şi
puterea de a aduce sacrificii şi de a invoca anumite spirite cosmice importante.

Religia geto-dacilor
 Lipsa izvoarelor face greu accesibilă prezentarea religiei geto-dacilor, astfel că unele
afirmaţii susţineau într‟o vreme imposibilitatea scrierii unei istorii a acestei religii.

 ISTORIC. Cercetările arheologice au arătat că teritoriul actual al României era locuit


încă din paleolitic şi că în neolitic s‟a dezvoltat aici o civilizaţie remarcabilă, cu o
intensă viaţă religioasă.
 Geto-dacii fac parte din triburile indo-europene care au migrat în zona est-europeană
între anii 2500-2000 î.H., de unde s‟au răspândit în toată Europa.
 Primele ştiri scrise despre geto-daci le găsim în izvoarele greceşti, unde sunt numiţi
“geţi”. Numele de “daci” e folosit mai târziu de romani. Se ştie faptul că populaţia
dacă a creat una dintre cele mai strălucite culturi ale lumii antice rămase înafara
graniţelor greco-romane.
 Urmele vechii religii geto-dace dispar după transformarea Daciei în provincie
romană, fiind descoperite în parte abia în secolul XX.

 IZVOARE. Nu au rămas urme scrise de la geto-daci, iar descoperirile arheologice nu


sunt încă în măsură să ofere suficiente elemente pentru elucidarea religiei din această
zonă.
 Cele mai importante izvoare ne provin de la Herodot – Istoria, după informaţiile
aflate de el de la coloniştii greci stabiliţi la Marea Neagră; Platon – dialogul Carmide;
Strabon – Geografia. Geto-dacii mai sunt amintiţi de împăratul Iulian Apostatul şi de
unii Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti, dar ştirile ulterioare lui Strabon nu mai aduc
noutăţi în ceea ce priveşte specificul religios al acestei populaţii.

16
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

 ZEII. Zeul principal era Zalmoxis, care a avut, într‟o perioadă foarte îndepărtată, un
caracter demonic, htonian, dar care, în perioada de înflorire a civilizaţiei dacice, avea
cu siguranţă caracter uranian.
 A doua divinitate importantă va fi fost Gebeleizis, chiar dacă el apare în literatură
doar la Herodot; Gebeleizis era se pare tot un zeu al cerului, în special al furtunii şi
fulgerului. Este extrem de dificil să stabilim numele celorlalţi zei ai geto-dacilor.
Cercetătorii cred că unii zei geto-daci se află în numirile de zeităţi romane sau trace,
descoperite în inscripţiile dacice din perioada romană a Daciei.
 Există şi indicii despre prezenţa la geto-daci a cultului soarelui, al animalelor,
plantelor şi apelor.
 S‟au emis două ipoteze principale asupra religiei geto-dacilor, anume că ar fi fost: 1.
monoteistă; 2. dualistă, ambele plecând de la informaţia insuficientă. Astfel, Herodot
vorbeşte pe larg numai de zeul Zalmoxis, afirmând că unii geţi îi mai spun şi
Gebeleizis, nume care nu mai apare în nici un izvor antic; pe de altă parte, notează şi
credinţa geţilor că “nu mai există alt zeu afară de al lor”. Dar ambele ipoteze sunt
greşite; ceea ce pare să fie adevărat e faptul că geto-dacii au avut un henoteism, o
ierarhizare a zeilor, adorând zeitatea principală ca şi cum ar fi singura.
 Herodot: "Dupa câte am aflat de la elenii care locuiesc in Hellespont şi în
Pont, acest Zalmoxis, fiind om (ca toţi oamenii), ar fi trăit în robie la Samos,
ca sclav al lui Pythagoras, fiul lui Mnesarchos. Apoi, caştigându-şi libertatea,
ar fi dobândit avuţie multă şi, dobândind avere, s-a întors bogat printre ai lui.
Cum tracii duceau o viaţa de sărăcie cruntă şi erau lipsiţi de învăţătură,
Zalmoxis acesta, care cunoscuse felul de viaţă ionian şi moravuri mai alese
decât cele din Tracia, ca unul ce trăise printre elenei şi mai ales de omul cel
mai înţelept al Elladei, lângă Pythagoras, a pus să i se clădească o sală de
primire unde-i găzduia şi-i ospăta pe cetaţenii de frunte; în timpul ospeţelor îi
învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri,
ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de
toate bunătăţile. În tot timpul când îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta astfel,
pusese să i se facă o locuinţa sub pământ. Când locuinţa îi fu gata, se făcu

17
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

nevazut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subpământene,


unde statu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părere de rău după
el şi-l jeluiră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi însă iarăşi în faţa tracilor şi
aşa îi facu Zalmoxis să creadă în toate spusele lui. Iată ce povestesc elenii c-ar
fi facut el. Cât despre mine, nici nu pun la îndoială, nici nu cred pe deplin câte
se spun despre el şi locuinţa lui de sub pământ; de altfel, socot că acest
Zalmoxis a trăit cu multă vreme mai înaintea lui Pythagoras. Fie că Zalmoxis
n-a fost decât un om, fie c-o fi fost într-adevar vreun zeu de prin părţile Geţiei,
îl las cu bine."
 Potrivit specialiştilor, personajul Zalmoxis poate fi descris astfel:
 este un "daimon" sau un "theos" care revelează o doctrină eshatologică şi
întemeiază un cult iniţiatic de care depinde regimul ontologic al existenţei
post-mortem.
 nu este o fiinţă supranaturală de tip cosmic sau instituţional, considerat a se
afla acolo de la începutul tradiţiei, ca alţi zei traci de care vorbeşte Herodot;
Zalmoxis îşi face apariţia într-o istorie religioasă care îl precede, el
inaugurează o nouă epocă de tip eshatologic.
 revelaţia pe care el o aduce geţilor este comunicată prin intermediul unui
scenariu mitico-ritual foarte cunoscut al morţii (ocultarea) şi al reîntoarcerii pe
pamant (epifania).
 ideea centrală a mesajului lui Zalmoxis se referă la supravieţuirea sau
imortalitatea sufletului.
 pentru că reîntoarcerea lui Zalmoxis în carne şi oase nu constiuie o probă a
imortalităţii sufletului, acest episod pare să reflecte un ritual care rămâne
totuşi necunoscut.
 Postexistenţa fericită nu era deloc generală ci se obţinea prin intermediul unei iniţieri,
ceea ce apropie cultul instaurat de Zalmoxis de Misterele greceşti şi elenistice.
 Ceea ce pare sigur este că pentru geţi, ca şi pentru iniţiaţii misterelor eleusiene sau
pentru orfici, post-existenţa preafericită începe după moarte: numai sufletul,
principiul spiritual, îl intalneşte pe Zalmoxis.

18
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

 CULTUL. Potrivit relatărilor lui Herodot, s‟a putut deduce un caracter “misteric” al
cultului lui Zalmoxis, acesta comportând rituri iniţiatice ca în religiile de mistere
greceşti; se admite că o elită spirituală a geto-dacilor a practicat o formă superioară de
religiozitate, în genul celei pitagoreice sau orfice, date fiind relaţiile lor cu grecii.
 Se spune că Zalmoxis, ca personaj istoric, fiind în legătură cu Pitagora şi curentul
mistic impus de acesta, şi-a construit o cameră de primire pentru oamenii de frunte ai
ţării şi le vorbea despre nemurire; stătea apoi ascuns într‟o cameră subterană timp de
trei ani, iar în al patrulea an apărea din nou printre oameni.
 Sanctuarele descoperite sunt de două tipuri: 1. Patrulatere, peste douăzeci la număr,
unele dintre ele având mari dimensiuni (41x13 m); 2. Circulare, de diferite mărimi; un
asemenea sanctuar, descoperit la Sarmizegetusa, avea o dublă funcţie: religioasă şi
astronomică, fiind în legătură cu un anumit sistem calendaristic dacic.
 Preoţii îndeplineau un rol important în viaţa comunităţii. În fruntea clerului se afla un
mare preot, care era consultat înainte de luarea marilor decizii statale. În timpul lui
Burebista este menţionat ca mare preot personajul istoric Deceneu; alt mare preot
cunoscut este Comosicus care era în acelaşi timp şi rege. Preoţii erau şi judecători ai
poporului, medici, soli pentru încheierea tratatelor şi pentru mijlocirea păcii.
 Sacrificiul omenesc se practica, cu siguranţă. Herodot menţionează că la fiecare cinci
ani se desemna prin tragere la sorţi un sol care să-i ducă zeului dorinţele şi
rugăminţile poporului. V. Pârvan subliniază că la geto-daci cei sacrificaţi erau
întotdeauna cei mai buni, eroii. Cu timpul, obiceiul sacrificiului uman a dispărut. Au
existat şi sacrificii de animale.
 Cultul morţilor era extrem de dezvoltat. Geto-dacii credeau în nemurire, în existenţa
unei alte vieţi după moarte, aspect al religiei lor care a fost şi este subliniat în
permanenţă de cercetători; curajul şi uşurinţa cu care dacii se sinucideau când erau
înfrânţi în războaie arată că se credeau într‟adevăr “nemuritori”. Nu se ştie însă dacă
se credea într‟o viaţă spirituală sau în continuarea celei terestre în condiţii mai bune.
 Până în jurul anului 500 î.H. (sfârşitul perioadei vechi a fierului), predomina
înhumarea cadavrelor, iar ulterior, până în sec. I d. H. – incinerarea, făcută chiar pe
locul mormântului ori în alt loc.

