Floare albastra

de M. Eminescu

Eseu structurat: Arta poetica romantica

1 Poemul “Floare albastra”, scris in 1872 si publicat in revista “Convorbiri literare”
in 1873, este o dezvoltare a unui motiv poetic european intr-o varianta lirica proprie si o
capodopera a lirismului eminescian din etapa de tinerete un nucleu de virtualitati menite sa
anunte marile creatii ulterioare.
Romantismul, curent literar manifestat in secolul al 15-lea, impune primatul
sentimentului si al fanteziei creatoare, subiectivitatea, fascinatia misterului. Poemul “Floare
albastra” se inscrie in estetica romantica prin urmatoarele aspecte: tema si motive literare,
ipostaze ale eului liric romantic, atitudini poetice, structura, antiteza ca procedeu de constructie,
amestecul speciilor lirice, meditatie filozofica, eglogaidita cu dialog si eligie.
La romantici tema iubirii apare in corelatie cu tema naturii, pentru ca natura vibreaza la
starile sufletesti ale eului. “Floare albastra” apartine acestei teme si reprezinta ipostaza iubirii
paradisiac, prezenta in ditele eminesciene din aceeas perioada de creatie: “Sara pe deal”,
“Dorinta”, “Lacul”. Depasise insa cadrul unei idei, prin meditatia despre conditia genului.
Motivul romantic de larga circulatie europeana intalnit si la Movalis sau Leopardi,
simbolul florii albastre dobandeste multiple semnificatii in textul eminescian: aspiratie spre
fericirea prin iubire, chemare a lumii fenomenale, nostalgie a culurii ca mister al vietii, opozitie
iredenetibila inspre lumea calda, efemer – terestra si lumea rece a ideilor, a cunoasterii absolute.
In creatia eminesciana, albastrul este culoarea infinitului, a marilor departari, a idealului,
iar floarea simblolizeaza viata, fiinta pastratoare a dorintelor dezvaluite cu vraja.
Compozitia romantica se realizeaza prin antiteza ca procedeu de constnectie. Alternarea
celor doua planuri sugereaza confruntarea a doua moduri de existenta si ipostaze ale
cunoasterii: lumea rece a cunoasterii absolute, infinite – lumea iubirii terestre! Celor doua lumi
li se asocieaza doua ipstaze umane: masculuo – feminin, el – ea, sau portrete spirituale geniul –
faptura terestra. Ca in lirismul de masti, eul liric imprumuta pe rand, cele doua – ipostaze
mascului – feminin el – ea. Simetria celor patru secvente poetice este sustinuta de monologul
liric al fetei, care exrpima termenii antinimici: lumea lui – lumea ei, punctat de cele doua
reflectii ulterioare ale barbatului.
Prima secventa poetica (strofele I-II) contine monologul fetei care infatiseaza lumea rece
a ideilor, lumea lui. Universul spiritual in care genul este izolat, se configureaza prin enumeratia
sibolurilor eternitatii – mortii, in prima strofa “Iar te-ai cunfundat in stele/ Si in nori si-n ceruri
nalte”.
Avertismentul final “Nu cata in departare/Fericirea ta, iubite!” desi exprima un registru
familiar, sugereaza faptul ca implinirea umase se realizeaza prin iubire, in lumea terestra.
Izolarea, singuratatea, aspiratia spre cunoasterea absoluta si imposibilitatea fericirii
terestre sunt atribute ale genului.
A doua secventa poetica – strofa a patra constituie meditatia barbatului asupra sensului
profund al unei iubiri rememorate. Se utilizeaza marcele gromaticale ale eului si pronume la
persoana I singurlar: eu, am ras, n-am zis si verbele la trecut “Ah! ea spuse adevarul!”

1
 In a treia secventa poetica – strofa 5-12, monologul fetei continua cu chemare la iubire
in lumea ei, planul terestru “Hai in codru cu verdeata”. Cadrul natural se realizeaza prin motive
romantice specifice eroticii eminesciene: codrul, izvoarele, valea, balta, lumea etc. Idealul de
iubire se proiecteaza intr-un paradis terestru redat prin bogatia cromatica a verii: verde, rosu,
auriu. Caldura zilei de vara se afla in rezonanta cu pastrarea chemarii, cu iubirea importasita:
Si-de-a neolui caldura/Voi finti ca marul/Mi-oi desface de-aur parul/Sa-ti astup cu dansul gura”.
Femeia este o aparitie de basm “de aur parul”, sagalnica “Si – apoi cine treaba are”, senzual –
naiva “Eu pe-un fir de romanita/Voi cerea de ma iubeste si cu gesturi gingase/Dulce netezindu-
mi parul”.
Chemarea la iubire organizeaza secventa poetica gradat, intr-un scenariu ritual erotic cu
etapele: descrierea naturii umanizate invitatia in peisajul rustic si intim, conversatia ludic –
erotica, jocul erotic, indurarea iubirii pe-un fir de romanta – natura ca martor al iubirii, portretul
fetei ca o zeitate, terestra, gesturile de tandrete, sarutul, imbratisarea, intoarcerea in sat,
despartirea.
Verbele la indicativ viitor “vom sedea, voi cerca, voi fii rosie, mi-oi desface”, sau
conjunctiv “sa-ti astup” evidentiaza faptul ca idila este de fapt o reverie.
Ultima secventa poetica strofa 12-15, este o continuare a meditatiei barbatului asupra
acestei iubiri pierdute pe care o proiecteaza acum in ideal si amentire. Cadrul obiectiv al ideilor
se incheie cu despartirea, ceea ce accentueaza misterul.
Trairea doanisiaca simbolizata de ipostaza feminina, este inlocuita de detasarea
apolenica – ipostaza masculina – si de asumarea sentimentului de tristete. Verbele si timpul
trecut “stiam, te-ai dus, a murit” sustine totalitatea eligiaca. Contrastul dintre vis si realitate, ca
si incompatibilitatea dintre cele doua lumi sunt sugerate de versul final care confera
ambigutatea limbajului poetic “Totusi este trist in lume”.
Perceptia principiului – masculin asupra femei inregistreaza mai multe trepte ale
cunoasterii erotice sugerate prin modificarea apelativelor, a calificarilor acesteia, de la mititica –
iubirea ca joc – la “Ce frumoasa; ce nebuna/E aleasa-mi, dulce floare”- asemanarea iubirii –
pasiune, la “minune” – iubirea ca mister al vietii si al chemarii nostralgica din final, Floare
albastra, floare – albastra – idealul de iubire. Trecerea de la concret la abstract se realizeaza
stilistic prin trecerea de la epitet la metafora.
In timp ce principiul feminin, aflat in cosnauta cu natura persmfecata, are ca atribute:
gratia fizica si miscarea, principiu masculun este contemplativ “Ca un stalp eu stau in luna” si
meditativ “Totusi este trist in lume”.
Dezvoltare a unui motiv de circulatie europeana intr-o viziune lirica proprie, poemul
“Floare albastra” reprezinta capodopera creatiei eminesciene din etapa de tinerete, inclusiv la
nivelul caracteristicelor limbajului poetic. Expresivitatea este principala caracteristica a
limbajului poetic impodobit al liricii erotice de tinerete. Sugestia se realizeaza prin
semnificatiile simbolului floare albastra si prin armonia imitativa. Ambiguitatea este sustinuta
de adverbul “totusi” din versul final si de ipostazele eului liric.