CAPITOLUL 2

METODICA CRIMINALISTICĂ ŞI ROLUL EI ÎN PREVENIREA

INFRACŢIUNILOR

2.1. Metodica criminalistică, ramură a ştiinţei criminalisticii

Termenul de criminalistică este întrebuinţat, pentru prima dată în

literatura juridică, de către Hans Gross, în anul 1893. Criminalistica a fost
privită de întemeietorul ei ca o ştiinţă de sine stătătoare, având menirea de a
servi scopului nobil de aflare a adevărului în procesul judiciar, prin
descoperirea infracţiunilor şi identificarea autorilor acestora1. Sub această
denumire este cunoscută această ştiinţă şi în dreptul român, dar cu un obiect
mult mai larg, indiferent dacă unii autori o includ în rândul ştiinţelor juridice, iar
alţii o socotesc doar o ştiinţă auxiliară dreptului2.
De la începuturile sale, în ciuda unor păreri contrare, criminalistica a
fost considerată o ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului, poate una dintre
primele ştiinţe de graniţă. În literatura juridică, numeroşi autori s-au preocupat
de stabilirea caracterului acesteia, precum şi de denumirea pe care trebuie să
o poarte.
Sintetizând varietatea definiţiilor oferite criminalisticii, acesta poate fi
definită ca „o ştiinţă care elaborează metodele tactice şi mijloacele tehnico-
ştiinţifice de descoperire, cercetare şi prevenire a infracţiunilor3.
Ca ştiinţă de sine stătătoare, criminalistica are un obiect de studiu
propriu şi un domeniu de cercetare bine delimitat, folosind în acest sens
metode specifice. Ea îşi creează mijloace tehnice şi metode proprii de lucru
pe baza cuceririlor ştiinţifice sau, după caz, adaptează, dezvoltă şi

1
H. Gross, Îndreptarul judecătorului de instrucţie în sistemul criminalisticii, München, 1983,
citat în C. Aioniţoaie, V. Bercheşan, Tratat de metodică criminalistică, vol. I, Ed. Carpaţi,
Craiova, 1994, p. 11
2
S. Georgescu, L. Tămaş, Obiectul, sistemul şi metoda de studiu a criminalisticii, locul
acesteia în cadrul ştiinţelor juridice, în “Justiţia nouă”, nr. 12/1963, p. 35, citat în I. Mircea,
Criminalistica, ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 3
3
I. Mircea, Ibidem
perfecţionează altele, din diverse domenii ale ştiinţei – chimie, fizică, fizică
nucleară, matematică, biologie, antropologie, medicină, etc4.
Ştiinţa criminalistică este structurată pe trei părţi: tehnica criminalistică,
tactica criminalistică, şi metodica cercetării diferitelor genuri de infracţiuni5.
Tehnica criminalistică elaborează mijloacele tehnico-ştiinţifice pe care
le aplică organele judiciare şi experţii criminalişti în activitatea de descoperire,
fixare, ridicare şi de cercetare – pe teren şi în laborator – a celor mai diferite
urme create cu ocazia săvârşirii infracţiunii.
Tactica criminalistică elaborează metodele referitoare la organizarea
muncii de urmărire, la oportunitatea şi efectuarea unor activităţi de urmărire
penală, ca, de exemplu: cercetarea la faţa locului, reconstituirea, ascultarea
de persoane, percheziţia şi altele.
Metodica de cercetare a unor categorii de infracţiuni elaborează
mijloacele şi procedeele ce urmează a fi aplicate în descoperirea şi
cercetarea unor genuri de infracţiuni mai periculoase pentru societate sau mai
frecvente. De exemplu, pe baza datelor tacticii şi tehnicii criminalistice sunt
elaborate cele mai bune metode pentru cercetarea infracţiunilor de viol, de
furt în dauna avutului public şi personal, de delapidare, de speculă, a
accidentelor de muncă şi de circulaţie, etc., situaţie care demonstrează
totodată legătura organică ce există între cele trei părţi ale criminalisticii6.

