Documenti di Didattica
Documenti di Professioni
Documenti di Cultura
Se constată că producătorul A are cel mai mic cost de oportunitate în producerea bunului
X, deci, el dispune de un avantaj relativ (comparativ), fiind justificată din punct de vedere
economic specializarea sa în obţinerea acestuia. În schimb, producătorul C, care, în
ansamblu, este cel mai puţin eficient, dispune de avantaj relativ în
obţinerea bunului Y, el sacrificând doar 0,5 unităţi din bunul X pentru a spori cu o unitate
producţia bunului Y, fiind fundamentată specializarea lui în acest domeniu.
Decizia producătorilor de a produce atât bunul X, cât şi bunul Y, alocând pentru fiecare
bun jumătate din resursele de care dispun, ar determina ca producţia totală să fie
Qt=10X+8Y, pentru că:
A produce 6 x şi 3 y
B produce 3 x şi 3y
C produce 1x şi 2y
Dacă producătorii se specializează, A optând pentru bunul X, B pentru Y, iar C tot pentru
Y, rezultă:
Qt = 12X+10Y, pentru că:
A produce 12 X
B produce 6Y
C produce 4 Y
Specializarea producătorilor a determinat un spor de producţie de 4 unităţi (două unităţi
din bunul X şi două unităţi din bunul Y).
14. Modelul teoretic (ideal) si modele reale de economie de piata (manual, vol. I, p. 49-53)
Elementele structurale ale sistemului teoretic al economiei de piaţă sunt:
– economia funcţionează pe baza conexiunii unui sistem de pieţe interdependente;
– proprietatea particulară şi interesul personal sunt hotărâtoare în funcţionarea
economiei şi adoptarea deciziilor; fiecare agent economic şi asigură
autoreproductibilitatea ca rezultat al propriilor decizii; aceasta nu exclude pluralismul
formelor de proprietate;
– toţi agenţii economici şi toate categoriile de piaţă se află în raporturi de concurenţă
loială;
– preţurile se formează liber;
– sunt excluse intervenţiile administrative ale statului şi ale altor centre de forţă
(monopoluri, sindicate) în activitatea şi funcţionarea economiei.
Economia de piaţă reală, ca sistem ce funcţionează efectiv în diferite state ale lumii,
nu realizează integral caracteristicile modelului ideal, existând o mare diversitate de
modele ale acesteia; de fapt, fiecare ţară are propriul model.
Spre deosebire de economia de piata, în economia centralizata, de comanda, alocarea si utilizarea resurselor,
stabilirea raportului dintre resurse si nevoi sunt consecinte ale unor decizii centralizate, impuse agentilor
economici de aparatul de stat, pe baza acceptarii, la nivel social, a unor principii de ierarhizare a prioritatilor si
intereselor.
Nici unul din aceste sisteme nu exista în stare pura, ele reprezentând tipuri ideale. În realitate, orice economie
este o economie mixta în care se întâlnesc, în diferite proportii, elemente din ambele sisteme. Analiza
comparativa a economiilor reale de piata permite identificarea a trei modele principale de economie „reusita”:
economia sociala de piata (Germania, tarile nordice), economia de piata „directionata de consum” (S.U.A) si
economia de piata „ghidata administrativ” (Japonia).
Activitatea economica în societate se desfasoara de catre oameni, organizati în cadrul unor unitati economice,
profitabile si specializate pe domenii distincte. Agentii economici sunt indivizi sau grupe de indivizi care
participa la viata economica a societatii îndeplinind, în acest sens, anumite roluri si având anumite
comportamente economice. Agentii economici se grupeaza pe sectoare, pe baza functiei lor principale
în economie. Tinând seama de aceasta functie, în rândurile agentilor economici includem: întreprinderile,
gospodariile familiilor sau menajurilor, administratiile publice si private, institutiile de credit si asigurari,
strainatatea.
Relatiile dintre participantii la activitatile economice sunt interdependente.
Fluxurile economice reprezinta miscari permanente de bunuri materiale si servicii, de resurse economice,
disponibilitati banesti etc., între agentii participanti la tranzactii.
Fiecare tranzactie bilaterala sau de piata este formata din doua fluxuri economice:
a) fluxuri reale (de bunuri), care pornesc de la producator si ajung la consumator;
b) fluxuri monetare , care au sens opus.
_
C − C0
: P1
− P0 ∆C ∆P
E cp = − 1 =− :
C 0 P 0 C P
0 0
în care:
Ecp = coeficientul de elasticitate a cererii funcţie de preţ;
C1 = cererea din perioada curentă;
C0 = cererea din perioada anterioară;
P1 = preţul din perioada curentă;
P0 = preţul din perioada anterioară;
ΔC = variaţia (modificarea) cererii pentru un produs;
ΔP = variaţia (modificarea) preţului acelui produs.
Ecp se mai poate determina şi prin relaţia:
%∆C
E cp
=−
% ∆P
în care:
%ΔC = variaţia în procente a cererii;
%ΔP = variaţia în procente a preţului.
26. Elasticitatea ofertei in raport cu pretul. Tipuri de oferta (manual, vol. I, p. 74-77)
Elasticitatea ofertei în raport cu preţul reprezinta reacţia ofertei la modificările de
preţuri. Ea se masoara prin coeficientul de elasticitate a ofertei (Eop sau EQ/P) , calculat prin raportarea
modificarii cantitatilor oferite (ΔQ) la modificarea pretului de vânzare (ΔP) :
Q −Q P − P ∆Q ∆P
a) E = Q : 1 0 1 0
= :
Q P
sau
op
P 0 0 0 0
%∆Q
b) E op
=
%∆P
Tipuri de oferta :
a) oferta elastica (variatia ofertei este mai mare decât variatia pretului);
∆Q ∆P
> deci Eop > 1
Q 0
P 0
c) oferta perfect elastica (la un nivel dat al pretului, cantitatea oferita creste continuu);
∆P
=0 iar Eop → ∞
P 0
d) oferta inelastica (modificarea ofertei este mai mica decât modificarea pretului);
∆Q ∆P
< deci Eop < 1
Q 0
P 0
29. Utilitatea bunurilor. Utilitatea tehnica si utilitatea economica (manual, vol. I, p. 86-88)
Utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie-dorinţă, capacitate
dată de proprietăţile, însuşirile şi caracteristicile bunului respectiv.
În sens economic, utilitatea este expresia satisfactiei pe care o resimte un individ ca urmare a consumului unei
cantitati determinate dintr-un bun, în anumite conditii spatiotemporale.
Utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care o resimte un individ ca urmare a
consumului unei cantităţi determinate dintr-un bun, în anumite condiţii spaţio-temporale.
37. Combinarea factorilor de productie. Definitie si premise. Functia de productie (manual, vol. I, p.
109-112)
Combinarea factorilor de productie reprezinta un mod specific de unire a factorilor de productie
privit atât sub aspect cantitativ, cât si structural – calitativ, atât din punct de vedere tehnic, cât si economic.
• Premisele combinării factorilor de producţie
În combinarea factorilor de producţie, întreprinzătorul porneşte de la următoarele
premise:
a) caracterul limitat al factorilor supuşi combinării,
b) caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor cu specificul activităţii;
c) conjunctura pieţelor factorilor de producţie.
Relatia dintre intrari (factori de productie) si iesiri (bunuri obtinute), respectiv relatia dintre productia
scontata a se obtine dintr-un bun si cantitatile din diferiti factori de productie necesare pentru obtinerea acesteia,
este exprimata prin functia de productie.
Productia cu un singur factor variabil, pe termen scurt, corespunde vietii reale, atunci când un
întreprinzator trebuie sa sporeasca rapid productia, neavând timpul necesar sa mareasca dimensiunile
întreprinderii.
Influenta factorului variabil se masoara cu ajutorul urmatorilor indicatori:
a) produsul total obtinut în urma utilizarii factorilor de productie si exprimat prin functia de productie;
b) produsul mediu (calculat ca raport între produsul total si factorul de productie variabil): PM = PT/L
unde PM = produsul mediu, PT = produsul total şi L = munca;
c) produsul marginal (modificarea produsului total ca rezultat al folosirii unei unitati suplimentare de factor de
productie) PMa = ΔPT/ΔL
unde PMa = produsul marginal, ΔPT = schimbare în produsul total, ΔL = schimbare în
factorul de producţie.
Evoluţia acestor indicatori şi dependenţa dintre ei constituie o ilustrare a
legii randamentelor neproporţionale.
Legea randamentelor neproporţionale se poate enunţa astfel:
dacă o producţie oarecare reclamă utilizarea a doi sau mai multor factori de
producţie şi dacă se adaugă progresiv aceeaşi doză de cantitate folosită dintr-
un factor, în timp ce cantitatea altor factori nu se schimbă, produsul marginal
al factorului variabil creşte până la un punct, apoi descreşte.
Atunci când produsul total creşte produsul marginal al factorului variabil se măreşte Când
produsul total scade, produsul marginal este negativ.
41. Productivitate sau randament. Definitie, indicatori de masurare (manual, vol. I, p. 123-126)
Eficienţa combinării factorilor de producţie orientată spre obţinerea maximului de efecte
utile cu minimum de eforturi (resurse) se exprimă prin productivitatea sau
randamentul factorilor de producţie.
