Adolf Hitler

Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria — d. 30 aprilie 1945, Berlin), lider al
Partidului Muncitoresc German Naţional-Socialist, cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934
conducător absolut („Führer”) al Germaniei, a fost unul din cei mai cruzi dictatori din istoria
omenirii. Ajuns la putere în 1933, liderul mişcării naziste Hitler a dus o politică de pregătire şi de
declanşare a celui de Al Doilea Război Mondial, precum şi de punere în aplicare a unui plan
naţionalist şi rasist de exterminare în masă a evreilor şi altor "indezirabili", precum şi de
lichidare a adversarilor politici.

Tinereţea
Adolf Hitler s-a născut la 20 aprilie 1889 în Braunau am Inn, în partea de vest a
Imperiului Austro-Ungar. Tatăl său, Alois Schicklgruber, era funcţionar vamal şi lucra la
frontiera dintre Germania şi Austria, aproape de Braunau. A circulat zvonul potrivit căruia Alois
ar fi fost fiul natural al negustorului înstărit Frankenberger (din Graz), în slujba căruia muncea
mama sa, Anna-Maria Hiedler. Însă acest zvon nu a fost infirmat. Nu au fost găsite documente
care să ateste existenţa respectivului comerciant, nici că mama lui Hitler ar fi lucrat în Graz în
perioada relevantă[1]. După toate probabilităţile, zvonul a fost lansat de guvernatorul general
nazist al Poloniei [Hans Frank][2]. Alois şi-a schimbat numele în Hitler, după numele de fată al
bunicii, Hüttler, cât şi după numele tatălui său vitreg, Johann-Georg Hiedler - toate trei fiind
variante ale aceluiaşi nume de familie, oscilaţiile ortografice fiind puse pe seama notarilor.
Schimbarea numelui de familie a fost întărită de împrejurarea că la un moment dat, Johann-
Nepomuk Hiedler fratele mai tânăr al tatălui vitreg, a recunoscut testamentar că el era de fapt
tatăl lui Alois Schicklgruber. A treia soţie a lui Alois a fost Klara Pölzl, o nepoată a sa de gradul
doi, ceea ce a fost considerat ca o relaţie semi-incestuoasă şi a dus la contradicţii în Vatican. Din
aceasta căsătorie au rezultat şase copii, dintre care au murit patru şi au supravieţuit numai Adolf
şi Paula (n. în 1893).

Copilăria viitorului dictator nu a fost uşoară, fiind bătut şi lovit fără milă de tatăl său.
Deseori Klara intervenea să îşi apere copilul de lovituri, dar era şi ea bătută. Adolf a fost
traumatizat de loviturile şi injuriile ce erau la ordinea zilei. În şcoala primară a fost un elev bun.
Însă la gimnaziu, în Linz nu s-a remarcat. Potrivit dascălilor lui, a fost „un elev inteligent, dar
fără nicio dorinţă de muncă”. Nu îi plăceau ştiinţele naturale şi matematica, era înclinat mai mult
către artă. În 1907, la 18 ani, Adolf avea ambiţii să devină un pictor cunoscut, ca marii lui idoli.
După moartea părinţilor, s-a mutat în 1907 la Viena, unde a încercat să se înscrie la Academia de
Arte Frumoase, dar nu a reuşit să treacă examenele de admitere. Moartea mamei sale (21
decembrie 1907) l-a marcat mult. După cum afirma el însuşi, „Klara Hitler a fost singura femeie
pe care am fost în stare să o iubesc”. Dovada poate fi un poem scris în memoria mamei sale.
Timp de şase ani a dus o viaţă mizeră în cele mai sărace cartiere ale oraşului, singura sursă de
venit fiindu-i ilustratele cu diferite clădiri din Viena, pe care le picta şi vindea în cafenele.

La Viena a aflat de concepţiile pe care avea să le pună în aplicare după ce a devenit

cancelar al Germaniei. Printre precursorii ideologici, autori ai unor teorii şi discursuri şovine,
antisemite, rasiste care l-au influenţat au fost ideologul antisemit, rasist, ocultist şi escroc Jörg
Lanz von Liebenfels, cavalerul Georg Ritter von Schönerer, liderul „Mişcării Pangermane”
(Alldeutsche Bewegung sau Alldeutscher Verband), o grupare politică naţionalist-şovină, şi
primarul Vienei, Karl Lueger, fondatorul unui partid creştin de orientare virulent antisemită.
Exasperat de ceea ce el, Hitler, percepea a vedea în Viena o „babilonie de rase”, a plecat în mai
1914 în Germania, la München, pe care îl considera „cu adevărat german”. După izbucnirea
Primului Război Mondial, s-a înrolat voluntar în armata germană (în Austria nu fusese acceptat
pentru satisfacerea stagiului militar pe motiv de debilitate fizică). Pe front a fost decorat cu
Crucea de Fier clasa I pentru capturarea unor soldaţi englezi. Sfârşitul războiului l-a surprins
într-un spital, rănit în urma unui atac englez cu gaze de luptă.