2.2. Obiectul şi principiile metodicii criminalistice

Metodica criminalistică stabileşte folosirea celor mai adecvate reguli de

cercetare – mijloace tehnice şi procedee tactice criminalistice – care asigură
clarificarea problemelor esenţiale privitoare la conţinutul infracţiunii,
participanţi, împrejurările în care a fost săvârşită, pentru aflarea adevărului în
cadrul procesului penal.
Metodologia criminalistică vizează răspunsul calificat, profesionist, al
organului judiciar, în cadrul competenţelor şi limitelor legale, la un stimul
extern – sesizarea unor aspecte care ţin de un comportament ce poate întruni
4
I. Anghelescu, I. R. Constantin, L. Coman, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ministerul
de Interne, Bucureşti, 1976, p. 15
5
I. Mircea, Criminalistică, ediţia a II-a, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1994, p. 6
6
I. Mircea, Ibidem
elementele constitutive ale uneia sau mai multor infracţiuni. De esenţă pentru
metodologia criminalistică este Ce, Cum şi Când să facă organul judiciar
pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele importante, în ultimă instanţă,
pentru realizarea procesului penal7.
Obiectul metodicii criminalistice este structurat astfel: problemele
care trebuie să fie lămurite în cursul urmăririi şi activităţile necesar a fi
desfăşurate pentru administrarea probelor şi lămurirea completă a cauzei. În
ceea ce priveşte problemele de lămurit în cursul cercetării, acestea se
stabilesc în concret, în fiecare cauză în parte, în raport de conţinutul
infracţiunii săvârşite.
Metodica criminalistică stabileşte atât cadrul în care trebuie să se
desfăşoare cercetarea diferitelor infracţiuni, cât şi particularităţile de care
trebuie să se ţină seama în instrumentarea fiecărei cauze aflată în lucru. În
acelaşi timp, este de reţinut că ea nu poate şi nici nu îşi propune să afle reţete
general valabile, pentru că aşa cum orice persoană care a comis o infracţiune
sau orice obiect folosit la săvârşirea ei nu este identic decât cu el însuşi, tot
aşa nu pot exista două infracţiuni identice8.
Realizarea scopului pe care şi-l propune cercetarea, respectiv aflarea
adevărului şi soluţionarea temeinică şi legală a cauzei sub toate aspectele
sale, nu este posibilă fără respectarea unor principii, precum:
Principiul legalităţii. Acest principiu este fundamental pentru întreaga
activitate a unui stat de drept. El este prevăzut atât în Constituţie, cât şi de
normele penale. Astfel, în art. 2 al Codului penal şi în art. 2 al Codului de
procedură penală, se prevede că întreaga activitate procesual penală, se
desfăşoară în strictă conformitate cu prevederile legii. Astfel, se proclamă
dezideratul conform căruia nimeni să nu se sustragă răspunderii pentru
încălcarea legilor şi să nu rămână nepedepsit, dar, totodată, nimeni să nu fie