Productivitatea se defineşte ca „raport între cantitatea de bogăţie produsă şi cantitatea
de resurse absorbite în
cursul producerii ei”.
Există diferite modalităţi de abordare a productivităţii:
In functie de maniera de masurare a rezultatelor:
– productivitatea fizică, care masoara randamentele în natura ale utilizarii factorilor, fiind exprimata în
unitati fizice;
– productivitatea (măsurată) valorică, care masoara eficienta în termeni financiari – monetari.
O alta tipologie are in vedere notiunile:
– productivitatea brută, (productia este privita ca suma a valorilor adaugate brute de diferitele
activitati)
– productivitatea netă, (se elimina din productia finala bruta valoarea achizitiilor exterioare si
amortizarea);
- productivitate aparentă, (provenienta valorii adaugate nu este întotdeauna cunoscuta corect).
În literatura de specialitate productivitatea este de 2 tipuri consacrate:
– productivitatea globală, care surprinde efectele combinării tuturor factorilor de
producţie, măsurând performanţa şi eficienţa de ansamblu a acestora;
– productivitatea parţială a fiecărui factor de producţie, care exprimă producţia
obţinută prin utilizarea fiecărui factor de producţie consumat (muncă, capital etc.).
Acestea pot fi masurate prin:
- productivitatea medie (Wi), calculata ca raport între marimea productiei (Q) si cantitatea (Xi) utilizata din
factorul respectiv : Wi = Q/Xi, unde i este un indicator folosit pentru factorii de producţie;
- productivitatea marginala (Wm) , care reprezinta sporul de productie care se obtine prin utilizarea unei unitati
suplimentare dintr-un factor (i), ceilalti factori ramânând constanti: Wm = ΔQ/ΔXi = dQ/dXi.
Aceste doua tipuri de productivitati pot fi calculate pentru factorii munca, capital si pamânt. Cresterea
productivitatii poate fi rezultatul progresului stiintific si tehnic, al cresterii calificarii fortei de munca, dar si al
revolutiei manageriale, prin care se urmareste perfectionarea organizarii si conducerii activitatii economice,
folosirea mai intensa a timpului de munca, a capacitatilor de productie etc.
44. Cresterea productivitatii muncii. Definitie, factori de crestere, importanta (manual, vol. I, p. 131-
135)
Creşterea productivităţii muncii reprezintă procesul prin care acelaşi volum de muncă
se caracterizează printr-o masă mai mare de bunuri şi servicii sau invers, aceeaşi masă
de bunuri se realizează cu un volum mai mic de muncă.
Productivitatea este influenţată de:
- factori naturali : condiţiile de climă, de fertilitate, adâncimea sau bogăţia unui
zăcământ etc.;
- factori tehnici: nivelul ştiinţei şi tehnicii la un moment dat, la tehnologie, invenţie
etc.; factori economici: nivelul de organizare a producţiei şi a muncii, calificarea
salariaţilor, cointeresarea materială;
- factori sociali: condiţiile de muncă şi de viaţă, responsabilitate, nivelul de
cunoştinţe, justiţie, legile civile, politice;
- factori psihologici, care influenţează comportamentul şi rezultatele
producătorilor aparţinând aceleiaşi categorii de calificare, în raport cu gradul lor de
adaptabilitate la condiţiile specifice ale muncii (motivaţia în muncă şi satisfacţia pe
care le-o oferă aceasta, climatul relaţiilor de muncă, al vieţii de familie, gradul şi
modul în care sunt satisfăcute unele nevoi sociale etc.);
- factori structurali, care influenţează productivitatea muncii prin modificările ce
au loc fie în structura pe produse, pe sortimente a producţiei unei întreprinderi, fie
în structura economiei naţionale.
Factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia
mondială:
- tipurile de specializare tehnică şi economică,
- capacitatea de performanţă şi competitivitatea produselor pe piaţa mondială etc.
Progresul ştiinţific şi tehnic determină o revoluţionare a capitalului tehnic, a
resurselor materiale şi energetice.
Prin creşterea calificării, aceeaşi cantitate de muncă dobândeştecapacitatea de a
prelucra un volum mai mare de materii prime sau de a utiliza un volum sporit de capital
fix şi, în consecinţă, de a produce mai multe bunuri (se amplifică stocul de capital uman).
Asupra productivităţii influenţează direct şi revoluţia managerială, prin care se
urmăresc perfecţionarea organizării şi conducerii activităţii economice, folosirea mai
intensă a timpului de muncă, a capacităţilor de producţie etc.
Efecte economice şi sociale:
- economisirea factorilor de producţie consumaţi;
- reducerea costului de producţie;
- creşterea producţiei, a competitivităţii bunurilor obţinute;
- creşterea profiturilor, a salariului real; economisirea timpului de muncă şi creşterea
timpului liber
46. Marimea costului. Tipuri de costuri si curbele acestora (manual, vol. I, p. 141-148)
Mărimea costului este determinată de totalitatea cheltuielilor efectuate pentru
producerea şi desfacerea de bunuri economice, la un moment dat.
Mărimea costului poate fi calculată:
a) pe unitatea de produs (de exemplu, pe o tonă de aluminiu, o tonă de grâu sau de
fructe, pe un metru cub de gaz metan, pe o maşină-unealtă etc.);
b) pe întreaga producţie omogenă, pe care o realizează o firmă sau alta;
c) pe ansamblul producţiei eterogene obţinute de către întreprindere.
Mărimea costului de producţie este diferită:
a) de la un produs la altul, în funcţie de specificul fiecăruia, de consumul de factori pe
care-l solicită;
b) la unul şi acelaşi produs, însă de la un producător la altul, în dependenţă de
înzestrarea cu factori şi de nivelul eficienţei;
c) la unul şi acelaşi producător, însă de la o perioadă la alta, în dependenţă de
modificările în dotarea tehnică,
în nivelul de calificare a lucrătorilor, în organizare şi conducere etc.
Tipuri de costuri:
A. Costul global reprezinta ansamblul cheltuielilor necesare obtinerii unui volum de productie dat,
dintr-un bun. Poate fi privit:
a) structural, pe termen scurt, divizat în cost fix si cost variabil;
b) pe ansamblu, adica drept cost total global, ca suma a tuturor cheltuielilor suportate de întreprindere.
1. Costul fix (CF) reflectă acele cheltuieli ale întreprinderii care, pe termen scurt,
sunt independente de volumul producţiei obţinute: amortizarea capitalului fix, chirii,
salariile personalului administrativ, cheltuielile de întreţinere, iluminat, încălzit, dobânzi
etc.
Curba costului fix arata ca costul fix devine variabil, el fiind o funcţie crescătoare a
capacităţii de producţie, care se poate modifica datorită investiţiilor.
2. Costul variabil (CV) exprimă acele cheltuieli ale întreprinderii care se modifică
în funcţie de volumul producţiei. CV = f (Q).
Curba costului variabil arata ca costul variabil este o funcţie crescătoare faţă de
producţie (Q):
când randamentul este crescător, costul variabil se măreşte o dată cu producţia, însă mai
puţin decât proporţional; dacă randamentul este descrescător, costul variabil creşte o
dată cu producţia, însă mai mult decât proporţional; costul variabil este nul la un nivel de
producţie nul.
3. Costul total (CT) reprezintă suma costurilor fix şi variabil.
Astfel, CT = CF + CV.
Costul total mai poate fi determinat: ca produsîntre costul total mediu (CTM) şi producţie
(Q): CT = CTM.Q sau ca produs între producţie (Q) şi costul marginal (Cmg) când acesta
din urmă este egal cu costul total mediu:
CT = Q. Cmg când Cmg = CTM.
B. Costul mediu (CM) (unitar) exprima costurile globale pe unitatea de produs. Corespunzator
structurii pe termen scurt si nivelului de abordare globala se disting:
- costul mediu fix (costul fix pe unitatea de produs),
- costul mediu variabil (costul variabil pe unitatea de produs)
- costul mediu total (costul global total pe unitatea de produs).
CF
1. Costul mediu fix (CMF) reprezintă costul fix pe unitatea de produs: CMF =
Q
Când cantitatea de produse se măreşte, costul mediu fix descreşte şi, invers, când
volumul producţiei scade, costul mediu fix creşte.
2. Costul mediu variabil (CMV) sau costul variabil pe unitatea de produs; el se
determină prin relaţia:
CV
CMV =
Q
3. Costul mediu total (CMT) exprimă costul global total pe unitatea de produs şi se
determină prin relaţiile:
CV
CMV = sau CMT = CMF + CMV
Q
Formele costului mediu total:
- costul pe unitatea de volum;
- costul pe unitatea de lungime;
- costul pe unitatea de suprafaţă;
- costul pe unitatea de greutate;
- costul pe unitatea de timp de muncă;
- costul pe unitatea de viteză;
- costul pe unitatea de temperatură;
- costul pe unitatea de sunet etc.
