Perioada paşoptistă

Perioada paşoptistă (aprox. 1830-1860) are ca nucleu Revoluţia de la 1848.

Paşoptismul este mişcarea politică şi culturală ale cărei obiective social-
politice sunt modernizarea societăţii româneşti şi emanciparea naţională:
independenţa politică, libertatea naţională, unirea provinciilor româneşti. Aceste
obiective sunt puse în practică de oameni de cultură şi scriitori care se implică activ
în viaţa socială (mulţi participă la revoluţie) şi culturală, iar în acelaşi timp,
alcătuiesc prima generaţie a literaturii noastre moderne.
Paşoptismul este şi o ideologie literară niciodată sintetizată într-un program
particular, dar supusă unor comandamente exterioare: spirit critic, deschidere spre
Occident şi lupta pentru impunerea unui specific naţional, conştiinţă civică şi
patriotică.
Epoca paşoptistă marchează începutul literaturii noastre moderne. Scriitorii
paşoptişti provin din clasele de sus, sunt educaţi în Apus, mai ales în Franţa, şi devin
promotorii renaşterii naţionale atât prin mesajul creaţiei literare, cât şi prin
implicarea lor activă în viaţa politică. Plini de elan, ei încearcă pentru prima dată o
sincronizare cu Europa Occidentală.
Această epocă înţeleasă în sens larg se poate împarţii în trei perioade:
• Prima perioadă: Prepaşoptismul 1830-1840
• A doua periadă: Paşoptismul 1840-1860
• A treia periadă: Postpaşoptismul 1860-1870
Două personalităţi au avut rolul de îndrumător al fenomenului cultural-literar
şi astfel au contribuit, în etape distincte, la modernizarea literaturii noastre
paşoptiste.
Într-o primă etapă, de efervescenţă creatoare, corespunzătoare primei
generaţii paşoptiste, acest rol îi revine lui Ion Heliade-Rădulescu prin articolele
din ziarul Curierul românesc, apărut la Bucureşti, începând cu 1829, căruia îi adaugă
din 1837 suplimentul literar Curierul de ambe sexe. Este faza entuziastă şi oarecum
„naivă" a romantismului paşoptist, când distincţia între opera originală şi
prelucrarea unui model străin aproape că nu se făcea. Datorită îndemnurilor
adresate tinerilor scriitori: ,Nu e vreme de critică, copii; e vreme de scris; să
scrieţi cât veţi putea şi cum veţi putea", a fost posibil debutul unei întregi
generaţii, între 1830 şi 1840: Vasile Cârlova, Gr. Alexandrescu, Dimitrie
Bolintineanu, Cezar Bolliac ş.a. Prin promovarea literaturii, fie traduceri, fie scrieri
originale, presa îndeplineşte o funcţie culturală în toate provinciile române
(Gheorghe Asachi editează la laşi Albina românească, în 1829, cu suplimentul
cultural şi literar Alăuta românească, iar George Bariţiu editează la Braşov Gazeta
de Transilvania, în 1837, cu suplimentul Foaie pentru minte, inimă şi literatură). În
această etapă se creează climatul cultural necesar pentru formarea unei literaturi
şi a unei limbi comune pentru toţi românii, deziderat formulat clar la 1840 de Mihail
Kogălniceanu.
În a doua etapă, de aşezare a fenomenului literar, Mihail Kogălniceanu
impune spiritul critic. El este redactorul primei reviste exclusiv literare, Dacia
literară, de la Iaşi. în cele trei numere apărute, se publică opere ale celor mai
valoroşi scriitori ai vremii (C. Negruzzi, Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu
ş.a.), iar direcţia imprimată se reflectă în toată literatura epocii.
Constituirea deplină a romantismului paşoptist a fost marcată de programul
teoretic Introducţie, redactat de Mihail Kogălniceanu şi publicat în primul număr al
revistei, în 1840.
La începutul articolului axat pe evidenţierea necesităţii unei literaturi
originale şi naţionale, Kogălniceanu prezintă activitatea gazetelor româneşti apărute
anterior, faţă de care Dacia literară urmăreşte să aducă un suflu nou, sugerat şi de
titlul revistei. Se respinge coloratura locală şi amestecul politicului, revista
adresându-se scriitorilor români de pretutindeni pentru a publica scrieri originale:
„O foaie dar, care, părăsind politica, s-ar îndeletnici numai cu literatura naţională,
foaie care, făcând abnegaţie de loc, ar fi numai o foaie românească, şi prin urmare
s-ar îndeletnici cu producţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie
bune, această foaie, zic, ar împlini o mare lipsă în literatura noastră. O asemenea
foaie ne vom sili ca să - fie Dacia literară [...]. Aşadar foaia noastră va fi un
repertoriu general al literaturei româneşti."