7
A se vedea prevederile art. 1 al Codului de procedură penală al României: „ Procesul penal
are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel
ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o
persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Procesul penal trebuie să
contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor
acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării
legilor”.
8
C. Aioniţoaie, V. Bercheşan, Tratat de metodică criminalistică, vol. I, Ed. Carpaţi, Craiova,
1994, p. 16
sancţionat sau pedepsit pe nedrept9. Potrivit principiului legalităţii, în întreaga
lor activitate, organele de urmărire penală trebuie să respecte cu stricteţe
drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanelor şi să nu întreprindă nici o
activitate ce ar putea aduce atingere democraţiei şi statului de drept. În
condiţiile unui stat de drept, în care drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt
esenţiale pentru existenţa societăţii civile, orice încălcare a legii, orice abatere
de la regulile de executare a uneia dintre activităţile sau actele de cercetare
criminalistică, poate atrage după sine sancţiuni10.
Principiul aflării adevărului. Acest principiu are o semnificaţie aparte,
pornind de la faptul că, pentru înfăptuirea justiţiei penale, este imperios
necesară aflarea adevărului. Art. 3 al Codului de procedură penală prevede
că: „În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului
cu privire la faptele cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului”.
Realizarea acestei cerinţe presupune reflectarea exactă a realităţii obiective
în concluziile desprinse de organele judiciare prin intermediul probelor.
Aflarea adevărului este,deci, consecinţa unei activităţi complexe de
investigare a faptelor şi împrejurărilor concrete, obiective, privind o anumită
cauză11.
Principiul prezumţiei de nevinovăţie. Conform acestui principiu, orice
persoană împotriva căreia a fost pornit un proces penal este prezumată
nevinovată, numai organelor judiciare revenindu-le obligaţia de a administra
probele necesare dovedirii vinovăţiei. Prezumţia de nevinovăţie nu se
limitează numai la o fază sau alta a procesului penal, operând, aşa cum s-a
subliniat în literatura de specialitate, pe tot parcursul său12.
În activitatea complexă de cercetare şi analiză a urmelor unei
infracţiuni sau a mijloacelor materiale de probă, specialiştii criminalişti trebuie
să caute, în egală măsură, atât elementele prin care se poate stabili vinovăţia,
cât şi elementele de dovedire a nevinovăţiei. În condiţiile independenţei
organelor judiciare, ca şi ale luptei cu fenomenul infracţional, este necesară
evitarea părerilor preconcepute, a concepţiilor insuficient argumentate
9
E. Stancu, Tratat de criminalistică, ediţia a IV-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.26
10
E. Stancu, Criminalistica. Ştiinţa investigării infracţiunilor, vol. I, Ed. Tempus S.R.L.,
Bucureşti, 1992, pp. 33-34
11
E. Stancu, Tratat de criminalistică, op. cit., p. 26
12
N. Volonciu, Drept procesual penal, vol. I, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993, p. 49; I. Neagu,
Drept procesual penal – partea generală. Tratat, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2006, p. 49
ştiinţific, a încercărilor de stabilire a cu orice preţ şi în orice mod a vinovăţiei
unei persoane, întrucât s-ar încălca în mod flagrant principiul enunţat. În
vederea lărgirii sferei de aplicare a prezumţiei de nevinovăţie, în literatura de
specialitate se insistă pentru acordarea unei importanţe deosebite actelor
premergătoare urmăririi penale. Prin aceasta, organele judiciare ar fi obligate
să adopte „o atitudine de maximă prudenţă în momentul în care decid că unei
persoane i se poate atribui calitatea de învinuit, prin începerea urmăririi
penale împotriva ei”13.