19
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

Religia greacă

 Civilizaţia grecilor antici s-a impus în bazinul mediteranean începând cu secolele IX-
VIII î.H.
 Grecia nu a fost o ţară a uniformităţii şi a conformismului religios. Geniul creator al
fiecărui oraş-stat (polis), fiecare insulă, fiecare provincie asigura unicitatea etnică şi
spirituală.
 Peste o populaţie mai veche – a “pelasgilor”, “mediteraneenilor” sau “a oamenilor
mării” au venit triburile indo-europene, iar cei mai importanţi au fost aheii. Ionienii,
eolienii şi dorienii au fost alte triburi migratoare care şi-au pus amprenta asupra
civilizaţiei greceşti.
 Se recunosc cinci perioade în civilizaţia şi spiritualitatea Greciei antice:
1. Perioada “geometrică” (1025-700 î.H)
2. Perioada arhaică (700-500 î.H.): întemeierea coloniilor înafara spaţiului grec.
3. Perioada clasică (500-323 î.H.): luptele cu perşii şi expansiunea lui Alexandru
cel Mare.
4. Perioada elenistică (323-31 î.H.): simbioza culturilor, civilizaţiilor şi religiilor
popoarelor incluse în imperiul macedonean.
5. Perioada romană (31 î.H.-313 d.H.): decăderea vechii spiritualităţi greceşti.

Izvoarele
 Izvoarele religiei greceşti:

20
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

1. Izvoare literare: Homer – Iliada şi Odiseea; Hesiod – Theogonia (Naşterea


zeilor), Munci şi zile; Pindar – Ode; Herodot – Istorii; Eschil, Sofocle şi
Euripide – operele tradice; lucrările scriitorilor şi părinţilor bisericeşti etc.
2. Izvoare epigrafice: legi şi calendare sacre, formule funerare, scene rituale.
3. Izvoare arheologice: temple, sancture, altare, morminte, reliefuri votive,
numismatica.

Divinităţile
 Se pare că, în perioada străveche, locuitorii Greciei şi ai insulei Creta au adorat
Pământul-Mamă, ca zeiţă a fertilităţii.
 Treptat, apar informaţii despre zeii principali: Zeus, Hera – soţia lui Zeus – Poseidon
(zeul mărilor), Demeter, Atena, Ares, Hermes, Dionysos; primim apoi informaţii şi
despre alţi zei: Chaos, Uranos, Thanatos, Chronos, Rhea etc.
 Panteonul zeilor Olimpului era, în final, format din 12 zei:
1. Zeus
2. Poseidon – zeul mării
3. Hefaistos – zeul meştşugurilor
4. Hermes – curierul zeilor
5. Ares – zeul războiului
6. Apollo – zeul artelor
7. Hera – soţia lui Zeus
8. Atena – zeiţa înţelepciunii şi a vitejiei
9. Artemis – zeiţa animalelor şi a vânătorii
10. Hestia – zeiţa focului
11. Afrodita – zeiţa frumuseţii
12. Demetra – zeiţa fertilităţii.
 Helios (soarele) şi Selene (luna) le erau inferiori acestora; Hades, fratele lui Zeus,
locuia în lumea subpământeană.
 Homer îi aşează pe zei în Muntele Olimp, dincolo de nori. De acolo ei stăpânesc peste
muritori şi le dirijează viaţa după bunul lor plac sau după modul în care se pot folosi
de om spre a se răzbuna împotriva fraţilor din panteon.

21
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

 Hesiod afirmă că mitologia greacă veche susţine ideea naşterii zeilor unii din alţii, ca
oamenii.
 Mitologia greacă a considerat că faptele extraodinare erau săvârşite de oameni
deosebiţi – eroii. Ei s-au născut fie din pământene alese de zei ca mirese ocazionale,
fie din zeiţe care şi-au ales pământeni drept soţi ocazionali. Un asemenea erou era
Prometeu, plăsmuitorul neamului omenesc şi scoborâtorul focului, părintele
civilizaţiei terestre.

Locaşurile de cult, sacerdoţiul, jertfele


 Locaşurile temporale ale zeilor se aflau pe pământ, locuri unde oamenii le aduceau
jertfe şi prinoase. Cel mai frumos templu a fost cel dedicat Atenei fecioara –
Parthenonul; alte temple celebre erau cele închinate lui Poseidon şi Herei la
Pestum/Italia, iar un altar deosebit a fost construit pentru Zeus şi Atena la Pergam, în
Asia Mică.
 În mod obişnuit, templul era orientat cu faţa spre răsărit, încât primele raze de soare
să lumineze faţa statuii zeului. Templele eroilor aveau faţa orientată spre apus,
întrucât ei erau muritori.
 A existat o preoţie la temple. Oficiul sacerdotal se transmitea din tată în fiu. Se cereau
anumite condiţii pentru acest oficiu: integritatea corporală, puritatea, discernământul,
puterea viziunii şi a înţelegerii semnelor divine.
 La templele închinate zeiţelor existau femei sau fecioare preotese care îndeplineau
aceleaşi atribuţii ca preoţii, cu excepţia jertifirii animalelor.
 Zeilor li se aduceau jertfe de animale şi păsări, alături de ofrande de fructe şi cereale.
Era necesar ca victimele să nu prezinte defecte sau impurităţi. La început, a existat şi
sacrificiul uman.
 Jocurile greceşti tradiţionale – locale sau generale – organizate în cinstea zeilor, la
început, s-au transformat apoi în prilej de sărbătoare pentru etalarea frumuseţii
corpului omenesc. Toate jocurile se deschideau şi se închideau cu ceremonii sacre.
Astfel erau: jocurile olimpice (din patru în patru ani, începând cu anul 776 î.H.),
jocurile istmice, jocurile nemeice.

22
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

Mantica
 Din cauza firii iscoditoare a grecilor, arta ghicitului s-a dezvoltat foarte mult.
 Exista ghicitoria obişnuită, dar şi mantica oraculară. Între oracolele cunoscute erau
cele de la Dodona (Epir), unde frunzele stejarului sfânt le comunciau muritorilor –
prin preoţii tălmăcitori – viitorul ori cauzele trecute ale nenorocirilor prezente, sau cel
de la Delfi. Pe frontonul templului de la Delfi se afla scrisă cea mai importantă
poruncă a antichităţii: “cunoaşte-te pe tine însuţi”.
 Se practica şi o mantică bazată pe semnele naturale: zborul păsărilor, devierea
fumului, semnele măruntaielor etc.
 Jurământul era foarte important; călcarea lui devenea cauza nemulţumirii zeilor.

Omul şi destinul în religia greacă

 După Mircea Eliade, din perspectivă iudeo-creştină, religia greacă pare să fi stat sub
semnul pesimismului: existenţa umană este, prin definiţie, efemeră şi încărcată de
griji.
 Istoricii, filosofii şi poeţii greci proclamă că soarta cea mai bună pentru oameni ar fi
fost să nu se nască sau, o dată născuţi, să moară cât mai repede posibil.
 Moartea, totuşi, nu rezolvă nimic, întrucât ea nu aduce extincţia totală şi definitivă.
Pentru contemporanii lui Homer, moartea era o postexistenţă diminuată şi umilitoare
în beznele subpământene ale Hadesului. Binele săvârşit pe pământ nu era răsplătit şi
răul nu era pedepsit.
 Această concepţie pesimistă s-a impus atunci când grecul a luat cunoştinţă de
precaritatea condiţiei umane: 1. Omul nu este, în mod strict, “creatura” unei divinităţi;
prin urmare, el nu îndrăzneşte să spere că rugăciunile sale vor putea stabili o anumită
“intimitate” cu zeii; 2. Omul ştie că viaţa sa e deja hotărâtă de către destin (moira),
soartă sau de “partea” care i-a fost atribuită, înţeleasă ca timp acordat până la moarte.
Astfel, moartea era hotărâtă în momentul naşterii, iar durata vieţii era simbolizată de
firul pe care îl ţesea divinitatea.

