Sponsorizări

Cum era de aşteptat, economia de piaţă a adus pe scenă personaje noi, care de care
mai importante, mai insolite, mai răzbătătoare şi mai greu abordabile. O figură
aparte e sponsorul. Cei din generaţia mea n-au avut de-a face cu el. Banii noştri,
mulţi-puţini, veneau ori de la stat, ori de la tata. "Sponsori" potenţiali mai erau
mama, unchii şi mătuşile, soţul, fraţii, amantul. "A cere bani" era fie o afacere de
familie, fie o manevră ilicită, care se putea termina rău. Astăzi, a cere bani a
devenit o profesie. Există specialişti în fund-raising şi există, în genere, oameni
care ştiu să ceară cu nonşalanţă, pretinzîndu-şi "tainul" ca pe un drept. Cerutul e
onorabil. Nu are nimic de-a face cu cerşetoria, cu umilinţa, cu obrazul gros. Pentru
cei care s-au format însă în perioada pre-revoluţionară, lucrurile rămîn complicate.
Ne vine greu să întindem mîna, stăm prost la capitolul "finanţare". Şi nici nu
sîntem încurajaţi să ne depăşim handicapul. Limite deopotrivă interioare şi
exterioare blochează în faşă orice iniţiativă.

O primă problemă este raportul care se naşte, inevitabil, între "petent" şi sponsor.
Mai întîi, e un raport de tip ierarhic, adică un raport de putere: cel slab şi nevoiaş se
adresează celui ajuns. Apoi, e un raport unilateral: întotdeauna, petentul vine la
sponsor. Niciodată invers. Nu mi s-a întîmplat decît foarte rar, o dată sau de două
ori, să fiu vizitat de un sponsor "voluntar", dispus, din pură bunăvoinţă, să ajute.
Asta dovedeşte că sponsorul "obişnuit" acceptă, în principiu, ideea de a oferi la
cerere, dar găseşte excesiv, dacă nu de-a dreptul stupid, să-ţi bage în sac din impuls
propriu. N-are proiecte şi opţiuni personale, n-are o viziune, şi asta în primul rînd
pentru că n-are timp.
Afacerile îl confiscă, mai ales într-o ţară în care mecanismele manageriale sînt
fragede şi greu puse la încercare de absurde obstacole de context.
O altă problemă ţine de "fiziologia" sponsorizării. O analiză rapidă arată că şi
atunci cînd iniţiativa revine, totuşi, sponsorului, motivaţiile lui sînt oarecum
standardizate. Sponsorul "tradiţional" reacţionează, ca sponsor, în vreo trei
categorii de împrejurări.

El investeşte în:
1) hobby-uri ale sale sau ale familiei (fotbal în primul rînd, sau, prin excepţie,
achiziţii de artă),
2) solicitări cu halou maxim de emotivitate (orfelinate, săraci, sinistraţi, copii
dezavantajaţi, sau tineri loviţi de boli dramatice) şi
3) instituţii sau evenimente cu maximă vizibilitate (trusturi de presă, biserici,
tîrguri internaţionale etc.), a căror finanţare influenţează rentabil propria imagine.
Nu se poate reproşa nimic celor care funcţionează pe aceste coordonate. E, în fond,
dreptul lor să-şi cheltuiască surplusurile cum vor. Numai că o sumedenie de nevoi
legitime şi, adesea, presante rămîn astfel neacoperite. Lipsa de informaţie şi cvasi-
inexistenţa spiritului ofensiv din partea finanţatorilor, timiditatea sau stîngăcia
petenţilor, diversitatea uriaşă a nevoilor, toate laolaltă contribuie la distribuţia
arbitrară şi insuficientă a fondurilor disponibile.
Dacă aş fi în situaţia de a deveni sponsor, aş proceda cu ceva mai multă sistemă,
adică aş trata faptul sponsorizării ca pe o componentă definitorie a întreprinderii
mele. Aş stabili cît pot pune deoparte, anual, pentru astfel de acţiuni şi aş constitui
un mic corp de consilieri inteligenţi şi creditabili, care să alcătuiască o bancă de
date a necesităţilor la nivel naţional. În urma tatonărilor lor, aş decide (sau i-aş
mandata, pe termen limitat, să decidă ei înşişi) ce trebuie finanţat şi în ce condiţii.
Aş evita căile bătătorite, care îşi au, deja, clienţii lor. M-aş interesa de domeniile
mai puţin vocale, mai puţin spectaculoase, dar vitale pentru anumite segmente ale
vieţii publice. Aş fi foarte receptiv la cererile modeste. Nu din zgîrcenie, ci pe bază
de experienţă: o mulţime de isprăvi semnificative se îneacă la mal, pentru că le mai
lipsesc trei sau patru mii de euro pentru a se finaliza şi pentru că sponsorii "serioşi"
nu se încurcă la acest nivel. Cutare editură particulară are nevoie de o sumă modică
pentru a publica documente istorice esenţiale, dar "neinteresante" pentru piaţa
curentă. Nu găseşte suma cu pricina, nu ştie cui să se adreseze. Un grup de tineri a
reuşit să impună unei mari edituri din Vest publicarea cîtorva importanţi autori
români, a strîns 75% din banii necesari pentru traducere şi editare, dar nu mai
poate obţine restul şi totul e suspendat din cauza unei carenţe bugetare ridicole.
Asemenea cazuri sînt puzderie. Aş deveni sponsorul cauzelor pierdute şi al tuşei
finale de care nu se mai ocupă nimeni.

Oamenii de afaceri cu experienţă îmi vor spune, probabil, că un asemenea program

e oarecum naiv. Foarte bine. Sponsorii n-ar avea decît de cîştigat de pe urma unui
surplus de candoare. Ar ieşi, astfel, "mai spălaţi" decît propriii lor bani