Ultima răbufnire a unei nebunii a grandorii

Discursul de adio al lui Hitler1

Hermann Broch

În viitorul apropiat, pe toate undele radio nemţeşti se va transmite

următoarea – şi ultima - cuvîntare a lui Hitler. Cu certitudine este
vocea Führerului, încărcată peste măsură de caracteristica-i siguranţă
de sine, vocea minciunii care se încrede în ea însăşi şi care, astfel, este
gata să convingă orice mincinos.

Bărbaţi şi femei ai Germaniei!

Fiara roşie linge deja graniţele noastre răsăritene, iar mercenarii
Mamonului2 apusean sunt gata să traverseze sfîntul fluviu al
Germaniei. Un animal impozant este hăituit de potăi; astfel se
împlineşte destinul german pe care, înfioraţi, l-au anticipat toţi eroii
naţiunii şi, nu mai prejos, marele Bismarck, o ursită tragică şi
cumplită, pentru a cărei preîntîmpinare, unei naţiuni paşnice, cea mai
iubitoare de pace din Europa, i-a fost fatalmente necesar să poarte
încă odată un război sîngeros de apărare şi să verse sîngele fiilor ei. Să
ne prăbusim victorioşi: aceasta a fost dintotdeauna soarta germană şi
va rămîne de-a pururi, soarta Nibelungilor. Căderea eroilor! Fără nicio
îndoială, pentru umanitatea inferioară a lumii, un spectacol grozav, mai
ales pentru clica evreimii mondiale care îşi desfată ochii cu suferinţele
noastre, hohotind cu bucurie răutăcioasă.
De altfel, m-am asigurat ca o asemenea bucurie răutăcioasă să fie
condimentată cu lacrimi. Noi, dimpotrivă, trebuie să ne suportăm
destinul fără lacrimi. Dezastrul şi ruina nu pot decît să întărească eroul
1
Titlul original: Letzter Ausbruch eines Größenwahnes. Hitlers Abschiedsrede Povestire scrisă în 1944.
2
Termen derivat din Biblie, personificat ca zeitate, simbol al bogăţiei şi lăcomiei
german; fireşte, el poate fi surprins de josnicia vrăjmaşilor săi, însă nu-l
pot aduce la deznădejde. Şi de această dată lucrurile vor sta la fel.
Poporul german va trebui să recunoască iarăşi cu uimire, în bunătatea
sa identică cu cea a mielului pe care şi-o închipuie întocmai la vecini,
că nu este prădat de mieii, ci de lupi, şi nu va avea, pentru a li se
împotrivi, decît curajul său lăuntric, curajul dreptăţii. Germania, fii
curajoasă: acestea sunt cuvintele de adio pe care am a vi le ura.
Bărbaţi şi femei ai Germaniei! Într-adevăr – cu o voce foarte liniştită
– acestea sunt cuvintele mele de adio. Mă despart de voi, mă despart
de funcţia mea, mă despart de viaţă. Duşmanii Germaniei cer să le fiu
livrat; vor să facă ţîndări paloşul Germaniei şi din această cauză vor să
mă frîngă şi pe mine. De aici strigătul lor făţarnic să fiu pedepsit. Atît
timp cît încă mai trăiesc, Germania nu va fi întru totul dezarmată.
Bineînţeles că nu doar duşmanul extern se căzneşte să strige astfel;
chiar şi inamicii care se găsesc tocmai în rîndurile poporului german o
fac. În încercarea de a cruţa sîngele german acolo unde se poate, nu
am eradicat în intregime acest duşman interior; îndurarea noastră s-a
mulţumit să-i coboare pînă la umilinţa tăcerii laşe, iar, ca mulţumire, îşi
scot acum capetele de şarpe pentru a ne scuipa. Ei, care nu au înţeles
niciodată că, în cele din urmă, nu există decît o singură revoluţie, şi
anume cea naţional-socialistă, că, în realitate, nici nu a existat
vreodată alta, şi nici nu are să existe cîndva, năzuiesc, în prezent, să
strivească fructele ei printr-o ridicolă pseudo- contrarevoluţie, în timp
ce vor să arunce vina pentru dezastrul german, asupra partidul
naţional socialist, asupra gîndirii naţional socialiste şi, nu în ultimul
rînd, asupra mea. Acesta e felul acestor spărioşi, cărora le umblă ochii
doar după dolarul american şi rubla sovietică, de a se trudi cu
linguşeală ca să-şi asigure bunăvoinţa duşmanilor patriei noastre. Cu
multă justeţe li se spune: „cealaltă Germanie,” căci ei însişi s-au dat
afară din Germania, chiar dacă o joacă pe-a protectorii culturii
germane, pe a protectorii Weimar-ului, nume terfelit odată cu republica
lor evreiască. Fireşte, (- foarte pornit -) ei sunt aceia care mă urăsc,
dacă e posibil, şi mai mult decît duşmanii noştri externi. Însă, nici unii,
nici alţii n-au să mă înhaţe în colţii lor murdari; asta v-o făgăduiesc.