Cele patru puncte ale articolului-program sunt:
• întemeierea spiritului critic în literatura română pe principiul estetic:
„Critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana."
• Afirmarea idealului de realizare a unităţii limbii şi a literaturii române: „ţălul
nostru este realizarea dorinţii ca românii să aibă o limbă şi o literatură comună
pentru toţi."
• Combaterea imitaţiilor şi a traducerilor mediocre: „Dorul imitaţiei s-a făcut
la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional. Această manie
este mai ales covârşitoare în literatură. [...] Traducţiile însă nu fac o literatură."
• Promovarea unei literaturi originale, prin indicarea unor surse de inspiraţie în
conformitate cu specificul naţional şi cu estetica romantică: Istoria noastră are
destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile
noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice pentru ca să putem găsi şi la noi
sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la
alte naţii."
 Primii noştri scriitori moderni se afirmă în cadrul curentului naţional de la
Dacia literară. Ideile enunţate în articolul-program şi promovate de revistă se
reflectă în literatura română de la mijlocul secolului al XlX-lea, în scrieri din toate
provinciile româneşti.
Prin precizarea surselor de inspiraţie, a temelor literare în ultimul punct al
articolului, dar şi prin diversele trimiteri spre trăsăturile romantismului (aspiraţia
spre originalitate, refugiul în trecutul istoric, aprecierea valorilor naţionale şi a
folclorului, îmbogăţirea limbii literare prin termeni populari, arhaici sau regionali),
acesta devine un manifest literar al romantismului românesc.
Revista a fost interzisă de cenzură, dar spiritul ei a fost continuat de
revistele Arhiva românească şi Propăşirea, avându-l ca principal animator pe Mihail
Kogălniceanu.

Literatura paşoptistă

Literatura paşoptistă se dezvoltă sub semnul romantismului european şi

parcurge un drum sinuos. După literatura anilor 1825-1830, care abundă în
traduceri şi adaptări după autori străini, în special francezi, e de remarcat
concordanţa dintre manifestul romantismului francez (Prefaţa la drama Cromwell,
de Victor Hugo, în 1827) şi articolul-program Introducţie, publicat de Kogălniceanu
în 1840. Scriitorii români ai epocii asimilează rapid manifestul romantismului
francez şi aplică principiile acestuia, cu particularităţile curentului naţional-popular
de la revista Dacia literară.
Tematica literaturii de la 1848 cuprinde, în variate ipostaze, istoria (trecutul
glorios, ruinele, mormintele, nestatornicia soartei), folclorul, descrierile de natură.
Marile idealuri ale momentului erau: libertatea şi unitatea naţională,
libertatea socială (în contextul revoluţiei burgheze-democratice, antifeudale).
Aceste idealuri sunt ilustrate în tematica şi mesajul creaţiilor literare ale
scriitorilor care sunt participanţi sau simpatizanţi ai Revoluţiei de la 1848 şi pun
arta în slujba ţelurilor politice ale epocii.
Specii clasice (fabula, satira, epistola, imnul, oda, poemul eroic, comedia)
coexistă cu cele romantice (meditaţia, elegia, poemul filozofic, nuvela istorică şi
fantastică, apariţia dramei), uneori în opera aceluiaşi scriitor sau chiar în acelaşi
text. Fondul romantic (teme, motive, atitudini) este uneori turnat în tipare ale
secolului precedent, pentru că literatura noastră nu a avut un clasicism
individualizat, iar paşoptismul a recuperat simultan experienţe literare manifestate
succesiv în alte literaturi.
Poezia paşoptistă
 Poezia paşoptistă pune bazele liricii moderne romaneşti. Tematica se lărgeşte
enorm faţă de epoca premodernă. După anul 1830, melancolia adancă , organică, va
învălui versurile tuturor poeţilor. Se cultivă specii clasice: epistola, satira, fabula
(Gr. Alexandrescu), oda, imnul (Gh. Asachi, C. Bolliac, A. Mureşanu); specii
romantice: meditaţia (Vasile Cârlova, D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu), elegia (D.
Bolintineanu), legenda cultă (D. Bolintineanu, Vasile Alecsandri), balada (Ion
Heliade-Rădulescu, D. Bolintineanu).
