Documenti di Didattica
Documenti di Professioni
Documenti di Cultura
1
Un prim pas al cercetărilor empirice presupune doar schiţarea unui model de cercetare.
Această schiţă presupune să definim mai întîi comportamentele pe care vrem să le evaluăm, să
precizăm unde, cînd şi cum putem măsura aceste comportamente. De asemenea, ne vom gîndi la
modalităţile de prelucrare a informaţiilor obţinute şi la modurile de analiză a acestor rezultate.
Modelul de cercetare diferă în funcţie de natura şi scopul acesteia şi de metodele pe care vrem să
le utilizăm.
Orice cercetare obligă la cîteva decizii:
- ce tip de abordare este mai bun pentru situaţia socială pe care vrem să o evaluăm
(cantitativ, calitativ sau mixt);
- caracteristicile populaţiei pe care urmează să lucrăm: care sunt subiecţii, cîţi sunt
aceştia; pentru o cercetare cantitativă stabilim numărul şi caracteristicile subiecţilor înainte de a
debuta cercetarea; pentru o cercetare calitativă, numărul subiecţilor nu este ferm stabilit de la
început, avem doar o ţintă, un număr aproximativ;
- o altă decizie ţine de metodele utilizate;
- se stabileşte echipa de cercetare: numărul de specialişti, specialitatea lor, dacă se vor
folosi operatori sau nu;
- se obţine acceptul unei instituţii şi a participanţilor.
Modelul unui ciclu de cercetare, după Beaugrand (1993) presupune cinci paşi: (1)
enunţarea problemei de cercetare; (2) formularea planului de cercetare; (3) culegerea de
informaţii; (4) analiza şi interpretarea informaţiilor culese; (5) reformularea enunţurilor teoretice
iniţiale în funcţie de rezultatele obţinute la sfîrşitul activităţii.
2
- identificarea unui continuum numeric al valorii variabilelor (ex: fidelitatea poate lua
valori de la 1 la X).
Reguli ale operaţionalizării conceptelor:
a) Regula relevanţei empirice: indicatorii trebuie să reflecte exact conceptul pe care îl
măsoară;
b) Regula adecvării empirice: indicatorii trebuie să aibă capacitatea de a măsura toate
feţele conceptului;
c) Regula cuantificării: valorile numerice utilizate în cuantificarea indicatorilor şi
variabilelor trebuie să aibă capacitatea de a respecta constant aceleaşi proceduri. Căile de selecţie
a indicatorilor: studii exploratorii, analiza definiţiilor, apelul la propria experienţă.
3
În cazul cercetării calitative există unele diferenţe. Sarankatos (1994) propune această
comparaţie, spunînd: dacă prima etapă, în cazul unei abordări cantitative, presupune specificarea
unui obiectiv, formularea unei ipoteze, operaţionalizarea conceptelor, în cercetarea calitativă
această etapă obligă la formularea unor obiective mai generale, mai puţin structurate; ipotezele
se pot formula şi pe parcursul cercetării, iar operaţionalizarea conceptelor este un proces care nu
îşi are rostul în acest caz.
Alte diferenţe între cercetarea cantitativă şi cea calitativă:
- dacă în cercetarea cantitativă design-ul este planificat cu multă acurateţe de la debut,
ea presupunînd şi o selecţie judicioasă a loturilor de subiecţi şi precizarea metodelor de colectare
a datelor şi tipul de prelucrare, în cercetarea calitativă design-ul este cunoscut, dar nu restrictiv;
paşii nu sunt fixaţi în ordine absolut riguroasă.
- există criterii de selecţie a subiecţilor, dar criteriul de reprezentativitate statistică nu-şi
are locul în cercetarea calitativă;
- culegerea datelor: dacă într-o abordare cantitativă putem utiliza operatori, într-o
analiză calitativă acest lucru nu este permis şi obligatoriu cercetătorul preia informaţia;
- analiza datelor: în cercetarea calitativă, aceasta nu este o etapă separată; ea se
efectuează pe parcurs, pe măsura apariţiei de noi informaţii, se apreciază dacă ele sunt utile sau
nu obiectivului fixat;
- interpretarea datelor se face prin generalizare inductivă (în studiul cantitativ) şi prin
generalizare analitică (în studiile calitative).
Formularea ipotezelor
Ipotezele sunt specifice cercetărilor cantitative; formularea lor se face după ce au fost
definite scopurile cercetării şi conceptele cu care vom lucra. Există o serie de motive pentru care
ipotezele sunt necesare: (1) necesitatea determinării şi delimitării domeniului de cercetare, şi (2)
o ipoteză ghidează colectarea datelor, analiza şi interpretarea lor.
În cele mai multe cazuri, ipotezele se referă la verificarea unor relaţii care se stabilesc
între două variabile, ceea ce ne permite să spunem că ipoteza respectivă conţine o posibilă
soluţie la problema aflată în studiu.
Kerlinger (1964) definea ipoteza ca fiind un enunţ conjunctural despre relaţia dintre
două sau mai multe variabile. Legătura dintre variabile propusă prin ipoteze este o relaţie
posibilă, nu una certă; ipoteza este deci o explicaţie plauzibilă care urmează a fi verificată în
cercetare prin datele care se obţin.
În ştiinţele sociale, ipoteza este reflectarea într-o formă specifică a realităţii obiective,
un enunţ cu caracteristici de probabilitate despre sensul, intercondiţionarea şi cauzalitatea
evenimentelor şi comportamentelor umane.
Caplaw (1970) oferă două definiţii ale termenului de ipoteză:
1. Ipoteza este enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care permite verificarea ei
empirică.
2. Ipoteza este o tentativă de explicaţie la o problemă de cercetare.
4
2. Complexitatea se referă la numărul de variabile care sunt cuprinse într-o ipoteză.
Ipotezele de nivel 1 au doar două variabile corelate, ipotezele de nivel 2 au trei variabile corelate;
se poate merge pînă la ipoteze de nivel 3, cu patru variabile corelate.
3. Specificitatea priveşte numărul de valori pe care le pot lua variabilele respective,
valorile putînd fi extremizate (prezent-absent) sau pe un continuum între extreme.
4. Determinarea priveşte obiectivitatea ipotezei respective, în sensul că nu putem
enunţa o relaţie între două variabile dintre care una este imposibil de evaluat.
5. Falsificabilitatea priveşte formularea enunţului ipotetic În această privinţă vorbim
despre ipotezele de tipul "şi da, şi nu".
6. Testabilitatea se referă la condiţiile de verificare a ipotezei, în sensul că, cu cît o
ipoteză este mai concretă, cu atît ea poate fi verificată mai uşor.
7. Predictivitatea se referă la faptul că o ipoteză are funcţia de a descrie şi explica
anticipativ procesele, relaţiile, evenimentele psihice.
8. Comunicabilitatea priveşte formularea enunţului: enunţul unei ipoteze trebuie să
îndeplinească condiţii de inteligibilitate, astfel ca ea să fie decodificată identic atît de cel ce o
formulează, cît şi de cel ce o citeşte.
9. Reproductibilitatea se referă la posibilitatea de a repeta un demers de cercetare, adică
posibilitatea de re-validare a ipotezei de către alţi cercetători.
10. Utilitatea se referă la faptul că o ipoteză, prin confruntarea cu realitatea, poate fi
total validată, parţial validată sau invalidată. Infirmarea unei ipoteze nu înseamnă neapărat că
acea ipoteză este eronată.
Sunt definite trei etape (după Charboneau): (1) formularea ipotezelor generale; (2)
formularea ipotezelor de cercetare şi (3) formularea ipotezelor statistice. Aceste etape corespund
celor trei tipuri de ipoteze definite în cercetare: ipotezele generale, de cercetare şi statistice.