Bineînţeles, eu însumi aş fi pledat pentru predarea mea, dacă prin
aceasta aş fi putut să îmblînzesc ursita poporului german. Însă lupii nu
cunosc mila, iar umilirea mea nu ar fi, pentru agonia germană, decît o
înjosire în plus. Sunt dator onoarei germane să mor liber, aşa cum le e
dat germanilor. Liber, am să-mi comand moartea, şi o sabie germană
are să mă răpună, mînuită de mîna unui german liber.
Clica inamică va şti să vă îndruge gogoşi despre „cealaltă
Germanie,” şi despre cultura germană pe care noi, naţional-socialiştii,
chipurile, am călcat-o în picioare. Bineînţeles că le e pe plac să
conserve cultura germană pentru a o putea prăda şi de acum înainte
aşa cum au făcut-o încă de pe timpul romanilor. ( - Foarte batjocoritor -
) Aduc laude culturii germane, dar poporul german vor să-l stîrpească,
nu altminteri de ce şi-ar fi dorit romanii. Nicio mirare, astfel, că
germanul din cele mai vechi timpuri1 a trebuit să lase întotdeauna
cultura pe planul doi, după datoria pe care o avea de a se apăra, şi că,
încă din timpul căpeteniilor cheruskilor, conducătorii lui au trebuit să-
şi asume această responsabilitate. Nu simt nevoia să mă justific în faţa
voastră. Bătălia de la Pădurea Teutoburgică2 a trebuit purtată iar şi iar
pentru ca cultura noastră să-şi menţină unitatea. Şi cultura germană
va fi mereu ameninţată, iar şi iar, cînd o „cealaltă Germanie” se va
ridica în mijlocul fiinţei naţionale.
Cultura germană este cultura Europei, este cultura Americii, este
cultura lumii. Poporului german i-a fost dat s-o protejeze. Peste tot în
jur bîntuie materialismul nestăvilit, la apus sub forma sa capitalistă, la
răsărit sub forma sa comunistă, şi una şi cealaltă la fel de hapsîne, la

1
Der Germane are sensul de individ aparţinînd vechilor populaţii germanice, diferit de termenul modern
Deutsche, ambele traduse în romînă prin german
2
Teutoburgerwald, numită şi bătălia lui Varus după generalul roman Publius Quinctilius Varus,
rezultatul bătăliei a fost infrîngerea zdrobitoare a trei legiuni romane de către populaţiile germanice.
fel de prădalnice. Neîndoios, ele se urăsc, cu toate acestea, atunci cînd
am propus să detonăm, în cele din urmă, încercuirea materialismului
printr-o alianţă defensivă a puterilor vestice contra asianismului, ei şi-
au repudiat ultimile picături de sînge nobil pe care popoarele lor le mai
păstrau încă ascunse în sine: pentru ei, eram de neînţeles, nu se
puteau lămuri că un popor se poate încredinţa pur şi simplu unei idei,
că acestuia, cultura şi civilizaţia lumii îi par mai importante decît prada,
avutul şi puterea, materialismul lor era incapabil să conceapă aşa ceva
şi au rămas mai degrabă de partea asiaticilor roşii, cu siguranţă
duşmăniţi, dar cu toate acestea mai pe înţelesul lor. ( - Vocea
vorbitorului este din ce în ce mai tulburată –) Capitalismul şi
comunismul se înţeleg unul pe altul, se înţeleg, şi unul şi altul, dincolo
de toată ura lor reciprocă, se înţeleg, unul pe altul, în ura lor comună
contra unui popor care nu mai vrea să aibă de-a face cu gîlceava din
jurul formelor economice pentru că el a subordonat-o pe a sa unei idei
mai mari, mai sublime, şi prin aceasta s-a distanţat de mamonism, tot
la fel de bine, ca şi de comunism. Astfel a trebui ca ei, cei care au
părăsit cultura, şi cei care nu o au, ei, bandele unite de tîlhari, ale
vestului şi estului, să ne vîre pe gît propriile lor principii de a acţiona;
lor le-a trebuit să ne impute rapacitatea şi imperialismul, să ne
catalogheze ca distrugători ai culturii, ca barbari şi huni, ca să aibă
cheful să ne extermine, ceea ce în jargonul lor liberal poartă numele de
umanitarism.