23
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

 În principiu, Zeus poate modifica destinul, dar el urmăreşte şi respectă totuşi ceea ce
este just (dike), iar supremaţia justeţei nu este decât manifestarea concretă, în
societatea umană, a ordinii universale, a legii divine.
 Zeii nu îi lovesc pe oameni fără motiv, atâta vreme cât muritorii nu transgresează
limitele modului lor de existenţă; dar e greu să nu încalci limitele impuse, căci idealul
omului este excelenţa (arete). În cele din urmă, omul nu dispune decât de propriile
sale limitări: cele care îi sunt menite prin condiţia umană, şi mai ales prin destin.
 Înţelepciunea începe odată cu conştiinţa finitudinii şi precarităţii vieţii umane. Prin
urmare, e vorba de a profita de tot ceea ce poate da prezentul: tinereţe, sănătate,
bucurii fizice sau prilejuri de a ne ilustra virtuţile. Lecţia lui Homer este aceasta: să
trăieşti – total, dar nobil – în prezent.
 Acest “ideal”, apărut din disperare, va cunoaşte modificări. Dar conştiinţa limitelor
predestinate şi a fragilităţii exitenţei nu s-a şters niciodată.
 Departe de a inhiba forţele creatoare ale geniului religios grec, această viziune tragică
a dus la revalorizarea paradoxală a condiţiei umane. Deoarece zeii l-au obligat să nu
treacă dincolo de limitele sale, omul a sfârşit prin a realiza perfecţiunea şi, plecând de
aici, sacralitatea condiţiei umane. Omul grec a redescoperit şi desăvârşit sensul
religios al “bucuriei de a trăi”, valoarea sacramentală a frumuseţii trupului, funcţia
religioasă a oricărei petreceri colective organizate: procesiuni, jocuri, competiţii
sportive etc.
 În mod paradoxal, o religie care proclamă distanţa ireductibilă dintre lumea divină şi
aceea a muritorilor face din perfecţiunea corpului omenesc reprezentarea cea mai
adecvată zeilor.
 A fost valorizat şi prezentul. Simplul fapt de a exista, de a trăi în timp, poate avea o
dimensiune religioasă. “Bucuria de a trăi” descoperită de greci nu este o plăcere de tip
profan: ea revelează beatitudinea de a exista, de a participa, chiar la modul fugar, la
spontaneitatea vieţii şi la maiestatea lumii.
 Grecii au învăţat că cel mai sigur mijloc de a te sustrage timpului este acela de a
exploata comorile, de nebănuit la prima vedere, ale clipei trăite.
BIBLIOGRAFIE ORIENTATIVĂ

 Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998

24
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

 Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria religiilor, EIBMBOR, Bucureşti, 1991


 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000
 Giovanni Filoramo, Manual de istorie a religiilor, Humanitas, Bucureşti, 2003
 Jean-Pierre Vernant, I. Mit şi gândire în Grecia antică; II. Mit şi religie în Grecia antică, Editura Meridiane, Bucureşti, 1995
 Felix Buffiere, Miturile lui Homer şi gândirea greacă, Editura Univers, Bucureşti, 1987
 Pierre Leveque, Aventura greacă, vol. 1, 2, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987
 Gheorghe Vlăduţescu, Filosofia în Grecia veche, Editura Albatros, Bucureşti, 1984

RELIGIA ROMANILOR

 Italia a fost, mai mult decât Grecia, teatrul invaziilor continue ale unor populaţii
dinafară. Peste unele populaţii meditaraneene, se aşează – spre sfârşitul mileniului II
î.H. – triburi migratoare venite din nordul Alpilor.
 Prima mare invazie a fost însă cea a popoarelor italice; invazia face parte din mare
mişcare a triburilor indo-europene stabilite mai înainte în Europa Centrală; de la
Dunărea de mijloc, au pornit spre SE triburile elenice, iar spre SV cele italice.
 Un alt strat etnic este cel etrusc, care a dezvoltat în spaţiul italic o istorie uimitoare şi
mult controversată, începând cu sec. VIII î.H.; asemănările acestei civilizaţii cu cele
din Orientul apropiat a acreditat tot mai mult teza originii orientale a etruscilor.
Civilizaţia etruscă stă la baza culturii romane şi a moştenirii culturale pe care romanii
au lăsat-o Europei.
 Tot în sec. VIII î.H. are loc începutul colonizării Italiei de către greci.
 În sec. V î.H. – invazia galilor, populaţie de neam celtic.
 754 – întemeierea Romei, apoi expansiunea ei.
 Politic, Roma a trecut prin trei faze: regalitatea (754-509 î.H.), republica (509-31 î.H.)
şi imperiul (31 î.H.-476).

 Religia etruscilor. Nu este bine cunoscută. După credinţa etruscă, existau două
consilii de zei; sacerdoţiul era bine organizat, deşi nu forma o castă; disciplina etruscă
era un dar divin, fiind transmisă de către zei; în miezul disciplinei religiei era
cercetarea măruntaielor victimelor, mai ales a ficatului; cultul morţilor era foarte
dezvoltat: cele mai importante monumente rămase sunt cele mortuare.
 Se practica sacrificiul uman, obicei care a dat naştere mai târziu luptelor de gladiatori.
 Femeia se bucura de o libertate deosebită şi întruchipa însăşi casa, familia.

25
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

 Înconjurată de latini, sabini şi etrsuci şi ulterior aflată în contact cu oscii, umbrii şi


samnaţii, civilizaţia romană – spre deosebire de ceea ce s-a petrecut în Grecia – nu a
convieţuit cu celelalte cetăţi-stat prezente în Latium şi în restul Italiei şi nici nu a fost
posibilă vreo formă de omogenitate religioasă.

 RELIGIA ROMANĂ ÎN PERIOADA REGALITĂŢII


 Zeii. În fruntea panteonului roman – Jupiter, zeul cerului strălucitor, adorat la început
ca zeu al agriculturii; Jupiter a ajutat la consolidarea unităţii statului roman: el a fost
impus şi celorlalte popoare cucerite de romani. Spre deosebire de greci, care îşi
organizaseră de timpuriu un panteon, romanii nu aveau la începutul perioadei istorice
decât o triadă de zei ierarhizată: Jupiter, Marte şi Quirinius.
 Iunona – devenită mai târziu soţia lui Jupiter – era protectoarea femeii; ea proteja mai
ales naşterea copiilor.
 Marte era cel mai popular zeu roman, fost zeu al vegetaţiei de primăvară; ca atare, îi
era consacrată prima lună a anului, martie; a devenit apoi zeu al războiului, fiind
considerat strămoşul romanilor, tatăl legendarilor Romulus şi Remus.
 Ianus este cel mai vechi dintre zeii popoarelor italice.
 Minerva e zeiţa meşteşugurilor; împreună cu Jupiter şi cu Iunona, forma o triadă.
 Venus – zeiţa iubirii.
 Datorită spiritului lor pragmatic, romanii au considerat că şi cel mai neînsemnat act
este efectul acţiunii divinităţii, astfel încât întâlnim zei pentru fiecare act de creştere a
grâului, spre exemplu: un zeu se îngrijea de căderea sămânţei în pământ, altul de
apariţia primelor frunzuliţe, al treilea de creşterea plantei etc.
 Pe de altă parte, fiecare om era protejat de un geniu, văzut ca o zeitate tutelară.

 Cultul eroilor şi mitologia nu au avut la romani dezvoltarea de la greci, pentru că


mitologia romană a fost sufocată de cea grecească. Cetatea destinată să domine lumea
nu cunoştea comogonia, nici teogonia şi nici antropogonia; ea nu avea nici poeţi care
să îndeplinească – asemenea spaţiului grecesc – şi rolul de “teologi” şi de poli de
orientare cosmologică, şi nici prezicători sau profeţi.