C. Costul marginal (Cmg) exprimă sporul de cost total (ΔCT) necesar pentru obţinerea
unei unităţi suplimentare de producţie. Costul marginal măsoară variaţia costului total
pentru o variaţie infinit de
∆CT ∆CV
mică a cantităţii de produse: Cmg = sau Cmg =
∆Q ∆Q
Costul marginal sta la baza deciziilor privind oferta de bunuri si servicii; este stimulata marirea ofertei atunci
când fiecare unitate suplimentara de productie necesita un spor de cost cât mai mic si când sporul de productie
mareste mai mult venitul decât costul.
Costul mediu total este dependent de costul marginal:
a) costul mediu total este descrescator atunci când costul marginal se micsoreaza mai accentuat, fiindu-i
inferior;
b) costul mediu total este crescator atunci când costul marginal creste mai accentuat, fiindu-i superior;
c) costul marginal este egal cu costul mediu total atunci când costul mediu total este minim.
De asemenea, pe termen lung, costul mediu total si costul marginal sunt egale si constante atunci când, la un
nivel dat al preturilor factorilor de productie, costul total sporeste în aceeasi proportie cu productia.
Costul mediu nu este o marime constanta, evolutia sa depinzând de urmatorii factori:
a) consumul de factori de productie pe unitatea de produs;
b) nivelul productivitatii;
c) pretul factorilor de productie utilizati.
În scopul maximizarii profitului, producatorul trebuie sa minimizeze costurile pe unitatea de produs, actionând
în principal asupra acestor trei factori.
La un pret dat al factorilor de productie, costul mediu si costul marginal se afla în raport invers proportional fata
de productivitate. Astfel, costul de productie mediu se micsoreaza atunci când productivitatea medie creste, si
invers. Costul marginal se reduce când productivitatea marginala creste.
48. Minimizarea costului. Relatia costurilor cu productivitatea muncii. Curbele acestora (manual,
vol. I, p. 151-154)
Factori de care depinde evoluţia costului mediu:
a) consumul de factori de producţie pe unitatea de produs (consumul de resurse
materiale şi de forţă de muncă), care se micşorează în condiţiile perfecţionării
echipamentelor tehnice de producţie şi tehnologiilor de fabricaţie, ridicării nivelului de
calificare;
b) nivelul productivităţii;
c) preţul factorilor de producţie utilizaţi, care se formează pe piaţă, adică preţul la care se
achiziţionează materii prime, materiale, maşini, utilaje, combustibil, energie, salariile ce
trebuie plătite lucrătorilor etc.
Minimizarea costului.
În scopul maximizării profitului, producătorul trebuie să minimizeze costurile de producţie
pe unitatea de
produs obţinut.
Actualitatea minimizării costurilor consta in:
- limitele resurselor;
- minimizarea costului are un rol determinant în maximizarea profitului.
- costul de producţie influenţează oferta de bunuri.
- schimburi economice eficiente pe piaţa internaţională.
• Relaţia dintre cost şi productivitate
La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu (CM) şi costul marginal (Cmg) se
află în raport invers proporţional faţă de productivitate. Astfel, costul de producţie mediu
se micşorează atunci când productivitatea medie (PM) creşte, şi invers. Costul marginal
se reduce când productivitatea marginală (Pmg) creşte şi, invers, se
măreşte când productivitatea marginală scade.
• Curbele productivităţii şi curbele costului mediu şi costului marginal
Concluzii:
a) creşterii productivităţii marginale îi corespunde scăderea costului marginal, iar scăderii
productivităţii marginale îi corespunde creşterea costului marginal; creşterii
productivităţii medii îi corespunde scăderea costului mediu, iar scăderii productivităţii
medii îi corespunde creşterea costului mediu;
b) curbele de cost marginal şi de cost mediu se intersectează în punctul în care costul
mediu are nivelul cel mai scăzut, după cum curbele productivităţii marginale şi
productivităţii medii se intersectează în punctul în care productivitatea medie are nivelul
cel mai ridicat;
c) nivelului minim al costului mediu îi corespunde nivelul maxim al productivităţii medii,
iar nivelului minim al costului marginal îi corespunde nivelul maxim al productivităţii
marginale.
49. Echilibrul producatorului. Relatiile dintre costuri si încasari. Pragul de rentabilitate (manual, vol.
I, p. 154-158)
Optimul producătorului constituie un criteriu de comportament, de conducere
ştiinţifică, conform căruia producătorul urmăreşte ca, la un cost de producţie total dat, să
maximizeze producţia obţinută, adică să producă cât mai mult posibil (ţinând seama de
cererea existentă).
• Echilibrul producătorului pe termen scurt
În ceea ce priveşte volumul producţiei, din multitudinea variantelor posibile,
întreprinzătorul trebuie să aleagă acel volum al producţiei care, în condiţiile date,
maximizează profitul. Este vorba de acea variantă de cantitate de producţie ce asigură o
diferenţă maximă între încasările obţinute şi costurile de producţie, deci un profit maxim.
Este, deci, necesară cunoaşterea atât a costurilor, cât şi a încasărilor.
Incasările pot fi:
- totale (It) reprezintă suma totală obţinută în urma vânzării producţiei respective.
Aceasta se determină ca produs între cantităţile totale vândute (Q) şi preţul de
vânzare unitar (p): It = Q • p;
- medii (Im) exprimă mărimea încasării pe unitatea de produs vândută; ea nu este
It Q ⋅ p
altceva decât preţul unitar: Im = = ;
Q Q
- marginale (Img) reprezintă variaţia încasării totale, antrenată de o variaţie infinit
de mică a cantităţii vândute; ea se poate exprima ca spor de încasare (ΔIt) pe
unitatea suplimentară (adiţională)
∆It
- de volum-desfacere (ΔM): Im g =
Q
Orientarea producătorului spre creşterea volumului producţiei sau, dimpotrivă, spre
reducerea acestuia ia în calcul evoluţia costului marginal şi a încasării marginale.
Profitul obţinut este maxim atunci când venitul marginal este egal cu costul marginal
Profitul (Pr) întreprinderii se determină ca diferenţă între totalul încasărilor (sau
veniturilor) şi totalul costurilor: Pr = It – CT.
Volumul producţiei care maximizează profitul trebuie să satisfacă o anumită
condiţie, şi anume: la nivelul acelui volum al producţiei (Qx), prima derivată a funcţiei
profitului în raport de Q trebuie să fie zero, adică:
d Pr dVT dCT
= − =0
dQ dQ dQ
dVT dCT
Luând în calcul faptul că = Vmg (venitul marginal), iar = Cmg (costul marginal),
dQ dQ
se ajunge la următoarea concluzie:
condiţia de maximalizare a profitului devine:
Vmg – Cmg = 0 sau Vmg = Cmg
• Pragul de rentabilitate
În căutarea nivelului de producţie care maximizează profitul este utilă şi cunoaşterea
unui caz particular, pe care-l reprezintă pragul de rentabilitate sau punctul mort al
întreprinderii.
Profitul obtinut este maxim atunci când venitul marginal este egal cu costul marginal, deoarece în acest caz se
obtine o diferenta maxima între totalul încasarilor si totalul cheltuielilor. În determinarea nivelului productiei
care maximizeaza profitul este utila si cunoasterea unui caz particular – pragul de rentabilitate. Acesta indica
volumul de productie sau cifra de afaceri de la care producatorul începe sa obtina profit. În acest „punct mort”,
încasarile totale ale întreprinderii sunt egale cu costul total, iar profitul este nul.
53. Preturile si piata cu concurenta perfecta. Caracteristicile acesteia (manual, vol. I, p. 171- 173)
Piaţa cu concurenţă perfectă constituie un model teoretic, un ideal de funcţionare a
pieţei.
• Caracteristicile pieţei cu concurenţă perfectă:
- atomicitatea agenţilor economici;
- omogenitatea produselor fabricate şi vândute;
- mobilitatea perfectă a factorilor de producţie şi a bunurilor de consum (sau libera
intrare şi ieşire de pe piaţă);
- transparenţa perfectă a pieţelor.
Transparenţa perfectă a pieţei echivalează cu posibilitatea agenţilor economici de a
avea la dispoziţie informaţiile necesare şi suficiente privind calitatea bunurilor fabricate, a
tehnicilor utilizabile
în producţia tuturor mărfurilor, a locurilor de aprovizionare cu factori de producţie, a
pieţelor de desfacere, a preţurilor de vânzare, a salariilor etc.
54. Pretul de echilibru pe piata cu concurenta perfecta. Mecanismul lui de formare si variatii posibile
ale acestuia (manual, vol. I, p. 173 – 180)
Pretul de echilibru presupune miscarea deopotriva a pretului si a cantitatii de marfuri cerute si oferite, realizata
în decursul unui interval de timp mai mare sau mai mic, dependent de natura bunului, de durata în care el se
creeaza si se trimite pe piata.
• Preţul de echilibru
Pretul de echilibru este o categorie teoretica. În realitate, apare doar întâmplator.
Sunt conditii când pretul de piata efectiv este apropiat de pretul de echilibru, gravitând în jurul acestuia.
Modificarea pretului este un rezultat nu numai al miscarii independente a relatiei dintre cerere si oferta (la nivel
de ramura), ci si al schimbarilor intervenite în costurile de productie.
