Documenti di Didattica
Documenti di Professioni
Documenti di Cultura
CAPITOLUL I.........................................................................................................................8
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE......................................................................................8
1. Scurt istoric.......................................................................................................................8
2. NoŢiunea Şi formele terorismului..................................................................................13
3. Metode Şi cauze..............................................................................................................16
A. Strategie şi tactică....................................................................................................16
B. Teroriştii şi luptătorii pentru libertate......................................................................18
CAPITOLUL II.......................................................................................................................19
TERORISMUL ÎN EUROPA................................................................................................19
1. OrganizaŢii teroriste În spaŢiul european......................................................................19
A. Armata Secretă Armeană pentru Eliberarea Armeniei (ASEA)..............................19
B. Facţiunea Armatei Roşii (FAR)...............................................................................20
C. Brigăzile Roşii (BR).................................................................................................20
D. Euskadi Ta Askatasuna (ETA).................................................................................21
E. Armata Republicană Irlandeză (IRA).......................................................................24
F. AL FATAH - Consiliul Revoluţionar (ABU NIDAL).............................................25
G. Congresul Pentru Libertate şi Democraţie al Kurdistanului - KADEK...................27
H. Nucleele Revoluţionare - Lupta Revoluţionară a Poporului (ELA).........................29
I. Organizaţia Revoluţionară 17 Noiembrie .................................................................30
J. Partidul Revoluţionar de Eliberare a Poporului – (DHKP/C)...................................31
K. Frontul Corsican de Eliberare Naţională (FCEN)....................................................32
2. Acte teroriste În spaŢiul european..................................................................................34
A. Actul terorist din 23 octombrie 2002.......................................................................34
B. Actul terorist din 11 martie 2004.............................................................................35
CAPITOLUL III.....................................................................................................................36
DOMENII DE ACTIVITATE...............................................................................................36
1. Bioterorismul..................................................................................................................36
2. Terorismul electronic......................................................................................................38
3. Terorismul nuclear..........................................................................................................39
4. Terorismul de stat...........................................................................................................41
A. Putere şi terorism......................................................................................................42
B. Drepturile omului şi terorismul................................................................................48
5. Terorismul de stÂnga......................................................................................................49
6
6. Terorismul narcotic.........................................................................................................51
CAPITOLUL IV.....................................................................................................................52
ORGANIZAŢII EUROPENE ÎN COMBATEREA TERORISMULUI...........................52
1. Uniunea EuropeanĂ (UE)...............................................................................................52
A. Implicarea Uniunii Europene în lupta împotriva terorismului.................................52
B. Concluzii (UE).........................................................................................................55
2. Consiliul European (CE).................................................................................................55
A. Implicarea Consiliului Europei în lupta împotriva terorismului..............................55
B. Activităţi ale Consiliului Europei în domeniul combaterii terorismului..................57
C. Strategia europeană de securitate.............................................................................59
D. Concluzii (CE).........................................................................................................59
3. OrganizaŢia pentru Securitate Şi Cooperare În Europa (OSCE)....................................60
A. Măsuri ale OSCE în domeniul combaterii terorismului...........................................60
B. Instrumente ale OSCE şi activităţile lor privind combaterea terorismului..............61
C. Concluzii (OSCE).....................................................................................................65
4. Consiliul Euro-Atlantic al Parteneriatului (EAPC).........................................................65
A. Activităţi ale EAPC în domeniul combaterii terorismului.......................................65
B. Concluzii (EAPC).....................................................................................................69
CAPITOLUL V.......................................................................................................................70
ROMÂNIA ÎN LUPTA ÎMPOTRIVA TERORISMULUI.................................................70
1. Acţiuni antiteroriste în România.....................................................................................70
2. RomÂnia Şi grupĂrile teroriste internaŢionale..............................................................72
A. Considerente asupra modurilor de manifestare ale terorismului internaţional........72
B. Accentuarea interferenţei dintre terorism şi segmente ale crimei organizate...........79
CAPITOLUL VI.....................................................................................................................83
TERORISMUL DIN PERSPECTIVE CRIMINOLOGICE..............................................83
1. Crima organizatĂ În scopul terorismului Şi terorismul În scopul crimei organizate.....83
2. InstituŢii abilitate cu prevenirea Şi combaterea terorismului.........................................84
CAPITOLUL VII....................................................................................................................87
CONCLUZII............................................................................................................................87
1. Concluzii Şi recomandĂri...............................................................................................87
2. Concluzii şi învăţăminte pentru România.......................................................................97
Bibliografie..............................................................................................................................98
7
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
1. SCURT ISTORIC
1
termen cunoscut în limba engleză datorită lui Edmund Burke; într-un celebru pamflet împotriva Revoluţiei
Franceze, acesta îi descria pe cei “1.000 de câini ai iadului numiţi terorişti... care s-au năpustit asupra poporului”
8
Apariţia naţionalismului şi a noţiunilor de stabilitate şi cetăţenie bazate pe
identitatea comună a unui popor, nu pe apartenenţa la o familie regală, au dus la
unificarea şi crearea unor state-naţiuni noi, cum ar fi Germania şi Italia. Între
timp, schimbările socio-economice masive provocate de revoluţia industrială au
adus cu ele ideologii “universaliste” noi, cauzate de alinierea şi de condiţiile de
exploatare ale capitalismului secolului al XIX-lea. Acestea au fost
circumstanţele în care a apărut o nouă eră a terorismului, în care conceptul a
dobândit o mare parte din conotaţiile revoluţionare şi antistatale contemporane.
Părintele ideii se pare că a fost un extremist republican italian, pe nume Carlo
Pisacane2 care a rămas cunoscut până astăzi mai ales pentru teoria ,,propagandei
prin fapte”, pe care se spune că a lansat-o şi care a exercitat o influenţă
covârşitoare asupra rebelilor şi teroriştilor.
2
Susţinător pasionat al federalismului şi al mutualismului susţinea că: “violenţa este necesară nu doar pentru a
atrage atenţia asupra unei cauze, ci pentru a informa, a educa şi, în final, a strânge masele în jurul revoluţiei”.
3
“Voinţa populară” sau “Libertatea populară”
4
ţarul, membrii de seamă ai familiei ţarului, înalţi funcţionari din guvern
5
Cogniţii şi credinţe împărtăşite, care servesc la justificarea intereselor grupurilor teroriste dominante. Baza
ideologică dintr-o grupare teroristă poate fi mai mult sau mai puţin influenţabilă în interesele şi scopurile pe care
teroriştii doresc să le atingă.
9
dus şi la dispariţia lui: asasinarea pe 1 martie 1881 a ţarului Alexandru al II-lea.
Statul ţarist a luat imediat măsuri de găsire a membrilor grupurilor Naradnia
Volia, luând sfârşit prima generaţie de terorişti ai Naradnia Volia.
În pragul primului război mondial încă se mai păstra conotaţia
revoluţionară a terorismului. Astfel, între 1880-1890 mişcările naţionaliste
armene militante din estul Turciei aplicau strategii teroriste împotriva domniei
otomane; acestea semănă foarte mult cu cele care aveau să fie adoptate de
majoritatea mişcărilor etnonaţionaliste/separatiste postbelice. Scopul armenilor
era, pe de o parte, să dea o lovitură regimului despotic ,,străin” prin atacuri
repetate împotriva forţelor administrative şi de securitate coloniale, pentru a
câstiga susţinere pe plan intern şi atenţie, simpatie şi sprijin pe plan
internaţional. Cam în acelaşi timp, Organizaţia Revoluţionară Macedoneană
Internă (ORMI)6 era activă în regiunea care cuprinde astăzi Grecia, Bulgaria şi
Serbia, degenerând ulterior într-o organizaţie criminală de ucigaşi plătiţi.
În Bosnia – intelectualii sârbi, studenţi sau chiar copii cunoscuţi sub
numele de Mlada Bosna sau Tinerii Bosniaci – s-au ridicat împotriva
suzeranităţii habsburgice. Un membru al acestei mişcări Gavrilo Princip, a fost
cel despre care se crede că a pornit avalanşa evenimentelor de pe 28 iunie 1914,
data asasinării la Sarajevo a Arhiducelui Franz Ferdinand, punctul culminant
fiind primul război mondial. Membrii ei erau dedicaţi cu pasiune realizării unei
entităţi politice federale a slavilor de sud, care să-i unească pe sloveni, pe croaţi
şi pe sârbi, şi erau decişi să folosească asasinatul drept instrument pentru
realizarea acestui scop.
Semnificativă a fost susţinerea din exterior a Tinerilor Bosniaci de către
diverse grupări secrete naţionaliste sârbe. Printre acestea se remarcă societatea
secretă pansârbă Narodna Obrana7, apărută în 1908, iniţial ca să promoveze
activităţi culturale şi naţionale sârbe. Ulterior, aceasta, a căpătat o orientare mai
6
Deşi macedonenii nu au suferit aceeaşi soartă catastrofală pe care au avut-o armenii în timpul primului război
mondial, când aproximativ un milion de oameni au murit în ceea ce se consideră că a fost primul genocid
ordonat oficial în secolul al XX-lea, ORMI nu şi-a atins niciodată scopul de a realiza o Macedonie independentă.
7
“Apărarea Populară” sau “Apărarea Naţională”
10
subversivă, pe măsură ce s-a implicat în activităţi antiaustriece, printre care se
număra şi terorismul, mai ales în Bosnia şi Herţegovina. Conducerea Narodna
Obrana era fericită că putea manipula şi exploata în propriul ei interes
naţionalismul emoţional al Tinerilor Bosniaci şi zelul lor tineresc.
Deşi în rândurile Narodna Obrana se aflau înalţi funcţionari din guvernul
sârb, gruparea nu era controlată în mod clar de guvern şi nici susţinută direct de
stat. Legăturile şi aşa neclare pe care le avea cu guvernul au fost şi mai mult
opacizate în mod deliberat când o facţiune radicală s-a desprins de Narodna
Obrana în 1911 şi a format Ujedinjenje ili Start8. Aici aveau loc ritualuri
sângeroase şi jurăminte de credinţă, membrii erau identificaţi prin numere şi li
se distribuiau arme şi bombe. Traficul acesta se desfăşura permanent între
Bosnia şi Serbia”.
Până în anii ’30, sensul termenului ,,terorism” s-a schimbat din nou. De
data aceasta, el descria mai degrabă practici de reprimare în masă folosite de
state totalitare şi de conducătorii lor dictatoriali împotriva propriilor cetăţeni9..
În Germania şi Italia, venirea la putere a lui Hitler şi, respectiv, a lui Mussolini a
depins în mare măsură de ,,stradă”, de mobilizarea şi desfăşurarea de bande de
Cămăşi cafenii/negre care îi hărţuiau şi îi intimidau pe opozanţii politici şi
dădeau vina pe cei care erau supuşi furiei publice. “Terorism? Niciodată”,
insista Mussolini, respingând acuzaţiile ce i se aduceau. Aceste intimidări nu
erau “decât... igienă socială, căci ele scot din circulaţie anumiţi indivizi tot aşa
cum medicul elimină un bacil”.
“Marea teroare” pe care o pregătea Stalin10 semăna, dar se şi diferenţia, de
cea a naziştilor. Totuşi, condiţiile din anii ’30 din Uniunea Sovietică nu semănau
cu tulburările politice, sociale şi economice din Germania şi Italia anilor ’20 –
8
“Uniunea morţii” sau “Moarte ori unificare” – mai adesea întâlnită sub numele de “Mâna Neagră”
9
S-a revenit astfel la conotaţia iniţială de abuz de putere din partea guvernelor, care se aplica mai ales
regimurilor autoritare ajunse la putere în Italia fascistă, Germania nazistă şi Rusia stalinistă
10
inspirându-se din modul nemilos de eliminare a opozanţilor politici practicat de Hitler, dictatorul rus a
transformat, la rândul său, partidul politic pe care îl conducea într-un instrument aservit direct intereselor
personale, care funcţiona la comandă iar aparatul de stat al poliţiei şi securităţii în organe coercitive şi de
represiune.
11
’30. Purificările lui Stalin, spre deosebire de cele ale Revoluţiei Franceze, nu
erau lansate în timp de criză, revoluţie sau război, ci într-un moment când Rusia
ajunsese în sfârşit la o situaţie relativ calmă şi chiar uşor prosper. În acest sens,
purificările lui Stalin au devenit, conform unuia dintre biografii lui, “o
conspiraţie de acaparare a întregii puteri prin acţiune teroristă”, având drept
rezultat imediat moartea, exilul, întemniţarea sau trimiterea în lagăre de muncă
forţată a milioane de oameni.
Utilizarea Brigăzilor Morţii11 şi intimidarea clară a opozanţilor politici, a
militanţilor pentru drepturile omului, a studenţilor, sindicaliştilor, jurnaliştilor şi
a altora au reprezentat o trăsătură a dictaturilor de dreapta care au preluat
puterea în diverse ţări12. Dar aceste acţiuni de violenţă politică internă încurajate
sau comandate explicit de stat şi îndreptate mai ales împotriva populatiei interne,
guvernarea prin violenţă şi intimidare de către cei care se află deja la putere sunt
de obicei descrise prin “teroare”, pentru a se face diferenţa dintre acest fenomen
şi “terorism”, înţeles ca violenţă comisă de organizaţii nonstatale.
După cel de-al doilea război mondial sfârşitul anilor ’40 şi începutul
anilor ’50, sensul termenului “terorism” a recăpătat conotaţiile revoluţionare cu
care este cel mai adesea asociat în zilele noastre13. În această perioadă denumirea
corect politică a acestor “luptători pentru libertate” a devenit la modă în urma
acordării de legitimitate politică de către comunitatea internaţională acestor
lupte de eliberare naţională şi autodeterminare.
La sfârşitul anilor ’60 şi ’70, terorismul a continuat să fie considerat în
context revoluţionar. Accepţiunea termenului s-a lărgit, incluzând şi grupările
etnice separatiste din afara cadrului colonial sau neocolonial, precum şi
organizaţiile complet motivate ideologic.
11
adesea compuse din ofiţeri de securitate sau de poliţie care nu sunt de serviciu sau sunt îmbrăcaţi în civil
12
Argentina, Chile şi Grecia în anii ’70 şi chiar a guvernelor alese în El Salvador, Guatemala, Columbia şi Peru
începând cu mijiocul anilor ’80.
13
În acea vreme, era folosit în legătură cu revoltele violente derulate apoi de diverse grupări interne naţionaliste
(anticolonialiste) care au apărut în Asia, Africa şi Orientul Mijlociu ca împotrivire la continua dominaţie
europeană. Ţări foarte diferite, ca Israelul, Kenya, Ciprul şi Algeria, îşi datorează cel puţin în parte independenţa
unor mişcări politice naţionaliste care utilizau terorismul împotriva puterilor coloniale.
12
În ultimii ani termenul de “terorism” a fost folosit pentru a desemna
fenomene mai largi şi mai puţin distincte. La începtatul anilor ’80, terorismul era
considerat o metodă calculată de destabilizare a Occidentului ca parte a unei
vaste conspiraţii mondiale. Spre mijiocul anilor ’80, o serie de atentate
sinucigaşe cu bombă împotriva unor ţinte diplomatice şi militare au îndreptat
atenţia asupra ameninţării crescânde a terorismului sprijinit de diverse state.
La începutul anilor ’90, sensul şi utilizarea termenului de “terorism” au
mai suferit o modificare prin apariţia altor două noţiuni care nu făceau decât să
complice lucrurile: “narcoterorismul” şi “fenomenul zonei gri”.
13
Terorii. 2. Politică menită să semene teroarea în rândurile celor împotriva cărora
este adoptată; folosirea metodelor de intimidare; actiunea de a teroriza sau a fi
terorizat.”
