Deloc din întâmplare, schema de mau sus se aplică în bună parte și situaț

Republica Moldova este cea de-a treia republică (alături de Azeibarjan și Georgia) pe teritoriul căreia se
află un conflict înghețat.

Din punct de vedere geopolitic, pe locul său de pe hartă, actuala Republica Moldova apare ca un
avanpost Românesc în lumea slavă, un teritoriu românofob a cărui limbă a fost ”moldavizată” și
transcrisă în litere chirilice după nevoile puterii sovietice, pînă în 1989. Ca mărturie a istoriei sale foarte
zbuciumate de-a lungul secolelor XIX – XX, societatea Republicii Moldova ar putea avea un farmec
aparte prin caracterul său de linie de graniță între latinitate și slavism. Datele demografice converg spre
aceeași idee: în 1989 în momentul redeșteptării sale, Rep. Moldova era casa comună a ..... (zici cate
feluri de națiuni erau și numarul lor) per total erau 4 335 360

Cunoscută mai curând ca o grădină a fostei URSS, furnizoare apreciată de legume, fructe, tutun și vin,
Republica Moldova nu a excelat la capitolul industrializare în timpul puterii sovietice; chiar și așa, cea
mai mare parte din potențialul său industrial se află în regiunea Transnistria - (spui teritoriul,
pozitionarea, 800 000 locuitori ), din care peste două treimi rusofoni (în principal ruși și ucrainieni). De
reținut e acela că: ea a fost, într-un fel, nucleul viitoarei entități încă din 1924 când Stalin, din
considerente pur politice și fără nicio bază istorică, a creat aici Republica Sovietică Socialistă Autonomă
Moldovenească ( ca parte a RSFS Ucrainiene) – din simplul motiv că astfel putea pretine că moldova
propriu zisă (adică Basarabia istorică ), ar fi sub ”jugul ocupației” românești (între 1918 și 1940, iar apoi
în condiții de altă ”ocupație românească” , între 1941 și 1944).

După crearea RSFS Moldovenească și după ani de represiune dură a elitei românofone – rămâne de
neuitat deportarea, în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, a 11 239 de familii de români, cuprinzând 30 050
persoane spre Siberia - și supusă în totalitate unei conduceri politice monopolizate de autohtoni
rusofoni, de-a lungul celor aproape 50 de ani de istorie sovietică, RSFS Moldovenească a apărut a fi o
republică relativ ușor de condus. Probabil nu este tocmai o coincidență că pe aici au trecut în prima
parte a carierei lor politice, Leonid Brejnev (prim secretar al PC Moldovenesc în 1950 - 1952) și unul
dintre protejații acestuia din acea vreme și ulterior succesor al său, konstantin Cernenko (secretar cu
agitația și propaganda în RSFS Moldovenească în 1948- 56). Trebuie spus că populația autohtonă păstra
o imagine ambivalentă cu privire la administrația românească din perioada interbelică: pentru unii (id:
est românofilii) un fel de vârstă de aur a românității, iar pentru alții (id est rusofonii) doar două decenii
de asuprire românească, Aceste legende total paralele cu privire la trecutul românesc recent al
Republicii moldova aveau încă să dăinuie și mai sunt încă reperabile și astăzi. Un lucru este sigur: chiar și
la București puțini sunt cei care ar putea susține cu argumente, că Basarabia ar fi fost în perioada
interbelică, una dintre cele mai bune administrate ale regiuni ale Europei (sau măcar ale României).
Probabil că așa cum spune un autor: dacă statul român ar fi avut mai mult timp, este foarte posibil să fi
reușit transformarea basarabenilor în români” însă ” în scurta perioadă dintre cele două războaie
mondiale, (...) eforturile de omogenizare ale statului român nu au reușit să convertească identitatea pre-
modernă regională, a basarabenilor într-una modernă, națională. De aceea, proiectul sovieticilor de a
construi națiunea moldovenească a găsit în Basarabia condiții favorabile cu mențiunea obligatorie că,
potrivit aceleași interpretări, ”reușita acestui proiect, însă, a contribuit substanțial și experiența
frustrantă a basarabenilor din perioada în care au fost parte a României Mari”. Zonă cu un potențial
viticol, pomicol, horticol, s.a. de invidiat, RSFS Moldovenească a rămas până târziu una profund rurală. În
1944 și 1959, ea avea cel mai redus nivel de urbanizare din URSS (18, respectiv 22 de procente din
populație locuiau în orașe); abia în 1989, procentul populației urbane va atinge 47 de procente. Trebuie
spus, totuși că autoritățile moscovite din anii 40 sau 50 nu aveau absolut niciun motiv de a prezenta
drept bună o situație anterioară ocupației sovietice – prin urmare nici nu excelau la capitolul
corectitudini statistice. În anii 70, orașele moldave înregistrau cel mai ridicat procent de căsătorii mixte
comparativ cu toate celelalte 14 republici ale URSS: 34,4 la sută (explicabil, mediul rural era în
continuare mai conservator, cu circa 10 la sută căsătorii mixte). Politica oficială de rusificare a fost o
constantă a tuturor deceniilor sovietice. În 1946, în primul său an de funcționare, Universitatea de Stat
de la Chișinău primea la studii 55,3 la sută studenți ruși, 14,2 la sută studenți evrei, 12,5 la sută ucraineni
și 13,2 la sută studenți studenți români/moldoveni – deși procentele, în totalul populației, erau cu totul
altele. Chiar și în 1989, pe fondul liberalismului de tip gorbaciovist, în RSFS Moldovenească numai 59,2 la
sută din totalul elevilor studiau în școli cu predare în limba română (dar în grafie chirilică), deși procentul
românofobilor din totalul populației era sensibil mai mare, de 63,5 la sută. (Cașu ”politica națională”)

Totuși sentimentul apartenenței la un alt spațiu cultural a răbufnit cu putere pe fondul agoniei
accelerate a URSS de după 1989. Prima cucerire a fost reinstaurarea în drepturi a limbii române și a
grafiei latine. Indiferent de evoluțiile ulterioare din dreapta și stânga Prutului, va rămâne un fapt istoric
că în vara anului 1989 RSFS Moldovenească era cu mulți pași înainte pe calea reformei, a libertății de
expresie ș.cl. în comparație cu România socialistă a lui Nicolae Ceaușescu (ceea ce, de altfel , nici nu era
foarte greu).

Impulsionată de o intelectualitate care-și manifesta cu mare frenezie apartenența la cultura română în

cel mai clasic sens al său, ideea națională a plecat, de la bun început, pe drumul bifurcat al unei dileme
în egală măsură identitare și politice. În dezbaterea publică, anul 1990 a fost dedicat celor două proiecte
alternative: independența sau unirea cu România (în care mulți vedeau și aveau curajul s-o spună –
patria mamă). Acest lucru nu era vizibil numai de la Chișinău sau de la București: ”în același moment
(anul 1990),