• Mecanismul de formare a preţului de echilibru
Procesul de formare a preţului de echilibru, teoretic, are ca punct de sprijin iniţial
existenţa preţului de dezechilibru, aflat în mişcare, el implicând inegalitatea dintre cerere
şi ofertă.
Mecanismul de formare a pretului de echilibru presupune mişcarea deopotrivă a preţului
şi a cantităţii de mărfuri cerute şi oferite, realizată firesc în decursul unui interval de timp
mai mare ori mai mic, dependent, între altele, de natura bunului, de durata în care el se
creează şi se trimite pe piaţă.
Preţul de echilibru este teoretic
• Variaţii ale preţului de echilibru
Preţul de echilibru, odată format, rămâne acelaşi dacă relaţia dintre cerere şi ofertă nu se
schimbă (considerăm că nu acţionează alţi factori asupra preţului). Când cererea şi oferta
cresc în aceeaşi proporţie sau când scad în aceeaşi proporţie, preţul de echilibru este
constant.
a) Cererea creşte sau scade, iar oferta şi ceilalţi factori de influenţă ai
preţului rămân constanţi; corespunzător, preţul creşte ori scade;
b) Oferta creşte sau scade, iar cererea şi ceilalţi factori de influenţă ai
preţului rămân constanţi. Ca urmare, preţul scade ori creşte ;
c) Cererea şi oferta cresc, dar în ritmuri inegale. Corespunzător, preţul
creşte dacă cererea creşte mai mult decât oferta şi scade dacă cererea
creşte mai puţin decât oferta;
d) Cererea şi oferta scad, dar în ritmuri inegale. Corespunzător, preţul creşte, dacă
cererea scade mai puţin decât oferta, şi scade, dacă cererea scade mai mult decât
oferta.
55. Functiile pretului de echilibru pe piata cu concurenta perfecta. Optimizarea productiei (manual,
vol. I, p.180-182)
• Funcţiile preţului pe piaţa cu concurenţă perfectă
a) informare (semnalizare);
b) realocare sau redistribuire a resurselor societatii, pe diverse sfere de activitate, în vederea suprimarii
anomaliilor, a dezechilibrelor existente în acest plan;
c) evaluare si masurare a cheltuielilor, rezultatelor, veniturilor;
d) principal instrument prin care se recupereaza cheltuielile si se obtine un profit.
Pretul îl determina pe producator sa restrânga sau sa abandoneze anumite activitati.
Mişcarea preţurilor reglează producţia.
• Preţul şi optimizarea producţiei
Starea de echilibru a întreprinderii, pe termen scurt, presupune acelaşi volum al
producţiei obţinute şi vândute, la care costul marginal full (care include profitul normal)
să fie egal cu preţul pieţei. În acest caz, se impune următoarea relaţie:
Costul marginal full = Preţul pieţei = Încasarea marginală = Venitul marginal
Pe termen lung, când toţi factorii de producţie sunt variabili, întreprinderea are la
dispoziţie mai multe alternative de combinare a capitalului şi muncii, adică mai multe
soluţii, fiecare caracterizându-se printr-o proporţie anumită între capital şi muncă.
Întreprinderea întruneşte premisele realizării profitului maxim, respectiv ale stării de
echilibru în condiţiile în care: Preţul = Costul marginal = CM
Întrucât CM = costul marginal la nivelul minim al CM, rezultă că, pe termen lung, în
condiţii de concurenţă perfectă, firma obţine doar profit normal.
56. Piata cu concurenta imperfecta si preturile. Particularitatile caracteristice ale agentilor economici
în conditiile unor tipuri diferite de piete cu concurenta imperfecta (manual, vol. I, p. 182-197)
Piaţa cu concurenţă imperfectă este un ansamblu de pieţe care au unele trăsături
comune, dar se şi deosebesc între ele. De aici fac parte:
- piaţa monopolistă,
- piaţa duopolistă,
- piaţa oligopolistă,
- piaţa monopolistică,
- piaţa tip monopson
- piaţa reglementată de stat.
În fiecare din aceste pieţe, vânzătorii ori cumpărătorii pot să hotărască sau să
influenţeze, în grade diferite, nivelul preţului.
In cadrul pietei monopoliste intalnim:
• Monopolul ca producător unic într-o ramură;
În limba greacă, monopol înseamnă un singur vânzător.
Monopolul, ca firmă unică, are posibilitatea de a hotărî independent şi volumul producţiei
pe care îl fabrică, şi preţul de vânzare al bunului, în vreme ce întreprinderea care
funcţionează în concurenţă perfectă avea şansa să decidă doar asupra cantităţii de
bunuri.
Monopolul stabileşte, de regulă, un preţ ridicat, superior celui format în ipoteza
concurenţei perfecte, şi obţine un plus de profit în fiecare moment.
• Monopol prin alianţă.
Acest monopol poate să apară atunci când oferta unui bun este realizată de câteva
întreprinderi mari, ce
încheie convenţii privind producţia pe care au obligaţia să o creeze fiecare în parte
(cotele de producţie), preţul de vânzare unic şi pieţele pe care întreprinderile au dreptul
să furnizeze marfa.
• Monopol întemeiat pe calitatea unui produs industrial
În analiza acestui monopol, pornim de la presupunerea că, într-o ramură, funcţionează
mai multe întreprinderi, având talii diferite, şi că nu există şansa încheierii de convenţii
între ele, privind producţia şi preţul.
• Există şi alte forme ori situaţii de monopol:
- monopol izvorât din calitatea deosebită a unui bun agricol, posibil de cultivat doar
pe suprafeţe reduse, motiv pentru care cererea este net superioară ofertei, iar
preţul de vânzare ridicat;
- monopol rezultat din relaţia privilegiată a unor întreprinderi cu statul (în domeniul
producţiei de armament, deexemplu, statul plasează comenzi la câteva
întreprinderi particulare capabile să creeze produsul la parametri înalţi şi îl plăteşte
cu preţuri mari care includ profituri neobişnuite);
- monopolul unor întreprinderi proprietate de stat, care singure au dreptul să
comercializeze unele produse ca tutunul, o parte din băuturile alcoolice etc., la
preţuri mai mari decât cele formate în concurenţa liberă.
• Piaţa duopolistă
Piaţa duopolistă se caracterizează prin prezenţa într-o ramură a două întreprinderi mari.
Ele pot fi de aceeaşi talie ori inegale şi pot produce (indiferent de talie) bunuri omogene
ori neomogene. Aceste întreprinderi furnizează întreaga producţie a ramurii, iar numărul
cumpărătorilor este foarte mare.
Întreprinderile duopoliste iau decizii referitoare atât la cantitatea de bunuri produsă, cât
şi la preţ.
• Piaţa oligopolistă
Noţiunea de oligopol implică prezenţa într-o ramură a unui număr relativ mic de
întreprinderi (cel puţin trei), care livrează întreaga cantitate de mărfuri.
Şi în pieţele oligopoliste (ca şi în pieţele duopoliste), problema nevralgică o constituie
împărţirea pieţei între producători, încercarea firmelor de a-şi apropia o parte cât mai
însemnată din clientelă, în vederea creşterii cifrei de afaceri şi a profiturilor.
• Piaţa monopolistică
Piaţa monopolistică se poate numi şi piaţa cu concurenţă cvasi (aproape) perfectă.
Ea se distinge prin existenţa, într-o ramură, a unui mare număr de producători de talie
relativ mică şi apropiată şi prin diferenţierea produselor.
• Piaţa tip monopson
În piaţa monopolistă, figurează un vânzător sau câţiva, care se comportă ca unul singur,
în baza unor convenţii sau a altor premise. Această piaţă implică, însă, un număr mare de
cumpărători.
Piaţa tip monopson este opusul celei monopoliste.
Ea se caracterizează prin existenţa unui singur cumpărător si a numeroşi vânzători ai
bunului fabricat, la scara ţării.
Întreprinderea cu poziţie de monopson poate să se aprovizioneze la preţuri avantajoase şi
cu forţă de muncă, dacă în zona ei de activitate lipsesc alte ramuri industriale care să
ofere locuri de muncă.
Când într-o zonă oarecare funcţionează două unităţi cumpărătoare, într-o ramură dată,
există duopson, iar dacă funcţionează trei (sau mai multe) există oligopson.
60. Oferta de munca. Definitia si factorii ofertei (individuale si totale) (manual, vol. I, p. 207-211)
Oferta de muncă este acea parte a populaţiei apte de muncă ce doreşte
angajare salarială.
Oferta de munca si disponibilitatile de forta de munca - relatie de la parte la întreg.
Disponibilitatile de munca reprezinta populatia apta de munca prezenta într-o tara pe perioada data de timp.
Oferta de munca corespunde populatiei disponibile active.
Populaţia disponibilă activă corespunde ofertei de muncă.
• Delimitări privind structura populaţiei:
a) populatie totala se compune din populaţia inactivă şi populaţia activă;,
b) populatie inactiva este acea parte din populaţia totală care nu caută loc de muncă:
copiii de vârstă preşcolară, elevii, studenţii şi alte categorii care nu doresc să devină
salariaţi.,
c) populatie disponibila activa este acea parte a populaţiei apte de muncă formată din
persoanele ocupate care exercită o activitate remunerată şi din cele care caută un loc de
muncă.