Această definiţie este mult mai utilă; ea prezintă conceptul de terorism din
punct de vedere politic. Această trăsătură-cheie a terorismului are o importanţă
covârşitoare pentru întelegerea obiectivelor, motivaţiilor, ţelurilor, fiind de mare
ajutor în momentul în care dorim să distingem alte tipuri de violenţă.
15
fi înlăturată decît printr-o metodă violentă. Din această cauză, fenomenul s-a şi
autodefinit ca fiind „tactica ultimei soluţii”.
3. METODE ŞI CAUZE
A. STRATEGIE ŞI TACTICĂ
14
Folosirea calculată a violenţei neaşteptate, şocante şi ilegale împotriva unor non-combatanţi (civili, militari în
rezervă şi personal de securitate în situaţii de pace) şi a altor ţinte simbolice, între care se infiltrează membri
clandestini ai unei grupări subnaţionale sau un agent clandestin, cu scopul psihologic de a-şi face publică cauza
politică sau religioasă de a intimida sau sili un guvern sau populaţia civilă să accepte pretenţii în numele cauzei.
15
Organizaţie revoluţionară care consideră revolta ca fiind opusa terorismului, cu toate ca foloseşte şi metode
teroriste. De obicei operând deschis în ţări mai putin dezvoltate, grupările de gherilă încearcă să-şi menţină
teritoriul şi să atace infrastructura statală, în timp ce teroriştii operează de obicei în arii urbane şi atacă mai multe
ţinte. Grupările de gherilă atrag de obicei civili, în timp ce teroriştii sunt foarte selectivi în alegerea membrilor.
16
Strategia teroristă nu urmăreşte un control tangibil al teritoriului în ciuda
faptului că teroriştii încearcă să îşi impună voinţa asupra populaţiei şi să inducă
un anumit comportament prin răspândirea groazei, această influenţă nu are linii
de demarcaţie geografică. Terorismul ca strategie nu se bazează pe zone
“eliberate” ca teren de acţiune pentru consolidarea luptei şi pentru continuarea
ei. Ca strategie, terorismul rămâne în domeniul influenţei psihologice, lipsindu-i
elementele materiale ale luptei de gherilă.
Alte diferenţe de ordin practic între cele două forme de luptă accentuează,
în continuare, deosebirile de bază dintre strategiile respective ; ele aparţin
domeniului tactic. Formaţiunile de gherilă luptă de obicei în plutoane sau în
unităţi de mărimea companiilor, uneori chiar în batalioane şi brigăzi. Teroriştii
acţionează în unităţi foarte mici, de obicei de la asasinul care ucide fără complici
sau de la o persoană care confecţionează şi plasează un dispozitiv exploziv până
la o echipă de luare de ostatici formată din cinci oameni. Echipele cele mai mari
de acţiuni teroriste numără 40-50 de persoane (cazuri extrem de rare).
Diferenţele în ceea ce priveşte armamentul utilizat în aceste două tipuri de
luptă sunt uşor de identificat. În timp ce gherilele folosesc în cea mai mare parte
arme de tip militar obişnuit cum ar fi puştile, automatele, aruncătoarele şi chiar
artileria, armele tipic teroriste cuprind bombe artizanale, cele plasate în maşini şi
dispozitive sofisticate care detonează la diferenţe de presiune barometrică,
construite astfel încât să explodeze la bordul avioanelor când acestea ating o
anumită altitudine. Aceste diferenţe de dimensiune a grupărilor şi a
armamentului nu sunt decât corolarele celor menţionate: din punct de vedere
tactic, formaţiunile de gherilă acţionează similar cu armatele. Deoarece, spre
deosebire de gherile, teroriştii nu au bază teritorială, ci trebuie să se disperseze
în populaţia civilă, dacă nu doresc să fie ţinte fixe ale celor care îi vânează. Din
acest motiv, teroriştii nu îşi pot permite să poarte uniforme, în vreme ce
gherilele poartă de obicei veşminte distinctive. Prin urmare, în vreme ce lupta
de gherilă şi războiul convenţional reprezintă două moduri de confruntare care
sunt diferite ca strategie dar similare ca tactici, terorismul este un mod unic de
17
luptă atât ca strategie, cât şi ca tactici.
18
CAPITOLUL II
TERORISMUL ÎN EUROPA
19
B. FACŢIUNEA ARMATEI ROŞII (FAR)
20
funcţionari guvernamentali italieni şi pe ţinte din sectorul privat. L-a asasinat pe
fostul prim-ministru Aldo Moro în 1978. Simpatizanţii extremei stângi au comis
mai multe atacuri teroriste la scară mică pentru a protesta împotriva prezenţei şi
a reglementărilor internaţionale din partea Statelor Unite şi NATO.
L-au răpit pe generalul de brigadă James Dozier din trupele de uscat
americane în 1981 şi au revendicat asasinarea lui Leamon Hunt, comandantul
american al Forţei Internaţionale şi al Grupului de Observatori din Sinai, în
1984. Gruparea a rămas în mare parte inactivă de când autorităţile italiene şi
franceze i-au arestat pe mulţi dintre membrii săi în 1989. Cu resurse limitate şi
puţini susţinători care să comită atacurile teroriste, grupul s-a retras în mare
parte din activitate.
Număr de membri: probabil mai puţin de 50, plus un număr necunoscut
de susţinători.
Localizare/arie de acţiune: baze şi operaţii în Italia; o parte dintre
membri locuiesc ilegal în alte ţări europene.
Ajutor extern: în prezent necunoscut; grupul iniţial se susţinea singur,
deşi primea probabil arme de la alte grupări teroriste occidentale, precum şi de la
OEP.
21
decizia de a se despărţi în două entităţi, o ramură politico-militară şi una strict
militară.
Aripa politică, Harri Batasuna, aproape că a încetat să mai existe după ce
o formă de autonomie limitată a fost asigurată în anul 1982, dar a ieşit din nou la
suprafaţă în anul 1994. În acest interval de timp, s-a auzit puţin de ETA la nivel
politic şi lucrurile au rămas neschimbate până ce au apărut relatări în presă că
Harri Batasuna ar fi trimis o delegaţie de trei persoane în Irlanda de Nord, care
s-au întâlnit cu liderii IRA. Această dezvăluire a dus la concluzia că ETA poate
lua în considerare un acord de încetare a focului similar cu cel dintre IRA şi
autorităţile britanice.
Activităţi: Aripa militară condusă de José Ternera a rămas puternică şi
continuă activităţile teroriste până în ziua de azi. O rememorare rapidă a
evenimentelor teroriste majore produse în Spania în anul 1995 pare să sprijine
această concluzie. În ianuarie 1995 a fost asasinat Gregorio Ordonez, purtător de
cuvânt al Partidului Popular Conservator şi candidat la funcţia de primar al
oraşului San Sebastian. O bombă detonată într-un automobil în aprilie 1995 a
rănit trei persoane, între care şi preşedintele Partidului Popular, José Maria
Aznar, actualul prim-ministru al Spaniei. Un studiu făcut ulterior a arătat că
Aznar a fost salvat doar pentru că maşina în care se afla era blindată. O bombă
mai mică a explodat o oră mai târziu într-un depou al gării din Madrid. Partidul
Popular (PP) se afla în acel moment în vizorul ETA, presupunându-se că, în
eventualitatea câştigării alegerilor naţionale din 28 mai, avea să ia măsuri mai
aspre împotriva mişcării separatiste basce. Se presupune că acţiunile îndreptate
împotriva PP au fost puse la punct de KAS (Koordinadora Abertzale Sozialista).
KAS pare a fi un grup-umbrelă care conduce operaţiile ETA sau, cel
puţin, are o influenţă asupra acesteia, deşi este greu să se clarifice acest aspect.
Existenţa acestuia a ajuns să fie cunoscută recent, când unul dintre documentele
lui interne a fost publicat într-un cotidian basc. Se ştie că grupul se alimentează
cu fonduri din acţiunile de şantaj îndreptate împotriva firmelor spaniole şi din
jafuri bancare. Se pare că firmele şi băncile asupra cărora se îndreaptă atacurile
22
nu sunt alese la întâmplare. în scrisorile trimise acestora, ETA acuză faptul ca
victimele atacurilor lor sprijină acţiunile guvernamentale de oprimare a
populaţiei basce.
Răpirile în scopul de a obţine importante răscumpărări sunt o altă sursă
preferată de strângere a fondurilor. Grupul are o reţea de sprijin similară IRA nu
doar în regiunea bască, ci şi în restul ţării. În marile oraşe există grupurile “Y”,
care par să acţioneze independent, dar în sprijinul ETA. Un aspect interesant
este că Rafael Vera, fost secretar de stat pe probleme de securitate, a fost arestat
în februarie 1995 sub acuzaţia că fusese implicat în Grupul Antiterorist de
Eliberare (GAL), până atunci necunoscut. S-a descoperit că GAL dusese o
vreme un “război murdar” ilegal împotriva separatiştilor basci, în special
împotriva ETA. Deşi guvernul spaniol a negat că ar fi avut cunoştiinţă de acest
grup, o anchetă a scos la iveală că fondurile pe baza cărora acţiona proveneau
din conturi guvernamentale.
Crearea unei poliţii autonome basce, cunoscută şi sub numele de
Ertzaintza, s-a adăugat necazurilor provocate ETA şi continuă să încurce multe
dintre planurile acesteia. Cel mai mare succes repurtat a fost atacul împotriva
celulei de la Vascaya, care a fost distrusă aproape în întregime. Autorităţile
spaniole au fost, totodată, ajutate în lupta împotriva ETA de guvernul francez,
care a organizat raiduri regulate asupra depozitelor de arme şi ascunzătorilor
folosite de terorişti.
Francezii stau la originea celei mai semnificative arestări din istoria ETA.
Pe 25 august 1994, ei l-au capturat pe Maria Lopez Raino în Aix-en-Provence.
Cunoscut şi sub numele de “Tigrul”, Raino este responsabil de moartea a cinci
membri ai Gărzilor Civile şi a unor soldaţi şi civili între anii 1980 şi 1986. Raino
a fost membru al celulel ETA “Commando Madrid”. În ciuda tuturor acestor
eforturi, grupul rămâne o ameninţare potenţială şi îşi continuă acţiunile
antiguvernamentale. Între 700 şi 800 de persoane au murit ca urmare a atacurilor
organizate de ETA.
23
E. ARMATA REPUBLICANĂ IRLANDEZĂ (IRA)
24
F. AL FATAH - CONSILIUL REVOLUŢIONAR (ABU NIDAL)
Alte denumiri: Organizaţia Abu Nidal (ANO), Abu Nidal (Fatah - CR)
Descriere: Este o organizaţie palestiniană condusă de către Sabri al-Bana
(Abu Nidal) şi fondată în 1974, ca o consecinţă a desprinderii lui Abu Nidal din
organizaţia Fatah. Scindarea produsă la crearea noii organizaţii a fost rezultatul
influenţei jucate de regimul irakian care îl sprijinise pe Abu Nidal să lanseze
operaţiuni teroriste independente pentru a servi intereselor irakiene. Încă de la
creare, organizaţia s-a considerat ca fiind adevărata organizaţie Fatah, acuzându-
i pe liderii organizaţiei de trădare.
Activităţi: Abu Nidal (Fatah-CR) a fost considerată cea mai activă şi mai
periculoasă organizaţie teroristă palestiniană, care a făcut numeroase victime în
anii '80. Ea şi-a demonstrat capacitatea de a opera în zone întinse din Orientul
Mijlociu, Asia, America de Sud şi Europa. Spre deosebire de alte organizaţii
palestiniene, ea a organizat operaţiuni şi acte teroriste împotriva unor obiective
aparţinând unui număr mare de ţări şi împotriva militanţilor palestinieni acuzaţi
de atitudine moderată. De la începutul anilor '80, Fatah-CR a început să atace şi
ţinte evreieşti, israeliene şi occidentale. Ea şi-a încetat practic atacurile teroriste
în anii '90, deşi se consideră că păstrează încă potenţial de periculozitate,
datorită noilor sale relaţii cu Iranul.
Fatah-CR mai este cunoscută şi sub numele de Consiliul Revoluţionar
Arab, dar îşi asumă responsabilitatea pentru atacurile comise sub numele de
Brigăzile Arabe Revoluţionare, Organizaţia Revoluţionară a Musulmanilor
Socialişti - pentru atacurile împotriva obiectivelor britanice, Iunie Negru -
pentru atacurile împotriva obiectivelor iordaniene şi Organizaţia Septembrie
Negru.
Număr de membri: Fatah-CR are aproximativ 400 de membri şi câteva
zeci de cadre ale miliţiilor din taberele palestiniene de refugiaţi din Liban. Nu se
cunosc organizaţiile afiliate în Teritoriile Autonome.
Localizare/arie de acţiune: Între 1974-1980, cartierul general al
organizaţiei s-a aflat în Bagdad, iar activităţile sale au fost coordonate, în
25
special, de către irakieni, care i-au acordat suport logistic substanţial lui Abu
Nidal. Această perioadă a fost caracterizată de atacuri teroriste îndreptate cu
preponderenţă împotriva ţintelor siriene şi a celor aparţinând organizaţiei Fatah /
OEP.
La începutul anilor '80, datorită, pe de o parte, dezacordului apărut între
irakieni şi Abu Nidal, referitor la independenţa organizaţiei sale şi, pe de altă
parte interesului manifestat de către Irak, în cursul războiului cu Iranul, în
îmbunătăţirea relaţiilor sale cu Occidentul, Abu Nidal şi susţinătorii săi au fost
expulzaţi din Irak şi s-au stabilit în Siria. Ulterior, în 1985, cartierul general a
fost mutat în Libia. După 1981, Fatah-CR a atacat ţinte evreieşti, israeliene şi
occidentale, dar şi obiective aparţinând Iordaniei şi statelor din Golf, continuând
în acelaşi timp să lanseze atacuri împotriva militanţilor şi liderilor Fatah.
Presiunile exercitate de către Statele Unite asupra Siriei, au constrâns
organizaţia să-şi mute bazele de pregătire şi operaţionale în Liban, în zona
Sidon. Anul 1987 a marcat o importantă schimbare în activitatea clandestină
desfăşurată în conspirativitate de către organizaţie. Aceasta a primit în rândurile
sale noi tineri militanţi, şi a organizat o structură de tip miliţie şi chiar a iniţiat
activităţi sociale şi politice în taberele de refugiaţi palestinieni, din sudul
Libanului. În a doua jumătate a anilor '80, gruparea a declanşat cele mai grave
acte teroriste lansate fără discriminare.
Noul mod de operare şi activităţile desfăşurate în taberele din sudul
Libanului, au produs o gravă scindare în cadrul organizaţiei soldată cu plecarea,
în 1989, a doi lideri: Atef Abu Baker, membru al Comitetului Central şi Abdel
Rahman Issa, membru al Biroului Politic. Ei l-au acuzat pe Abu Nidal că, de
teama unor acte de subversiune interne, a ordonat uciderea a 150 de militanţi.
Încercarea de reconciliere cu Fatah şi liderul acesteia, Yasser Arafat, soldată şi
ea cu eşec, a făcut ca Abu Nidal să fie mai izolat ca niciodată.
Eşecul ultimelor operaţiuni17 din anii '80 au marcat declinul operaţional al
organizaţiei.
17
atacul asupra navei City of Poros din Grecia şi arestarea majorităţii militanţilor săi din America de Sud
26
Ajutor extern: De asemenea, gruparea are la dispoziţie sume importante
de bani, evaluate la mai multe milioane de dolari18, obţinute prin şantaj şi trafic
de armament, depozitate în conturi din Elveţia, Marea Britanie şi Austria.
18
Fatah-CR este considerată drept cea mai bogată organizaţie disidentă palestiniană
27
e. obţinerea de drepturi pentru populaţia de origine kurdă din Turcia
(publicaţii şi posturi radio -TV în limba kurdă, şcoli proprii etc.);
f. obţinerea statutului de partener de dialog cu statele occidentale după
modelul O.E.P.