După război, Hitler şi-a schiţat în minte ceea ce urma să devină naţional-socialismul. O
gândire bazată pe un antisemitism feroce şi o concepţie rasistă despre societate şi valorilor ei
(Volksgemeinschaft, „comunitatea etnică”). În 1919, era agent al departamentului politic al
armatei bavareze, din însărcinarea căruia a intrat în contact cu o formaţiune politică radicală, dar
obscură, Partidul Muncitoresc German (Deutsche Arbeiterpartei, abreviat DAP). Partidul era, în
ciuda numelui, nu de stânga, ci de extremă dreapta, ultranaţionalist, antisemitist şi anticapitalist.
Hitler s-a înregimentat politic, devenind după câteva zile membru al comitetului executiv.
Energia şi talentul său oratoric l-au impus, încât Hitler, alături de fondatorul partidului, Anton
Drexler, a formulat programul politic în februarie 1922. A fost decisă totodată adoptarea unui
nume nou: Partidului Muncitoresc German Naţional-Socialist (Nationalsozialistische Deutsche
Arbeiterpartei, abreviat NSDAP). Astfel s-a deschis drumul ascensiunii spre putere al lui Hitler.

Ideologia naţional-socialismului
Ideologia nazismului s-a bazat iniţial pe idei preluate de la unii teoreticieni rasişti care, la
sfârşitul secolului al XIX-lea, lansaseră conceptele rasa ariană, puritatea rasei. Conform acelor
idei, omenirea ar fi fost alcătuită în baza unei ierarhii valorice a raselor, iar viaţa reprezenta
numai „supravieţuirea adaptabililor”. Poporul german era considerat superior, parte din „rasa
ariană” şi îi revenea sarcina de a menţine puritatea rasei şi de a subordona rasele inferioare:
evreii, ţiganii, slavii şi rasele de culoare. Hitler considera comunitatea evreiască drept un cancer
care distrugea trupul Germaniei. Hitler era convins că „alterarea sângelui şi deteriorarea rasei
reprezintă singurele cauze care explică declinul civilizaţiilor străvechi. Niciodată războiul nu a
ruinat naţiunile. În această lume, cine nu este de origine sănătoasă poate fi considerat pleavă”.

Slăbită de efectele Primului Război Mondial, cât şi de condiţiile foarte grele de

despăgubiri de război impuse prin Tratatul de la Versailles, Germania a intrat într-o criză
economică gravă. Firava democraţie (Republica de la Weimar) nu îi putea face faţă, populaţia
devenind din ce în ce mai pauperizată şi nemulţumită. După o scurtă redresare, situaţia s-a
agravat din nou prin declanşarea în 1929 a crizei economice mondiale. Numărul şomerilor a
ajuns la circa şase milioane. Din păcate pentru evoluţia ulterioară, puterile învingătoare în Primul
Război Mondial nu au fost capabile să înţeleagă că o ţară umilită nu putea fi pol de stabilitate.
Condiţiile impuse Germaniei, ca reparaţii de război, nu aveau cum să fie acceptate de o populaţie
flămândă, sătulă de război, dar foarte mândră. Efectele s-au dovedit fatale. Din această situaţie,
mişcarea nazistă, condusă de Hitler, a reuşit să obţină un capital politic important prin voturile
care i-au fost acordate, până în 1932.