Populatia activa ocupata
Rata de activitate la nivelul populatiei unei tari = ×100
Populatia totala
Populatia ocupata
Gradul ( rata ) de ocupare = ×100
Populatia disponibil a activa
• Factori care influenţează mărimea populaţiei disponibile active:
– demografic – raportul natalitate-mortalitate;
– reglementări juridice privind vârsta minimă de angajare;
– durata săptămânii de lucru;
– structura pe sexe;
– imigrare;
– emigrare.
• Structuri ale ofertei de muncă
Oferta de muncă individuală reprezintă numărul de ore muncă (sau timpul de muncă)
pe care un salariat doreşte să le efectueze.
Factori care influenţează oferta de muncă individuală:
– mărimea salariului nominal şi real;
– raportul dintre timpul de muncă şi timpul liber pentru refacerea forţei de muncă;
– nevoia salariatului de a subzista atât el, cât şi familia lui;
– natura muncii şi securitatea ocupării.
Oferta de munca totala – exprima ofertele individuale totale ale segmentelor pietei muncii, formata din cei
angajati sau în cautarea unui loc de munca.
Între mărimea duratei muncii şi cea a timpului liber este o relaţie negativă.
61. Salariul si echilibrul pietei muncii. Definitia salariului. Rolul si limitele salariului în
realizarea echilibrului (manual, vol. I, p. 211- 218)
Exista opinii diferite privind definirea salariului:
a) suma de bani cu care este remunerat factorul munca participant la obtinerea rezultatelor unei activitati
economice;
b) pret pentru care oamenii îsi închiriaza forta de munca;
c) pret al fortei de munca – marfa.
• Echilibrul
Piaţa muncii se poate caracteriza prin următoarele stări:
– de echilibru, care reflectă ocuparea deplină a forţei de muncă;
– de dezechilibru:
a) când oferta este mai mica decât cererea de munca;
b) când oferta de munca depaseste cererea de munca.
Salariul – cost – reprezinta cheltuiala pentru agentul economic; venit pentru salariati. Reprezintă
cheltuielile suportate de agenţii economici pentru plata muncii, contribuţiile la asigurările
sociale şi fondul de şomaj. În funcţie de ramură, subramură şi firmă, ponderea acestor
cheltuieli în costul total este diferită.Abordari conceptuale privind salariul – venit (Adam Smith, David
Ricardo, Ferdinand Lassalle, Karl Marx, J.M. Keynes, Samuelson etc.).
Salariul de echilibru – arata ca cererea este egala cu oferta de munca.
Salariul - venit, care revine factorului de producţie muncă, este o formă de venit
personal de a cărui mărime depinde satisfacerea nevoilor, aspiraţiilor fiecărui salariat.
Mărimea salariului este rezultatul negocierilor în cadrul firmei unde se stabilesc în mod
concret condiţiile de
angajare şi nivelul salariului.
62. Factorii care determina nivelul si dinamica salariului. Efectul de substitutie si efectul de venit
(manual, vol. I, p. 218-221)
Factorii care influienteaza marimea salariului:
a) raportul dintre cererea si oferta de forta de munca;
b) raportul dintre productivitatea muncii si salariul nominal;
c) cheltuielile necesare refacerii si dezvoltarii fortei de munca;
d) nivelul preturilor bunurilor si serviciilor de consum;
e) cheltuieli pentru odihna si viata spirituala;
f) sporirea cheltuielilor de transport, telecomunicatii;
g) marirea chiriei;
h) gradul de organizare a sindicatelor
Efectul de substitutie – reducerea timpului liber si cresterea corespunzatoare a timpului destinat muncii, care-i
asigura lucratorului venituri mai mari.
Efectul de venit – situatia în care salariatul obtine un venit suficient de mare,astfel încât au loc micsorarea
timpului destinat muncii si sporirea corespunzatoare a timpului liber.
Diferenţierea salariilor rezultă din gradul diferit de calificare, aptitudini, atribuţii,
răspunderi în muncă, condiţii de muncă, de mediu toxic, muncă de noapte.
Apropierea (egalizarea) nivelului salariilor se poate realiza prin ridicarea calificării, prin
perfecţionare; ea presupune apropiere (egalizare) şi în privinţa eficienţei muncii.
63. Formele salariului, importanta acestora în politica economica (manual, vol. I, p. 221- 225)
Forme ale salariului:
1. Salariul nominal (salariul negociat) reprezintă suma de bani pe care salariatul o
primeşte de la unitatea pentru care lucrează sau prestează muncă.
2. Salariul net este acela pe care-l primeşte salariatul ca venit din care s-au scăzut
impozitul şi alte reţineri prevăzute prin lege (de exemplu, pentru fondul de şomaj).
3. Salariul real exprimă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată cu
salariul nominal, la un nivel dat al preţurilor, într-o anumită perioadă.
Mărimea salariului real se calculează ca raport între salariul nominal şi nivelul preţurilor
(în procente):
SN
SR = unde SR – salariul real; SN – salariul nominal; P – nivelul preturilor (in %)
P
În dinamica:
ISR = SR × 100
1
unde SR1= salariul real în perioada curenta; SR0= salariul real în perioada anterioara.
SR 0
ISN
ISR = ×100 unde ISN= indicele salariului nominal; IP= indicele preturilor
IP
Alte forme ale salariului:
- direct - este remuneraţia efectivă primită de salariat, care corespunde cu salariul net şi
sumele corespunzătoare pentru concediul legal şi, eventual, al 13-lea salariu;
- indirect - este acea parte a salariului plătită familiei în funcţie de alte criterii decât
consumul efectiv de muncă.
- minim garantat - este acel salariu fixat prin lege, în urma negocierilor sindicate-guvern.
- colectiv - este atribuit tuturor salariaţilor unei firme când rezultatele economico-financiare
ale acesteia sunt deosebit de bune.
- social - reprezintă acele venituri care completează salariul nominal şi care provin de la
bugetul de stat sub forma alocaţiei pentru copii, diferite ajutoare sociale.
Forma de salarizare constă în principiile şi modalităţile concrete prin care se
determină mărimea salariului pentru fiecare salariat.
Forme de salarizare:
- Salarizarea în regie - reprezintă remunerarea salariatului după timpul lucrat: oră, zi,
săptămână, lună.
-Salarizarea in acord - este acea formă de remunerare a individului sau grupului în funcţie de
cantitatea de produse realizate, de numărul operaţiilor executate.
Salarizarea in acord este de 3 feluri:
acord direct (constă în stabilirea unui tarif constant pe bucată, operaţiune executată) ;
acord progresiv (presupune ca, de la un anumit nivel de realizare a normei, tariful pe
unitate de produs sau operaţie să se majoreze în anumite proporţii în mod progresiv);
acord global (se practică la nivel de formaţie de lucru ce îşi asumă obligaţia de a
executa într-un termen stabilit un produs sau o producţie exprimată în unităţi fizice
pentru care primeşte o sumă globală, determinată în raport cu manopera necesară
realizării obligaţiilor prevăzute în contract.)
-Salarizarea in remiza (cota procentuala) - Venitul fiecărui angajat se determină proporţional cu
nivelul de îndeplinire a sarcinilor stabilite prin contract.
Corectarea vizează adaptarea salariului la dinamica preţurilor prin indexare, prin
acordarea unor sporuri pentru muncile efectuate în condiţii mai grele sau în cazul unor
responsabilităţi în domeniul managementului etc.
Participarea constă în accesul salariaţilor la împărţirea beneficiului obţinut de unitatea
economică unde îşi desfăşoară activitatea.
Socializarea este un adaos la salariu în cazul unor salariaţi care sunt într-o situaţie mai
dificilă, remunerarea pe baza muncii depuse fiind insuficientă în condiţia dată.
65. Gândirea economica despre profit. Evolutie (manual, vol. I, p. 228- 231)
a) Reprezentanţii şcolii clasice, A. Smith, D. Ricardo concepeau profitul ca o parte a
valorii mărfurilor care este reţinută de patron.
b) Şcoala marginalistă: Leon Walras, A. Marshall, M. Allais, J.B. Clark
c) Gândirea economică contemporană: prof. H. Guitton, J.A. Schumpeter
d) Doctrinele cooperatiste şi sociale
66. Formele profitului. Masa si rata profitului. Profitul maxim (manual, vol. I, p. 231-234)
Formele profitului:
a) profitul brut este reprezentat de partea ce ramâne din venitul total dupa ce s-au scazut cheltuielile de
productie; Pb = V – C În care:
Pb = profitul brut
V = venitul total sau încasat
C = cheltuieli de producţie (costul)
b) profitul net este partea din profitul brut care ramâne dupa ce au fost deduse dobânda la capitalul propriu al
întreprinzatorului, salariul ca recompensa pentru activitatea sa, arenda si chiria pentru terenul si cladirea care
îi apartin, impozitele si taxele ce se suporta direct din profit;
c) profitul normal, legitim sau justificat, care reprezinta remunerarea serviciilor întreprinzatorului, recompensa
sa pentru priceperea sa si raspunderea pe care si-o asuma, prima pentru risc si incertitudine;
d) profitul pur sau supraprofitul este acel profit generat de împrejurari deosebite care nu au legatura cu
activitatea întreprinzatorului. Este obtinut de acei întreprinzatori care au o pozitie de monopol în producerea
si/sau vânzarea produselor. Se realizeaza pe baza unor preturi de vânzare mai ridicate.
e) Profitul marginal reprezintă profitul asigurat de producţia marginală. Este egal cu
diferenţa dintre venitul marginal şi costul marginal.