Tactica organizaţiei evidenţiază o moderaţie constantă, complementară
urmării pas cu pas a strategiei de reformă politică a activităţilor specifice.
Păstrarea acestei caracteristici este, însă, relaţionată cu dinamica reacţiei
guvernului de la Ankara faţă de efortul de conciliere al KADEK, principala
problemă internă a organizaţiei constituind-o, în prezent, menţinerea unităţii de
acţiune şi a coeziunii potenţialului uman aderent în promovarea "cauzei kurde".
Număr de membri: Organizaţia numără aproximativ 4.000-5.000 de
membri, dintre care majoritatea sunt amplasaţi în nordul Irakului. Are mii de
simpatizanţi în Turcia şi în Europa, aria de operare cuprinzând Turcia şi Orientul
Mijlociu. Autorităţile de la Damasc au respectat, în general, acordul antiterorist
semnat în septembrie 2000 cu Ankara, prin care se angajau să nu susţină
organizaţia.
Localizare/arie de acţiune: Principalele ţinte ale actelor teroriste ale
KADEK au fost forţele guvernamentale de securitate din Turcia. În 1993 şi
ulterior, în primăvara lui 1995, au fost comise o serie de atacuri împotriva
clădirilor care adăposteau misiuni diplomatice turceşti şi diverse firme ale
acestei ţări în zeci de oraşe occidentale. În încercarea de a produce pagube
industriei de turism a Turciei, la începutul anilor '90 KADEK a atacat cu bombe
locuri turistice şi hoteluri şi, de asemenea, a răpit turişti străini. KADEK
dispune, în Turcia, de echiparea specifică unei grupări de gherilă de mare
anvergură, respectiv, armament uşor de infanterie, mine antitanc şi antipersonal,
mitraliere antiaeriene grele, staţii de radio-transmisiuni etc. Această dotare este
localizată în primul rând în zonele de conflict din nordul Irakului, ramurile din
statele europene ale organizaţiei dispunând de armament uşor19 şi dispun de
capacitatea de a produce şi folosi dispozitive explozive artizanale.
19
în majoritatea cazurilor, în cantităţi limitate
28
Ajutor extern: Primeşte un modest sprijin financiar şi ajutor material de
la Siria, Irak şi Iran. În majoritatea cazurilor, sursele de finanţare ale KADEK
sunt ilegale, intrând sub incidenţa legilor penale, fapt ce sporeşte gradul de
pericol al grupării, acestea fiind: traficul de droguri, traficul de persoane,
estorcările de fonduri, tâlhăriile şi alte fapte asemănătoare, impunerea de taxe de
protecţie, răpirile de persoane, cotizaţiile plătite de membrii şi simpatizanţii cu
posibilităţi materiale.
29
Număr de membri: Efectivele grupării sunt necunoscute, aria de operare
cuprinzând întreg teritoriul Greciei. În anii '80, a primit arme şi asistenţă din
partea teroristului internaţional Carlos.
Localizare/arie de acţiune: Aria de acţiune a acestei organizaţii este
Grecia.
Ajutor extern: În prezent nu se cunoaşte nici un sponsor străin.
30
Număr de membri: Efectivele au rămas necunoscute, presupunându-se
că aria de operare viza zona capitalei, Atena.
Într-un raport adresat Consiliului de Miniştri20, ministrul grec al ordinii
publice, Michalis Chryssoidis, a anunţat desfiinţarea grupării teroriste "17
Noiembrie", invocând ca argumente: arestarea conducerii şi a majorităţii
membrilor organizaţiei, confiscarea armamentului, precum şi elucidarea tuturor
acţiunilor organizate de grupare, "chiar şi a celor nerevendicate". Desfiinţarea
organizaţiei a demarat la 29 iunie 2002, o dată cu arestarea teroristului Savas
Xiros.
Localizare/arie de acţiune: Începând cu anii '90 şi-a extins aria ţintelor,
incluzând instituţii UE şi firme străine care investesc în Grecia.
Ajutor extern: Nu se cunoaşte nici un sponsor străin.
31
şi a rănit un ofiţer american care a activat în cadrul forţelor aeriene, pentru a
protesta împotriva războiului din Golf. În 1992 organizaţia a lansat rachete
asupra consulatului american din Istambul. La începutul anului 1996, gruparea a
asasinat doi importanţi oameni de afaceri turci, ceea ce a reprezentat primul act
terorist semnificativ al DHKP/C.
Organizaţia a executat numeroase acţiuni teroriste (36 de atentate după
1989), care au culminat cu asasinarea, în 1996, a lui OZDEMIR SABANCI,
unul dintre principalii acţionari ai cunoscutului "Holding Sabanci". Autorităţile
turce au desfăşurat o campanie împotriva organizaţiei în urma atentatului din
iunie 1999 prin care s-a încercat atacarea cu arme uşoare antitanc a Consulatului
american din Istambul.
A urmat o serie de razii asupra caselor conspirative, urmate de arestări
care au dus la slăbirea semnificativă a capacităţii de acţiune a grupării. În
decembrie 2000, forţele de securitate turce i-au transferat pe militanţi din
închisorile controlate de DHKP/C, în alte închisori de maximă securitate, în
scopul slăbirii coeziunii organizaţiei.
Număr de membri: Nu se cunoaşte numărul membrilor organizaţiei.
Localizare/arie de acţiune: Este formată din elemente fanatice de
orientare comunistă, bine instruite şi organizate în celule de luptă. Majoritatea
factorilor de conducere sunt persoane cu studii superioare, cu un grad de
inteligenţă şi cultură ridicat. Toţi membrii grupării au temeinice cunoştinţe
contrainformative. Membrii grupării sunt, în general, bine pregătiţi şi în măsură
să folosească mai multe tipuri de arme. Aria de acţiune a acestei organizaţii este
teritoriul Turciei.
Ajutor extern: Resursele financiare ale organizaţiei sunt formate din
contribuţii ale simpatizanţilor, extorcări de fonduri ale oamenilor de afaceri
turci, rezidenţi în Europa şi vânzarea materialelor ideologice, concomitent cu
cazuri disparate de trafic cu stupefiante.
32
Descriere: Originile naţionalismului corsican trebuie căutate în cele patru
secole de dominare a insulei de către genovezi, dominaţie care s-a încheiat
printr-o revoltă, urmată de o scurtă perioadă de independenţă, până la anexarea
insulei de către Franţa, în 1769. In zilele noastre, doi sunt factorii care au dus la
resuscitarea sentimentului naţionalist în Corsica: primul, sărăcia în resurse a
insulei, perspectivele dezvoltării industriale şi agricole fiind deci reduse,
imensele venituri aduse de industria turistică revenind, în general, investitorilor
străini, deci nereflectându-se în creşterea nivelului de trai al insularilor; al doilea
motiv este de dată şi mai recentă şi este legat de dimensiunea emigrării în insulă
a francezilor.
FCEN a fost înfiinţat în 1976 de un grup radical ultra-naţionalist de
militanţi corsicani, cu scopul declarat de a lupta, prin toate mijloacele, pentru
independenţa insulei.
Activităţi: În anii şaptezeci au organizat între 200 şi 800 de atacuri cu
bombe. În anii optzeci, gruparea s-a divizat în două facţiuni, Canal Historique şi
Canal Habituel. Luptele se desfăşoară pe două fronturi, în primul rând contra
Franţei, apoi şi contra organismelor europene care, susţin ei, îngrădesc şi
limitează drepturile lor, ducând, în final, la o dominaţie a străinilor în Corsica.
Localizare/arie de acţiune: Deşi atacurile teroriştilor corsicani nu sunt,
de obicei, soldate cu victime, ele constituie un ingredient fundamental al
climatului de teroare de pe insulă. În concluzie, este evident că naţionaliştii
moderaţi se opun oricărei colaborări cu FCEN, fiind în ultimă instanţă dispuşi
chiar să accepte o mai largă autonomie, acordată de guvernul de la Paris, decât
să vadă Corsica condusă de Front.
Ajutor extern: Organizaţie se autofinanţează practicând, deja
binecunoscuta „taxă revoluţionară”, percepută de la oamenii de afaceri şi de la
cetăţenii bogaţi.
Prin acţiunile lor, militanţii FCEN intenţionează să sensibilizeze populaţia
indigenă a insulei faţă de dezinteresul guvernului francez, faţă de înapoierea
economico-socială a insulei şi să-i mobilizeze la luptă contra sistemului de
33
clanuri, care încă mai dăinuie în insulă şi pe care îl condamnă ca fiind corupt şi
colaboraţionist. Cu toate aceste scopuri legitime, naţionaliştii corsicani nu au
reuşit niciodată să adune mai mult de 10% din voturile exprimate la alegeri, iar
politica de teroare, pe care au chemat-o să le sprijine revendicările, nu a făcut
decât să le scadă popularitatea în rândurile maselor.
Un alt pericol este pe cale de a cuprinde Europa: răspândirea şi
organizarea grupărilor fundamentaliste islamice, a celulelor Al Qaida şi a altor
organizaţii, care profită de liberalizarea frontierelor, de circulaţia mai uşoară a
persoanelor, pregătind şi chiar executânt atentate sângeroase pe continent (ex:
11 martie 2004, Madrid).
35
CAPITOLUL III
DOMENII DE ACTIVITATE
1. BIOTERORISMUL
23
utilizează ca arme de distrugere în masă apa, aerul, hrana, diverse organisme viruşi sau toxine
36
cu agenţi biologici s-au concentrat asupra dispersării pe cale aeriană a agenţilor
biologici, teroriştii au fost mai interesaţi de contaminarea apei şi a hranei.
25
În timpul primului război mondial, spionii germani au utilizat agenţi biologici pentru a infecta animalele care
fuseseră cumpărate pentru forţele militare.
37
poate fi găsit cu uşurinţă şi resursele grupului terorist de producere şi răspândire
a agentului vor fi influenţate de obiectivele teroriştilor. Acestea ar putea
determina alegerea unui agent care nu este asociat cu programele de luptă cu
arme biologice finanţate de state.
2. TERORISMUL ELECTRONIC
26
Cristian Delcea, 2003: http://www.terorism.ro/noutati1.html
27
On-line: capacitatea unui utilizator de internet de a conecta, ca urmare a faptului că deţine un cont care-i
permite accesul.
38
apa la începutul unui atac convenţional, fie el biologic, chimic, nuclear sau un
bombardament. Experţii informaticieni consideră că acest fel de atac coordonat
ar putea fi cea mai bună întrebuinţare a metodelor terorismului cibernetic; pot
distruge infrastructura informaţională, pot sabota reţelele de computere, reţelele
financiare sau mass-media sau pot folosi reţelele de computere pentru a controla
aparaturile care coordonează luminile din trafic, uzinele de electricitate sau
barajele, provocând dezastre. Atacurile asupra componentelor materiale ale
infrastructurii sunt adevărate bombe care ar putea distruge banca virtuală de
computere a guvernului, componente cheie ale infrastructurii internetului sau
echipamentului ce permite comunicarea telefonică.
Atacurile lansate în ciberspaţiu28 ar putea implica diverse metode de
exploatare a punctelor slabe ale securităţii computerelor: viruşi virtuali, parole
furate, software cu intrări secrete, prin care intruşii pot pătrunde nedetectaţi şi
torente de trafic electronic putând asalta computerele. Aceste atacuri sunt
cunoscute sub numele de „respingere a serviciului”. Atacurile ar putea implica
furarea unor dosare secrete, alterarea conţinutului paginilor web, sabotarea
operaţiunilor, ştergerea datelor sau ameninţarea cu divulgarea informaţiilor
confidenţiale pentru bani sau concesii politice. Ciberteroriştii pot anula sistemele
de control împotriva deturnărilor, care pot avea consecinţe grave: ruperea
barajelor, ciocnirea avioanelor, tăierea electricităţii şi alte sisteme aferente lor.
Organizaţiile teroriste selectează persoane care cunosc bine bazele informaticii
şi hackerii29. Aceste organizaţii sunt interesate de persoane care sunt bine
instruite, având aparatură de ultimă performanţă, făcând uz de ea în scopuri
teroriste.
3. TERORISMUL NUCLEAR
28
spaţiul internet în care diferite persoane interacţionează prin intermediul calculatoarelor interconectate.
Comunicaţia se poate realiza independent de distanţa fizică.
29
a) persoană cu un bagaj impresionant de cunoştinţe în domeniul IT şi programării calculatoarelor şi care
examinează codul sistemelor de operare sau a altor programe pentru a vedea cum funcţionează; b) persoană ce
utilizează cunoştinţele de specialitate din domeniul calculatoarelor în scopuri ilicite.
39
Terorismul nuclear reprezintă o ameninţare în creştere, care reclamă
cooperarea tuturor statelor, după cum au declarat responsabili americani şi
europeni, în cadrul celei de-a doua reuniuni anuale pentru securitate a OSCE,
care s-a desfăşurat in iunie 2004 la Viena. Amiralul James Loy, secretarul
american adjunct pentru securitate internă, arăta că, “în ultimii ani, am asistat la
prea multe incidente în care materialele radioactive sunt comercializate fără un
control oficial normal. De aceea, suntem îngrijoraţi de probabilitatea unui atac
cu arme de distrugere în masă”.
Se spune că dipolaritatea a fost vârsta de aur a proliferării nucleare clasice
(Israel, India, Pakistan, Africa de Sud, Coreea de Nord şi, cu o anumită doză de
îndoială, Irak). Multipolaritatea, afirmă aceiaşi analişti, ar putea fi considerată
“perioada de aur” a terorismului nuclear. Ce facem în cazul unei posibile
pierderi a controlului asupra materialelor, tehnologiilor, documentaţiilor şi
constructorilor de arme nucleare, în statele fostei Uniuni Sovietice? În zilele
noastre, Agenţia Internaţională de Energie Atomică (AIEA) posedă o bază de
date operaţională privind traficul ilicit cu materiale nucleare şi alte surse
radioactive şi poate asigura ajutor şi asistenţă de prevenire, detecţie, acţiune,
pregătire şi schimb de informaţii între statele membre. Sub auspiciile ONU,
cooperarea internaţională s-a îmbunătăţit, implicând agenţii
interguvernamentale, cum sunt Organizaţia Mondială a Vămilor, Interpolul,
Europolul, Organizaţia Internaţională a Aviaţiei şi Marinei Civile, Organizaţia
Internaţională a Transporturilor Rutiere, Euratom, Minatom etc. Cu toate
acestea, sunt încă unele aspecte care provoacă îngrijorare. Unul dintre ele este
acela că numărul cazurilor de contrabandă nedescoperite este mai mare decât al
celor ştiute. Cel de-al doilea se referă la tendinţa de creştere a cantităţilor de
materiale radioactive utilizate pentru arme. În anul l992, cantităţi de micrograme
de Pu de la surse de ionizare, în 1994 – 5,6 g de Pu-239 la Tengen-Germania,
apoi 560 g de mixtură de Pu/U la München, conţinând mai mult de 400 g Pu şi,
în sfârşit, cea mai mare, aproape 2,72 kg (88%) Uraniu îmbogăţit, combustibil
40
de la un reactor naval din Praga. Dar, după 1994 nu s-au mai înregistrat multe
cazuri care să merite a fi cunoscute şi publicate. Poliţiştii din Inspectoratul de
Poliţie Mehedinţi au prins în flagrant doi braşoveni care aveau asupra lor 3 kg de
material radioactiv. Uraniul, pregătit sub formă de pastile, urma să fie vândut
unui cetăţean străin.
