Universitatea Spiru Haret

Facultatea Management Financiar Contabil Bucuresti

Specializarea: Contabilitate si informatica de gestiune
Disciplina: Microeconomie
Anul I, ZI, FR si ID

Lista subiectelor de examen (tematica)

1. Nevoi (trebuinte) umane. Definitie, clasificare, caracteristici (manual, vol. I, p. 13-17)

Definirea nevoilor:
În sens economic, nevoile umane reprezintă cerinţe materiale şi spirituale, de bunuri şi servicii, de mediu
ecologic etc. ale vieţii şi activităţii oamenilor.
În sens general, este vorba de:
- nevoi de consum ale populaţiei (alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, locuinţă, transport, instruire,
cultură etc.);
- nevoi de producţie, prin a căror acoperire se asigură producerea bunurilor şi serviciilor respective
necesare oamenilor.
Clasificarea nevoilor (trebuintelor):
Ţinând seama de caracterul tridimensional al omului:
a) nevoi naturale sau fiziologice;
b) nevoi sociale
c) nevoi raţionale
Din punct de vedere al rolului lor în existenţa şi dezvoltarea oamenilor:
a) primare (fundamentale sau de bază);
b) nevoi superioare (complexe sau elevate)
Caracteristicile nevoilor:
a) Nevoile au caracter dynamic;
b) Nevoile sunt regenerabile;
c) Nevoile au caracter complementar
d) Nevoile sunt concurente

2. Resurse economice. Definitie, clasificare (manual, vol. I, p. 17-18)

Definirea resurselor economice:
Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor care pot fi utilizate pentru producerea de bunuri
materiale şi servicii destinate satisfacerii nevoilor.
Clasificarea resurselor economice:
a) resursele umane;
b) resursele materiale
Din punct de vedere al duratei folosirii sau al rezervelor disponibile:
a) neregenerabile sau epuizabile ;
b) regenerabile
Din punct de vedere al posibilităţilor de recuperare sau de reutilizare în procesele de producţie şi de
consum:
- recuperabile,
- parţial recuperabile,
- nerecuperabile.

3. Raritatea si alegerea. Costul de oportunitate (al alegerii). Curba posibilitatilor de productie

(manual, vol. I, p. 18-20)
Raritatea resurselor exprimă limitele resurselor, insuficienţa lor în raport cu nevoile. Orice alegere
înseamnă, în acelaşi timp, renunţarea la alte şanse potenţiale sau sacrificarea acestora.
Costul de oportunitate al unei alegeri reprezinta costul celei mai bune alternative sacrificate, atunci când se face
o alegere între mai multe variante posibile.
Curba (frontiera) posibilitatilor de productie reflecta toate combinatiile posibile de producere a doua bunuri
prin folosirea integrala si eficienta a resurselor disponibile la un
moment dat. Miscarea de la un punct la altul pe aceasta frontiera arata o modificare în
cantitatile de bunuri produse care necesita o realocare a resurselor.

4. Activitatea economica si structurile acesteia (manual, vol. I, p. 20-23)

• Definire
Activitatea economică este o componentă fundamentală a acţiunii umane, în cadrul căreia, prin alocarea şi
folosirea resurselor economice, au loc procese de producţie, de circulaţie, de distribuţie şi consum de bunuri
materiale şi servicii, în vederea satisfacerii trebuinţelor.
Structura activităţii economice cuprinde următoarele componente sau acte fundamentale:
- producţia, în cadrul careia, prin combinarea factorilor, oamenii produc bunuri materiale si servicii;
- circulaţia, ce asigura trecerea bunurilor economice de la producator la consumator;
- distribuţia, ce asigura repartitia bunurilor si serviciilor pe destinatiile lor (satisfacerea nevoilor de consum sau
de productie);
- consumul, folosirea bunurilor si serviciilor pentru satisfacerea nevoilor.
Alte structuri ale activităţii economice:
– Structuri verticale:
a) microeconomia – activitatea economică la nivelul unităţii economice, firmei sau întreprinderii;
b) mezoeconomia – activitatea la nivel de ramură economică şi zonă economică;
c) macroeconomia – activitatea economică la nivelul economiei naţionale; ansamblul formelor de economie
din cadrul unei ţări, aflate în unitate şi interdependenţă între întreprinderi, ramuri, zone
teritoriale;
d) mondoeconomia sau economia mondială – ansamblul economiilor naţionale în interdependenţa lor.
– Structura tehnologică a economiei naţionale
– Structura de ramură a economiei naţionale

5. Stiinta economica. Privire istorica (manual, vol. I, p. 23-26)

În plan istoric vorbind, termenul de economie vine de la două cuvinte greceşti: oikos, care înseamnă casă,
gospodărie, şi nomos, care înseamnă ordine, principiu, lege.
- Grecia antică: Xenofon, Platon şi Aristotel.
- în Antichitate: Aristotel (384-322 î.e.n.) a scris “Politica şi Etica nicomachică”; el abordează probleme
ca: natura schimbului, diviziunea posesiunii lucrurilor, banii – produs al schimbului, marfa, preţul – ca
manifestare a valorii de schimb etc.
La începutul epocii moderne apare Mercantilismul (curent de gandire) (secolele XV-XVII) ce are ca obiect
de cercetare circulaţia mărfurilor. Reprezentantii mercantilismului :
- Antoine de Montchretične – a scris “Traité d’économie politique”, publicată în anul 1615;
- William Petty (1623-1687) a scris “Aritmetica politică”, “Câte ceva despre bani” etc. El susţine că
pământul este mama bogăţiei, iar munca, tatăl acesteia.
In secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, are loc constituirea ştiinţei economice. Apare Fiziocratismul (secolul
XVIII) (curent de gandire) in Franta. Reprezentanti:
- Fr. Quesnay, A.R.J.-Turgot, V.R. Mirabeau care susţin că munca din agricultură este singura
producătoare de venit;
- Fr. Quesnay publică lucrarea “Tabloul economic” (în 1758) unde explica probleme ale reproducţiei
de ansamblu, ale macroeconomiei;
- A.R.J. Turgot publică, în 1766, lucrarea “Reflecţii asupra formării şi distribuirii bogăţiilor”.
Şcoala clasică engleză. Acesti reprezentanti sustin teoria valoare-munca:
- Adam Smith (1723-1790), autorul lucrării “Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor
ei” (1776);
- David Ricardo (1772-1823), care elaborează lucrarea “Principiile economiei politice şi impunerii”
(1817);
- T. Robert Malthus (1766-1834);
- John Stuart Mill (1806-1873)
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea:
- Karl Marx (1818-1883) discipol al lui David Ricardo, a scris lucrarea “Capitalul”’
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea intalnim 3 scoli:
- Şcoala de la Viena – reprezentata de Von Wieser;
- Şcoala de la Lausanne – reprezentata de Leon Walras şi Vilfredo Pareto;
 - Şcoala de la Cambridge – reprezentata de Alfred Marshall.
În perioada contemporană, din 1930 şi până în present are loc trecerea de la nivelul microeconomic la
nivelul macroeconomic de analiză. Reprezentanti:
- John Maynard Keynes (1883-1946), “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a
banilor” (1936).
În perioada postbelică:
- Dimitrie Cantemir (1673-1723) prin lucrarea “Descriptio Moldaviae”;
- in secolul al XIX-lea Nicolae Bălcescu (1819-1852);
- in a doua jumătate a secolului al XIX-lea I. Ghica, G. Bariţiu, B.P. Haşdeu, A.D. Xenopol, P.S.
Aurelian;
- in prima jumătate a secolului al XX-lea Virgil Madgearu, Victor Slăvescu, Gromoslav Mladenatz,
Ion Răducanu, N.I. Angelescu, George Taşcă, Mihail Manoilescu.

6. Economia politica. Obiect de studiu. Definitie (manual, vol. I, p. 27-29)

Moduri de definire:
Stuart Mill considera că economia este ştiinţa care tratează producţia şi distribuţia avuţiilor, în
măsura în care această producţie şi această distribuţie depind de natura umană.
J.P. Proudhon, economia este ştiinţa muncii, adică acţiunea inteligentă a oamenilor în societate
asupra materiei în scopul prevăzut, de satisfacţie personală.
J. Baptiste Say, în “Catéchisme d’economie politique” (1826), spunea că economia politică este
ştiinţa care ajută la cunoaşterea economiei societăţii, ea arată cum îşi procură naţiunea cele necesare pentru
a subzista.
Economia politică studiază activităţile care, punând sau nu în joc moneda, implică operaţii de
schimb între indivizi; ea cercetează cum oamenii decid să utilizeze resursele productive rare sau limitate, în
vederea creării de mărfuri sau servicii variate şi spre a le repartiza pentru scopuri de consum între diferiţi
membri ai societăţii; ea studiază modul în care oamenii se comportă, în cursul obişnuitei lor existenţe,
câştigându-şi viaţa şi bucurându-se de fructele muncii lor; ea este ştiinţa care cercetează mijloacele de
ameliorare a societăţii şi de a face posibilă civilizaţia umană.
Paul A. Samuelson spunea că „ştiinţa economică cercetează modul în care oamenii şi societatea
decid, făcând sau nu uz de monedă, să aloce resursele productive rare producţiei de mărfuri şi servicii
variate şi să le repartizeze în scopul consumului prezent sau viitor între diferiţi indivizi şi colectivităţi. Ea
analizează, deci, costurile şi profiturile ce rezultă din cele mai bune structuri ale utilizării resurselor”.
Obiectul economiei politice ca ştiinţă îl constituie studierea vieţii economice reale, a
fenomenelor şi proceselor economice care au loc în domeniul producţiei, schimbului, repartiţiei şi
consumului de bunuri materiale şi servicii, a relaţiilor cauzale, a legilor şi categoriilor economice, pe
diferite trepte ale evoluţiei societăţii, oferind un mod economic ştiinţific de gândire şi acţiune, putere
de anticipare şi raţionalitate, ţinând seama de confruntarea nevoilor nelimitate cu resursele limitate.

7. Locul economiei politice în sistemul stiintelor economice (manual, vol. I, p. 29-30)

Economia politica nu este decât o componenta din sistemul stiintelor economice.
În structura acestuia sunt cuprinse urmatoarele:
a) ştiinţele economice fundamentale (economia politică);
b) ştiinţele economice funcţionale – management, marketing, finanţe-bănci, contabilitate, statistică,
prognoză economică etc;
c) ştiinţele economice teoretico-aplicative, de ramură ;
d) ştiinţele istorice economice şi ale gândirii economice;
e) economia mondială:
f) ştiinţele economice de graniţă – econometria, cibernetica economică, informatica economică, psihologia
economică, sociologia economică etc.
Ca stiinta economica fundamentala, economia politica ofera baza teoretica si
metodologica generala stiintelor economice în ansamblul lor.

8. Metoda în stiinta economica (manual, vol. I, p. 30-33)

Metoda reprezintă un ansamblu de principii, de procedee şi tehnici de cercetare, care au rolul de a contribui la
extinderea cunoaşterii ştiinţifice, la descoperirea de noi adevăruri şi la rezolvarea cu eficienţă tot mai mare a
problemelor practicii.
În general, metoda poate fi privită în dublu sens:
- ca metodă de cercetare;
- ca metodă de expunere a rezultatelor cercetării.
Primele elemente de metodă în plan general – filosofic au fost formulate, în Antichitate, de către Socrate, care a
abordat teoria noţiunilor, deducţiei şi inducţiei, Platon care a sustinut teoria deducţiei şi demonstraţiei, Aristotel
în lucrarea sa “Organon”.
În epoca modernă, Francis Bacon (1596-1626) şi René Descartes (1596-1650) au reformat metoda aristotelică,
William Petty.
Şcoala clasica engleza: Fr.Quesnay, A.Smith şi D.Ricardo, J.Stuart Mill “Sistem de logică inductivă ş deductivă”
(1843)
Procedeele definitorii metodei în stiintele economice, frecvent utilizate sunt
urmatoarele:
- abstractizarea,
- inductia,
- deductia,
- îmbinarea metodei istorice cu cea logica,
- analiza cantitativa si analiza calitativa;
- experimentul economic.
Metoda istorică presupune luarea în considerare a faptelor, a realităţilor, în
desfăşurarea lor istorică, cu detaliile şi cu meandrele care au loc, chiar dacă ele nu
concordă întotdeauna cu ceea ce reprezintă logica mişcării economice.

9. Economia naturala si economia de schimb (manual, vol. I, p. 36-42)

Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii
economice în care comunităţile îşi satisfac necesităţile de consum, din producţia proprie,
pe bază de autoconsum, fără a apela la schimb.
Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a
activităţii economice în lumea contemporană.
Caracteristicile ec. de schimb :
a) specializarea producătorilor, a agenţilor economici în general (specializarea
reprezintă un factor de progres când are o fundamentare economică, întemeindu-se pe
un avantaj absolut sau relativ).
b) autonomia, independenţa agenţilor economici – presupune ca agenţii economici să
dispună de libertatea de acţiune, de dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor să aibă
la bază criterii economice. ;
c) producţia de mărfuri generalizată şi mijlocirea schimbului de către bani;
d) concurenţa.

10. Economia de piata. Trasaturi caracteristice (manual, vol. I, p. 48-53)

Economia de piata moderna are urmatoarele elemente specifice:
a) Pluralismul formelor de proprietate - în cadrul careia predomina proprietatea privata;
b) piata îndeplineste un rol important in reglarea activitatii economice;
c) motivatia activitatii agentilor economici o constituie maximizarea profitului;
d) concurenta stimuleaza agentii economici în promovarea progresului;
e) pentru majoritatea bunurilor si serviciilor, preturile se formeaza liber ;
f) existenta unei structuri tehnico-economice moderne care asigura o eficienta economica înalta;
g) statul democratic se manifesta, pe de o parte, ca agent economic, iar pe de alta parte, actioneaza în
directia corectarii imperfectiunilor pietei prin folosirea cadrului legislativ, a pârghiilor economico-
financiare etc.

11. Avantajul absolut si relativ al specializarii (manual, vol. I, p. 38-41)

Avantajul absolut – cand un producător deţine un avantaj absolut când creează o
cantitate dată de bunuri cu mai puţine resurse, în raport cu oricare alt producător.
Dacă avem în vedere trei producători (A, B şi C), fiecare dispunând de resurse egale,
cantitativ şi calitativ, şi identice ca structură, ei pot crea volume diferite de bunuri, când
au abilităţi diferite.
A : 12x sau 6y sau orice combinaţie liniară intermediară;
B : 6 x sau 6y sau orice combinaţie liniară intermediară;
C : 2 x sau 4 y sau orice combinaţie liniară intermediară.
Din datele de mai sus rezultă că producătorul A deţine un avantaj absolut în raport cu
ceilalţi. El obţine cea mai mare cantitate de bunuri cu aceleaşi resurse, realizând
consumuri mai mici pe unitatea de produs.
Avantajul relativ – Un producător deţine un avantaj relativ într-o activitate, dacă
realizează bunul cu cel mai mic cost de oportunitate, în raport cu ceilalţi.
Pentru a evidenţia avantajul relativ este necesară determinarea acestui cost de
oportunitate, adică a şanselor la care renunţă producătorul atunci când face o alegere.
Mărimea costului de oportunitate al unei unităţi dintr-un anumit bun poate fi calculată
astfel:
- determinarea creşterii bunului X (ΔX=1);
- determinarea reducerii cantităţii bunului Y (ΔY=1) la care se renunţă;
- raportarea cantităţii din bunul la care se renunţă la cantitatea câştigată din bunul
pentru care se optează (ΔY/ΔX).
Revenind la exemplul anterior, dacă producătorul A alege să producă doar bunul X,
rezultă că, pentru fiecare unitate pe care o produce din acesta, el trebuie să renunţe la
0,5Y; dacă alege să producă doar bunul Y, pentru fiecare unitate produsă din acesta, el
renunţă la 2X. Raţionând similar pentru ceilalţi doi producători,
obţinem (tabelul 1):

Se constată că producătorul A are cel mai mic cost de oportunitate în producerea bunului
X, deci, el dispune de un avantaj relativ (comparativ), fiind justificată din punct de vedere
economic specializarea sa în obţinerea acestuia. În schimb, producătorul C, care, în
ansamblu, este cel mai puţin eficient, dispune de avantaj relativ în
obţinerea bunului Y, el sacrificând doar 0,5 unităţi din bunul X pentru a spori cu o unitate
producţia bunului Y, fiind fundamentată specializarea lui în acest domeniu.
Decizia producătorilor de a produce atât bunul X, cât şi bunul Y, alocând pentru fiecare
bun jumătate din resursele de care dispun, ar determina ca producţia totală să fie
Qt=10X+8Y, pentru că:
A produce 6 x şi 3 y
B produce 3 x şi 3y
C produce 1x şi 2y
Dacă producătorii se specializează, A optând pentru bunul X, B pentru Y, iar C tot pentru
Y, rezultă:
Qt = 12X+10Y, pentru că:
A produce 12 X
B produce 6Y
C produce 4 Y
Specializarea producătorilor a determinat un spor de producţie de 4 unităţi (două unităţi
din bunul X şi două unităţi din bunul Y).

12. Banii. Definitie. Forme ale banilor (manual, vol. I, p. 42-44)

Definitie
Banii reprezintă o marfă specială, separată spontan din lumea celorlalte mărfuri, care
îndeplinesc rolul de instrument general al schimbului.
Banii sunt elementul – cheie al economiei de schimb, monetare: „Ei sunt un semn –
caracterizat printr-o hârtie, o
piesă metalică sau o cifră înscrisă în conturile unei bănci – care simbolizează dreptul de a
lua o parte din ceea ce este produs şi oferit vânzării, în cadrul naţiunii unde aceşti bani
sunt recunoscuţi”.

13. Functiile banilor (manual, vol. I, p. 44-48)

De-a lungul timpului, banii au îmbracat mai multe forme: marfa-bani, moneda de aur si argint, bani de hârtie,
bani electronici. Independent de etapa de evolutie si de continutul lor economic, banii îndeplinesc urmatoarele
functii :
a) mijloc de masurare a activitatii economice. În aceasta functie, banii masoara cheltuielile efectuate si
rezultatele obtinute în activitatea economica trecuta si prezenta, precum si cele avute în vedere în perioada ce
urmeaza;
b) mijloc de schimb. Banii îndeplinesc aceasta functie când marfurile se achita în momentul livrarii lor ;
c) mijloc de plata. Banii îndeplinesc aceasta functie în ipoteza în care marfurile se achita la un anumit termen,
dupa livrarea lor, când ele se vând pe credit sau se efectueaza diferite plati (achitarea salariului, impozitului etc.);
d) mijloc de rezerva de valoare
Functiile banilor au valabilitate si pentru banii nationali, care servesc piata interna, si pentru banii universali,
care servesc piata internationala, mijlocind schimburile externe de marfuri, turismul, transferul de tehnologii,
investitiile efectuate în strainatate etc. Pornind de la modul concret în care sunt folosite si adoptate deciziile, în
economia contemporana întâlnim doua sisteme de organizare si functionare a economiei de schimb: sistemul
economiei de piata si sistemul economiei de comanda.

14. Modelul teoretic (ideal) si modele reale de economie de piata (manual, vol. I, p. 49-53)
Elementele structurale ale sistemului teoretic al economiei de piaţă sunt:
– economia funcţionează pe baza conexiunii unui sistem de pieţe interdependente;
– proprietatea particulară şi interesul personal sunt hotărâtoare în funcţionarea
economiei şi adoptarea deciziilor; fiecare agent economic şi asigură
autoreproductibilitatea ca rezultat al propriilor decizii; aceasta nu exclude pluralismul
formelor de proprietate;
– toţi agenţii economici şi toate categoriile de piaţă se află în raporturi de concurenţă
loială;
– preţurile se formează liber;
– sunt excluse intervenţiile administrative ale statului şi ale altor centre de forţă
(monopoluri, sindicate) în activitatea şi funcţionarea economiei.
Economia de piaţă reală, ca sistem ce funcţionează efectiv în diferite state ale lumii,
nu realizează integral caracteristicile modelului ideal, existând o mare diversitate de
modele ale acesteia; de fapt, fiecare ţară are propriul model.
Spre deosebire de economia de piata, în economia centralizata, de comanda, alocarea si utilizarea resurselor,
stabilirea raportului dintre resurse si nevoi sunt consecinte ale unor decizii centralizate, impuse agentilor
economici de aparatul de stat, pe baza acceptarii, la nivel social, a unor principii de ierarhizare a prioritatilor si
intereselor.
Nici unul din aceste sisteme nu exista în stare pura, ele reprezentând tipuri ideale. În realitate, orice economie
este o economie mixta în care se întâlnesc, în diferite proportii, elemente din ambele sisteme. Analiza
comparativa a economiilor reale de piata permite identificarea a trei modele principale de economie „reusita”:
economia sociala de piata (Germania, tarile nordice), economia de piata „directionata de consum” (S.U.A) si
economia de piata „ghidata administrativ” (Japonia).
Activitatea economica în societate se desfasoara de catre oameni, organizati în cadrul unor unitati economice,
profitabile si specializate pe domenii distincte. Agentii economici sunt indivizi sau grupe de indivizi care
participa la viata economica a societatii îndeplinind, în acest sens, anumite roluri si având anumite
comportamente economice. Agentii economici se grupeaza pe sectoare, pe baza functiei lor principale
în economie. Tinând seama de aceasta functie, în rândurile agentilor economici includem: întreprinderile,
gospodariile familiilor sau menajurilor, administratiile publice si private, institutiile de credit si asigurari,
strainatatea.
Relatiile dintre participantii la activitatile economice sunt interdependente.
Fluxurile economice reprezinta miscari permanente de bunuri materiale si servicii, de resurse economice,
disponibilitati banesti etc., între agentii participanti la tranzactii.
Fiecare tranzactie bilaterala sau de piata este formata din doua fluxuri economice:
a) fluxuri reale (de bunuri), care pornesc de la producator si ajung la consumator;
b) fluxuri monetare , care au sens opus.
_

În economie au loc si tranzactii unilaterale, care sunt miscari sau transferuri

univoce de bunuri, fara a se primi în schimb contraprestatii.
Totalitatea fluxurilor economice formeaza circuitul economic.
Eforturile facute de agentii economici se concretizeaza în cheltuieli de productie curente si în noi dotari tehnice
pe baza investitiilor. Rezultatele obtinute la nivelul unitatilor economice se materializeaza în bunuri materiale si
servicii, fiind cuantificate în unitati fizice, natural-conventionale si valorice. În raport cu gradul lor de
cuprindere, rezultatele microeconomice monetare pot fi: globale (cifra de afaceri), finale (valoarea adaugata) si
nete (profitul brut si net).

