ROMÂNIA

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII SI INOVĂRII

UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

ROLUL PATRIARHULUI SEVER

DE ANTIOHIA ÎN LUPTELE
MONOFIZITE

Referat

COORDONATOR:
PR. PROF. UNIV. DR. NICOLAE CHIFĂR

CANDIDAT:

DRD. VLAD SERGIU MARCEL

1
 Rolul patriarhului Sever de Antiohia in luptele
monofizite

Imperiul Roman de Răsărit, numit din secolul VII Imperiul Bizantin, începând cu secolul
V a intrat într-o puternică transformare politică şi religioasă. Credinţa creştină, cultura greacă, şi
structura politica a Imperiului Roman reprezintă fundamentele pe care s-a ridicat Imperiul
Roman de Răsărit. Imperiul era unul multinaţional şi nu era bine consolidate pentru că în cadrul
său erau popoare diferite cu limbi şi culturi diferite, singurul element, care unea aceste popoare,
fiind Ortodoxia.

1. Contextul apariţiei monofizismului

Ereziile hristologice încep să tulbure viaţa Bisericii începând din secolul al IV-lea. Ele au
început să fie dezbătute mai întâi la al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes, din anul 431. Aceste
dispute au continuat la “sinodul tâlhăresc” de la Efes, din anul 449 şi la Sinodul IV Ecumenic de
la Calcedon, din anul 451, la Sinodul V Ecumenic de la Constantinopol din anul 553, încheindu-
se la Sinodul VI Ecumenic de la Constantinopol, din perioada 680 -681.

2
 Sinodul al III-lea ecumenic de la Efes a condamnat exagerările raţionaliste ale şcolii
antiohiene , denaturate şi mai mult de Nestorie, patriarhul Constantinopololui. Nestorie a mers
atât de departe cu afirmaţiile sale, încât a ajuns să afirme că în persoana lui Hristos existau două
persoane, diminuând atât de mult rolul firii divine, încât Maica Domnului, Sfânta Fecioară Maria
era numai “Născătoare de om” -α ν τ θ ρ ο π ο τ ο κ ο ς − , cel mult
−Χ ρ ι σ τ ο τ ο κ ο ς − adică o “Născătoare de Hristos” şi în niciun caz “Născătoare de
Dumnezeu” -Θ ε ο τ ο κ ο ς − aşa cum ne învaţă Sfânta Scriptură.

Condamnarea lui Nestorie, care prin formaţia sa teologică aparţinea şcolii antiohiene, a
nemulţumit episcopii orientali, care se aflau sub jurisdicţia Antiohiei, astfel că după anul 431
mulţi nestorieni nemulţumiţi de stăpânirea bizantină au trecut în Persia, unde au fost bine primiţi
şi toleraţi datorită sentimentelor de duşmănie ale perşilor faţă de Imperiul roman de Răsărit. În
Persia, nestorienii şi-au înfiinţat o şcoală la Nisibe, creându-se un cadru prielnic, dându-le astfel
posibilitatea să se extindă în Mesopotamia, Arabia, Turchestan, India, dar şi în China de vest.1

Sinodul de la Efes poate fi considerat o victorie a şcolii teologice alexandrine asupra

şcolii teologice antiohiene. Această victorie a adus asupra creştinismului o nouă primejdie, la fel
de mare ca nestorianismul, pentru că exista riscul de a se ajunge la extrema opusă. Această nouă
încercare pentru biserică fiind erezia monofizită. Erezia nou apărută evidenţia doar firea
dumnezeiască, afirmând că Hristos avea o singură fire, cea divină, care o absorbise în întregime
pe cea umană, aşa cum o picătură de apă este absorbită şi se pierde în imensitatea mării.

Cel care a pus bazele acestei erezii a fost Eutihie, un arhimandrit din Constantinopol care
avea temeinice cunoştinţe teologice şi se făcuse remarcat în lupta contra ereziei nestoriene. Dar
Eutihie a dus la extrem învăţătura susţinută de şcoala alexandrină despre unirea celor două firi în
persoana Mântuitorului, învăţătură susţinută şi de Sfântul Chiril al Alexandriei.

1
Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, Evenimentele istorice înainte şi după Sinodul de la Calcedon, Studii Teologice, nr. 3-
4, 1970, p.180

3
 2. Sinodul Ecumenic de la Calcedon

a. Sinodul tâlhăresc de la Efes

Învăţătura greşită a arhimandritului Eutihie producea mare tulburare în lumea creştină.

Astfel că, în anul 448, Eutihie este chemat la curtea imperială pentru a-şi expune doctrina sa
într-un sinod local, deschis la 12 noiembrie 448. După multe ezitări la data de 22 noiembrie
arhimandritul Eutihie a mărturisit: „recunosc că înainte de unirea dumnezeirii cu umanitatea
Hristos avea două firi, dar după unire nu recunosc decât o singură fire”2. În urma acestei
mărturisiri, Eutihie este anatematizat pentru erezie, de către membrii sinodului pentru că: „şi
Cuvântul trup S-a făcut”3, aşa cum ne spune Sfântul Evanghelist Ioan şi cum adaugă Sfântul
Apostol Pavel: „căci (Hristos) trebuia să fie întru toate asemenea fraţilor săi”4 .

Nemulţumit de decizia episcopilor participanţi la Sinod, Eutihie apelează la papa Leon I

al Romei şi la patriarhul Dioscor al Alexandriei, în persoana căruia a găsit un apărător înfocat.
Spre deosebire de Patriarhul Dioscor, papa Leon I cunoscând foarte bine învăţătura lui Eutihie,
la data de 13 iunie 449, scrie epistola dogmatică Epistola dogmatica ad Flavianum, adresată
patriarhului Flavian al Constantinopolului. În această epistolă, papa expune învăţătura ortodoxă
despre cele două firi din persoana Mântuitorului şi accentueazăfaptul că hotărârea sinodului din
anul 448 este cât se poate de dreaptă.5

Datorită tulburării produse de erezia lui Eutihie, s-a luat decizia să se convoace un sinod
ecumenic în luna august 449.
2
J.D. Mansi, Sacrorum Conciliorum nova et amplissima collectio,, Paris –Leipzig, 1901, t. VI, 744,
3
Biblia sau Sfânta Scriptură, E. I. B. M. al B.O.R., Bucureşti 1991, Ioan I, 14
4
Idem , Evrei II, 17
5
Idem, Istoria bisericească universală, EIBMBOR, Bucureşti 2004, p. 157-158

4
 Eunucul Hrisafie, fiul lui Euthie, a făcut tot posibilul ca adversarii lui Eutihie să nu
ajungă la sinod, dar totuşi, pentru a-i da caracter ecumenic sinodului, i-a primit pe patriarhul
Flavian şi pe delegaţii papei Leon cel Mare.

Sinodul s-a ţinut la Efes, între 8 august şi 22 august 449, în biserica Sfânta Maria unde se
ţinuse şi Sinodul III ecumenic care a avut loc în anul 431. Preşedintele sinodului din anul 449 a
fost susţinătorul lui Eutihie, patriarhul Dioscor al Alexandriei. Acesta avea o fire despotică şi
violentă. Eunucul Hrisafie i-a dat şi o puternică gardă de soldaţi pe lângă care patriarhul Dioscor
şi-a adus şi un grup de călugări şi parabolani (îngrijitori de bolnavi) înarmaţi cu ciomege.
Soldaţii şi ceata lui Dioscor i-au împiedicat pe delegaţii papei Leon şi pe ceilalţi apărători ai
credinţei să ia cuvântul, astfel că s-a aprobat monofizismul, fiind condamnat diofizismul, adică
existenţa celor două firi în persoana Mântuitorului.

Patriarhul Flavian este înlăturat din scaun iar după trei zile moare din cauza brutalităţilor
suferite de la arhimandritul Barsauma. Toţi ceilalţi acuzatori ai lui Eutihie: Eusebiu de
Dorileum, Teodoret al Cirului şi Ibas de Edesa au fost condamnaţi ca nestorieni, iar Domnus,
episcopul Antiohiei, a fost înlăturat din scaun şi închis într-o mănăstire. Delegaţii papei abia au
scăpat cu fuga din mâna călugărilor şi parabolanilor lui Dioscor al Alexandriei.6

Papa Leon cel Mare, aflând despre cele petrecute la Efes, de la delegaţii săi, a respins
hotărârile sinodului condus de Dioscor al Alexandriei printr-un sinod convocat la Roma şi l-a
numit sinod tâlhăresc7, nume care i-a rămas în istorie.

b. Sinodul Ecumenic de la Calcedon

În urma Sinodului tâlhăresc din anul 449, Biserica era împărţită, iar această situaţie nu
putea să rămână aşa, pentru că Imperiul Roman de Apus în frunte cu Leon al Romei intrase într-o
adevărată schismă cu Imperiul Roman de Răsărit, pentru că nu recunoscuse hotărârile sinodului
de la Efes.

6
Ibidem
7
Prof. T. M. Popescu, Pr. T . Bogdae, Gh. Stănescu, Istoria bisericească universal, vol. I, Bucureşti 1956, p. 235

5
 Cu toate că Leon ceruse în repetate rânduri împăratului Teodosie să convoace un nou
sinod ecumenic, care să aibe loc în Italia, pentru a nu mai fi întâmpinate problemele de la
sinodul tâlhăresc, totuşi împăratul a recunoscut sinodul condus de Dioscor şi nu a dat un răspuns
afirmativ cererilor papei.8

La data de 28 iulie 450 împăratul Teodosie a murit în urma unui accident de călărie, iar
la conducerea imperiului îi urmează sora sa, Pulcheria şi soţul său, generalul Marcian. Noii
conducători ai imperiului hotărăsc să convoace un sinod ecumenic în scopul remedierii situaţiei
cauzate de sinodului tâlhăaresc. În acest mod, s-a ajuns la convocarea Sinodului de la
Calcedon –al patrulea Sinod Ecumenic –la ale cărui şedinţe au participat între 520 şi 630 de
episcopi.

Acuzaţiile, care au fost aduse patriarhului Dioscor, erau numeroase. Mai ales că toţi
apărătorii doctrinei ortodoxe care fuseseră nedreptăţiţi de el, au prezentat sinodului ecumenic
plângeri şi mărturii împotriva lui, motiv pentru care a şi fost înlăturat din scaunul episcopal.