O altă situaţie se referă la creşterea exponenţială a transferului de
informaţii şi tehnologii, ca urmare a fenomenului crescut de globalizare a
economiei şi informaticii, transfer care duce la creşterea enormă a pericolului
menţionat. Bipolaritatea a fost, într-adevăr, “perioada de aur” a proliferării
nucleare, clasice, statul fiind acela care conducea şi gestiona procesul de
proliferare nucleară. O dată ce acest control exigent al superputerilor ar fi
pierdut, există riscul potenţial ca terorismul nuclear să aibă suficiente resurse
spre a prolifera. Această situaţie ilustrează rezultatul primejdios cauzat de
pierderea controlului asupra materialelor nucleare, a tehnologiilor sensibile, a
documentaţiilor armelor nucleare din Rusia şi din statele fostei Uniuni Sovietice.
George Bush senior, vicepreşedinte al SUA, sublinia participanţilor la Colocviul
Internaţional despre proliferarea nucleară de la Geneva, din anul 1985, că
trebuie să “extindem înţelegerea spre a cuprinde şi pericolul terorismului; cel
mai primejdios fiind, cu siguranţă, terorismul nuclear”.
Lupta împotriva acţiunilor teroriste este permanentă, orice pauză de luptă
fiind, o greşeală imensă. După atacul de la 11 septembrie 2001, comunitatea
internaţională a ales calea efortului comun de contracarare a acţiunilor teroriste,
de avertizare a populaţiei şi de înăsprire a controalelor la frontiere.
Gijs De Vries30, sublinia: “Opinia generală este că, la ora actuală, atacurile
convenţionale sunt mai probabile decât cele cu arme de distrugere în masă, dar
trebuie să ne pregătim şi pentru o asemenea eventualitate”. Astfel s-a
recomandat introducerea de urgenţă a paşapoartelor biometrice, care utilizează
sistemele de recunoaştere a irisului şi a amprentelor digitale.
4. TERORISMUL DE STAT
30
responsabilul Uniunii Europene pentru combaterea terorismului
41
Terorismul sponsorizat de stat este promovat de acele grupări care sunt
sponsorizate de statele ce promovează violenţa şi dictatura. Grupările teroriste
sponsorizate de stat sunt folosite deliberat de către state cu vederi radicale ca
instrumente de politică externă. Tipul acesta de terorism este o metodă eficientă
din punct de vedere economic de a duce un război ascuns prin folosirea unor
surogate de luptători sau mercenari31. Un astfel de caz a fost folosirea de către
guvernul iranian a unor tineri militanţi presupuşi independenţi în luarea de
ostatici la ambasada americană din Teheran în 1979. Având la dispoziţia lor
resurse sporite, grupările teroriste sponsorizate de stat sunt adesea capabile să
realizeze atacuri cu un efect mai devastator decât alte grupări teroriste, inclusiv
atacuri cu avioane şi alte metode combatante. Aparent, în urma războiului din
martie 2003 şi martie 2004, trupele americane şi cei de la comisia ONU nu au
găsit arme de distrugere în masă, dar, se pare că Irakul a deţinut şi a fost un
sponsor al terorismului fidel altor state şi grupări teroriste. Siria, Iran, Coreea de
Nord şi Libia sunt în prezent state care au sponsorizat şi sponsorizează
terorismul. Rusia, până în anul 1999 şi după, a fost şi este un sponsor de
neegalat al terorismului. China a fost şi este un potenţial sponsor al terorismului.
Coreea de Nord deţine arme biologice de distrugere în masă, prectică traficul de
droguri şi spalărea de bani la cele mai înalte cote ilicite pentru promovarea şi
sponsorizarea terorismului. Iranul adăposteşte Organizaţie teroristă. Garda
Revoluţionară Iraniană (GRI), organizaţie care deţine arme de distrugere în
masă, face instruire şi pregătire militară sponsorizată de către statul iranian.
Aceste ţări32 antrenează trupe teroriste şi deţin arme de distrugere în masă, fiind
cele mai periculoase ţări din lume care promovează terorismul şi violenţa
împotriva statelor occidentale şi Israel, anti-occidentală33.
A. PUTERE ŞI TERORISM
31
Cristian Delcea, 2002, 2003: http://www.terorism.ro/noutati1.html
32
Siria, Iran, Coreea de Nord, Libia, Rusia şi China
33
Cristian Delcea, 2003: http://www.terorism.ro/noutati1.html
42
Când este vorba despre terorism, avem aproape întotdeauna, doi poli de
interpretare antagonici: dacă la un pol un act este calificat ca terorist, la celălalt
el poate fi considerat ca un gest eroic. În această interpretare, factorii culturali
sau cei care ţin de tipul de civilizaţie, valorile împărtăşite de o anumită societate
au un rol foarte mare. Dar nu întotdeauna ei sunt decisivi, ci mai degrabă un
anumit raport de forţe, care decide până la urmă caracterul unui act sau al altuia.
În primul rând, putem vorbi despre terorism ca efect34. În al doilea rând, putem
vorbi despre terorism ca act politic şi astfel acesta, din perspectiva celor care
recurg la astfel de acte, poate fi considerat ca o reacţie a disperării: un grup, o
comunitate sau o organizaţie îşi simte ameninţară însăşi existenţa ei şi singurul
mijloc de autoapărare care îl mai consideră posibil este un act de terorizare a
agresorului sau opresorului. Iată cum este posibil ca un act de terorism să poată
fi considerat ca legitim.
Altfel, specific actelor teroriste este ca, după săvârşire, să fie revendicate
de o organizaţie care îşi anunţă scopuri imaculate. Probabil că societatea
omenească nu a atins încă pragul de maturitate care să impună respingerea
oricărei forme de violenţă, condamnarea necondiţionată a oricărui act uman care
pune în pericol viaţa fiinţelor umane, dacă nu a oricărei fiinţe. Dar dacă există
posibilitatea exonerării de răspundere în caz de legitimă apărare pentru acte
individuale, la fel ar trebui să existe asemenea posibilitate şi pentru acte
colective săvârşite în legitima apărare a unei apartenenţe, identităţi sau culturi.
Se pune însă o problemă morală simplă: dacă actele disperate de violenţă
extremă produse spontan, fără o planificare sau premeditare de vreun fel sau
altul, pot fi înţelese şi poate chiar acceptate ca semnal pentru omenirea civilizată
ca să intervină, actele de violenţă extremă, planificate, deci, premeditate nu pot
fi acceptate sub nici o formă, indiferent cine le comite şi în ce scop.
În acest fel atingem esenţa terorismului: acesta este cel mai nociv efect al
puterii, în sensul că legitimează forţa cea mai brutală şi folosirea ei lipsită de
34
asupra unui grup, comunităţi sau societăţi - din acest punct de vedere, terorism înseamnă, în sens elementar,
panică generată de un atac de o violenţă extremă împotriva căruia, cel puţin pentru moment, nu există posibilitate
de apărare
43
orice scrupul, în condiţiile în care singura regulă este cea dictată de terorist, fie
el un individ, un grup sau un stat.
Nu există act terorist justificabil la fel cum nu există, război justificabil.
Ceea ce se numeşte război just sau de apărare nu este război, ci doar un răspuns
la război, o reacţie de apărare. Războiul este o operaţie eminamente militară; în
declanşarea lui prevalează principii şi considerente militare; logica războiului
este logica armelor, a instrumentelor de distrugere. Apărarea este o reacţie
civilă, întotdeauna fundamentată pe valori şi pe drepturile elementare ale
omului. Continuarea acţiunilor militare, după ce obiectivele apărării au fost
atinse, încetează să mai fie apărare, iar agresarea şi cucerirea teritoriilor
agresorului-cuceritorului este un război, la fel de condamnabil ca orice alt
război. Războiul însuşi prilejuieşte momente şi acţiuni teroriste şi, de fapt,
terorismul se naşte din actele războinice care multă vreme în istoria naţiunilor au
fost – şi mai sunt – glorificate. Se poate spune că de la război la terorism nu este
decât un pas: dispariţia oricăror reguli într-o înfruntare armată. Pentru ca
civilizaţia să prevaleze faţă de barbarie, ne trebuie o definiţie mai riguroasă a
terorismului, a cauzelor sale locale şi a mijloacelor de înlăturare a actelor
teroriste”35. Se propune folosirea termenului de “violenţă politică extremă”
pentru a califica o listă întreagă de acte de război şi care n-ar fi, acte individuale
pentru că au obiective politice:
g. asasinate ţintă a responsabililor politici sau militari, ca de exemplu:
Itzhac Rabin, fost prim-ministru izraelian, Fathi Chkaki, lider al Djihadului
islamic, Yahva Ayache, artificier al Hamas;
h. luarea de ostatici şi eliberarea lor condiţionată;
i. atentate asupra soldaţilor în uniformă care fac parte din armata de
ocupaţie sau de intervenţie (ca acţiunile antiisraeliene în sudul Libanului);
j. actele de kamikaze comise de Djihadul islamic sau de Hamas;
k. asasinatele orbeşti, în rândul civililor fără apărare, aparţinând unor
comunităţi adverse (maşini-capcană);
35
Alain Joxe, 1996
44
l. efectele ocupării militare care implică transformarea masivă a unor
populaţii în ostatici36.
Asemenea clasificare ar permite “opunerea strategică a ţintelor precise
ţintelor aleatorii, pe de o parte, iar, de alta stadiul de ameninţare, stadiului de
execuţie. Numai operaţiile de ameninţare şi de masacrare37 sunt acte
nediscriminate şi pot fi calificate ca teroriste. Asasinatul politic şi luarea de
ostatici aparţin, din cauza aţintirii lor precise, unui alt tip de strategie decât cel al
terorii. Acţiunile armate împotriva unităţilor militare, ele sunt acte de război”.
Recurgerea la acţiuni extreme a fost mereu legată de lupta contra tiraniei,
opresiunii străine sau cuceririi coloniale.
Cum scria Lao Tzî, “cu cât sunt mai mulţi soldaţi, cu cât sunt mai mulţi
bandiţi”. Valurile de violenţă politică extremă sunt, pe de o parte îndreptate
împotriva tiraniei38, iar pe de alta sunt un răspuns al opresiunii militare sau
poliţieneşti. Lupta între violenţa de stat şi violenţa de jos, de la baza societăţii,
opune două structuri strategice care formează un cuplu, în care o componentă o
presupune pe cealaltă.
De fapt, într-un asemenea conflict, adversarii se situează în condiţiile unei
inegalităţi structurale şi ei încearcă compensarea acestei inegalităţi prin
utilizarea forţei. Cele două tabere suferă de un anumit handicap: lipsa de
legitimitate a tiraniei, pe de o parte şi lipsa unei organizări suficient de
puternice, de cealaltă. Putem califica, aceste tactici şi strategii violente (ale
statului şi ale revoltaţilor) ca imorale sau absurde în raport cu scopurile vizate.
Se poate susţine, că violenţa de stat, sau violenţa conţinută în chiar
alcătuirea societăţilor poate genera violenţă la nivelurile sociale de jos, acolo
unde oprimarea are adeseori accente maxime, dar dacă un asemenea tip de
violenţă este considerat just, moral, această atitudine constituie cel mai bun
mijloc pentru perpetuarea şi chiar eternizarea violenţei. Există câţiva factori
care au contribuit la amplificarea şi dezvoltarea mişcărilor teroriste pentru a
36
ex: ca cea de la Beirut în 1982 şi cea de la Sarajevo
37
ultimele trei dintre cele enumerate mai sus
38
reală sau definită ideologic ca atare de organizaţii
45
putea încerca mai departe evaluarea posibilităţilor de a diminua acest flagel al
lumii contemporane.
a. Dezvoltarea terorismului de stat spre jumătatea secolului trecut, mai
ales în Germania nazistă şi în Uniunea sovietică. Două regimuri politice
extremiste aveau să desfiinţeze orice limită a violenţei, pe de o parte, iar pe de
alta să se prelungească în mişcări şi acţiuni teroriste care mai de care mai
înfiorătoare în zonele aflate sub influenţa lor.
b. Al doilea război mondial care s-a purtat în principal între Germania
nazistă şi în Uniunea sovietică, două regimuri atât de diferite şi totuşi atât de
apropiate. Structurile teroriste, fie ele vizibile sau invizibile, după ce au generat
acte abominabile, necunoscute încă de oameni, şi-au prelungit existenţa şi după
încetarea ostilităţilor, chiar dacă numai într-o singură tabără ele şi-au menţinut
scopurile şi ierarhiile. Cei doi factori corelaţi aveau să producă un efect de o
perversitate extremă: între atacat şi atacator, între agresat şi agresor, între
victimă şi criminal, conturul sa estompat şi numai o structură morală ieşită din
comun mai putea păstra un vag reper al unei umanităţi elementare.
c. “Războiul rece“. Prelungire a marelui război ideologic, cunoscut în
istorie ca cel de-al doilea război mondial, acesta a însemnat de fapt continuarea
războiului clasic întrun mod frag mentat şi cu utilizarea tuturor armelor posibile,
inclusiv a celor de propagandă. Este întradevăr un fenomen unic, dar totuşi un
război, a cărui principală consecinţă a fost împărţirea lumii în tabere antagonice.
“Terorismul revoluţionar“, a fost susţinut continuu de sistemul comunist, în cea
mai bună tradiţie a stângii extremiste; dar nici de partea cealaltă nu au lipsit
mijloace de o violenţă extremă la care sa recurs fie direct prin servicii secrete şi
trupe speciale, fie prin sprijinirea terorismului de stat39 în diferite părţi ale lumii,
39
Irgun Zvai Leumi (Organizaţie militară naţională) a fost aripa armată a mişcării revizioniste din Palestina
creată de Vladimir Jabotinsky căruia îi va succeda Menahem Begin. Grupul Stern a scizionat din Irgun. Irgun
avea să pregătească atentatul de la Hotelul Regele David în 1946, care era sediul guvernatorului şi cartierul
general al forţelor britanice din Palestina. Atentatul sa soldat cu peste o sută de morţi. La 7 aprilie 1948 avea să
se producă masacrul de la Deir Yassin: unităţi ale grupului Stern şi ale Irgun atacă satul palestinian Deir Yassin
şi masacrează 240 de persoane
46
mai ales în Asia. Pe fundalul “războiului rece“ a apărut cel mai intens şi mai
grav focar de terorism din istoria lumii – Orientul Apropiat. Dubla structură
teroristă israeliană şi arabă se conturează la începutul războiului rece, între anii
1946–1948. Israelul, cum scrie Joxe, “s-a născut dintr-o mişcare teroristă de
eliberare, al cărei vârf de lance a fost Irgun şi grupul Stern8 care aveau ca scop
expulzarea englezilor din Palestina“ şi care devin o structură teroristă şi militară
de stat vizând să expulzeze populaţiile arabe din Palestina pentru a unifica
teritoriile şi a lărgi perimetrul alocat statului evreu prin planul de împărţire votat
de Adunarea Generală a ONU în 29 noiembrie 1947“. “Israelul nu a încetat să
cultive aceste metode teroriste de la debuturile sale şi de a face din aceasta
nucleul doctrinar al concepţiei sale privind lupta împotriva duşmanilor săi. La
rândul lor, statele arabe coalizate, au dorit să evite legitimarea unei “mişcări de
eliberare naţională teroriste“ în aceste societăţi şi au încercat să stăpânească în
profitul violenţei de stat mişcarea populară antiisraeliană“40.
d. Căderea comunismului. Deşi a fost considerat un punct de sprijin
pentru terorismul “revoluţionar“, dispariţia lui nu a însemnat de loc diminuarea
fenomenului terorist. Este important însă de reţinut că una dintre sursele
terorismului de stat instalată chiar în Europa a secat. La scurt timp, după
războiul din Golf, prin intervenţia americană care avea să sprijine noi proiecte
economice în zonă, acţiunile teroriste sau rărit pentru a reveni însă cu o
amploare fără precedent, culminând cu atacul terorist de pe teritoriul Statelor
Unite din 11 septembrie 2001.