15. Agentii economici. Definitie, principalii agenti (manual, vol. I, p. 53-54)

Agenţii economici sunt indivizi sau grupuri de indivizi care participă la viaţa economică
a societăţii, îndeplinind, în acest sens, anumite roluri şi având anumite comportamente
economice.
Principalii agenti sunt :
- întreprinderile sunt unităţi economice care, indiferent de felul cum sunt organizate şi
de forma de proprietate, au drept funcţie principală producerea de bunuri şi prestarea de
servicii (nonfinanciare) în vederea vânzării acestora, cu scopul de a obţine profit.
- gospodăriile familiale (menajele) sunt agenţi economici care îndeplinesc în principal
funcţia de consumatori de bunuri şi servicii,
- administraţiile publice şi private, includ acele instituţii care exercită în principal
funcţii de redistribuire a veniturilor pe baza prestării unor servicii nonmarfare.
Administraţiile private sunt organizaţii private fără scop lucrativ, care prestează servicii
nonmarfare, sau sunt diverse asociaţii, fundaţii, ale căror venituri se realizează din
contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri pe proprietate etc.
- instituţiile de credit şi asigurări sunt unităţi instituţionale, care pot fi publice,
private sau mixte şi care îndeplinesc funcţia de intermediar financiar între ceilalţi agenţi
economici.
- străinătatea, adică agenţii economici din alte ţări

16. Fluxuri economice. Forme. Circuit economic (manual, vol. I, p. 54-57)

Fluxurile economice reprezintă mişcări permanente de bunuri materiale şi servicii, de
resurse economice, disponibilităţi băneşti etc., între agenţii participanţi la tranzacţii.
Fiecare tranzacţie bilaterală sau
de piaţă este formată din două fluxuri economice:
a) fluxurile de bunuri, care pornesc de la producător şi ajung la consumator;
b) fluxurile monetare, care au sens opus.
Fluxurile reale cuprind intrări de resurse economice sau de factori de producţie şi ieşiri
de produse, bunuri materiale şi servicii.
Fluxurile monetare sunt alcătuite din venituri şi cheltuieli băneşti.
Tranzacţiile unilaterale sunt mişcări sau transferuri univoce de bunuri, fără a se primi
în schimb contraprestaţii.
Ele pot fi:
- transferuri curente, care se efectuează sistematic (plăţi de impozite directe şi
indirecte, contribuţii pentru asigurări sociale, subvenţii de exploatare etc.),
- transferuri de patrimoniu, care intervin mai rar şi determină la unul din agenţii
economici implicaţi o
modificare de patrimoniu (suplimentarea investiţiilor publice de către administraţiile
publice, moşteniri, donaţii etc.).
Totalitatea fluxurilor economice formează circuitul economic.
Eforturile făcute de agenţii economici se concretizeaza in cheltuieli de productie curente
şi în noi dotări tehnice pe baza investiţiilor.
În raport cu gradul lor de cuprindere, rezultatele microeconomice monetare pot fi:
- rezultate globale reprezintă expresia bănească a valorii bunurilor economice
realizate,iar indicatorul principal de măsurare a lor este cifra de afaceri;
- rezultate finale reprezintă suma preţurilor bunurilor ajunse în ultimul stadiu al
circuitului economic; ele nu cuprind, deci, consumul intermediar. Indicatorul utilizat
pentru măsurarea acestor rezultate este valoarea adăugată, care reflectă contribuţia
productivă a fiecărui agent economic.
Valoarea adaugata este de 2 feluri:
a) valoare adaugata neta (cuprinde veniturile factorilor de producţie),
b) valoarea adăugată brută (cuprinde valoarea adăugată netă şi amortizarea
capitalului fix)
- rezultate nete care se măsoară prin :
* profitul brut este profitul încasat de întreprindere
* profitul net este profitul încasat minus impozitul pe profit

17. Piata. Dfinitie. Tipuri de piata (manual, vol. I, p. 61-64)

Definire.
Piaţa exprimă relaţii economice dintre oameni, dintre agenţii economici, ce se
desfăşoară într-un anumit
spaţiu, în cadrul cărora se confruntă cererea cu oferta de mărfuri, se formează preţurile,
au loc negocieri şi acte de vânzare-cumpărare, în condiţii de concurenţă.
Regulatorul principal al pietei este concurenta, fiecare urmarindu-si propriul interes, satisfacerea cât mai buna a
nevoilor de productie sau de consum personal. Deosebit de importanta sunt autonomia de decizie a agentilor
economici, libertatea lor economica, pentru ca numai astfel se poate actiona prompt si eficient la cerintele pietei.
Tipuri de piata :
a) din punct de vedere al obiectului tranzactiei economice:
- piata bunurilor de consum final,
- piata factorilor de productie care cuprinde:
 piata resurselor naturale,
 piata muncii
 piata capitalului
- piata monetara,
- piata financiara (inclusiv bursa);
b) din punct de vedere al extinderii teritoriale:
- piata locala,
- piata regionala,
- piata nationala
- piata mondiala;
c) din punct de vedere al desfasurarii concurentei:
- piata cu concurenta perfecta sau pura,
- piata cu concurenta imperfecta care cuprinde piata cu concurenta monopolistica de tip oligopol, monopol,
monopson, oligopson etc.
Aceste diferite tipuri de piata formeaza un tot unitar, un sistem de piata, în sensul ca ele se influenteaza reciproc,
schimbarile care au loc în cadrul unei piete reflectându-se, direct sau indirect, în evolutia altor piete sau în
ansamblul relatiilor de piata.
Diferitele tipuri de piaţă formează sistemul de piaţă în sensul că ele se influenţează
reciproc.
Cererea si oferta sunt componentele fundamentale ale pietei, iar raportul dintre ele constituie o forma de
exprimare a relatiei dintre productie si consum, în conditiile economiei de schimb.

18. Cererea. Definitie. Factorii cererii (manual, vol. I, p. 64-65)

Cererea de mărfuri reprezintă nevoile (trebuinţele) de bunuri şi servicii care se satisfac
prin intermediul pieţei, adică prin vânzare-cumpărare.
Cererea are drept suport puterea de cumpărare a oamenilor; de aceea, ea exprimă, în
acelaşi timp, cantitatea de bunuri şi servicii cerute, la un moment dat, la preţurile
existente, considerând date veniturile şi preferinţele cumpărătorilor.
Cererea poate fi:
a) individuala (din partea unui singur cumparator la un bun economic);
b) totala (din partea tuturor cumparatorilor la un bun economic);
c) agregata sau globala (din partea tuturor cumparatorilor la toate bunurile existente).
Ca volum, structura si nivel al cerintelor de consum, cererea are caracter dinamic.
Principalii factori de care depinde cererea sunt :
 - nevoile oamenilor,
- venitul si
- pretul.

19. Relatia cererii cu venitul (manual, vol. I, p. 65-66)

Veniturile exercită o mare influenţă asupra cererii; mărimea veniturilor populaţiei, ale
agenţilor economici atrage după sine creşterea capacităţii lor de cumpărare şi, deci, a
cererii.
În cazul bunurilor normale, există o relaţie directă între evoluţia veniturilor şi
dinamica cererii: când venitul creşte, se măreşte şi cererea, după cum, invers,
scăderea venitului duce la micşorarea cererii.

20. Relatia cererii cu pretul. Legea cererii (manual, vol. I, p. 66-67)

Pretul constituie un factor care exercita o mare influenta asupra cererii de bunuri si servicii. Cererea se afla în
raport invers proportional fata de pret: când pretul creste, cererea scade, deoarece la un venit dat posibilitatea
de cumparare se micsoreaza; invers, când pretul scade, cererea creste. Astfel, cererea este o functie
descrescatoare fata de pret.
Legea cererii exprimă relaţia dintre cerere şi preţ, în cadrul căreia cererea evoluează în
sens invers faţă de preţ.

21. Elasticitatea cererii si tipuri de cerere (manual, vol. I, p. 67-70)

Elasticitatea cererii înseamnă sensibilitatea acesteia faţă de variaţia preţului sau a
venitului.
Intensitatea modificării cererii se măsoară prin coeficientul de elasticitate a cererii în
funcţie de preţ sau de venit. Coeficientul de elasticitate a cererii în raport de preţ,
în principiu, este negativ deoarece atunci când preţul se măreşte, cererea scade, iar
raportul dintre două semne diferite dă semnul negativ. Coeficientul de
elasticitate se calculează prin următoarele formule:

C − C0
: P1
− P0 ∆C ∆P
E cp = − 1 =− :
C 0 P 0 C P
0 0
în care:
Ecp = coeficientul de elasticitate a cererii funcţie de preţ;
C1 = cererea din perioada curentă;
C0 = cererea din perioada anterioară;
P1 = preţul din perioada curentă;
P0 = preţul din perioada anterioară;
ΔC = variaţia (modificarea) cererii pentru un produs;
ΔP = variaţia (modificarea) preţului acelui produs.
Ecp se mai poate determina şi prin relaţia:
%∆C
E cp
=−
% ∆P
în care:
%ΔC = variaţia în procente a cererii;
%ΔP = variaţia în procente a preţului.

Vezi ex. la pag. 68

Tipuri de cerere :
În funcţie de elasticitatea cererii faţă de preţ:
- a) cerere inelastică, atunci când variaţia cererii este mai mică decât variaţia preţului:
∆C ∆P
< iar Ecp < 1
C 0 P 0
b) cerere perfect inelastică, total insensibilă la variantele de preţ, atunci când:
∆C
=0 şi, deci, Ecp = 0
C 0
c) cerere elastică, atunci când variaţia cererii este mai accentuată decât variaţia
preţului:
∆C ∆P
> când, deci, Ecp > 1
C 0 P 0
d) cerere perfect elastică, atunci când, la un nivel al preţului dat, cererea creşte
continuu (Ecp→∞):
∆P
=0
P 0
e) cerere cu elasticitate unitară, când variaţia cererii este egală cu variaţia preţului:
∆C ∆P
= când Ecp = 1
C 0 P 0

22. Efectul de venit si efectul de substitutie (manual, vol. I, p. 70-71)

Efectul de venit exprimă situaţia în care scăderea preţului la un produs face posibile
creşterea cererii şi cumpărarea cu acelaşi venit a unei cantităţi mai mari din produsul
respectiv, ceea ce echivalează cu
o sporire a venitului.
Efectul de substituţie are loc la bunurile cu aceeaşi utilitate, denumite substituibile,
care se pot înlocui reciproc în consum (spre exemplu, untul şi margarina; zahărul şi
mierea; grâul şi secara; petrolul şi cărbunele); el reflectă situaţia în care creşterea
preţului la un bun (de exemplu, unt) îi reduce cererea, crescând, în schimb, cererea la un
alt bun (substituibil, de exemplu, margarina) fără ca preţul acestuia din urmă să se
modifice.
În cazul bunurilor substituibile, are loc şi fenomenul elasticitate încrucişată a cererii
(Eîc); ea măsoară sensibilitatea cererii consumului la bunul „A”, când preţul bunului „B”
se modifică. Se calculează după formula:
Variatia in % a cererii la bunul A
E ic = Variatia in % a cererii la bunul B
Eîc > 0 adica este pozitiva

23. Cererea atipica (manual, vol. I, p. 71-72)

Cererea atipică exprimă excepţiile de la legea cererii, adică situaţiile în care cererea de
mărfuri evoluează în acelaşi sens cu preţul: dacă preţul creşte, creşte şi cererea; dacă
preţul scade, scade şi cererea.
Comportamentul atipic al cererii se produce în mai multe situaţii:
a) efectul Giffen ;
b) efectul de anticipare din partea consumatorilor;
c) efectul de venit nul ;
d) efectul de ostentaţie şi snobism ;
e) efectul de informare imperfectă;
f) când este vorba de bunuri importante care n-au substituţi(înlocuitori), mărirea preţului
lor, în general, nu atrage după sine o diminuare a cererii.

24. Oferta. Definitie. Factorii ofertei (manual, vol. I, p. 73)

Oferta reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii destinate vânzării, pe piaţă, la un
moment dat.
Ea poate fi:
a) individuală (oferta dintr-un bun din partea unui producator) ;
 b) totală (întreaga cantitate dintr-un bun pe care producatorii o ofera spre vânzare);
c) agregată (globală) (toate bunurile si serviciile, din tara respectiva, destinate pietei, exprimate în
bani)
Oferta de marfuri depinde de mai multi factori:
a) evolutia cererii de bunuri si servicii;
b) disponibilitatea factorilor de productie sau raritatea acestora, si randamentul lor economic;
c) costul de productie (de fapt, costul marginal);
d) pretul de vânzare al marfii;
e) posibilitatea de stocare a bunurilor si costul stocarii etc.

25. Relatia ofertei cu pretul. Legea ofertei (manual, vol. I, p. 73-74)

Oferta este o functie crescatoare fata de pret. Ea se afla în raport direct proportional fata de pret, adica
oferta creste când preturile cresc si se micsoreaza când preturile scad.
Legea ofertei exprimă relaţia dintre ofertă şi preţ, în cadrul căreia oferta
evoluează în acelaşi sens cu preţul, ceilalţi factori fiind constanţi.
În practica exista si exceptii de la legea ofertei, denumite paradoxul ofertei (de exemplu, la produse perisabile –
legume, fructe, sau situatia în care unii producatori agricoli sunt nevoiti sa-si vânda produsele chiar si la preturi
în scadere, pentru a-si plati impozitele sau pentru a rambursa creditele).
Curba ofertei exprimă relaţia ce există între preţurile pieţei şi cantităţile de bunuri pe
care producătorii le oferă pe piaţă, spre vânzare.

26. Elasticitatea ofertei in raport cu pretul. Tipuri de oferta (manual, vol. I, p. 74-77)
Elasticitatea ofertei în raport cu preţul reprezinta reacţia ofertei la modificările de
preţuri. Ea se masoara prin coeficientul de elasticitate a ofertei (Eop sau EQ/P) , calculat prin raportarea
modificarii cantitatilor oferite (ΔQ) la modificarea pretului de vânzare (ΔP) :

Q −Q P − P ∆Q ∆P
a) E = Q : 1 0 1 0
= :
Q P
sau
op
P 0 0 0 0

%∆Q
b) E op
=
%∆P

Tipuri de oferta :
a) oferta elastica (variatia ofertei este mai mare decât variatia pretului);
∆Q ∆P
> deci Eop > 1
Q 0
P 0

b) oferta cu elasticitate unitara (variatia ofertei este egala cu variatia pretului);

∆Q ∆P
= deci Eop = 1
Q 0
P 0

c) oferta perfect elastica (la un nivel dat al pretului, cantitatea oferita creste continuu);
∆P
=0 iar Eop → ∞
P 0
d) oferta inelastica (modificarea ofertei este mai mica decât modificarea pretului);
∆Q ∆P
< deci Eop < 1
Q 0
P 0

e) oferta perfect inelastica (la orice variatie a pretului, oferta nu se modifica).

∆Q
=0 deci Eop = 0
Q 0
27. Echilibrul pietei. Pretul de echilibru. Variatia cererii si ofertei (manual, vol. I, p. 77-
81)
Echilibrul pietei reflecta situatia în care cantitatile oferite si cele cerute sunt egale, la pretul pietei. Se
poate spune ca piata este în echilibru la pretul care permite egalitatea cantitatii cerute de consumatori cu cea
oferita de producatori. Atunci când se ia în calcul o singura piata a unui produs, vorbim despre un echilibru
partial, iar când sunt luate în calcul toate pietele, tinând seama de interdependenta lor, vorbim despre echilibru
general.
Echilibrul pieţei, respectiv cantitatea de echilibru şi preţul de echilibru, se schimbă
în funcţie de variaţia ofertei şi cererii.
În cazul variaţiei ofertei exista două situaţii:
a) când cantitatea oferită scade (presupunând cererea constantă);
b) când cantitatea oferită creşte (presupunând cererea constantă)
În cazul variaţiei cererii intalnim două situaţii:
a) când cererea creşte (oferta rămânând constantă);
b) b) când cererea se micşorează (oferta rămânând constantă)
Astfel, preţul variază în raport direct proporţional cu cererea şi în raport invers
proporţional cu oferta

28. Bunul economic. Definitie. Clasificare (manual, vol. I, p. 84-86)

Clasificarea bunurilor din punct de vedere al provenientei, respectiv al modului de acces :
a) Bunurile libere, adică acele elemente care provin direct din natură, iar accesul la
ele (posibilitatea de procurare) este liber; spre exemplu, aerul, apa, fructele din
păduri, energia şi lumina solară, energia eoliană etc.
b) Bunurile economice, sunt acele elemente care sunt produse prin efortul omului,
necesitând o prelucrare mai mult sau mai puţin elaborată; obţinerea lor are la bază
desfăşurarea unei activităţi economice. Bunurile economice au un caracter limitat,
sunt rare, ele existând doar în măsura în care sunt produse prin activitatea umană.
În consecinţă, accesul la bunurile economice are la bază schimbul (plata sau
contraprestaţia).
Prin bun economic se întelege atât bunuri materiale, cât si servicii (acestea sunt rezultate imateriale ale
activitatii economice, ca, de exemplu, turism, cultura, educatie etc.).
Bunurile se mai clasifica si în functie de destinatia acestora în :
a) bunuri de consum (satisfactori) – bunuri ce fac obiectul consumului individual;
b) bunuri de productie (prodfactori) – bunuri folosite pentru producerea altor bunuri. În legatura cu bunurile
de consum, intereseaza capacitatea acestora de a satisface nevoile si dorintele de consum ale indivizilor. Pentru
descrierea acestei capacitati se foloseste conceptul de utilitate.

29. Utilitatea bunurilor. Utilitatea tehnica si utilitatea economica (manual, vol. I, p. 86-88)
Utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie-dorinţă, capacitate
dată de proprietăţile, însuşirile şi caracteristicile bunului respectiv.
În sens economic, utilitatea este expresia satisfactiei pe care o resimte un individ ca urmare a consumului unei
cantitati determinate dintr-un bun, în anumite conditii spatiotemporale.
Utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care o resimte un individ ca urmare a
consumului unei cantităţi determinate dintr-un bun, în anumite condiţii spaţio-temporale.

30. Teoria utilitatii cardinale (manual, vol. I, p. 88-90)

Teoria utilităţii cardinale semnaleaza că mulţimea bunurilor de consum este
numărabilă şi că acestei
mulţimi i se poate ataşa o mulţime numerică ce descrie utilitatea generată de consumul
unor cantităţi din orice bun.
Ipotezele de bază ale acestei teorii sunt:
a) consumatorul este capabil să măsoare utilitatea printr-un număr;
b) utilităţile individuale rezultate din consumul unor cantităţi consecutive dintr-un bun
nu sunt constante;
c) consumatorul poate alege între bunuri, în funcţie de utilităţile acestora.
Dintre rezultatele cele mai notabile ale acestei teorii care a pus bazele abordărilor
moderne ale comportamentului
consumatorului pot fi amintite:
- legea lui Gossen (a utilităţii marginale descrescătoare): suplimentul de utilitate furnizat
de cantităţi crescânde dintr-un bun se va diminua până la a deveni nul în punctul de
saţietate;
- formalizarea consistentă a comportamentului consumatorului, pe baza căreia se va
dezvolta cea mai mare parte a teoriei deciziei;
- fundamentarea construcţiei curbei cererei;
- respectarea principiului simetriei dintre comportamentul producătorului şi cel al
consumatorului;
- modelele stochastice privind atitudinea faţă de risc.