În şedinţa a cincea a sinodului din data de 22 octombrie 451, s-a stabilit învăţătura
bisericii despre raportul dintre cele două firi ale persoanei Mântuitorului Hristos care are
următoarea formulare: „noi învăţăm şi mărturisim cu toţii pe Unul şi acelaşi Fiu, pe Domnul
nostru Iisus Hristos, Care este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Ca Dumnezeu, El s-a născut
din Tatăl mai înainte de toţi vecii, fiind întru toate asemenea Tatălui, iar ca om s-a născut din
Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, şi este întru toate asemenea nouă, afară de
păcat... Unul şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două firi în chip
neamestecat şi neschimbat şi neîmpărţit şi nedespărţit, deosebirea firilor nefiind nicidecum
distrusă prin unire, păstrându-se mai ales însuşirea fiecăreia şi întâlnindu-se împreună într-o
singură persoană şi un singur ipostas”9

Doctrina stabilită la sinodul de la Calcedon, referitoare la unirea ipostatică a celor două

firi în persoana Dumnezeu-Omului Hristos, are o mare însemnătate pentru întreaga operă

8
J.P.. Migne, Patrologiae cursus completes, series latina, 54, col. 821-895, apud Pr. Prof. D. Stăniloae, Definiţia
dogmatic de la Calcedon, Ortodoxia, 1951, Nr. 3, p.390-391
9
Diac. I. Pulpea, Posibilitaea întoarcerii Bisericilor monofizite la Ortodoxie, în Ortodoxia, III(1951), nr. 4, p. 587;
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Momente şi aspecte ale hristologiei precalcedoniene şi calcedoniene, în Ortodoxia, 1965,
nr. 1, p. 44-82; Idem, Definiţia doctrinară a Sinodului de la Calcedon şi acceptarea ei în Biserica Ortodoxă
Orientală, în Ortodoxia , 1969, nr. 4, p. 499-506; Prof. N. Chiţescu, Formula o singură fire întrupată a Logosului
lui Dumnezeu, în Ortodoxia, 1965, nr. 3, p. 295-307

6
mântuitoare a lui Dumnezeu. Numai fiind Dumnezeu adevărat, Iisus Hristos putea să realizeze
mântuirea oamenilor, şi numai fiind om adevărat, reprezentând întreaga omenire, El putea să se
aducă jertfă pe cruce în vederea mântuirii tuturor oamenilor.

c. Urmările sinodului IV ecumenic

Aşteptările sinodului de la Calcedon erau păstrarea căii de mijloc între cele două şcoli
teologice, cea antiohiană şi cea alexandrină. Astfel, împăratul Marcian a confirmat hotărârile
luate la Calcedon, prin mai multe legi, care făceu obligatorie supunerea faţă de hotărârile
sinodului de la Calcedon pentru toţi locuitorii imperiului, interzicând atât clericilor, cât şi
laicilor, să mai discute problemele discutate la aceste teme.10

Cu toate măsurile luate pentru apărarea sinodului de la Calcedon, nemulţumirile au

apărut în scurt timp. Formula dogmatică de la Calcedon, în loc să liniştească spiritele şi să aducă
pacea, a provocat o nouă aprindere a discuţiilor şi disputelor hristologice care s-au prelungit până
la sfârşitul secolului VII. Urmaşii şcolii alexandrine, simţindu-se jigniţi de înfrângerea suferită la
Calcedon, au început să afirme că, prin hotărârile sinodului de la Calcedon nu s-a făcut altceva,
decât să se restabilească erezia nestoriană care se opunea doctrinei Sf. Chiril al Alexandriei, unul
dintre principalii reprezentanţi ai şcolii alexandrine. Monahii din Siria şi Palestina, împreună cu
cei din Egipt, au început să acuze sinodul de la Calcedon de nestorianism şi au reuşit să-i atragă
de partea lor pe credincioşii celor trei patriarhii apostolice: Alexandria, Antiohia şi Ierusalimul,
punându-se astfel început Bisericii eterodoxe monofizite.11

J. Lebon, cercetând monofizismul susţin că acesta nu poate fi considerat sinonim cu

eutihianismul, pentru că monofizismul eutihian este o formă exagerată a monofizismului , numit
şi monofizism real, spre deosebire de monofizismul acceptat de reprezentanţii bisericii egiptene,

10
P. de Labriolle, G. Bardy, Louis Brehier, G. de Plinval, De la mort de Theodose a l`election de Gregoire le
Grand. (Histoire de l`Eglise depuis les origines jusqu`a nos jours, publiee sous la direction de Aug. Fliche et V.
Martin), t. IV, Paris, 1937, p. 276, n.2
11
Diac. I. Pulpea, Posibilitaea întoarcerii Bisericilor monofizite la Ortodoxie, în Ortodoxia, III(1951), nr. 4, p. 588

7
siriene şi armene, care este numit monofizism moderat sau monofizism verbal reprezentat de
patriarhul Sever de Antiohia. Această deosebire a fost făcută de unii împăraţi şi Patriarhi ai
Bizanţului, chiar în focul luptelor hristologice.12

Împăraţii din Bizanţ, după moartea lui Marcian, din anul 457, au încercat să obţină
împăcarea cu partida monofizită, obligându-i pe ortodocşi să facă difrite concesiuni de ordin
dogmatic.

Prin venirea pe tronul imperiului a lui Leon I Tracul (457-474), situaţia monofiziţilor din
imperiu s-a schimbat. Noul împărat era străin de complexitatea problemelor religioase, iar în
aceste condiţii, monofiziţii au devenit tot mai turbulenţi, ei reuşind să răstoarne patiriarhii
ortodocşi din Antiohia, Alexandria şi Ierusalim, punând în locul lor patriarhi monofiziţi.

La Alexandria, patriarhul ortodox Proteriu a fost înlocuit în anul 457 cu monofizitul

Timotei Elur (457-477). Acesta a convocat un sinod prin care l-a condamnat pe papa Leon cel
Mare al Romei, pe patriarhul de Constantinopol Anatoliu şi pe patriarhul Vasile al Antiohiei,
apoi a inceput să-i persecute pe ortodocşi.13 Clericii persecutaţi s-au plâns împăratului, trimiţând
plângerea lor la acesta printr-o delegaţie alcătuită din paisprezece episcopi însoţiţi de câţiva
clerici alexandrini. Timotei Elur, la rândul său a trimis şi el la Constantinopol câţiva episcopi
care să prezinte împăratului un memoriu favorabil cauzei sale.14

În faţa acestei situaţii, împăratul a dorit pentru început să convoace un nou sinod, pentru
a revizui hotărârile sinodului de la Calcedon, dar la sfatul patriarhului Anatoliu al
Conatantinopolului împăratul a decis să facă doar o consultare a episcopilor din imperiu asupra
următoarelor probleme:

1. Este necesar să menţină Sinodul de la Calcedon?

2. Timotei Elur, ales patriarh de monofiziţii din Egipt, trebuie recunoscut ca patriarh al
Alexandriei?

12
J. Lebon, Le monophysisme Severien. Etude historique, literraire et theologique sur la resistance monophysite au
concile de Chalcedone jusqu`a la constitution de l`Eglise jacobite, Louvain, 1909 apud J. Tixeront , Histoire des
dogmes dans l`antiquite chretienne, VII-e ed., III-e t. : La fin de l`age patristique, Paris, 1928, p. 112-113
13
Zaharia Retorul, Istoria bisericească, IV, III, IV, apud P. de Labriolle, G. Bardy, Louis Brehier, G. de Plinval,
op. cit., t. IV, p.281, nota 1
14
Evagrie, Istoria bisericeasacă, II, 8, în P.G LXXXVI, 2524-2528.A

8
 Împăratul s-a consultat şi cu cei mai de seamă pustnici ai vremii, Simeon Stâlpnicul,
Iacob de Cir şi Varadat, după cum ne dă mărturie tot Evagrie.15 Răspunsul primit de Leon I tracul
a fost foarte clar şi în favoarea sinodului de la Calcedon. La această consultare au participat peste
1600 de episcopi care au recunoscut sinodul de la Calcedon ca fiind ortodox şi ecumenic.
Datorită faptului că Timotei Elur nu înceta activitatea împotriva sinodului de la Calcedon, în
anul 459 a fost exilat la Gangra, în Paflagonia, şi apoi, în anul 465, a fost trimis în exil la
Cherson, în Crimeea unde a rămas până în anul 475.16

Lui Leon Tracul, la tronul imperiului, i-a urmat ginerele său, Zenon Isaurul. Acesta a
condus imperiul pentru puţin timp, din luna noiembrie a anului 474, până la 9 ianuarie 475, când,
în urma unei răscoale de la palat, a fost înlocuit cu Vasilisc, cumnatul împăratului Leon I Tracul.

Vasilisc se sprijinea pe monofiziţi, motiv pentru care imediat după urcarea sa pe tronul
imperial l-a chemat pe Timotei Elur din exil, la Constantinopol. Patriarhul Acachie a avut o
atitudine rezervată faţă de Timotei Elur.

În anul 476, împăratul Vasilisc, la îndemnul lui Timotei Elur, a dat o enciclică cu
conţinut monofizit, al cărei text l-a păstrat istoricul Evagrie.17 Vasilisc a fost primul împărat
creştin care a dat un act de credinţă.18

Enciclica lui Vasilisc aproba doctrina Sfântului Chiril al Alexandriei despre cele două
firi, dar condamna Sinodul de la Calcedon şi Scrisoarea dogmatică sau Tomul papei Leon cel
Mare către Flavian al Constantinopolului. Totodată, ea condamna pe cei ce negau că Iisus
Hristos, Unul Născut, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat cu adevărat şi S-a făcut om în sânul
Sfintei Fecioare, Născătoarea de Dumnezeu, prin lucrarea Sfântului Duh, ci îşi închipuiesc că El
a avut doar un trup aparent, fantastic, un trup coborât din cer.19

Enciclica lui Vasilisc a făcut ca monofiziţii din imperiu să devină tot mai mulţi şi mai
puternici în imperiu. Cu toate acestea, patriarhul Acachie a refuzat să semneze Enciclica lui

15
Ibidem , 2529 B
16
Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, Evenimentele istorice înainte şi după Sinodul de la Calcedon, Studii Teologice, nr.
3-4, 1970, p.187-188
17
Evagrie, op. cit., III, 4, în P.G., LXXXVI, 2600-2604 B
18
G. Ostrogorsky, Histoire de l`Etat byzantin, trad. Francaise de J. Gouillard, Paris 1956, p. 93-94
19
Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, Evenimentele istorice înainte şi după Sinodul de la Calcedon, Studii Teologice, nr.
3-4, 1970, p.190

9
Vasilisc şi avea o atitudine prin care îi îndemană pe credincioşi să păstreze hotărârile sinodului
de la Calcedon. Atitudinea sa avea un caracter religios, dar şi politic, fiindcă se baza şi pe faptul
că Zenon, fostul împărat se apropia cu trupele sale de Constantinopol. Astfel, Evagrie scria în
Istoria bisericească că „Acachie măgulea pe suveranul de ieri şi de mâine”20

Văzând că situaţia politică începe să-i devină potrivnică, în anul 476 Vasilisc retrage
Enciiclica monofizită şi a publică o Antienciclică cu conţinut ortodox, prin care restabilea
credinţa ortodoxă definită la Calcedon şi dădea toate drepturile patriarhului de Constantinopol.

Textul Antienciclicei era următorul:

„Împăraţii Cesari Bsilisc şi Marcu

Hotărâm ca credinţa cea apostolică şi ortodoxă, care de la Început a înflorit în Bisericile

soborniceşti, care s-a răspândit până în împărăţia noastră şi stăpâneşte şi în timpul nostru, şi
care va trebui să stăpânească, în care noi am fost botezaţi şi am crezut, numai aceasta să
rămână nevătămată şi nezdruncinată, şi aşa să se vieţuiască continuu, şi nici decum în alt fel , în
toate bisericile cele soborniceştişi apostolice ale ortodocşilor.

Pentru aceasta, poruncim ca toate cele ce s-au făcut în timpul domniei noastre din
pricina credinţei sau a disciplinei bisericeşti, fie enciclice, fie alte scrisori, să fie înlăturate şi
abrogate. Nestorie şi Eutihie şi oroce altă erezie precum şi toţi care înţeleg ca aceştia să fie
loviţi cu anatema. Nu voim să se ţină cu privire la acest subiect, nici sinod, nici vreo altă
cercetare ci să rămână toate statornice şi nezdruncinate.

Poruncim, de asemenea, să se înapoieze preacinstitului şi presfinţitului patriarh şi

arhiepiscop Acachie provinciile în care avea dreptul de hirotonie, Scaunul acestei strălucite
cetăţi împărăteşti, preadar, după moartea lor să nu se aducă nici o ştirbire Sfântului Scaun al
acestei strălucite cetăţi împărăteşti, cu privire la dreptul de hirotonie.