Astfel nu mai apare atât de credibil că “terorismul de jos“ ar fi doar o
reacţie la “terorismul de sus“, că terorismul “de stat“ naşte terorism
“revoluţionar“ etc. Asemenea forme de terorism se condiţionează una alta dar nu
se poate stabili o legătură de la cauză la efect între ele. Chiar şi dreptul la luptă
violentă, prin recurgerea la orice fel de arme, împotriva autorităţilor unui stat ne
apare într-o lumină nouă. De altfel, în afara ţărilor occidentale, un număr tot mai
mare de ţări latinoamericane se opun recunoaşterii unui jus ad bellum pentru
40
Richard E. Rubenstein, 1987
47
mişcările de eliberare naţională41.
41
Maniere de voir, 2001
48
influenţeze prin intimidare politica generală a unor state sau poziţia pe care
acestea urmează să o adopte în soluţionarea unor probleme concrete, să impună
o doctrină politică ori o anumită formă de organizare a statului, în această ultimă
categorie încadrându-se şi terorismul de stat, constând în acte de violenţă şi
agresiune exercitată de un guvern sau de o forţă politică conducătoare într-un
stat împotriva membrilor propriei societăţi, dar şi, în anumite cazuri, împotriva
mişcărilor de eliberare naţională a unor popoare subjugate.
Necesitatea elaborării unei Convenţii internaţionale pentru universalizarea
reprimării terorismului a fost abordată, în 1926, la iniţiativa României în cadrul
Societăţii Naţiunilor. Iar un proiect al Convenţiei pentru instituirea unei Curţi
penale internaţionale împotriva terorismului a fost elaborat de eminentul jurist
român Vespasian V. Pella în 1935 şi prezentat Societăţii Naţiunilor.
Statele părţi la Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului din
1937 se angajau să prevină şi să reprime activităţile de acest gen, să-şi dea
reciproc concursul în acest sens, astfel, se “reafirmă principiul de drept
internaţional după care este de datoria oricărui stat să se abţină el însuşi de la
orice fapt destinat a favoriza activităţile teroriste îndreptate împotriva altui stat şi
să împiedice actele prin care acesta se manifestă”. Soluţia ideală este crearea
justiţiei internaţionale cu caracter permanent. Statutul de la Roma a Curţii
Penale Internaţionale necesită a fi ratificat de minimum 60 de state. Apărarea
eficientă a drepturilor omului presupune, de altfel, şi urmărirea şi pedepsirea
criminalilor.
Fiecare stat în parte trebuie să elaboreze şi să adopte programe de stat
concrete în lupta cu terorismul, să se creeze un birou special de coordonare a
acestor activităţi, având la dispoziţie o bancă de date şi informaţii şi experţi.
5. TERORISMUL DE STÂNGA
49
PFLP, DFLP, PFLP-GP42. Personaje-cheie pe scena politică palestiniană, aceste
fronturi marxiste laice au pierdut din influenţă prin căderea sovieticilor, care îi
sprijineau, prin respingerea procesului de pace israeliano-palestinian şi ridicarea
grupărilor islamice în special Hamas. Yasir Arafat a înfiinţat noua autoritate
palestiniană, care guvernează o mare parte din Fâşia de Vest şi Gaza. De la a
doua revoltă palestiniană (Intifada)43, aceste grupări au încercat să-şi
redobândească poziţia prin organizarea atacurilor teroriste împotriva Israelului,
cel mai dramatic soldându-se cu asasinarea ministrului israelian al turismului,
Rechaven Ze’evi, de către Frontul Popular de Eliberare a Palestinei, în
octombrie 2001.
Departamentul de Stat American, Organizaţie Naţiunilor Unite (ONU)
consideră Frontul Popular de Eliberare a Palestinei (PFLP) şi Frontul Popular de
Eliberare a Palestinei-Comandamentul General (PFLP-GC) ca organizaţii
teroriste străine. Siria asigură ajutor finaciar, instrucţie şi azil politic acestor trei
grupe teroriste. PFLP-GC are sedii în Damasc, dar primeşte ajutor şi de la Iran şi
Libia.
Toate aceste grupări şi-au făcut simţită prezenţa de la izbucnirea celei de-
a doua Intifade, dar nici una nu rivalizează cu Hamas şi nici cu facţiunea Al-
Fatah a lui Arafat, susţin experţii în domeniu. În mai 2001, forţele armate
israeliene au interceptat o ambarcaţiune încărcată cu rachete katyusha şi rachete
trimise de PFLP-GC către Gaza; liderul acestei grupări, Ahmad Jibril, a susţinut
că aceasta e doar una dintre multele ambarcaţiuni de acest fel. Asasinarea de
către PFLP a lui Ze’evi a contribuit la creşterea nivelului violenţei islaeliano-
palestiniene. Gruparea membrilor PFLP şi a Frontului Democratic de Eliberare a
Palestinei (DFLP) prezintă un pericol care trebuie prevenit şi oprit pe cale
diplomatică şi politică.
42
acestea fiind cele care au desfăşurat, după Războiul de Şase Zile din 1967, o activitate de pionerat în crearea
unor strategii teroriste la începutul anilor ‘70
43
care a început în septembrie 2002
50
6. TERORISMUL NARCOTIC
44
descrie violenţa care afectează “largi regiuni sau zone urbane, unde controlul a trecut de la guverne legitime la
puteri noi, pe jumătate politice, pe jumătate criminale”, sau grupează într-o singură categorie conflicte de diverse
tipuri din lume, care nu se mai conformează cu noţiunea acceptată în mod tradiţional de “război” ca luptă între
forţele armate a două sau mai multor state, ci implică trupe neregulate pe post de combatanţi.
51
CAPITOLUL IV
45
La reuniunea de la Koln din 3-4 iunie 1999, Consiliul European a decis elaborarea unei Carte a drepturilor
fundamentale. Aceasta trebuia să "regrupeze drepturile fundamentale în vigoare din Uniunea Europeana astfel
încât să le confere o mai mare vizibilitate şi care să marcheze importanţa lor exceptională". Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene a fost proclamată de Comisia Europeană, Parlamentul European si Consiliul
Uniunii Europene, urmare a Consiliului European de la Nisa din 7 decembrie 2000.
46
Parlamentul European, Comisia pentru Libertăţile şi Drepturile Cetăţenilor, Justiţie şi Afaceri Interne, raportor
Graham R. Watson, Raport privind rolul Uniunii Europene în combaterea terorismulul, 12 iulie 2001.
52
şi câteva consideraţii referitoare la calitatea legislaţiei existente în aceste state,
urmärindu-se în principal în ce măsură conceptele cu care se operează -
terorism, organizaţii teroriste - erau definite. Legislaţiile germană şi cea italiană
nu conţineau nici o definiţie a terorismului şi nici o explicaţie a ceea ce se
înţelege prin grupuri sau organizaţii teroriste. În Iegislaţia celorlalte patru state
menţionate erau incluse şi definiţii ale conceptului, având numai câteva puncte
comune: un act de terorism constituie o ameninţare la adresa dreptului şi a
ordinii publice şi păcii (Spania şi Portugalia), afectează funcţionarea
corespunzătoare a instituţiilor guvernamentale (Spania, Marea Britanie,
Portugalia), intimideazä persoane sau grupuri de persoane (Marea Britanie şi
Portugalia).
Diferenţe în cadrul acestor legislaţii apăreau şi în ceea ce priveşte
pedepsirea actelor de terorism, precum şi din prevederile speciale în ceea ce
priveşte conducerea investigaţiilor sau prevederile referitoare la tribunalele care
judecă astfel de cazuri.
Toate aceste diferenţe constituiau, fără îndoială, piedici în calea formulării
unui răspuns eficient la adresa terorismului internaţional şi scoteau în evidenţă
necesitatea unei abordări comune la nivel european, bazată pe cooperare şi
armonizare legislativă.
După evidenţierea principalelor neajunsuri ale sistemului existent la acea
dată şi a existenţei premiselor necesare pentru perfecţionarea acestuia, Raportul
Parlamentului European adresează Consiliului Uniunii Europene o serie de
propuneri în acest sens47:
a. adoptarea unei decizii-cadru în vederea apropierii prevederilor ce
stabilesc un set minim de reguli Ia nivel european referitoare Ia elementele
constitutive ale infracţiunilor şi pedepselor în domeniul terorismului;
b. adoptarea unei decizii-cadru cu scopul realizării armonizării legislative
47
Ibidem, Propunere pentru o Recomandare, p. 5-13.
53
reciproce a deciziilor în materie penală în legătură cu infracţiunile teroriste, între
statele membre ale Uniunii Europene;
c. adoptarea unei decizii-cadru care să stabilească măsuri pentru
garantarea şi implementarea mandatului de cercetare şi arestare european, în
vederea combaterii terorismului.
În anul 2002, Uniunea Europeană a adoptat o decizie-cadru pentru a lupta
mai eficient împotriva terorismului. Această decizie defineşte atacurile teroriste
şi infracţiunile legate de actele teroriste, prezintă comportamentele care ar putea
contribui la aceste acţiuni, stabileşte nivelul sancţiunilor şi garantează în mod
explicit respectarea drepturilor fundamentale.
Articolul 29 al Tratatului Uniunii Europene se referă la terorism ca la una
dintre cele mai serioase forme de criminalitate, care trebuie prevenită şi
combătută prin dezvoltarea unei acţiuni comune pe trei direcţii: o mai strânsă
cooperare între forţele poliţieneşti, autorităţile vamale şi alte autorităţi
competente, inclusiv Europol; cooperare mai strânsă între autorităţile
judecătoreşti şi alte autorităţi competente la nivelul statelor membre; şi, acolo
unde este cazul, armonizarea legislativă în domeniul prevenirii şi combaterii
criminalităţii.
Înainte de adoptarea deciziei cadru, legile pentru lupta împotriva
terorismului variau de la o ţară la alta. În celelalte state membre, unde o
asemenea legislaţie nu exista, actele teroriste erau judecate ca simple delicte
penale. Existenţa unui cadru comun va facilita coperarea judiciară şi
poliţienească, astfel încât actele teroriste să nu fie pedepsite diferit la nivelul
statelor membre.
Conform deciziei cadru, statele membre vor judeca actele teroriste care au
loc pe teritoriile lor, pe vasele sau avioanele înregistrate în acel stat. De
asemenea, acestea îşi exercită aria de competenţă şi când infractorul are
cetăţenie sau permis de rezidenţă într-unul din statele membre, sau când un act
terorist este comis împotriva instituţiilor naţionale, a conaţionalilor, sau
împotriva instituţiilor Uniunii Europene.
54
Decizia cadru dă statelor membre posibilitatea de a se declara competente
în investigarea actelor teroriste care s-au desfăşurat pe teritoriul unui alt stat
membru al Uniunii Europene. De asemenea, Comisia Europeană deţine o bază
de date care oferă asistenţă în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare prin
diverse programe, pentru a sprijini eforturile ţărilor terţe în implementarea
instrumentelor cheie multilaterale48 în domenii prioritare cum ar fi:
administrarea graniţelor, cooperarea poliţienească, consolidarea capacităţii
judiciare şi combaterea finanţării terorismului.
B. CONCLUZII (UE)
48
în special rezoluţia 1373 a Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite
55
constituie o gravă ameninţare la adresa acestor valori şi urmăreşte tocmai
destabilizarea unor state democratice. Mai mult, prin acţiunea violentă împotriva
unor persoane civile, nevinovate, acţiune ce poate cauza răni grave sau chiar
moartea acestor persoane, terorismul reprezintă o ameninţare reală la adresa
siguranţei indivizilor şi o încălcare flagrantă a principiilor drepturilor omului,
aspect asupra căruia se focalizează, de asemenea, activitatea Consiliului
Europei. În sprijinul implicării Consiliului în combaterea terorismului putem
invoca Rezoluţia 34/145 a Adunării Generale a Naţiunilor Unite, din 10
decembrie 1979, în care se recomandă agenţiilor specializate şi organizaţiilor
regionale să aibă în vedere adoptarea unor măsuri pentru prevenirea şi
combaterea terorismului internaţional, în cadreul sferelor de responsabilitate şi a
regiunilor respective.
În ceea ce priveşte rolul pe care Consiliul îl poate avea în prevenirea şi
combaterea terorismului, structura sa şi principiile după care funcţionează îi
permit desfăşurarea acestei acţiuni pe două direcţii principale:
a. Consiliul poate oferi instrumente juridice pentru combaterea
terorismului şi pentru cadrul legislativ internaţional, prin adoptarea unor
convenţii multilaterale şi poate direcţiona acţiunile statelor membre, prin
recomandările Comitetului de Miniştri, în sensul cooperării între ele pentru
eliminarea şi prevenirea actelor teroriste, dar şi al adaptării legislaţiei interne
b. Consiliul poate avea un rol de monitorizare pentru respectarea
drepturilor omului şi evitarea comiterii de abuzuri în încercarea de a lupta cu
eficienţă maximă împotriva terorismului.
O altă direcţie, la fel de importantă, dar al cărei succes depinde în mare
măsură de cea a statelor membre, pe care Consiliul poate acţiona, este aceea a
luptei impotriva terorismului prin educaţie şi cultură. În acest sens, Consiliul
poate emite recomandări către statele membre, mai departe acestea urmând însă
a avea rolul principal în adoptarea şi implementarea lor.
Implicarea Consiliului Europei în lupta împotriva terorismului vine
relativ târziu, dacă avem în vedere adoptarea primei Convenţii de către
56
Organizaţia Naţiunilor Unite49, anii ’70 înregistrând primele luări de poziţie ale
Consiliului faţă de terorismul internaţional: la 18 septembrie 1970, Adunarea
Parlamentară adopta Rezoluţia 450 privind pirateria aeriană, iar doi ani mai
târziu Recomandarea 684 referitoare la terorismul internaţional. Pe de altă parte
însă, decizia de a participa la lupta împotriva terorismului a fost luată într-un
stadiu incipient al acesteia la nivel internaţional, când singurul aspect al
terorismului abordat în vederea combaterii fusese infracţionalitatea aeriană.
Dacă Rezoluţia 450 ataca problematica terorismului pe direcţia trasată
deja de Organizaţia Naţiunilor Unite şi se limita numai la a condamna
infracţiunile comise împotriva aviaţiei civile de către unele organizaţii
palestiniene, făcând apel către toate statele să acţioneze pentru adoptarea unei
Convenţii care să asigure împiedicarea unor astfel de acţiuni, Recomandarea 684
era mult mai elaborată. Impulsul necesar pentru adoptarea unei asemenea
Recomandări, la momentul respectiv, a fost dat de săvârşirea, chiar în mijlocul
Europei, la München, a tragicului atentat din timpul Jocurilor Olimpice. La mai
puţin de două luni, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei adoptă
Recomandarea 684 prin care condamna atentatul de la München şi afirma că
intră în responsabilitatea guvernelor ca astfel de acte, care contravin principiilor
care guvernează relaţiile internaţionale, să fie împiedicate a se mai repeta.
49
Convenţia de la Tokyo din 1963
50
organizată la Moscova, între 4 şi 5 octombrie 2001
57
elaborarea unui proiect de convenţie generală privind terorismul internaţional şi
să devină părţi ale Statutului Curţii Penale Internaţionale. Rezoluţia includea şi o
serie de recomandări adresate Comitetului de Miniştri, referindu-se, în general,
la adoptarea de măsuri normative pentru acordarea sprijinuiui necesar statelor în
combaterea terorismului, la revizuirea instrumentelor juridice existente şi
facilitarea cooperării între statele membre51.
O a doua conferinţă organizată cu sprijinul Consiliului Europei pe care am
putea să o aducem în atenţie este Conferinţa internaţională privind combaterea
terorismului, organizată la Sankt Petersburg, între 25 şi 28 martie 2003.