26
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

 Acestei lipse de mitologie îi corespunde însă o centralitate şi o supraevaluare a ritului.


“Dacă mitul e de origine greacă, ritul e de origine latină” (Paolo Scarpi)

 Sacerdoţiul şi colegiile religioase. Nu a existat o castă sacerdotală; cultul public se


săvârşea însă sub controlul statului de către oficianţi speciali şi de confreriile
religioase.
 Deja din epoca preromană, conducătorul politic era înconjurat de un corp sacerdotal,
dar acesta a devenit cu timpul atât de specific încât, la Roma, fiecare colegiu îşi avea
o competenţă anume.
 În fruntea ierarhiei sacerdotale se afla regele. Acesta, împreună cu alte câteva
persoane, făcea parte din colegiul pontifical.
 Urma apoi o categorie specială numită “flamines” – 15 la număr – dintre care câţiva
erau cei mai importanţi: ai lui Jupiter, ai lui Marte şi ai lui Quirinius. Flaminii nu
formau o castă, nici măcar un colegiu: fiecare flamin era autonom şi ţinea de o
divinitate de la care îşi lua numele. Se distingeau prin costumul lor ritual şi prin
marele număr de interdicţii de care trebuiau să ţină seama.
 Pontificii erau înţelepţii din epoca veche, latină, deţinători ai tradiţiilor poporului; se
ocupau cu compilarea normelor de conduită şi înregistrau evenimentele din viaţa
statului; întocmeau calendarul religios şi civil. Erau numiţi de rege, apoi se alegeau;
în fruntea lor se afla pontifex maximus. Acesta avea funcţia pe viaţă. Din punct de
vedere al ierarhiei religioase, era subordonat regelui; din punct de vedere al
prerogativelor juridice, era superiorul lui.
 În subordinea lui se găseau şi vestalele, fecioare consacrate templului zeiţei Vesta.
Cele şase vestale aparţineau colegiului pontifical; erau alese între vârsta de şase şi
zece ani, de către marele pontif şi erau consacrate pentru o durată de 30 de ani. Ele
păzeau salvarea poporului roman şi întreţineau focul Romei, pe care nu-l lăsau să se
stingă niciodată. Puterea religioasă a vestalelor ţinea de virginitatea lor: daca o vestală
încălca regula castităţii, era închisă de vie într-un mormânt subteran, iar partenerul ei
era ucis în chinuri.

27
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

 Augurii erau un fel de prezicători, deoarece toate acţiunile statului erau precedate de
cercetarea semnelor prevestitoare; aceasta nu echivala însă cu ghicirea viitorului.
Colegiul augurilor era tot atât de vechi şi de independent precum colegiul pontifical.
Secretul disciplinei lor a fost însă foarte bine păstrat.
 Alături de aceste colegii, cultul public cuprindea numeroase grupuri închise, fiecare
dintre acestea fiind specializat într-o “tehnică” religioasă aparte.

 Riturile publice. Rugăciunea era socotită având puteri magice: se rostea fără
schimbare sau greşeală, stând în picioare, cu capul acoperit. Oficiantul rostea
rugăciunea cu glas tare, iar ceilalţi o repetau cu grijă. Divinitatea se saluta ducând
mâna la gură (de unde s-a format termenul “adorare”). În general, rugăciunea romană,
punând accentul pe ritual şi pe formă, nu era cuprinsă de trăire şi pioşenie.

 Sacrificiile ocupau cel mai important loc în cult, fiind amănunţit descrise. Erau
sângeroase sau nu, din animale, păsări, cereale, lapte, miere. Sacrificiile cultului
public erau aduse de magistraţi – consuli, pretori – atunci când era vorba de o
ceremonie de stat; când sacrificiul i se aducea unei anumite zeităţi, sacrificatorul era
preotul din templu; pentru cultul particular, sacrificiul era adus de către “pater
familias”.

 Cultul morţilor. Sufletele duceau o viaţă asemănătoare celei de aici, fie în mormânt,
fie într‟o regiune subterană; împărăţia morţilor nu era complet izolată de cea de aici.

 RELIGIA ÎN TIMPUL REPUBLICII. S‟a ajuns la elenizarea religiei romane. În


faţa splendorii zeităţilor greceşti, cele romane pălesc, unele se contopesc cu cele
dintâi, altele îşi pierd cu totul importanţa. Caracterul conservator al religiei romane a
păstrat neschimbat multă vreme doar cultul. Se înalţă temple pentru zeii greci. În
acest spaţiu pătrund apoi şi zeităţi orientale, născându-se astfel sincretismul religios.
Curentele filosofice ruinează religia şi morala romană, ca şi arta, literatura, teatrul,
comedia. Sărbătorile religioase sunt uitate, rămânând în atenţie doar cele mai

28
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

importante; mai ales în timpul războaielor civile, templele erau goale, iar multe dintre
cultele vechi au fost uitate.

 RELIGIA ÎN TIMPUL IMPERIULUI. Octavian August a reuşit să restaureze


religia romană pentru încă 300 de ani, prin aplicarea următoarelor măsuri:
1. Restaurarea templelor căzute în ruină
2. Reintroducerea vechilor serbări religioase
3. Sporirea numărului preoţilor
4. Întărirea cultului zeiţei Vesta
5. Revizuirea cărţilor sibiline
6. Întărirea cultului familial
7. Instaurarea tradiţiei cultului împăratului.

 Decadenţa vechii religii romane a fost generată de sincretismul spiritului religios


specific cu amprenta nouă a cultelor orientale – cultul lui Isis, Osiris, al lui Mithra –
care au adus cu ele:
1. noutatea sentimentalismului mistic
2. preponderenţa elementului feminin printre adepţi
3. casta sacerdotală deţinătoare a tainelor cultului respectiv.
 Chiar unii împăraţi romani au încurajat pătrunderea acestor culte la Roma.

Caracteristici ale religiozităţii romane

 Se manifesta un interes foarte viu, de natură religioasă, pentru realitatea imediată,


concretizată mai ales în atitudinea faţă de anomalii, accidente sau inovaţii. De aici şi
dispoziţia ametafizică şi lipsa mitologiei.
 O inovaţie radicală echivala cu o atingere adusă normei.
 Semnificaţia precisă a minunilor nu era evidentă, ea trebuind să fie descifrată de
profesionştii cultului; aşa se explică – spre exemplu – respectul amestecat cu teamă
arătat faţă de Cărţile Sibiline. Divinaţia consta în interpretarea prevestirilor văzute sau
auzite.

29
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

 Geniul religios roman se distinge prin pragmatism, căutarea eficacitătii, prin


sacralizarea colectivităţilor organice: familie, gintă, patrie.
 Fidelitatea faţă de angajamente, disciplina romană, devotamentul faţă de stat,
prestigiul Dreptului se explică prin conceptul de depreciere a persoanei umane:
individul conta pentru că îi aparţinea grupului său.
 Sub influenţa filosofiei greceşti şi a cultelor orientale ale mântuirii, au descoperit
romanii importanţa religioasă a persoanei, dar aceasta s-a produs mai ales la populaţia
urbană.

ISLAMISMUL

1. Arabia anteislamică

 Islamul numără azi peste un miliard de adepţi şi a dat naştere unei civilizaţii
prestigioase, a cărei influenţă continuă să se facă prezentă în lumea modernă.
 Termenul „islam‟ înseamnă, în sens propriu, atitudinea religioasă de supunere faţă de
Dumnezeu; este adevărata religie, adeziunea la Dumnezeul unic, propovăduită de
trimişii dintotdeauna ai lui Dumnezeu.
 Toţi cei ce cred într‟un Dumnezeu unic, conformându-se şi supunându-se
învăţăturilor transmise de Moise, Iisus, Mahomed sau oricare alt profet sunt, în
concepţia Coranului, musulmani, indiferent dacă aceasta se întâmplă înainte de
revelaţia Coranului sau după aceea.
 Islamul este ultima dintre marile religii monoteiste, născută la Mecca, în Arabia, la
începutul secolului VII d.H.

 La apariţia islamului, Peninsula arabică era neorganizată din punct de vedere religios,
politic şi social.
 Exista un contrast marcant între teritoriile din Sud, orientate către Oceanul Indian
care, datorită musonului, se bucurau de o vegetaţie abundentă şi unde predomina

30
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

populaţia sedentară şi Arabia nordică, expusă capriciilor ploilor rare şi puţin


abundente, unde trăiau beduinii nomazi.