31. Teoria utilitatii ordinale (manual, vol. I, p. 90- 91)

Teoria utilitatii ordinale fundamentata de Vilfredo Pareto, care considera ca nici nu este necesara
masurarea precisa a utilitatii si ca este suficienta o ordonare a utilitatilor.
Proprietăţile relaţiei de preordine au următoarea semnificaţie:
1. Oricare ar fi doi vectori (paneluri) de bunuri, se poate decide privind alegerea
unuia sau altuia; bunurile pot fi comparate şi ierarhizate ;
2. Orice ansamblu de bunuri poate fi comparat cu el însuşi; această relaţie este mai
subtilă şi presupune variaţia preferinţei pentru acelaşi bun sau ansamblu de
bunuri.
3. Foarte cunoscuta relaţie de tranzitivitate este necesară pentru a uşura alcătuirea
de ierarhii; pentru a construi ierarhii într-o mulţime de paneluri de bunuri nu este
necesară compararea efectivă după principiul fiecare cu fiecare, rezultatele unor
comparaţii fiind translatabile.
Exista obstacole cum ar fi :
- discontinuitatea funcţiilor de utilitate;
- interdependenţa bunurilor în consum,

32. Optimul consumatorului. Dreapta bugetului. Curba de indiferenta (manual, vol. I, p.

91-98)
Orice consumator rational va dori sa obtina maximum de satisfactie posibil din consumul unor bunuri
economice.
Optimul consumatorului presupune o asemenea combinare de bunuri si servicii în consum care, la nivelul
venitului de care dispune si al preturilor existente, sa-i asigure maximum de satisfactie. Conditia matematica a
optimului unui consumator care are de ales între doua bunuri este ca raportul utilitatilor
marginale sa fie egal cu raportul preturilor celor doua bunuri.
Curba de indiferenţă exprimă ansamblul combinărilor posibile în consumul a două
bunuri, astfel încât nivelul satisfacţiei consumatorului să fie acelaşi.
Alternativele de abordare a optimului consumatorului sunt:
I. Maximizarea satisfacţiei la un buget dat (în acest caz, consumatorul îşi propune
să cheltuiască tot bugetul, dar să atingă maximum de satisfacţie)
II. Minimizarea bugetului, care furnizează o anumită utilitate. De această dată,
consumatorul ştie precis ce doreşte, dar caută să minimizeze bugetul cu care
poate obţine obiectivul fixat.
Dreapta de buget sau dreapta de isocost indică limita resurselor disponibile, care pot fi
folosite
Linia (dreapta) bugetului, deoarece descrie combinaţiile liniare ale cantităţilor şi
preţurilor celor două bunuri conform relaţiei: B = xpx + ypy,
unde x şi y sunt cantităţile din cele două bunuri,
px şi py sunt preţurile acestora.
Relaţia (1) se numeşte restricţie bugetară, întrucât arată limitele băneşti ale
abordării situaţiei de consum:
B = x∗ p x
+ y∗ p y
(1)
Ecuaţia dreptei bugetului (2) se obţine prin separarea lui y din restricţia bugetară (1):
y=− P x
x+
B
(2)
P y P y

33. Alegerile posibile si admisibile. Utilitatea marginala si rata marginala de substitutie

(manual, vol. I, p. 95-96)
Utilitatea marginală (Um) reprezintă sporul de utilitate totală furnizat de
consumul unei unităţi suplimentare dintr-un bun.
Relaţiile de calcul ale utilităţii marginale sunt următoarele:
Umx = ∆ U / ∆ x pentru cazul discret ; Umx = dU / dx = U’xpentru cazul continuu
Umy = ∆ U / ∆ y pentru cazul discret ; Umy = dU / dy = U’ypentru cazul continuu

Rata marginală de substituţie (RMSy/x) a produsului y cu x = cantitatea din produsul x

care este necesară pentru a înlocui o unitate din produsul y, astfel încât utilitatea totală
să fie constantă:
U'x ∆y Umx
RMS y/x
=
U' y
(caz continuu) ; RMS y/x
=−
∆x
=−
Umy
(caz discret)

Diferenţiala funcţiei de utilitate se calculeaza prin relatia:

dU = U’xdx + U’ydy

34. Conditii de optim. Modificari ale acestora (manual, vol. I, p. 95-98)

• Condiţii de optim
Pentru ca subiectul să aibă o utilitate constantă (traseul de optimizare să fie pe aceeaşi
curbă de indiferenţă) este necesară condiţia: dU=0
De aici rezulta : -dy / dx = U’x / U’y = RMSy/x
În aceste condiţii, ecuaţia RMS optime trebuie pusă în legătură cu ecuaţia dreptei
bugetului. Este uşor de remarcat că derivata dreptei bugetului în raport cu x este:
dy / dx = -px / py
de unde rezultă că în punctul de optim (şi numai acolo)
RMSy/x = px / py = U’x / U’y
Adică, în punctul de optim, raportul utilităţilor marginale este egal cu raportul preţurilor
celor două bunuri.

• Modificări în condiţiile de optim

A. Modificări în volumul resurselor
Locul geometric al punctelor de optim rezultate din deplasarea spre dreapta a restricţiei
bugetare se numeşte calea de expansiune a consumului.
B. Modificarea preţurilor produselor de consum

35. Întreprinderea. Concept si formele acesteia (manual, vol. I, p. 100-103)

În economia de piaţă, întreprinderea este o unitate economică, cu o existenţă statuată
juridic şi deplină autonomie decizională, care prouce bunuri materiale şi prestează servicii
pe baze comercial-lucrative.
In teoria producatorului intreprinderea apare drept cadru de combinare si
transformare a factorilor de productie in rezultate finale.

Întreprinderea se defineşte ca o entitate activă a sistemului economic, de natura

unei organizaţii autonome, înzestrată cu resurse pe care le utilizează în scopul exercitării,
în mod stabil şi structurat, a unei funcţiuni referitoare la producţie, servicii, schimb etc.
După obiectivul urmărit în activitatea lor, intreprinderile sunt :
- cu scop lucrativ
- cu scop nonlucrativ
După forma de proprietate:
- întreprinderi private,
- publice
 - mixte
După regimul juridic de organizare şi funcţionare:
- regii,
- companii
- diferite variante de societăţi comerciale
După dimensiunea lor (reflectată de numărul de personal, mărimea capitalului social şi
a cifrei de afaceri) :
- întreprinderi mari,
- mici
- mijlocii
Analizata ca agent economic producator ce urmareste ca scop principal obtinerea profitului, întreprinderea este
numita firma de afaceri.
Initial, firma de afaceri a functionat ca firma clasica (care presupune existenta unei persoane cu o pozitie –
cheie, si anume proprietarul, patronul sau antreprenorul, care îsi investeste capitalul în speranta unui profit
cât mai mare, asumându-si functia de conducere a propriei afaceri). În prezent, cea mai mare parte a activitatii
economice se desfasoara însa în firme manageriale (care marcheaza separarea managerului fata de proprietate
prin profesionalizarea actului conducerii). Cea mai reprezentativa firma manageriala este societatea pe actiuni.
Societăţile comerciale se clasifica :
a) in functie de natura răspunderii:
- societate cu răspundere limitată, în baza căreia subiecţii nu sunt angajaţi, în caz de
pierderi sau prejudicii, decât în măsura aportului lor la capitalul firmei respective;
- societate cu răspundere nelimitată, în baza căreia subiecţii angajează averea lor
personală în caz de insolvabilitate a firmei, de producere a unor pierderi
b) in functie de raportul dintre drepturile şi obligaţiile subiecţilor :
- societăţi de persoane, în cadrul cărora aportul subiecţilor ia forma de părţi sociale şi
este netransmisibil;
- societăţi de capitaluri, al căror capital social nu poate coborî sub o anumită limită, iar
aportul subiecţilor ia forma subscrierii de titluri de valoare şi, deci, este transmisibil.
In Romania firmele se împart în două categorii principale:
a) regii autonome întâlnite în ramurile strategice ale economiei nationale (industria de armament,
exploatarea minelor si a gazelor naturale, posta si transporturile feroviare),
b) societăţi comerciale se clasifica in :
- societatea în nume colectiv, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţiilor;
- societatea în comandită simplă, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditei;
comanditarii răspund numai până la concurenţa aportului lor;
- societatea în comandită pe acţiuni, al cărei capital social este împărţit în
acţiuni, iar obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu
răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditei; comanditarii sunt
obligaţi numai la plata acţiunilor lor;
- societatea pe acţiuni, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul
social; acţionarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor;
- societatea cu răspundere limitată, ale cărei obligaţii sunt garantate cu
patrimoniul social; asociaţii sunt obligaţi numai la plata părţilor sociale.

36. Factorii de productie. Definitie si formele acestora (manual, vol. I, p. 104-109)

Pentru a produce bunuri destinate consumului, întreprinzatorii îsi procura factori de productie. Resursele
economice atrase în circuitul economic, aflate în miscare ca fluxuri, constituie factori de productie. În general,
se considera ca la producerea bunurilor participa 3 factori :
- munca ;
- natura (pamantul) ;
- capitalul
Acestor factori clasici li se pot adauga si :
- intreprinderea (antreprenoriatul) care constituie acţiunea de organizare a celorlalţi
factori de producţie de către întreprinzător
Exista si neofactori care pot fi separaţi de factorii „clasici”, întrucât ei acţionează practic prin
intermediul, şi împreună cu aceştia, potenţându-i, îmbunătăţindu-le substanţial
performanţele :
- progresul tehnic ;
- inovatia ;
- resursele informationale
Munca reprezinta o actiune constienta, specific umana, îndreptata spre un anumit scop, în cadrul careia sunt
puse în miscare aptitudinile, experienta si cunostintele care îl definesc pe om, consumul de energie fizica si
intelectuala. Munca este un factor activ si determinant al productiei, ce antreneaza ceilalti factori în vederea
obtinerii de bunuri si servicii.
Populaţia totală înregistrează o dinamică deosebită ca urmare a mutaţiilor ce au
intervenit în elementele ei
determinante. Prezintă importanţă densitatea populaţiei, structura pe grupe de vârstă,
repartizarea populaţiei pe mediile urban şi rural.
Populaţia aptă de muncă cuprinde persoanele ce au capacitatea fizică şi
intelectuală de a desfăşura o activitate economică, precum şi vârsta legală.
Populaţia activă disponibilă cuprinde populaţia ocupată în diferite activităţi
profesionale, precum şi persoanele care caută locuri de muncă. Ea este determinată de
factori economici şi socio-culturali:
- capacitatea economică de a crea noi locuri de muncă, de a asigura un echilibru
stabil şi de durată între
cerere şi oferta de muncă;
- durata de şcolarizare;
- statutul social al femeii;
- imigraţia.
Populaţia ocupată cuprinde persoanele care desfăşoară activitate profesională.
În ultimele decenii, se contureaza o serie de caracteristici generale în evolutia factorului munca:
- tendinta generala de sporire a populatiei active, desi inegala pe tari si zone geografice;
- Modificarea structurii populaţiei ocupate (sporirea ponderii populatiei ocupate în
sectorul tertiar si în cel cuaternar, în timp ce în sectorul primar se înregistreaza o scadere);
- sporirea calitatii resurselor de munca în corelatie cu nivelul de dezvoltare economica, cu progresul în
stiinta, tehnica, în cultura în general.
Factorul natural constituie atât substanţa şi condiţiile materiale primare ale producţiei,
cât şi forţa motrice virtuală, necesară pentru dezvoltarea producţiei de bunuri materiale
şi servicii.
Natura (pamantul) ca factor de productie, cuprinde pamântul, resursele de apa si resursele minerale.
Un loc important îi revine pamântului, care este decisiv nu numai pentru agricultura si silvicultura, ci si pentru
întreaga activitate umana, careia îi ofera suport de existenta si loc de desfasurare. Pentru viata economica actuala
prezinta interes si dimensiunea si calitatea suprafetei ce revine în medie pe locuitor. Explozia demografica a
secolului XX a diminuat suprafetele agricole si silvice pe locuitor, devenind astfel una din cele mai drastice
limitari cu care se confrunta agentii economici în activitatea lor.
Capitalul reprezinta ansamblul bunurilor reproductibile, rezultate ale unei activitati anterioare, utilizate
în producerea de noi bunuri materiale si servicii destinate vânzarii – cumpararii pe piata în scopul obtinerii unui
profit. Capitalul tehnic este format din masini, utilaje, echipamente, instalatii, cladiri, constructii, mijloace de
transport, animale de munca si de reproductie, materii prime, materiale, semifabricate.
Capitalul tehnic folosit in activitatea economica este constituit din:
a) capitalul fix - acea parte a capitalului care participa la mai multe cicluri de productie, se consuma treptat
si se înlocuieste la intervale mai mari de timp ;
b) capitalul circulant – acea partea acapitalului– acea parte a capitalului care se consuma integral într-un
singur ciclu de productie si trebuie înlocuit dupa fiecare ciclu de productie. Procesul consumarii
capitalului fix se manifesta prin fenomenul uzurii, care prezinta doua forme :
- uzura fizica – deprecierea treptata a masinilor, echipamentelor, instalatiilor ca urmare a folosirii lor în
activitatea economica sau a actiunii factorilor naturali;
- uzura morala – determinata de progresul tehnic, care favorizeaza fabricarea unor masini si utilaje cu noi
performante, superioare celor aflate în functiune, sau reducerea pretului la care poate fi cumparat un
echipament echivalent.
Starea capitalului fix se apreciaza cu ajutorul urmatorilor indicatori :
 - Coeficientul uzurii capitalului (se calculeaza ca raport între valoarea uzurii capitalului fix si valoarea
capitalul fix) (UK/K) ;
- coeficientul starii fizice a capitalului fix (raportul între valoarea ramasa a capitalului fix si cea a
capitalului fix) (Kr/K);
- coeficientul intrarilor sau punerii în functiune a capitalului fix (raportul între intrarile sau iesirile de
capital fix si stocul de capital fix la valoarea initiala) (KPt/Kt; SKt/Kt).
Recuperarea pierderilor provenite din uzura capitalului fix se face prin amortizare. Cota de amortizare depinde
de cheltuielile cu procurarea capitalului si durata de functionare a acestuia.
Întreprinzatorii, pentru a produce si pentru a-si atinge scopul – a obtine un profit cât mai mare posibil – combina
factorii de productie si aleg varianta de combinare cea mai favorabila.
Potrivit sursei de finanţare, investiţiile sunt:
a) investiţii nete
b) investiţii brute

37. Combinarea factorilor de productie. Definitie si premise. Functia de productie (manual, vol. I, p.
109-112)
Combinarea factorilor de productie reprezinta un mod specific de unire a factorilor de productie
privit atât sub aspect cantitativ, cât si structural – calitativ, atât din punct de vedere tehnic, cât si economic.
• Premisele combinării factorilor de producţie
În combinarea factorilor de producţie, întreprinzătorul porneşte de la următoarele
premise:
a) caracterul limitat al factorilor supuşi combinării,
b) caracteristicile factorilor de producţie şi concordanţa lor cu specificul activităţii;
c) conjunctura pieţelor factorilor de producţie.
Relatia dintre intrari (factori de productie) si iesiri (bunuri obtinute), respectiv relatia dintre productia
scontata a se obtine dintr-un bun si cantitatile din diferiti factori de productie necesare pentru obtinerea acesteia,
este exprimata prin functia de productie.

38. Combinarea factorilor de productie pe termen scurt. Legea randamentelor neproportionale

(manual, vol. I, p. 112-117)
În procesul de productie combinarea factorilor se poate realize in moduri diferite:
a) asocierea unui factor fix (constant) cu altul variabil (functia de productie cu un singur factor variabil);
b) combinarea de cantitati diferite din ambii factori (functia de productie cu doi factori variabili).
Combinarea este posibila datorita urmatoarelor proprietati ale factorilor de productie:
a) divizibilitatea (posibilitatea factorului de a se împarti în subunitati omogene,fara a fi afectata calitatea lui);
b) adaptabilitatea (capacitatea de asociere a unei unitati dintr-un factor cu mai multe unitati din alt factor);
c) complementaritatea (la o productie data, o anumita cantitate dintr-un factor se asociaza doar cu o cantitate
determinata de ceilalti factori);
d) substituibilitatea (posibilitatea de a înlocui o cantitate dintr-un factor printr-o cantitate determinata din alt
factor, mentinând acelasi nivel al productiei).
Divizibilitatea reflectă posibilitatea factorului de producţie de a se împărţi în
unităţi simple, în subunităţi omogene fără a fi afectată calitatea factorului de producţie.
Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor
de producţie cu mai multe unităţi din alt factor de producţie.
Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile
cantitative ale factorilor de producţie ce participă la producerea unui anumit bun
economic.
Substituibilitatea este definită ca posibilitatea de a înlocui o cantitate dintr-un
factor de producţie printr-o cantitate determinată dintr-un alt factor în condiţiile
menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.

Productia cu un singur factor variabil, pe termen scurt, corespunde vietii reale, atunci când un
întreprinzator trebuie sa sporeasca rapid productia, neavând timpul necesar sa mareasca dimensiunile
întreprinderii.
Influenta factorului variabil se masoara cu ajutorul urmatorilor indicatori:
a) produsul total obtinut în urma utilizarii factorilor de productie si exprimat prin functia de productie;
b) produsul mediu (calculat ca raport între produsul total si factorul de productie variabil): PM = PT/L
unde PM = produsul mediu, PT = produsul total şi L = munca;
c) produsul marginal (modificarea produsului total ca rezultat al folosirii unei unitati suplimentare de factor de
productie) PMa = ΔPT/ΔL
unde PMa = produsul marginal, ΔPT = schimbare în produsul total, ΔL = schimbare în
factorul de producţie.
Evoluţia acestor indicatori şi dependenţa dintre ei constituie o ilustrare a
legii randamentelor neproporţionale.
Legea randamentelor neproporţionale se poate enunţa astfel:
dacă o producţie oarecare reclamă utilizarea a doi sau mai multor factori de
producţie şi dacă se adaugă progresiv aceeaşi doză de cantitate folosită dintr-
un factor, în timp ce cantitatea altor factori nu se schimbă, produsul marginal
al factorului variabil creşte până la un punct, apoi descreşte.
Atunci când produsul total creşte produsul marginal al factorului variabil se măreşte Când
produsul total scade, produsul marginal este negativ.

39. Combinarea si substituirea factorilor de productie pe termen lung. Tipuri de substituire.

Indicatori de evaluare a alegerii (manual, vol. I, p. 117 – 120)
Pe termen lung, toti factorii de productie sunt variabili. Combinarea va presupune nu doar unirea lor, ci si
substituirea lor. Analiza combinarii si substituirii factorilor în acest caz conduce la luarea în considerare nu doar
a randamentelor factoriale, ci si a randamentelor de scara, care pot fi:
a) constante (daca factorii de productie se dubleaza, productia se va dubla; daca factorii se tripleaza, productia
se va tripla etc.);
b) crescatoare (daca factorii se dubleaza, productia va fi mai mult decât dubla);
c) descrescatoare (daca factorii se dubleaza, productia va fi mai putin decât dubla).
Isocuanta (curba de isoproductie) semnifică reprezentarea grafică a
combinaţiilor diferite (A,B,C) între factorii de producţie (K şi L), care permit realizarea
aceluiaşi volum al producţiei (P).
Ansamblul de isocuante ce pot fi înscrise într-un sistem de axe formează harta curbelor
de indiferenţă.
Isocuantele au anumite particularităţi:
- nu se pot intersecta,
- sunt convexe la origine,
- iar înclinarea este dată de rata marginală de substituire a factorilor.
• Diferite tipuri de substituire a factorilor de producţie:
a) substituirea în proporţii fixe (complementaritatea factorilor) - Factorii de producţie sunt
complementari
şi nu este posibilă substituirea lor; vor fi utilizaţi în proporţii fixe;
b) substituirea perfectă - Factorii vor fi substituiţi în proporţii egale (creşterea cu o unitate a
unui factor va corespunde
scăderii cu o unitate a celuilalt factor);
c) substituirea imperfectă - Factorii se vor substitui în proporţii inegale (un factor va creşte cu
mai mult sau mai puţin
de o unitate în condiţiile scăderii cu o unitate a celuilalt factor).
Indicatori de evaluare a alegerii :
- productivitatea marginală a factorilor de producţie;
- rata marginală de substituire a factorilor de producţie;
- elasticitatea substituirii.
Productivitatea marginală a factorilor de producţie reprezintă producţia
suplimentară (ΔQ) ce se poate
obţine în condiţiile utilizării unei unităţi suplimentare dintr-un factor de producţie (ΔK) :
∆Q
PMa =
∆K
Rata marginală de substituire a doi factori (RMS) reprezintă cantitatea
suplimentară dintr-un factor necesar pentru a compensa reducerea cu o unitate a
celuilalt factor, astfel încât producţia să se menţină constantă.
 Elasticitatea substituirii exprimă măsura în care poate fi menţinută producţia
când un factor este înlocuit cu altul sau se modifică utilizarea (creşterea sau
descreşterea) unui factor în comparaţie cu altul..
Elasticitatea substituirii (es) exprimă modificarea producţiei în raport cu modificarea
factorului de producţie, potrivit formulei: es = ΔQ/Q: DX/X
unde: Q = producţia
X = factorul de producţie

40. Economii si dezeconomii de scara. Randamente de scara (manual, vol. I, p. 120-122)

Randamentele de scară pot fi:
- constante (dacă factorii de producţie se dublează, şi producţia se va dubla; dacă
se triplează factorii, producţia se va tripla etc.);
- crescătoare (dacă factorii se dublează, producţia va fi mai mult decât dublă);
- descrescătoare (dacă factorii se dublează, producţia va fi mai puţin decât dublă).
Economiile interne ale scării decurg din creşterea dimensiunilor firmei şi pot fi
datorate unor cauze diferite, cum ar fi:
- specializarea lucrărilor pentru un volum ridicat de producţie;
- utilizarea unui capital tehnic mai eficient, care este adesea indivizibil şi care, în
consecinţă, nu
poate fi folosit economic decât pentru niveluri de producţie ridicate;
- factori tehnologici dând mai multă eficienţă scării, dar şi mai multă producţie;
- avantajele date de achiziţiile şi vânzările en gros etc.