Vasile Cârlova (1809-1831) este primul poet român modern. Cele cinci
poezii publicate anunţă, prin sensibilitate, prin nota meditativă şi eroică, generaţia
de la 1848. În Ruinurile Tărgoviştei, evocă în manieră preromantică trecutul eroic
în opoziţie cu prezentul lipsit de glorie şi inaugurează la noi motivul ruinelor, ca
vestigii ale slavei strămoşilor: „O, ziduri întristate! O, monument slăvit!/În ce
mărire naltă şi voi aţi strălucit...". Poeziile erotice (Păstorul întristat, Înserarea)
au o notă elegiacă în maniera poeziei pastorale:Încet-încet şi luna, vremelnică
stăpână,/Se urcă pe-orizon câmpiile albind...".
Andrei Mureşanu (1816-1863) a participat activ la Revoluţia de la
1848 din Transilvania şi a propagat în presa vremii idei social-politice avansate. A
scris un volum de poezii, având accente revoluţionare în acord cu idealurile epocii.
Din lirica sa patriotică, poezia Un răsunet a devenit un adevărat imn la 1848, fiind
pusă pe note de Anton Pann. Retorismul versurilor ample, cu exclamaţii şi invocaţii,
exprimă direct idealurile revoluţiei democrate, de emancipare naţională:
independenţa politică, libertatea naţională, unirea provinciilor româneşti: priviţi,
măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,/ Cu
braţele armate, cu focul vostru-n vine,/ «Viaţă-n libertate, ori moarte!», strigă
toţi!". Denumită ulterior Deşteaptă-te, române, poezia a dăinuit prin vigoarea
patriotismului, prin tonul puternic mobilizator al chemării la luptă.
Grigore Alexandrescu (18107-1885) este unul dintre cei mai
importanţi reprezentanţi ai ideologiei şi ai literaturii paşoptiste în Muntenia.
Debutează la Curierul românesc al lui I.H. Rădulescu, traduce din literatura
franceză şi publică mai multe volume de poezii. Ultimul, Meditaţii, elegii, epistole,
satire şi fabule (1863), are ca titlu enumerarea unor specii romantice şi clasice,
ceea ce sintetizează şi atitudinea estetică a scriitorului: „un elegiac de tipul
romantic şi în acelaşi timp un moralist la modul clasic".(G. Călinescu)
Motivul ruinelor şi meditaţia de tip romantic asupra istoriei neamului îl
apropie de Vasile Cârlova, de care se detaşează prin „reflexivitatea sa autentică,
profundă”. Poezia Umbra lui Mircea. La Cozia, publicată în 1844, în revista
Propăşirea, a fost inspirată de impresiile dintr-o călătorie făcută cu prietenul său,
Ion Ghica, în 1842, la mănăstirile din Oltenia. Poezia ilustrează romantismul, având o
serie de trăsături specifice evoluţiei acestui curent în literatura română: tema
istorică, motivele preromantice (al umbrelor, al zidurilor, al mormintelor, noctur-
nul, fantoma), îmbinarea diferitelor specii lirice (meditaţie cu elemente de elegie,
de odă şi de pastel), antiteza trecut-prezent, particularităţile stilului retoric
(invocaţia şi exclamaţia retorică, gradarea, hiperbola). „Evocarea are drept scop să
trezească din amorţire contemporaneitatea prin exaltarea vechilor virtuţi"(Al. Piru,
„Istoria literaturii române de la origini până azi”), prin valoarea de model pentru
tânăra generaţie a domnitorului Mircea cel Bătrân (figură exemplară şi pentru
Mihai Eminescu în Scrisoarea III): „Noi citim luptele voastre, cum privim vechea
armură/ Ce un uriaş odată în războaie a purtat/ [...]/ Ne-ndoim dac-aşa oameni
întru adevăr au stat".
În Prefaţa volumului din 1847, autorul îşi mărturiseşte convingerile literare,
rolul educativ al poeziei, valoarea estetică şi înălţarea impersonală (katharsis): „eu
sunt din numărul acelora care cred că poezia, pe lângă neapărata condiţie de a
plăcea, condiţie a existenţei sale, este datoare să exprime trebuinţele societăţii şi
să deştepte sinţiminte frumoase şi nobile care înalţă sufletul prin idei morale şi
divine...”.
Ion Heliade-Rădulescu (1802-1872) - Scriitor, filolog şi îndrumător
literar, Ion Heliade-Rădulescu a fost o personalitate enciclopedică, fiind considerat
un deschizător de drumuri în cultura română. A fost implicat în evenimentele de la
1848, participând la redactarea Proclamaţiei de la Islaz. Împreună cu Dinicu
Golescu înfiinţează Societatea literară (1827), care promovează ideile iluministe:
dezvoltarea şcolii româneşti, crearea unui teatru naţional, publicarea de gazete, de
traduceri şi de opere originale. Îndrumă teatrul şi participă la înfiinţarea Societăţii
filarmonice (1833).