 Politic. Sub conducerea unui şeic sau said, populaţia sedentară şi cea nomadă era
organizată în triburi independente, dintre care se evidenţiază două grupări rivale,
legate de urmaşii lui Avraam: arabii din sud sau yemeniţii şi cei din nord/nazaritenii,
descendenţi din Ismael.
 Arabia de Sud a cunoscut de timpuriu o civilizaţie avansată, dar şi ocupări succesive,
începând cu sec. IX î.H.
 Arabia de Nord a intrat mult mai târziu în istorie: beduinii, mari crescători de cămile,
nu au cunoscut vreo formă de organizare. Abia în sec. II î.H. Mecca, organizată de
puternica familie Qurays în „republica neguţătorilor‟, preia traficul între Oceanul
Indian şi Marea Mediterană, devenind punctul de plecare al caravanelor organizate.
Arabii nordici se mândreau cu puritatea rasei lor.
 Structura tribală ara alcătuită din familie, clan şi trib; gruparea se baza aproape
exclusiv pe înrudirea de sânge; legăturile de rudenie şi filiaţia devin noţiuni sacre, iar
legătura de sânge va constitui întotdeauna liantul intangibil al clanului. Toţi membrii
se angajează să apere viaţa şi onorarea întregului trib, şi toţi membrii tribului se
angajează să-l apere pe fiecare membru în parte. Ei sunt o singură fiinţă.

 Religios. Arabii aveau o religie de tipul unui politeism puţin evoluat. În ciuda
diferenţelor mari de credinţe, se poate afirma un complex de trăsături comune: existau
divinităţi locale sau tribale puţin individualizate şi, adesea, cu caracter astral, despre
care se presupunea că erau întrupate în pietre sacre. Deasupra acestora se afla Allah
(„Dumnezeu‟), recunoscut în sec. VII î.H. ca Domn al Templului (Kaba) din Mecca;
Allah nu avea grandoarea divinităţii unice din religiile monoteiste, dar se ridica
deasupra celorlalate divinităţi tribale, fiind prin excelenţă protectorul tribului.
 Se practicau anumite ceremonii în jurul pietrelor şi obiectelor sacre ce se păstrau la
Mecca, în Kaba, care, încă înaintea islamului, devenise centrul unui celebru pelerinaj.
 În toate momentele importante ale vieţii erau consultaţi magii. Exista credinţa în
nenumărate spirite binefăcătoare sau răufăcătoare.

31
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

 Sacerdoţiul era organizat doar la Mecca, unde era încredinţat familiilor nobile. În
epoca mai veche se aduceau şi sacrificii omeneşti, înlocuite apoi cu jertfe animale.
 Arabii credeau în viaţa viitoare.
 Viaţa morală era aproape necunoscută: ducând o viaţă aspră în care numai cei
puternici răzbeau, vechii arabi considerau drept însuşiri supreme forţa şi vicleşugul,
îmbinate uneori cu o anumită artă teatrală.
 Era admisă poligamia şi se practica mai ales de către cei cu posibilităţi materiale
deosebite. Se admitea şi concubinajul. Femeia avea o situaţie foarte grea, iar naşterea
fetelor era socotită un blestem.

 În Arabia exista şi o minoritate evreiasacă, organizată în comunităţi, mai ales în


regiunea oraşului Iathreb/Medina. Evreii migraseră în urma cuceririi Palestinei de
către romani şi se constituiau într‟o colonie puternică.
 Influenţa iudaică se resimte sub raport economic şi moral. Monoteismul lor curat şi
concepţia despre răsplata faptelor au jucat un rol important în apariţia islamului şi în
formarea doctrinei acestuia. În elaborarea definitivă a noii religii se vor resimiţi, de
asemenea, spiritul legii iudaice şi multe elemente ale Vechiului Testament care intră
în islam.
 Existau aici şi creştini. Spre deosebire de evrei, care confereau religiei lor un caracter
naţional, creştinismul vine cu o concepţie universalistă despre religie şi cu spiritul
prozelitist al primelor secole creştine. Creştinismul se răspândeşte masiv în sudul
Arabiei, mai ales în Yemen. În partea arabă situată sub influenţa Bizanţului se
răspândise îndeosebi monofizitismul, iar în partea influenţată mai ales de Persia –
nestorianismul. În centrul Arabiei se aflau chiar şi unii pustinici, retraşi în deşert.
 E sigur că Mahomed a avut informaţii asupra creştinismului, iar Coranul are părţi în
care se resimte doctrina creştină, cu deosebire în capitolele privitoare la aşteptarea
temătoare a judecăţii finale.
 Religios, o altă influenţă suferită de Mahomed a fost aceea a unor demnitari înţelepţi
numiţi hanifi, care cred într‟un Dumnezeu, îl venerează pe Avraam, nutresc respect
deosebit faţă de iudaism şi creştinism dar nu sunt de acord cu practicile şi dogmele

32
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

acestora, respectă câteva vestigii ale tradiţiei religioase vechi; ei se abţineau însă de la
cultul dominant al arabilor, fără controverse ori polemici. Hanifii nu alcătuiau un trib,
nu se întruneau în cercuri; erau persoane care se bucurau de o consideraţie deosebită,
fiind socotiţi elita spirituală a arabilor.
 Hanifii îi vor face concurenţă lui Mahomed, iar după apariţia islamului unii vor
îmbrăţişa noua religie, alţii vor deveni creştini, iar alţii vor continua să caute adevărul
în altă parte şi să ducă o viaţă ascetică.
 Răspândirea iudaismului şi a creştinismului în Arabia au provocat o stare de spirit
propice îndepărtării de vechea religie idolatră şi de căutare a unei noi mişcări
religioase. Aceasta va fi adusă de Mahomed.

2. Mahomed

 Mahomed a fost un personaj istoric ce oferă, pentru istoria religiilor, o mai bună
înţelegere a puterii unui geniu istoric.
 S-a născut la Mecca, între anii 567 şi 572 şi a făcut parte din puternicul trib al
quraysiţilor. Rămâne orfan de mic şi a fost crescut de rudele sale sărace. Până la 24 de
ani, viaţa sa e aproape necunoscută; acum intră în servicul unei văduve bogate numită
Khadija, care s-a folosit de el în afacerile sale comerciale, iar mai târziu s-a şi
căsătorit cu el, în ciuda diferenţei de vârstă de 15 ani dintre ei.
 Această căsătorie a fost foarte fericită pentru Mahomed, oferindu-i posibilitatea
existenţei, vază în cadrul societăţii şi timp pentru meditaţie; soţia sa l-a încurajat mult
în încercările vocaţiei sale religioase. După moartea primesi sale soţii, a mai avut alte
nouă neveste.
 Este greu de spus cum a juns Mahomed la conştiinţa misiunii sale de profet al
arabilor. Nu se cunosc prea multe amănunte ale vieţii sale dinaintea primelor sale
revelaţii, către anul 610. Tradiţia mahomedană istoriseşte o serie de întâmplări încă
din copilăria profetului, care prevesteau marele rol pe care el avea să-l joace mai
târziu. Se pare că era vorba de retragere spirituală în peşteri şi în alte locuri
însingurate, practică străină politeismului arab.e posibil ca Mahomed să fi fost

33
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

impresionat de vechile, rugăciunile şi meditaţiile călugărilor creştini pe care îi