41. Productivitate sau randament. Definitie, indicatori de masurare (manual, vol. I, p. 123-126)
Eficienţa combinării factorilor de producţie orientată spre obţinerea maximului de efecte
utile cu minimum de eforturi (resurse) se exprimă prin productivitatea sau
randamentul factorilor de producţie.
Productivitatea se defineşte ca „raport între cantitatea de bogăţie produsă şi cantitatea
de resurse absorbite în
cursul producerii ei”.
Există diferite modalităţi de abordare a productivităţii:
In functie de maniera de masurare a rezultatelor:
– productivitatea fizică, care masoara randamentele în natura ale utilizarii factorilor, fiind exprimata în
unitati fizice;
– productivitatea (măsurată) valorică, care masoara eficienta în termeni financiari – monetari.
O alta tipologie are in vedere notiunile:
– productivitatea brută, (productia este privita ca suma a valorilor adaugate brute de diferitele
activitati)
– productivitatea netă, (se elimina din productia finala bruta valoarea achizitiilor exterioare si
amortizarea);
- productivitate aparentă, (provenienta valorii adaugate nu este întotdeauna cunoscuta corect).
În literatura de specialitate productivitatea este de 2 tipuri consacrate:
– productivitatea globală, care surprinde efectele combinării tuturor factorilor de
producţie, măsurând performanţa şi eficienţa de ansamblu a acestora;
– productivitatea parţială a fiecărui factor de producţie, care exprimă producţia
obţinută prin utilizarea fiecărui factor de producţie consumat (muncă, capital etc.).
Acestea pot fi masurate prin:
- productivitatea medie (Wi), calculata ca raport între marimea productiei (Q) si cantitatea (Xi) utilizata din
factorul respectiv : Wi = Q/Xi, unde i este un indicator folosit pentru factorii de producţie;
- productivitatea marginala (Wm) , care reprezinta sporul de productie care se obtine prin utilizarea unei unitati
suplimentare dintr-un factor (i), ceilalti factori ramânând constanti: Wm = ΔQ/ΔXi = dQ/dXi.
Aceste doua tipuri de productivitati pot fi calculate pentru factorii munca, capital si pamânt. Cresterea
productivitatii poate fi rezultatul progresului stiintific si tehnic, al cresterii calificarii fortei de munca, dar si al
revolutiei manageriale, prin care se urmareste perfectionarea organizarii si conducerii activitatii economice,
folosirea mai intensa a timpului de munca, a capacitatilor de productie etc.

42. Productivitatea muncii. Definitie, indicatori de masurare (manual, vol. I, p. 126-129)

Productivitatea muncii exprimă eficienţa cu care este consumată munca.
Ea poate fi înţeleasă şi ca forţă productivă a muncii, adică sub forma capacităţii
(posibilităţii) forţei de muncă de a crea, într-o perioadă de timp, un anumit volum de
bunuri şi de a presta anumite servicii.
Astfel, pornind de la faptul că productivitatea muncii este raportul dintre o cantitate de
producţie şi munca cheltuită pentru obţinerea ei şi că efectul producţiei se măsoară prin
produsul final (util sau inutil), se consideră că sporirea „producţiei unor produse inutile
poate mări productivitatea muncii, dar reduce eficienţa ei”.
Raportul dintre producţie (Q) şi factorul muncă (L) sau dintre muncă şi producţie
măsoară productivitatea medie a muncii (WL):
WL = Q/L; WL = L/Q
Productivitatea marginală a muncii (WmL) reprezintă suplimentul de producţie (ΔQ)
obţinut ca urmare a utilizării unei cantităţi suplimentare de muncă (ΔL), în condiţiile în
care ceilalţi factori sunt presupuşi constanţi. Ea se exprimă prin relaţia:
WmL= ΔQ/ ΔL
Producţia se exprimă în unităţi naturale, natural-convenţionale şi valorice.
Cheltuielile de muncă se pot exprima în unităţi de timp sau număr de salariaţi, ceea ce
înseamnă că şi măsurarea productivităţii muncii se face în unităţi fizice (naturale),
natural-convenţionale şi valorice.

43. Randamentul capitalului. Indicatori de masurare (manual, vol. I, p. 129-130)

Randamentul capitalului exprimă eficienţa cu care este utilizat factorul capital si
reprezinta legătura dintre capital şi rezultatele producţiei.
Dacă se raportează capitalul utilizat (K) la volumul producţiei obţinute într-o perioadă
dată (Q), se determină coeficientul mediu al capitalului (k):
k = K/Q
Dacă se raportează creşterea capitalului (ΔK) la creşterea producţiei (ΔQ) într-un interval
de timp se determină coeficientul marginal al capitalului:
km= ΔK/ΔQ
Dacă se raportează producţia obţinută la capitalul utilizat se determină productivitatea
medie a capitalului:
WK = Q/K
Se poate deduce că WK = 1/K, deci inversul coeficientului mediu al capitalului.
Dacă se raportează sporul de producţie la creşterea capitalului se determină
productivitatea marginală a capitalului:
WmK = ΔQ/ΔK
Se poate deduce că WK =1/Km, deci inversul coeficientului marginal al capitalului.
Randamentul viitor al capitalului11 este raport între sporul de producţie şi capital
(ΔQ/K).

44. Cresterea productivitatii muncii. Definitie, factori de crestere, importanta (manual, vol. I, p. 131-
135)
Creşterea productivităţii muncii reprezintă procesul prin care acelaşi volum de muncă
se caracterizează printr-o masă mai mare de bunuri şi servicii sau invers, aceeaşi masă
de bunuri se realizează cu un volum mai mic de muncă.
Productivitatea este influenţată de:
- factori naturali : condiţiile de climă, de fertilitate, adâncimea sau bogăţia unui
zăcământ etc.;
- factori tehnici: nivelul ştiinţei şi tehnicii la un moment dat, la tehnologie, invenţie
etc.; factori economici: nivelul de organizare a producţiei şi a muncii, calificarea
salariaţilor, cointeresarea materială;
- factori sociali: condiţiile de muncă şi de viaţă, responsabilitate, nivelul de
cunoştinţe, justiţie, legile civile, politice;
- factori psihologici, care influenţează comportamentul şi rezultatele
producătorilor aparţinând aceleiaşi categorii de calificare, în raport cu gradul lor de
adaptabilitate la condiţiile specifice ale muncii (motivaţia în muncă şi satisfacţia pe
 care le-o oferă aceasta, climatul relaţiilor de muncă, al vieţii de familie, gradul şi
modul în care sunt satisfăcute unele nevoi sociale etc.);
- factori structurali, care influenţează productivitatea muncii prin modificările ce
au loc fie în structura pe produse, pe sortimente a producţiei unei întreprinderi, fie
în structura economiei naţionale.
Factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia
mondială:
- tipurile de specializare tehnică şi economică,
- capacitatea de performanţă şi competitivitatea produselor pe piaţa mondială etc.
Progresul ştiinţific şi tehnic determină o revoluţionare a capitalului tehnic, a
resurselor materiale şi energetice.
Prin creşterea calificării, aceeaşi cantitate de muncă dobândeştecapacitatea de a
prelucra un volum mai mare de materii prime sau de a utiliza un volum sporit de capital
fix şi, în consecinţă, de a produce mai multe bunuri (se amplifică stocul de capital uman).
Asupra productivităţii influenţează direct şi revoluţia managerială, prin care se
urmăresc perfecţionarea organizării şi conducerii activităţii economice, folosirea mai
intensă a timpului de muncă, a capacităţilor de producţie etc.
Efecte economice şi sociale:
- economisirea factorilor de producţie consumaţi;
- reducerea costului de producţie;
- creşterea producţiei, a competitivităţii bunurilor obţinute;
- creşterea profiturilor, a salariului real; economisirea timpului de muncă şi creşterea
timpului liber

45. Costul de productie. Definire, forme, importanta (manual, vol. I, p. 138-141)

Costul de producţie reprezintă, în formă bănească, totalitatea cheltuielilor
efectuate şi suportate de către agenţii economici pentru producerea şi desfacerea de
bunuri materiale şi servicii.
Se pot delimita urmatoarele concepte:
- Costul contabil reflectă, în bani, cheltuielile efectiv suportate de către
întreprindere, care rezultă din evidenţa contabilă a acesteia;
- Costul economic cuprinde, pe lânga costul contabil, si consumul de resurse care nu presupune
plati efective evidentiate sub forma de cheltuieli;
- Costul explicit indica cheltuielile efectuate de întreprindere si înregistrate în costurile efectiv
platite (este însusi costul contabil);
- Costul implicit reflecta acel consum de resurse al întreprinderii, neinclus în costul efectiv platit;
- Costul de oportunitate reprezinta valoarea celei mai bune sanse sacrificate în
procesul de alegere a variantei optime.
În economia de piaţă actuală, costul constituie un instrument economic extrem de util în
fundamentarea şi adoptarea deciziilor privind alocarea resurselor, volumul şi structura
producţiei, mărirea sau restrângerea ofertei de mărfuri, inovarea tehnologică etc.
Totodată, se manifestă tendinţa de calculare a costului în cele mai diferite structuri ale
activităţii: astfel, prezintă interes nu numai costul de producţie în general, ci şi costul de
distribuţie, costul muncii, costul
educaţiei, sănătăţii, informaţiei, administraţiei, timpului, datoriei (împrumutului), costul
vieţii, inflaţiei, şomajului, crizei, reformei economice, costul combaterii crimei, arestării şi
condamnării, pedepsei,
costul ecologic, costul externalităţilor negative etc.

46. Marimea costului. Tipuri de costuri si curbele acestora (manual, vol. I, p. 141-148)
Mărimea costului este determinată de totalitatea cheltuielilor efectuate pentru
producerea şi desfacerea de bunuri economice, la un moment dat.
Mărimea costului poate fi calculată:
a) pe unitatea de produs (de exemplu, pe o tonă de aluminiu, o tonă de grâu sau de
fructe, pe un metru cub de gaz metan, pe o maşină-unealtă etc.);
b) pe întreaga producţie omogenă, pe care o realizează o firmă sau alta;
c) pe ansamblul producţiei eterogene obţinute de către întreprindere.
Mărimea costului de producţie este diferită:
a) de la un produs la altul, în funcţie de specificul fiecăruia, de consumul de factori pe
care-l solicită;
b) la unul şi acelaşi produs, însă de la un producător la altul, în dependenţă de
înzestrarea cu factori şi de nivelul eficienţei;
c) la unul şi acelaşi producător, însă de la o perioadă la alta, în dependenţă de
modificările în dotarea tehnică,
în nivelul de calificare a lucrătorilor, în organizare şi conducere etc.
Tipuri de costuri:
A. Costul global reprezinta ansamblul cheltuielilor necesare obtinerii unui volum de productie dat,
dintr-un bun. Poate fi privit:
a) structural, pe termen scurt, divizat în cost fix si cost variabil;
b) pe ansamblu, adica drept cost total global, ca suma a tuturor cheltuielilor suportate de întreprindere.
1. Costul fix (CF) reflectă acele cheltuieli ale întreprinderii care, pe termen scurt,
sunt independente de volumul producţiei obţinute: amortizarea capitalului fix, chirii,
salariile personalului administrativ, cheltuielile de întreţinere, iluminat, încălzit, dobânzi
etc.
Curba costului fix arata ca costul fix devine variabil, el fiind o funcţie crescătoare a
capacităţii de producţie, care se poate modifica datorită investiţiilor.
2. Costul variabil (CV) exprimă acele cheltuieli ale întreprinderii care se modifică
în funcţie de volumul producţiei. CV = f (Q).
Curba costului variabil arata ca costul variabil este o funcţie crescătoare faţă de
producţie (Q):
când randamentul este crescător, costul variabil se măreşte o dată cu producţia, însă mai
puţin decât proporţional; dacă randamentul este descrescător, costul variabil creşte o
dată cu producţia, însă mai mult decât proporţional; costul variabil este nul la un nivel de
producţie nul.
3. Costul total (CT) reprezintă suma costurilor fix şi variabil.
Astfel, CT = CF + CV.
Costul total mai poate fi determinat: ca produsîntre costul total mediu (CTM) şi producţie
(Q): CT = CTM.Q sau ca produs între producţie (Q) şi costul marginal (Cmg) când acesta
din urmă este egal cu costul total mediu:
CT = Q. Cmg când Cmg = CTM.
B. Costul mediu (CM) (unitar) exprima costurile globale pe unitatea de produs. Corespunzator
structurii pe termen scurt si nivelului de abordare globala se disting:
- costul mediu fix (costul fix pe unitatea de produs),
- costul mediu variabil (costul variabil pe unitatea de produs)
- costul mediu total (costul global total pe unitatea de produs).
CF
1. Costul mediu fix (CMF) reprezintă costul fix pe unitatea de produs: CMF =
Q
Când cantitatea de produse se măreşte, costul mediu fix descreşte şi, invers, când
volumul producţiei scade, costul mediu fix creşte.
2. Costul mediu variabil (CMV) sau costul variabil pe unitatea de produs; el se
determină prin relaţia:
CV
CMV =
Q
3. Costul mediu total (CMT) exprimă costul global total pe unitatea de produs şi se
determină prin relaţiile:
CV
CMV = sau CMT = CMF + CMV
Q
Formele costului mediu total:
- costul pe unitatea de volum;
- costul pe unitatea de lungime;
- costul pe unitatea de suprafaţă;
- costul pe unitatea de greutate;
 - costul pe unitatea de timp de muncă;
- costul pe unitatea de viteză;
- costul pe unitatea de temperatură;
- costul pe unitatea de sunet etc.
C. Costul marginal (Cmg) exprimă sporul de cost total (ΔCT) necesar pentru obţinerea
unei unităţi suplimentare de producţie. Costul marginal măsoară variaţia costului total
pentru o variaţie infinit de
∆CT ∆CV
mică a cantităţii de produse: Cmg = sau Cmg =
∆Q ∆Q
Costul marginal sta la baza deciziilor privind oferta de bunuri si servicii; este stimulata marirea ofertei atunci
când fiecare unitate suplimentara de productie necesita un spor de cost cât mai mic si când sporul de productie
mareste mai mult venitul decât costul.
Costul mediu total este dependent de costul marginal:
a) costul mediu total este descrescator atunci când costul marginal se micsoreaza mai accentuat, fiindu-i
inferior;
b) costul mediu total este crescator atunci când costul marginal creste mai accentuat, fiindu-i superior;
c) costul marginal este egal cu costul mediu total atunci când costul mediu total este minim.
De asemenea, pe termen lung, costul mediu total si costul marginal sunt egale si constante atunci când, la un
nivel dat al preturilor factorilor de productie, costul total sporeste în aceeasi proportie cu productia.
Costul mediu nu este o marime constanta, evolutia sa depinzând de urmatorii factori:
a) consumul de factori de productie pe unitatea de produs;
b) nivelul productivitatii;
c) pretul factorilor de productie utilizati.
În scopul maximizarii profitului, producatorul trebuie sa minimizeze costurile pe unitatea de produs, actionând
în principal asupra acestor trei factori.
La un pret dat al factorilor de productie, costul mediu si costul marginal se afla în raport invers proportional fata
de productivitate. Astfel, costul de productie mediu se micsoreaza atunci când productivitatea medie creste, si
invers. Costul marginal se reduce când productivitatea marginala creste.

47. Relatia costului mediu cu costul marginal (manual, vol. I, p. 148-150)

Există o strânsă legătură între costul mediu şi costul marginal.
Costul mediu total este dependent de costul marginal:
a) costul mediu total este descrescător atunci când costul marginal se micşorează mai
accentuat, fiindu-i inferior;
b) costul mediu total este crescător atunci când costul marginal creşte mai accentuat,
fiindu-i superior;
c) costul marginal este egal cu costul mediu total atunci când acesta din urmă este la
nivel minim.
Alte relaţii
Pe termen lung, costul mediu total şi costul marginal sunt egale şi constante
atunci când, la un nivel dat al preţurilor factorilor de producţie, costul total sporeşte în
aceeaşi proporţie cu producţia.

48. Minimizarea costului. Relatia costurilor cu productivitatea muncii. Curbele acestora (manual,
vol. I, p. 151-154)
Factori de care depinde evoluţia costului mediu:
a) consumul de factori de producţie pe unitatea de produs (consumul de resurse
materiale şi de forţă de muncă), care se micşorează în condiţiile perfecţionării
echipamentelor tehnice de producţie şi tehnologiilor de fabricaţie, ridicării nivelului de
calificare;
b) nivelul productivităţii;
c) preţul factorilor de producţie utilizaţi, care se formează pe piaţă, adică preţul la care se
achiziţionează materii prime, materiale, maşini, utilaje, combustibil, energie, salariile ce
trebuie plătite lucrătorilor etc.
Minimizarea costului.
În scopul maximizării profitului, producătorul trebuie să minimizeze costurile de producţie
pe unitatea de
produs obţinut.
Actualitatea minimizării costurilor consta in:
- limitele resurselor;
- minimizarea costului are un rol determinant în maximizarea profitului.
- costul de producţie influenţează oferta de bunuri.
- schimburi economice eficiente pe piaţa internaţională.
• Relaţia dintre cost şi productivitate
La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu (CM) şi costul marginal (Cmg) se
află în raport invers proporţional faţă de productivitate. Astfel, costul de producţie mediu
se micşorează atunci când productivitatea medie (PM) creşte, şi invers. Costul marginal
se reduce când productivitatea marginală (Pmg) creşte şi, invers, se
măreşte când productivitatea marginală scade.
• Curbele productivităţii şi curbele costului mediu şi costului marginal
Concluzii:
a) creşterii productivităţii marginale îi corespunde scăderea costului marginal, iar scăderii
productivităţii marginale îi corespunde creşterea costului marginal; creşterii
productivităţii medii îi corespunde scăderea costului mediu, iar scăderii productivităţii
medii îi corespunde creşterea costului mediu;
b) curbele de cost marginal şi de cost mediu se intersectează în punctul în care costul
mediu are nivelul cel mai scăzut, după cum curbele productivităţii marginale şi
productivităţii medii se intersectează în punctul în care productivitatea medie are nivelul
cel mai ridicat;
c) nivelului minim al costului mediu îi corespunde nivelul maxim al productivităţii medii,
iar nivelului minim al costului marginal îi corespunde nivelul maxim al productivităţii
marginale.

49. Echilibrul producatorului. Relatiile dintre costuri si încasari. Pragul de rentabilitate (manual, vol.
I, p. 154-158)
Optimul producătorului constituie un criteriu de comportament, de conducere
ştiinţifică, conform căruia producătorul urmăreşte ca, la un cost de producţie total dat, să
maximizeze producţia obţinută, adică să producă cât mai mult posibil (ţinând seama de
cererea existentă).
• Echilibrul producătorului pe termen scurt
În ceea ce priveşte volumul producţiei, din multitudinea variantelor posibile,
întreprinzătorul trebuie să aleagă acel volum al producţiei care, în condiţiile date,
maximizează profitul. Este vorba de acea variantă de cantitate de producţie ce asigură o
diferenţă maximă între încasările obţinute şi costurile de producţie, deci un profit maxim.
Este, deci, necesară cunoaşterea atât a costurilor, cât şi a încasărilor.
Incasările pot fi:
- totale (It) reprezintă suma totală obţinută în urma vânzării producţiei respective.
Aceasta se determină ca produs între cantităţile totale vândute (Q) şi preţul de
vânzare unitar (p): It = Q • p;
- medii (Im) exprimă mărimea încasării pe unitatea de produs vândută; ea nu este
It Q ⋅ p
altceva decât preţul unitar: Im = = ;
Q Q
- marginale (Img) reprezintă variaţia încasării totale, antrenată de o variaţie infinit
de mică a cantităţii vândute; ea se poate exprima ca spor de încasare (ΔIt) pe
unitatea suplimentară (adiţională)
∆It
- de volum-desfacere (ΔM): Im g =
Q
Orientarea producătorului spre creşterea volumului producţiei sau, dimpotrivă, spre
reducerea acestuia ia în calcul evoluţia costului marginal şi a încasării marginale.
Profitul obţinut este maxim atunci când venitul marginal este egal cu costul marginal
Profitul (Pr) întreprinderii se determină ca diferenţă între totalul încasărilor (sau
veniturilor) şi totalul costurilor: Pr = It – CT.
Volumul producţiei care maximizează profitul trebuie să satisfacă o anumită
condiţie, şi anume: la nivelul acelui volum al producţiei (Qx), prima derivată a funcţiei
profitului în raport de Q trebuie să fie zero, adică:
d Pr dVT dCT
= − =0
dQ dQ dQ
dVT dCT
Luând în calcul faptul că = Vmg (venitul marginal), iar = Cmg (costul marginal),
dQ dQ
se ajunge la următoarea concluzie:
condiţia de maximalizare a profitului devine:
Vmg – Cmg = 0 sau Vmg = Cmg

• Pragul de rentabilitate
În căutarea nivelului de producţie care maximizează profitul este utilă şi cunoaşterea
unui caz particular, pe care-l reprezintă pragul de rentabilitate sau punctul mort al
întreprinderii.
Profitul obtinut este maxim atunci când venitul marginal este egal cu costul marginal, deoarece în acest caz se
obtine o diferenta maxima între totalul încasarilor si totalul cheltuielilor. În determinarea nivelului productiei
care maximizeaza profitul este utila si cunoasterea unui caz particular – pragul de rentabilitate. Acesta indica
volumul de productie sau cifra de afaceri de la care producatorul începe sa obtina profit. În acest „punct mort”,
încasarile totale ale întreprinderii sunt egale cu costul total, iar profitul este nul.