Nimeni să nu se îndoiască că acestă hotărâre împărătească a noastră nu are putere de

lege”21

20
Evagrie, op. cit., III, 4, în P.G., LXXXVI, 2608 A
21
Evagrie, op. cit., III, 4, în P.G., LXXXVI, 2609-2612 AB, apud Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, Evenimentele
istorice înainte şi după Sinodul de la Calcedon, Studii Teologice, nr. 3-4, 1970, p.192-193

10
 La scurt timp de la publicarea Antienciclicei sale, Vasilisc a fost nevoit să părăsească
tronul imperial, căci Zenon în luna septembrie a anului 476, intra tirumfător în Constantinopol.
Vasilisc şi familia sa au fost prinşi şi trimişi în Capadocia, unde au fost omorâţi.

După ocuparea tronului, Zenon care se sprijinise pe calcedonieni pentru a reveni la tron, a
fost nevoit să le dea câştig de cauză acestora şi a dta o lege prin care a anulat toate măsurile luate
de Vasilisc în favoarea monofiziţilor. Patriarhii monofiziţi au fost înlăturaţi din scaune şi
înlocuiţi cu unii ortodocşi. Patriarhul monofizit Timotei Elur al Alexandriei a fost condamnat la
exil, dar fiind bătrân şi bolnav a fost lăst să moară în pace, fapt care s-a şi întâmplat la puţin timp
după înştiinţarea exilului, la 31 iulie 477.

Cu venirea la tron a lui Zenon (476-491) ni se oferă posibilitatea să constatăm

însemnătatea sinodului de la Calcedon fiindcă atât împăratul, cât şi patriarhul Acachie nu mai
apără cu înflăcărare hotărârilor acestui sinod. Acest sinod nu a fost niciodată susţinut cu toată
sinceritatea. Duchesne spune „s-ar putea spune orice despre slăbiciunea de caracter, dar nu e mai
puţin adevărat că, dacă învăţătura de la Calcedon ar fi fost alipită de suflet, s-ar fi găsit undeva
în episcopat un grup serios de apărători.”22

Această atitudine era dictată de interesle politice ale acelor vremuri. Zenon cu toată
simpatia pe care o avea pentru ortodocşi cu sprijinul cărora revenise pe tronul imperial, el şi-a
dat seama că monofiziţii reprezentau în imperiu un element religios şi politic din ce în ce mai
puternic de care trebuia să ţină sema, dacă dorea să menţină stabilitatea tronului, liniştea şi
unitatea imperiului pentru o perioadă îndelungată de timp. Drept urmare, Zenon a considerat că
a venit momentul ca să facă ceva pentru a înfrâna tendinţele centrifuge ale proviinciilor orientale
ale imperiului.

Pe de altă parte, patriarhul Acachie al Constantinopolului se gândea că nu ar fi imposibil

să se restabilească pacea religioasă a Orientului cu preţul unor concesii făcute monofiziţilor mai
ales că Zenon avea tot interesul să asigure pacea religioasă a imperiului. El aştepta momentul
favorabil pentru a face monofiziţilor propunerile necesare.

Momentul aşteptat pentru împăcarea cu monofiziţii s-a ivit curând, când bătrânul patriarh
al Alexandriei, Timotei Salafaciol moare. Astfel, poporul şi împăratul nu-l acceptă pe Ioan Talaia
22
L. Duchesne, Histoire anciene de l`Eglise, vol. III, Paris 1911, p. 500

11
cel care a fost propus de ortodocşi să preia scunul patriarhal al Alexandriei, ci sprijinit de
patriarhul Acachie al Constantinopolului îl propune şi-l numeşte patriarh pe Petru Mong. Ioan
Talaia fuge la Roma pentru a cere sprijinul papei, şi pentru a putea să lupte contra lui Acachie.

În acest context politico-religios, la sfatul lui Acachie al Constantinopolului, Zenon dă în

luna octombrie a anului 482, Henoticonul –edict de unire sau de împăcare- care a servit drept
lege normativă pentru conducerea problemelor bisriceşti din timpul împăraţilor Zenon (474-491)
şi Anastasie (491-518) adică până la urcarea pe tron a lui Iustin I (518-527).

Henoticonul a fost semnat de patriarhul Acachie şi de Petru Mong, la 24 octombrie 482,

apoi a fost citit publicului. Creştinii nu au primit aest act de unire aşa cum se aşteptau cei care îl
propuseseră. Din contră, putem spune că acum în loc de două partide, ortodoxă şi monofizită, a
mai apărut cea a creştinilor moderaţi care primiseră henoticonul. Acest act pare a fi unul ortodox
pentru că prin el se anatematizau Nestorie şi Eutihie, se afirma Divinitatea şi umanitatea în Iisus
Hristos, se admiteu cele 12 Anatematisme ale Sfântului Chiril al Alexandriei, dar se evitau
termenii o fire susţinut de monofiziţi şi două firi susţinut de ortodocşi, aşa cum stabilise Sinodul
de la Calcedon.23

Formula de împăcare propusă de Henoticon a avut urmări care s-au simţit în întreaga
biserică căci, în loc să aducă pacea între ortodocşi monofiziţi, a adâncit şi mai mult certurile, ba
mai mult a dus chiar la ruperea legăturilor de comuniune dintre Biserica Răsăritului şi Biserica
Apusului. Această rupere, dintre cele două biserici, a purtat numele de Schisma acachiană. Papa
Felix al III-lea a convocat, la data de 28 iulie 484, un sinod prin care a depus pe legaţii papali
Misenus şi Vitalis, a reânnoit condamanrea lui Petru Mong şi şi a anatematizat şi depus pe
patriarhul Acachie, patriarhul Constantinopolului. Actele sinodului nu se mai păstrează, dar
există o scurtă sentinţă dată şi semnată doar de papa Felix împotriva lui Acachie. O nouă
excomunicare a lui Acachie de către papa Felix al Romei a fost dată la data de 5 octombrie 485
în cadrul unui sinod convocat cu ocazia alungării patriarhului ortodox Calandion al Antiohiei din
porunca împăratului Zenon.24

23
Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, op. cit, p.194
24
Idem, p. 195-196

12
 La rândul său, patriarhul Acachie a răspuns la anatematizarea papei prin ştergerea
numelui lui Felix al III-lea din diptice şi întrerupând orice legături cu Roma. În aceste
împrejurări a început schisma acachiană care a durat aproape 35 de ani (484-519).25

În acest context, în anul 491 vine la conducerea imperiului Anastasie (491-518). În

timpul acestuia s-a încercat să se refacă legăturile dintre cele două biserici, dar fără succes, căci
efectele schismei acachiene au fost mari, în această perioadă înregistrându-se multe lupte,
neînţelegeri şi tulburări. Criza monofizită s-a accentuat între anii 513 -514 când a avut loc revolta
generalului Vitalian din Zaldapa, cetate din Scythia Minor, născut în 370. Acesta era susţinător al
ortodocşilor şi a atacat de trei ori Constantinopolul, pentru a impune Ortodoxia în capitala
imperiului. Revolta l-a făcut pe Anastasie să promită că va pune în aplicare hotărârile Sinodului
de la Calcedon şi va restabili pacea dintre Biserica Răsăritului şi Apusului. Dar, după ce
împăratul a scăpat de presiunea lui Vitalian, nu şi-a mai ţinut făgăduinţa.26

La 9 iulie 518, a preluat conducerea imperiului împăratul Iustin I (518-527) originar din
Illyricum, apărător convins al Sinodului de la Calcedon. Venirea sa pe tronul imperial a însemnat
revenirea la Ortodoxie şi încetarea schismei acachiene.27

3. Rolul patriarhului Sever de Antiohia in luptele monofizite

a. Începutul activităţii lui Sever

Sever s-a născut în oraşul Sozoplis, din Pisidia28, dintr-o familie distinsă, tatăl său făcând
parte din Senatul Oraşului. Descindea „din acel Sever care a fost episcop de Sozopolis în timpul
primului Sinod din Efes, contra nelegiuitului Nestorie”.29După moartea tatălui său, mama sa
rămasă văduvă, îl trimisese cu doi fraţi ai săi mai mari la Alexandria, pentru a studia gramatica şi
25
Idem,, p. 197-203
26
Ibidem,
27
Ibidem
28
Zaharia Retorul, Viaţa lui Sever, Apud M.A. Kugener, Vie de Severe par Zacharie le Scholastique, Paris 1900, p.
78; R. Griffin- F. Nau, Patrologia Orientalis, t, II, p. 10
29
R. Griffin- F. Nau, Patrologia Orientalis, t, II, p. 11; Athanasius, The conflict of Severus, patriarch of Antioch
apud Patrologia Orientalis, tom II, p . 592. Autorul ne spune că tatăl său ar fi slujit lui Sever iar un bunic al acestuia
era din partea lui

13
retorica greacă şi romană. În acea vreme, Alexandria era cel mai mare centru cultural, iar
universitatea de acolo şi era prima din lume pentru învăţământul filosofic. Filosofia ce se preda
acolo era cea aristotelică. Renumele profesorilor Neraiskos şi Herapollon, din sec. V, atrăseseră
studenţi din tot Orientul. Alexandria a fost ultima cetate a păgânismului cultural.30

Sever, împreună cu fraţii săi, a studiat pe lângă sofistul Ioan, apoi pe lângă Sopater ,
renumit în retorică. Se remarcă de la început prin dragostea pentru ştiinţă şi în acelaşi timp prin
viaţa sa ascetică. „De la început remarcăm şi admirăm -spune prietenul şi biograful său Zaharia
–fineţea spiritului minunatului Sever, precum şi dragostea lui pentru ştiinţă. Eram miraţi de a
vedea cum în scurt timp , el învăţase să se exprimecu eleganţă, dedându-se cu asiduitate studiului
preceptelor vechilor retori şi forţându-se de a imita stilul lor strălucitor şi îngrijit. Spiritul său nu
se ocupa decât de aceasta şi nicidecum de ceea ce seduce de obicei tinereţea. El se consacră în
întregime studiului, depărtându-se prin zelul său de orice spectacol blamabil”31

Acestea erau preocupările tânărului Sever. Chestiunile religioase nu făceau încă parte din
preocupările lui. De altfel, după obiceiul ţării sale, nu era decât catehumen, şi dacă dăm crezare
acuzatorilor săi, el nu se preocupa de dogmele creştine, ci de magie.32

Între timp, Sever se împrietenise cu Zaharia şi cu prietenii şi cunoscuţii săi creştini.