Singur, poporul german are o conştiinţă a culturii, el singur
garantează cultura şi, de aceea, el ştie mai bine decît oricare altul ce
reprezintă umanitarismul. Germanul (- încet, tulburat, aproape
tremurînd- ) nu vrea să atingă nici măcar firul de păr al unui animal,
darămite al unui om. Un popor - conştiinţă a culturii - este însă,
deopotrivă, unul conştient de responsabilitatea sa faţă de cultură;
acesta, deţinător al culturii, trebuie să pună umanitatea deasupra
individului. Ameninţaţi cultural, de jur împrejur, de materialismul
internaţional, ameninţaţi cultural de evreimea mondială şi de
mercenarii ei depravaţi din mijlocul nostru, am luat asupra noastră
lupta pentru cultura lumii, pentru civilizaţia lumii şi pentru omenire. De
dragul omenirii, a trebuit să reinstaurăm puritatea germanităţii, centrul
culturii mondiale. Şi am pornit această luptă – şi asta au s-o
recunoască pînă şi duşmanii nostrii – în maniera cea mai umană şi mai
cumpătată. Le-am cerut acestor musafiri duşmănoşi să părăsească
teritoriul Reichului şi chiar le-am permis să-şi ia cu ei o parte din
posesiuni. Milioane şi miriade din averea naţională a Germaniei au fost
astfel abandonate, din pură generozitate. Dar aşa numitele democraţii
vestice, aşa numitul socialism estic n-au vrut să ştie nimic de oaspeţii
jîdani pe care i-am oferit, în parte fiindcă au trebuit să ia în considerare
persistenţa instinctului sanitar antisemit din popoarele lor, dar, mai
ales, fiindcă au vrut să menţină aceşti aliaţi internaţionali în interiorul
graniţelor Reichului. Astfel, poporul german s-a văzut constrîns, cu
inimă grea, să-şi înăsprească mijloacele. Săriţi, asasinii1 a strigat corul
duşmanilor, săriţi, asasinii a strigat haita evreimii mondiale, dar în
pofida oricăror urlete, nimic nu s-a schimbat pentru sărmanele victime.
( - cu ironie tăioasă -) Unde se află adevărata inumanitate? La cei care
au fost forţaţi să ia măsuri necesare pentru cea mai mare idee care a
fost vreodată gîndită de minţile oamenilor, ori la cei care care nu au
putut să priceapă ideea şi care, totuşi, nu s-au putut decide să facă un
pas omenesc? Prea mult sunt deprinse capitalismul şi asianismul
sîngeros cu inumanitatea pentru a mai putea fi cu adevărat în stare de
o compasiune eficace. Mai important a fost pentru ei să-şi permită să
ne aducă învinuirea de cruzime sălbatică. De mult şi-au pierdut dreptul
la o asemenea învinuire! Căci ei nu ştiu nimic de responsabilitatea
cruzimii! Mie, însă, mi-a revenit cumplita datorie de a trezi în poporul
german cruzimea războinică, de a învăţa poporului şi tineretului
1
Zeter und Mordio, expresie originară din jurisprudenţa medievală, interjecţia este folosită ca o invocare
vocală a ajutorului şi cu intenţia de pedepsire, dar şi ca expresie a durerii, o variantă de traducere în romînă
ar fi: a ţipa ca din gură de şarpe
german cruzimea. Asupra mea a trebuit să iau acest sacrificiu al
responsabilităţii, cel mai mare cu care ar putea fi împovărat un popor
cu inima blîndă; forţele destinului m-au împins în această direcţie,
întrucît nu ne mai era îngăduit să amînăm înfăptuirea mîntuirii
umanităţii şi civilizaţiei omenirii. Poporul german a sesizat acest lucru
cînd şi-a însuşit avuţia gîndirii naţional- socialiste şi mi-a încredinţat
mie conducerea.