Participarea la această conferintä a fost la nivel parlamentar, scopul organizării
ei find acela de a acorda cel mai larg sprijin politic posibil luptei internaţionale
împotriva terorismului. S-a avut în vedere, de asemenea, stabilirea unor condiţii,
referitoare în special la respectarea drepturilor omului, pe care această campanie
împotriva terorismului trebuie să le aibă în vedere. Declaraţia finală a
Conferinţei afirma că lupta împotriva terorismului, în momentul în care va
implica folosirea forţei militare, trebuie să fie în concordanţă cu principiile
dreptului internaţional şi să obţină acordul Consiliului de Securitate al
Organizaţiei Naţiunilor Unite52.
În perioada 23 şi 24 mai, la Strasbourg s-a desfăşurat Conferinţa juridică
internaţională. În cadrul acesteia, peste 140 de judecători ai Curţilor Supreme,
Constituţionale şi de Arbitraj din Europa au dezbătut problema realizării unui
echilibru între acţiunea guvernamentală pentru combaterea terorismului şi
respectarea drepturilor omului.
În organizarea Congresului puterilor locale şi regionale, organism al
Consiliului Europei, între 20 şi 21 septembrie 2002, s-a desfăşurat Conferinţa cu
titlul Rolul şi responsabilităţile autorităţilor locale în abordarea terorismului. În
cadrul acestei conferinţe a fost evidenţiat rolul important pe care aceste autorităţi
51
Rezoluţia nr. 1 privind combaterea terorismului internaţional, adoptată la cea de-a 24-a Conferinţă a
miniştrilor europeni de justiţie, Moscova. 4-5 octombrie 2001. http://www.legal.coe. int/cmj/DefaultF.asp
52
Conferinţa internaţională privind combaterea terorismului de la Sankt Petersburg, Declaraţia Finală.
http://www.coe.int/T/E/Corninunication_and_Research/Press/Events/6-Other_events/
58
îl joacă în protecţia cetăţeanului în faţa atacurilor teroriste şi în prevenirea unor
astfel de atacuri.
D. CONCLUZII (CE)
53
http://ue.eu..int/pressData/en/reports/78367.pdf - A Secure Europe in a Better World, Brussels, 12 decembrie
2003
54
Consiliul European reunit la Bruxelles, pe 12 decembrie 2003, a adoptat decizii privind: creşterea economică;
libertate, securitate si justitie; extinderea; relaţii externe, PESC, Politica europeană de securitate şi aparare
(PESA).
59
poziţii la nivel de organizaţie faţă de fenomenul terorismului şi, totodată, în
dezvoltarea unui raspuns în privinţa acestuia. Consiliul Europei reprezintă o
comunitate de valori, toate statele membre recunoscând şi respectând drepturile
şi libertătile fundamentale ale omului, principiile statului de drept şi valorile
democratice, a facilitat adoptarea unei poziţii comune în ceea ce priveşte
terorismul încă de la începutul procesului de creare a unui cadru normativ pentru
combaterea acestui fenomen. Cel mai edificator exemplu în acest sens este
adoptarea Convenţiei Europene pentru reprimarea terorismului, convenţie ce
excludea invocarea caracterului politic al anumitor infracţiuni pentru a motiva
refuzul executării unei cereri de extrădare, şi asta în 1977 adică în perioada
războiului rece.
Mai mult, prin unele documente având caracter obligatoriu pentru statele
membre, ca urmare a ratificării lor55, Consiliul Europei a putut acţiona şi în
planul pedepsirii terorismului, dezvoltând astfel o acţiune completă de
combatere a acestei grave ameninţări la adresa securităţii internaţionale.
55
exempli gratia Convenţia pentru reprimarea terorismului
60
securităţii56; participarea, pe bază de egalitate, a tuturor ţărilor participante;
principii, norme, valori şi standarde comune; instrumente, mecanisme şi
experienţă unică în domeniul diplomaţiei preventive.
Datorită capacitaţii şi experienţei sale unice în domeniul diplomaţiei
preventive, prevenirii conflictelor şi gestionării crizelor, consolidării respectării
drepturilor omului, a democraţiei şi statului de drept şi promovării tuturor
aspectelor societăţii civile, OSCE va continua să joace un rol important în
promovarea unui spaţiu comun de securitate, contribuind la consolidarea
încrederii în domeniul militar şi promovarea securităţii prin cooperare. Astfel,
măsurile de combatere a terorismului din domeniul justiţiei şi afacerilor interne
cuprind şase zone de acţiune:
a. cooperare juridică;
b. cooperarea serviciilor de luptă împotriva;
c. finanţarea terorismului;
d. controlul graniţelor;
e. alte măsuri;
f. măsuri externe în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.
56
militară, politică, economică şi umană
61
privire la forţele armate convenţionale în Europa (C.F.E.) de către 22 state
membre ale C.S.C.E. şi s-a stabilit înfiinţarea Biroului pentru Alegeri Libere la
Varşovia, mai târziu denumit Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile
Omului.
La Summit-ul de la Helsinki din 9–10 iulie 1992 a fost adoptat
documentul “Sfidările schimbării”. C.S.C.E. a fost declarată o instituţie
regională de securitate în sensul capitolului VIII din Carta O.N.U.; a fost creată
instituţia înaltului comisar pentru minoritătile naţionale, şi a fost înfiinţat
Forumul pentru Securitate şi Cooperare şi Forumul Economic.
La Summit-ul de la Budapesta (5–6 decembrie 1994) a fost adoptat
documentul intitulat “Spre un parteneriat adevărat într-o noua era”. A fost
schimbată denumirea C.S.C.E. in O.S.C.E., reflectând faptul ca C.S.C.E. nu mai
era doar o conferinţă. A fost lansat codul de conduită referitor la aspectele
politico-militare ale securităţii.
La Summit-ul de la Lisabona din 2–3 decembrie 1996 a fost adoptată o
declaraţie de politică generală, “Declaraţia de la Lisabona referitoare la modelul
cuprinzator de securitate în Europa în secolul XXI”; de asemenea a fost aprobat
“Cadrul pentru Controlul armamentului şi dezvoltarea unui program al
forumului pentru securitate şi cooperare”.
Forumul pentru Cooperare în domeniul Securităţii e format din
reprezentanţii ţărilor participante la O.S.C.E., care se reunesc săptămânal la
Centrul pentru congrese din Palatul Hofburg din Viena, pentru a negocia şi a se
consulta în legătură cu măsurile vizând întărirea securităţii şi stabilităţii în
Europa. Obiectivele principale ale forumului sunt: desfăşurarea de negocieri
asupra controlului armamentelor, dezarmării şi măsurilor referitoare la creşterea
încrederii şi securităţii; desfăşurarea consultărilor şi a cooperării în probleme
legate de securitate; reducerea în continuare a riscului izbucnirii unor conflicte;
punerea în aplicare a măsurilor asupra cărora s-a căzut de acord.
Forumul este responsabil pentru implementarea măsurilor de creştere a
încrederii şi securităţii, ţinerea reuniunilor anuale referitoare la evaluarea
62
rezultatelor aplicarii deciziilor luate şi discutarea şi clarificarea informaţiilor
schimbate între statele participante la O.S.C.E., precum şi de pregătirea unor
seminarii referitoare la doctrina militară.
Înfiinţarea Forumului pentru Cooperare în domeniul Securităţii prin
Documentul Final al Summit-ului de la Helsinki din 1992 a lărgit competenţa
O.S.C.E. în domeniul controlului armamentelor şi al dezarmării pe baza unui
program cuprinzator pentru acţiune imediată. La Summit-ul de la Lisabona din
1996 a fost adoptat un nou program cadru referitor la controlul armamentelor.
Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale - instrument creat pentru
a se ocupa de tensiuni etnice în faza incipientă a acestora, cu potenţial de a se
dezvolta într-un conflict ce poate pune în pericol pacea, stabilitatea sau relaţiile
dintre statele participante - are rolul de a preveni situaţiile conflictuale şi de
criză şi de a identifica soluţii pentru reducerea tensiunilor. Înaltul Comisar
acţionează independent, mandatul său conţine prevederi ce-i impun păstrarea
confidenţialităţii informaţiilor şi acţiunilor sale. Înaltul Comisar, asistat de
experţi, elaborează rapoarte în legătură cu diferite situaţii sau probleme cu care a
fost sesizat şi formulează recomandări pentru părţile implicate. Aceste
recomandări nu au un caracter obligatoriu. Obiectivul acestora este de a încuraja
părţile în identificarea de soluţii paşnice pentru soluţionarea problemelor. Sediul
Înaltului Comisar este la Haga, în Olanda.
Reprezentantul OSCE pentru libertatea presei, funcţie nou creată,
este de a acorda asistenţă guvernelor statelor membre în domeniul asigurării
unor surse de informare libere, independente şi pluraliste pentru opinia publică,
ceea ce este esenţial pentru însăşi existenţa unei societăţi libere şi deschise, într-
un cuvânt pentru modelul democratic al oricarei forme de guvernământ. Spre a-
şi îndeplini sarcina, reprezentantul pentru libertatea mass media este autorizat să
monitorizeze situaţia şi evoluţia acesteia în statele membre şi să solicite
guvernelor naţionale, să respecte principiile şi obligaţiile specifice O.S.C.E.
Misiunile OSCE sunt amplasate în Kosovo, Bosnia-Herzegovina,
Croaţia, FRI Macedonia, Georgia, Republica Moldova, Estonia, Letonia,
63
Armenia, Aderbaidjan, Tadjikistan şi Belgrad. Misiunile OSCE reprezintă unul
din instrumentele OSCE pentru prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor.
În afară de misiuni, există şi alte activităţi OSCE în domeniul prevenirii
conflictelor, gestionării crizelor şi reconstrucţiei post-conflict. Din diferite
motive, ţările pe teritoriul cărora ele se desfăşoară au evitat acceptarea denumirii
de "misiuni". Dintre acestea, menţionăm: reprezentantul personal al
preşedintelui în exerciţiu şi echipa sa de asistenţă pentru problema din Nagorno
Karabah; grupul de asistenţă din Cecenia, prezenţa în Albania; grupul de
consultanţă şi monitorizare din Belarus; coordonatorul pentru proiectele OSCE
în Ucraina.
OSCE este depozitarul Pactului de Stabilitate pentru Europa
Centrală, iniţiat şi promovat de Uniunea Europeană. Totodată, OSCE joacă un
rol important în exerciţiul privind Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-
Est. Recent, a început procesul de definire a dimensiunii regionale a OSCE.
Relaţiile OSCE cu organizaţii şi instituţii internaţionale. OSCE şi-a
dezvoltat considerabil cooperarea cu alte organizaţii internaţionale. Cu excepţia
ONU, aceste relaţii nu au un cadru formal, derulându-se ad-hoc.
La nivelul organismelor de conducere şi al secretariatelor există o serie de
mecanisme sau forme de consultare menite să permită o mai bună coordonare a
acţiunilor sau reacţiilor.
Printre acestea se numără: reuniuni trilaterale periodice OSCE - Consiliul
Europei - CEE/ONU; reuniuni bilaterale OSCE - Consiliul Europei;
reprezentarea, pe bază de reciprocitate, la diferite reuniuni etc.
Amploarea problemelor cu care se confruntă comunitatea internaţională în
prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor şi reconstrucţia post-conflict în zona
OSCE impune tot mai mult necesitatea conjugării eforturilor diferitelor
organisme internaţionale. OSCE a elaborat un cadru coerent de acţiune a
"instituţiilor care se întăresc reciproc" (Mutually Reinforcing Institutions),
respectiv, Platforma de cooperare în domeniul securităţii, ca parte a Cartei de
securitate europeană, adoptata la Istanbul în noiembrie 1999.
64
C. CONCLUZII (OSCE)
57
vezi Working with Partners to fight terrorism de Osman Yavuzalp, publicat în numărul din primăvara anului
2003 al Revistei NATO
66
Ţările participante în prezent la PfP formează un grup divers din punct de
vedere geografic, care include state din Europa de Vest, foste republici sovietice
din Caucaz, Asia Centrală şi din alte regiuni, precum şi ţări care aspiră la
obţinerea statutului de membru al Alianţei. Toate aceste ţări au aspiraţii şi
cerinţe de securitate diferite. Drept urmare, setul de instrumente al PfP acoperă o
gamă largă de activităţi, care pot fi configurate pentru a răspunde diferitelor
dorinţe, ambiţii şi capacităţi ale fiecărui partener.
În total, Parteneriatul pentru Pace oferă Partenerilor ocazia de a coopera
în mai mult de 24 de domenii, care includ sprijinul controlului democratic
asupra forţelor armate, lupta împotriva terorismului, planificarea urgenţelor
civile şi realizarea interoperabilităţii. Naţiunile partenere aleg activităţi
individuale pe baza propriilor lor obiective şi abilităţi, pe care le înaintează
aliaţilor într-un Document de Prezentare. Apoi este elaborat un Plan Individual
al Parteneriatului (IPP) pentru doi ani. Acest document oferă baza cooperării
dintre fiecare partener şi NATO şi reflectă scopurile şi ambiţiile pe care
partenerii şi le-au fixat în Documentul de Prezentare.
Contribuţiile partenerilor la operaţiunile conduse de NATO sunt
semnificative şi au continuat să crească în timp, pe măsură ce partenerii şi-au
îmbunătăţit capacitatea de a opera împreună cu aliaţii.
Eficienţa acţiunilor comune ONU/NATO necesită interacţiune şi
coordonare în plan politic şi la nivelul tactico-operativ. ONU poate constitui
forţe internaţionale (coaliţie largă de state) pentru rezolvarea crizelor majore.
Secretarul general al NATO a făcut următoarea remarcă: „Europa nu
poate fi rivalul SUA: din punct de vedere politic, este imposibil; Din punct de
vedere militar, este de neconceput. Europa şi SUA pot fi doar parteneri”.
Procesul de Planificare şi Analiză al Parteneriatului (PARP) reprezintă
principalul mijloc al PfP pentru promovarea interoperabilităţii. PARP-ul
planifică cerinţele privind interoperabilitatea şi capacităţile pe care participanţii
urmează să le îndeplinească şi include un proces extins de analiză pentru
măsurarea progresului realizat. Acest proces ajută partenerii să dezvolte
67
capacităţi pentru propria securitate pe care şi le permit şi să ofere forţe cu care să
contribuie la operaţiunile conduse de NATO. PARP-ul este de asemenea folosit
de către parteneri pentru realizarea unor forţe armate eficiente şi sustenabile pe
care şi le permit şi pentru promovarea unei reforme cuprinzătoare a apărării,
inclusiv în ceea ce priveşte apărarea împotriva atacurilor teroriste.
Planul de Acţiune al Parteneriatului împotriva Terorismului (PAP-T)
oferă un cadru în care partenerii pot coopera cu NATO în combaterea
ameninţării terorismului. Acesta include dezvoltarea capacităţilor de apărare
împotriva atacurilor teroriste, cum ar fi protecţia populaţiei civile împotriva
armelor de distrugere în masă. De asemenea, PAP-T cuprinde activităţi de
antrenament şi exerciţii în domeniul combaterii terorismului. Totodată, aliaţii şi
partenerii s-au angajat în vederea asigurării securităţii fizice şi a distrugerii în
siguranţă a muniţiilor excedentare şi a armelor mici şi uşoare, cum ar fi
lansatoarele de grenade şi rachetele portabile.
Pentru a sprijini acest vast program de cooperare, partenerii sunt
reprezentaţi la sediul NATO din Bruxelles de personal civil şi militar. Personalul
militar din ţările partenere este de asemenea prezent la două dintre
comandamentele strategice ale NATO, Comandamentul Aliat pentru Operaţii
din Mons, Belgia, şi Comandamentul Aliat pentru Transformare din Norfolk,
Virginia, în Statele Unite. Personalul NATO din Kiev şi Moscova oferă un
sprijin suplimentar programelor de cooperare ale Alianţei cu Ucraina şi Rusia.