50. Constrângerea bugetara a producatorului. Randamente de scara (manual, vol. I, p. 158-162)

Comportamentul producătorului implică luarea în considerare a limitelor resurselor
economice de care el dispune, la un moment dat.
Curbele de isoprodus sau isocuante exprimă ansamblul combinărilor de muncă
şi capital care, la o stare dată a tehnicilor, asigură obţinerea aceleiaşi cantităţi
de produse.
Dreapta de buget sau dreapta de isocost indică limita resurselor disponibile, care pot fi
folosite.
• Problema randamentelor de scară
Pe termen lung, întreprinderea poate să amelioreze randamentele, dezvoltând
capacităţile sale de producţie.
Rrandamentul de scară exprimă modul în care evoluează producţia pe termen
lung atunci când se măreşte cantitatea de factori de producţie folosiţi. Se
disting următoarele situaţii:
a) randamentele de scară sunt crescătoare când volumul producţiei se măreşte într-
o proporţie superioară celei în care cresc cantităţile de factori consumaţi; în acest caz, se
obţin şi aşa-numitele economii de scară;
b) randamentele de scară sunt constante când unei măriri a cantităţilor de factori de
producţie îi corespunde o creştere în aceeaşi proporţie a volumului producţiei;
c) randamentele de scară sunt descrescătoare când volumul producţiei se măreşte
într-o proporţie mai mică decât cea în care creşte volumul factorilor utilizaţi.
În faza randamentelor crescatoare, costul mediu descreste pe termen lung, ceea ce înseamna ca
productivitatea medie a crescut si, deci, cantitatea produsa sporeste mai repede decât cantitatea factorilor
utilizati, realizându-se economii de scara. În faza randamentelor constante, costul mediu este constant pe termen
lung, deci, productivitatea medie este constanta, iar cantitatea produsa sporeste în acelasi ritm cu cantitatea de
factori utilizati. În faza randamentelor descrescânde, costul mediu creste pe termen lung, ceea ce înseamna ca
productivitatea medie se micsoreaza si, deci, cantitatea produsa creste mai putin decât cantitatea de factori
utilizati. În acest caz, întreprinderea înregistreaza dez-economii de scara.
Principalele cai de reducere a costului sunt urmatoarele:
a) alegerea celui mai eficient proces de productie din punct de vedere tehnic, economic si ecologic;
b) cumpararea factorilor de productie la preturile cele mai mici (fara a neglija calitatea);
c) cresterea randamentului utilizarii factorilor de productie;
d) asigurarea reducerii costurilor în toate fazele muncii;
e) realizarea obiectivelor stabilite, tinând cont de resursele disponibile, de conditiile de productie existente si de
restrictiile economice;
f) identificarea produselor care genereaza consumuri energetice mari si a produselor care aduc pierderi.
51. Concurenta. Definitie, intensitate. Functiile concurentei si rolul statului (manual, vol. I, p. 167-
170)
Concurenţa reprezintă o confruntare deschisă între agenţii economici pentru
realizarea unei poziţii cât mai avantajoase pe piaţă, corespunzătoare
intereselor proprii.
Forme ale concurentei:
a) Perfecta - caracterizata prin trasaturi ce îi imprima un caracter de model pur teoretic;
b) Imperfecta - care se manifesta prin urmatoarele forme: monopolistica, oligopolista, monopson,
oligopson, duopson.
Intensitatea concurenţei depinde în orice moment de apropierea ori depărtarea dintre
cerere şi ofertă (excludem, aici, situaţiile speciale de monopol şi monopson).
Când cantitatea de bunuri de un fel anume, cerută şi oferită, se află în echilibru,
concurenţa are intensitate relativ joasă, relaţia dintre grupuri şi relaţiile din interiorul lor
având loc pe fondul unei rivalităţi abia vizibile; în această ipoteză, fiecare participant la
schimb poate să vândă sau să cumpere ceea ce doreşte la un preţ convenabil, iar
pericolul înlăturării din „arenă” a unor întreprinzători este redus.
Concurenţa intersectorială este de 2 feluri:
- a) competiţia dintre agenţii care produc bunuri substituibile, adică bunuri diferite care
pot satisface una şi aceeaşi trebuinţă;
b) competiţia dintre agenţii care produc bunuri răspunzând unor trebuinţe diferite.
• Rolul concurenţei
Capacitatea de a produce mai ieftin şi a vinde mai ieftin pentru a învinge rivalii
stimulează inovaţia (obligă întreprinderile să realizeze noi produse, să folosească noi
tehnici de fabricaţie, să ridice nivelul general de
calificare a personalului, să organizeze mai bine producţia şi munca).
Functiile concurentei :
- Dată fiind inegalitatea dintre întreprinderi în ceea ce priveşte eficacitatea, concurenţa
realizează şi o selecţie a producătorilor, eliminând pe cei slabi.
- Concurenţa tinde, totodată, să aşeze în echilibru ramurile de producţie, cererea şi
oferta, să transmită de la producători la consumatori o parte din valoarea suplimentară
creaţă prin sporirea productivităţii muncii.
- Concurenţa asigură, totodată, consumatorilor, libertatea de alegere a bunurilor şi
serviciilor şi de satisfacere la un nivel superior a trebuinţelor.
Rolul statului.
Statul promovează, în acest scop, trei categorii de măsuri:
a) Măsuri de elaborare a regulilor jocului, a normelor de drept pe baza
cărora se desfăşoară activitatea economică în genere şi concurenţa;
b) Măsuri, tot de ordin juridic, îndreptate împotriva piedicilor în calea
concurenţei, a abuzurilor monopolurilor ;
c) Măsuri de limitare a excesului de concurenţă ;

52. Pretul. Definitie si factorii sai determinanti (manual, vol. I, p. 171)

Preţul este expresia bănească a valorii mărfii sau suma de bani care se plăteşte
pentru a dobândi o unitate dintr-un bun economic.
Nivelul preţului este influentat de o serie de factori cum sunt:
a) cost de productie;
b) raportul cerere-oferta;
c) calitate;
d) prezentare-ambalare etc.

53. Preturile si piata cu concurenta perfecta. Caracteristicile acesteia (manual, vol. I, p. 171- 173)
Piaţa cu concurenţă perfectă constituie un model teoretic, un ideal de funcţionare a
pieţei.
• Caracteristicile pieţei cu concurenţă perfectă:
- atomicitatea agenţilor economici;
 - omogenitatea produselor fabricate şi vândute;
- mobilitatea perfectă a factorilor de producţie şi a bunurilor de consum (sau libera
intrare şi ieşire de pe piaţă);
- transparenţa perfectă a pieţelor.
Transparenţa perfectă a pieţei echivalează cu posibilitatea agenţilor economici de a
avea la dispoziţie informaţiile necesare şi suficiente privind calitatea bunurilor fabricate, a
tehnicilor utilizabile
în producţia tuturor mărfurilor, a locurilor de aprovizionare cu factori de producţie, a
pieţelor de desfacere, a preţurilor de vânzare, a salariilor etc.

54. Pretul de echilibru pe piata cu concurenta perfecta. Mecanismul lui de formare si variatii posibile
ale acestuia (manual, vol. I, p. 173 – 180)
Pretul de echilibru presupune miscarea deopotriva a pretului si a cantitatii de marfuri cerute si oferite, realizata
în decursul unui interval de timp mai mare sau mai mic, dependent de natura bunului, de durata în care el se
creeaza si se trimite pe piata.
• Preţul de echilibru
Pretul de echilibru este o categorie teoretica. În realitate, apare doar întâmplator.
Sunt conditii când pretul de piata efectiv este apropiat de pretul de echilibru, gravitând în jurul acestuia.
Modificarea pretului este un rezultat nu numai al miscarii independente a relatiei dintre cerere si oferta (la nivel
de ramura), ci si al schimbarilor intervenite în costurile de productie.
• Mecanismul de formare a preţului de echilibru
Procesul de formare a preţului de echilibru, teoretic, are ca punct de sprijin iniţial
existenţa preţului de dezechilibru, aflat în mişcare, el implicând inegalitatea dintre cerere
şi ofertă.
Mecanismul de formare a pretului de echilibru presupune mişcarea deopotrivă a preţului
şi a cantităţii de mărfuri cerute şi oferite, realizată firesc în decursul unui interval de timp
mai mare ori mai mic, dependent, între altele, de natura bunului, de durata în care el se
creează şi se trimite pe piaţă.
Preţul de echilibru este teoretic
• Variaţii ale preţului de echilibru
Preţul de echilibru, odată format, rămâne acelaşi dacă relaţia dintre cerere şi ofertă nu se
schimbă (considerăm că nu acţionează alţi factori asupra preţului). Când cererea şi oferta
cresc în aceeaşi proporţie sau când scad în aceeaşi proporţie, preţul de echilibru este
constant.
a) Cererea creşte sau scade, iar oferta şi ceilalţi factori de influenţă ai
preţului rămân constanţi; corespunzător, preţul creşte ori scade;
b) Oferta creşte sau scade, iar cererea şi ceilalţi factori de influenţă ai
preţului rămân constanţi. Ca urmare, preţul scade ori creşte ;
c) Cererea şi oferta cresc, dar în ritmuri inegale. Corespunzător, preţul
creşte dacă cererea creşte mai mult decât oferta şi scade dacă cererea
creşte mai puţin decât oferta;
d) Cererea şi oferta scad, dar în ritmuri inegale. Corespunzător, preţul creşte, dacă
cererea scade mai puţin decât oferta, şi scade, dacă cererea scade mai mult decât
oferta.

55. Functiile pretului de echilibru pe piata cu concurenta perfecta. Optimizarea productiei (manual,
vol. I, p.180-182)
• Funcţiile preţului pe piaţa cu concurenţă perfectă
a) informare (semnalizare);
b) realocare sau redistribuire a resurselor societatii, pe diverse sfere de activitate, în vederea suprimarii
anomaliilor, a dezechilibrelor existente în acest plan;
c) evaluare si masurare a cheltuielilor, rezultatelor, veniturilor;
d) principal instrument prin care se recupereaza cheltuielile si se obtine un profit.
Pretul îl determina pe producator sa restrânga sau sa abandoneze anumite activitati.
Mişcarea preţurilor reglează producţia.
• Preţul şi optimizarea producţiei
Starea de echilibru a întreprinderii, pe termen scurt, presupune acelaşi volum al
producţiei obţinute şi vândute, la care costul marginal full (care include profitul normal)
să fie egal cu preţul pieţei. În acest caz, se impune următoarea relaţie:
Costul marginal full = Preţul pieţei = Încasarea marginală = Venitul marginal
Pe termen lung, când toţi factorii de producţie sunt variabili, întreprinderea are la
dispoziţie mai multe alternative de combinare a capitalului şi muncii, adică mai multe
soluţii, fiecare caracterizându-se printr-o proporţie anumită între capital şi muncă.
Întreprinderea întruneşte premisele realizării profitului maxim, respectiv ale stării de
echilibru în condiţiile în care: Preţul = Costul marginal = CM
Întrucât CM = costul marginal la nivelul minim al CM, rezultă că, pe termen lung, în
condiţii de concurenţă perfectă, firma obţine doar profit normal.

56. Piata cu concurenta imperfecta si preturile. Particularitatile caracteristice ale agentilor economici
în conditiile unor tipuri diferite de piete cu concurenta imperfecta (manual, vol. I, p. 182-197)
Piaţa cu concurenţă imperfectă este un ansamblu de pieţe care au unele trăsături
comune, dar se şi deosebesc între ele. De aici fac parte:
- piaţa monopolistă,
- piaţa duopolistă,
- piaţa oligopolistă,
- piaţa monopolistică,
- piaţa tip monopson
- piaţa reglementată de stat.
În fiecare din aceste pieţe, vânzătorii ori cumpărătorii pot să hotărască sau să
influenţeze, în grade diferite, nivelul preţului.
In cadrul pietei monopoliste intalnim:
• Monopolul ca producător unic într-o ramură;
În limba greacă, monopol înseamnă un singur vânzător.
Monopolul, ca firmă unică, are posibilitatea de a hotărî independent şi volumul producţiei
pe care îl fabrică, şi preţul de vânzare al bunului, în vreme ce întreprinderea care
funcţionează în concurenţă perfectă avea şansa să decidă doar asupra cantităţii de
bunuri.
Monopolul stabileşte, de regulă, un preţ ridicat, superior celui format în ipoteza
concurenţei perfecte, şi obţine un plus de profit în fiecare moment.
• Monopol prin alianţă.
Acest monopol poate să apară atunci când oferta unui bun este realizată de câteva
întreprinderi mari, ce
încheie convenţii privind producţia pe care au obligaţia să o creeze fiecare în parte
(cotele de producţie), preţul de vânzare unic şi pieţele pe care întreprinderile au dreptul
să furnizeze marfa.
• Monopol întemeiat pe calitatea unui produs industrial
În analiza acestui monopol, pornim de la presupunerea că, într-o ramură, funcţionează
mai multe întreprinderi, având talii diferite, şi că nu există şansa încheierii de convenţii
între ele, privind producţia şi preţul.
• Există şi alte forme ori situaţii de monopol:
- monopol izvorât din calitatea deosebită a unui bun agricol, posibil de cultivat doar
pe suprafeţe reduse, motiv pentru care cererea este net superioară ofertei, iar
preţul de vânzare ridicat;
- monopol rezultat din relaţia privilegiată a unor întreprinderi cu statul (în domeniul
producţiei de armament, deexemplu, statul plasează comenzi la câteva
întreprinderi particulare capabile să creeze produsul la parametri înalţi şi îl plăteşte
cu preţuri mari care includ profituri neobişnuite);
- monopolul unor întreprinderi proprietate de stat, care singure au dreptul să
comercializeze unele produse ca tutunul, o parte din băuturile alcoolice etc., la
preţuri mai mari decât cele formate în concurenţa liberă.
• Piaţa duopolistă
Piaţa duopolistă se caracterizează prin prezenţa într-o ramură a două întreprinderi mari.
Ele pot fi de aceeaşi talie ori inegale şi pot produce (indiferent de talie) bunuri omogene
ori neomogene. Aceste întreprinderi furnizează întreaga producţie a ramurii, iar numărul
cumpărătorilor este foarte mare.
Întreprinderile duopoliste iau decizii referitoare atât la cantitatea de bunuri produsă, cât
şi la preţ.
• Piaţa oligopolistă
Noţiunea de oligopol implică prezenţa într-o ramură a unui număr relativ mic de
întreprinderi (cel puţin trei), care livrează întreaga cantitate de mărfuri.
Şi în pieţele oligopoliste (ca şi în pieţele duopoliste), problema nevralgică o constituie
împărţirea pieţei între producători, încercarea firmelor de a-şi apropia o parte cât mai
însemnată din clientelă, în vederea creşterii cifrei de afaceri şi a profiturilor.
• Piaţa monopolistică
Piaţa monopolistică se poate numi şi piaţa cu concurenţă cvasi (aproape) perfectă.
Ea se distinge prin existenţa, într-o ramură, a unui mare număr de producători de talie
relativ mică şi apropiată şi prin diferenţierea produselor.
• Piaţa tip monopson
În piaţa monopolistă, figurează un vânzător sau câţiva, care se comportă ca unul singur,
în baza unor convenţii sau a altor premise. Această piaţă implică, însă, un număr mare de
cumpărători.
Piaţa tip monopson este opusul celei monopoliste.
Ea se caracterizează prin existenţa unui singur cumpărător si a numeroşi vânzători ai
bunului fabricat, la scara ţării.
Întreprinderea cu poziţie de monopson poate să se aprovizioneze la preţuri avantajoase şi
cu forţă de muncă, dacă în zona ei de activitate lipsesc alte ramuri industriale care să
ofere locuri de muncă.
Când într-o zonă oarecare funcţionează două unităţi cumpărătoare, într-o ramură dată,
există duopson, iar dacă funcţionează trei (sau mai multe) există oligopson.

57. Interventia statului în domeniile concurentei si al preturilor (manual, vol. I, p. 197-199)

Interventia statului in domeniul preturilor:
a) fixarea de preturi maxime, în perioade critice, vizeaza marfuri care se adreseaza trebuintelor fundamentale ale
populatiei;
b) garantarea preturilor la unele produse agricole sau a veniturilor agricultorilor.
Din multiplele situaţii în care statul intervine pe diverse pieţe, analizăm succint numai
două:
- fixarea de preţuri maxime la unele mărfuri - vizează mărfuri care se adresează
trebuinţelor fundamentale ale populaţiei (produse alimentare strict necesare,
energie etc.).;
- garantarea preţurilor ori a veniturilor pentru bunurile agricole.

58. Piata muncii. Definitie. Particularitati si functii (manual, vol. I, p. 202-204)

Piata muncii este spatiul economic în cadrul caruia se confrunta cererea de munca cu oferta de munca, au loc
negocieri privind angajarea salariala.
Particularitati si functii ale pietei muncii :
– este mai complexă, mai organizată şi reglementată;
– preţul specific – salariul – se formează atât pe baza raportului cerere-ofertă de muncă,
cât şi a negocierilor purtate între sindicate şi patronat, între salariaţi şi conducerea
unităţilor, iar în unele situaţii, intervine şi guvernul în detensionarea stării conflictuale;
– este o piaţă contractuală, datorită modului specific de formare a preţului – salariul şi a
altor condiţii de vânzare-cumpărare înscrise în contractul colectiv de muncă;
– are un grad ridicat de rigiditate, datorită specificului ofertei de muncă ce înglobează în
sine laturi nu numai de ordin economic, dar şi psihosociale; intrarea pe această piaţă a
ofertei de muncă pentru ocuparea unui loc de muncă este un act economic, dar şi de
justiţie socială;
– este o piaţă cu concurenţă imperfectă.
• Funcţii
– alocarea resurselor de muncă, a forţei de muncă pe ramuri, subramuri, domenii de
activitate, zone geografice, meserii, în dependenţă de volumul şi structura cererii de
muncă existente, la un moment dat;
– furnizează informaţii cu privire la cererea şi oferta de muncă, la apariţia unui excedent
sau deficit de ofertă de muncă, în diferite sectoare de activitate, la nivelul salariului dat;
– instituţiile pieţei muncii estimează tendinţele de evoluţie a cererii şi ofertei de muncă
pe termen mediu şi lung;
– stimulează mobilitatea profesională şi teritorială a forţei de muncă cu ajutorul unor
pârghii economico-financiare;
– prin propriile mecanisme, asigură protecţie economică şi socială şomerilor, pe o
perioadă delimitată.

59. Cererea de munca. Definitia si factorii cererii (manual, vol. I, p. 204-207)

• Cererea de muncă este necesarul de muncă din partea agenţilor economici, la
un moment dat, care se satisface prin intermediul pieţei muncii, prin relaţii de angajare
salarială.
Ea se exprimă prin oferta de locuri de muncă din partea agenţilor economici.
Cererea de munca – relatie de la parte la întreg. Nevoia de munca exprima volumul total de munca necesar pe
ansamblul unei tari. Cererea de munca este necesarul de munca din partea agentilor economici la un moment dat,
care se satisface prin intermediu pietei muncii, prin relatii de angajare salariala. Se exprima prin locurile de
munca.
• Factorii de care depinde cererea de muncă:
a) Nivelul salariului. Cererea de muncă se află în raport invers proporţional faţă de
salariu: când salariul are o tendinţă de creştere, aceasta înseamnă scumpirea forţei de
muncă, ceea ce duce la scăderea cererii de muncă din partea agenţilor economici; invers,
când salariul se micşorează, cererea de forţă de muncă sporeşte.
b) costul marginal al muncii reprezintă sporul de cheltuieli antrenat de creşterea cu o unitate
a cantităţii de muncă utilizate:
∆C (var iatia cos tului muncii )
Costul m arg inal al muncii =
∆L (var iatia cantitatii demunca )
(VMM-CMM=Profit), unde VMM – venitul marginal al muncii si CMM – costul marginal al
muncii
c) fluxul investitional;
d) substituirea factorului munca;
e) faza ciclului economic;
f) conjunctura economica si sociala pe plan intern si international.