Într-adevăr, sentimentul poporului era unul sănătos atunci cînd a
simţit că este ultima clipă menită mîntuirii şi că, dată fiind letargia,
surzenia şi orbirea lumii liberalo-comuniste, nu poate fi dusă la capăt
decît prin sabie. Cultura germană este legată de spaţiul vital german
şi, tocmai pentru apărarea acestuia, s-a ivit această ultimă clipă. Un
stat dezarmat, fără strategicele graniţe naturale, este dependent de
mila vecinilor mai solid înarmaţi, iar mecanica politicii de dominaţie
cere cu o necesitate neiertătoare ca acesta să fie, în cele din urmă,
împărţit între ei. Astfel a fost situaţia Poloniei în timpul ultimelor două
secole, fiindcă nu a fost în stare să oprească creşterea gigantului rus.
Pe cale de consecinţă, politica rusească s-a orientat înspre o
fărămiţarea a fostilor parteneri de separare, în al doilea rînd, pentru a
putea să împingă această tehnică de divizare mai adînc, înspre vest.
Printr-o a patra împărţire a Poloniei, cu adevărat înspre binele
poporului polonez, am dorit, în 1939, să stopăm acest proces, dar
lăcomia puterilor vestice s-a pus de-a curmezişul acţiunilor noastre.
Acum, ne stă înainte divizarea Germaniei. Nu vă lăsaţi înşelaţi, chiar
dacă separarea se va face insidios. Fără a fi vizibil, vor fi trase linii de
demarcaţie între viitoarele zone de influenţă prin care sfîntul pămînt
german ar trebui deferit pe de o parte Rusiei şi sateliţilor săi subumani
şi de cealaltă parte puterilor vestice şi Franţei trădătoare. ( - Zbierînd
– ) Nu vă lăsaţi înşelaţi; pe viitor, Germania va fi împărţită într-o
jumătate capitalistă şi una comunistă, escamotată de către est ca şi de
vest, porniţi perfid unii contra altora astfel ca să nu mai rămînă nimic
din unitatea naţională care-i înspăimînta. Nu vă lăsaţi înşelaţi! Azi,
măcelarii Roosevelt, Churchill şi Stalin îşi strîng unii altora mîinile
mînjite cu sînge, dar nu de dragul păcii se întîmplă asta, şi cu atît mai
puţin ca să poată beneficia şi germanul de ea. Numai acela care,
asemeni germanilor, nu cunoaşte lăcomia de putere, triumfă în spiritul
păcii, în timp ce aceste haite mercantile iau în vedere doar viitoarele
războaie, acum, după acestă victorie care pe ei nu i-a costat nimic.
Confruntarea războinică între puterile materialiste este inevitabilă şi
are să fie un nou război de treizeci de ani care, asemeni celui de acum
300 de ani, va fi purtat tot pe pămîntul zbuciumat al Germaniei. Asta
vă aşteaptă şi trebuie să aveţi încumetarea de a privi un asemenea
dezastru cu ochii înveninaţi. Am vrut să zădărnicesc aceste lucruri, dar
am venit prea tîrziu; ultima clipă a fost irosită, în ciuda determinării
mele furtunoase. Dacă, în comoditatea voastră nemţească, nu v-ar fi
trecut de atîtea ori pe lîngă ureche avertismentele mele, de mult v-aş
fi scutit de sistemul vostru parlamentar putregăios; dezastrul ar fi fost
astăzi prevenit. Astăzi, împreună cu lumea întreagă aţi fi sărbătorit
triumful păcii eterne.
(- pauză de gîndire -)
Eu singur am luptat pentru pace, eu singur, şi, în lupta aceasta, am
fost trădat. Nu doar aliaţii mei, laşii italieni, şpăgarii romîni, sclavii
bulgari, plăpînzii finlandezi, nu doar ei m-au trădat, ci şi proprii mei
generali, cu toate că cei din aristocraţia degenerată, străină de popor,
totuşi, generali germani care m-au înjunghiat pe la spate. Căci lumea
mercantilismului este una a trădării, stăpînită de lipsa de fidelitate a
velşilor, a slavilor, a ebraicilor, stăpânită de şiretenii peste şiretenii.