Aliaţii analizează în prezent o serie de opţiuni privind îmbunătăţirea legăturii şi
a aranjamentelor de comunicare cu toţi partenerii din Caucaz şi Asia Centrală. În
plus, partenerii pot trimite interni pentru a lucra cu personalul internaţional la
sediul central al NATO din Bruxelles.
Desigur, setul de instrumente al PfP evoluează permanent pentru a
răspunde nevoilor şi aspiraţiilor aliaţilor şi partenerilor. În prezent, se află în
stadiul de pregătire un Plan de Acţiune pentru Construirea Instituţiilor de
Apărare pentru a veni în sprijinul dezvoltării unor instituţii militare eficiente,
supuse controlului democratic.
68
O altă consideraţie este aceea că noile probleme de securitate, inclusiv
cele privind aspectul cheie al terorismului, preocupă în prezent state care nu sunt
membre ale PfP sau ale Dialogului Mediteranean. În prezent, numai ţările
incluse în PfP şi Dialogul Mediteranean pot fi invitate la astfel de activităţi.
B. CONCLUZII (EAPC)
69
CAPITOLUL V
71
contracararea şi diminuarea fenomenului terorist, se înregistrează o amplificare
semnificativă a acestuia. Potrivit SRI, nucleele unor organizaţii fundamentalist-
islamice mai angajează sau favorizează activităţi pentru sprijinirea terorismului,
îndeosebi prin apelul la facilităţile pe care le oferă migraţia ilegală.
72
sunt obligate să prevină şi să combată terorismul, prin instrumente juridice şi
prin măsuri şi mijloace specifice, în cadrul unei largi cooperari internaţionale.
Caracterul imprevizibil al riscurilor şi amenintarilor teroriste este de natura sa
potenteze dinamica fenomenelor destabilizatoare la nivel global. Eforturile
conjugate ale comunităţii informative internaţionale, orientate în direcţia
prevenirii şi combaterii tuturor manifestărilor fenomenului terorist şi activităţilor
asociate acestuia, trebuie să ţină cont de noile provocări şi tendinţe ale
potenţialului de acţiune al organizaţiilor teroriste, în raport cu care se
evidenţiază:
a. riscurile deosebite, fără precedent, derivate din reorientarea
terorismului spre ţinte din aviaţia civilă, consecinţele actelor ilicite asupra
securităţii aeronautice fiind devastatoare;
b. abordarea de către reţele teroriste (tip Al-Qaida) a unei maniere de
73
producerea unui mare numar de victime; are o larga prezentare în mass-media;
nu presupune riscul unui interogatoriu post-operational.
f. proliferarea riscurilor generate de vulnerabilitatile ce pot fi exploatate
asigură sprijin activ sau pasiv structurilor financiare teroriste. Provocarea lansată
organismelor de control financiar din întreaga lume, odată cu eforturile
conjugate la acest nivel de identificare a reţelei organizaţiei Al-Qaida, readuce în
atentie, printre altele, dimensiunea reală a terorismului de stat. Aceste eforturi se
constituie într-un precedent pentru acţiunile de îngheţare a bunurilor aparţinând
grupărilor teroriste şi vor crea cadrul necesar anihilării reţelelor financiare ale
organizaţiilor teroriste din întreaga lume.
i. posibila apariţie a unor puncte de contact între forme de manifestare a
74
extremiştilor antiglobalizare să crească în intensitate şi virulentă.
j. Momentul "11 septembrie 2001" a impus reconfigurarea mecanismului
58
aprobată de către Parlament la 18 decembrie 2001
75
Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului, prin Protocolul General de
organizare şi funcţionare a Sistemului fiind statuat rolul de coordonator tehnic
ce revine Serviciului Român de Informaţii, în calitate de autoritate naţională în
materie antiteroristă.
Potrivit acestei Strategii, terorismul reprezintă cea mai complexă
ameninţare la adresa democraţiei şi statului de drept, întrucât acţiunile teroriste:
a. sunt angajate premeditat de către indivizi sau diverse tipuri de structuri
unei entităţi - cel mai adesea o autoritate legal constituită - aflate, de regulă,
dincolo de indivizii direct afectaţi sau ameninţaţi;
f. sunt derulate în afara stării de război sau în afara ariei de aplicabilitate a
76
prin promovarea, potrivit competentelor asumate, a unei concepţii integrate la
nivel naţional, pe de o parte, şi pe linia cooperării externe, pe de altă parte. În
scopul creşterii capacităţii de decelare corectă şi de înlăturare a pericolelor
teroriste, în raport cu elementele de dinamică transnaţională ale fenomenului
terorist este, de asemenea, prioritară asigurarea inter-operabilităţii conceptual-
instituţionale şi organizatorice pe linia cooperării cu servicii externe partenere,
cu care ţara noastră are elemente de convergenţă a intereselor de securitate
naţională ori sunt necesare sau în derulare acţiuni de cooperare pentru controlul
ameninţărilor transnaţionale şi reducerea ori eliminarea riscurilor de această
natură.
Una dintre măsurile derulate de Inspectorat în cooperare cu structuri ale
Ministerului Administraţiei şi Internelor, în principal, a vizat identificarea,
documentarea şi îndepărtarea de pe teritoriul naţional a acelor cetăţeni străini
care, prin activitatea desfăşurată atât în România, cât în ţările de origine, anterior
venirii lor pe teritoriul naţional, prezentau un potenţial ridicat de risc terorist.
Perioada premergatoare declanşării operaţiunilor militare în Irak a fost marcată
de astfel de măsuri, punerea lor în aplicare dejucând planuri criminale sau
ducând la descurajarea adepţilor comiterii de acte teroriste în România.
Potrivit prevederilor Protocolului General de organizare şi funcţionare a
Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului, în vederea
îndeplinirii rolului ce-i revine în coordonarea tehnică a Sistemului, în cadrul
Serviciului Român de Informaţii a intrat în funcţiune, la data de 15.02.2004,
Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă (C.C.O.A). Pe acest fundament,
s-a elaborat Regulamentul de organizare şi funcţionare a Centrului de
Coordonare Operativă Antiteroristă.
Centrul de Coordonare Operativă Antiteroristă este structura
organizatorico-funcţională care acţionează pentru asigurarea continuităţii
activităţii unitare a sistemului de inter-relaţionare între instituţiile componente
ale Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului, având rol de
coordonare tehnică a acestora, în condiţiile păstrării propriilor identităţi, în
77
conformitate cu prevederile cadrului lor legal, potrivit principiului
complementarităţii şi coerenţei în cooperare.
În actuala conjunctură regională, marcată de recentele ameninţări teroriste
proferate la adresa unor state central şi est-europene, Centrul de Coordonare
Operativă Antiteroristă, din cadrul Serviciului Român de Informaţii, acţionează
permanent pentru evaluarea situaţiei interne şi internaţionale în domeniu, având
drept scop prevenirea materializării în România a manifestărilor teroriste. De
asemenea, în calitate de coordonator tehnic al Sistemului, Serviciul Român de
Informaţii a evidenţiat ca necesară elaborarea unui Sistem Naţional de Alertă
Teroristă, de natură să conducă la consacrarea ca obligaţii legale a
responsabilitatilor asumate de instituţiile semnatare ale Protocolului general de
organizare şi funcţionare a Sistemului Naţional de Prevenire şi Combatere a
Terorismului, în raport cu stările de ameninţare care reprezintă un nivel de risc
privind iminenţta unui atac terorist.
Drept urmare, Consiliul Suprem de Aparare a Ţării a aprobat în reuniunea
din data de 15 aprilie 2004 înfiinţarea Sistemului Naţional de Alertă Teroristă,
fiind un instrument adecvat de prevenire, descurajare şi combatere a acţiunilor
de pregătire şi desfăşurare a unor eventuale atentate pe teritoriul României.
Acesta este structurat pe cinci niveluri de alertă, care au drept corespondent o
culoare:
a. verde - scăzut,
b. albastru - precaut,
c. galben - moderat,
d. portocaliu - ridicat,
e. roşu - critic.
78
în coaliţia internaţională antiteroristă a condus la amplificarea potenţtialelor
riscuri la adresa securităţii naţionale, acestea fiind generate de:
a. Dinamica fenomenului terorist internaţional;
b. Prezenţa pe teritoriul naţional de nuclee ale unor structuri străine, care
sunt catalogate pe plan internaţional ori pe spaţii de origine drept mişcări
teroriste;
c. Influenţele evoluţiilor politico-militare pe plan mondial, care pot
influenţa dinamica organizaţiilor teroriste, reprezentate în ţara noastră de nuclee
care, deşi nu întreprind, în actuala etapă, acţiuni teroriste asupra unor obiective
de pe teritoriul naţional, pot să-şi modifice, în viitor această atitudine.
putea aduce atingere, în mod direct sau indirect, intereselor României sau ale
statelor care participă la coaliţia antiteroristă internaţională;
d. asigurarea schimbului permanent de date şi informaţii, la nivelul
79
e. corelarea permanentă a modalităţilor de acţiune antiteroristă a
59
cu prioritate terorismul şi criminalitatea organizată
60
legi, hotărâri de guvern, ordonanţe de urgenţă
80
În conformitate cu prevederile acestui document şi atribuţiile conferite de
Legea nr.14/1992, Serviciul Român de Informaţii - desemnat autoritate naţională
în materie prin hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării - a demarat, în
cooperare cu alte instituţii ale statului, procesul de operaţionalizare a sistemului
naţional de prevenire şi combatere a terorismului61.
Noua organizare a Serviciului Român de Informaţii - intrată în vigoare de
la 1 ianuarie 2002 - a fost gândită să ofere un cadru structural-funcţional mai
adecvat pentru materializarea obiectivelor prioritare ale Serviciului şi, implicit,
să consolideze tendinţele pozitive înregistrate.
Două dintre principalele modificări organizatorice care au fost vizate sunt:
a. Pe linia pentru prevenirea şi combaterea terorismului s-a creat un
departament, care include o unitate informativă specializată în identificarea şi
evaluarea ameninţărilor teroriste şi, respectiv, unitatea de protecţie şi intervenţie
antiteroristă.
b. Pe linie antiteroristă, a fost creat un cadru şi mai adecvat pentru:
• valorificarea tradiţiei şi experienţei româneşti în materie
antiteroristă;
• transpunerea în practică a obiectivelor fixate de Consiliul Suprem
de Apărare a Ţării, după atentatele din Statele Unite;
• derularea la parametri superiori a activităţii informative cu
caracter preventiv în mediile care generează/favorizează riscuri de factură
teroristă;
• edificarea, operaţionalizarea şi susţinerea funcţionării sistemului
naţional de prevenire şi combatere a terorismului, în cadrul căruia
Serviciului Român de Informaţii îi revine un rol proeminent;
Ca viitoare graniţă estică a Uniunii Europene, România ar putea juca un
rol esential în reducerea amenintărilor transnaţionale la adresa securitătii
europene. În acest sens, sunt deja înregistrate progrese în securizarea graniţelor
61
Strategia naţională de prevenire şi combatere a terorismului, înaintată spre dezbatere C.S.A.T., a fost aprobată
în şedinţa acestui for din 5 aprilie a.c.
81
şi alinierea lor la standardele Uniunii Europene pentru combaterea crimei
organizate.
Cooperarea susţinută ca modalitate de reimpulsionare a conexiunilor între
ţările europene (state membre şi candidate) şi implementare a coeziunii
economice în interiorul Uniunii va avea drept rezultat intensificarea procesului
de integrare şi cooperare regională. În acest proces de stabilizare regională,
România poate să joace un rol important în planul central şi sud-est european, nu
doar datorită poziţionării sale geostrategice cât mai ales securităţii economice
zonale care poate fi promovată..
Modificările determinate de restructurarea intereselor de securitate la
nivel global, îndeosebi ca urmare a impunerii problematicii terorismului în
centrul preocupărilor comunităţii internaţionale, au adus în prim plan
reorganizarea Serviciului Român de Informaţii (SRI) principalul cadru legislativ
pentru lupta împotriva actelor de terorism.
82
CAPITOLUL VI
62
Cătălin Zamfir – „Politici Sociale În România”, Editura Expert, Bucureşti, 1999, Pag. 529.
63
Cătălin Zamfir. op.cit. pag. 531-533.
84
autorităţile naţionale şi alte organizaţii interesate în combaterea flagelului
terorist. O ultimă direcţie este cea a cooperării internaţionale a schimbului de
informaţii privitoare la amploarea actelor teroriste.
64
Ghe. Ardavoaice, op.cit., pag. 162-163.
85
participă activ, ca observator la şedinţele trimestriale TREVI, privind măsurile
specifice combaterii terorismului prin cooperare şi iniţiere conjugată, la nivel
internaţional65.
65
spre exemplu elaborarea de programe privind combaterea criminalităţii organizate
86
CAPITOLUL VII
CONCLUZII
1. CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI
87
terorismului sau a unui anumit act terorist. Aceste măsuri presupun evaluarea
pericolului, protecţia personală şi siguranţa acţiunilor.
89
reprezintă, în continuare, un risc deosebit, iar consecinţele actelor ilicite asupra
securicăţii aeronautice pot fi devastatoare.
În ceea ce priveşte ţintele vizate, acestea au aparţinut diferitelor domenii
de activitate, ceea ce demonstrează că obiectivele organizaţiilor teroriste şi
scopurile urmărite de acestea sunt, de asemenea foarte diverse: foşti sau actuali
conducători ai unor state, demnitari ai administraţiei publice centrale sau locale
(miniştrii, magistrati, consilieri, alţi funcţionari publici, etc.). diplomaţi,
funcţionari internaţionali, membri ai forţelor ONU sau NATO; cadre militare şi
poliţişti; parlamentari, turişti, ziarişti şi alţii.
Din punct de vedere al tipurilor de acţiuni teroriste întreprinse, acestea s-
au diversificat, ponderea fiind deţinută de cel în care s-au utilizat explozivi şi
armament de diferite categorii şi calibre, elementul de noutate constând în faptul
că pentru comiterea de asemenea acte s-a recurs la folosirea avioanelor de
transport persoane, ca vectori de distrugere a ţintelor vizate, efectele obţinute
fiind devastatoare şi spectaculoase.
România vizeaza combaterea oricărei forme de terorism, indiferent de
motivaţiile care stau la baza acestuia, cu precădere a terorismului
fiindamentalist-islamic, a celui religios şi separatist. De asemenea, urmăreşte
prevenirea producerii pe teritoriul său a actelor de terorism, a constituirii bazelor
logistice şi a filialelor unor organizaţii extremist-teroriste cu reprezentare
internaţională.
91
ceea ce priveşte relaţia NATO-UE îl constituie menţinerea complementarităţii
dintre cele două organizaţii. Riscul unui conflict de interese sau de loialităţi în
relaţia România - SUA/NATO şi România – PESA este redus deoarece PESA
nu va dispune în viitorul previzibil de posibilitatea angajării efective în
operaţiuni militare de anvergură. În aceste condiţii România va putea participa,
de exemplu, la operaţiuni de menţinere a păcii în cadrul PESA şi la operaţiuni
militare de orice alt gen alături de NATO/SUA.
În contextul extinderii de după 2007 a UE, vecinele la est ale României
(Ucraina, Republica Moldova) vor dobândi dublul statut de frontieră vestică
a”străinătăţii apropiate” a Rusiei şi frontieră estică a „noii vecinătăţi” a UE.
Noua situaţie geopolitică impune o integrare pro-activă a României în politica
„noii vecinătăţi” a UE, inclusiv în ceea ce priveşte gestionarea „conflictelor
îngheţate” din spaţiul CIS, precum cel din Transnistria.
România trebuie să se angajeze ferm şi explicit în lupta împotriva
terorismului. Această poziţie va putea fi utilizată ulterior pentru a justifica orice
alăturare mai pronunţată de polul NATO/SUA care nu ar reflecta în mod necesar
şi poziţia Uniunii Europene. De asemenea, sub egida luptei împotriva
terorismului România va putea dezvolta relaţii de cooperare militară şi cu ţări
din alte zone geografice (Japonia, China, America Latină).