Acesta îl îndeamnă să citească în locul păgânului retor Libaniu, pe Sfântul Vasile cel Mare, dar şi
pe Sfântul Grigorie de Nazianz. Când Sever citeşte din autorii indicaţi, rămâne profund
impresionat, ba chiar face elogiul scrisorilor Sfântului Vasile adresate lui Libaniu.33 Voind să se
consacre avocaturii, Sever pleacă din Alexandria, la Beirut, în Fenicia, pentru a audia cursul
renumitului profesor Leonţiu.34

30
J. Maspero, Histoire des Patriarches d`Alexandre depuis la mort de l`emereur Anastase jusqu`a la reconciliation
des eglise jacobites, Paris, 1923, p.7
31
Zaharia Retorul, Viaţa lui Sever, Apud R. Griffin- F. Nau, Patrologia Orientalis, t, II, p. 11-12
32
Această acuzaţie i-a fost adusă înainte de a fi ales patriarh. De aceea Zaharia, avocat în Constantinopol,
prietenul lui Sever în lucrarea sa despre viaţa acestuia, închină mai mult de jumătate din ea acestei probleme
pentru a evidenţia şi încredinţa pe totţi că Sever nu s-a ocupat niciodată de magie şi vrăjitorie. Zaharia povesteşte ,
cum el şi cu prietenii din cercul lor au dus , atât în Alexandria cât şi în Beirut, o luptă continuă contra celor care se
ocupau cu aşa ceva. Au sfărâmat şi ars în manifestaţiile lor idolii şi cărţile de magie. Sever, făcând parte şi el din
cercul lor şi-a dat mereu asentimentul , dar nu a participat activ, fiind liniştit şi ocupat cu studiul, dar i-a ajutat
mult prin sfatul săude aceea autorul acestor afirmaţii şi calomnii trebuie să roşească de ruşine. –Zaharia Retorul,
op. cit. P. 64
33
Atanasius acre ne dă şi el date biografice despre Sever afirmă că întoarcerea sa către scrierile creştine se
datorează unei minuni căci i s-a arătat martirul Leonţiu care i-a spus că misiunea sa este de a distruge pe eretici şi
pe „copiii lui Nestoriecare sunt copiii diavolului” –Patrologia Orientalis , tom II, p. 594-595

14
 Însă după puţin timp soseşte în oraşul Beirut şi prietenul său Zaharia. Acesta ne
povesteşte cum îşi petreceau ei timpul la Beirut. Astfel, în fiecare sâmbătătă după-amiază şi în
fiecare duminică, citeau din Sfinţii Părinţi: Vasile, Grigorie, Atanasie şi Chiril. Au citit
Hexaemeronul Sfântului Vasile, cuvântările şi scrierile acestuia, apoi tratatul adresat lui
Amfilohie şi cuvântarea către tineri de unde au învăţat cum să se folosească de filosofii păgâni, şi
apoi au trecut la scrierile Sfinţilor Grigorie, Ioan şi Chiril. 35 Pe lângă lecturile din Sfinţii Părinţi,
ei mergeau în fiecare seară la biserică.

La Beirut, Sever a intrat în legătură cu Evagrie, o persoană cu puternice convingeri

religioase care mai târziu s-a făcut călugăr. Evagrie „postea aproape în fiecare zi, nu făcea baie
decât într-o singură zi, în ajunul Paştelui, şi-şi petrecea tinereţea studiind filosofia divină” şi
„Dumnezeu îl trimisese la Beirut, pentru a face ca mulţi tineri să schimbe deşertăciunea baroului
pentru filosofia divină.”36

Evagrie a devenit astfel pentru Sever un model de urmat. Puţin câte puţin, ajunsese să
rivalizeze cu Evagrie atât în ceea ce priveşte viaţa, cât şi studiul. Primul fruct al muncii lui a fost
un panegiric asupra Sfântului Pavel.37

Până în acest moment nu fusese botezat. Atât Evagrie cât şi prietenul său Zaharia, l-au
sfătuit să se boteze , dar nu au avut succes, căci el refuza botezul, pentru a nu se pângări după
botez: „căci văd adesea tineri captivaţi de femei publice, şi apoi, eu vieţuiesc într-un oraş care
este isvor de plăceri”38. Ar fi dorit să primească la Alexandria botezul, unde spunea că domneşte
ortodoxia.

Botezul l-a primit în anul 488, la Tripolis, în biserica sfântului martir Leonţiu. 39 După
primirea botezului a rămas la Beirut pentru a-şi termina studiile. Aici s-a ocupat de studierea
edictelor imperiale, dar în acelaşi timp progresa şi din punct de vedere spiritual. După ce şi-a
cumpărat toga de avocat, a luat hotărârea, ca înainte de a se întoarece în ţara sa, să se ducă la
34
Beirutul era renumit în acele vremuri prin şcoala de drept. Cea mai renumită personalitate care a trecut pe
acolo a fost împăratul Justinian. În 551 oraşul a fost distrus de un cutremur de pământ urmat de revărsarea mării şi
de un incendiu. Şcoal a fost mutată şi şi-a pierdut însemnătatea. –P. Collinet, Etudes Hristologiques sur le droit de
Justinien I, Paris 1912, p. 52-54
35
Zaharia Retorul, op. cit., p. 53-54
36
Ibidem, p.52
37
Ibidem, p. 57
38
Ibidem, p.77
39
Ibidem

15
Ierusalim, pentru a se închina mormântului şi Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, dar şi să-l
viziteze pe prietenul său, Evagrie.40

Ajuns în Palestina, la mânăstirea condusă de prietenul său Evagrie, a găsit aici viaţa pe
care o visase, şi a renunţat la a se întoarce în lume. După un timp se retrăsese în deşert însoţit de
Atansie de Edesa . Acolo se dădură la o asceză excesivă, încât se îmbolnăviră foarte grav. Au
avut norocul că au fost vizitaţi de superiorul mânăstirii lui Roamn, care îi luă în mânăstirea sa, şi
le-a dat îngrijirea necesară şi îi ţinu mai mult timp.

S-a reîntors apoi în portul Gaza, la mânăstirea lui Petru Iberul. Acolo îşi duse viaţa lui
solitară într-o chilie liniştită din lavra Maiuma.

Primind partea sa de moştenire, a dat jumătate săracilor, iar cu restul a cumpărat tot acolo
o mânăstire şi a zidit chilii noi pentru cei care ar fi dorit să devină călugări sub ascultarea lui.
„ Aici îi reveni seninătatea de altădată la asceză şi studiu, ba chiar la lucru manual pentru
ajutorarea săracilor şi pelerinilor. Faima sa străbătea toată lumea, şi, verbal sau în scris, toţi
doreau să primească lămuriri cu privire la chestiuni biblice şi dogmatice”41Multe persoane, după
exemplul său voiră să îmbrăţişeze viaţa monahală.

Sever a primit apoi hirotonia de preot de la Epifanie, episcop de Megidos din Pamfilia,
care fusese alungat de pe scaunul său, din cauza rezistenţei faţă de Henotikon.

b. Sever de Antiohia, în timpul domniei împăratului Anastasie

Prin venirea la tron a împăratului Anastasie ar fi fost de aşteptat ca monofiziţii să-şi

asigure în scurt timp şi fără mare greutate victoria. Lucrurile nu s-au întâmplat aşa cum era de
aşteptat. Anastasie întâmpină greutăţi. Episcopii ortodocşi nemulţumiţi alergau la Roma iar
monofiziţii se dădeau la excese în unele părţi.
Teolog strălucit, capabil să critice brutalitatea lui Dioscur, dar credincios poziţiilor pe
care le considera juste, patriarhul Sever devine purtătorul de cuvânt al unei hristologii despre
40
Ibidem, p. 87
41
Ibidem, p. 28

16
care afirma că ar fi singura expresie legitimă a Ortodoxiei chiriliene. Succesul carierei sale îl
datorează personalităţii sale impozante, şi bineînţeles, patronajului imperial. În capitala
Imperiului va sta chiar timp de 3 ani, între 508-511, desconsiderându-l pe arhiepiscopul ortodox,
Macedonie, prin promovarea în cântarea Trisaghion (Sfinte Dumnezeule) a cuvintelor: “Care Te-
ai răstignit pentru noi”42
Sever va trebui să lupte să-i convingă pe oamenii, care de la un timp nu mai ştiau ce să
creadă. Pentru prima dată, Sever intră în dispută cu un călugăr pe nume Nefalie., călugăr care
venise la Alexandria în fruntea câtorva zeci de mii de călugări pentru a-l împidica pe Petru
Mongu de a accepta Henotikonul. Mai târziu, a acceptat şi el noua situaţie. Cerând de la noul
patriarh, ca să fie hirotonit preot, dar pentru că a fost refuzat, a trecut atunci în partida adversă şi
a devenit un apărător înfocat al Sinodului din Calcedon. A venit la Ierusalim, şi s-a unit cu clerul
calcedonian şi a început persecuţia împotriva călugărilor monofiziţi. Chiliile acestora fuseseră
distruse, iar ei schingiuiţi şi alungaţi. Nefalie şi-a îndreptat armele şi contra lui Sever. A venit la
Maiuma unde se găsea acesta spre a-l înfrunta public. Dar după cum spune un autor al vieţii lui
Sever, Nefalie nu a rezistat cuvântului său invincibil, profunzimii cugetării şi purităţii doctrinei
lui. Apologia lui Nefalie pentru Sinodul din Calcedon „ a fost ruptă de Sever ca o pânză de
păianjen”.43
Călugării palestinieni alungaţi din chiliile lor au venit la Sever l-au rugat să meargă cu ei
în capitală, pentru a vorbi expunând astfel doleanţele lor celor în drept. Acesta este motivul
pentru care Sever se îndreptă spre Constantinopol.44 El era sigur de reuşita misiunii ce i se
încredinţase. Va câştiga chiar mai mult decât avusese de gând. Această acţiune va fi de mare
însemnătate pentru evenimentele următoare.

Sosit în Constantinopol, Sever a câştigat uşor încrederea împăratului, mai ales că el era
sprijinit de doi înalţi funcţionari din Constantinopol: Clementinus şi Eudoxiu. Chestiunea
călugărilor maltrataţi a fost soluţionată în scurt timp. Împăratul a hotărât ca cei cărora li se făcuse
nedreptate să intre imediat în stăpânirea mănăstirilor lor.

42
Cu acest prilej împăratul Anstasius a publicat un text intitulat Typos, redactat în bună
parte de Sever. În acest text era anatematizat Sinodul de la Calcedon. Typosul nu a avut
niciodată statutul de edict imperial oficial. Vezi Ch. MOELLER, Un fragment du Type de
l’empereur Anastase I-er, în Studia Patristica III, Berlin, 1951, p. 240-247; E. KLUMBÖHMER,
Das Trisagion als Versöhnungsformel der Christenheit, München-Viena, 1979.
43
Ibidem, p. 103
44
Anastasius – The conflict of Severus, Patrologia Orientalis , tom II, p. 625

17
 Deşi această problemă pentru care venise Sever în Constantinopol fusese terminată acesta
rămâne acolo încă trei ani. Numai activând aici, spera el, să poată impune peste tot credinţa pe
care o socotea adevărată, cea a celor trei sinoade ecumenice şi a lui Chiril, pe care o credea
jertfită Calcedonului, motiv pentru care caută să-şi precizeze atitudinea atât faţă de nestorieni cât
şi faţă de eutihieni care căutau să arate că este de partea lor, numindu-l prieten. În aceste condiţii,
Sever a compus tratatul Contra eutihienilor.

Pentru a risipi acuzaţiile ce au început să vină asupra lui, şi pentru a-şi face cunoscută
învăţătura scrise la diferite persoane atacându-l pe Eutihie, Apolinarie şi Nestorie. De asemenea,
el îi îndemna pe toţi să primească Henoticonul.

Atitudinea sa faţă de Henotikon a devenit unul din capetele de acuzare împotriva lui
Sever, căci acuzatorii săi susţineau că în tinereţe l-ar fi ars aruncându-i cele mai batjocoritoare
cuvinte.

Într-adevăr, poate că în tinereţe ar fi avut o atitudine ostilă Henoticonului, deoarece a

vieţuit în mânăstirea Petru Iberul şi a fost hirotonit de un episcop care îşi pierduse scaunul pentru
atitudinea sa ostilă acestui act. În nici un caz nu credem că Sever şi-a schimbat atitudinea faţă de
Henoticon pentru a parveni căci doctrina expusă în scrierile sale arăta că se potrivea perfect cu
acest act.