Prin o aşa lume, a trebuit să cîrmuiesc eu Germania, prin ea, a trebuit
să-mi găsesc eu calea, şi, pe deasupra, au mai avut ipocrita
îndrăzneală să mă facă mincinos cînd m-am văzut constrîns, în
anumite împrejurări, să iau înapoi cuvîntul dat. Eu niciodată, Germania
niciodată nu a trădat vreun aliat. Din contră, tot ceea ce am făcut
împreună a fost direcţionat înspre restabilirea credinţei şi loialităţii în
lume, aşa cum se potriveşte fidelităţii, simţului bărbătesc al onoarei
germane. Vrednică de legămînt, am vrut, astfel, să ridic din nou
omenirea, cîştigînd meritul jurămîntul prin sabie; doar astfel ar fi
devenit capabilă de pace, prin prăbuşirea lumii de minciuni a lui
Mammon. Nu am reuşit să înfăptuim mîntuirea. În putreziciunea sa,
natura subumană, animalică a omenescului nu s-a lăsat ridicată.
Demnă de ură este natura oamenilor, demnă de ură în mitomania ei
putregăioasă. În Germania, eu v-am învăţat ura împotriva putreziciunii,
această ură arzătoare care pe mine mă umpluse dinainte şi prin care
am fost chemat să înfăptuiesc mîntuirea. ( - Cu perfidie –) Dar să nu
care cumva să credeţi că am fost, prin urmare, orb faţă de propria
voastră putreziciune, că nu am văzut cît de adînc v-a intrat în toate
mădularele. V-am folosit în misiunea mea de mîntuire, v-am folosit ca
tovarăşi de arme, întocmai cum m-am folosit de aliaţii mei de război,
fără ca preştiinţa mea asupra trădării voastre să fie prejudiciată. ( -
Sălbatic -) Şi fiindcă m-am folosit de voi, v-am învăţat că sângele
vostru arian v-ar face astfel mai buni decît ceilalţi. Aţi putea să fiţi, dar
nu sunteţi. Doar unul a existat care să fie pur, fidel şi autentic: acela
este Heß pe care l-am pierdut. Între voi, însă, nu există unul care să nu
fie putrezit pînă la oase şi chiar cei pe care i-am lăsat să avanseze şi
pe care, aparent, i-am onorat cu încrederea mea sunt făcuţi din acelaşi
aluat de nimic ca şi voi, lăuntric, trădători şi mincinoşi. De Röhm şi
hoarda lui m-am debarasat, iar pe ceilalţi i-am vîrît pînă-n gît în
lucrurile murdare şi i-am făcut atît de complici că nu mai au cum să mă
lase de izbelişte. Numai în acest fel poţi să-i obişnuieşti cu jugul. V-am
coborît pînă la nivelul bestiilor, aşa cum la origine şi sunteţi, şi, ca
urmare, trebuie să fiţi îmblînziţi cu biciul şi spada. V-am împins pînă-n
cea mai adîncă prăpastie a putrezirii şi nevredniciei voastre, căci de-
abia atunci cînd va fi demascată toată mitomania şi făţărnicia voastră,
de-abia atunci cînd veţi recunoaşte cu totul nimicul de care sunteţi în
stare şi tot nimicul în care sunteţi vîrîţi, de abia atunci poate să
reînceapă ascensiunea voastră, de abia atunci veţi fi iarăşi demni de
numele german pe care-l purtaţi şi de sîngele german care vă trece
prin vene. (- Cu scîrba cea mai profundă – ) Fiindcă nu sunteţi demni
de aşa ceva, asta vă face, dacă e posibil, şi mai vrednici de ură decît
ceilalţi, ne-germanii împotriva cărora v-am asmuţit. V-am învăţat să
urîţi, fiindcă voi înşivă sunteţi atît de vrednici de ură. Niciodată nu v-am
spus că vă iubesc, însă vă spun acum că vă urăsc şi că soarta v-o
meritaţi cu vîrf şi îndesat. Vă uram şi vă dispreţuiam în momentele în
care voi mă aclamaţi, iar acum vă urăsc şi vă dispreţuiesc în
calamitatea în care vă aflaţi. Nu aţi fost demni de pacea pe care am
vrut să v-o aduc şi cu atît mai puţin de mine; mai întîi, ar trebui să fiţi
marcaţi de scorpioni ca să deveniţi demni, voi şi întreaga omenire
alături de voi.