5
animat). Din punctul de vedere al efectului pe sexe, s-a constatat o agresivitate în oglindă ( fetele
imitau comportamentul agresiv feminin văzut în material, iar băieţii imitau comportamentul
masculin).
Concluzie:
Pe parcursul unei cercetări, ipotezele obţin un grad de precizie tot mai mare pe măsură
ce studiul se desfăşoară. Ipotezele de cercetare sunt o concretizare a ipotezelor generale, iar
6
ipotezele statistice stabilesc dacă ipotezele de cercetare fixate apriori sunt verificate de
rezultatele cercetării.
Etapele de formulare a ipotezelor nu sunt concomitente temporal cu etapele studiului.
Studiul debutează atunci cînd ipotezele de cercetare sunt fixate. Putem apela la un studiu
preliminar, pentru a fixa aceste ipoteze de cercetare. Ipotezele statistice se leagă de faza a treia a
derulării unui studiu, cea de analiză statistică, şi sunt active doar în această fază.
Tipuri de cercetări
Există diverse clasificări ale cercetărilor psihologice, după mai multe criterii. În funcţie
de scop, se deosebesc: cercetări descriptive, cercetări predictive şi cercetări explicative.
Cercetările descriptive. Scopul lor este surprinderea sau descrierea evoluţiei unor
evenimente, comportamente etc., definirea şi clasificarea evenimentelor cercetate şi a relaţiilor
dintre ele. În cercetările descriptive se utilizează de obicei abordarea nomotetică. Acest tip de
abordare, corect utilizată, este optim în domeniul psihologiei sociale şi al sociologiei, pentru că
scopul unor asemenea studii este surprinderea caracteristicilor comune ale unui grup sau
populaţie, caracteristici comune care pot fi considerate "performanţe medii" şi sunt tipice
grupului respectiv. Se lucrează cu grupuri mari de subiecţi; ca metode, se utilizează studiile
corelaţionale (teste) şi ancheta (chestionar, interviu).
În cazul studiilor psihologice în care urmărim performanţele individuale, unicitatea
persoanei, a unor comportamente psihice, ne înscriem într-o abordare de tip idiografic, care
permite descrierea caracteristicilor particulare (individualizate) ale unei persoane. În acest caz,
eşantionul poate fi limitat la 30 persoane, iar ca metodă se utilizează studiul de caz, biografia,
metodele calitative.
7
De exemplu, pornind de la premisa că un comportament educaţional agresiv va declanşa
un răspuns agresiv, modelăm un experiment folosind un grup de cadre didactice cu
comportament agresiv, urmărind efectele asupra grupului experimental de elevei sau studenţi. În
aceste cazuri este necesar şi un grup experimental.
Observaţia
Observaţia este o metodă tipic descriptivă, care presupune accesul direct la obiectul
cercetat şi se foloseşte în combinaţie cu alte metode: anamneza, studiul de caz, biografia,
interviul, studiul documentelor. Observaţia presupune derularea unor evenimente şi prezenţa
unui observator care să poată lua cunoştinţă de ele. Prin observaţie nu se obţin informaţii asupra
cauzelor sau consecinţelor unor fenomene sociale; de aici decurge faptul că observaţia nu poate
fi folosită în orice condiţii.
Există diferite clasificări ale acestei metode; pentru moment diferenţiem între observaţia
neştiinţifică şi cea ştiinţifică. Observaţia neştiinţifică este o observaţie întîmplătoare, fără scop şi
fără un plan (grilă) care să permită înregistrarea unor reacţii.
Observaţia ştiinţifică este cea în care există un scop anterior fixat şi o grilă sau fişă de
înregistrare a fenomenelor, mai mult sau mai puţin elaborată.
Observaţia ştiinţifică poate fi de două tipuri: cu intervenţia cercetătorului şi fără
intervenţia cercetătorului. Cercetările în care se utilizează observaţia fără intervenţia
cercetătorului sunt specifice abordărilor cantitative şi putem considera că sunt naturale (reacţiile
subiectului nu sunt influenţate de prezenţa psihologului), neparticipative, structurate în măsura în
care există o grilă de observaţie. Aceasta constă în pre-existenţa unor evenimente,
comportamente pe care cercetătorul le aşteaptă şi pe care le va urmări.
Observaţia ştiinţifică cu intervenţia cercetătorului este specifică abordărilor calitative,
este participativă, observatorul fiind integrat în grupul de observat, de obicei nestructurată (grila
de observaţie nu este stabilită dinainte în amănunt, ci se precizează doar o serie de obiective;
informaţia se sistematizează pe măsură ce se adună), activă în măsura în care cercetătorul, fiind
integrat în grup, participă la activităţile desfăşurate de acesta.
Există o serie de avantaje ale observaţiei cu intervenţia cercetătorului:
- permite măsurarea limitelor unor comportamente prin manipularea unor evenimente
declanşatoare;
- se pot declanşa prin manipulare comportamente greu de surprins în situaţii normale;
- se pot compara efectele generate de diverse proceduri de manipulare.
8
- flexibilitate şi capacitate de adaptare;
- abilitate în colaborare şi comunicare;
- capacitatea de a urmări unităţile de observaţie (comportamentele) fixate (observatorul
nu trebuie să se lase "furat" de fapte colaterale celor fixate, indiferent cît de interesante ar fi ele).
Coordonatorul grupului de lucru apelează la un antrenament cu cei care participă la
cercetare, pentru a fi sigur că scopurile fixate sunt înţelese. În acest antrenament sunt explicate
caracteristicile populaţiei, se descriu posibilele evenimente colaterale care pot apărea,
caracteristicile unităţilor de observare, se oferă soluţii la posibilele conflicte care pot apărea, se
enumeră posibilele situaţii care generează distorsiunea comportamentelor urmărite (a unităţilor
de observare), se fac exerciţii de atenţie distributivă şi, în măsura în care se poate, exerciţii
pentru creşterea capacităţii de adaptare şi a flexibilităţii observatorilor.
III. Colectarea datelor presupune stabilirea unei grile sau fişe de observaţie. În funcţie
de tipul de grilă, există mai multe modalităţi de colectare a datelor:
- înregistrarea narativă presupune reproducerea cît mai completă a evenimentelor
urmărite; pentru aceasta se utilizează videocamera, reportofonul sau, în lipsa lor, un grup de
observatori în locul unui singur observator.
- scalele de evaluare pot fi:
- nominale - ne vom raporta la anumite categorii ale stimulului care trebuie
măsurate;
- scale de tip check-list;
- scale ordinale, în care se acordă valori diferitelor evenimente care apar în
cazul unităţilor de observaţie şi se marchează valorile care diferă faţă de cea
stabilită drept reper;
- scale de interval, în care se precizează şi diferenţele dintre două evenimente.
9
Observaţia participativă (de tip calitativ)
Este folosită atunci cînd dorim informaţii multiple şi complete asupra unei comunităţi.
Este frecvent utilizată în studiile de antropologie şi etnografie.
Observaţia participativă presupune o serie de tehnici cu ajutorul cărora se stabileşte
între cercetători şi grupul de cercetat o relaţie ştiinţifică în care se conjugă principiile unei
anchete intensive cu principiile unei activităţi de observaţie.
Această formă de observaţie presupune o relaţie directă şi de durată cu subiecţii
cercetării şi, spre deosebire de observaţia neparticipativă, presupune comunicarea directă dintre
observatori şi observaţi, ceea ce înseamnă eforturi pentru a învăţa sistemul de comunicare al
grupului de cercetat. Respectînd această condiţie se evită o serie de capcane şi de informaţii
superficiale. Un aspect important este faptul că participînd direct la activitatea grupului,
implicarea cercetătorului poate fi foarte mare, astfel încît informaţiile culese să nu mai fie
obiective.