întâlnise sau de care auzise.
 E foarte posibil ca Mahomed să fi fost impresionat de veghile, rugăciunile şi
meditaţiile călugărilor creştini pe care îi întâlnise sau despre care auzise în călătorile
sale.
 Criza sufletească din care Mahomed a ieşit încredinţat de misiunea sa profetică s-a
dezlănţuit pe la vârsta de 40 de ani; acum s-a manifestat în el o puternică nevoie de
singurătate, linişte şi meditaţie; şi-a făcut obiceiul de a se retrage în fiecare an câte o
lună într-un munte din apropierea oraşului Mecca, unde practica o asceză severă. Aici
a avut o serie de viziuni, identificate, la început doar de către el şi familie, cu revelaţii
divine şi cu calitatea sa de ales al lui Dumnezeu.
 Ca urmare a unei asemena viziuni din anul 612, prin care i se poruncea să-şi facă
publice revelaţiile primite, Mahomed îşi începe apostolatul. El pune accentul pe
puterea şi mărinimia lui Dumnezeu, care l-a făcut pe om “dintr-un cheag de sânge”, a
făcut cerul, munţii, pământul; el evocă bunătatea lui Dumnezeu, dar nu menţionează
în primele sale proclamaţii unitatea divinului. O altă temă a predicii sale este iminenţa
judecăţii şi învierea morţilor; el dezvoltă chiar viziuni apocaliptice: munţii se vor
muta şi, topiţi, vori fi făcuţi pulbere şi cenuşă; profetul vorbeşte de un incendiu
cosmic, iar trâmbiţe de foc şi de aramă topită vor cădea peste oameni. Morţii vor învia
şi vor ieşi din morminte; învierea se va petrece într-o clipă: oamenii vor fi adunaţi
înaintea tronului, drepţii la dreapta şi răufăcătorii la stânga. Judecata se va face pe
temeiul celor scrise în Cartea faptelor omeneşti; profeţii trecutului vor fi chemaţi să
mărturisească faptul că ei au proclamat monoteismul şi că şi-au prevenit
contemporani. Necredincioşii vor fi meniţi chinurilor iadului. Se insistă mai ales pe
fericirile care-i aşteaptă pe crdincioşi în paradis; ele sunt cu precădere de ordin
material. Proclamând: “Nu există alt Dumnezeu în afara lui Dumnezeu”, Mahomed
nu viza să întemeieze o nouă religie, ci dorea doar să-şi trezească concetăţenii, să-i
convingă că trebuie să-l venereze numai pe Allah.
 Opoziţia faţă de noua învăţătură s-a arătat imediat, din cauze multiple: atunci când
profetul a proclamat adevărata religie, arabii nu i s-au împotrivit atât timp cât nu s-a
atins de zeii lor; pentru oligarhia însărită a qurayisiţilor, renunţarea la păgânism

34
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

echivala cu pierderea privilegiilor; recunoaşterea lui Mahomed ca adevărat apostol al


lui Dumnezeu însemna totodată recunoaşterea supremaţiei politice; mai grav:
revelaţia proclamată îi condamna pe strămoşii politeişti ai tribului la focul veşnic,
idee inacceptabilă pentru o societate tradiţionalistă.
 Primii adepţi au fost soţia lui Mahomed, fiicele acesteia şi fii lui adoptivi; atitudinea
triburilor l-a determinat să nu mai predice în public, o perioadă. A plecat apoi la
Yatreb, unde erau foarte mulţi evrei şi unde învăţătura sa monoteistă ar fi putut găsi
teren prielnic. Anul 622 constituie anul fugii lui Mahomed de la Mecca la Yatreb, an
identificat cu expatrierea, cu ruperea legăturilor cu triburile vechi; este anul începerii
erei musulmane; numele oraşului va fi modificat din Yatreb în Medina, care înseamnă
“oraşul profetului”.
 Dacă până acum Mahomed fusese mai ales un om religios, de acum accentul cade pe
aspectul politic al activităţii sale: pune ordine în treburile interne ale oraşului,
stabileşte un loc de cult unde oficiază el însuşi anumite rugăciuni. Încep lupte de
cucerire a împrejurimilor, iar la anul 630 cade însuşi oraşul Mecca. La Kaaba, a
distrus cele câteva sute de idoli şi a orânduit ritualul cultului în forma, zicea el,
stabilită de Avraam, părintele arabilor. Capitala a rămas însă la Medina.
 În anii următori, a supus aproape întreaga Arabie. În anul 632 a făcut un pelerinaj de
adio la Mecca şi a stabilit toate amănuntele cultului.
 La Median, moare în acelaşi an.

 Istoria religioasă şi istoria universală nu cunosc un exemplu asemănător demersului


întreprins de Mahomed.
 Cucerirea oraşului Mecca şi întemeierea unui stat teocratic demonstrează că geniul
politic al profetului nu era mai prejos de geniul său religios.
 Nimic din biografia sa, atât cât este cunoscută, nu pot explica nici teologia, nici
predica şi succesul lui, nici perenitatea realizării sale: islamul şi teocraţia musulmană.
 Prin noul mesaj, el reintegra indivizii întro comunitatea nouă, de ordin religios. El a
creat naţiunea arabă, permiţând expansiunii musulmane să extindă comunitatea
credincioşilor peste frontierele etnice şi rasiale. Energia războaielor intertribale a fost

35
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

canalizată spre războaie externe, împotriva păgânilor, pentru victoria monoteismului


islamic.
 Mahomed limitează la patru numărul soţiilor legitime.
 Islamul nu constituie o biserică şi nu posedă un sacerdoţiu; cultul poate fi săvârşit de
oricine, nici nu este necesar să fie oficiat într-un sanctuar.

3. Izvoarele de credinţă

Mesajul Coranului

 Coranul constituie textul sacru al musulmanilor şi conţine revelaţia făcută de


Dumnezeu lui Mahomed prin mijlocirea spiritului sau a îngerului, identificat cu
Garviil.
 Fiecare cuvânt din Coran este un cuvânt al lui Dumnezeu, fapt pentru care în islam se
acordă maximă atenţie în transmiterea lui. De aceea, Mahomed a pus ca o parte din
Coran să fie scris de către Zaid, fiul său adoptiv. După moartea lui Mahomed, primul
calif – Abu-Bakr (632-634) – a cules textele existente şi părţile transmise prin
memorie. Pentru a evita constrastele între diferitele variante, Utman – al treilea calif –
a poruncit să se pregătească o ediţie oficială a Coranului, valabilă şi astăzi, şi le-a
distrus pe toate celelalte.
 Coranul este compus din 114 capitole numite “sure”, împărţite şi acestea în 6.219
versete. La redactarea lui şi la împărţirea în sure nu s-a ţinut seama de conţinut, ci s-a
avut în vedere doar un criteriu exterior: au fost aşezate la început surele mai lungi (în
afară de prima) iar la sfârşit cele scurte. Cele mai des recitate sure sunt prima – foarte
scurtă, având în islamism valoarea pe care o are rugăciunea Tatăl nostru în creştinism
şi fiind rostită în toate împrejurările vieţii, şi a 92-a – un fel de crez musulman foarte
scurt şi concis.
 Pentru musulmani, Coranul este o reproducere parţială a Coranului originar păstrat în
ceruri, care e veşnic şi increat şi care nu poate fi asemuit nici unei scrieri omeneşti. El
e exprimat în limba arabă şi orice traducere într-o limbă străină îi ştirbeşte din
conţinut; nu se admite nici studierea istorico-critică a Coranului.

36
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

 Hristos în Coran: este Mesia, fiul Mariei (3, 45), conceput prin intervenţie divină
(21, 91; 66, 12), profet (19, 30), aducător al unei revelaţii – Evanghelia –, care-i
călăuzeşte pe oameni. I se atribuie diferite minuni. Se neagă faptul că ar fi fost
Dumnezeu (5, 17: “Cei care spun „Dumnezeu este Hristos, fiul Mariei‟ sunt
tăgăduitori”) sau Fiu al lui Dumnezeu (4, 171; 9, 30; 19, 34-35). Hristos e totuşi
definit drept “cuvântul lui Dumnezeu” (3, 39-45; 4, 171) şi rod al Duhului Său.
 Există cinci stâlpi ai credinţei:
 Cultul rugăciunii canonice, ce presupune cinci prosternări zilnice
 Pomana prevăzută de lege
 Postul din zori până în amurg, în luna ramadan
 Pelerinajul
 Profesiunea de credinţă, adică repetarea formulei: “Nu există alt dumnezeu în
afară de Allah şi Mahomed este trimisul său”
 Din punct de vedere al morfologiei religioase, mesajul lui Mahomed, aşa cum a fost
formulat în Coran, reprezintă expresia monoteismului absolut: Allah este Dumnezeu,
singurul Dumnezeu.
 Allah cârmuieşte nu numai ritmurile cosmice, ci şi faptele oamenilor. Omul este slab
nu ca urmare a păcatului originar, ci pentru că este doar o făptură. Nimic nu este liber
în lume, înafară de Dumnezeu.
 Dată fiind failibilitatea omului, Coranul nu încurajează asceza sau monahismul.
 Viaţa religioasă este reglementată de instituţii care normează în acelaşi timp aspectele
juridice.