Are o contribuţie importantă la dezvoltarea literaturii române moderne:
înfiinţează reviste (Curierul românesc, prima gazetă românească, în 1829, urmată
de Curierul de ambe sexe, Gazeta Teatrului Naţional etc), tipăreşte un număr
impresionant de opere din literatura universală, multe traduse chiar de el,
încurajează şi publică primele creaţii ale unor scriitori mai tineri, publică propriile
lucrări literare sau de teorie şi critică literară.
Ion Heliade-Rădulescu şi-a adunat opera literară în volumul Culegeri din
scrierile lui I. Eliad de proze şi de poezie. Este autor de elegii, sonete, meditaţii
şi ode care pornesc de la motive romantice. Capodopera sa este poemul Zburătorul
(1844), prima expresie artistică reuşită în literatura noastră a acestui mit folcloric.
„Descoperirea" folclorului este datorată scriitorilor romantici în Europa şi
constituie una dintre sursele literaturii cu specific naţional din paşoptism.
 In concepţie populară, zburătorul este o apariţie onirică şi malefică,
provocând suferinţa tinerelor fete. Literatura romantică îi păstrează semnificaţia
erotică, dar îl valorizează pozitiv ca făptură miraculoasă, superioară, venită din altă
lume la tânăra care tânjeşte (ca în Călin - file din poveste sau Luceafărul). Ion
Heliade-Rădulescu iniţiază această modificare a semnificaţiei mitului.
Ca specie literară Zburătorul este o baladă cultă, care înfăţişează apariţia
primilor fiori ai dragostei: „invaziunea misterioasă a dragostei [...] în plină
agresiune. Fata în criză de pubertate e doborâtă de o boală necunoscută,
explicabilă mitologic şi curabilă magic" .

Gramatica românească
Gramatica românească, apărută la Sibiu în 1828, este rezultatul lecţiilor
ţinute de Heliade la "Sf. Sava" , unde preda între altele şi acest obiect. Prefaţa
gramaticii este interesantă prin ideile înaintate cu privire la scrierea şi pronunţarea
limbii române.
În paginile prefeţei, Heliade propune simplificarea alfabetului chirilic,
reducând numărul de slove întâi la 28, iar mai târziu la 27. (Vechile noastre texte
româneşti sunt scrise cu alfabet chirilic, alcătuit din 43 de litere. La sfîrşitul
secolului al XVIII-lea, în Observaţii sau băgări dă seamă asupra regulelor şi or
induielelor gramaticii rumâneşti (1787), lenăchiţă Văcărescu propune reducerea
alfabetului chirilic de la 43 la 33 de litere. Ion Heliade Rădulescu îl reduce la 28,
respectiv 27, introducând treptat, în publicaţiile sale, literele latine în locul celor
chirilice. Alfabetul chirilic a fost înlocuit oficial cu cel latin în 1860.)
Autorul se declară partizanul ortografiei fonetice, combătând principiul
etimologic: "Aşadară, pentru ce să nu scrim după cum pronunţiem, cînd scrim pentru
cei carii trăiesc, iar nu pentru cei morţi?".
Nici problema neologismelor nu a fost neglijată. El susţine necesitatea
îmbogăţirii limbii prin împrumuturi. În privinţa aceasta, părerea lui era că putem lua
cu îndrăzneală din limba latină şi din limbile romanice: "de la maica noastră ... şi de
la surorile noastre", dar "trebuie să luăm numai acelea ce ne trebuie şi de acolo de
unde trebuie, şi cum trebuie".
Heliade ridiculizează pe filologii care, excluzând neologismele, căutau să le
înlocuiască prin termeni creaţi ad-hoc (cuvintelnic = dicţionar, neîmpărţit = atom).
Neologismele trebuie adaptate la spiritul limbii române. Greşesc acei care,
introducând termeni greceşti, latineşti, franţuzeşti sau italieneşti, îi lasă aşa cum
erau în aceste limbi, scriind: patriotismos, cliros, privileghium, ocazion, liberta, în
loc de patriotism, cler, privilegiu, ocazie, libertate.
 Heliade înlocuieşte termenii gramaticali învechiţi, necorespunzători, cu
termeni moderni, ştiinţifici. Astfel, sunetele limbii române sunt împărţite în vocale
şi consonante, nu în glasniee şi neglasniee. De asemenea, în loc de singurit şi
înmulţit, autorul Gramaticii româneşti introduce termenii actuali de singular şi
plural.