Obiectivitatea este unul din ţelurile constant prezente în gîndul unui cercetător care
apelează la această metodă. Ea este necesară şi atunci cînd se alcătuieşte raportul de cercetare;
pentru aceasta este necesar ca, în perioada culegerii de date, să se facă apel la o serie de tehnici
de înregistrare a informaţiilor (prin jurnal de teren, fişe descriptive, inventare), care trebuie să
îndeplinească condiţia obiectivităţii, iar la întocmirea raportului datele trebuie preluate exact cum
apar ele în aceste jurnale sau fişe.
Scurt istoric
Observaţia participativă a fost utilizată pentru prima dată de către R. Malinovski într-un
studiu asupra caracteristicilor populaţiei din coloniile franceze. Apoi a fost preluată şi dezvoltată
de şcoala de sociologie de la Chicago. Aportul acestei şcoli constă, între altele, din clasificarea
tipurilor de observatori dintr-o cercetare de tip participativ (comprehensiv):
- observatorul periferic, care se poziţionează marginal faţă de grup, deoarece consideră
că o implicare prea puternică în activitatea comunităţii ar duce la distorsionarea informaţiilor
obţinute;
- observatorul participant activ, care consideră că, pentru a obţine informaţii pertinente,
este necesar să se implice puternic, astfel încît să se situeze pe o poziţie importantă în acea
comunitate;
- observatorul complet, care preia valorile comunităţii de observat, astfel că ajunge să
poată practica auto-observaţia ca sursă de informaţii asupra comportamentului grupului
respectiv.
10
- Cercetări orizontale pe eşantioane succesive independente, în care se măsoară aceeaşi
caracteristică psihică în cîţiva ani succesivi. (Exemplu: responsabilitatea la studenţii din anul I
psihologie, în anii şcolari 1995-1996, 1997-1998, 1999-2000, 2001-2002.) Metode utilizate:
observaţia, ancheta, testul.
- Studiile longitudinale, care presupun măsurarea evoluţiei fenomenelor în timp, de
obicei pe termen de 10 ani sau, mai rar, cu pas de 10 ani; subiecţii sunt aceiaşi şi asupra lor se fac
evaluări comparative. (Exemplu: responsabilitatea aceloraşi studenţi la psihologie măsurată
succesiv în anul I, anul II, anul III, anul IV.) Metode utilizate: testul, studiul de caz, biografia etc.
Reguli specifice:
1. Implicarea. A Piette preciza că "observaţia participativă, ca modalitate de acces la
informaţiile care structurează valorile unei societăţi poate fi considerată mai degrabă o formă de
socializare decît o formă de participare de tip afectiv şi psihologic".
Diferenţa dintre participare şi socializare vizează gradul de implicare. Participarea
presupune preluarea de valori şi integrarea lor fără discernămînt, în timp ce socializarea
presupune comunicarea cu cei cu care lucrezi şi efortul de a-i înţelege.
În raport cu observaţia participativă, se pune întrebarea legată de distanţă, de gradul
optim de integrare într-un grup, care să permită obţinerea de informaţii corecte, valide. Fie că se
situează la periferia grupului, fie că se poziţionează central în grup, observatorul are şanse să
ajungă la informaţii corecte, atunci cînd nu uită scopul cercetării şi dispune de o serie de
informaţii generale privitoare la populaţia respectivă. (Dacă apelăm la observaţia neparticipativă
clasică, aceste două cerinţe nu sunt neapărat obligatorii, deoarece există o grilă care obligă la
obiectivitate.)
În aceste condiţii, persoanelor care să participe la o cercetare cu observaţie participativă
trebuie să fie alese dintre persoanele care se pot integra în comunitatea de observat, pentru a
putea obţine un maximum de informaţie. De asemenea, este necesară comunicarea directă între
observator şi cei observaţi, ceea ce presupune cunoaşterea limbajului folosit de populaţia
cercetată.
11
2. Completitudinea. Scopul unor cercetări bazate pe observaţia participativă este
descrierea cît mai completă a situaţiei / situaţiilor şi a caracteristicilor grupului observat.
Completitudinea informaţiilor înseamnă că accentul cade pe detalii, care reprezintă argumente în
favoarea unei afirmaţii generale.
3. Neutralitatea. Derivă din presupunerea conform căreia orice interpretare făcută de un
om asupra unei structuri umane este o deformare. Pornind de la această presupunere, într-o
observaţie participativă cercetătorul trebuie să încerce să aibă o atitudine complet neutră, să
noteze şi să reproducă informaţiile aşa cum le primeşte, fără nici un fel de interpretare. Dacă în
etapa de teren (culegerea datelor) se apelează la jurnale, reportofon etc., mijloace care asigură un
grad ridicat de obiectivitate, riscul de a nu mai fi obiectiv apare în faza de redactare a raportului,
fază care presupune interpretări şi rearanjări ale informaţiilor.
4. Validitatea. Pentru a obţine informaţii valide, este necesar să se verifice informaţiile
pe măsura culegerii lor. Degajarea unui principiu sau a unei legităţi de bază se obţine pe măsură
ce înaintăm în cercetare. Oricărei informaţii i se acordă valoare pe parcursul cercetării, şi nu în
final.
Validitatea rezultatelor se mai raportează şi la eşantionul cercetat. Dacă în studiile
cantitative numărul participanţilor este foarte important, în cazul cercetărilor calitative nu
contează atît numărul de participanţi, cît densitatea informaţiilor obţinute. Ca urmare, în
observaţia participativă se apelează la aşa-numiţii "informatori", persoane avizate, bune
cunoscătoare ale caracteristicilor grupului de cercetat şi care dispun de o capacitate crescută de
înţelegere şi interpretare, astfel încît să poată oferi informaţii corecte despre grupul respectiv.
Corectitudinea informaţiilor mai depinde şi de nivelul de cultură a informatorilor, cît şi de
capacităţile lor intuitive. Rolul informatorilor este de a orienta cercetătorul spre aspecte pe care o
persoană din exteriorul grupului nu le poate percepe. De asemenea, tot ei pot oferi o serie de
explicaţii datelor de observaţie şi pot valida informaţiile culese de persoana exterioară grupului.
12
- fidelitatea şi validitatea informaţiilor; în acest caz credibilitatea nu este legată de
numărul de cazuri, ci de acurateţea studierii lor. Pentru validitatea datelor se poate utiliza un
număr mai mare de observatori; pe de altă parte, un număr mare de informatori poate duce şi la o
distorsionare a informaţiilor.
- are durată lungă de derulare şi este costisitoare.
Metoda testelor
13
precizate echivalenţele şi diferenţele de interpretare. Comparaţiile între diferite populaţii pot fi
făcute doar pe baza nivelului de variabilitate stabilit pe scala respectivă. Este necesar să se
precizeze modul în care contextul socio-cultural al populaţiei poate afecta performanţa
instrumentului şi trebuie sugerate proceduri de pre-testare care trebuie aplicate pentru a evita
distorsiuni ale scorurilor.
Studii corelaţionale
Ancheta
Dacă metoda observaţiei permite deducţii privitoare la comportamentele sau
modalităţile de a reacţiona a indivizilor umani în anumite contexte, studiile corelaţionale permit
accesul la informaţii de tipul "ce se ascunde în spatele unui comportament, în mintea
individului". Am putea spune, metaforic, că motto-ul anchetei este "Dacă vrei să afli ceva despre
oameni, întreabă", spre deosebire de cel al observaţiei, care ar putea fi formulat "Dacă vrei să ştii
ceva despre oameni, uită-te la ei".