• Mărimea şi dinamica profitului. Masa şi rata profitului
a) Mărimea profitului (masa profitului) (Pr) poate fi stabilită în sumă absolută ca
diferenţă între venitul total (V) şi costul de producţie (C): Pr = V – C
Rata profitului exprimă gradul de valorificare a capitalului utilizat de întreprinzător şi
oferă măsura rentabilităţii unei firme, activităţi sau unui produs.
P
P' = ×100 în care:
K
P’ = rata profitului
P = masa profitului
K = capitalul folosit
Dinamica masei şi ratei profitului ilustrează poziţia pe care o are o firmă în producţia
şi desfacerea unui produs. Posibilităţile ei de a mări profitul sunt puternic influenţate de
factorul timp.
b) marimea relativa (în procente) ca rata:
Pr ofit
Rata economica = ×100
capital propriu + capital imprumutat
profit
Rata financiara = ×100
capital propriu
profit
Rata rentabilit atii = ×100
cos t
profit
Rata comerciala = ×100
cifra de afaceri
Dinamica profitului:
- pe termen scurt, pentru firmele care produc si vând în regim de concurenta libera, situatia optima este aceea
care le permite sa egalizeze costul marginal (Cma) cu pretul de vânzare (Cma = P). Aceasta egalitate marcheaza
echilibrul firmei (întreprinzatorului).
- pe termen lung, posibilitatile firmei de a asigura echilibrul si maximizarea profitului depind de capacitatea sa
de a realiza productia cu costuri inferioare pretului pietei, în conditiile reducerii acestuia sub presiunea ofertei.
67. Renta. Continutul si gândirea economica privind renta (manual, vol. I, p. 234-237)
Renta este un venit stabil realizat de posesorul unui bun imobiliar (pamânt, cladiri, constructii, resurse de
apa) sau mobiliar (hârtii de valoare, capital banesc);
Renta economica este plata pentru folosirea unei resurse economice nesustituibile, a carei oferta totala
este insuficienta în raport cu cererea, constituind un venit pentru posesorul acesteia.
Gandirea economica.
În gândirea economică s-au conturat, de-a lungul timpului, numeroase concepţii,
doctrine, şcoli cu privire la natura, formele şi temeiurile rentei.
1. Exponenţii şcolii clasice limitau spaţiul de manifestare a rentei la agricultură. Ei
considerau că formarea rentei s-ar datora dărniciei naturii: William Petty, Adam Smith,
David Ricardo, J. Stuart Mill, K. Marx.
2. Şcoala marginalistă, apărută la sfârşitul secolului al XIX-lea: A. Marshall, P.
Samuelson.
În ţara noastră, preocupările teoretice în legătură cu renta datează din secolul XIX (Ion
Ionescu de la Brad, P.S. Aurelian), V. Madgearu.
3. În economia contemporană, majoritatea şcolilor şi curentelor de gândire susţin
valabilitatea universală a rentei, caracterul ei de fenomen comun tuturor formelor de
activitate economică şi nu numai agriculturii: J.B. Clark.
68. Mecanismul rentei. Nivelul rentei si formele acesteia (manual, vol. I, p. 234 – 241)
Mecanismul formarii rentei presupune existenta unei situatii de monopol stabil sau temporar care sa confere
detinatorului si/sau utilizatorului unei resurse economice o pozitie privilegiata în raport cu ceilalti agenti si care
le permite urcarea pretului de vânzare peste nivelul considerat normal;
Mecanismul formarii rentei economice se fundamenteaza pe legea randamentelor neproportionale; aceasta
consta în aceea ca, atunci când se combina unul sau mai multi factori constanti cu un alt factor, variabil,
cantitatile aditionale din acest ultim factor determina, într-o prima etapa, marirea productiei, apoi, productia
suplimentara aferenta cantitatii aditionale din factorul variabil îsi încetineste cresterea, pentru ca, în faza
urmatoare, sporul productiei sa fie tot mai slab, iar în final, productia chiar sa scada.
Randamentele rezultate din aditionarile succesive ale factorului variabil, asociat cu factorul fix, constituie
premisa obtinerii rentei.
Marimea rentei este egala cu diferenta dintre venitul obtinut în urma utilizarii unui factor de productie cu
performante superioare si oferta inelastica si cel realizat în situatii când se folosesc factori cu randamente medii,
normale si mai usor de procurat.
• Forme de rentă:
1. Renta funciară este un venit ce revine proprietarului funciar în virtutea dreptului
de proprietate asupra terenului;
- rentă diferenţială, care rezultă din randamentul diferit al unor cantităţi egale de capital
şi de muncă pe terenuri cu calităţi diferite (rentă de fertilitate), din diferenţele de
cheltuieli de transport şi exploatare pe care le generează terenuri ce au poziţie diferită
faţă de pieţele de desfacere şi/sau căile de comunicaţie (rentă de poziţie) sau din
diferenţe de productivitate generate de investiţii succesive pe aceeaşi suprafaţă de teren.
2. Renta minieră, din industria extractivă, încasată de proprietarii minelor, sondelor, se
datorează diferenţei de conţinut în substanţă utilă a zăcământului sau de poziţie.
3. Renta în construcţii este în funcţie de diferenţa de calitate, de
poziţie şi, bineînţeles, de raportul dintre cererea şi oferta pentru terenuri destinate
construcţiilor.
4. Renta de monopol, venit excedentar încasat de întreprinzătorii care dispun şi
folosesc factori de producţie cu însuşiri excepţionale, rari şi nesubstituibili, de la utilizarea
cărora sunt excluşi ceilalţi.
5. Renta de abilitate reprezintă venituri suplimentare ce se obţin ca urmare a
aptitudinilor şi calităţilor excepţionale pe care le are un individ.
6. Renta consumatorului este un plus de venit rezultat din preţul, mai ridicat, pe care
consumatorul ar fi dispus să-l plătească pentru a cumpăra marfa dorită, faţă de preţul
plătit în realitate, mai redus.
7. Renta producătorului sau surplusul producătorului este câştigul suplimentar realizat
de întreprinzătorii care pot să-şi vândă marfa la un preţ superior celui pe care îl
estimaseră anticipat.
8. Renta conjuncturală, comercială şi industrială, este renta legată de folosirea unor
împrejurări favorabile, care permit obţinerea de câştiguri suplimentare.
9. Renta de marcă, de autor sau de model, este renta care reflectă dreptul deţinătorilor
de a încasa venituri de la care sunt excluse celelalte persoane.
73. Teorii privind valoarea banilor si cantitatea banilor în circulatie (manual, vol. I, p. 252-255)
1. Partizanii teoriei metaliste considerau că valoarea monedei este dată de cantitatea
şi valoarea mărfii – metal preţios. Mărimea preţurilor mărfurilor depinde, deci, de
cantitatea de metal preţios monetar şi valoarea lui, pe de o parte, şi de suma valorilor
bunurilor schimbate, pe de altă parte.
2. Teoria nominalistă susţinea că valoarea monedei este legată doar de puterea ce i-a
fost legal atribuită de
emitent, acesta având rolul determinant în dimensionarea cantităţii de monedă în
circulaţie.
3. Teoria cantitativă a banilor, formulată de I. Fisher sustine ca o mărire a cantităţii de
monedă în circulaţie determină o creştere proporţională a nivelului general al preţurilor şi
apoi o diminuare a valorii monedei, dacă ceilalţi factori rămân constanţi.
Ecuaţia schimbului: Cantitatea de bani în circulaţie se poate afla prin raportarea
cantităţii bunurilor cumpărate, înmulţită cu nivelul preţurilor, la viteza de circulaţie a
monedei:
P ⋅T
M =
V
4. Raportul dintre cantitatea de monedă şi mărimea preţurilor a fost abordat şi de Şcoala
de la Cambridge, J.M. Keynes formulând o ecuaţie proprie a schimburilor, cunoscută ca
ecuaţia de la Cambridge:
n
n = y ( k + rk ' ); y = în care:
(k + k ' )
y = nivelul preţurilor, respectiv indicele costului vieţii
n = volumul însumat al monedei în numerar şi al celei scripturale
k = cererea publică de încasări în moneda lichidă
k’ = moneda scripturală exprimată în unităţi de consum
r = rata rezervei monetare
75. Dobânda. Definitie si forme. Masa si rata dobânzii (manual, vol. I, p. 258-261)
Dobânda reprezintă suma de bani plătită pentru dreptul de folosinţă temporară
a mijloacelor băneşti împrumutate.
Dobânda reprezintă preţul renunţării la lichiditate, cerut de cel ce acordă
împrumutul, sau preţul consimţit a fi plătit de cel ce se împrumută pentru
procurarea lichidităţii.