Într-o scrisoare către Hipocrat Scolasticul din AlexandriaSever afiramă: „dar despre
Edict(Henoticon), v-am spus adesea care este atitudinea mea şi pare ceva nefiresc şi zadarnic a
mai vorbi despre aceleaşi lucruri; iar dacă vă mai amintiţi sau nu, e acelaşi lucru pentru mine.
Căci dacă cele făcute cu răutate la Calcedon contra credinţei ortodoxe nu sunt anatematizate pe
nume, nici un argument, fie în felul tălmăcitorului de vise, nu mă poate încredinţa să interpretez
şi să înţeleg forţat textul edictului că el nu aruncă lucrurile cele nelegiuite....căci el conţine o
mărturisire dreaptă de credinţă, deşi numai prin el însuşi, este lipsit de vindecarea
trebuitoare.”45

Vindecarea trebuitoare era condamnarea pe faţă a Clacedonului şi a enciclicei lui Leon

cel Mare, în sensul căreia Anastasie lucra pe faţă. Acceptarea Henoticonului reprezenta pentru
Leon de fapt întărirea poziţiei sale, poziţie în care credea sincer.
45
Epistola XLVI , apud E. W. Brooks, a collection of letters of Severus of Antioch, P.O., tom XII, p. 320

18
 Această îmbrăţişare sinceră, cunoscută de toţi, a avut ca efect acceptarea Henoticonului
de către mulţi credincioşi din ambele tabere, căci doctrina lui Sever era cunoscută ca o doctrină
cu adevărat tradiţională. Aşadar, acţiunea lui Sever a fost lui Anastasie de un real ajutor. Sever a
început să acţioneze intens în această direcţie, iar roadele au început să se vadă imediat. Datorită
lui a fost înlăturat patriarhul Macedonie despre care Sever i-a spus împăratului că împiedică
pacea pentru că înclină spre nestorianism46

Izvoarele monofizite relatează că în locul lui Macedonie, toţi doreau să fie numit Sever
patriarh de Constantinopol.. Acesta nu a acceptat, dar a propus ca să fie ales un oarecare
Timotei. Împăratul i-a propus ca el să rămână măcar sfătuitor al lui Timotei. Sever a refuzat acest
lucru pentru că dorea să se întoarcă şi să trăiască în mănăstirea sa.47

Monofiziţii, care până acum erau în afara comuniunii cu episcopii oficiali, erau acum
doritori să primească unirea cu conducătorii lor , printre care şi Filoxen de Maburg, au considerat
că acum este momentul potrivit pentru îndeplinirea voii lor, ei chiar reuşind să ţină un Sinod în
luna octombrie a anului 511.

Sever, în drumul său către mănăstire, participă la acest sinod şi chiar formulează 77 de
puncte de acuzaţie contra sinodului din Calcedon şi a enciclicei lui Leon. Din cauza atitudinii
avute de patriarhul Flavian al Antiohiei sinodul l-a înlăturat din scaun pe acesta şi în locul său l-a
ales pe Sever. Hirotonia lui ca episcop a avut loc la data de 6 noiembrie 512. La alegerea sa, el a
rostit o cuvântare în care a aruncat anatema asupra sinodului din Calcedon şi a enciclicei lui
Leon. Se păstrează în siriacă textul unei alocuţiuni în acest sens adresată către călugării din
dioceza orientală.48

Cerut de sinod, împărat şi popor Sever a primit să fie patriarh al Antiohiei. I s-a făcut o
primire triumfală: „când locuitorii auziră vestea, toţi tineri şi bătrâni, femei şi copii ieşiră din
oraş şi-l primiră cu mari laude: de mult timp dorim noi, strigau ei , să participăm la Sfintele
Taine. Scapă oraşul de erezie. Botează copiii noştri! Anatematizează sinodul care a răsculat
universul! Anatematizează sinodul apostat! Anatematizează sinodul renegaţilor! Blesteamă
Calcedonul! Blesteamă tomul lui Leon! Toţi episcopii să-l anatematizeze! Cel ce nu-l

46
Patrologia Orientalis, tom XII, p. 208
47
Zaharia Retorul, op. cit., p.109-110
48
Patrologia orientalis, tom II, p. 322-324

19
anatematizează este lup, nu păstor”49 . Sever a predicat atât în Antiohia cât şi în bisericile la care
a fost în vizită canonică.50 Pe lângă învăţătura prin predici, Sever a încercat să-i educe pe
enoriaşii săi prin cântece. Antiohienii iubeau mult cântecele. Pentru a-i atrage de la teatru şi de la
cântecele de lume, Sever compusese imne cu subiecte teologice, fiind inspirat din nenorocirile
ce se abăteau asupra poporului, nenorociri ca: secetă, epidemii, posedări de diavoli, etc.51

În ceea ce priveşte felul de viaţă al lui Sever, ca patriarh, se spune că, după ce a fost
instalat, a înlăturat lucrătorii patriarhali. A stricat, de asemenea, baia, şi a continuat viaţa sa aspră
de ascet. Se culca pe pământ şi mânca numai legume şi pâine.52

Dorind să-i aducă pe toţi la credinţa monofizită despre care spunea că a fost schimbată la
Calcedon Sever a fost intransigent şi nu a voit să facă nici o concesie credinţei ortodoxe.

În drumul său pentru relizarea unirii Sever a întâmpinat greutăţi. Primii care s-au opus au
fost episcopii Epifanie de Tir, pentru că era frate cu Flavian, fostul patriarh de Antiohia 53.şi Ioan
de Bastra, cu care Sever a purtat corespondenţă, dându-i lămuriri.

Prima acţiune pentru unirea episcopilor a fost trimiterea de epistole sinodale sau
circulare. Aceste scrisori au fost acceptate de Timotei, patriarhul Constantinopolului şi de Ioan
Nikiotes (508-516), patriarhul Alexandriei.54
Toate acestea au produs agitaţie în rândul populaţiei ortodoxe,
ajungându-se chiar la un şir de revolte. Între cele mai importante mişcări
contestatare, care au avut loc acum, se numără şi cea condusă de Vitalian,
între anii 513-515. Însă, s-a opus patriarhul Ierusalimului, Ilie, vechiul său adversar.
55

Situaţia politică i-a fost defavorabilă lui Sever mai ales în timpul revoltei generalului Vitalian din
Zaldapa. După liniştirea situaţiei Sever a primit mână liberă. Întrucât patriarhul Timotei de
Constantinopol devenise suspect că trecuse de partea ortodocşilor, Sever dorea să-l înlocuiască

49
Ioan Bar Aftinia, Viaţa lui Sever, apud Patrologia orientalis, tom II,p. 241
50
Sever de Antiohia, Omilia LVI, apud Patrologia orientalis, tom II,p. 73 â-82.
51
Ioan Bar Aftinia, op. cit, p. 244
52
Ibidem, p. 242
53
Zaharia Retorul, op. cit, p. 114
54
Evagrie Scolasticul, Istoria bisericească, 6 cărţi apud P. G. Tom LXXXVI, II, col. 2416-2885; Iosif
Gheorghian, mitropolit primat, Istoria bisericească de Evagrie; prescurtare din istoria bisericească de Filostorg şi
de Teodor Citeţul, Bucureşti, 1899, p. 125-126
55
I. MICULESCU, Revolta lui Vitalian în contextul politicii religioase şi economice a lui
Anastasius I, în G.B., nr. 3, 1987, p. 569-583.

20
cu Soterie, episcop de Cezareea, dar acesta nu acceptă. Timotei murind, a fost ales în locul său,
un oarecare Ioan.
Această situaţie, pe care am putea să o numim fericită şi unică pentru partida lui Sever,
nu ţinu mult. Tocmai când credeau că şi-au asigurat victoria deplină a murit cel mai puternic
sprijinitor, împăratul Anastasius. La data 9 iulie 518, a fost o furtună în Constantinopol, iar după
aceasta s-a auzit că împăratul a decedat subit.
Sever a trebuit să părăsească peste puţin timp scaunul patriarhal, iar peste susţinătorii săi
abătându-se o crudă persecuţie. El, însă, nu va abandona lupta. Aşa cum altădată, Atanasie a
acţionat aflându-se exil, el va fi, din pustiu unde se va ascunde, patriarhul invizibil al
susţinătorilor săi. Va şti să întărească pe cei slabi, să –i convingă pe cei nehotărâţi să treacă prin
toate greutăţile ce urmau să le întâmpine pentru a fi urmat de mii de suflete gata pentru orice
jertfă. Pentru a doua oară, deşi pentru puţin timp, curtea imperială va fi invadată de oamenii lui
Sever, iar doctrina sa să pară a-şi asigura victoria.

c. Sever de Antiohia în timpul domniei împăraţilor Justin şi Justinian

La moartea lui Anastasie, o intrigă destul de obscură, după cum afirmă Ch. Diehl, aduse
la tron pe Justin, comandantul trupelor gărzii imperiale. Acesta era un ţăran din Macedonia venit
cu 50 de ani mai înainte să-şi încerce norocul la Constantinopol, un bun soldat, dar deloc cultivat
şi fără nici o experienţă în afaceri. „Astfel acest parvenit, care la vârsta de aproape 70 de ani
devenea fondatorul dinastiei ar fi fost destul de încurcat de putere, dacă nu s-ar fi aflat lângă el
nepotul său Justinian”.56 Intriga trebuie pusă tot ca o reacţie religioasă. Aşadar şi Justin, noul
împărat trebuia să revină la Sinodul de la Calcedon. El a anulat Henoticonul , a dat un edict de
credinţă şi caută să-şi întărească dinastia prin supunerea faţă de Roma.

Imediat după întronare, cere patriarhului de Constantinopol să aclame sinodul de la

Calcedon, să-l treacă pe papa Leon I cel mare în diptice şi să-l condamne pe Sever. Patriarhul
Ioan a ţinut un sinod local la care au participat 44 de episcopi din Constantinopol şi împrejurimi.

56
Ch. Diehl, Histoire de l`Empire byzantine, Paris 1924, p. 19-20

21
Primul act al sinodului este un memoriu al călugărilor Antiohieni, în care solicitau schimbarea
lui Sever, despre care spuneau că este lup şi nu păstor, aducându-i foarte multe acuzaţii. 57

După multe discuţii, Sever a fost condamnat cu anatema veşnică şi deposedat de orice
lucru „nu numai de nume, demnitate şi funcţie care convine şipoate conveni unui creştin şi
preot, ci şi de divina comuniune după canoanele bisericeşti”58 La cererea lui Justin, patriarhul
Ioan a trimis scrisori către Epifanie, episcop de Tir şi Ioan, patriarhul Ierusalimului prin care
cerea să adere la sinodul care avusese loc. Aceştia au executat cât mai curând voia împăratului.
Astfel la data de 6 august a aceluiaşi an s-a ţinut un sinod la Ierusalim, sinod la care au participat
33 de episcopi, iar la data de 16 septembrie, un alt sinod la Tir. La aceste sinoade episcopii
participanţi au consimţit la hotărârile sinodului local de la Constantinopol, aducându-i lui Sever
multe acuzaţii, printre care aceea a lucrat împotriva canoanelor, şi că a folosit aurul bisericii,
distrugându-le astfel şi mijlocind pentru erezie. Un sinod cu acelaşi scop s-a ţinut şi în Siria.
Toate aceste sinoade s-au ţinut la ordinul împăratului. Toţi cei care au refuzat să se supună
ordinelor imperiale şi hotărârilor sinoadelor locale au avut foarte mult de suferit, dar cu toată
opresiunea la care au fost supuşi de Justin „monofizismul stăpâneşte totuşi mai bine de jumătate
de imperiu.”59

Refugiat în Egipt, Sever era urmărit şi trebuia să-şi schimbe mereu locul. El rătăceşte din
mănăstire în mănăstire şi dă personal învăţături şi îndemnuri. Deşertul Egiptului devine acum
unul din cele mai puternice focare religioase monofizite. Din toate părţile, oameni pioşi se
îndreptau într-acolo, pentru a cere de la Sever şi de la alţi pustnici sfaturi, binecuvântare şi
edificare privitoare la credinţă.