Să presupunem, spre exemplu, că se efectuează un studiu asupra tipurilor de ciocolată
preferate de copii. Se face o anchetă pe un eşantion de 50 de elevi din ciclul gimnazial; dintre
aceştia, 25 preferă ciocolata Excelenta, 15 ciocolata Poiana şi 10 ciocolata Cadbury.
Într-un raport de cercetare bazată pe anchetă, trebuie să se specifice:
- descrierea grupului sau a eşantionului pe care s-a făcut testarea: vîrstă, sex, tipul şcolii
(în cazul exemplului dat), locul şcolii (mediul urban sau rural) şi criteriile de selecţie a elevilor.
- cum a decurs ancheta: dacă chestionarul s-a aplicat individual sau în grup, dacă s-a
folosit interviul, ce tip de interviu anume; metodele folosite se descriu obligatoriu în anexă.
- dacă pe parcursul individului au fost prezente şi alte persoane, neimplicate direct în
cercetare.
Toate acestea trebuiesc precizate în raportul de cercetare, iar răspunsul la aceste
probleme trebuie să-l avem înainte de a demara ancheta. Aceste condiţii alcătuiesc o grilă de
evaluare a corectitudinii cercetării.
Clasificare
Anchetele se clasifică în funcţie de două criterii: scopul şi metodele. Din punctul de
vedere al scopului, anchetele pot fi psihologice, sociologice şi politice. Din punctul de vedere al
metodei, anchetele pot fi pe bază de chestionar şi pe bază de interviu.
Orice tip de anchetă trebuie să îndeplinească o serie de caracteristici:
- să respecte o serie de criterii de selecţie a populaţiei care alcătuieşte grupul-ţintă
(eşantionarea);
- să utilizeze un set de întrebări predeterminate care se aplică tuturor subiecţilor.
Răspunsurile obţinute reprezintă rezultatele acestui tip de cercetare.
Limitele acestei metode: conţinutul, structura şi ordinea întrebărilor fiind stabilite în orb,
în baza unor studii documentare, este posibil ca parte din întrebări să nu fie adecvate populaţiei
pe care o cercetăm. În aceste condiţii folosim chestionare mai puţin structurate şi apelăm la un
14
studiu pilot, cu rol de cercetare explanatorie în care întrebările se pot rafina, iar opţiunea pentru o
variantă finală va fi susţinută de datele de teren concrete.
Tehnici de eşantionare
Presupunînd că am ales tipul de populaţie pe care facem studiul, întrebarea la care
trebuie să răspundem este: cui anume, din cadrul populaţiei, îi adresăm întrebările noastre?
Răspunsurile la această întrebare presupune selecţia unui eşantion de respondenţi care să fie
reprezentativ pentru întreaga populaţie din care eşantionul face parte. Procedurile de selecţie a
unui eşantion sunt identice, indiferent dacă populaţia ţintă este alcătuită din toţi membrii unei
comunităţi, a unei ţări sau a unei şcoli.
Concepte specifice: populaţie, cadru de eşantionare, eşantion, elemente.
Populaţie: conceptul cu sfera cea mai largă şi, denumind toate persoanele care prezintă
calitatea care ne interesează în studiu. Dacă facem un recensămînt, va trebui să obţinem
informaţii de la fiecare persoană care are calitatea respectivă. Într-o anchetă, din motive de
eficienţă, vom selecta un sub-set (grup) de populaţie care să fie reprezentativ pentru grupul mare.
Cadru de eşantionare: o listă cu membrii populaţiei, care prezintă calitatea ce urmează
a fi evaluată. Aşadar, cadrul de eşantionare este o modalitate de restrîngere a numărului de
subiecţi, în funcţie de criteriul dat.
Eşantion: sub-setul de populaţie limitat de un anumit cadru de eşantionare.
Element: fiecare membru al eşantionului.
Spre exemplu, dacă vrem să măsurăm atitudinea studenţilor de la UTM faţă de serviciile
oferite de bibliotecă, populaţia este reprezentată de studenţii universităţii. Cadrul de eşantionare
este reprezentat de lista studenţilor care frecventează biblioteca (lista reprezentînd cadrul care
delimitează un eşantion din populaţia universităţii). Pentru a obţine informaţii cît mai corecte, ar
mai fi necesare o serie de operaţii suplimentare, cum ar fi excluderea din eşantion a studenţilor
înscrişi la bibliotecă foarte recent (cu doar o zi sau două înainte).
Puterea, în sensul de realism sau validitate, a datelor obţinute prin analiza rezultatelor
obţinute pe un eşantion este dată de măsura în care aceste date sunt valabile pentru întreaga
populaţie, deoarece scopul cercetării este descrierea caracteristicilor unei populaţii, nu a
eşantionului.
Posibilitatea de a generaliza la nivelul populaţiei rezultatele obţinute pe eşantion
depinde de gradul de reprezentativitate al eşantionului. Caracteristicile elementelor care
alcătuiesc populaţia sunt distribuite în mod diferit. Frecvenţa cu care aceste caracteristici sunt
prezente la nivelul populaţiei este relativă şi variabilă. Un eşantion este reprezentativ atunci
cînd repartiţia caracteristicilor lui corespund repartiţiei caracteristicilor populaţiei. Spre
exemplu, dacă la nivelul unei populaţii de studiat există 70% femei şi 30% bărbaţi, aceste
procente trebuie respectate şi la nivelul eşantionului.
Principalul pericol al reprezentativităţii este eroarea de eşantionare, care apare atunci
cînd distribuirea caracteristicilor populaţiei este sistematic diferită faţă de populaţia ţintă. Se
cunosc două tipuri de eroare: erori de selecţie şi erori generate de răspuns. Erorile de selecţie
apar atunci cînd procedurile utilizate pentru a obţine un eşantion permit sau conduc la o
reprezentare disproporţionat de mare sau de mică a unui segment de populaţie.
Tipuri de eşantionare
Se cunosc două tipuri principale: eşantionarea neprobabilistică şi eşantionarea
probabilistică.
A. Eşantionarea neprobabilistică
În acest tip de selecţie nu există o cale de estimare a probabilităţii pe care o are un
element de a fi inclus în eşantion şi, de asemenea, nu există nici garanţia că orice element are
şanse să fie inclus în eşantionul respectiv. (De exemplu, se administrează chestionarul primilor
zece studenţi ieşiţi în cale. Dacă cercetătorul alege în mod aleator sau randomizat zece studenţi
din registrul bibliotecii, el va utiliza o metodă de eşantionare probabilistică, deoarece toţi
15
studenţii au şansa de a fi înscrişi în acest eşantion.) Principalele avantaje ale eşantionării
neprobabilistice constau în comoditatea şi economicitatea lor.
Tipuri de eşantionare neprobabilistică: eşantionare întîmplătoare şi eşantionare jurizată.
Eşantionarea neprobabilistică întîmplătoare se realizează atunci cînd subiecţii corespund
criteriilor de disponibilitate şi voluntariat. Se pune problema gradului de reprezentativitate,
context în care este necesar să se obţină o serie de informaţii suplimentare despre populaţia
respectivă, pentru a vedea dacă datele obţinute sunt corecte. Ca o regulă generală, se consideră
că datele obţinute pe un eşantion selectat întîmplător sunt false atîta timp cît nu avem informaţii
adiţionale certe care să confirme datele.
O eşantionare jurizată asigură o mai mare reprezentativitate a datelor. Ea presupune
selectarea elementelor eşantionului de către un grup de experţi, care indică subiecţii cei mai
potriviţi scopului cercetării. Subiecţii selectate astfel întrunesc o serie de calităţi care-i fac apţi să
facă parte din eşantion.
