COLEGIUL UNIVERSITAR DE INSTITUTORI

NEGURĂ ALINA STANCIU

AN I, + P, grupa a III-a

GÂNDĂCELUL
de Emil Gârleanu

Emil Gârleanu s-a născut la Iaşi, pe data de 5 ianuarie 1878, fiind este un
prozator care a scris schiţe, nuvele şi a desfăşurat o bogată activitate publicistică.
Cele mai importante volume sunt: „Cea dintâi durere” (1907), „O dată”
(1907), „Într-o noapte de mai” (1908), „Nucul lui Odobac” (1910), „Din
lumea celor care nu cuvântă” (1910), „Amintiri şi schiţe” (1910).
Ca director al Teatrului Naţional din Craiova este preocupat ca repertoriul
să cuprindă piese din literatura română şi-l ajută discret pe Liviu Rebreanu,
numindu-l director al Teatrului.
A întreprins o bogată muncă de editor, îngrijind şi publicând scrieri de
Vasile Alecsandri, M. Kogălniceanu, Grigore Alexandrescu şi Costache
Negruzzi.
Opera „Gândăcelul” se încadrează în volumul de schiţe „Din lumea celor
care nu cuvântă” apărut în 1910, în care scriitorul se apropie cu înţelegere,
dragoste, duioşie şi umor de lumea miniaturalului. Aspectul de viaţă prezentat
este împlinirea aspiraţiei spre lumină, ca simbol al idealului absolut.
Gândăcelul, trezit din somn, crezând că există de când lumea, este
stăpânit de dorinţa cunoaşterii de sine, de aceea îşi pune chinuitoarea întrebare
„cum răsărise şi-al cui era?” Cercetarea se extinde asupra universului
înconjurător. Călăuzit de o puternică pornire interioară, într-o zi iese de sub
umbra răcoroasă a frunzei care îl adăpostise şi este orbit de ploaia de lumină.
Descumpănit la început, capătă apoi curaj şi priveşte în sus minunându-se
de imensitatea văzduhului şi de soare. Exclamaţiile retorice, care se repetă de
două ori, interogaţia retorică, metaforele ( „tăria albastră”, „un bulgăre de aur
aprins”) exprimă fascinaţia exercitată de lumea înconjurătoare asupra
gândăcelului: „Cu câtă strălucire, ce adânc şi albastru se dezvelea cerul! Şi ce
minune!” , „Ce căutase dânsul acolo?”.
Luându-şi privirea de la astrul zilei, gândăcelul se contemplă pentru prima
oară în viaţa lui şi constată cu uimire că picioruşele îi strălucesc şi că este
îmbrăcat în aur – acesta fiind primul semn al cunoaşterii de sine.
În naivitatea sa, consideră că el este „… o fărâmă de lumină închegată,
rătăcită pe pământ” – metaforă de mare plasticitate -, când a căzut din soare.
Prin această construcţie metaforică de mare frumuseţe, prozatorul creează o
imagine vizuală prin care se evidenţiază gingăşia şi strălucirea micii vieţuitoare.
Gândăcelul hotărăşte că trebuie să se întoarcă la „bulgărele de aur” de
unde a căzut, dar se îngrijorează că acesta se află foarte departe şi se întreabă
cum poate să ajungă acolo. Gândăcelul se caracterizează prin candoare,
naivitate, dorinţa de cunoaştere şi perseverenţă. El învinge teama de necunoscut;
naiv dar şi chibzuit în felul său, îşi face planul că „… mergând pe lujerul unui
crin până în vârf va ajunge la soare”.
Împlinirea visului este anevoioasă şi numai contactul cu realitatea îl ajută
să înţeleagă greutatea transpunerii lui în fapt.
Imaginile vizuale realizate cu ajutorul hiperbolei, surprind proporţiile
minuscule ale gândăcelului în raport cu universul: ca să ajungă la rădăcina
crinului, gândăcelul trece „… peste un grăunte de piatră cât un munte”. Lujerul
florii, care i se părea că este neted are nenumărate adâncituri: „… atâtea văi şi
dealuri”.
Hotărârea şi perseverenţa îl ajută pe gândăcel să învingă piedicile şi-i
menţin vie dorinţa de a-şi înfăptui idealul.
Îmbătat de mireasma crinului şi fermecat de strălucirea soarelui, gândăcelul
a urcat „din răsputeri” şi, privind în jos ameţit, când s-a uitat în sus s-a
cutremurat, văzând că nu făcuse nici un sfert din sfertul drumului. Deşi puterile
îi cam slăbiseră, nu s-a lăsat şi a continuat drumul până la frunzişoara de
deasupra sa, folosind-o ca pe o prispă, să se odihnească acolo. Comparaţia
gândăcelului cu o picătură de rouă scoate în evidenţă efortul urcuşului şi starea
lui de epuizare. Înţelegând că mai are de urcat zile, săptămâni şi chiar luni, el a
exclamat: „Uf! Ce mult mai am de suit, Doamne!”
Finalul schiţei dezvăluie faptul că, abia după ce a străbătut un drum lung şi
anevoios şi a măsurat cu privirea distanţa rămasă în urmă, a văzut cât mai are de
mers, gândăcelul a conştientizat la ce efort grozav s-a angajat, dar nu s-a dat
bătut.
Prozatorul îmbină descrierea, naraţiunea şi monologul interior, - cea de-a
treia modalitate exprimând curiozitatea, naivitatea şi tenacitatea şirului de
gânduri şi de hotărâri ale gândăcelului.
Surprinzând procesul cunoaşterii de sine a gândăcelului şi temerara sa
aventură de a ajunge la soare, prozatorul a folosit ca procedeu artistic
fundamental, personificarea. Gândăcelul umanizat simbolizează omul care se
încumetă să treacă peste oprelişti aparent de neînvins, urcând necontenit
piscurile care semnifică împlinirea visurilor sale.