Printre persoanele asupra cărora Sever a căpătat o mare influenţă, au fost patriciana
Cezaria din familia lui Anastasie, dar şi Teodora, viitoarea împărăteasă a Bizanţului, care în anul
521 a ajuns în Egipt, şi care a avut relaţii cu Sever şi partidul său.

Cu episcopii şi călugării din Răsărit, el ţine o strânsă legătură prin corespondenţă în care
îi îmbărbătează în suferinţele lor, şi nu uită, de asemenea, să le repete doctrina sa.60 Tot din exil,

57
Mansi, op. cit, col. 1037sq.,;P.O., tom II, p. 331-336
58
Mansi, op. cit, VIII, col. 1041-1049; P.O., tom II, p. 336-339
59
L. R. P. J. Pargoire, L`Eglise byzantine de 527 a 847, Paris 1905, ed. II, p. 27
60
Sever de Antiohia, Epistola XXV, apud E. W. Brooks, op. cit, p. 167-178

22
fără a avea cărţile necesare, Sever este nevoit să răspundă acuzaţiilor ce îi erau aduse de
adversari. 61

De asemenea, Sever este nevoit să răspundă, şi apoi, să se certe cu fostul său prieten,
62
batrânul episcop Iulian de Halicarnas, care îi fusese alături încă de la începutul activităţii sale.
Deşi a avut de înfruntat greutăţi, mai ales datorită disputei cu Iulian, Sever nu a deznădăjduit, a
găsit sprijin în episcopul Ioan, hirotonit de Paul de Edessa. Ioan a inceput să-l apere pe Sever.
După prima persecuţie a lui Justinian, Sever a început să hirotonească pe ascuns preoţi în pustiul
Egiptului.63

În Antiohia, Sever avea o puternică susţinere din partea populaţiei, chiar dacă primele
acuzaţii i-au venit din parte călugărilor din cetatea sa. În timp ce Sever era exilat în Egipt, asupra
Antiohiei s-au abătut o serie de nenorociri. În anul 526 râul Edesa s-a revăsat în cetate iar, apoi a
avut loc un puternic cutremur de pământ, în urma căruia s-a dărâmat catedrala patriarhală. Cei
mai mulţi locuitori au privit acest lucru ca pe un semn şi o pedeapsă de la Dumnezeu.

La moartea lui Justin (527), Justinian a rămas singurul stăpânitor peste imperiu. Cum
Justin îl avusese ca sfătuitor pe Justinian, acesta, după ce a rămas împărat, a continuat politica
religioasă a acestuia.

Nu putem înţelege importanţa lui Justinian în istorie, şi mai ales în istoria Bisericii, fără a
vedea în el primul ideolog al Imperiului creştin, cel care a dus alianţa lui Constantin până la o
concluzie logică. În această perioadă s-a realizat o primă sinteză a creştinismului bizantin, care
va orienta cursul ulterior al Ortodoxiei.
Justinian nu a făcut niciodată distincţie între tradiţia politică romană şi creştinism.
Considerându-se împărat roman, el se autointitula şi împărat creştin. Concepţia sa îşi avea
originea în unitatea indisolubilă dintre Imperiu şi religia creştină. Numai că această teorie avea şi
unele ambiguităţi. Mai întâi, trebuie amintit faptul că, sub influenţa creştinismului, Imperiul
suferise modificări substanţiale: Justinian se considera slujitorul şi executantul voii lui
Dumnezeu, iar Imperiul fiind instrument al planului divin privind lumea. Imperiul era plasat sub
semnul Sfintei Cruci, iar misiunea sa era prezervarea şi răspândirea creştinismului printre
61
J. Maspero, op. cit, p. 88
62
Teodor Lectorul, Prescurtări, apud Iosif Gheorghian, mitropolit primat, Istoria bisericească de Evagrie;
prescurtare din istoria bisericească de Filostorg şi de Teodor Citeţul, Bucureşti, 1899, p.276
63
Patrologia orientalis, tom II, p.516

23
oameni. Interesul lui Justinian pentru lucrarea misionară, contribuţia sa decisivă la opera
caritativă a Bisericii, donaţiile făcute Bisericii, nu trebuie minimalizate sau uitate, evidenţiind
sinceritatea credinţei sale şi interesul real pentru teologie. Codul său de legi începea cu o
adevărată mărturisire de credinţă în Hristos şi în Sfânta Treime, iar pe Sfânta Masă a bisericii
Sfânta Sofia erau gravate cuvintele: «Ceea ce este al Tău, ceea ce este primit de Tine, Îţi este
oferit de Justinian şi Teodora»64. Cuvintele era expresia conştiinţei şi credinţei împăratului.
Din păcate, sunt anumiţi istorici care văd în acestă viziune a lui Justinian mai degrabă o
expresie a cezaropapismului său, adică subordonarea Bisericii Statului65. Alţii însă, văd în
Justinian inventatorul «simfoniei», adică a teoriei autentic ortodoxe a raportului dintre Biserică şi
Stat66. Chiar dacă în teorie, şi chiar în practică, a dorit plasarea creştinismului în centrul activităţii
Statului, împăratul a uitat Biserica. Cuvântul «Biserică» apare adesea în scrierile lui Justinian,
definind misiunea unui împărat credincios, «păstrător al credinţei creştine şi aparător al Sfintei
Biserici Universale şi Apostolice împotriva dezordinei», dar situaţia reală era puţin diferită faţă
de aceste cuvinte67.
Dacă prin gândire, Justinian se apropia de monofiziţi, prin situaţia şi interesele sale
politice, trebuia să se apropie de Roma. Astfel că Justinian a încercat să restaureze complet
Imperiul Roman. El a încercat să supună chiar şi Biserica, căci „un stat şi o biserică” este pe
scurt formula politică a lui Justinian68.

Pentru refacerea unităţii, trebuia neapărat făcută în primul rând unitatea religioasă.

Acest lucru era însă greu de realizat pentru că între cele două partide ortodoxă şi
monofizită avuseseră loc foarte multe dispute şi prigoane. Impăratul Justinian a mers în
continuare pe apărarea dogmei de la Calcedon, la fel ca şi Justin. Dar, soţia sa Teodoara, care
intrase în contact cu orientul şi cu călugării din Egipt îl sfătuia să fie tolerant cu monofiziţii. De
asemenea, Teodora a reuşit să-l convingă pe împărat să intre în înţelegere cu Sever, spunându-i
că, dacă va reuşi să-l convingă pe acesta, va primi adeziuni din tot Orientul.
64
P. de MEESTER , Les origines et le développement du texte grec de la liturgie de Saint
Jean Chrysostome , Rome, 1909, p. 340.
65
G. DAGRON, Empereur et Prêtre, Etude sur le “césaropapisme” byzantin, Paris, 1996; D.J.
GEANAKOPOULOS, Church and State in the Byzantine Empire: a Reconsideration of
Caesaropapism, în Church History, XXXIV, 1965.
66
Alexandre SCHMEMANN, Le chemin historique de l’Orthodoxie, YMCA-PRESS, Paris, 1995,
p. 169.
67
IBIDEM.
68
Ch. DIEHL, Justinien et la civilisation byzantineau VI-eme siecle , Paris , 1905, p. 317

24
 Sever, cunoscând felul de a fi al lui Justinian, trimise o scrisoare prin care îi explica
motivele pentru care nu poate veni şi, de asemenea, încercă să îndepărteze unele acuzaţii care i se
aduceau. El încheie scrisoarea spunând „nimeni nu m-ar putea face să renunţ uşor la credinţa
mea şi roagă pe împărat să nu mai fie adus printre oameni, pentru că „am numeroase fire de păr
alb pe capul meu, care-mi amintesc despre moarte, despre plecarea din această viaţă
mizerabilă”69

Chiar dacă Sever nu a venit la Constantinopol, aici s-a ţinut totuşi o conferinţă între
severieni şi antiohieni, prin care au fost condamnaţi Eutihie şi sinodul din Efes. Însă severienii
nu au acceptat şi celelalte puncte cerute de împărat şi diofiziţi, adică sinodul de la Calcedon. În
sprijinul lor severienii au adus citate din Sfântul Chiril, Atanasie cel Mare şi Dionisie
Areopagitul. Cu toate explicaţiile aduse, nu s-a ajuns la nici un rezultat favorabil nici unei părţi.

Totuşi, în urma acestei conferinţe, Justinian încearcă din nou să-i atragă pe monofiziţi
făcându-le noi concesii şi scrie din nou lui Sever invitându-l iar la Constantinopol, pentru a
participa la un sinod, în anul 536. De data aceasta Sever acceptă să vină la Constantinopol, şi
chiar a fost aproape de reuşita planului său cu sprijinul partidului său, al noului patriarh Antim al
Constantinopolului pe care îl câştigase de partea sa şi a împărătesei Teodora. Dar acest lucru a
fost împiedicat de atitudinea energică a papei Agapet şi a nunţiului său, Pelagie.

În urma sinodului din anul 536 şi a constituţiei împăratului, o nouă persecuţie s-a abătut
asupra partizanilor lui Sever. Persecuţia de după 536 este numită de monofiziţi drept epoca
teroarei catolice.

Sever a scăpat de urmărire persecutorilor, după cum el însuşi mărturiseşte, cu ajutorul

Teodorei70 care îl trimise cu o corabie care mergea în Fenicia. Mai întâi s-a dus în Antiohia unde
a fost primit în ascuns de partizanii săi iar de acolo s-a retras în Egipt în oraşul Xois sau Saka71.

Persecuţia a fost destul de grea în toate ţinuturile monofizite, mai ales că acum, Justinian
era puternic influenţat de nunţiul papal.

69
Zaharia Pseudo-Retorul, Istoria bisericească, cartIX, cap. XVI. apud Patrologia orientalis, tom II, p. 282-284
70
Ibidem, p. 290
71
Athanasius, op. cit, p. 711-712

25
 La data de 8 februarie a anului 638, Sever s-a stins din viaţă la Xois, în Egipt. Corpul său
a fost adus şi înmormântat la mânăstirea Enaton, de lângă Alexandria şi mutat mai târziu chiar în
oraş.

Pentru monofiziţi, Sever este u nmodel desăvârşit, unul din cei mai mari sfinţi şi făcători
de minuni motiv pentru care în sinaxarele bisericii lor îi sunt închinate trei zile72.

Doctrina sa este bazată pe cea a Sfântului Chiril al Alexandriei, folosindu-i atât

terminologia cât şi învăţătura. Există şi păreri care afirmă că Sever de Antiohia exprimă mai mult
un monofizitism verbal, de limbaj. Dacă analizăm doctrina Sfântului Chiril nu este întru totul
ortodoxă, dar între cei doi a apărut o barieră de netrecut, Sinodul de la Calcedon. Dacă atitudinea
sa nu ar fi fost opusă Sinodului din Calcedon, atunci ar putea fi considerat ca unul din cei mai
mari ierarhi ai bisericii prin activitatea sa, şi prin opera sa, căci pentru păstoriţii săi a fost un
conducător de suflete cum rar se întâlneşte, un far care a atras la el mii de suflete şi care a
influenţat într-un mod decisiv Istoria Bisericească.