Dimitrie Bolintineanu(1825/1819? - 1872)

Poet, prozator, publicist, om politic, participant entuziast la Revoluţia de la
1848 şi diplomat, Dimitrie Bolintineanu (1825/1819? - 1872) debutează în literatură
cu elegia „O fată tânără pe patul morţii”, publicată de I.H. Rădulescu în Curierul de
ambe sexe, în 1842. Opera lui întinsă, dar inegală ca valoare se compune din legende
istorice, elegii, balade fantastice, satire, romane, literatură de călătorie, drame
istorice, biografii romanţate etc. Romanele de tip sentimental Manoil şi Elena sunt
dintre primele opere reprezentative pentru această specie în literatura română.
Lirica sa reprezintă imaginea fidelă a începuturilor romantismului românesc şi
a formelor lui în paşoptism, când literatura avea funcţie militantă. El a introdus şi a
consacrat în literatura română o serie de specii noi, cum sunt legenda istorică (de
exemplu: Muma lui Ştefan cel Mare, Cea de pe urmă noapte a lui Mihai cel
Mare), prin care urmărea să trezească patriotismul contemporanilor, şi poemul de
dimensiuni mari epico-liric.
Poemul Mihnea şi baba este o baladă fantastică cu accente romantice, pe
baza unui motiv folcloric (pactul cu diavolul). Atmosfera macabră, „un tumult de
monştri", „o sarabandă de duhuri" (G. Călinescu) se realizează atât plastic, vizual,
cât şi auditiv, cu valorificarea efectelor trecerii de la amfibrah la iamb şi la dactil,
atingând virtuozitatea onomatopeică: „Mihnea încalecă, calul său tropotă,/ Fuge ca
vântul;/ Sună pădurile, fâşâie frunzele,/ Geme pământul;/ Fug legioanele, zbor cu
cavalele,/ Luna dispare".
Un rol important a avut D. Bolintineanu în dezvoltarea simţului muzical în
poezie, prin tehnica sa prozodică, prin elementele care conferă sonoritate şi
ritmicitate.
Cezar Bolliac(1813-1881)
Poet, publicist, promotor al studiilor arheologice, Cezar Bolliac (1813-1881)
este unul dintre fruntaşii Revoluţiei de la 1848 (secretarul guvernului provizoriu),
susţinător al Unirii Principatelor şi al reformei agrare din 1864; a călătorit mult şi a
avut numeroase funcţii culturale; a colaborat cu publicaţii precum: Românul,
Naţionalul, Dâmboviţa, Reforma etc.
În literatură, debutează cu un volum de Meditaţii, după modelul romanticului
francez Lamartine. Ulterior, creaţia sa se orientează spre lirica socială cu
puternice accente mesianice. Versul eminescian din Epigonii - ,Bolliac cânta iobagul
ş-a lui lanţuri de aramă" - reflectă militantismul liricii sale sau tema socială a unor
poezii precum Clăcaşul. Importante sunt şi articolele sale de teorie literară: Către
scriitorii noştri, Poezia, Răspuns la articolul „Poezie", prin care se afiliază la
doctrina romanticilor francezi.

Proza
Proza vremii cuprinde scrierile de inspiraţie istorică (C. Negruzzi, Nicolae
Bălcescu, Alecu Russo), însemnări de călătorie (Vasile Alecsandri, Ion Ghica, Gr.
Alexandrescu), fiziologia satirică (Ion Heliade-Rădulescu, C. Negruzzi), scrieri
memorialistice (C. Negruzzi), nuvele romantice (C. Negruzzi, Vasile Alecsandri, Gr.
Alexandrescu), încercări de roman (Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica) sau romane
propriu-zise (Dimitrie Bolintineanu, Nicolae Filimon).
Alecu Russo (1819-1859) scrie în limba română şi în limba franceză
Amintiri - volum autobiografic, Cântarea României -poem în proză, Iaşii şi
locuitorii lui în 1840, apoi Piatra teiului şi Stânca corbului - pagini de călătorie în
care inserează două legende populare, dar şi două piese de teatru care nu ni s-au
păstrat. Din cauza mesajului revoluţionar al teatrului său este surghiunit la
Mănăstirea Soveja, unde descoperă balada populară Mioriţa. Principala sa operă,
Cântarea României, un amplu poem în proză, aduce în atenţie mitul dacic, în care
autorul vede specificul spiritualităţii româneşti. Poemul evocă, întrun stil retoric cu
accente profetice, istoria noastră şi exprimă ideea demnităţii naţionale,.,
Nicolae Bălcescu (1819-1852), istoric şi prozator,, a întemeiat
societatea secretă Frăţia (1843), împreună cu Ion Ghica şi Christian Tell, fiind unul
dintre principalii organizatori ai Revoluţiei de la 1848 în Ţara Românească. Membru
al guvernului provizoriu, el a susţinut cu consecvenţă revendicările democratice ale
mişcării, iar în străinătate a pledat pentru obţinerea recunoaşterii internaţionale a
drepturilor românilor.