60. Oferta de munca. Definitia si factorii ofertei (individuale si totale) (manual, vol. I, p. 207-211)
Oferta de muncă este acea parte a populaţiei apte de muncă ce doreşte
angajare salarială.
Oferta de munca si disponibilitatile de forta de munca - relatie de la parte la întreg.
Disponibilitatile de munca reprezinta populatia apta de munca prezenta într-o tara pe perioada data de timp.
Oferta de munca corespunde populatiei disponibile active.
Populaţia disponibilă activă corespunde ofertei de muncă.
• Delimitări privind structura populaţiei:
a) populatie totala se compune din populaţia inactivă şi populaţia activă;,
b) populatie inactiva este acea parte din populaţia totală care nu caută loc de muncă:
copiii de vârstă preşcolară, elevii, studenţii şi alte categorii care nu doresc să devină
salariaţi.,
c) populatie disponibila activa este acea parte a populaţiei apte de muncă formată din
persoanele ocupate care exercită o activitate remunerată şi din cele care caută un loc de
muncă.
Populatia activa ocupata
Rata de activitate la nivelul populatiei unei tari = ×100
Populatia totala
Populatia ocupata
Gradul ( rata ) de ocupare = ×100
Populatia disponibil a activa
• Factori care influenţează mărimea populaţiei disponibile active:
– demografic – raportul natalitate-mortalitate;
– reglementări juridice privind vârsta minimă de angajare;
– durata săptămânii de lucru;
– structura pe sexe;
– imigrare;
– emigrare.
• Structuri ale ofertei de muncă
Oferta de muncă individuală reprezintă numărul de ore muncă (sau timpul de muncă)
pe care un salariat doreşte să le efectueze.
Factori care influenţează oferta de muncă individuală:
– mărimea salariului nominal şi real;
– raportul dintre timpul de muncă şi timpul liber pentru refacerea forţei de muncă;
– nevoia salariatului de a subzista atât el, cât şi familia lui;
– natura muncii şi securitatea ocupării.
Oferta de munca totala – exprima ofertele individuale totale ale segmentelor pietei muncii, formata din cei
angajati sau în cautarea unui loc de munca.
Între mărimea duratei muncii şi cea a timpului liber este o relaţie negativă.

61. Salariul si echilibrul pietei muncii. Definitia salariului. Rolul si limitele salariului în
realizarea echilibrului (manual, vol. I, p. 211- 218)
Exista opinii diferite privind definirea salariului:
a) suma de bani cu care este remunerat factorul munca participant la obtinerea rezultatelor unei activitati
economice;
b) pret pentru care oamenii îsi închiriaza forta de munca;
c) pret al fortei de munca – marfa.
• Echilibrul
Piaţa muncii se poate caracteriza prin următoarele stări:
– de echilibru, care reflectă ocuparea deplină a forţei de muncă;
– de dezechilibru:
a) când oferta este mai mica decât cererea de munca;
b) când oferta de munca depaseste cererea de munca.
Salariul – cost – reprezinta cheltuiala pentru agentul economic; venit pentru salariati. Reprezintă
cheltuielile suportate de agenţii economici pentru plata muncii, contribuţiile la asigurările
sociale şi fondul de şomaj. În funcţie de ramură, subramură şi firmă, ponderea acestor
cheltuieli în costul total este diferită.Abordari conceptuale privind salariul – venit (Adam Smith, David
Ricardo, Ferdinand Lassalle, Karl Marx, J.M. Keynes, Samuelson etc.).
Salariul de echilibru – arata ca cererea este egala cu oferta de munca.
Salariul - venit, care revine factorului de producţie muncă, este o formă de venit
personal de a cărui mărime depinde satisfacerea nevoilor, aspiraţiilor fiecărui salariat.
Mărimea salariului este rezultatul negocierilor în cadrul firmei unde se stabilesc în mod
concret condiţiile de
angajare şi nivelul salariului.

62. Factorii care determina nivelul si dinamica salariului. Efectul de substitutie si efectul de venit
(manual, vol. I, p. 218-221)
Factorii care influienteaza marimea salariului:
a) raportul dintre cererea si oferta de forta de munca;
b) raportul dintre productivitatea muncii si salariul nominal;
c) cheltuielile necesare refacerii si dezvoltarii fortei de munca;
d) nivelul preturilor bunurilor si serviciilor de consum;
e) cheltuieli pentru odihna si viata spirituala;
f) sporirea cheltuielilor de transport, telecomunicatii;
g) marirea chiriei;
h) gradul de organizare a sindicatelor
Efectul de substitutie – reducerea timpului liber si cresterea corespunzatoare a timpului destinat muncii, care-i
asigura lucratorului venituri mai mari.
Efectul de venit – situatia în care salariatul obtine un venit suficient de mare,astfel încât au loc micsorarea
timpului destinat muncii si sporirea corespunzatoare a timpului liber.
Diferenţierea salariilor rezultă din gradul diferit de calificare, aptitudini, atribuţii,
răspunderi în muncă, condiţii de muncă, de mediu toxic, muncă de noapte.
Apropierea (egalizarea) nivelului salariilor se poate realiza prin ridicarea calificării, prin
perfecţionare; ea presupune apropiere (egalizare) şi în privinţa eficienţei muncii.

63. Formele salariului, importanta acestora în politica economica (manual, vol. I, p. 221- 225)
Forme ale salariului:
1. Salariul nominal (salariul negociat) reprezintă suma de bani pe care salariatul o
primeşte de la unitatea pentru care lucrează sau prestează muncă.
2. Salariul net este acela pe care-l primeşte salariatul ca venit din care s-au scăzut
impozitul şi alte reţineri prevăzute prin lege (de exemplu, pentru fondul de şomaj).
3. Salariul real exprimă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată cu
salariul nominal, la un nivel dat al preţurilor, într-o anumită perioadă.
Mărimea salariului real se calculează ca raport între salariul nominal şi nivelul preţurilor
(în procente):
SN
SR = unde SR – salariul real; SN – salariul nominal; P – nivelul preturilor (in %)
P
În dinamica:

ISR = SR × 100
1
unde SR1= salariul real în perioada curenta; SR0= salariul real în perioada anterioara.
SR 0
ISN
ISR = ×100 unde ISN= indicele salariului nominal; IP= indicele preturilor
IP
Alte forme ale salariului:
- direct - este remuneraţia efectivă primită de salariat, care corespunde cu salariul net şi
sumele corespunzătoare pentru concediul legal şi, eventual, al 13-lea salariu;
- indirect - este acea parte a salariului plătită familiei în funcţie de alte criterii decât
consumul efectiv de muncă.
- minim garantat - este acel salariu fixat prin lege, în urma negocierilor sindicate-guvern.
- colectiv - este atribuit tuturor salariaţilor unei firme când rezultatele economico-financiare
ale acesteia sunt deosebit de bune.
- social - reprezintă acele venituri care completează salariul nominal şi care provin de la
bugetul de stat sub forma alocaţiei pentru copii, diferite ajutoare sociale.
Forma de salarizare constă în principiile şi modalităţile concrete prin care se
determină mărimea salariului pentru fiecare salariat.
Forme de salarizare:
- Salarizarea în regie - reprezintă remunerarea salariatului după timpul lucrat: oră, zi,
săptămână, lună.
-Salarizarea in acord - este acea formă de remunerare a individului sau grupului în funcţie de
cantitatea de produse realizate, de numărul operaţiilor executate.
Salarizarea in acord este de 3 feluri:
acord direct (constă în stabilirea unui tarif constant pe bucată, operaţiune executată) ;
acord progresiv (presupune ca, de la un anumit nivel de realizare a normei, tariful pe
unitate de produs sau operaţie să se majoreze în anumite proporţii în mod progresiv);
acord global (se practică la nivel de formaţie de lucru ce îşi asumă obligaţia de a
executa într-un termen stabilit un produs sau o producţie exprimată în unităţi fizice
pentru care primeşte o sumă globală, determinată în raport cu manopera necesară
realizării obligaţiilor prevăzute în contract.)
-Salarizarea in remiza (cota procentuala) - Venitul fiecărui angajat se determină proporţional cu
nivelul de îndeplinire a sarcinilor stabilite prin contract.
Corectarea vizează adaptarea salariului la dinamica preţurilor prin indexare, prin
acordarea unor sporuri pentru muncile efectuate în condiţii mai grele sau în cazul unor
responsabilităţi în domeniul managementului etc.
Participarea constă în accesul salariaţilor la împărţirea beneficiului obţinut de unitatea
economică unde îşi desfăşoară activitatea.
Socializarea este un adaos la salariu în cazul unor salariaţi care sunt într-o situaţie mai
dificilă, remunerarea pe baza muncii depuse fiind insuficientă în condiţia dată.

64. Profitul. Definitie. Dimensiune (manual, vol. I, p. 227-228)

Profitul este partea ramasa din venitul total ce revine întreprinzatorului dupa ce s-au scazut toate
cheltuielile aferente venitului respectiv.

65. Gândirea economica despre profit. Evolutie (manual, vol. I, p. 228- 231)
a) Reprezentanţii şcolii clasice, A. Smith, D. Ricardo concepeau profitul ca o parte a
valorii mărfurilor care este reţinută de patron.
b) Şcoala marginalistă: Leon Walras, A. Marshall, M. Allais, J.B. Clark
c) Gândirea economică contemporană: prof. H. Guitton, J.A. Schumpeter
d) Doctrinele cooperatiste şi sociale
66. Formele profitului. Masa si rata profitului. Profitul maxim (manual, vol. I, p. 231-234)
Formele profitului:
a) profitul brut este reprezentat de partea ce ramâne din venitul total dupa ce s-au scazut cheltuielile de
productie; Pb = V – C În care:
Pb = profitul brut
V = venitul total sau încasat
C = cheltuieli de producţie (costul)
b) profitul net este partea din profitul brut care ramâne dupa ce au fost deduse dobânda la capitalul propriu al
întreprinzatorului, salariul ca recompensa pentru activitatea sa, arenda si chiria pentru terenul si cladirea care
îi apartin, impozitele si taxele ce se suporta direct din profit;
c) profitul normal, legitim sau justificat, care reprezinta remunerarea serviciilor întreprinzatorului, recompensa
sa pentru priceperea sa si raspunderea pe care si-o asuma, prima pentru risc si incertitudine;
d) profitul pur sau supraprofitul este acel profit generat de împrejurari deosebite care nu au legatura cu
activitatea întreprinzatorului. Este obtinut de acei întreprinzatori care au o pozitie de monopol în producerea
si/sau vânzarea produselor. Se realizeaza pe baza unor preturi de vânzare mai ridicate.
e) Profitul marginal reprezintă profitul asigurat de producţia marginală. Este egal cu
diferenţa dintre venitul marginal şi costul marginal.
• Mărimea şi dinamica profitului. Masa şi rata profitului
a) Mărimea profitului (masa profitului) (Pr) poate fi stabilită în sumă absolută ca
diferenţă între venitul total (V) şi costul de producţie (C): Pr = V – C
Rata profitului exprimă gradul de valorificare a capitalului utilizat de întreprinzător şi
oferă măsura rentabilităţii unei firme, activităţi sau unui produs.
P
P' = ×100 în care:
K
P’ = rata profitului
P = masa profitului
K = capitalul folosit
Dinamica masei şi ratei profitului ilustrează poziţia pe care o are o firmă în producţia
şi desfacerea unui produs. Posibilităţile ei de a mări profitul sunt puternic influenţate de
factorul timp.
b) marimea relativa (în procente) ca rata:
Pr ofit
Rata economica = ×100
capital propriu + capital imprumutat
profit
Rata financiara = ×100
capital propriu
profit
Rata rentabilit atii = ×100
cos t
profit
Rata comerciala = ×100
cifra de afaceri
Dinamica profitului:
- pe termen scurt, pentru firmele care produc si vând în regim de concurenta libera, situatia optima este aceea
care le permite sa egalizeze costul marginal (Cma) cu pretul de vânzare (Cma = P). Aceasta egalitate marcheaza
echilibrul firmei (întreprinzatorului).
- pe termen lung, posibilitatile firmei de a asigura echilibrul si maximizarea profitului depind de capacitatea sa
de a realiza productia cu costuri inferioare pretului pietei, în conditiile reducerii acestuia sub presiunea ofertei.

67. Renta. Continutul si gândirea economica privind renta (manual, vol. I, p. 234-237)
Renta este un venit stabil realizat de posesorul unui bun imobiliar (pamânt, cladiri, constructii, resurse de
apa) sau mobiliar (hârtii de valoare, capital banesc);
Renta economica este plata pentru folosirea unei resurse economice nesustituibile, a carei oferta totala
este insuficienta în raport cu cererea, constituind un venit pentru posesorul acesteia.
Gandirea economica.
În gândirea economică s-au conturat, de-a lungul timpului, numeroase concepţii,
doctrine, şcoli cu privire la natura, formele şi temeiurile rentei.
1. Exponenţii şcolii clasice limitau spaţiul de manifestare a rentei la agricultură. Ei
considerau că formarea rentei s-ar datora dărniciei naturii: William Petty, Adam Smith,
David Ricardo, J. Stuart Mill, K. Marx.
2. Şcoala marginalistă, apărută la sfârşitul secolului al XIX-lea: A. Marshall, P.
Samuelson.
În ţara noastră, preocupările teoretice în legătură cu renta datează din secolul XIX (Ion
Ionescu de la Brad, P.S. Aurelian), V. Madgearu.
3. În economia contemporană, majoritatea şcolilor şi curentelor de gândire susţin
valabilitatea universală a rentei, caracterul ei de fenomen comun tuturor formelor de
activitate economică şi nu numai agriculturii: J.B. Clark.

68. Mecanismul rentei. Nivelul rentei si formele acesteia (manual, vol. I, p. 234 – 241)
Mecanismul formarii rentei presupune existenta unei situatii de monopol stabil sau temporar care sa confere
detinatorului si/sau utilizatorului unei resurse economice o pozitie privilegiata în raport cu ceilalti agenti si care
le permite urcarea pretului de vânzare peste nivelul considerat normal;
Mecanismul formarii rentei economice se fundamenteaza pe legea randamentelor neproportionale; aceasta
consta în aceea ca, atunci când se combina unul sau mai multi factori constanti cu un alt factor, variabil,
cantitatile aditionale din acest ultim factor determina, într-o prima etapa, marirea productiei, apoi, productia
suplimentara aferenta cantitatii aditionale din factorul variabil îsi încetineste cresterea, pentru ca, în faza
urmatoare, sporul productiei sa fie tot mai slab, iar în final, productia chiar sa scada.
Randamentele rezultate din aditionarile succesive ale factorului variabil, asociat cu factorul fix, constituie
premisa obtinerii rentei.
Marimea rentei este egala cu diferenta dintre venitul obtinut în urma utilizarii unui factor de productie cu
performante superioare si oferta inelastica si cel realizat în situatii când se folosesc factori cu randamente medii,
normale si mai usor de procurat.
• Forme de rentă:
1. Renta funciară este un venit ce revine proprietarului funciar în virtutea dreptului
de proprietate asupra terenului;
- rentă diferenţială, care rezultă din randamentul diferit al unor cantităţi egale de capital
şi de muncă pe terenuri cu calităţi diferite (rentă de fertilitate), din diferenţele de
cheltuieli de transport şi exploatare pe care le generează terenuri ce au poziţie diferită
faţă de pieţele de desfacere şi/sau căile de comunicaţie (rentă de poziţie) sau din
diferenţe de productivitate generate de investiţii succesive pe aceeaşi suprafaţă de teren.
2. Renta minieră, din industria extractivă, încasată de proprietarii minelor, sondelor, se
datorează diferenţei de conţinut în substanţă utilă a zăcământului sau de poziţie.
3. Renta în construcţii este în funcţie de diferenţa de calitate, de
poziţie şi, bineînţeles, de raportul dintre cererea şi oferta pentru terenuri destinate
construcţiilor.
4. Renta de monopol, venit excedentar încasat de întreprinzătorii care dispun şi
folosesc factori de producţie cu însuşiri excepţionale, rari şi nesubstituibili, de la utilizarea
cărora sunt excluşi ceilalţi.
5. Renta de abilitate reprezintă venituri suplimentare ce se obţin ca urmare a
aptitudinilor şi calităţilor excepţionale pe care le are un individ.
6. Renta consumatorului este un plus de venit rezultat din preţul, mai ridicat, pe care
consumatorul ar fi dispus să-l plătească pentru a cumpăra marfa dorită, faţă de preţul
plătit în realitate, mai redus.
7. Renta producătorului sau surplusul producătorului este câştigul suplimentar realizat
de întreprinzătorii care pot să-şi vândă marfa la un preţ superior celui pe care îl
estimaseră anticipat.
8. Renta conjuncturală, comercială şi industrială, este renta legată de folosirea unor
împrejurări favorabile, care permit obţinerea de câştiguri suplimentare.
9. Renta de marcă, de autor sau de model, este renta care reflectă dreptul deţinătorilor
de a încasa venituri de la care sunt excluse celelalte persoane.

69. Pretul pamântului (manual, vol. I, p. 241-243)

Preţul pământului reprezintă suma de bani plătită pentru transferarea dreptului de
proprietate asupra unei suprafeţe de teren prin actul de vânzare-cumpărare.
Factori care influienteaza pretul pamantului:
- Cererea şi oferta de terenuri;
- Mărimea şi evoluţia rentei;
- Rata dobânzii bancare;
- Folosinţele alternative ale pământului;
- Ameliorarea poziţiei terenurilor.
Pretul pamântului este în relatie pozitiva cu renta:
R
P= ×100 unde R = renta; d’ = rata dobânzii practicata pe piata monetara.
d'

70. Moneda. Etapele aparitiei. Definitie si rol (manual, vol. I, p. 245-247)

Moneda a apărut ca o necesitate a dezvoltării producţiei şi circulaţiei de mărfuri.
Scurt istoric asupra aparitiei monedei.
Prima etapa, din secolul al VI-lea î.e.n. pâna în secolul al XVII-lea în care s-au emis si au dominat monedele
metalice; a doua etapa, secolele XVIII – XIX, moneda de hârtie capata o tot mai mare raspândire, devenind
ulterior neconvertibila în aur; s-a amplificat rolul monedei scripturale; a treia etapa – în prezent, când se introduc
mijloace electronice de plata. Numerarul, monedele si bancnotele, precum si cecurile si alte înscrisuri continua
sa circule, dar un numar tot mai mare de operatii se efectueaza prin „bani electronici”.
Definire
Moneda cuprinde ansamblul mijloacelor de plată care pot fi utilizate direct
pentru efectuarea
tranzacţiilor pe piaţă.
Rol
Nici un flux economic nu se poate desfasura fara participarea directa sau indirecta a monedei.
Ea face posibile tranzacţiile economice – schimburi marfare, operaţiuni financiare,
transferuri de capital – de regulă, la momentul şi în locurile cele mai potrivite pentru
părţile interesate.
Cu ajutorul monedei fiecare agent economic este liber să cumpere sau să vândă atunci
când consideră că îi sunt favorabile condiţiile şi acolo unde schimbul se desfăşoară cel
mai avantajos pentru el.
Moneda este instrumentul prin care se conservă (acumulează) averea într-o formă
abstractă, valorică, posibil de
transformat în orice bun.
Cu ajutorul monedei se poate face transmisiunea de valori de la un individ la altul, de la o
unitate economică la alta atât în teritoriul unei ţări, cât şi în planul relaţiilor
internaţionale.

71. Masa monetara si componentele acesteia (manual, vol. I, p. 247-249)

Masa monetara reprezinta totalitatea instrumentelor de circulatie si de plata decare dispune economia unei tari,
la un moment dat sau, în medie, într-un orizont de timp (un trimestru, un an).
Componentele masei monetare :
a) disponibilitatile monetare propriu-zise (biletele Bancii Centrale, monedele divizionare; moneda scripturala,
cecurile la purtator etc.);
b) disponibilitatile semimonetare (economiile pe librete bancare, bonuri de casa ale bancilor, nominative sau la
purtator, depunerile pe termen la trezorerie, efecte de comert negociabile etc.).
Agregatul masei monetare
Agregatul monetar desemneaza partile constitutive ale masei monetare si semimonetare, ale instrumentelor de
schimb si de plata în totalitatea lor, parti autonome prin functiile lor specifice, prin agenti bancari si financiari
care le emit si le gestioneaza.
1. Primul agregat (M1) cuprinde monedele divizionare, biletele de hârtie (moneda fiduciara) si cecurile de lucru
la purtator, apartinând rezidentilor nonfinanciari.
2. Al doilea agregat (M2) cuprinde pe primul M1, în plus, conturile pe librete de economii, depunerile pe termen
scurt în conturi bancare, bonurile de casa ale unor organisme nationale de credit, conturi de economii pentru
locuinte deschise la banci.
3. Al treilea agregat (M3) include pe M2 si, în plus, diferite averi în devize, plasamente pe termen nelimitat.
4. Al patrulea agregat (M4) cuprinde pe M3 si, în plus, economiile contractuale si diferite alte lichiditati pe
termen, negociabile, cum sunt titlurile de pe pietele monetare emise de creditorii nonbancari si de agentii
economici nonfinanciari.