B. Eşantionarea probabilistică
Pentru a obţine un eşantion reprezentativ apelăm la metode probabiliste de eşantionare.
Caracteristica distinctivă a acestor metode este aceea că cercetătorul poate să precizeze pentru
fiecare element al populaţiei probabilitatea de a fi inclus în eşantion. Există trei tipuri de
eşantionare probabilistică:
- simplu randomizată;
- stratificat randomizată;
- cluster sau randomizată multistadial (vezi articolul "Factori de personalitate", revista
Institutului de Psihologie, 1998, H. Pitariu, M. Albu, M. Dincă)
I. Radu (1993) consideră că există şi o eşantionare randomizată multifazică.
Eşantionarea simplu randomizată se efectuează prin tragere la sorţi, este o tehnică de
bază a eşantionării probabilistice şi se preia în celelalte tipuri de eşantionări probabilistice. Prin
această metodă, orice element are şanse egale să fie inclus în eşantion.
Raportat la eşantioanele selectate prin acest procedeu, se pune întrebarea cît de mare
trebuie să fie eşantionul. Îndeplinirea criteriului de reprezentativitate al unui eşantion este
dependentă de gradul de omogenitate sau heterogenitate al populaţiei respective. Dacă populaţia
este complet omogenă, un singur subiect este suficient. Dacă populaţia este complet heterogenă,
atunci populaţia se suprapune eşantionului. Aceste două situaţii extreme sunt doar teoretice şi nu
pot fi întîlnite în practică; în mod uzual, ne situăm între extreme.
O a doua problemă se referă la gradul de corespondenţă al rezultatelor obţinute pe
eşantion cu cele care s-ar obţine pentru întreaga populaţie. Se calculează marja de eroare, dată de
dimensiunea eşantionului: cu cît eşantionul este mai mare, cu atît eroarea este mai mică. Aşadar,
marja de eroare se reduce pe măsură ce numărul subiecţilor din eşantion creşte. Ea depinde şi de
precizia instrumentelor folosite. Utilizarea noţiunii de "marjă de eroare" ilustrează un principiu
general, care postulează că diferenţele absolute ale procentajelor obţinute nu sunt direct
interpretabile ca atare; ele trebuie interpretate în funcţie de valoarea marjei de eroare.
Eşantionarea randomizată stratificat constă în aceea că populaţia este împărţită în
straturi, după unul sau mai multe criterii, şi pentru fiecare strat se realizează o eşantionare simplu
randomizată. Pentru a selecta un eşantion conform acestei proceduri, totalul populaţiei este
divizat în două sau mai multe subpopulaţii, denumite straturi, şi se aplică procedura eşantionării
simplu randomizate pentru fiecare strat. Există două reguli care trebuie respectate în acest tip de
eşantionare:
- să se selecteze cîte un eşantion pentru fiecare strat în parte;
- dimensiunea eşantionului să fie direct proporţională cu dimensiunea populaţiei incluse
în stratul respectiv.
Numărul de subiecţi incluşi într-un eşantion obţinut prin procedura randomizării
stratificate nu este necesar să fie mult mai mare decît cel al subiecţilor dintr-un eşantion obţinut
prin randomizare simplă.
16
Eşantionarea randomizată multistadial (cluster). Selecţia elementelor se face
indirect, prin intermediul selecţiei grupurilor de care aparţin acestea. (Spre exemplu, vrînd să
alegem un eşantion din populaţia unui cămin studenţesc, facem selecţia nu pe indivizi, ci pe
camere, camera reprezentînd elementul constitutiv al eşantionului). Utilizînd această modalitate
de selecţie, eşantionul obţinut nu este alcătuit din elemente individuale, ci din agregate, clusteri,
grupări de elemente în conformitate cu un cadru de eşantionare corespunzător.
Eşantionarea randomizată multifazică presupune alegerea iniţială a unui eşantion de
dimensiuni mai mari, pe care se realizează diferite faze ale cercetării, iar apoi, din acest eşantion
iniţial se selectează o serie de grupuri cu care se lucrează în fazele următoare, de obicei atunci
cînd se urmăreşte obţinerea unor informaţii de profunzime. (vezi I. Radu - Metodologia cercetării
ştiinţifice, p. 31)
Metodele anchetei
Chestionarul
Este o metodă frecvent utilizată în ştiinţele sociale, fie ca instrument unic, fie împreună
cu altele. Se poate aplica:
- direct, prin utilizarea unui operator, care poate fi atît cel care conduce cercetarea şi a
produs chestionarul, cît şi o persoană străină de obiectivele cercetării şi de felul cum a fost
construit chestionarul.
- indirect, putînd fi trimis prin poşta clasică, electronică etc; nu se stabileşte o relaţie
"faţă în faţă" între operator şi subiect.
Calităţile chestionarului sunt:
- obiectivitatea rezultatelor;
- se poate aplica unui număr mare de subiecţi;
- se poate aplica în cercetări care presupun chestionarea unor subiecţi din zone
geografice diferite;
- păstrează anonimatul respondenţilor (una dintre condiţiile care garantează
obiectivitatea răspunsurilor);
- se pot obţine multe informaţii într-un timp relativ scurt.
Limitele chestionarului:
- informaţiile care se obţin sunt doar cele anticipate de cel care a construit chestionarul
şi nu se pot obţine informaţii suplimentare faţă de acestea;
- nu se pot cunoaşte cauzele care au condus la anumite răspunsuri;
17
- în cazul chestionarului aplicat indirect, anonimatul respondentului poate conduce la
situaţia ca persoana care răspunde să nu fie cea pe care o căutăm (în locul tînărului de douăzeci
de ani poate răspunde bunicul, care are mai mult timp liber);
- este posibil ca unii subiecţi să nu răspundă la toate întrebările.
18
posibila noastră neştiinţă. Exclusivitatea se referă la faptul că variantele trebuie alese astfel încît
să răspundă şi să definească toate acelaşi concept. Unidimensionalitatea cere ca itemii formulaţi
să fie independenţi şi reciproc exclusivi şi să nu creeze dificultăţi de opţiune datorită
suprapunerii lor.
În ceea ce priveşte variantele de răspuns, acestea pot lua următoarele forme:
- scale cu răspunsuri numerice;
- scale cu răspunsuri verbale;
- scale de discriminare crescătoare (nesatisfăcător - satisfăcător - bine - foarte bine);
- scale cu răspunsuri grafice (pot fi şi numerice);
- scale-termometru;
- răspunsuri figurale, etc.
Interviul
Este varianta orală a chestionarului. Se descriu două etape: (1) etapa pregătitoare, în
care se fixează scopurile interviului şi se stabilesc persoanele care vor fi intervievate; (2) etapa
interviului propriu-zis, care este o discuţie sistematică şi ordonată, coordonată de intervievator cu
scopul de a evita distorsiunile de informaţie.
Interviul se foloseşte atît în studiile calitative, cît şi în cele cantitative.
Metodele au o serie de caracteristici:
- în studiile cantitative se utilizează interviul structurat (ex: o grilă de întrebări);
- în studiile calitative, interviurile sunt preponderent nestructurate (de tip intensiv sau de
tip focalizat pe o anumită temă).
În ceea ce priveşte diferenţele dintre interviul cantitativ şi cel calitativ, un prim criteriu
este nivelul de structurare:
- interviul structurat se caracterizează printr-o procedură strictă; presupune construirea
şi respectarea unui ghid asemănător unui chestionar (este, de fapt, un chestionar citit, construit de
un cercetător şi aplicat de un operator). Aplicarea acestui tip de interviu permite obţinerea unor
informaţii care au fost presupuse de cercetător, dar nu şi a unor informaţii suplimentare.