Istoric erudit, este, alături de Mihail Kogălniceanu, întemeietor al
istoriografiei naţionale moderne, fiind influenţat de istoricii romantici francezi
(J.Michelet). Astfel, realizează o lărgire a orizontului de studiu, înglobând istoria
instituţiilor sociale, economice, politice, dar şi o sinteză a ştiinţei cu sensibilitatea
artistică, ceea ce face să fie revendicat în egală măsură de istoria literară. În
1845, editează prima revistă istorică românească: Magazin istoric pentru Dacia.
Opera sa capitală, Românii supt Mihai- Voievod Viteazul (publicată postum, în
1878), îmbină documentarea riguroasă a istoricului cu expresia înflăcărată, ceea ce
îl integrează în galeria maeştrilor prozei româneşti.
Ion Ghica (1816-1897)
 Ca mai toţi scriitorii din epoca paşoptistă, Ion Ghica (1816-1897) s-a format
la şcoala franceză, după ce a studiat în ţară la Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti. Este
profesor la Academia Mihăileană din Iaşi, membru fondator al societăţii Frăţia, se
implică în apariţia revistei Propăşirea, care continuă programul Daciei literare. Ion
Ghica rămâne cel mai valoros reprezentant al scrierilor memorialistice din epocă. În
Scrisori către V. Alecsandri sunt prezentate cu un talent deosebit, într-un stil
familiar, personalităţi ale epocii (portrete), amintiri, anecdote, dialoguri, într-o
atmosferă pitorească, adevărate tablouri care surprind eterogenitatea societăţii
noastre de la mijlocul secolului al XlX-lea. Criticul Nicolae Manolescu consideră că:
„...factura prozei lui Ghica este cât se poate de tipică pentru romantismul
Biedermeier, dacă avem în vedere combinaţia pe care acesta o realizează între
ştiinţă şi ficţiune, istorie şi biografism".
Costache Negruzzi
Ceea ce a realizat Gr. Alexandrescu în domeniul poeziei, a reuşit C. Negruzzi
pe tărâmul prozei: el depăşeşte faza traducerilor, fiind întemeietorul prozei
româneşti moderne printr-o operă durabilă. Fără a fi un spirit revoluţionar, a pus în
practică ideile culturale şi literare ale epocii. Capodopera sa, nuvela istorică
Alexandru Lăpuşneanul, apare în primul număr al revistei Dacia literară, alături de
articolul-program Introducţie (1840), pe care îl iustrează. Împreună cu V.
Alecsandri şi M. Kogălniceanu participă la organizarea Teatrului Naţional din Iaşi şi
la realizarea unui repertoriu naţional (Muza de la Burdujeni, Cârlanii). Teoretician al
specificului naţional („fieştecare ţară are cântecele sale, a căror muzică şi poezie
sunt potrivite cu firea pământului său şi caracterul locuitorilor ei"), ca şi M.
Kogălniceanu, în domeniul lingvistic respinge exagerările şi susţine unificarea limbii
literare, simplificarea ortografiei. Este preocupat de folclor.
În 1857, îşi adună principalele scrieri literare în volumul Păcatele tinereţelor,
organizat în patru cicluri. Ciclul Amintiri de juneţe cuprinde proză memorialistică şi
nuvelele romantice Zoe şi O alergare de cai, cu puternice conflicte, personaje anti-
tetice, deznodământ dramatic şi scene melodramatice.
În ciclul Fragmente istorice, sunt incluse texte inspirate din cronici: poemul
epic Aprodul Purice, proză de inspiraţie istorică, precum Alexandru Lăpuşneanul,
Sobieski şi românii.