Ascensiunea la putere
Încă de la începutul carierei sale politice, Hitler a fost conştient de capacitatea de
influenţă a propagandei. În aprilie 1930, l-a desemnat pe Joseph Goebbels ca şef al aparatului de
propagandă pe tot teritoriul Germaniei. Naziştii au folosit cu succes noile tehnici moderne de
indoctrinare şi propagandă, afişele electorale şi radioul, în toată perioada dintre puciul lui Hitler
eşuat în München (1923) şi acapararea puterii de stat în 1933. Au fost închiriate avioane şi
automobile de lux pentru deplasarea mai rapidă a lui Hitler în cât mai multe locuri, în cadrul
campaniilor electorale. În cele din urmă, naziştii au obţinut rezultatele scontate în alegerile din
1930 şi din iulie 1932 (dar procentajul obţinut în alegerile pentru Reichstag din 6 noiembrie 1932
s-a diminuat). Reprezentarea mare în parlamente a partidului nazist, mai ales după 1930, a avut
printre cauze slaba prezenţă a electoratului la urne, starea economică gravă cauzată de marea
criză economică (soldată cu peste şase milioane de şomeri), precum şi politica deflaţionară cu
care guvernul cancelaruluiHeinrich Brüning (1930-1932) a reacţionat la criza economică,
amplificând-o. Succesul obţinut de partidul nazist la alegerile din vara lui 1932, după care
naziştii au format cel mai mare grup parlamentar în Reichstag după grupul social-democrat, l-a
încurajat pe Hitler să nu accepte altă funcţie decât cea de cancelar. Negocierile dintre Hitler şi
preşedintele Hindenburg vizând formarea guvernului nu au dus la nici un rezultat. Au urmat
câteva luni de instabilitate politică până la 30 ianuarie 1933, când Hitler a fost numit în funcţia
de cancelar. Din noul guvern făcea parte şi Franz von Papen, cancelar între 1 iunie şi 17
noiembrie 1932, care participase împreună cu generalul Kurt von Schleicher, cancelar între 4
decembrie 1932 şi 28 ianuarie 1933, la aranjamentul din culise, acceptat de preşedintele
republicii, mareşalul Paul von Hindenburg, pentru însărcinarea lui Hitler cu formarea guvernului.

În scurt timp, naziştii au preluat toate funcţiile de conducere, atât în parlamentul central
(Reichstag) şi cele regionale, cât şi în economie. În martie 1933, Hitler s-a hotărât să propună
noului parlament Legea de împuternicire (Ermächtigungsgesetz), care prevedea înlăturarea
procedurilor şi legislaţiei parlamentare şi transferul puterii depline cancelarului şi guvernului
său, prin asumarea de prerogative dictatoriale. Cu ajutorul mulţimii adunate în stradă şi a terorii
instaurate de „Batalioanele de Asalt” sau SA (Sturmabteilung) şi a celeilalte organizaţii
paramilitare, SS (Schutzstaffel, „Eşalonul de protecţie”), legea a fost adoptată cu 444 de voturi
favorabile şi 94 contra. S-a deschis astfel calea spre dictatura totalitară.

Antisemitismul

Axiomele ideologice ale nazismului au fost superioritatea rasială ariană, şi antisemitismul. Ura
profundă faţă de evrei a fost tema dominantă a carierei politice a lui Hitler. S-a speculat foarte
mult pe seama motivelor, dar nimeni nu a putut găsi un răspuns satisfăcător. Cea mai plauzibilă
explicaţie o oferă Geoff Layton în lucrarea „Germania: Al Treilea Reich, 1933-1945”: „Hitler a
fost produsul, şi nu creatorul unei societăţi deja infestate. În orice caz, ar fi eronat să-l
considerăm un antisemit oarecare. Ura faţă de evrei era obsesivă şi vindicativă şi i-a influenţat
întreaga filosofie politică. Că el a fost în stare să o pună în practică, nu poate fi explicat decât
prin circumstanţele specifce ale Germaniei postbelice: umilinţa suferită la Versailles şi
problemele grave de ordin socio-economic dintre anii 1918-1923 şi 1929-1933. Într-o asemenea
situaţie, Hitler a fost în măsură să exploateze existenţa unei ostilităţi latente împotriva evreilor
şi să o transforme într-o politică radicală a urii”. Oricâte explicaţii s-ar încerca, faptele şi cifrele
sunt covârşitoare: numărul oamenilor ce au căzut victime politicii hitleriste este tulburător. Şase
milioane de evrei au fost exterminaţi în lagărele morţii de la Auschwitz, Chełmno, Majdanek,
Treblinka şi în ghetoul din Varşovia. Superioritatea rasială ariană a fost introdusă de Hitler în
mod treptat, tocmai pentru a amăgi opinia publică internaţională. La 15 septembrie 1935 au fost
adoptate primele legi rasiale, cunoscute ca Legile de la Nürnberg. Aceste legi prevedeau că
cetăţenia germană putea fi deţintă numai persoanele de origine germană; de asemeni, a fost
impusă interdicţia căsătoriilor mixte dintre evrei şi etnicii germani precum cea a relaţiilor
extraconjugale mixte. La 9 noiembrie 1938 au fost adoptate măsuri fizice antisemite prin
pogramul generalizat în toată Germania, în „noapte de cristal” (Kristallnacht) au fost distruse
case, magazine şi sinagogi; peste o sută de evrei au fost omorâţi şi circa 20.000 trimişi în lagăre
de concentrare. Punctul culminant al acestor crime antisemite a fost atins la Conferinţa de la
Wannsee, în cadrul căreia înalţi funcţionari de stat din partidul nazist şi guvern au decis "Soluţia
finală în chestiunea evreiască", la cererea expresă a lui Hitler.