Operatorul nu se implică personal cu nimic în aplicarea interviului, ci este un fel de robot.
- interviul nestructurat nu presupune o procedură strictă de derulare, nu există restricţii
în formularea răspunsurilor sau a întrebărilor şi nu este absolut necesară respectarea ordinii
19
întrebărilor. Pe de altă parte, întrebările pe care le pune operatorul-cercetător au la bază un
model, o structură şi ţintesc spre un anumit scop (seamănă cu interviul clinic).
- există şi interviul semistructurat, o variantă intermediară între celelalte două
prezentate. Operatorul are libertatea ca, atunci cînd sesizează un răspuns incomplet, să pună şi
întrebări care nu sunt cuprinse în grila iniţială.
Un alt criteriu de clasificare a interviurilor este nivelul de standardizare al
răspunsurilor. În interviul cantitativ, fiecare întrebare are o serie de răspunsuri prestabilite, dintre
care respondentul îl alege pe cel care i se potriveşte cel mai bine. În interviul nestandardizat,
respondentul răspunde cum vrea (răspunsuri deschise).
În funcţie de numărul de persoane intervievate, se delimitează:
- interviul individual (un operator - un respondent);
- interviul în grup (un operator - maximum cinci respondenţi). Acest tip de interviu se
aplică atunci cînd ne interesează să aflăm punctul de vedere al mai multor subiecţi asupra unei
probleme (de pildă, atunci cînd studiem relaţiile dintr-o familie).
Acest tip de interviu nu trebuie confundat cu focus-grupul, care este o metodă de
determinare a caracteristicilor unei situaţii sau a opiniilor despre o situaţie în cadrul unei discuţii
de grup, cînd se propune tema şi în jurul ei se desfăşoară discuţiile liber, fără intervenţii.
Din punctul de vedere al frecvenţei aplicărilor, se delimitează interviurile unice şi
interviurile panel. Interviurile unice sunt cele în care se discută o singură dată cu o persoană şi
sunt specifice cercetărilor calitative. Interviurile panel sunt cele în care acelaşi set de întrebări
sau aceeaşi tematică este pusă în discuţie de mai multe ori cu acelaşi set de subiecţi; sunt
specifice cercetărilor longitudinale şi cantitative. Spre exemplu, pentru a studia opinia faţă de
democraţie, se alcătuieşte un interviu care se aplică unor subiecţi adolescenţi, apoi acelaşi
interviu se aplică aceloraşi subiecţi după cinci ani etc.
Există şi alte tipuri de interviuri, diferenţiate în funcţie de conţinut:
- interviul analitic, care se bazează pe o teorie şi are ca scop analiza conceptelor
specifice acesteia, a relaţiilor sociale şi a evenimentelor, totul analizat prin prisma teoriei
respective;
- interviul diagnostic (anamneza), care urmăreşte să determine evenimentele majore de
pe parcursul vieţii unui individ. El permite să se obţină un diagnostic corect asupra unui individ
în măsura în care este completat de alte instrumente diagnostice.
- interviul etnografic (dezvoltat la început de etnografie şi preluat şi folosit de
psihologia socială şi sociologie) permite studiul structurii culturale şi arhetipale, ceea ce
presupune determinarea comportamentelor, a simbolurilor utilizate, a relaţiilor între simboluri şi
comportamente etc. Delphi este o variantă de interviu etnografic, aplicat multifazic. Se lucrează
doar cu experţi, ei fiind atît respondenţi, cît şi juriu al informaţiei obţinute.
20
- analiza arhivelor (de conţinut);
- analiza de caz.
Analiza şi interpretarea urmelor şi documentelor materiale îşi are justificarea în faptul
că detectivii au demonstrat că analiza urmelor (pe stradă, pe pervazul ferestrei etc.) poate oferi
informaţii despre persoanele care au trecut prin locul respectiv. Urma paşilor pe nisip, spre
exemplu, poate oferi informaţii despre înălţimea, vîrsta şi greutatea persoanei. Distanţa dintre
paşi poate furniza informaţii despre ritmul mersului (fugă, mers agale), şi aşa mai departe. Prin
urmare, examinarea urmelor şi documentelor materiale este importantă în cercetările psihologice
pentru că ele oferă informaţii despre neinfluenţate de reacţiile de dezirabilitate. Orice alt tip de
cercetare poate să genereze răspunsuri dezirabile şi astfel, reacţiile înregistrate să fie, într-o
oarecare măsură, false.
Urmele materiale reprezintă dovezi ale activităţii oamenilor, documente neprovocate
existente sub forma unor resturi sau fragmente de obiecte ori sub forma unor dovezi integrale,
intacte. Documentele materiale sunt:
- fragmente de obiecte sau obiecte nefuncţionale, care atestă prezenţa unei persoane şi
vor fi numite urme;
- creaţii, construcţii, obiecte care pot fi utilizate şi pe care le numim produse.
Urmele pot rezulta fie prin acumulare, fie prin erodare. Din prima categorie fac parte
praful de pe cărţile neutilizate, desenele grafitti etc.; din a doua categorie pot face parte treptele
de la clădiri, cărţile, covoarele etc.
Indiferent de modalitatea lor de apariţie, urmelor rezultate prin acumulare li se pot
asocia o serie de semnificaţii psihologice. Sticlele de băutură din pubele pot fi un indicator al
cantităţii de alcool consumat în casa respectivă (în 1973, americanii au efectuat un studiu asupra
gunoaielor pentru a obţine indicii despre obiceiurile alimentare şi stilul de viaţă al cetăţenilor).
Urmele de degete şi nasuri de pe ferestre indică faptul că în locuinţa respectivă au fost în vizită
copii. Un indiciu de trafic îl reprezintă zonele tocite de pe podele sau covoare; alimentele lipsă
din galantare informează asupra obiceiurilor alimentare. Statuile distruse pot fi indiciu al unei
atitudini politice; cele din biserici dau indicii asupra atitudinilor religioase. Uzura încălţămintei
la copii este un semn de activism; la orice vîrstă, ea dă informaţii despre eventuale deficienţe
fizice.
Produsele sunt obiecte sau construcţii păstrate intacte, care ne permit să aflăm
comportamentul unor persoane sau grupuri sociale într-un anumit moment de timp. Produsele,
fiind intacte, permit măsurarea stilului de personalitate, comportament, patternuri
comportamentale. În zoopsihologie, măsurătorile de acest tip sunt esenţiale. Stilul arhitectural al
unui oraş poate indica influenţele culturale, nivelul de civilizaţie, relaţiile sociale.
Urmele şi produsele oferă informaţii teoretic valide asupra comportamentului uman, dar
aceste informaţii trebuie verificate prin alte metode. Erorile de evaluare se pot datora unor factori
care conduc la deteriorarea unor obiecte şi transformarea lor în urme. Există urme şi produse
care nu sunt reflexul unor obiceiuri ale comunităţii respective, ci impuneri ale unui alt grup
social.
21
Marea diversitate a informaţiilor face dificilă clasificarea lor. Totuşi, ele pot fi împărţite
în funcţie de criteriul temporal în: arhive curente (sau continue), care privesc înregistrări zilnice
sau la intervale relativ egale de timp şi care nu au întreruperi (raportările circumscripţiilor
financiare, agenţiile guvernamentale etc.); arhive periodice (sau discontinue), cum ar fi cele ale
agenţiilor imobiliare sau documentele personale.
La rîndul lor, atît arhivele curente cît şi cele periodice pot fi împărţite în funcţie de
permeabilitate sau transparenţă la public (măsura în care atît persoanele publice, cît şi cele
particulare au acces la ele).