Alte izvoare de credinţă ale islamului

 Hadith este al doilea izvor doctrinar. Deoarece Coranul nu cuprindea norme de


comportament pentru toate împrejurările religioase, sociale, juridice etc. în care s-ar fi
găsit credincioşii, s-a recurs la culegerea tradiţiilor orale pentru aflarea atitudinii
profetului în astfel de împrejurări. Din miile de tradiţii care circulau, au fost selectate,

37
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

în secolul IX, cele considerate autentice, care au şi fost comentate de către „teologi“
renumiţi.
 Igma conţine soluţionările mai noi care nu sunt cuprinse în primele două izvoare de
credinţă şi s-a realizat prin recurgerea la consensul erudiţilor musulmani dintr-o
anumită epocă.

4. Doctrina islamică

 Islamismul este un sincretism, care cuprinde în doctrina sa un amestec de elemente


religioase, diferite ca provenienţă şi factură.
 Dumnezeu. Dogma esenţială a islamismului este aceea a unicităţii lui Dumnezeu.
Însuşirile atribuite Lui sunt aceleaşi ca în mozaism şi creştinism; numărul atributelor
divine, cuprinse în Coran şi Hadith, este de 99 şi mahomedanii trebuie să le cunoască
şi să le recite cu ajutorul unor mătănii.
 Dumnezeu este creatorul lumii şi al oamenilor; ordinea creaţiei a fost: apa, pământul,
munţii, vieţuitoarele şi, la sfârşit, omul.
 Faptele oamenior nu sunt libere: Allah însuşi creează faptele omului şi acesta nu face
decât să le execute în mod inevitabil.
 Îngerii. Sunt creaţi de Dumnezeu din lumină şi au misiunea de a-L lăuda pe Creator
şi de a duce oamenilor poruncile Lui. Căpetenia lor este Gavriil; cei mai mulţi dintre
ei au resposnabilităţi speciale şi unice. Un loc deosebit îl ocupă şi îngerul căzut în
păcatul trufiei, întrucât nu a acceptat să se prosterne în faţa lui Adam, la porunca lui
Dumnezeu.
 Credinţa în spirite – fiinţe create de Dumnezeu din foc, dintre care o parte sunt buni şi
o altă parte sunt răi – este o reminiscenţă din vechiul păgânism arab.
 Profeţii. Sunt oameni aleşi de Dumnezeu dintre credincioşii cei mai buni, care au
primit sarcini de mare importanţă. Numărul lor este foarte mare: depăşeşte – potrivit
tradiţiei – o sută de mii, dar Coranul numeşte 25 de asemenea profeţi şi trimişi. Dintre
ei, şase sunt foarte importanţi: Adam, Noe, Avraam, Moise, Iisus şi Mahomed, cel
care este “pecetea”, încheind numărul profeţilor.

38
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

 Eshatologia. Foarte importantă în învăţătura mahomedană, este vag expusă în Coran,


având puternice influenţe iudaice şi creştine.
 Se crede că, după moartea trupului, sufletele merg la un fel de judecată particulară;
după aceea, sufletele rămân în mormânt într-o beţie sau somn al morţii, până la
judecata finală. Sufletele profeţilor şi ale martirilor sunt scutite de această anticameră
şi merg direct în paradis.
 Ziua judecăţii va fi precedată de minuni şi semne apocaliptice. Un fel de Mesia
islamic va converti lumea la islamism şi va aduce pe pământ ordinea şi dreptatea.
 La judecata de apoi, care se face în faţa lui Allah, faptele oamenilor vor fi cântărite pe
o balanţă, după care sufletele vor trece un pod „mai subţire decât firul de păr şi decât
tăişul sabiei“, de pe care cei răi se vor prăbuşi în iad. Desfătarea raiului este plină de
plăceri senzuale, iar pedepsele iadului de chinuri îngrozitoare; cu timpul, s-a introdus
un element spiritual în interpretarea textelor referitoare la paradis, astfel că pentru cei
buni se afirmă fericirea de a-L contempla pe Dumnezeu.

5. Cei cinci stâlpi ai credinţei

 Legea islamică împarte faptele oamenilor în mai multe categorii: obligatorii,


recomandate, îngăduite, condamnabile şi interzise.
 Între faptele obligatorii se numără cu prioritate cei cinci stâlpi ai credinţei.

5.1. Mărturisirea credinţei


 Se face prin rostirea formulei şahada: “Nu este Dumnezeu înafară de Allah şi
Mahomed este profetul său”. Ea se rosteşte la intrarea în islamism şi în alte
împrejurări, dar mai ales când se apropie moartea.
 Mărturisirea de credinţă reprezintă condiţia pentru a se putea trece la îndeplinirea
celorlalte obligaţii islamice.

5.2. Rugăciunea rituală

39
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

 Trebuie să fie rostită de cinci ori pe zi, de preferinţă în comun cu alţi credincioşi şi cu
faţa spre Mecca.
 Cele cinci momente precise nu sunt ore fixe, ci etape ale mişcării soarelui:
 În zori
 La miezul zilei
 În intervalul dintre prânz şi apusul soarelui
 La apusul soarelui
 În intervalul determinat de dispariţia ultimelor licăriri ale crepusculului.
 Orele variază astfel în funcţie de anotimp şi de locul geografic unde se află
musulmanul.
 Rugăciunea neîndeplinită rămâne ca o datorie: credinciosul se poate achita de ea în
orice alt moment
 Rugăciunea rituală are un caracter de laudă adusă lui Dumnezeu şi se deosebeşte de
rugăciunea particulară pe care mahomedanul o poate face în orice loc şi în orice
limbă, fără vreo îngrădire rituală.
 Rugăciunea în comun poate avea loc şi în altă parte decât în moschee.
 Îndată ce ora pentru rugăciune a sosit – anunţată fiind de apelul muezinului sau doar
observată prin consultarea unui ceas – musulmanii aflaţi într-o colectivitate, chiar şi
puţin numeroasă, îi propun unui dintre ei să fie imam = “cel care stă în faţă”, acesta
nefiind decât credinciosul care îi precedă pe ceilalţi prin efectuarea gesturilor rituale.
 Gesturile din timpul rugăciunii corespund unui protocol simplu, dar precis.
 După rugăciune, este redat “vieţii civile” cel care se rupsese de ea pentru un interval
de cinci, cel mult zece minute, ca regulă generală, interval pe care îl pot prelungi
zelul şi erudiţia.

5.3. Milostenia
 Este reglementată de Mahomed şi de succesorii săi sub forma unui impozit legal
proporţional, perceput asupra produselor agricole, asupra vitelor, aurului, argintului
şi mărfurilor.

40
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

 Bunurile adunate erau apoi folosite în diferite scopuri de binefacere, pentru


întreţinerea eventualelor instituţii religioase musulmane, pentru “războiul sfânt”
 Statele musulmane moderne au renunţat însă la acest fel de impozit.
 În Coran există câteva remarci asupra actului de dăruire: regula generală în materie
de danie rămâne “gratuitatea” gestului, faptul de a nu precupeţi ceea ce dai, de a nu
aştepta răsplată. Darul trebuie făcut din ceea ce îţi este drag (2, 267; 3, 92), şi nu
trebuie să fie dăruit cu ostentaţie sau cu inima îndoită (4, 38).

5.4. Postul
 Postul din luna ramadan este fără îndoială cea mai cunoscută dintre cele cinci
obligaţii canonice.
 Este obligatoriu de la vârsta de 14 ani. Sunt scutiţi de post bătrânii, femeile
însărcinate şi cele care alăpteză, călătorii şi soldaţii în timp de război.
 Postul musulman durează o lună, luna ramadan, când profetul ar fi avut revelaţiile; el
începe în zori şi durează până seara după apusul soarelui.
 În acest timp, credinciosul musulman nu are voie să mănânce nimic, nici să bea, să
miroase parfumuri, să fumeze sau să aibe relaţii sexuale. Noaptea însă toate acestea
sunt îngăduite.
 Întrucât musulmanii folosesc un calendar lunar, luna ramadan cade uneori vara, ceea
ce face ca asprimea postului – mai ales interzicerea de a bea apă – să fie şi mai mare.

5.5. Pelerinajul la Mecca


 Datează din epoca preislmică şi a fost păstrat de Mahomed datorită prestigiului pe
care această tradiţie o avea printre arabi, ca şi datorită faptului că prin el izubutea să
menţină unitatea politică şi religioasă a triburilor arabe.
 Musulmanii sunt obligaţi să facă pelerinajul la Mecca cel puţin o dată în viaţă.
 Femeile nu pot merge la Mecca decât însoţite de soţul lor sau de o rudă apropiată.
Cei bolnavi pot trimite în locul lor pe altcineva, cu condiţia să-i achite toate

41
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

cheltuielile. Cei care nu pot face acest lucru din motive foarte serioase trebuie să facă
în schimb milostenie sau să postească.