Prăbuşirea celui de-al Treilea Reich

Împingerea Germaniei în război a fost, de fapt, primul semn al începutului sfârşitului
Hitler. Cu toate victoriile de început dintre anii 1939-1941, Hitler şi conducerea militară a
Germaniei au făcut marea greşeală de a-şi subestima inamicii, Marea Britanie şi Uniunea
Sovietică, precum şi greşeala de a începe un război pe două fronturi, cu aceste două puteri. Orbit
de succesele înregistrate de „războiul fulger” (Blitzkrieg), Hitler a dat semnalul Operaţiunii
Barbarossa, care prevedea invadarea Uniunii Sovietice printr-o campanie rapidă, înainte de
venirea iernii. Invazia a început la 22 iunie 1941. Hitler primeşte o nouă lovitură în luna
decembrie a aceluiaşi an prin intrarea în război a Statelor Unite ale Americii. Înverşunarea
sovieticilor, noroiul, apoi nămeţii şi frigul iernii au oprit înaintarea Germaniei. Hitler a rămas
convins că victoria finală era posibilă, ceea ce dovedeşte că-şi pierduse clarviziunea militară ce îl
caracterizase la începutul războiului. În 1943, armata germană se afla în defensivă, pierzând
iniţiativa şi, treptat, toate visurile lui Hitler s-au sfârşit, lăsând în urmă o Europă distrusă şi
şaizeci de milioane de victime.

Moartea lui Hitler - varianta general acceptată

La 30 aprilie 1945, în toiul ultimelor lupte grele în Berlin, când trupele sovietice se aflau
la mică distanţă de cancelaria Reich-ului, Hitler s-a sinucis, muşcând o capsulă de cianură şi
împuşcându-se. Trupul lui şi cel al Evei Braun (cu care se cununase în ziua precedentă) au fost
depuse în craterul unei bombe, stropite cu benzină de Otto Günsche şi alte ajutoare din
Führerbunker şi li s-a dat foc când Armata Roşie se apropia şi continuau bombardamentele.
Înainte de a se sinucide, Hitler îşi otrăvise câinele pentru a testa otrava.

La 2 mai, Helmuth Weidling a capitulat şi a predat Berlinul fără condiţii sovieticilor. Când au
ajuns la cancelarie, forţele sovietice au găsit trupul Hitler şi au efectuat o autopsie folosind
amprente dentare pentru identificare. Rămăşiţele lui Hitler şi ale Evei Braun au fost îngropate
secret de SMERŞ (organizaţia „Smert Şpionam”) la sediul acesteia din Magdeburg. Potrivit
Serviciului Federal Rus de Securitate, un fragment de craniu uman păstrat în arhivele sale şi
expus într-o expoziţie din anul 2000 provine din rămăşiţele pământeşti ale lui Hitler. Totuşi,
autenticitatea craniului este pusă sub semnul întrebării de mai mulţi istorici şi cercetători.

În mai 1945, Germania era complet ruinată şi nicidecum o „Germanie mare” în stare să distrugă
Rusia bolşevică sau să creeze o nouă ordine mondială bazată pe supremaţia aşa-zisei rase
„ariene”.

Bolile lui Hitler şi ce a dus la sinucidere

În urma unor cercetări intense a peste 300 de ore de film, cercetătorii au ajuns la
concluzia că Adolf Hitler a suferit începând din 1943 de Parkinson. Până în acel moment
dictatorul îşi folosea ambele mâini pentru a gesticula şi a-şi susţine discursurile, însă din acel
moment, Hitler era mai reticent în gesticulările cu mâna stângă. Un filmuleţ, care a uitat a fi
cenzurat demonstrează că în anumite momente mâna stângă a lui Hitler tremura exact ca în cazul
bolii Parkinson. Deşi au fost făcute cercetări amănunţite, nu s-au descoperit nici în scrierile
apropiaţilor, însa nici în scrierile sale dovezi cum că ar putea fi bolnav de această boală. Mai
curând s-a descoperit că unul dintre medicii acelei perioade îi administra o substanţă
"misterioasă"[necesită  citare] care, spune valetul lui, îi oferea o energie incredibilă încă dinainte de a
scoate acul din venă. Cercetările au dovedit că lui Hitler îi erau administrate amfetamine, astfel
că în scurt timp a devenit dependent.[necesită  citare] Când Anglia şi SUA au început atacarea
Berlinului, Hitler s-a ascuns într-unul dintre buncărele blindste create special, împreună cu câţiva
oameni de încredere. În acele vremuri deja suferise de un atac cerebral [necesită  citare], însă
dependenţa de amfetamine, boala Parkinson şi mai ales căderea Berlinului l-au dus la sinucidere.