Vă urăsc, vă urăsc, fiindcă sunteţi germani, fiindcă sunteţi oameni.
( - Zbierînd – ) Urăsc oamenii, urăsc omenirea. Nu prin iubire faci din
om, om, nu prin iubire va răzbi în lume pacea şi dreptatea sau chiar
dragostea, nu, doar prin ură, doar cea mai profundă ură de oamenii
este în stare să le înfăptuiască. Căci adevărul trebuie să se ridice din
nimic, doar din nimic poate să se ivească mîntuirea oamenilor. Asta a
ştiut-o şi jîdanul crucificat; pînă şi el, pe care îl urăsc mai mult ca orice
pe lumea asta, chiar şi el a urît. Însă ca jîdan era prea laş să o
recunoască şi a ascuns-o îndărătul cuvîntărilor despre iubire. Ipocrizia
şi-a făcut dreptate. Lucrarea lui a trebuit să rămînă nedesăvîrşită; de
la început, a fost hărăzită să eşueze într-a mea şi să se spargă. ( - cu
ură tunătoare - ) Eu sunt mai tare ca el, şi moartea-mi are să fie mai
tare ca a lui; Căci sacrificiul meu nu simulează, cum face al său;
autenticitatea-i se recunoaşte după ura voastră, autenticitatea s-a
regăsit mereu în faptele mele, iar în virtutea acestei onestităţi,
mîntuirea germană o doboară pe cea ipocrit-evreiască. Aceasta îmi
este izbînda prea măreaţă. Spiritul meu nu va trăi pentru scurtimea
celor două mii de ani ai acelui jîdan, nu, pentru zece mii de ani, pentru
o sută de mii de ani va dăinui. Şi să nu credeţi că las în urmă ceva
nedesăvîrşit, că jertfa ar fi fost în zadar! Fapta nu mai poate fi
răscumpărată, ( - zbiară triumfător - ) iar ea trebuie, şi va lucra pe mai
departe. Cu ura mea supraomenească, asemănătoare zeilor, am adus
nimicul. Am făcut din voi animale, am abrutizat lumea la extrem, v-am
stricat copii, atît de tare, că peste cîteva decenii nu se va putea decît
adînci, necontenit mai adînc pînă se va ajunge la nimic. Am jertfit
cultura de dragul viitoarei culturi sublime care are să-mi poarte
numele; am jertfit oamenii de dragul omenirii viitoare şi mă vor adora
idolatrizînd pentru faptul că i-am mîntuit. De neoprit a devenit marele
sacrificiu şi în înfăptuirea măreţiei şi impetuozităţii sale vor trebui să
aibă loc multe hecatombe. ( - Glasul i se linişteşte iarăşi - ) Indiferent
dacă îmi sunt prieteni ori duşmani, indiferent dacă în luptă au căzut
pentru, ori contra mea, sunt cu toţii discipolii mei, mai întîi, ( - cu multă
siguranţă – )deoarece o scînteie a spiritului meu de neşters arde în
fiece războinic, oricît i-ar plăcea să creadă că îmi este potrivnic, în al
doilea rînd, pentru că sîngele scurs pe cîmpiile de bătălie a tuturor
celor răpuşi se va suda de-a pururi într-o singură armată, în al treilea
rînd, pentru că este armata mîntuirii sufletelor tuturor bărbaţilor şi
fiecare are s-o primească de la mine. Fiecare bărbat doborît va trece în
mine, iar eu sunt fiecare dintre ei. Milioane peste milioane de oameni
ucişi au să populeze lumea, iar eu voi mărşălui în faţa armatei morţilor,
eu, încarnarea tuturor, şi toţi împreună, făurim Domnia nimicului din
care omenirea are să se nască iarăşi. Într-adevăr, ( - ţipînd – ) aşa este!