Datorită faptului că reflectă o continuitate a activităţii unor oameni, arhivele curente
sunt folosite în studiile longitudinale sau în cele cu eşantioane independente succesive.
P. Iluţ (1997) consideră ca importante în clasificarea arhivelor criteriile de: vechime,
destinatar, grad de încredere şi accesibilitatea. S. Chelcea (1993) identifica patru criterii: natura
documentelor (scrise, imagistice sau audio), conţinutul informaţional (documente cifrice sau
necifrice), destinatarul (documente personale sau publice) şi emitentul (documente oficiale şi
neoficiale).
În categoria arhivelor intră actele care însoţesc creşterea şi dezvoltarea umană: actul de
naştere (oraşul, momentul naşterii, numele părinţilor); diplomele şcolare, cataloagele şcolare,
condicile spitalelor, fişele de personal de la departamentul Relaţii Umane, certificatul de
căsătorie sau cel de divorţ, în fine, actul de deces (vîrsta, cauzele decesului etc.) Aceste
informaţii nu reprezintă doar referinţe individuale. Dacă cercetătorul acţionează asupra unui
întreg grup, poate afla informaţii despre activitatea comunităţii respective.
Din ziare putem obţine informaţii, de pildă, din lista de oferte pentru locuri de muncă.
Mai putem obţine informaţii din recensăminte, din cartea de telefon (pentru etnicitate) etc.
În 1958, Frank şi Gilovich au făcut un studiu asupra legăturii dintre culoarea neagră şi
ideea de rău. Ei au arătat că, în mod obişnuit, culorii negre îi sunt asociate ideile de rău,
nenorocire, neajuns etc. Toate aceste situaţii de viaţă negative sunt denumite, în limba engleză,
prin termeni care cuprind şi cuvîntul black, negru. În general, negrul este asociat cu moartea, iar
albul cu viaţa. Aceste asociaţii influenţează modul de a gîndi şi de a se comporta al oamenilor.
Cei doi cercetători au făcut un studiu asupra a două echipe de fotbal: echipa îmbrăcată în negru
este mai agresivă decît o echipă îmbrăcată în orice altă culoare. Cercetătorii au contorizat
numărul de penalizări acordate în teren şi numărul de minute de eliminare dictate pentru jucătorii
fiecărei echipe. Echipele cu "scoruri" înalte erau cele îmbrăcate în negru, cu excepţia unei echipe
în bleumarin închis. Explicaţia pentru această constatare este legată atît de percepţia individuală,
dar şi de percepţia socială. Cei care apreciază jocul au tendinţa de a-i aprecia pe jucătorii în
negru ca fiind mai agresivi; la rîndul lor, jucătorii dezvoltă un comportament mai agresiv.
Pentru a dovedi acest lucru, cercetătorii au apelat la două studii de laborator. În primul,
arbitrii au fost puşi să urmărească jocul în care una dintre echipe era îmbrăcată în negru, iar
aceasta a fost notată ca fiind mai agresivă. În al doilea studiu, la două echipe de studenţi li s-a
cerut să aleagă între echipament sportiv negru şi de alte culori. Cei care au ales echipamentul
negru au ales apoi, din listele care li s-au prezentat tuturor subiecţilor, nume de sporturi mai
agresive. Cercetătorii au concluzionat că există o implicaţie a culorii în comportamentul lor.
Metoda utilizată în analiza arhivelor este analiza de conţinut. Aceasta este o tehnică ce
permite crearea inferenţelor prin identificarea caracteristicilor specifice ale unui mesaj. Ea poate
fi folosită şi pentru mesaje video sau audio. Analiza de conţinut poate fi cantitativă sau calitativă.
Analiza de conţinut cantitativă are ca scop definirea tendinţelor, atitudinilor, modelelor
prezente în anumite documente. Este specifică documentelor care conţin informaţii complexe,
cum sunt cele din mass-media, literatură, legislatură, corespondenţă, jurnale personale. Analiza
cantitativă de conţinut presupune mai multe etape:
- stabilirea tipului de documente pe care se lucrează, în conformitate cu scopul şi
ipoteza cercetării;
- stabilirea de categorii sau clase şi de indicatori direct numărabili în text (asemănător
cu operaţionalizarea conceptelor). În general, o categorie corespunde unei anumite ipoteze.
22
Existenţa grilei şi a sistemului de indicatori permite definirea unităţii de analiză, care
poate fi de context (lungimea minimă a textului care trebuie citit pentru a desemna modul
favorabil sau defavorabil în care este prezentată tema) şi de reperaj (lungimea textului în care
este recunoscută tema). Unitatea de reperaj poate fi aceeaşi sau mai mare decît unitatea de
context. În cazul unui articol, putem considera paragraful ca unitate de context şi articolul în
totalitatea sa ca unitate de reperaj.
Avantajele:
- permite o interpretare riguroasă a documentelor, astfel că afirmaţiile fără acoperire pot
fi depăşite;
- permite determinarea tendinţelor prezente într-un document sau mai multe şi
caracterizarea unei perioade sau epoci;
- efectul dezirabilităţii este nul;
- presupune costuri reduse.
Limitele:
- o grilă de categorii şi indicatori trebuie să fie exhaustivă (să se refere la toate
problemele cercetate), exclusivă (un indicator care apare într-o categorie să nu apară şi în altele),
să fie obiectivă şi pertinentă;
- are validitate şi fidelitate inferioară (din punctul de vedere al validităţii, informaţiile
obţinute nu pot fi supuse decît analizei validităţii de construct sau de conţinut).
Info: pentru seminar sau cursul de săptămîna viitoare, de făcut o analiză de conţinut pe
un text din S. Chelcea, Metodologia cercetării sociologice.
Studiul de caz
23
explicarea caracterului evolutiv şi complex al unor fenomene sociale, specifice unui sistem în
evoluţie. Analiza de caz presupune un grup şi se ocupă cu definirea relaţiilor existente la nivelul
acelui grup.
Experimentul mono-subiect măsoară caracteristicile de bază ale unui subiect în condiţii
experimentale. Din punctul de vedere al designului, în acest experiment se măsoară o valoare
iniţială, apoi se intervine cu o variabilă şi se măsoară reacţia post-intervenţie. Acest tip de
experiment a fost utilizat de Fisher, Pavlov, Piaget; însă cel care l-a consacrat a fost Skinner,
care, în anii '30, a procedat la analiza experimentală a comportamentului. Apelul la experimentul
mono-subiect este binevenit atunci cînd există posibilitatea unui studiu în timp asupra
comportamentului. Studierea pe o perioadă mai îndelungată a unui singur subiect duce la
obţinerea unor informaţii de profunzime; aşadar, metoda experimentului mono-subiect este la fel
de riguroasă din punct de vedere ştiinţific ca şi cea care utilizează eşantioane şi inferenţe
statistice.
Experimentele mono-subiect pot fi considerate mai puţin expuse erorilor decît designurile
cu mulţi subiecţi. Generalizarea rezultatelor, în experimentul de acest tip, se realizează fie la
nivel intra-subiect, cînd se compară în timp acelaşi subiect, fie la nivel inter-subiect, atunci cînd
este necesar să desfăşurăm mai multe experimente (identice) mono-subiect. Datele obţinute în
finalul unei astfel de validări nu se prezintă sub formă de medii statistice.
Studiul de caz este tipic psihologiei clinice. El permite compararea sistematică a
cazurilor, comparaţia realizîndu-se între cazuri particulare, între evoluţii individuale. Se pot
compara cazurile la fel ca în experimentul mono-subiect, dar în studiul de caz cercetătorul nu
intervine pentru a genera o reacţie.