72. Piata monetara . Definitie.Cererea de moneda si indicatorii de masura. Oferta de moneda si

sursele de formare (manual, vol. I, p. 249-252)
Piata monetara este ansamblul tranzactiilor cu moneda, confruntarea cererii si ofertei.
În funcţionarea
mecanismelor acestei pieţe sunt implicaţi următorii agenţi economici:
a) Statul, care, pe baza suveranităţii sale, conferă putere liberatorie monedei şi stabileşte
coordonatele politicii monetare;
b) Banca Centrală (de emisiune), care emite moneda şi exercită controlul asupra monedei
aflate în circulaţie;
c) Sistemul bancar, care face legătura între agenţii privaţi, pune în circulaţie moneda
legală, acordă credite şi creează o formă specifică de monedă, cea bancară.
d) Întreprinderile (firmele) şi gospodăriile populaţiei, care pot oferi sau solicita
disponibilităţi băneşti, prin intermediul băncilor sau al altor agenţi de schimb.
Cererea de moneda depinde de:
a) volumul operatiunilor, al tranzactiilor de bunuri si servicii intermediate efectiv de catre moneda;
b) viteza de rotatie a banilor (relevă numărul mediu de operaţiuni de vânzare-cumpărare şi de
plăţi pe care o
unitate monetară o mijloceşte într-o perioadă dată).
Masa monetara (M) este direct proportionala cu cantitatea bunurilor si serviciilor supuse tranzactionarii la un
anumit pret (PT) si invers proportionala cu viteza de rotatie a banilor:
PT
M =
V
c) amploarea creditului de consum;
d) platile efectuate în contul creditelor ajunse la scadenta, în perioada corespunzatoare;
e) cererea de moneda în scopuri speculative – functie de nivelul dobânzii.
• Oferta de monedă
Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziţia agenţilor
economice şi a altor utilizatori de monedă de către sistemul bancar.
Cea mai mare parte a monedei este creată de băncile comerciale, prin ceea ce se
cheamă piaţa interbancară.
Crearea de monedă de către bănci este limitată de o serie de mecanisme spontane care
contribuie la echilibrarea cererii şi ofertei de monedă.

73. Teorii privind valoarea banilor si cantitatea banilor în circulatie (manual, vol. I, p. 252-255)
1. Partizanii teoriei metaliste considerau că valoarea monedei este dată de cantitatea
şi valoarea mărfii – metal preţios. Mărimea preţurilor mărfurilor depinde, deci, de
cantitatea de metal preţios monetar şi valoarea lui, pe de o parte, şi de suma valorilor
bunurilor schimbate, pe de altă parte.
2. Teoria nominalistă susţinea că valoarea monedei este legată doar de puterea ce i-a
fost legal atribuită de
emitent, acesta având rolul determinant în dimensionarea cantităţii de monedă în
circulaţie.
3. Teoria cantitativă a banilor, formulată de I. Fisher sustine ca o mărire a cantităţii de
monedă în circulaţie determină o creştere proporţională a nivelului general al preţurilor şi
apoi o diminuare a valorii monedei, dacă ceilalţi factori rămân constanţi.
Ecuaţia schimbului: Cantitatea de bani în circulaţie se poate afla prin raportarea
cantităţii bunurilor cumpărate, înmulţită cu nivelul preţurilor, la viteza de circulaţie a
monedei:
P ⋅T
M =
V
4. Raportul dintre cantitatea de monedă şi mărimea preţurilor a fost abordat şi de Şcoala
de la Cambridge, J.M. Keynes formulând o ecuaţie proprie a schimburilor, cunoscută ca
ecuaţia de la Cambridge:
n
n = y ( k + rk ' ); y = în care:
(k + k ' )
y = nivelul preţurilor, respectiv indicele costului vieţii
n = volumul însumat al monedei în numerar şi al celei scripturale
k = cererea publică de încasări în moneda lichidă
k’ = moneda scripturală exprimată în unităţi de consum
r = rata rezervei monetare

74. Bancile. Functii si tipuri de banci (manual, vol. I, p. 255-258)

Băncile reprezintă instituţii financiare care concentrează mijloacele de plată şi
acordă credite.
• Funcţiile băncilor si a celorlalte institutii de credit:
a) acordarea de împrumuturi solicitantilor care îndeplinesc conditiile de bonitate;
b) pastrarea elasticitatii mijloacelor de plata.
Functiile pasive ale bancilor se concretizeaza în primirea depunerilor pe care le fac clientii: depuneri spre
fructificare si depuneri pentru executarea de plati din ordinul clientilor.
• Tipuri de bănci:
- Băncile de emisiune au rolul de a emite monedă şi de a asigura controlul asupra
masei monetare, de a acorda credite altor bănci prin operaţiuni de rescont, şi de a
coordona întreaga politică monetară a statului;
- Băncile comerciale de depozit îşi procură mijloacele financiare de care au
nevoie de pe piaţă prin strângerea de depozite, care sunt capitaluri depuse de
bănci pe termen scurt. La randul lor se clasifica in:
o bănci de depozit propriu – zise;
o bănci de afaceri
- Băncile specializate sau instituţiile financiare care acordă credite speciale
anumitor genuri de activitate cuprind: case de credit agricol, bănci de credit
financiar, bănci de credit naţional, bănci de comerţ exterior etc.

75. Dobânda. Definitie si forme. Masa si rata dobânzii (manual, vol. I, p. 258-261)
Dobânda reprezintă suma de bani plătită pentru dreptul de folosinţă temporară
a mijloacelor băneşti împrumutate.
Dobânda reprezintă preţul renunţării la lichiditate, cerut de cel ce acordă
împrumutul, sau preţul consimţit a fi plătit de cel ce se împrumută pentru
procurarea lichidităţii.
Formele dobânzii.
a) dobânda de pe piaţa monetară, aplicată în general creditelor pe termen scurt
intervenite între băncile comerciale, între acestea şi banca centrală;
b) dobânda bancară de bază, pentru certificatele de depozit sau bonurile de trezorerie;
c) dobânzile aplicate de bănci şi alte instituţii financiare, pentru întreprinderi;
d) dobânda de pe piaţa obligaţiunilor, caracteristică plasamentelor pe termen lung;
e) dobânda practicată de casele de economii sau bănci pentru depozitele la vedere şi la
termen, pentru construcţii de locuinţe etc.
Marimea dobanzii se exprima prin:
• Masa şi rata dobânzii (anuale) reprezintă mărimea absolută a dobânzii anuale
plătită la suma totală împrumutată; mărimea ei relativă, numită rata dobânzii anuale,
D
este raportul procentual între masa dobânzii şi capitalul împrumutat: d = ×100 ;
C
d ⋅C
rezulta ca D =
100
în care:
d = rata anuală a dobânzii
D = masa dobânzii anuale
C = capitalul împrumutat
Rata dobânzii poate fi:
- rată nominală, adică rata plătită de debitor necorectată cu rata inflaţiei (ori
deflaţiei);
- rata reală, adică rata nominală corectată cu rata inflaţiei (ori deflaţiei).
În cazul inflaţiei, rata reală se calculează după formula: r = d-i, în care:
d = rata nominală a dobânzii
i = rata inflaţiei
Rata reală este: pozitivă, atunci când d › i;
negativă, atunci când d ‹ i;
nulă, atunci când d = i.
În cazul deflaţiei, rata reală - întotdeauna pozitivă - se calculează după formula: r = d+a
în care:
a = rata deflaţiei, a aprecierii banilor.
Dobanda este de 2 feluri:
- simplă;
- compusă
Masa dobânzii compuse sau mărimea sa absolută se calculează astfel: Dc = Sn - C,
unde: Sn = C (1+d)n
în care:
Sn = Suma obţinută de proprietarul capitalului, acumulată după n ani
d = rata dobânzii anuale
n = numărul de ani
C = capitalul împrumutat
Rata reala poate fi: pozitiva, negativa, nula, în functie de evolutia ratei inflatiei.

76. Echilibrul pietei monetare (manual, vol. I, p. 261-262)

Echilibrul pietei monetare se realizeaza atunci când cererea de moneda este egala cu oferta de moneda.
Piaţa monetară se află în stare de echilibru când, la un anumit nivel al ratei dobânzii (d’),
cantitatea de monedă
oferită (M0) este egală cu cantitatea de monedă cerută (Mc).

77. Politici monetare. Obiective si instrumente (manual, vol. I, p. 262-264)

Politica monetară este o acţiune exercitată de autorităţile monetare (Banca Centrală,
Trezoreria) asupra masei monetare şi asupra activelor financiare în vederea orientării
economiei pe termen scurt sau mediu.
Obiectivele urmărite prin politica monetară de către agenţii financiari – bancari pot fi
grupate în două categorii:
- protecţia deponenţilor,
- evitarea riscului;
- gestiunea corespunzătoare a resurselor
O politică monetară sănătoasă trebuie să-şi propună, deci, concilierea stabilităţii puterii
de cumpărare a monedei (nu stabilitatea masei băneşti) cu expansiunea economică.
• Instrumente ale politicii monetare
a) taxa rescontului (este rata dobânzii pe care o calculează banca de emisiune în momentul
rescontării portofoliilor de cambii de la băncile comerciale);
b) variatiile cotelor obligatorii de rezerva ;
c) multiplicatorul creditului (pune în evidenţă cantitatea de monedă scripturală ce se poate
 1
crea folosind mecanismul creditului), al banilor ( M ) M =  (r = rezerva obligatorie).
 r
Raportul dintre disponibilităţile suplimentare (noile depozite) şi rata rezervei obligatorii
D
este multiplicatorul banilor: M = în care: M = multiplicatorul banilor,
r
r = rata rezervei, iar D = disponibilitatea suplimentară.

78. Piata capitalului. Titluri de valoare. Definitie si functii (manual, vol. I, p. 266-270)
Piata capitalului este totalitatea tranzactiilor al carei obiect îl constituie titlurile de valoare.
Piata capitalului se scindeaza în:
a) piata primara – cuprinde totalitatea tranzactiilor al caror obiect îl reprezinta titlurile de valoare nou emise;
b) piata secundara – include totalitatea tranzactiilor efectuate cu titlurile de valoare emise si plasate anterior.
Titlurile de valoare sunt înscrisuri, emise în baza unor legi, care dau posesorilor
lor dreptul de a încasa, anual, un venit variabil sau fix.
Componentele titlurilor de valoare:
- acţiunile,
- obligaţiunile,
- obligaţiunile ipotecare,
- titlurile de rentă,
- bonurile de tezaur.
Acţiunea este un titlu de valoare care conferă posesorului dreptul la un venit
anual variabil (de regulă), numit dividend. Actiunile se impart in:
- nominative, care au înscrise pe ele, în afară de alte date, şi numele deţinătorului,
- acţiuni la purtător, care nu poartă niciun nume.
O alta clasificare a actiunilor:
- ordinare, care conferă posesorilor drepturi obişnuite,
- acţiuni privilegiate, care conferă drepturi speciale.
Posesorii de acţiuni, numiţi acţionari, sunt proprietari ai unei părţi din capitalul unei
întreprinderi, ori ai mai multora.
Durata de viaţă a acţiunii şi intervalul de timp în care posesorii pot încasa dividend
sunt egale cu durata de viaţă a întreprinderii.
Acţiunea este nerambursabilă atunci cand deţinătorii ei nu pot cere întreprinderilor
emitente banii plătiţi cu prilejul achiziţionării lor;
Acţiunea este negociabilă, atunci cand se poate vinde la bursă, banii avansaţi pentru
dobândirea ei nefiind, deci,
imobilizaţi;
Dividendul încasat de acţionari este variabil, întrucât profitul obţinut de întreprindere
oscilează de la un an la altul, iar nevoia de a face investiţii din profit este şi ea diferită în
timp.
Obligaţiunea este un titlu de valoare, emis de întreprinderi, instituţii ori de
stat, care dă dreptul deţinătorului să încaseze un venit anual fix, numit
dobândă.
Deţinătorii de obligaţiuni, numiţi obligatari, sunt creditori ai unităţilor care au emis
aceste titluri de valoare. Ca urmare, obligaţiunea este rambursabilă.
Obligaţiunile ipotecare sunt titluri de valoare, emise de bănci (ipotecare şi
urbane), cu scopul acordării de împrumuturi agenţilor economici, care le
garantează cu terenuri sau imobile.
Titlurile de rentă sunt hârtii de valoare, emise de stat, pentru a mobiliza la
dispoziţia sa sume de bani necesari acoperirii unor cheltuieli.
Bonurile de tezaur sunt titluri de valoare, emise de ministerul finanţelor, ori
administraţia bugetelor de stat, denumită tezaur în majoritatea ţărilor lumii.
Ca orice tranzacţii, şi cele cu titluri de valoare se derulează la un preţ anumit, purtând
numele de curs.

79. Piata primara a capitalului. Cererea de titluri de valoare. Venitul cumparatorilor si pretul
titlurilor de valoare. (manual, vol. I, p. 270-274)
Purtătorii cererii de titluri de valoare sunt familiile, întreprinderile, băncile, alte
instituţii. Cererea este funcţie de mai multe variabile:
- veniturile cumpărătorilor şi preţul de vânzare;
- randamentul banilor investiţi în titluri şi rata dobânzii bancare;
- riscul investiţiilor;
- câştigul obţinut din vânzarea titlurilor de valoare la bursă etc.
Titlurile de valoare sunt înscrisuri emise în baza unor legi, care dau posesorilor lor dreptul de a încasa, anual,
un venit variabil sau fix.
Componentele titlurilor de valoare sunt :
- actiuni,
- obligatiuni,
- titluri de renta,
- bonuri de tezaur.
• Venitul cumpărătorilor şi preţul titlurilor de valoare
Preţul, respectiv valoarea nominală a acţiunilor şi obligaţiunilor, sensibilizează cererea.
Veniturile disponibile ale întreprinderilor şi instituţiilor, precum şi preţul titlurilor de
valoare influenţează şi ele cererea acestora.

80. Randamentul banilor investiti si rata dobânzii bancare (manual, vol. I, p. 274-278)
Randamentul actiunilor si obligatiunilor (rata dividendului pentru actiuni si rata dobânzii pentru obligatiuni) se
compara cu rata dobânzii bancare.
C
Randamentul titlurilor de valoare ptr. obligatiuni : R o
=
P
×100 ; în care:
R0 = randamentul obligatiunii sau rata dobânzii obligatiunii;
C = cuponul sau dobânda totala;
P = pretul cu care se cumpara obligatiunea

W
Pentru actiuni: R a
=
P
×100 ; in care :
Ra = randamentul actiunii sau rata anuala a dividendului;
W = dividendul total, estimat a se încasa anual;
P = pretul cu care se cumpara actiunea.
Optând pentru achiziţia de titluri de valoare, investitorul alege, de fapt, o variantă optimă
de frunctificare a banilor, din care rezultă fluxul viitor al veniturilor, cel mai mare posibil.
Acest flux, reprezentând valoarea viitoare a unei sume prezente, se calculează cu
ajutorul unor formule care diferă în funcţie de felul titlului de valoare şi de modul de
rambursare a împrumutului (în cazul obligaţiunilor).

Valoarea viitoare a unei sume prezente, se calculeaza: pentru obligatiuni rambursabile la scadenta (dintr-o
dată) :
Vn = Vo + n(Vo · d) în care:
Vn = valoarea viitoare a fluxurilor de venituri;
Vo = valoarea prezenta (nominala) a obligatiunii;
n = durata de viata în ani a obligatiunii;
d = rata dobânzii obligatiunii.
Pentru obligaţiuni rambursabile în tranşe anuale egale (şi anuităţi inegale):
Vn = V0 + V1 + V2 + V3 + … + Vn în care: V1, V2, ….. ,Vn = sunt venituri sau anuităţi
inegale.
Pentru obligaţiuni rambursabile în tranşe inegale (şi anuităţi egale): Vn = A⋅ n
 A= V 0
⋅d
în care: A = anuitatea, calculată după formula 1
1−
(1+d )
n

V ⋅d
Vn = A⋅ n devine
V n
= n( 0
1
)
1−
(1+d )
n

Formula prin care dobânda şi împrumutul se rambursează la scadenţă: Vn = V0(1+d)n în

care:
V0 = suma iniţială depusă la bancă
d = rata dobânzii bancare
n = durata în ani a depunerii
În abordări mai pretenţioase, decizia de a investi în titluri de valoare se întemeiază pe
actualizare, adică pe determinarea valorii actuale a fluxului viitor de venituri. Dacă
valoarea actuală este mai mare sau, la limită, egală cu preţul de cumpărare a titlului de
valoare, atunci investiţia este profitabilă.

81. Riscul investitiilor. Câstigul din vânzarea titlurilor la bursa (manual, vol. I, p. 278- 280)
Determinarea valorii actuale a fluxului viitor de venituri a plecat de la premisa siguranţei
acestora şi a ratei dobânzii. Întrucât viaţa economică este incertă prin excelenţă, iar
veniturile sunt oscilante, cumpărătorii de titluri de valoare trebuie să ţină seama şi de
risc, să anticipeze mai multe variante posibile ale veniturilor şi să precieze, totodată,
gradul în care acestea au şansa de a deveni efective. În acest scop, se face apel la teoria
probabilităţilor şi la agregarea valorilor posibile, într-o valoare medie. Pentru ca investiţia
să fie profitabilă, primul termen trebuie să aibă o valoare mai mică decât al doilea.
Valoarea medie a fluxului viitor de venituri
Tabelul 1

De la o perioadă la alta se modifică şi puterea de cumpărare a banilor şi, deci, şi a

veniturilor.
Pentru investitorul în titluri de valoare este foarte important să anticipeze şi valoarea
reală actuală a fluxului viitor de venituri, să includă în factorii de risc şi fenomenele
inflaţioniste.
Având în câmpul vizual inclusiv riscul falimentului posibil al unităţilor emitente, doritorii
de titluri de valoare calculează şi durata reîntoarcerii banilor investiţi în acţiuni. În acest
scop se utilizează formula:
D = C/dv, în care:
D = durata reîntoarcerii investiţiei în număr de ani
C = cursul acţiunii
dv = dividendul anual anticipat
 venit (dobanda)
Cursul obligatiunii = '
d (rata dobanzii)
divident
Cursul actiunii = '
d
Riscul portofoliului, adică al totalităţii titlurilor deţinute, depinde de:
- numărul titlurilor,
- numărul ramurilor emitente
- de viabilitatea întreprinderilor şi ramurilor care au plasat acţiunile şi obligaţiunile.
• Câştigul obţinut din vânzarea titlurilor la bursă
Atunci când se cumpără titluri de valoare de pe piaţa primară se ia în calcul şi câştigul ce
se poate obţine prin vânzarea lor, la o dată viitoare, pe piaţa secundară. Câştigul
potenţial, rezultat din diferenţa dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare (mai mic),
trebuie adăugat – pentru a determina gradul de valorificare a banilor investiţi – la fluxul
de venituri încasat până în momentul vânzării.
V + P1 − P0
Câstigul procentual obtinut din vânzarea titlurilor la bursa: R=
P 0
în care: V = dividendul ori dobânda încasată
P1 = preţul de vânzare al titlului pe piaţa secundară
P0 = preţul de cumpărare al titlului

82. Oferta titlurilor de valoare (manual, vol. I, p. 281-282)

Oferta de titluri de valoare este o sursă de finanţare alături de profit şi
creditele bancare.
Este mai riscantă emisiunea de obligaţiuni dacă avem în vedere oscilaţiile
producţiei.
Oferta de titluri de valoare este cerere de capital bănesc. Ea deriva din cererea de
factori de producţie care la randul ei rezulta din cererea de bunuri de consum şi
trebuinţele populaţiei.
Oferta de titluri trebuie să fie precedată de calcule laborioase privind rata posibilă a
profitului şi de compararea ei cu rata dobânzii bancare şi veniturile distribuite
deţinătorilor de titluri.
Oferta de titluri de valoare (de obligaţiuni şi bonuri de tezaur) porneşte şi de la stat sau
de la instituţii ale colectivităţilor locale: municipii, oraşe etc. şi se întemeiază pe calcule
de oportunitate, dar devine evident necesară, mai ales când conjunctura economică
generală este nefavorabilă şi scad impozitele şi taxele care se scurg în bugetele locale şi
bugetul central.