Mă ascultaţi?! Pentru mîntuire nu este de ajuns ca o singură persoană
să fie crucificată, nu, popoare întregi, nu, toate popoarele trebuie să fie
pironite pe cruce! De abia atunci se va împlini Nimicul. De-abia atunci
se va împlini marea Purificare. Nimicul va mistui toată prihana. Nimicul
va mistui minciuna. În Nimic se va nimici întunericul, căci din nimic
izvorăşte lumina. Nimicul este marea încercare de care vor trece doar
cei cu inima sinceră. Am adus marea încercare prin nimic, iar omenirea
care se va ridica după aceea o va face în neprihănire. Nicio urmă nu va
mai rămîne din mizeria popoarelor de sclavi şi scursurilor subumane,
corcite; toate, alături de minciunea lor, vor arde şi se vor pîrjoli pînă nu
va mai rămîne decît cenusa respingătoare şi uitată. Reichul purităţii se
va institui, Reichul păcii veritabile, al camaraderiei veritabile, al iubirii
veritabile, acesta este Reichul în care demnitatea umană îşi va
cunoaşte cea mai mare încercare. Uitată are să fie dreptatea făţarnică
şi iubirea cu care morala iudeo-nazariteană dorea să cuprindă în
acelaşi fel şi murdăria şi puritatea, uitată mizeria moralei sclavilor, căci
omenirea nu poate fi făurită decît prin ceea ce este liber, autentic şi
pur. Prin viaţa mea am fondat religia naţional-socialistă, prin moartea
mea fondez religia omenească a purităţii. În sfinţenia ei luminoasă,
demnitatea umană este clădită pentru totdeauna. ( - O scurtă pauză – )
În numele meu iubirea îşi va găsi locul în lume, în mine...

La aceste cuvinte a răsunat un foc de armă, iar discursul fu

întrerupt. Cine a tras acel foc, niciodată nu va putea fi stabilit cu
certitudine. Nu se ştie decît că un grup de căpetenii naziste, printre
care Himmler, erau de faţă, în palatul reichului, totuşi, aceşti oameni
sunt astăzi, ori morţi, ori se ascund pe undeva, şi nu vor mai putea fi
scoşi vreodată la lumină. Este posibil ca însuşi Hitler să se fi împuşcat,
dar nu mai puţin posibil este că i-ar fi ordonat unei persoane prezente
să-l împuşte la un moment precis al cuvîntării. Nu doar conţinutul
discursului duce către un asemenea ordin de tragere, ci şi pauza
surprinzătoare pe care Hitler – în ciuda obişnuinţelor sale anterioare în
ţinerea unui discurs – a înserat-o în mijlocul unei cezuri, şi anume,
tocmai înainte de bubuitură: se poate, de altfel, presupune că Hitler a
dat semnalul de tragere prin acelaşi semnal de lumină electric –
butonul era, şi în acestă împrejurare, instalat lîngă microfon – cu care
altădată îşi înştiinţa fotografii, în timpul discursurilor sale, cel mai
adesea în punctele lor culminante, că este timpul să-l pozeze; dacă
această presupunere este corectă, pauza respectivă a fost, prin
urmare, ori o sovăială a lui Hitler, în momentul semnalizării, ori o
şovăială a executantului în a efectua tragerea. Neîndoios, este de
asemenea posibil ca lucrurile să nu se fi petrecut deloc aşa, ci că, pur
şi simplu, unul dintre nazisti nu a mai fost în stare să suporte
autodemascarea nebunului şi – pentru a ne exprima astfel să salveze
spiritul naţional-socialist – aducînd la tăcere Führerul, altădată mult
iubit. În niciun caz, făptaşul nu a putut fi cineva din exterior; căci, ca
printr-o pură cunoaştere mistică, în timpul întîmplărilor, una dintre
trupe, care în timpul acelei zile năvălea din toate părţile, tocmai în
momentul detunăturii, făcu să sară în aer uşa palatului şi, după
mărturiile coroborate ale martorilor oculari, Hitler fusese găsit deja
mort. În ceea ce priveşte naziştii prinşi în palat, care nu găsiseră cale
de scăpare, aceştia căzură victimă mîniei insurgenţilor. Cadavrele lui
Hitler şi a lui Himmler au fost aruncate pe stradă, într-o stare groaznică
de mutilare. Asasinatelor generale care izbucniră în capitala Reich-ului
li s-au pus capăt de-abia în zilele următoare după aterizarea trupelor
aliate.