Formele dobânzii.
a) dobânda de pe piaţa monetară, aplicată în general creditelor pe termen scurt
intervenite între băncile comerciale, între acestea şi banca centrală;
b) dobânda bancară de bază, pentru certificatele de depozit sau bonurile de trezorerie;
c) dobânzile aplicate de bănci şi alte instituţii financiare, pentru întreprinderi;
d) dobânda de pe piaţa obligaţiunilor, caracteristică plasamentelor pe termen lung;
e) dobânda practicată de casele de economii sau bănci pentru depozitele la vedere şi la
termen, pentru construcţii de locuinţe etc.
Marimea dobanzii se exprima prin:
• Masa şi rata dobânzii (anuale) reprezintă mărimea absolută a dobânzii anuale
plătită la suma totală împrumutată; mărimea ei relativă, numită rata dobânzii anuale,
D
este raportul procentual între masa dobânzii şi capitalul împrumutat: d = ×100 ;
C
d ⋅C
rezulta ca D =
100
în care:
d = rata anuală a dobânzii
D = masa dobânzii anuale
C = capitalul împrumutat
Rata dobânzii poate fi:
- rată nominală, adică rata plătită de debitor necorectată cu rata inflaţiei (ori
deflaţiei);
- rata reală, adică rata nominală corectată cu rata inflaţiei (ori deflaţiei).
În cazul inflaţiei, rata reală se calculează după formula: r = d-i, în care:
d = rata nominală a dobânzii
i = rata inflaţiei
Rata reală este: pozitivă, atunci când d › i;
negativă, atunci când d ‹ i;
nulă, atunci când d = i.
În cazul deflaţiei, rata reală - întotdeauna pozitivă - se calculează după formula: r = d+a
în care:
a = rata deflaţiei, a aprecierii banilor.
Dobanda este de 2 feluri:
- simplă;
- compusă
Masa dobânzii compuse sau mărimea sa absolută se calculează astfel: Dc = Sn - C,
unde: Sn = C (1+d)n
în care:
Sn = Suma obţinută de proprietarul capitalului, acumulată după n ani
d = rata dobânzii anuale
n = numărul de ani
C = capitalul împrumutat
Rata reala poate fi: pozitiva, negativa, nula, în functie de evolutia ratei inflatiei.
78. Piata capitalului. Titluri de valoare. Definitie si functii (manual, vol. I, p. 266-270)
Piata capitalului este totalitatea tranzactiilor al carei obiect îl constituie titlurile de valoare.
Piata capitalului se scindeaza în:
a) piata primara – cuprinde totalitatea tranzactiilor al caror obiect îl reprezinta titlurile de valoare nou emise;
b) piata secundara – include totalitatea tranzactiilor efectuate cu titlurile de valoare emise si plasate anterior.
Titlurile de valoare sunt înscrisuri, emise în baza unor legi, care dau posesorilor
lor dreptul de a încasa, anual, un venit variabil sau fix.
Componentele titlurilor de valoare:
- acţiunile,
- obligaţiunile,
- obligaţiunile ipotecare,
- titlurile de rentă,
- bonurile de tezaur.
Acţiunea este un titlu de valoare care conferă posesorului dreptul la un venit
anual variabil (de regulă), numit dividend. Actiunile se impart in:
- nominative, care au înscrise pe ele, în afară de alte date, şi numele deţinătorului,
- acţiuni la purtător, care nu poartă niciun nume.
O alta clasificare a actiunilor:
- ordinare, care conferă posesorilor drepturi obişnuite,
- acţiuni privilegiate, care conferă drepturi speciale.
Posesorii de acţiuni, numiţi acţionari, sunt proprietari ai unei părţi din capitalul unei
întreprinderi, ori ai mai multora.
Durata de viaţă a acţiunii şi intervalul de timp în care posesorii pot încasa dividend
sunt egale cu durata de viaţă a întreprinderii.
Acţiunea este nerambursabilă atunci cand deţinătorii ei nu pot cere întreprinderilor
emitente banii plătiţi cu prilejul achiziţionării lor;
Acţiunea este negociabilă, atunci cand se poate vinde la bursă, banii avansaţi pentru
dobândirea ei nefiind, deci,
imobilizaţi;
Dividendul încasat de acţionari este variabil, întrucât profitul obţinut de întreprindere
oscilează de la un an la altul, iar nevoia de a face investiţii din profit este şi ea diferită în
timp.
Obligaţiunea este un titlu de valoare, emis de întreprinderi, instituţii ori de
stat, care dă dreptul deţinătorului să încaseze un venit anual fix, numit
dobândă.
Deţinătorii de obligaţiuni, numiţi obligatari, sunt creditori ai unităţilor care au emis
aceste titluri de valoare. Ca urmare, obligaţiunea este rambursabilă.
Obligaţiunile ipotecare sunt titluri de valoare, emise de bănci (ipotecare şi
urbane), cu scopul acordării de împrumuturi agenţilor economici, care le
garantează cu terenuri sau imobile.
Titlurile de rentă sunt hârtii de valoare, emise de stat, pentru a mobiliza la
dispoziţia sa sume de bani necesari acoperirii unor cheltuieli.
Bonurile de tezaur sunt titluri de valoare, emise de ministerul finanţelor, ori
administraţia bugetelor de stat, denumită tezaur în majoritatea ţărilor lumii.
Ca orice tranzacţii, şi cele cu titluri de valoare se derulează la un preţ anumit, purtând
numele de curs.
79. Piata primara a capitalului. Cererea de titluri de valoare. Venitul cumparatorilor si pretul
titlurilor de valoare. (manual, vol. I, p. 270-274)
Purtătorii cererii de titluri de valoare sunt familiile, întreprinderile, băncile, alte
instituţii. Cererea este funcţie de mai multe variabile:
- veniturile cumpărătorilor şi preţul de vânzare;
- randamentul banilor investiţi în titluri şi rata dobânzii bancare;
- riscul investiţiilor;
- câştigul obţinut din vânzarea titlurilor de valoare la bursă etc.
Titlurile de valoare sunt înscrisuri emise în baza unor legi, care dau posesorilor lor dreptul de a încasa, anual,
un venit variabil sau fix.
Componentele titlurilor de valoare sunt :
- actiuni,
- obligatiuni,
- titluri de renta,
- bonuri de tezaur.
• Venitul cumpărătorilor şi preţul titlurilor de valoare
Preţul, respectiv valoarea nominală a acţiunilor şi obligaţiunilor, sensibilizează cererea.
Veniturile disponibile ale întreprinderilor şi instituţiilor, precum şi preţul titlurilor de
valoare influenţează şi ele cererea acestora.
80. Randamentul banilor investiti si rata dobânzii bancare (manual, vol. I, p. 274-278)
Randamentul actiunilor si obligatiunilor (rata dividendului pentru actiuni si rata dobânzii pentru obligatiuni) se
compara cu rata dobânzii bancare.
C
Randamentul titlurilor de valoare ptr. obligatiuni : R o
=
P
×100 ; în care:
R0 = randamentul obligatiunii sau rata dobânzii obligatiunii;
C = cuponul sau dobânda totala;
P = pretul cu care se cumpara obligatiunea
W
Pentru actiuni: R a
=
P
×100 ; in care :
Ra = randamentul actiunii sau rata anuala a dividendului;
W = dividendul total, estimat a se încasa anual;
P = pretul cu care se cumpara actiunea.
Optând pentru achiziţia de titluri de valoare, investitorul alege, de fapt, o variantă optimă
de frunctificare a banilor, din care rezultă fluxul viitor al veniturilor, cel mai mare posibil.
Acest flux, reprezentând valoarea viitoare a unei sume prezente, se calculează cu
ajutorul unor formule care diferă în funcţie de felul titlului de valoare şi de modul de
rambursare a împrumutului (în cazul obligaţiunilor).
Valoarea viitoare a unei sume prezente, se calculeaza: pentru obligatiuni rambursabile la scadenta (dintr-o
dată) :
Vn = Vo + n(Vo · d) în care:
Vn = valoarea viitoare a fluxurilor de venituri;
Vo = valoarea prezenta (nominala) a obligatiunii;
n = durata de viata în ani a obligatiunii;
d = rata dobânzii obligatiunii.
Pentru obligaţiuni rambursabile în tranşe anuale egale (şi anuităţi inegale):
Vn = V0 + V1 + V2 + V3 + … + Vn în care: V1, V2, ….. ,Vn = sunt venituri sau anuităţi
inegale.
Pentru obligaţiuni rambursabile în tranşe inegale (şi anuităţi egale): Vn = A⋅ n
A= V 0
⋅d
în care: A = anuitatea, calculată după formula 1
1−
(1+d )
n
V ⋅d
Vn = A⋅ n devine
V n
= n( 0
1
)
1−
(1+d )
n
81. Riscul investitiilor. Câstigul din vânzarea titlurilor la bursa (manual, vol. I, p. 278- 280)
Determinarea valorii actuale a fluxului viitor de venituri a plecat de la premisa siguranţei
acestora şi a ratei dobânzii. Întrucât viaţa economică este incertă prin excelenţă, iar
veniturile sunt oscilante, cumpărătorii de titluri de valoare trebuie să ţină seama şi de
risc, să anticipeze mai multe variante posibile ale veniturilor şi să precieze, totodată,
gradul în care acestea au şansa de a deveni efective. În acest scop, se face apel la teoria
probabilităţilor şi la agregarea valorilor posibile, într-o valoare medie. Pentru ca investiţia
să fie profitabilă, primul termen trebuie să aibă o valoare mai mică decât al doilea.