6. Unitate şi diversitate în islam


 Comunitatea islamică a avut tendinţa, încă de pe vremea lui Mahomed, de a se diviza
în diferite grupări.
 Un aspect important al acestui proces e reprezentat de aşa numitul sufism, care
desemnează dimensiunea mistică a islamului. Ideile mistice au început să pătrundă în
gândirea musulmanilor la începutul primului secol al erei islamice, când în
comunităţile lor a apărut o formă de pietism ascetic.

 Misticii şi asceţii musulmani se chemau sufi şi duceau o viaţă de iubire şi de


devoţiune pură faţă de Allah; ei afirmau anularea individului în Dumnezeu; ideea că
există diferite niveluri de devoţiune şi că numai elita poate ajunge la cel mai înalt
dintre ele a introdus în islam conceptul de sfinţenie şi convingerea, trăită mai ales la
nivel popular, că sfinţii ar dispune de puteri deosebite.
 Ordinele sufi din întreaga lume islmică, dar mai ales din Turcia, Iran şi din regiunea
indo-pakistaneză au dezvoltat o întregaă gamă de practici rituale care utilizau cântul,
tobele, instrumentele muzicale şi chiar dansul.
 Asceţii se bucurau de sprijinul maselor, fiind consideraţi nişte sfinţi ce reprezentau
unul dintre spectele atrăgătoare ale islamului contemplativ; prin acceptarea sărăciei şi
a privaţiunii, asceţii pregăteau primele faze ale sufismului.
 Influenţele mazdeene, buddhiste, maniheice, iudaice, creştine şi eleniste, oricât de
acceptabile ar fi fost, nu au schimbat cu nimic structur misticii islamice. Totuşi, dacă
misticii musulmani refuză să accepte celibatul şi izolarea, după exemplul călugărilor
creştini, adaptează în schimb unele eidei ale misticilor creştini la propriul lor spirit.

 Divizarea cea mai importantă faţă de islamul sunnit (tradiţional) este cea
reprezentată de şiiţi, numiţi aşa deoarece constituie “partida lui Ali”, vărul şi ginerele
lui Mahomed. Şiiţii s-au născut ca mişcare politică dintre cei care susţineau că

42
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

ginerele lui Mahomed şi descendenţii săi erau singurii succesori legitimi ai lui
profetului cu drepturi în fruntea comunităţii musulmane.
 Şiiţii au devenit o comunitate religioasă separată, au dezvoltat o teologie proprie
originală, comentarii la Coran, sistem juridic propriu şi modalităţi deosebite de
desfăşurare a practicilor de cult; ei au negat doctrina sunnită a “consensului”,
afirmând în locul ei învăţătura potrivit căreia există în fiecare generaţie un şef sau
călăuz (imam) infailibil.
 Înafara acestor grupări mari, există o largă varietate de grupuri care se inspiră din
islam dar care-i încalcă, adeseori, regulile.

7. Islamul modern
 În epoca modernă, islamul s-a confruntat – atât în interior cât şi în exterior – cu forţe
care i-au pus în discuţie, uneori radical, identitatea.
 În exterior, decisivă a fost confruntarea cu Occidentul şi forţele sale politice, sociale
şi culturale: mare parte din lumea islamică a căzut sub stăpânirea colonială
europeană.
 Din interior, s-au născut statele islamice independente, dintre care unele erau
înclinate să accepte crearea statului secular, după model occidental, cu o legislaţie
non-coranică, iar altele aspirau spre statul isalmic în care viaţa tradiţională să fie
aplicată în confruntarea cu modernitatea occidentală.
 Primelor secole, care au dus la apogeu dezvoltarea civilizaţiei musulmane, le-a urmat
o lungă perioadă de stagnare culturală şi de înţepenire doctrinară, care a însoţit
islamul până în secolul al XVIII-lea, cu o evoluţie de sens opus celei occidentale.
 Primele impulsuri de schimbărilor au venit la sfârşitul secolului XVIII şi începutul
celui următor, sub forma unor mişcări reformiste apărute în Arabia, în India şi în
unele părţi ale Africii.

43
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

 Muhammad ibn Abd-al-Wahhab (m. 1792) a încercat să purifice islamul de


influenţele străine; el era convins că musulmanii trebuie să se întoarcă la credinţele
simple şi practicile datând de pe vremea lui Mahomed.
 Adepţii lui, wahhabiţii, au cucerit şi au “purificat” Mecca în anul 1806. La începutul
secolului XX au câştigat puterea în Arabia centrală, iar în 1932 a fost întemeiat
regatul Arabiei Saudite.
 Ei i-au influenţat pe arabii din întreaga lume, îndeosebi pe cei din regiunile pe cale
de dezvoltare. Consideră că este o greşeală să se interpreteze Coranul în mod
alegoric; de asemenea, descurajează anumite inovaţii occidentale cum ar fi
cinematograful, tutunul, dansul, astfel că sunt numiţi “puritanii islamului”.
 Au existat multe mişcări de reformă care urmăreau cu prioritate întoarcerea la
vechile tradiţii musulmane, pe cale să fie pierdute în contact cu influenţele
occidentale.
 Unele dintre acestea proclamau dreptul la “războiul sfânt”.
 Războiul sfânt este în general traducerea termenului “jihad”, care înseamnă
literalmente efortul ce trebuie depus pentru a străbate “calea lui Dumnezeu” şi se
referă mai precis la “lupta împotriva necredincioşilor”.
 O definiţie tipică oferită de un doctor în doctrina islamică despre jihad este
următoarea: “lupta pe care o duce musulmanul împotriva necredinciosului cu care nu
are nici un pact (sunt excluse religiile Cărţii, ca ebraismul şi creştinismul) cu scopul
de a exalta cuvântul lui Dumnezeu Preaînaltul”.
 Jihadul nu face parte din cei cinci stâlpi ai credinţei. Aceată datorie e mai întâi a
comunităţii în ansamblul ei şi nu a individului.
 Sarcina jihadului nu este exclusiv aceea de a extinde imperiul islamic, ci de a
răspândi cuvântul lui Dumnezeu.
 În opoziţie cu unele mişcări tradiţionaliste şi radicale, care şi astăzi susţin aplicarea
forţei în această luptă misionară, majoritatea şcolilor şi a juriştilor subliniază aspectul
paşnic al jihadului.

44
Curs Istoria Religiilor anul III, sem I
Pr. Conf. Univ. Dr. Ștefan Iloaie

 Alături de aspectul 1. general şi 2. cel misionar, un alt aspect esenţial al jihadului


este 3. cel interior, constând în efortul fiecărui musulman pentru a-I arăta lui Allah
cuvenita supunere, respectând şi urmând poruncile Lui.

Islamul
bibliografie orientativă
 Diac. Prof. Univ. dr. Emilian Vasilescu, Istoria religiilor, ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998
 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, trad. Cezar Baltag, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000
 Dominique Sourdel, Islamul, Humanitas, Bucureşti, 1993
 Azzedine Guellouz, Islamul, în vol. Jean Delumeau Religiile lumii, Bucureşti, 1996, p. 251-334
 Toader Dan, Mântuirea ca unire finală şi eternă a fiinţei în Absolut, în islamism şi creştinism, în “Studii Teologice” an 52, 2000,
nr. 3-4, p. 223-231
 M. Mokri, Mistica musulmană, în vol. Marie-Madeleine Davy, Enciclopedia doctrinelor mistice, Editura amarcord, Timişoara,
1998, vol. 2, p. 291-336
 Diane Collinson, Robert Wilkinson, Dicţionari de filozofi orientali, Nemira, 1999; vezi cap. Filozofia islamică, p. 12-47
 Philippe Gaudin, Marile religii, Editura Orizonturi/Lider, Bucureşti, 1995, vezi cap. Islamul, p. 122-211
 Coranul, Editura Herald, Bucureşti, 2005 şi alte ediţii
 Leonard Swidler, După absolut. Viitorul dialogic al reflecţiei religioase, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2002, vezi mai ales cap.
Trialogul iudeo-creştino-musulman, p. 164-174
 Giovanni Filoramo ş.a., Manual de istorie a religiilor, Humanitas, Bucureşti, 2003, cap. Islamul, 209-241

45