Principiul operativităţii în efectuarea investigaţiei penale. Acest
principiu este caracteristic întregii activităţi consacrate rezolvării cauzelor
penale, el servind scopului procesului penal, mai ales în direcţia constatării la
timp şi în mod complet a faptelor prevăzute de legea penală, precum şi la
identificarea infractorilor14.
În literatura juridică de specialitate s-a subliniat că rapiditatea are
consecinţe directe asupra administrării unor probe de calitate, în sensul că, o
dată cu trecerea timpului, se şterg urmele din amintirea oamenilor şi de pe
obiect, dispar oamenii şi obiectele15. Din sistematizarea unei bogate
experienţe practice, se desprinde cu claritate ideea că şansele de descoperire
a infractorului scad pe măsura scurgerii timpului, aspect de natură să susţină
afirmaţia că „timpul lucrează în favoarea infractorului”16.
Urgenţa are rezonanţă în întreaga activitate de investigaţie. Astfel,
cercetarea la faţa locului se desfăşoară cu maximă urgenţă, pentru prevenirea
dispariţiei urmelor. Trebuie avute în vedere nu numai urmele perisabile prin
natura lor, cum sunt urmele biologice, ci toate categoriile de urme. Urgenţa se
impune şi în condiţiile efectuării de constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize
destinate identificării unor obiecte ale căror caracteristici exterioare se pot
modifica din cauza uzurii sau degradării în timp.
În cazul unor acte de urmărire penală, cum sunt percheziţia, ridicarea
de obiecte şi înscrisuri, reconstituirea, confruntarea, etc., a căror efectuare
este guvernată de reguli procedurale şi de reguli tactice criminalistice, se
13
E. Stancu, Tratat de criminalistică, op. cit., p. 27.
14
M. Basarab, Drept procesual penal, Universitatea din Cluj, 1973, pp.72-73
15
S. Kahane, Dreptul procesual în R.P.R., Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, pp.
63-64
16
I.R. Constantin, Unele metode şi principii ale Criminalisticii, în culegerea de referate „Şcoala
românească de criminalistică”, pp. 70-71
impune respectarea principiului operativităţii. O importanţă deosebită prezintă
ascultarea operativă a martorului şi învinuitului, primul putând fie să uite unele
elemente semnificative pentru aflarea adevărului, fie să sufere influenţe, iar
cel de-al doilea având timpul necesar să-şi pregătească răspunsul la
învinuirile aduse17.
Principiul necesităţii şi oportunităţii. În virtutea acestui principiu,
organele judiciare, dovedind un dezvoltat discernământ juridic şi respectând
cu stricteţe legea şi regulile tacticii criminalistice trebuie să întreprindă numai
acele măsuri care sunt necesare pentru administrarea probelor şi să
aprecieze momentul optim de desfăşurare a lor, în vederea soluţionării
operative şi la înalt nivel calitativ a cauzelor penale.
Principiul obiectivităţii. Acesta impune organelor judiciare – atât în
pregătirea, cât şi în desfăşurare activităţilor pentru administrarea probelor –
să nu plece cu idei preconcepute, să dovedească tact şi răbdare, să
consemneze întocmai rezultatul activităţilor întreprinse, să depună eforturi
atât pentru administrarea probelor în acuzare, cât şi a celor în apărare şi să
folosească multiplele posibilităţi oferite de ştiinţa şi tehnica modernă pentru
aflarea adevărului.
Principiul conspirativităţii. Acest principiu constă în păstrarea secretului
privind activităţile de urmărire penală ce urmează a fi efectuate, rezultatul
celor deja întreprinse, probele care confirmă sa, după caz, infirmă învinuirea,
datele confidenţiale ce privesc persoana învinuitului, inculpatului ori martorilor,
ş.a.
Principiul existenţei urmelor oricărui fapt penal. Toate faptele ilicite ale
omului, ca de altfel, orice activitate a sa, produc transformări sau modificări ce
se obiectivizează, din punct de vedere criminalistic, în urme ale infracţiunii 18.
Reflectarea materială a actului infracţional reprezintă una dintre premisele de