Fiind scrisă într-o perioadă de efervescenţă revoluţionară, prima nuvelă
istorică din literatura română nu aduce în faţa contemporanilor un model de
patriotism şi nu idealizează trecutul, ci ilustrează o poziţie antifeudală şi o opţiune
politică (caracterul militant al literaturii). Alexandru Lăpuşneanul este şi o nuvelă
de factură romantică prin respectarea principiului enunţat în Introducţie la Dacia
literară — inspiraţia din istoria naţională (Evul Mediu), prin specie, temă, conflict
(lupta pentru putere), personaje excepţionale în situaţii excepţionale, personajul
principal alcătuit din contraste, antiteza angelic-demonic, culoarea epocii,
spectaculosul gesturilor, al replicilor şi al scenelor, „liniaritate psihologică în
construcţia personajelor; intriga liniară şi previzibilă... denotă... artificialitate".
(Nicolae Manolescu)
Coexistenţa elementelor romantice cu elemente clasice în aceeaşi operă
literară este o trăsătură a literaturii paşoptiste. Elemente clasice sunt: rigoarea şi
echilibrul compoziţiei (patru capitole cu mottouri semnificative), aspectul verosimil,
credibil al faptelor, obiectivitatea naratorului, caracterul aforistic al unor replici
(„proşti, dar mulţi"). Interesul romantic pentru specificul naţional şi culoarea locală
deschide drumul observaţiei realiste, prin tehnica detaliului semnificativ, prin
caracterul pictural al unor scene, prin surprinderea psihologiei mulţimii.
Prin cele treizeci de scrisori din ciclul intitulat Negru pe alb, C. Negruzzi
introduce în literatura noastră scrisoarea literară în proză, specie care aparţine
clasicismului. Arta compoziţiei sobre, atitudinea de moralist, intenţia de a instrui,
surprinderea unor valori general-umane ţin de clasicism, dar se regăsesc aici şi
elemente romantice: evocările istorice, culoarea locală, întâmplări impresionante,
preocuparea pentru folclor - în Scrisoarea XII (Păcală şi Tândală) -, cultivarea
ironiei. Realizează „fiziologii", prin prezentarea în manieră balzaciană a unor
portrete şi tablouri de moravuri, a unor tipuri sociale: Scrisoarea II (Reţetă),
Scrisoarea IX (Fiziologia provinţia/ului) ş.a.
Teatru
Paşoptiştii au văzut în teatru un mijloc de propagare a ideilor politice şi
culturale, iar eforturile lor au vizat mai multe direcţii: înfiinţarea de şcoli pentru
pregătirea artiştilor dramatici (la Iaşi şi Bucureşti), publicarea unor reviste şi
articole despre teatru, traduceri şi adaptări în limba română, înfiinţarea Teatrului
Naţional de la Iaşi (1840), sub directoratul lui Kogălniceanu, Alecsandri şi C.
Negruzzi, care stimulează crearea unui repertoriu naţional cu piese de teatru
variate, atât din filonul comic al satirei sociale, de critică a moravurilor (Costache
Facà, Matei Millo, Costache Caragiali, Alecu Russo, Vasile Alecsandri), cât şi teatru
cu subiect istoric (Gh. Asachi, Vasile Alecsandri, B.P. Haşdeu).
Vasile Alecsandri
Ataşat idealurilor paşoptiste, Vasile Alecsandri a fost liderul mişcării
literare a epocii, fiind un deschizător de drumuri pentru diferite specii şi genuri
literare.
Contribuţia sa la formarea şi dezvoltarea teatrului naţional a fost
hotărâtoare în crearea unui repertoriu românesc, dar şi în construcţia operei
dramatice şi a limbajului specific.
 Mare parte din piesele lui Alecsandri (comedii, vodeviluri, farse, „cântecele
comice") au caracter satiric şi critic împotriva moravurilor sociale şi politice ale
vremii, împotriva stării pe loc, dar şi a falsului progres, ridiculizând demagogia,
snobismul şi parvenitismul: Iorgu de la Sadagura. Iaşii în carnaval, Peatra din casă,
ciclul Chiriţelor ş.a.
Chiriţa este un personaj feminin comic reprezentativ pentru epoca de după
1848, ridicol prin contrastul între ceea ce este şi ceea ce vrea să pară.
Comportamentul Chiriţei ocazionează critica unor moravuri din epocă: falsa cultură,
imitarea cu orice preţ a modei occidentale, cosmopolitismul, parvenitismul, sno-
bismul, negarea tradiţiei.
În Chiriţa în provinţie, „comedie cu cântice, în 2 acte", reprezentată pe
scenă în 1852, conflictul dramatic opune concepţia conservatoare reprezentată de
Bârzoi, sau de fals progres, reprezentată de Chiriţa, personaje zugrăvite
caricatural, şi ideile noi, progresiste, reprezentate de Leonaş, un tânăr isteţ şi
cinstit, îndrăgostit de Luluţa. Demascând corupţia lui Bârzoi, Leonaş devine
ispravnic în locul acestuia şi se căsătoreşte cu Luluţa. Deznodământul aduce victoria
reprezentantului ideilor noi, Leonaş, adică a onestităţii şi a sentimentelor sincere,
asupra moravurilor satirizate: parvenitismul, snobismul şi corupţia.