România poate să se constituie într-un factor activ al implementării PESA
prin resursele umane şi logistice de care dispune, precum şi prin experienţa
acumulată în cadrul misiunilor de menţinere a păcii şi a cooperării militare în
plan regional.
Pentru a spori şansele unei contribuţii relevante în cadrul PESA, România
trebuie să promoveze şi să aplice conceptul cooperării inter-agenţii în prevenirea
şi gestionarea crizelor. Din punct de vedere instituţional, prioritară rămâne
înfiinţarea Centrului Naţional de Gestionare a Crizelor.
Pornind de la principiul cooperării structurate prezentat în proiectul
Constituţiei Europene, România va trebui să identifice care dintre ţările sunt
dispuse să îşi asume obligaţii militare mai constrângătoare (more binding
92
commitments) în cadrul noilor misiuni de tip Petersberg şi să încerce o apropiere
în cooperarea militară cu acestea. Ar putea fi avută în vedere apropierea de
Marea Britanie (care este şi aliatul natural al SUA) şi de o ţară membră a
Uniunii Europene de origine latină (Spania sau Italia). În măsura posibilităţilor
România ar trebui să constituie efective militare dedicate special misiunilor de
tip Petersberg, altele decât cele dedicate relaţiei cu NATO). Apreciem că
participarea semnificativă a României la operaţiuni militare sub egida PESA ar
fi de natură a crea o atitudine favorabilă României în rândul celorlalte ţări
europene;
România ar trebui să sprijine constituirea Agenţiei Europene privind
Dezvoltarea Capacităţilor de Apărare, Cercetare, Achiziţii şi Armamente
(EARMCA), fără însă a depăşi gradul de susţinere probat de alţi membri
semnificativi ai Uniunii Europene (Germania, Franţa, Marea Britanie). În cazul
în care agenţia nu se materializează rapid, România poate căuta participarea la
organizaţiile similare deja existente în domeniu. Considerăm că orice
specializare în cadrul industriei de armament la scară europeană ar fi benefică
pentru România, chiar dacă s-ar referi la componente şi tehnologii clasice;
Este imperios necesară înfiinţarea, în cadrul Ministerului Afacerilor
Externe şi a Ministerului Apărării Naţionale, a unor departamente specializate
pentru monitorizarea evoluţiilor din cadrul PESA şi furnizarea expertizei
necesare luării unor decizii adecvate în domeniu.
După mai mulţi ani de progres lent, UE, care dispune de legaturi multiple
cu minorităţile sale musulmane, trebuie să-şi restructureze, să stabilească noi
priorităţi şi să fortifice abordările sale faţă de spaţiul mediteranean şi arabo-
musulman, ţinând cont de dramele şi dezordinea care au urmat după 11
Septembrie.
Regiunile de frontieră ale unei Uniuni Europe aflate în proces de
extindere sunt legate una de alta ca într-un lanţ. Fiecare element al lanţului
reprezintă anumite provocări politice concrete pentru UE. Acestea sunt locurile
unde Uniunea Europeana extinsă fie că va fi în siguranţa, fie - în nesiguranţă.
93
„Arc de instabilitate”, aceasta este una din expresiile care au fost folosite pentru
a delimita periferia UE. Dar atacul din SUA de la 11 Septembrie a demonstrat că
în regiune îşi au originea riscuri de securitate care acum se transformă în
ameninţări deschise.
Acestea sunt argumentele care răspund la întrebarea de ce Uniunea
Europeana trebuie să-şi definească propria strategie a unei Europe Lărgite. Se
propune ca UE să declare întreaga Europa Lărgită drept areal de importanţă
vitală pentru sine. Arealul este format din trei regiuni uriaşe, fiecare având
trasături politice distincte: (1) spaţiul care este acoperit de procesul de extindere
a UE, compus din toate tarile care sunt sau care doresc să devină membri cu
drepturi depline, chiar şi dacă numai pe termen lung; (2) Rusia, în calitate de stat
european deosebit care nu solicita calitatea de membru şi (3) Marele Orient
Apropiat, în care noi consideram că ar trebui de inclus statele sud- şi est-
mediteraniene, care sunt subiecte ale procesului de la Barcelona, plus Peninsula
Araba şi Iran.
Aceasta ar putea fi concepută ca noua doctrina Monroe a UE. În orice caz,
concepţia UE despre arealul de importanţă vitală trebuie să fie clar definit în
termeni normativi. Noţiunea de importanţă vitala este utilizata pentru a evita
ambiguitatea termenului de interes vital, care aminteşte de hegemonism şi de
Realpolitik-ul demodat. Principiile normative pentru doctrina Europei Lărgite
devin clare dacă se încearcă identificarea diferenţelor politice ale celor trei mari
zone.
Arealul Uniunii Europene este definit ca fiind format din actualele ţări –
membre şi oricare alte democraţii europene care aleg în mod liber de a-şi
identifica viitorul său în calitate de stat-membru al UE. Toate aceste ţări au făcut
opţiunea în favoarea modelului UE în sensul cel mai fundamental – care ţine de
economie, politică, societate, identitate. În mod concret aceasta înseamnă
acceptarea mai devreme sau mai târzie a acquis-ului comunitar. Nimeni nu este
forţat să facă aceasta.
Rusia, însăşi, se percepe drept o mare putere europeană. Ea se identifică
94
cu Europa, dar este prea mare şi, cel puţin pentru moment, prea diferită, pentru a
fi pur şi simplu un alt candidat de aderare la UE. Prin urmare, trebuie elaborate
careva relaţii speciale. Cei doi parteneri strategici sunt complementari şi au
multe de oferit unul altuia. UE poate privi acum Rusia ca pe o uriaşă sursă
potenţială de securitate, atât în termenii unor resurse energetice diversificate, cît
şi politic. UE doreşte să atragă Rusia în filosofia europeană a relaţiilor
internaţionale care sunt într-o mare măsură influenţate de principiile propriului
său proces integraţionist şi accentuează importanţa unei ordini internaţionale
bazate pe drept. Aceasta este deosebit de important acum, când periferiile Rusiei
şi ale UE sunt atât de aproape, iar pe alocuri chiar se suprapun.
Marele Orient Apropiat, cel de după 11 Septembrie, ca nicicând anterior
trebuie conceput ca pe un areal de importanţă vitală. Al Qaida a lovit în New
York şi Washington, dar după ce apărarea internă a SUA a fost consolidată,
Brusselul, Londra sau Parisul pot fi următoarele ţinte. Acestea sunt raţiunile de
securitate soft şi hard în virtutea cărora UE trebuie să elaboreze o noua strategie,
bine structurată şi cu priorităţi clare, pentru Marele Orient Apropiat.
Există posibilitatea creării unor veritabile politici şi organizaţii pan-
europene. O politică comercială ar putea cuprinde cele trei zone, arealul UE,
Rusia şi Marele Orient Apropiat. În alte domenii statele-membre ale Consiliului
European vor constitui un areal pan-european mai convenţional. Sensul acestor
politici pan-europene trebuie elaborat într-o manieră mult mai sistematică şi
pornind de la premise pozitive.
SUA – supraputerea globală – reprezintă ultimul factor major. SUA îşi
reduce prezenţa în arealul UE, ceea ce este o consecinţă logică pentru perioada
de după Războiul Rece. Totuşi, SUA au o importanta crucială atât în relaţiile cu
Rusia, cît şi cu Marele Orient Apropiat. Prin urmare, politica UE pentru Europa
Lărgita trebuie să fie completată prin cooperarea strategică cu SUA privind
ameninţările comune de după 11 septembrie. UE trebuie să-şi elaboreze propria
sa conduită politică, ţinând cont de cei patru subiecţi menţionaţi, pe de o parte
pentru a fi un partener mai efectiv al SUA, iar pe de alta parte pentru a anihila
95
acele aspecte îngrijorătoare în politica SUA faţă de Europa Lărgita, determinate
de monopolul puterii americane şi care reprezintă o preocupare reală pentru UE.
Participanţii la summit-ul NATO de la Istanbul au analizat, practic, toate
problemele care ţin de securitatea arealului euro-atlantic şi de cea a planetei,
redefinind conceptul strategic al Alianţei în funcţie de acestea. Se remarcă
disponibilitatea extrem de generoasă a Alianţei de a se implica în rezolvarea
tuturor acestor probleme, începând cu cele prevenţionale şi continuând cu cele
de redimensionare a forţelor şi structurilor angajate în teatre şi în diferite zone în
operaţii de menţinere a păcii, îndeosebi în Afghanistan şi în Kosovo, în zona
Mediteranei şi în lupta împotriva terorismului. Pentru viitorul sigur al Europei,
se impune dezvoltarea cooperării, în deplină armonie, între UE şi NATO, ca şi
eliminarea disensiunilor apărute între SUA şi unele state ale Europei.
Secretarul general al NATO a făcut următoarea remarcă: „Europa nu
poate fi rivalul SUA: din punct de vedere politic, este imposibil; Din punct de
vedere militar, este de neconceput. Europa şi SUA pot fi doar parteneri”.
NATO şi UE sunt organizaţiile capabile de a dezvolta răspunsuri eficiente
şi oportune la crizele interne (naţionale) sau pentru conflictele internaţionale.
Ambele organizaţii activează pentru dezvoltarea unei variate game de
disponibilităţi expediţionare şi pentru gestionarea crizelor.
Eficienţa acţiunilor comune ONU/NATO necesită interacţiune şi
coordonare în plan politic şi la nivelul tactico-operativ. ONU poate constitui
forţe internaţionale (coaliţie largă de state) pentru rezolvarea crizelor majore. În
viitor se impun acţiuni concertate ale ONU, UE şi NATO, cu respectarea
normelor de drept internaţional, în vederea salvgardării păcii şi securităţii la
scară planetară.
În prezent, Rusia militează pentru întărirea rolului OSCE66, în detrimentul
puterii decizionale a NATO sau UE. În criza bosniacă, cooperarea ONU-UE-
NATO a reuşit să împiedice amplificarea confruntărilor etnice şi să nu permită
activarea vechilor rivalităţi din istoria Europei.
66
are în componenţă 55 de state, inclusiv state din fosta U.R.S.S.
96
Războiul din Irak a demonstrat incapacitatea UE de a contracara o
“decizie unilaterală” a SUA pentru intervenţia militară.
UE, un principal actor în planul politicii economice mondiale, îşi va consolida
politica proprie de apărare. Summit-ul UE din iunie 2003, de la Thessalonic,
Grecia, a supus dezbaterii statelor membre proiectul de Constituţie Europeană,
iniţiat de Valery Giscard d’Estaing, preşedintele Conventului. După adoptarea
textului acesteia la recentul summit de la Bruxelles, se preconizează ratificarea
sa, printr-un Tratat de la Roma, de către cele 25 de state membre (din 2007, vor
fi 27).
Majoritatea statelor membre UE consideră că este imperios necesar ca
ONU să coordoneze activităţile de control şi supraveghere în procesul de
restabilire a păcii în Orientul Apropiat (inclusiv situaţia din Irak).
NATO, în cadrul acţiunilor sale, va trebui să se bazeze pe valorile
democratice şi puterea militară a binomului UE-SUA.
97
conştiinţei strategice americane şi asupra mediului internaţional de securitate –
este greu de supraevaluat. Compusă din patru atacuri, dintre care unul a eşuat,
operaţia a cumulat factori culturali, politici şi tehnologici, relevând lumii
existenţa noului terorism.
Terorismul şi proliferarea armelor de nimicire în masă au devenit
ameninţările ce definesc acest început de secol, care vizează şi ţara noastră.
După cum sublinia secretarul general al NATO în Parlamentul României (mai
2004), împotriva acestor provocări, geografia nu mai poate constitui un scut.
„Ca rezultat, gândirea noastră tradiţională privind securitatea ar trebui revizuită
în bună parte, deoarece probleme noi cer răspunsuri noi...“
Jaap de Hoop Scheffer atrăgea atenţia că apartenenţa la NATO înseamnă
mai mult decât protecţie fizică: „A fi în NATO înseamnă, de asemenea, a face
parte dintr-un proiect transatlantic unic de construire a schimbării, înseamnă a
participa la un efort comun de promovare a securităţii şi stabilităţii în Europa şi
mai departe, conform valorilor şi intereselor noastre comune“. Şi conchidea:
„România va juca un rol major în acest efort“.
De la Armata Română se aşteaptă, deci, să participe mai eficient la
campania internaţională împotriva terorismului. Pentru aceasta, considerăm că
trebuie să ne concentrăm eforturile în câteva direcţii:
Combaterea terorismului – disciplină de învăţământ. Începând cu anul de
învăţământ 2004-2005, contraterorismul trebuie să devină disciplină de-sine-
stătătoare în academiile militare şi Universitatea Naţională de Apărare.
Disciplină care să includă atât şedinţe teoretice – studierea principalelor
organizaţii teroriste şi a doctrinei acestora – cât şi şedinţe practice. Iar acestea
din urmă să cuprindă: studii de caz şi exerciţii contrateroriste practice.
Combaterea terorismului – disciplină de instrucţie. Toate unităţile şi
subunităţile care participă la misiuni internaţionale să urmeze un program intens
de pregătire antiteroristă, adaptată la teatrul de operaţii unde vor fi dislocate. În
primul rând pentru a cunoaşte în detaliu fenomenul şi a fi în măsură să se
autoprotejeze împotriva atacurilor. De asemenea, unităţile noastre trebuie să-şi
98
lărgească gama de misiuni pe care le îndeplinesc în cadrul campaniei
internaţionale împotriva terorismului cum ar fi participarea, ca subunităţi de
sprijin, la salvarea ostaticilor şi la capturarea grupurilor teroriste.
Constituirea unei subunităţi specializate antitero. Este necesar ca, în
cadrul forţelor speciale, să fie constituită o subunitate specializată în salvarea
ostaticilor, pentru a însoţi contingentele româneşti dislocate în teatre de operaţii
unde riscul unor atacuri teroriste este ridicat. Selectate şi instruite după modele
ca SAS (Marea Britanie), Delta Force (Statele Unite), GIGN (Franţa) sau GSG-9
(Germania), grupurile acestei subunităţi vor acţiona eficient atunci când militari
sau cetăţeni români sunt luaţi ostatici de către terorişti. Şi când intervenţia lor
este solicitată de forţele aliate sau ale coaliţiei.
Dezvoltarea cooperării antiteroriste. Este necesar să extindem substanţial
cooperarea internaţională în combaterea terorismului. În relaţiile bilaterale cu
armatele care au acumulat o bogată experienţă în materie, aceste activităţi
trebuie să aibă o pondere la fel de importantă cu cooperarea în pregătirea
personalului.
*
În cazul unui acord internaţional sau al unui tratat de aderare, Parlamentul
European trebuie să fie pe deplin informat asupra mandatului şi înaintării
negocierilor.
Uniunea Europeană şi-a propus în mod special ca obiectiv „să ofere
cetăţenilor un nivel ridicat de protecţie într-un spaţiu de libertate, securitate şi
justiţie”. Parlamentul European ţine foarte mult la realizarea acestui obiectiv.
Cooperarea în materie de securitate, ceea ce înseamnă în materie de
poliţie şi justiţie – proceduri penale şi civile, politică de azil, politică de
imigrare, terorism şi criminalitate internaţională, lupta împotriva drogurilor,
corupţiei, rasismului şi xenofobiei… – este de acum înainte de competenţa
Uniunii. Rolul Parlamentului European în spaţiul de libertate, securitate şi
justiţie este consolidat prin Constituţia Europeană, care prevede că va legifera
de comun acord cu Consiliul în acest domeniu.
99
Bibliografie
100
III. Legislaţie relevantă
101