4. Opera lui Sever de Antiohia

Sever de Antiohia a avut o activitate foarte bogată şi în ceea ce priveşte opera sa scrisă.
Opera sa, cu excepţia cuvântărilor, a fost scrisă în funcţie de necesităţile credincioşilor şi mai
ales de circumstanţele disputelor în care a fost implicat, pentru a lămuri diferite chestiuni
controversate. Din aceste motive putem împărţi scrierile sale astfel:

 scrieri polemice - ocazionate cu de răspunsurile pe care le dădea adversarilor

care îl atacau

 cuvântări – predici pe care le-a scris în timpul păstoririi sale

72
Sosirea sa în Egipt, (29 septembrie) ; moartea sa (8 februarie) şi strămutarea moaştelor
sale (6 decembrie)

26
  scrisori – către diferite persoane la cererea cărora lamureşte diferite probleme
controversate

 imne –pentru credincioşii săi

Din vasta operă a lui Sever nu se păstreză decât o mică parte, şi aceasta în traduceri în
limba greacă pentru că împăratul Justinian a interzis copierea scrierilor lui Sever sub pedeapsa
tăierii mâinii şi a cerut arderea operelor lui Sever. Acest lucru a făcut ca nici una din scrierile sa
nu se mai păstreze în întregime în limba greacă ci numai fragmentar în actele sinoadelor care s-
au ocupat cu disputa legată de Sever.

În schimb, s-au păstrat traducerile făcute în limba siriacă, unele dintre ele chiar din timpul
vieţii lui Sever, iar altele făcute după moartea acestuia.

4.1 Scrieiri polemice

Scrierile polemice ale lui Sever sunt îndreptate atât împotriva nestorienilor, denumire
prin care el îi desemna pe partizanii sinodului de la Calcedon, dar şi contra eutihienilor şi a
fantasiaştilor.73

a. Contra nestorienilor

1. Φιλαληθης, sau Prietenul adevărului -este o lucrare scrisă între anii 508-511 şi
este îndreptată împotriva susţinătorilor sinodului de la Calcedon care, conform scrierilor sale,
falsificaseră mărturii din Sfinţii Părinţi, iar Sever a încercat să le restabilească.74

2. Apologia lui Filaret –este o apărare a primei opere care fusese combătută şi de
Ioan Gramaticul

73

74
Anastasie Sinaitul, Călăuza, apud P.G. tom LXXXIX, col.165

27
 3. Contra lui Ioan Gramaticul –este una din cele mai importante opere polemice
ale lui Sever. Aceasta a fost scrisă în timpul exilului şi în prezent există numai parţial.75 Dintr-o
scrisoare ataşată de Sever la sfârţitul acestui tratat, pe care îl trimitea arhimandritului Elisei, se
cunoştea conţinutul întregii opere.76 Aceată lucrare a fost scrisă între anii 519 -521, fiind alcătuită
din trei cărţi şi s-a bucurat de o mare importanţă printre partizanii lui Sever. Lucrarea combate
tomul lui Leon şi apologia pentru apărarea sinodului de la Calcedon, scrisă de Ioan Gramaticul.

b. Contra eutihienilor

1. Contra lui Sergius Gramaticul –opera aceasta are o importanţă la fel de mare ca
şi cea scrisă împotiriva lui Ioan Gramaticul şi a fost scrisă în perioda când era în scaunul
patriarhal. Sergius Gramaticul locuia în Alexandria şi era reprezentantul monofizitismului strict.

2. Contra eutihienilor –este un tratat dedicat patricienilor Apion şi Paul

c. Contra fantasiaştilor

1. Critica Tomului lui Iulian de Halicarnas

2. Contra ideilor lui Iulian

3. Contra adăugărilor şi Contra apologiei lui Iulian

4.2 Cuvântări

Sever a fost renumit prin cuvântările sale. Dintre acestea se mai păstrează 125 de omilii
în două versiuni siriace, una alcătuită în secolul VI de Paul de Calinicia, şi alta alcătuită în
secolul VIII de către Iacob de Edessa, iar numerotarea lor s-a făcut în ordine cronologică încă din

75
Apud Fabricii (Ioannis Alberti) , Bibliotheca graeca sive notitia scriptorum veterum graecorum, Hamburg, 1790-
1809, tom X, p. 617
76
E.W. Brooks, A collection of Letters of Severus of Antioch, from noumerous syriac manuscripts, apud P.O. , tom
XII, p. 269-278

28
timpul vieţii lui Sever.77 Cea mai mare parte a omiliilor lui Sever de Antiohia au fost traduse şi
editate în Patrologia Orientalis, sub conducerea lui F.Nau-Griffin.78 Toate omiliile publicate au
fost traduse după versiunea siriacă a luui Iacob de Edesa. Singura omilie păstrată integral în
limba greacă este Omilia LXXVII,79 celelalte păstrându-se doar fragmentar.

4.3 Scrisori

Sever de Antiohia a avut o corespondenţă foarte bogată. Numărul scrisorilor sale conform
lui E.W. Brooks80, este de cel puţin 3824. În originalul grecesc, aceste scrisori au fost adunate în
23 de cărţi astfel: primele 4 cărţi cuprind scrisorile dinainte de episcopat, următoarele 10 pe cele
din timpul episcopatului, iar ultimele 9 cărţi cuprind scrisorile din timpul exilului.81 Unele dintre
scrisorile lui Sever sunt adevărate tratate, motiv pentru care in anumite colecţii sunt prezentate şi
amintite ca fiind tratate de teologie.82

Dintre scrisorile lui Sever se păstrează destul de puţine. Majoritatea scrisorilor păstrate
sunt cele inserate de istoricii monofiziţi ca Zaharia (Pseudo) Retorul, Mihail Sirul şi alţii în
lucrările lor. De asemenea, mai există şi o colecţie de 123 de scrisori în limba siriacă intitulată
„A şasea carte a scrisorilor alese ale lui Sever” şi tradusă de Atanasie de Nisibi.83

4.4 Imne

77
M.A, Krueger, P.O., tom XVI, p.770
78
Tom IV, Omiliile LII-LVII (R.Duval); Tom VIII, Omiliile LVIII-LXIX (M. Briere); Tom XII, Omiliile LXX-
LXXVI (M. Briere); Tom XVI, Omilia LXXVII (M.A. Kugener şi Edgar Trifaux); Tom XX, Omiliile LXXVIII-
LXXXIII (M. Briere); Tom XXII, Omiliile XCIX-CIII (J.Guidi)
79
Această omilie s-a păstrat integral in limba greacă pentru că a fost considerată ca fiind scrisă de Isichie de
Ierusalim
80
E.W. Brooks, P.O. , tom XII, p. 170
81
E.W. Brooks, A collection of Letters of Severus of Antioch, from noumerous syriac manuscripts, apud P.O. , tom
XII, p. 167
82
Fabricii (Ioannis Alberti) , op. Cit., tom X, p. 618
83
E.W. Brooks, The sixth book of select letters of Severus of Antioch, 2 vol., London 1902-1904,

29
 Sever, trăind în mijlocul poporului Antiohian care iubea cântecele, pentru a-l atrage pe
acesta de la cele profane, făcea el alte cântece care să fie în acelaşi timp şi plăcute şi edificatoare.
Sever a compus imne în prin care evidenţia Naşterea Domnului, minunile, Patimile, Răstignirea
pe Cruce şi Învierea Mântuitorului. Unele au ca subiect pe Iuda trădătorul, iar altele sunt
închinate sfinâilor Vasile, Grigore şi Ioan.

Toate aceste imne se păstrează în numeroase versiuni siriace, iar o parte dintre acestea
sunt adaptate pentru cele opt glasuri bisericeşti, ele fiind organizate într-un Octoih. Pe lângă
imnele lui Sever sunt adăugate şi ale altor autori.84

* *

Lui Sever de Antiohia i se atribuie, de asemenea, slujba de sfinţire a apei sau a

Bobotezei85. Anumiti cercetători afirmă că Sever ar putea fi, de asemenea, şi autorul unora dintre
scrierile lui Dionisie Areopagitul, dar aceste păreri nu sunt conforme cu realitatea, pentru că între
scrierile celor doi autori exista multe diferenţe.

Opera lui Sever de Antiohia este de o mare importanţă pentru studiul teologiei, dar mai
ales pentru studiul patirstic.

5. Doctrina lui Sever de Antiohia

84
Idem, a tradus in Patrologia Orientalis o parte din aceste versiuni. Aceasta este o traducere facuta de Paul de
Edesa intre anii619-629 si revizuită de iacob de Edesa in jurul anului 675.
85
Alfred Resch, Agrapha, aussercannonishe schrift fragmente, in Texte und Unterschungen , vol XXX,vol. XV ed
noua,, Leipzig 1906,

30
 Doctrina lui Sever a fost şi doctrina partidului său timp de mai multe secole. Aceasta a
fost considerată de către adversarii săi ca fiind obscură şi contradictorie, iar rădăcinile ei ar fi în
învăţăturile greşite ale lui Manes, Valentin, Marcion şi a altor eretici. Uneori Sever este
considerat a fi un sofist, un inconsecvent care îşi schimba părerea mereu şi în care s-a dat mereu
o luptă pentru că nu ştia exact ce credea.

În lucrarea sa „Despre două naturi contra lui Sever”, monahul Eustaţie (sec. VI), caută
să arate că doctrina severienilor este identică cu cea a ereticilor citaţi mai sus şi, de fiecare dată
când citează numele lui Sever, îi adaugă câte un epitet din care să rezulte lipsa de statornicie şi
felul său sofistic de argumentare. Astfel îl numeşte πολύμορφος Σευηρος,86 ο μυριόμορφος87.

Un alt adversar, pe nume Teodor, călugăr din Raith din secolul VII, îl vede pe patriarhul
Sever de Antiohia ca pe unul care stă între minciună şi adevăr, care se luptă cu sine însuşi, dar şi
cu toţi ceilalţi, şi care caută cea ce nu pote fi.88

Gheorghe Psida, diacon şi schevofilax al bisericii din Pisidia, dar şi poet din sec. VII, îl
89
compară pe Sever cu un şarpe care se contractă şi se întinde altenativ. Conform acestui poet,
lupta se dă între raţiune şi termenii de exprimare:
„Când cugeţi, concepi „două” (naturi)
Când vorbeşti spui „una”
Cuvântul tău e în lupta cu raţiunea”90
Leonţiu de Bizanţ, unul dintre cei mai importanţi adversari ai lui Sever susţine că acesta
are o doctrină inconstantă pe care şi-a modoficat-o în funcţie de imprejurări, astfel că în lupta cu
Iulian de Halicarnas se apropie de ortodoxie.91
Aceste păreri su fost formulate fie din lipsă de obiectivitate, fie dintr-o necunoaştere
completă a gândirii lui.