Valoarea medie a fluxului viitor de venituri
Tabelul 1
83. Piata secundara a capitalului. Bursele de valori. Definitie si operatiuni. Pretul de vânzare –
cumparare a titlurilor. Cursul pietei. Evolutie (manual, vol. I, p. 282-289)
a) Piaţa secundară este servită, în principal, de bursele de valori mobiliare, în
vreme ce piaţa primară, de bănci.
Bursa de valori este o instituţie înfiinţată pe bază de lege şi supravegheată de stat; ea
are ca scop încheierea de tranzacţii cu titluri de valoare anterior emise, dar poate mijloci
şi tranzacţii cu valute şi metale preţioase.
Bursele se constituie ca societăţi pe acţiuni.
Conducerea bursei revine unui consiliu de administraţie, condus de oameni de afaceri cu
experienţă îndelungată, iar activităţile curente, zilnice ale bursei cad în sarcina
administraţiei bursei.
Membrii fondatori – în număr limitat – sunt persoane fizice ori juridice specializate în
afacerile cu titluri de valoare, valute şi metale preţioase.
Vânzările şi cumpărările de titluri de valoare se efectuează nemijlocit de agenţii de
schimb care sunt :
- brokeri agenţi, care acţionează în numele şi pe contul clienţilor,
- brokeri specialişti (denumiţi jobberi în Anglia, curtieri în Franţa şi dealeri în SUA).
Aceştia primesc ordinele de vânzare şi de cumpărare de la brokerii agenţi (care le-
au colectat în prealabil de la diverse persoane fizice şi juridice), le centralizează,
participă la stabilirea cursurilor şi execută ordinele de cumpărare-vânzare.
b) Operaţiunile efectuate pe piaţa secundară, prin mijlocirea burselor, nu sunt
omogene, ca acelea realizate pe piaţa primară, ci diferenţiate. Operatiunile care
servesc publicul nonbancar ce au ca obiect, în principal, schimbul valutei scripturale (de cont).
Aceste operatiuni sunt:
a) operatiuni la vedere – în care transferul efectiv de valuta are loc într-un interval de 48 ore lucratoare,
socotite de la încheierea contractului;
b) operatiuni la termen – în care valuta se transfera efectiv într-un interval de timp ce depaseste 48 ore
lucratoare, calculate de la data încheierii contractului.
Acest interval poate fi o luna, doua, trei etc. Specificitatea operatiunilor la termen consta în aceea ca transferul
valutei (la scadenta fixata) se face nu la cursul zilei, ci la cursul initial stabilit prin contract. De regula, aceste
operatiuni sunt speculative, adica urmaresc un profit rezultat din diferenta dintre cursul zilei si cel initial;
c) operatiuni tip Hedging (Hedging înseamna a se pune la adapost de riscuri).
În scopul prevenirii riscurilor, al evitarii unor pierderi care pot sa apara când valuta necesara platii marfurilor se
procura abia la scadenta, marii importatori efectueaza, într-o zi anume (înainte de aceasta data), o dubla
tranzactie: cumpararea la vedere a cantitatii de valuta de care au nevoi si revânzarea ei la termen.
c) Preţul de vânzare-cumpărare al titlurilor de valoare pe piaţa secundară – aşa
cum reiese din analiza de la punctul b) – este oscilant şi nu ferm, ca acela
practicat pe piaţa primară.
d) Evoluţia cursului pe piaţa secundară pentru fiecare titlu de valoare în parte
influenţează indicele general al pieţei bursiere, care se calculează de către
toate bursele.
e) Piaţa secundară a capitalului
87. Cererea si oferta de valuta. Balanta de plati. Inflatia si rata dobânzii (manual, vol. I, p. 299-302)
Cererea şi oferta. Atunci când pe piaţa valutară dintr-o ţară sporeşte cererea de dolari,
de exemplu, cursul dolarului creşte, iar cel al monedei naţionale scade. Pe un dolar se
plăteşte, deci, o sumă mai mare
de bani proprii. Dacă cererea se reduce, atunci scade cursul dolarului şi creşte cursul
monedei naţionale (am considerat oferta constantă).
Relaţia dinamică dintre cererea şi oferta de valută sintetizează, la rândul ei,
rezultatul acţiunii multor variabile. Un efect însemnat asupra acestei relaţii exercită
situaţia balanţei comerciale.
Balanţa activă a unei ţări (valoarea mai mare a exporturilor decât cea a importurilor) şi,
corespunzător, un excedent de ofertă de dolari tind să scadă cursul dolarului şi să
crească cursul monedei naţionale. Balanţa
comercială pasivă (valoarea mai mică a exporturilor decât valoarea importurilor)
provoacă modificări opuse.
Evoluţia inflaţiei în diverse ţări. Un ritm mai ridicat al inflaţiei în ţara x decât în ţara y
reduce cursul monedei primei ţări şi ridică preţul monedei celeilalte ţări. Cauza o
constituie, în ultimă analiză, modificarea raportului dintre puterile de cumpărare ale
monedelor naţionale pe piaţa internă.
Evoluţia ratei dobânzii. Ţara în care rata reală a dobânzii se ridică deasupra nivelului
dobânzii (tot reale) din altă ţară are prilejul să-şi vadă urcând cursul monedei proprii,
măsurat în moneda celeilalte ţări. Într-o asemenea stare de lucruri - dacă nu intervin alţi
factori –, în prima ţară se poate înregistra un aflux de capital străin, iar în a doua, o
retragere de capital, o migrare de capital naţional (sub formă de bani) către exterior în
căutarea de plasamente mai avantajoase. Acest proces dublu sporeşte oferta de valută şi
creşte cursul monedei naţionale în
ţara cu rata mai mare a dobânzii şi reduce ferta de valută şi cursul monedei naţionale în
ţara având situaţie opusă.
88. Categorii de operatiuni valutare si operatori pe piata valutara. (manual, vol. I, p. 302-305)
– operaţiuni care servesc persoanele fizice şi juridice nebancare (populaţia, întreprinderile
din industrie, agricultură, construcţii, instituţiile de învăţământ superior, de cercetare, de
ocrotire a sănătăţii etc.);
– operaţiuni pe cont propriu;
– operaţiuni între ele.
Operaţiunile care servesc publicul nonbancar au ca obiect, în principal, schimbul
valutei scripturale (de cont) şi sunt de trei feluri:
- operaţiuni la vedere sunt operaţiunile în care transferul efectiv de valută are loc
într-un interval de 48 de ore lucrătoare, socotite de la încheierea contractului ;
- operaţiuni la termen sunt operaţiuni în care valuta se transferă efectiv, într-un
interval de timp care depăşeşte 48 de ore lucrătoare, calculate de la data încheierii
contractului ;
- operaţiuni de tip hedging (Hedging, înseamnă, între altele, a se pune la adăpost
de riscuri). Ele urmăresc evitarea riscurilor de către marii importatori de mărfuri.
Băncile efectuează, în afară de operaţiuni cu valută, pentru a servi clienţii,
operaţiuni pur comerciale pe cont propriu, în scopul realizării de profit -
operaţiuni de arbitraj valutar.
Cursurile practicate de bănci sunt oscilante.
Băncile efectuează şi operaţiuni valutare Swap (Swapb înseamnă schimb reciproc,
ori troc). Acestea sunt operaţiuni de creditare reciprocă intervenite, de regulă, între două
bănci centrale cu scopul acordării de împrumuturi (de către una din ele unei terţe bănci).
Casele de schimb efectuează numai operaţiuni la vedere denumite operaţiuni la
ghişeu, ori schimb manual. Acestea sunt tranzacţii realizate cu valute efective,
implicând preschimbarea unei valute în numerar în altă valută în numerar.
Operatiuni efectuate de banci:
Bancile efectueaza:
- operatiuni de arbitraj valutar;
- operatiuni Swap (swap inseamna schimb reciproc ori troc)
Acestea sunt operatiuni de creditare reciproca intervenite, de regula, între doua banci centrale cu scopul acordarii
de împrumuturi (de catre una din ele unei terte banci). Ele pot interveni si între marile banci comerciale.
Casele de schimb efectueaza numai operatiuni la vedere, denumite operatiuni la ghiseu, ori schimb manual.
93. Esecurile pietei si teoria bunastarii. Alocarea optima a resurselor (manual, vol. I, p. 324-327)
Teoria economică a bunăstării, are drept premise o serie de judecăţi de valoare care
încearcă să pună de acord
sau să coreleze eficienţa economică şi echitatea socială.
Potrivit lui V.Pareto, alocarea optimă a resurselor presupune că:
1) fiecare individ este cel mai bun judecător al propriei bunăstări;
2) bunăstarea socială se defineşte numai prin intermediul bunăstării individuale;
3) bunăstarea indivizilor nu poate fi comparată.