Unele piese de teatru abordează teme folclorice, dar au şi note de critică
socială: Crai nou, feeria Sânziana şi Pepelea.
În 1863 se retrage din arena politică. Dezgustul cauzat de pervertirea
idealului se reflectă în drame cu tematică socială, de o virulenţă polemică, precum
Zgârcitul risipitor, Lipitorile satului.
Spre apusul creaţiei, Alecsandri realizează un surprinzător reviriment spre
drama istorică în versuri - Despot-vodă (1879) şi de inspiraţie clasică - Fântâna
Blanduziei (1883), Ovidiu (1884).
Mai redusă în raport cu poezia şi cu teatrul, proza lui V. Alecsandri este
apreciată de G. Călinescu drept „cea mai durabilă parte a operei" lui. De asemenea,
criticul observă că „în substanţă toate naraţiunile sale sunt jurnale de călătorie",
gen la modă pe atunci, în care îşi revarsă „toate darurile: umor, pictură, înlesnire
orientală de povestitor", subiectivitate, gustul pentru senzaţional şi anecdotă,
pentru pitoresc şi exotic.
Proza lui V. Alecsandri cuprinde jurnale sau memorii de călătorie (O
primblare la munţi, Călătorie în Africa), scrisori (Vasile Porojan) şi proză de
ficţiune cu un punct de plecare memorialistic (nuvela romantică Buchetiera de la
Florenţa, prozele realiste Borsec, Iaşii în 1844, Balta-Albă, începutul de roman
Dridri etc).
 În povestirea Balta-Albă (publicată în 1848), tema civilizaţiei hibride,
întâlnită în diverse opere ale lui Vasile Alecsandri şi ale scriitorilor paşoptişti, este
realizată magistral: „Sinteza între Occident şi Orient, ce forma însăşi structura
intimă a fiinţei sale, o face Alecsandri în spiritualul tablou al civilizaţiei române, aşa
cum o vede un francez la Balta-Albă."(G. Călinescu)
Dacă din perspectiva cititorului de azi, lirismul lui Vasile Alecsandri nu şi-a
păstrat prospeţimea, din punct de vedere istoric al dezvoltării genului, el a fost pe
bună dreptate numit „cap al poeziei noastre''' (Titu Maiorescu).
După 1863, în etapa Junimii, poetul dă adevărata măsură a talentului său prin
ciclul Pasteluri şi prin Legende cu un conţinut variat: de inspiraţie folclorică,
istorice (Dumbrava Roşie, Dan, căpitan de plai ş.a.) şi orientale.
Prin ciclul Pasteluri, publicat în 1868-1869, în revista Convorbiri literare,
Vasile Alecsandri impune o nouă specie în literatura română şi realizează o operă de
maturitate artistică. Cu aceste „poezii ale senzorialităţii şi ale relaţiei nemijlocite
cu natura”(Paul Cornea), se întoarce spre clasicism prin viziunea asupra naturii,
expresie (renunţă la complicaţiile prozodice, utilizează troheul lung) şi echilibru
compoziţional (alternanţa static-dinamic în cele patru catrene), prin impersonalitate
şi optimism cosmic. Diferenţa faţă de precursori în abordarea temei naturii
reflectă diferenţa între romantism şi clasicism, între proiecţia sensibilităţii în
exterioritatea lumii şi înregistrarea obiectivă a universului, cu armoniile, ritmurile
şi dinamismul lui.
Militant activ al vieţii sociale şi politice din perioada paşoptistă şi
postpaşoptistă, Vasile Alecsandri îşi desfăşoară activitatea literară timp de o
jumătate de veac, între anii 1840-1890. Opera este legată de epoca sa pentru că se
află la întretăierea romantismului cu clasicismul şi oglindeşte artistic principalele
evenimente sociale. „In ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? In această totalitate
a acţiunii sale literare." (Titu Maiorescu, Poeţi şi critici)

Concluzie
Scriitorii paşoptişti formează prima generaţie a literaturii noastre moderne,
oamenii începutului de drum (cf. Paul Cornea), care manifestă deplin acord „între a
voi şi a putea, între idealism avântat şi vizionarism profetic”, calităţi pentru care
sunt admiraţi de Mihai Eminescu în poezia Epigonii: „ Voi credeaţi în scrisul
vostru...".