86
P. G, tom LXXXVI, I, col. 913 B
87
Ibidem, col 929 A
88
Despre întrupare, P.G., tom XCI, col. 1500 B.C.
89
P.G., tom XCII, col. 1645 B. (Vers 320-321)
90
P.G., tom XCII, col. 1645 (vers. 300-302)
91
P.G. tom LXXXIX, col.317 C.D., (Contra nestorienilor şi eutihienilor)

31
 Doctrina lui Sever a fost unitară. Hristologia sa a fost aceeaşi, când a fost patriarh al
Antiohiei, când a avut polemica cu Iulian, dar şi când a închis ochii în deşertul egiptului. Din
lucrările sale scrise în cele trei mai perioade: înainte de episcopat, în timpul episcopatului şi în
timpul exilului constatăm că are aceeaşi învăţătură.92

Învăţătura lui Sever nu poate fi pusă alături de cea a lui Eutihie, aşa cum fac Atanasie
Sinaitul, şi ceilalţi adversari. Sever a dus o puternică polemică contra eutihienilor, dar şi contra
nestorienilor. El s-a străduit să apere şi să justifice pe fostul patriarh al Alexandriei, Dioscur,
precum şi Sinodul de la Efes, din anul 449, cărora li se imputa că l-au primit pe Eutihie în
comuniunea lor. Sever încearcă să explice calcedonienilor, în special lui Ioan Scitopolis, numit şi
Scolasticul93, că sinodul de la Efes nu s-a ocupat de o învăţătură nouă, iar Eutihie a fost acceptat
în urma unui act pe care l-a prezentat în sinod, act în care se lepăda de invăţătura greşită. Cei
care i-au acceptat actul, în urma căruia a fost reprimit în biserică, au făcut-o fără a şti care erau
de fapt gîndurile lui Eutihie, şi nici ce atitudine va avea mai târziu.

Demonstrând că Eutihie nu este un urmaş al învăţăturii Sfântului Chiril, Sever doreşte să

se arate că este un păstrător al credinţei părintelui alexandrin: „De cuvintele lui Chiril, ca de o
ancoră sfântă eu nu mă depărtez”94. Într-adevăr, Sever şi-a însuşit atât terminologia, cât şi
fondul doctrinei lui Chiril. Adversarii săi îl acuză afirmând că doar s-a folosit de acestea, şi că
sprijinindu-se pe filosofia lui Aristot a reuşit să îşi explice doctrina sa greşită. Despre apartenenţa
lui Sever la filosofia lui Aristot putem deduce că aceasta este forţată pentru că aşa cum se
deduce din scrierile sale, Sever încerca să rezolve orice dispută doctrinară cu ajutorul Sfintei
Scripturi şi al scrierilor Sfinţilor Părinţi.

Terminologia cu care Sever şi-a imbracat doctrina nu este o creaţie proprie, ci este
preluată de la Sfântul Chiril. Din multe puncte de vedere, învăţătura sa este în acord cu cea a lui
Leonţiu de Bizanţ. Sever este considerat ca un monofizit prin limbaj. Dacă intre el şi Sf. Chiril
nu ar fi fost sinodul de la Calcedon, atunci Sever nu ar fi fost considerat eretic, pentru că nu a

92
Se poate vedea acest lucru, de exemplu, chir referitor la raportul dintre însuşirile umane, problemă amintită şi de
Leonţiu de Bizanţ. Sever are aceleaşi păreri şi înainte de episcopat şi în timpul disputei cu Iulian Halicarnas. P.O.
tom XII, p. 175-186
93
Ioan de Scitopolis scrisese o apologie a sinodului de la Calcedon şi împotriva monofiziţilor. John of Scythopolis
and the Dionysian Corpus, Oxford University Press Inc., New York 1998 p.23-25; F. CAYRE, Precis de
Patrologie, histoire et doctrine des Peres et Doctoeurs de l`eglise, Paris 1930, tom II, p. 70
94
Gheorghe Pisida, Contra lui Sever, P.G. tom. XCII, col. 1260 A, vers III

32
făcut altceva decât să urmeze ideea că „De cuvintele lui Chiril, ca de o ancoră sfântă eu nu mă
depărtez”95. Din această cauză, despre învăţătura lui Sever, dacă este studiată în profunzime, se
poate afirma că este, din multe puncte de vedere, ortodoxă, iar terminologia, cu care el şi-a
îmbrăcat teologia nu este o creaţie proprie ci o preluare după Sfântul Chiril al Alexandriei.

Dacă Sever de Antiohia ar fi fost contemporan cu Sfântul Chiril al Alexandriei sau ar fi

învăţat înainte de anul 451, aproape sigur ar fi fost considerat ortodox, şi unul dintre marii ierarhi
ai bisericii din primele veacuri. Cu toate acestea, cunoaşterea vieţii şi învăţăturii sale sunt foarte
importante pentru cunoaşterea contextului istoric în care s-a definitivat dogma de la Calcedon,
dar şi al relaţiilor împăratului Iustinian cu biserica, şi rolul acestuia pentru întărirea învăţăturii
ortodoxe.

La sinodul de la Calcedon s-a clarificat problema firilor în sedinta a V-a, din 22

octombrie 451, sinodalii au definit doctrina bisericeasca a celor doua firi din persoana lui Iisus
Hristos, prin urmatoarea marturisire de credinta: “Urmand Sfintilor Parinti, noi invatam si
marturisim cu totii pe Unul si acelasi Fiu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, desavarsit in
Dumnezeire si desavarsit in umanitate, Dumnezeu adevarat si om adevarat, avand suflet
rational si trup, deofiinta cu Tatal dupa Dumnezeire si deofiinta cu noi, dupa umanitate, fiind
intru toate asemenea noua, in afara de pacat. Ca Dumnezeu, s-a nascut mai inainte de toti vecii
din Tatăl, după Dumnezeire, iar ca om s-a nascut in zilele cele de pe urma pentru noi si pentru
mantuirea noastra din Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, Unul si acelasi Hristos, Fiu,
Domn, Unul-Nascut, cunoscut in doua firi, in chip neamestecat si neschimbat si neimpartit si
nedespartit, deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusa prin unire, pastrandu-se mai ales
insusirea fiecareia si intalnindu-se impreuna intr-o singura persoana si un singur ipostas, nu in
doua persoane, impartit sau despartit, ci Unul si acelasi Fiu, Unul-Nascut, Dumnezeu-Cuvantul,
Domnul Iisus Hristos. Asa ne-au invatat mai inainte despre El proorocii si insusi Domnul nostru
Iisus Hristos si asa ne-a transmis Simbolul Parintilor nostri”.96

95
Ibidem
96

33
 Bibliografie

Izvoare

34
1. Athanasius, The conflict of Severus, patriarch of Antioch, apud Patrologia
Orientalis, tom II, p .591-718
2. Anastasie Sinaitul, Călăuza, apud P.G. tom LXXXIX, col.35-310
3. Biblia sau Sfânta Scriptură, E. I. B. M. al B.O.R., Bucureşti 1991
4. Evagrie Scolasticul, Istoria bisericeasacă, II, 8, apud P.G LXXXVI
5. J.D. Mansi, Sacrorum Conciliorum nova et amplissima collectio,, Paris –
Leipzig, 1901,
6. J.P.. Migne, Patrologiae cursus completus, Series latina
7. J.P.. Migne, Patrologiae cursus completus, Series graeca
8. Zaharia Retorul, Viaţa lui Sever R. Griffin- F. Nau, Patrologia Orientalis, t,
II, p.7-115
9. Zaharia Pseudo-Retorul, Istoria bisericească, cart IX, cap. XVI. apud R.
Griffin- F. Nau, Patrologia orientalis, tom II, p. 268-298

Dicţionare, colecţii patristice, cărţi şi manuale

1. John of Scythopolis and the Dionysian Corpus, Oxford University Press

Inc., New York 1998
2. Alfred Resch, Agrapha aussercannonishe schrift fragmente, in Texte
und Unterschungen , vol XXX, XV, Leipzig 1906
3. F. CAYRE, Precis de Patrologie, histoire et doctrine des Peres et
Doctoeurs de l`eglise, Paris 1930
4. P. Collinet, Etudes Hristologiques sur le droit de Justinien I, Paris 1912
5. Ch. Diehl, Histoire de l`Empire byzantine, Paris 1924
6. Idem, Justinien et la civilisation byzantineau VI-eme siecle , Paris , 1905

35
7. L. Duchesne, Histoire anciene de l`Eglise, 3 vol., Paris 1910-1911
8. E.W. Brooks, A collection of Letters of Severus of Antioch, from
noumerous syriac manuscripts, apud P.O. , tom XII, IV
9. Idem, The sixth book of select letters of Severus of Antioch, 2 vol.,
London 1902-1904
10. Iosif Gheorghian, mitropolit primat, Istoria bisericească de Evagrie;

prescurtare din istoria bisericească de Filostorg şi de Teodor Citeţul,

Bucureşti, 1899
11. Fabricii (Ioannis Alberti) , Bibliotheca graeca sive notitia scriptorum
veterum graecorum, Hamburg, 1790-1809, tom VIII, X
12. R. Griffin- F. Nau, Patrologia Orientalis, 24 volume
13. E. KLUMBÖHMER, Das Trisagion als Versöhnungsformel der
Christenheit, München-Viena, 1979.
14. P. de Labriolle, G. Bardy, Louis Brehier, G. de Plinval, De la mort de

Theodose a l`election de Gregoire le Grand. (Histoire de l`Eglise depuis

les origines jusqu`a nos jours, publiee sous la direction de Aug. Fliche et
V. Martin), t. IV, Paris, 1937
15. J. Lebon, Le monophysisme Severien. Etude historique, literraire et
theologique sur la resistance monophysite au concile de Chalcedone
jusqu`a la constitution de l`Eglise jacobite, Louvain, 1909

16. J. Maspero, Histoire des Patriarches d`Alexandre depuis la mort de

l`emereur Anastase jusqu`a la reconciliation des eglise jacobites, Paris,
1923

17. P. de MEESTER , Les origines et le développement du

texte grec de la liturgie de Saint Jean Chrysostome ,
Rome, 1909

36
18. Ch. MOELLER, Un fragment du Type de l’empereur
Anastase I-er, în Studia Patristica III, Berlin, 1951

19. L. R. P. J. Pargoire, L`Eglise byzantine de 527 a 847, Paris 1905, ed.

II

20. Prof. T. M. Popescu, Pr. T . Bogdae, Gh. Stănescu, Istoria

bisericească universal, vol. I, Bucureşti 1956

21. Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, Istoria bisericească universală,

EIBMBOR, Bucureşti 2004

22. Alexandre SCHMEMANN, Le chemin historique de

l’Orthodoxie, YMCA-PRESS, Paris, 1995

23. J. Tixeront , Histoire des dogmes dans l`antiquite chretienne, VII-e

ed., III-e t. : La fin de l`age patristique, Paris, 1928

Studii şi articole

1. Prof. N. Chiţescu, Formula o singură fire întrupată a Logosului lui

Dumnezeu, în Ortodoxia, 1965, nr. 3

2. G. DAGRON, Empereur et Prêtre, Etude sur le

“césaropapisme” byzantin, Paris, 1996;

3. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Momente şi aspecte ale hristologiei

precalcedoniene şi calcedoniene, în Ortodoxia, 1965, nr. 1

37
4. Idem, Definiţia doctrinară a Sinodului de la Calcedon şi acceptarea ei în
Biserica Ortodoxă Orientală, în Ortodoxia , 1969, nr. 4

5. D.J. GEANAKOPOULOS, Church and State in the Byzantine

Empire: a Reconsideration of Caesaropapism, în Church
History, XXXIV, 1965.

6. I. MICULESCU, Revolta lui Vitalian în contextul politicii religioase şi

economice a lui Anastasius I, în G.B., nr. 3, 1987.

7. Diac. I. Pulpea, Posibilitaea întoarcerii Bisericilor monofizite la

Ortodoxie, în Ortodoxia, III(1951)

8. Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, Evenimentele istorice înainte şi după

Sinodul de la Calcedon, Studii Teologice, nr. 3-4, 1970

9. Pr. Prof. D. Stăniloae, Definiţia dogmatic de la Calcedon, Ortodoxia,

1951, nr. 3

38