83. Piata secundara a capitalului. Bursele de valori. Definitie si operatiuni. Pretul de vânzare –
cumparare a titlurilor. Cursul pietei. Evolutie (manual, vol. I, p. 282-289)
a) Piaţa secundară este servită, în principal, de bursele de valori mobiliare, în
vreme ce piaţa primară, de bănci.
Bursa de valori este o instituţie înfiinţată pe bază de lege şi supravegheată de stat; ea
are ca scop încheierea de tranzacţii cu titluri de valoare anterior emise, dar poate mijloci
şi tranzacţii cu valute şi metale preţioase.
Bursele se constituie ca societăţi pe acţiuni.
Conducerea bursei revine unui consiliu de administraţie, condus de oameni de afaceri cu
experienţă îndelungată, iar activităţile curente, zilnice ale bursei cad în sarcina
administraţiei bursei.
Membrii fondatori – în număr limitat – sunt persoane fizice ori juridice specializate în
afacerile cu titluri de valoare, valute şi metale preţioase.
Vânzările şi cumpărările de titluri de valoare se efectuează nemijlocit de agenţii de
schimb care sunt :
 - brokeri agenţi, care acţionează în numele şi pe contul clienţilor,
- brokeri specialişti (denumiţi jobberi în Anglia, curtieri în Franţa şi dealeri în SUA).
Aceştia primesc ordinele de vânzare şi de cumpărare de la brokerii agenţi (care le-
au colectat în prealabil de la diverse persoane fizice şi juridice), le centralizează,
participă la stabilirea cursurilor şi execută ordinele de cumpărare-vânzare.
b) Operaţiunile efectuate pe piaţa secundară, prin mijlocirea burselor, nu sunt
omogene, ca acelea realizate pe piaţa primară, ci diferenţiate. Operatiunile care
servesc publicul nonbancar ce au ca obiect, în principal, schimbul valutei scripturale (de cont).
Aceste operatiuni sunt:
a) operatiuni la vedere – în care transferul efectiv de valuta are loc într-un interval de 48 ore lucratoare,
socotite de la încheierea contractului;
b) operatiuni la termen – în care valuta se transfera efectiv într-un interval de timp ce depaseste 48 ore
lucratoare, calculate de la data încheierii contractului.
Acest interval poate fi o luna, doua, trei etc. Specificitatea operatiunilor la termen consta în aceea ca transferul
valutei (la scadenta fixata) se face nu la cursul zilei, ci la cursul initial stabilit prin contract. De regula, aceste
operatiuni sunt speculative, adica urmaresc un profit rezultat din diferenta dintre cursul zilei si cel initial;
c) operatiuni tip Hedging (Hedging înseamna a se pune la adapost de riscuri).
În scopul prevenirii riscurilor, al evitarii unor pierderi care pot sa apara când valuta necesara platii marfurilor se
procura abia la scadenta, marii importatori efectueaza, într-o zi anume (înainte de aceasta data), o dubla
tranzactie: cumpararea la vedere a cantitatii de valuta de care au nevoi si revânzarea ei la termen.
c) Preţul de vânzare-cumpărare al titlurilor de valoare pe piaţa secundară – aşa
cum reiese din analiza de la punctul b) – este oscilant şi nu ferm, ca acela
practicat pe piaţa primară.
d) Evoluţia cursului pe piaţa secundară pentru fiecare titlu de valoare în parte
influenţează indicele general al pieţei bursiere, care se calculează de către
toate bursele.
e) Piaţa secundară a capitalului

84. Conceptul de valuta. Clasificarea valutelor (manual, vol. I, p. 292-296)

Valuta este moneda naţională a unui stat, aflată în posesia unor persoane fizice şi
juridice străine.
Valuta are două forme de existenţă :
- forma numerar, numită şi valută efectivă în monedă, se foloseşte, de regulă, cu ocazia
deplasărilor în străinătate în interes de serviciu sau în scopuri turistice.
- forma scripturală, atunci când ea există ca disponibil în contul bancar al deţinătorului
din ţara proprie ori alte ţări.
Valutele se mai pot grupa şi în :
1. valute convertibile sunt valutele ce se pot preschimba liber cu alte valute, fără
restricţii vizând sumele solicitate, scopul pentru care sunt solicitate şi persoanele care
doresc să efectueze schimbul ;
2. valute neconvertibile sunt valutele ce se pot schimba pe alte valute doar în cantităţi
limitate şi în condiţii strict reglementate.
Condiţiile care pregătesc treptat convertibilitatea unei monede sunt :
- producerea bunurilor de bază ca bunuri competitive în privinţa calităţii şi preţului,
atât în planul pieţei interne, cât şi al pieţei externe ;
- practicarea pe piaţa internă a preţurilor libere, echivalentă cu formarea lor pe
temeiurile cheltuielilor de producţie şi relaţiilor dintre cerere şi ofertă ;
- crearea treptată a unor rezerve monetare suficiente la dispoziţia băncii naţionale;

85. Piata valutara. Definitie (pg 296-298)

Piaţa valutară reprezintă o totalitate de tranzacţii, de acte de vânzare-cumpărare,
încheiate într-un interval de timp determinat, al căror obiect îl constituie valutele.
Piata valutara reprezinta acte de vanzare-cumparare al caroro obiect il constituie
valutele.
Cursul valutar reprezinta raportul cantitativ în care o valuta se schimba cu alta.
Factorii care influienteaza cursul valutar :
a) cererea si oferta de valuta;
b) puterea de cumparare a valutelor care se schimba între ele;
c) evolutia inflatiei;
d) rata dobânzii;
e) factorii psihologici.

86. Cursul valutar si factorii acestuia (manual, vol. I, p. 298-302)

Schimbul de valute se realizează într-un raport cantitativ determinat. Acest raport
cantitativ, în care o valută se schimbă cu alta, se numeşte curs valutar.
Factori de care depinde cursul valutar :
- capacitatea de cum-părare a monedelor naţionale care se schimbă între ele,
- Cererea şi oferta
- Relaţia dinamică dintre cererea şi oferta de valută
- Evoluţia inflaţiei în diverse ţări.
- Evoluţia ratei dobânzii.
- Factori psihologici.

87. Cererea si oferta de valuta. Balanta de plati. Inflatia si rata dobânzii (manual, vol. I, p. 299-302)
Cererea şi oferta. Atunci când pe piaţa valutară dintr-o ţară sporeşte cererea de dolari,
de exemplu, cursul dolarului creşte, iar cel al monedei naţionale scade. Pe un dolar se
plăteşte, deci, o sumă mai mare
de bani proprii. Dacă cererea se reduce, atunci scade cursul dolarului şi creşte cursul
monedei naţionale (am considerat oferta constantă).
Relaţia dinamică dintre cererea şi oferta de valută sintetizează, la rândul ei,
rezultatul acţiunii multor variabile. Un efect însemnat asupra acestei relaţii exercită
situaţia balanţei comerciale.
Balanţa activă a unei ţări (valoarea mai mare a exporturilor decât cea a importurilor) şi,
corespunzător, un excedent de ofertă de dolari tind să scadă cursul dolarului şi să
crească cursul monedei naţionale. Balanţa
comercială pasivă (valoarea mai mică a exporturilor decât valoarea importurilor)
provoacă modificări opuse.
Evoluţia inflaţiei în diverse ţări. Un ritm mai ridicat al inflaţiei în ţara x decât în ţara y
reduce cursul monedei primei ţări şi ridică preţul monedei celeilalte ţări. Cauza o
constituie, în ultimă analiză, modificarea raportului dintre puterile de cumpărare ale
monedelor naţionale pe piaţa internă.
Evoluţia ratei dobânzii. Ţara în care rata reală a dobânzii se ridică deasupra nivelului
dobânzii (tot reale) din altă ţară are prilejul să-şi vadă urcând cursul monedei proprii,
măsurat în moneda celeilalte ţări. Într-o asemenea stare de lucruri - dacă nu intervin alţi
factori –, în prima ţară se poate înregistra un aflux de capital străin, iar în a doua, o
retragere de capital, o migrare de capital naţional (sub formă de bani) către exterior în
căutarea de plasamente mai avantajoase. Acest proces dublu sporeşte oferta de valută şi
creşte cursul monedei naţionale în
ţara cu rata mai mare a dobânzii şi reduce ferta de valută şi cursul monedei naţionale în
ţara având situaţie opusă.

88. Categorii de operatiuni valutare si operatori pe piata valutara. (manual, vol. I, p. 302-305)
– operaţiuni care servesc persoanele fizice şi juridice nebancare (populaţia, întreprinderile
din industrie, agricultură, construcţii, instituţiile de învăţământ superior, de cercetare, de
ocrotire a sănătăţii etc.);
– operaţiuni pe cont propriu;
– operaţiuni între ele.
Operaţiunile care servesc publicul nonbancar au ca obiect, în principal, schimbul
valutei scripturale (de cont) şi sunt de trei feluri:
- operaţiuni la vedere sunt operaţiunile în care transferul efectiv de valută are loc
într-un interval de 48 de ore lucrătoare, socotite de la încheierea contractului ;
- operaţiuni la termen sunt operaţiuni în care valuta se transferă efectiv, într-un
interval de timp care depăşeşte 48 de ore lucrătoare, calculate de la data încheierii
contractului ;
 - operaţiuni de tip hedging (Hedging, înseamnă, între altele, a se pune la adăpost
de riscuri). Ele urmăresc evitarea riscurilor de către marii importatori de mărfuri.
Băncile efectuează, în afară de operaţiuni cu valută, pentru a servi clienţii,
operaţiuni pur comerciale pe cont propriu, în scopul realizării de profit -
operaţiuni de arbitraj valutar.
Cursurile practicate de bănci sunt oscilante.
Băncile efectuează şi operaţiuni valutare Swap (Swapb înseamnă schimb reciproc,
ori troc). Acestea sunt operaţiuni de creditare reciprocă intervenite, de regulă, între două
bănci centrale cu scopul acordării de împrumuturi (de către una din ele unei terţe bănci).
Casele de schimb efectuează numai operaţiuni la vedere denumite operaţiuni la
ghişeu, ori schimb manual. Acestea sunt tranzacţii realizate cu valute efective,
implicând preschimbarea unei valute în numerar în altă valută în numerar.
Operatiuni efectuate de banci:
Bancile efectueaza:
- operatiuni de arbitraj valutar;
- operatiuni Swap (swap inseamna schimb reciproc ori troc)
Acestea sunt operatiuni de creditare reciproca intervenite, de regula, între doua banci centrale cu scopul acordarii
de împrumuturi (de catre una din ele unei terte banci). Ele pot interveni si între marile banci comerciale.
Casele de schimb efectueaza numai operatiuni la vedere, denumite operatiuni la ghiseu, ori schimb manual.

89. Cursul valutar. Evolutie. Datoria externa (manual, vol. I, p. 305-311)

Deprecierea cursului valutar al unei monede naţionale favorizează exportul şi
defavorizează importul ţării care a emis moneda respectivă (dacă nu intervin alţi
factori cu acţiune mai puternică).
Deprecierea cursului are un efect contrar asupra importului ţării respective,
adică îl frânează.
Aprecierea cursului monedei naţionale defavorizează exportul, pentru că îl
scumpeşte, şi favorizează importul, întrucât îl ieftineşte.
Deprecierea monedei naţionale a unei ţări favorizează „exportul” şi frânează
„importul” ei de turism. Aprecierea monedei naţionale a unei ţări, firesc, acţionează în
sens opus asupra turismului extern.
Debitorii şi creditorii externi înregistrează şi ei beneficii sau pierderi când se modifică
valoarea monedei naţionale în care s-a obţinut şi, respectiv, acordat creditul.
Deprecierea monedei naţionale a ţării creditoare avantajează pe debitorii acestei
ţări, întrucât ratele scadente ale împrumutului şi dobânda se plătesc în bani devalorizaţi.
De aici, tendinţa debitorilor de a amâna restituirea împrumuturilor în cazul deprecierii
monedei.
Creditorii sunt însă dezavantajaţi; ei recapătă împrumutul acordat şi încasează
dobânda, în bani care au o valoare mai redusă decât în momentul lansării împrumutului.
În anumite împrejurări, împrumutul restituit împreună cu dobânda pot avea o putere de
cumpărare mai redusă decât aveau iniţial banii transferaţi debitorului.
Aprecierea monedei naţionale are efecte opuse. Ea avantajează pe creditori şi
dezavantajează pe debitori. Aceştia achită împrumutul şi dobânda aferentă lui în bani
având valoare superioară celor primiţi.
DATORIA EXTERNĂ
Creditele acordate întreprinderilor private au ca efect formarea datoriei externe
private, iar creditele acordate celorlalte entităţi amintite – formarea datoriei externe
publice.
Împreună, datoria externă privată şi publică se subsumează noţiunii de datorie externă
totală.
Ea se poate calcula:
- ca suma absoluta (totalul datoriei externe);
- ca suma ce revine pe locuitor (suma absoluta a datoriei / numar de locuitori);
- ca procent din PIB.
Ultimii doi indicatori sunt cei mai concludenti în privinta gradului de îndatorare fata de strainatate.
Atunci când o tara este, concomitent, creditor si debitor, pentru cunoasterea situatiei sale reale, în raporturile
internationale, se calculeaza diferenta dintre împrumuturile acordate si cele primite.
În urma calculului se pot ivi trei situatii posibile:
a) situatia de debitor net (suma împrumuturilor primite este superioara sumei celor acordate);
b) situatia de creditor net (suma împrumuturilor primite este inferioara sumei celor acordate);
c) situatia de echivalenta a sumei împrumuturilor primite cu suma celor acordate.
Rambursarea datoriei începe la un anumit numar de ani dupa contractarea împrumutului.
Intervalul cuprins intre momentul primirii creditului si începerea restituirii lui, se numeste perioada de gratie.
Serviciul datoriei externe reprezinta transele anuale scadente ale împrumutului si dobânda anuala.

90. Esecul pietelor. Cauze si consecinte (manual, vol. I, p. 313-316)

Eşecul pieţelor înseamnă imperfecţiuni ale pieţelor, concretizate în situaţiile de
valorificare incompletă a resurselor existente, în eficienţă redusă şi dezechilibre.
Din această cauză este necesară intervenţia autorităţii publice care să corecteze situaţiile
de eşec şi să
favorizeze funcţionarea eficientă a mecanismelor pieţei.
• Cauzele eşecului pieţei
Principalele cauze ale eşecului pieţelor pot fi grupate astfel:
a) dificultatea individualizării dreptului de proprietate;
b) existenţa unor costuri tranzacţionale semnificative;
c) eşecul unor negocieri de schimb reciproc avantajos.
Excluziunea imperfectă se manifestă atunci când dreptul de proprietate asupra unui
bun economic nu aparţine unui singur subiect economic, ci este deţinut de către un grup
de persoane fizice sau chiar juridice.
Ansamblul măsurilor pentru prevenirea, identificarea şi sancţionarea faptelor de utilizare
ilegală de către alte persoane a unui bun necesită efectuarea unor cheltuieli care sunt
denumite costuri de excluziune.
Gradul redus de transferabilitate al unor bunuri se concretizează în faptul că
limitarea drepturilor legale de vânzare a acestora îi împiedică pe proprietari să încheie
contractele sau tranzacţiile cele mai avantajoase, în primul rând, prin aceea că îi obligă
pe cumpărători să-şi asume anumite riscuri. Din această cauză, cumpărătorul este mai
puţin atras şi este obligat să-şi ia anumite măsuri de siguranţă şi, ca atare, oferă mai
puţin şi solicită garanţii şi facilităţi suplimentare din partea vânzătorului.
O altă cauză majoră ce conduce la eşecul pieţelor o reprezintă costurile tranzacţionale
semnificative. Pentru a putea realiza schimburile dorite, atât vânzătorul, cât şi
cumpărătorul trebuie să efectueze importante cheltuieli pentru căutarea şi cunoaşterea
partenerilor, pentru înţelegerea comportamentului şi performanţelor acestora,
pentru testarea şi evidenţierea calităţii mărfurilor ce fac obiectul schimbului, ca şi pentru
negocierea unor clauze contractuale cât mai avantajoase etc.
Eşecul negocierii unor acorduri de schimb reciproc avantajos exprimă faptul că nu
s-a ajuns la un acord convenabil ambilor parteneri.
Dintre cazurile mai frecvente de eşec al pieţelor amintim:
- externalităţile,
- bunurile publice,
- bunurile de merit
- bunurile de nemerit
- orice formă de monopol.

91. Externalitati. Definitie. Caracteristici. Clasificare (manual, vol. I, p.317-322)

Externalităţile reprezintă consecinţe sau efecte care afectează viaţa şi activitatea
oamenilor, inclusiv mediul natural. Ele se concretizează în costuri sau beneficii care,
deşi se produc, nu sunt evidenţiate în cheltuielile şi rezultatele obţinute de
către agenţii economici.
Principalele caracteristici ale externalităţilor sunt:
a) derivă din activitatea altor agenţi economici decât cei care le suportă costurile directe;
b) efectele, fiind induse, nu sunt înregistrate în mod direct pe pieţe şi, ca atare, nu
influenţează echilibrul concurenţial.
În cazul externalitatilor, productia sau consumul unui bun de catre un agent economic schimba corelatiile
dintre costurile sau beneficiile private, pe de o parte, si costurile sau beneficiile sociale, pe de alta parte.
Externalitatile apar, în principal, datorita faptului ca drepturile de proprietate asupra unor resurse sunt fie
insuficient protejate, fie incomplet definite.
Întelegerea externalitatilor necesita prezentarea a doua perechi de concepte:
Prima parte:
a) costul social, care exprima cheltuielile si sansele sacrificate, concretizate în costurile suportate de membrii
comunitatii în urma organizarii si desfasurarii unei anumite activitati;
b) costul privat, care exprima numai cheltuielile suportate direct de unitatile implicate în organizarea si
desfasurarea activitatii respective.
A doua pereche:
a) beneficiul social, include, în expresie valorica, toate utilitatile de care beneficiaza membrii unei comunitati ca
urmare a organizarii si desfasurarii unei anumite activitati economice;
b) beneficiul privat include numai venitul obtinut direct de unitatile implicate în organizarea si desfasurarea
activitatii.
• Clasificare:
Externalităţile pot fi:
- externalităţi pozitive (efecte benefice) - unde beneficiile private sunt mai mici
decât beneficiile sociale. Prin beneficiu marginal se înţelege expresia valorică pe
unităţi marginale a consumului;
- externalităţi negative (efecte malefice) - se caracterizează prin aceea că
nivelul costurilor private este mai redus decât al celor sociale, care includ şi
costurile externe suportate de terţi. Externalitatile negative pot reprezenta argumente pentru
interventia guvernamentala în calitate de monitor si corector al efectelor negative.
Internalizarea externalităţilor negative constă în includerea costurilor externe
în preţul pieţei.
Aplicarea impozitelor şi a subvenţiilor presupune, potrivit lui A.C.Pigou, un set de măsuri,
cum ar fi:
a) aplicarea de taxe şi amenzi producătorilor de externalităţi negative;
b) acordarea de subvenţii şi facilităţi agenţilor economici care produc externalităţi
pozitive;
c) stabilirea de impozite şi taxe care să aducă costurile private la nivelul celor sociale;
d) punerea producătorului de externalitate negativă în postura de receptor al unui
asemenea efect.
R.Coase sustine că internalizarea poate fi realizată prin tranzacţii directe între părţi şi
încheierea unor tranzacţii a căror aplicare să fie riguros urmărită şi respectată..
Principala concluzie este aceea că – prin definirea clară şi riguroasă a drepturilor de
proprietate, concomitent cu crearea unui mecanism instituţional de aplicare şi garantare
a acestor drepturi şi de impunere a prevederilor
contractuale rezultate din tranzacţii – unele probleme economice legate de internalizarea
externalităţilor pot fi soluţionate şi fără implicarea autorităţii statale, prin încheierea şi
respectarea unor înţelegeri mutuale.

92. Bunuri publice. Continut, trasaturi (manual, vol. I, p.322-324)

Bunurile publice sunt unice si egale prin utilizatori, în sensul ca fiecare individ poate beneficia de ele. Aceste
bunuri sunt destinate consumului colectiv: sosele, apele râurilor, canale de navigatie, iluminatul public etc.
Trasaturi:
a) nonexcluziunea este generata de indivizibilitatea cererii pentru bunurile publice si presupune ca nici o
persoana nu poate fi eliminata sau exclusa din sfera consumatorilor potentiali ai bunurilor publice;
b) nonrivalitatea înseamna lipsa de rivalitate între utilizatori si este generata de indivizibilitatea ofertei de bunuri
publice.
Sectorul public se concretizează în:
a) sectorul public nonpiaţă, ce cuprinde sfera administraţiei publice centrale şi locale;
b) sectorul public de piaţă, ce reuneşte unităţile economice cu patrimoniul public.

93. Esecurile pietei si teoria bunastarii. Alocarea optima a resurselor (manual, vol. I, p. 324-327)
Teoria economică a bunăstării, are drept premise o serie de judecăţi de valoare care
încearcă să pună de acord
sau să coreleze eficienţa economică şi echitatea socială.
Potrivit lui V.Pareto, alocarea optimă a resurselor presupune că:
1) fiecare individ este cel mai bun judecător al propriei bunăstări;
2) bunăstarea socială se defineşte numai prin intermediul bunăstării individuale;
3) bunăstarea indivizilor nu poate fi comparată.