17
E. Stancu, Tratat de criminalistică, op. cit., p. 29
18
Prin urmă a infracţiunii se înţelege orice modificare materială intervenită în condiţiile
săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală. Între fapta autorului şi modificarea intervenită
este necesar să existe un raport cauzal caracterizat prin aceleaşi criterii ca şi raportul cauzal
prezent în structura laturii obiective a infracţiunii. Astfel, se poate explica de ce urma este
interpretată nu numai ca o modificare materială, realizată în exclusivitate de autorul faptei, ci
şi ca o modificare materială determinată de victima unei agresiuni, dar ca o consecinţă a
infracţiunii, cum sunt muşcăturile, zgârieturile, petele de sânge aflate pe corpul sau
îmbrăcămintea agresorului. A se vedea E. Stancu, Tratat de criminalistică, op. cit., p. 27
bază ale cercetării criminalistice, fiind aproape unanim admisă teza conform
căreia nu poate exista infracţiune fără urme19.
Toate principiile enunţate se condiţionează reciproc. Respectarea lor,
corelată cu alegerea celor mai adecvate procedee tactice în raport cu
particularităţile fiecărei cauze, constituie garanţia desfăşurării unei munci de
calitate a organelor judiciare, în slujba aflării adevărului20.

2.3. Probleme care necesită a fi lămurite în cursul cercetării penale

În ceea ce priveşte problemele de lămurit în cursul cercetării, acestea

se stabilesc în concret, în fiecare cauză în parte, în raport de conţinutul
infracţiunii săvârşite. Natura infracţiunii comise determină activităţile ce
trebuie întreprinse pentru administrarea probatoriilor. Este de observat că în
cazul unor infracţiuni, în cadrul activităţilor ce trebuie întreprinse se disting
primele măsuri, care nu suferă amânare, menite să asigure desfăşurarea în
bune condiţii a cercetărilor ulterioare şi alte activităţi de urmărire penală ce se
întreprind pentru administrarea probatoriilor. De exemplu, în cazul
infracţiunilor de omor, pruncucidere, viol, furt, tâlhărie, distrugere ş.a., este
greu de presupus că activităţile pentru administrarea probelor se vor putea
desfăşura, în bune condiţii, fără efectuarea de urgenţă a cercetării la faţa
locului, a percheziţiei domiciliare, a verificării şi ridicării de înscrisuri, fără
darea în urmărire a obiectelor sustrase ori fără identificarea, urmărirea şi
prinderea făptuitorilor21.
Particularităţile cercetării se stabilesc în raport cu specificul fiecărei
cauze, specific determinat de natura faptei, condiţiile de loc şi timp în care a
fost săvârşită, modul de operare folosit, mobilul şi scopul activităţii ilicite,
făptuitori, calitatea şi contribuţia lor la infracţiunea comisă.
Astfel, fiind sesizate despre comiterea unei anumite fapte, organele
judiciare trebuie să lămurească dacă în cauză este vorba sau nu despre o
faptă prevăzută de legea penală, iar în caz afirmativ, care este natura
19
P. F. Ceccaldi, La criminalistique, Presses Universitaires de France, Paris, 1962, p. 2, citat
în E. Stancu, Tratat de criminalistică, op. cit., p. 27
20
C. Aioaniţoaie, Tactica criminalistică – Rolul ei în prevenirea şi combaterea infracţiunilor, în
Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1992, p. 12
21
C. Aioniţoaie, V. Bercheşan, Tratat de metodică criminalistică, vol. I, Ed. Carpaţi, Craiova,
1994, p. 14
infracţiunii comise şi organele competente să efectueze urmărirea. În acelaşi
timp, cel ce instrumentează cauza trebuie să-şi prefigureze mental dacă din
datele pe care le deţine este conturat sau nu obiectul material al infracţiunii,
implicit situaţia premisă şi conţinutul constitutiv – latura obiectivă, element
material, cerinţă esenţială, urmare imediată, legătură de cauzalitate, etc.
Totodată, trebuie lămurite modalităţile concrete în care a fost săvârşită
infracţiunea în raport cu natura ei – formă simplă sau agravată – ori, după
caz, dacă modurile de operare folosite se constituie în elemente de
circumstanţiere ce duc la agravarea faptei. Alteori, din analiza împrejurărilor şi
modalităţilor concrete în care s-a săvârşit infracţiunea, în faţa cercetării se
ridică problema lămuririi locului şi timpului când s-a consumat activitatea
ilicită, în funcţie de aceste elemente fapta putând fi calificată sau nu22.
Referitor la făptuitori, cercetarea trebuie să lămurească cine sunt
aceştia, dacă îndeplinesc cerinţa legală pentru a fi subiecţi ai unor infracţiuni –
în cazul delapidării, abuzului şi neglijenţei în serviciu, etc. – natura relaţiilor
dintre aceştia şi victimă – soţ, rudă apropiată, tutore, educator, etc. -, vârsta,
dacă la săvârşirea faptei au participat majori împreună cu minor – şi deci sunt
aplicabile prevederile legale privitoare la circumstanţele agravante -, existenţa
şi formele participaţiei penale, etc. Legat de problema făptuitorilor, se impune
lămurirea laturii subiective a infracţiunii – vinovăţie sau culpă -, precum şi
existenţei ori inexistenţei vreunei cauze ce înlătură caracterul penal al faptei.
În cazul unor infracţiuni, în special cele îndreptate împotriva
patrimoniului, o problemă principală pe care trebuie să o lămurească
cercetarea o reprezintă cuantumul prejudiciului cauzat, destinaţia bunurilor
sau valorilor provenite din infracţiune, posibilităţile de recuperare a pagubei
pricinuite prin activitatea infracţională.
Printre alte probleme pe care trebuie să le lămurească cercetarea unei
infracţiuni se înscriu: existenţa sau inexistenţa concursului de infracţiuni şi în
consecinţă măsurile ce urmează a fi întreprinse pentru extinderea cercetărilor.
Una dintre problemele de lămurit care nu trebuie să lipsească din
planul de cercetare o constituie cauzele care au determinat, condiţiile şi

22
Ibidem
împrejurările ce au favorizat sau înlesnit săvârşirea infracţiunii şi măsurile de
prevenire ce se impun a fi luate ori propuse.
Odată stabilite, problemele ce trebuie lămurite în raport cu natura
infracţiunii şi condiţiile concrete în care a fost săvârşită, organele judiciare
trebuie să desfăşoare activităţile specifice de urmărire penală pentru
administrarea probelor. Problemele stabilite pot fi lămurite prin efectuarea
uneia sau mai multor activităţi de urmărire penală, menite să ducă la
conturarea infracţiunii, identificarea şi prinderea făptuitorilor şi la dovedirea
vinovăţiei acestora.
Astfel, la identificarea autorului unei infracţiuni şi dovedirea vinovăţiei
pot concura rezultatele diverselor activităţi de urmărire penală, cum ar fi:
cercetarea la faţa locului, constatarea infracţiunii flagrante, efectuarea
percheziţiei, dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice sau a expertizelor,
ascultarea martorilor, confruntarea, prezentarea pentru recunoaştere a
persoanelor şi obiectelor, etc23.
În cele de mai sus, am prezentat succint problemele care se cer a fi
clarificate în cursul cercetării penale, iar în secţiunea următoare vom analiza
in concreto modul de desfăşurare a cercetării şi metodica investigării
infracţiunilor de furt şi tâlhărie.

23
Ibidem