Avantaje
- Poate fi sursă de idei pentru ipoteze şi obiective de cercetare.
- Permite "testarea" unor tehnici noi de psihoterapie.
- Este o metodă de studiu a fenomenelor rare.
- Permite verificarea şi modificarea unor teorii general acceptate (excepţia care confirmă
sau infirmă regula).
- Rezolvă conflictul între abordările nomotetice şi cele idiografice. În abordările
nomotetice se descriu performanţele medii ale populaţiei; studiul de caz poate fi folosit ca o
exemplificare, astfel ajungîndu-se în planul cercetării idiografice.
Dezavantaje
- Se poate concluziona asupra unei relaţii cauză-efect doar la nivel individual, dar nu se
poate generaliza.
- O serie din modificările comportamentale care apar în timpul unei psihoterapii se pot
datora unor variabile pe care nu le putem controla.
- Metoda este supusă erorilor, deoarece cercetătorul este implicat în relaţia respectivă şi,
ca atare, este implicit un grad de subiectivitate.
Analiza de caz
24
context de observaţie care permite identificarea şi determinarea unor procese particulare. Cazul
trebuie tratat ca un sistem integrat în care componentele funcţionează raţional, dar şi creativ.
Analiza acestor componente prin prisma structurii permite o mai bună înţelegere a lor; cazul
joacă un rol secundar, fiind un suport care facilitează înţelegerea unor elemente particulare.
Avantaje
- Furnizează o situaţie în care să poată fi analizată evoluţia unui număr mare de procese.
- Permite descrierea relaţiilor de interacţiune între aceste procese şi, mai în profunzime,
între diferite evoluţii, ceea ce permite descrierea diversităţii situaţiilor sociale.
Analiza de caz se foloseşte atunci cînd:
- se doreşte a se determina cum şi de ce apar şi se dezvoltă anumite evenimente într-o
situaţie;
- există imposibilitatea de a "controla" o situaţie socială;
- se doreşte obţinerea de informaţii despre un eveniment care se derulează într-un cadru
natural.
Aşadar, analiza de caz este un fel de experiment cu n variabile, în care cercetătorul nu
intervine în nici un fel.
Metoda permite analiza legăturilor operaţionale existente între evenimente, fenomene,
chiar dacă frecvenţa apariţiei acestora nu face obiectul analizei de caz. Ea permite, de asemenea,
definirea caracteristicilor globale şi semnificative ale unor evenimente reale de viaţă:
- evoluţia individului în context social;
- proceduri organizatorice şi de gestiune umană;
- schimbările apărute într-un context social;
- procesul de evoluţie şi involuţie industrială.
Analiza de caz permite explicarea acestor relaţii complexe, care nu pot fi surprinse prin
anchete şi prin strategii experimentale. Nu se poate judeca analiza de caz apelînd la aceleaşi
criterii ca într-un studiu experimental. Rezultatele pot fi generalizate analitic, dar nu şi statistic.
Analiza de caz poate reprezenta o cale de îmbogăţire a unei teorii, dar poate fi şi o modalitate de
validare a unor teorii existente. Ea mai are două funcţii: cea de cadru într-o abordare inductivă şi
cea de cadru într-o abordare deductivă (sau confirmativă).
Analiza de caz serveşte drept cadru pentru abordarea inductivă atunci cînd situaţiile ne
permit să analizăm o serie de cazuri particulare şi să degajăm procese care se repetă şi se pot
grupa evoluînd, structurînd o teorie. Ea se foloseşte în acest caz la debutul unei teorii şi asigură
obţinerea unei baze de date.
Analiza de caz serveşte drept cadru pentru abordare deductivă atunci cînd teoria este
cunoscută şi se doreşte verificarea ei. Aceasta are loc într-o etapă mai avansată de cercetare,
atunci cînd se doreşte îmbunătăţirea unui model deja stabilit.
În 1984, Roger Steake definea trei tipuri de analiză de caz: intrinsecă, instrumentală şi
multiplă.
Analiza de caz intrinsecă se utilizează atunci cînd ne ocupăm de o situaţie care are
caracteristici de unicitate sau este foarte rară. Ea presupune o interpretare de profunzime a
diferitelor aspecte, pentru a determina elementele semnificative şi legăturile care reunesc aceste
elemente în obţinerea unei dinamici sau evoluţii specifice.
Analiza de caz instrumentală se ocupă de o situaţie care prezintă o serie de trăsături
specifice, tipice, prin raportarea la un model teoretic existent. Se foloseşte atunci cînd
cercetătorul doreşte să ilustreze fenomene sociale definite anterior într-un model teoretic. Cadrul
serveşte drept situaţie-tip în care se verifică în ce măsură o teorie este capabilă să explice
fenomenul la care se raportează.
Analiza de caz multiplă presupune identificarea sau precizarea unor evenimente sau
fenomene asemănătoare într-un număr oarecare de situaţii. Se face o analiză individuală a
fiecărei situaţii, apoi se extrag elementele asemănătoare. Se foloseşte în abordări de tip inductiv.
Etape
1. Fixarea cadrului epistemologic general şi stabilirea limitelor analizei.
25
2. Culegerea şi ordonarea informaţiilor. Informaţiile se pot obţine şi utilizînd interviul,
chestionarul şi observaţia, dar mai ales datele de arhivă, analiza de urme şi de produse. Scopul
este cel de a încerca să delimităm informaţiile importante în funcţie de scopul urmărit. Ordonarea
informaţiilor se poate face pe două nivele:
- nivelul descriptiv: păstrăm informaţii care permit o descriere a evoluţiei fenomenului
respectiv.
- nivelul abstract: ne obligă la analiza şi explicaţia relaţiilor dintre evenimentele comune,
utilizînd cel mai frecvent analiza de conţinut prin teoretizare.
În această etapă există riscul intervenţiei subiectivismului cercetătorului, care poate
deforma datele şi invalida rezultatele. Pentru a evita aceasta, se foloseşte o metodă calitativă de
verificare, triangulaţia, care se poate aplica şi datelor, şi cercetării. Triangulaţia datelor
presupune apelul la cît mai multe surse de informaţii şi inserarea lor într-un fişier comun.
Triangulaţia cercetării presupune ca acest fişier să fie analizat şi de alţi cercetători.
Obiectivarea datelor se face şi prin supunerea lor judecăţii unor "judecători sociali",
persoane implicate în analiza de caz şi care pot analiza din interior obiectivitatea datelor
obţinute.
3. Analiza propriu-zisă a datelor se poate face deductiv, prin raportarea la o teorie deja
existentă, sau inductiv, construindu-se teoria pe baza datelor existente, a asemănărilor şi
deosebirilor prezente la evenimentele studiate.
26
după cum urmează: preluarea modelului parental, preluarea modelului din grupul de prieteni,
implicarea într-un grup de aceeaşi vîrstă cu comportament deviant.
Aceste concluzii au presupus nu numai determinarea caracteristicilor de personalitate
ale celor care se drogau şi selectarea lor, ci şi informaţii amănunţite despre grupul social de
provenienţă şi cel din care făceau parte în momentul respectiv subiecţii, şi, de asemenea,
informaţii asupra evoluţiei fiecărui membru al cercetării în parte. Concluzia studiului a fost aceea
că consumul de droguri trebuie înţeles ca fiind generat de un pattern de factori, şi nu de un factor
singular.
Designul transversal este potrivit atunci cînd scopurile privesc descrieri de tipul celei
sus-menţionate. Dacă dorim să evaluăm modificări comportamentale de atitudine, evolutive sau
involutive, vom apela la designul eşantioanelor succesive independente sau la designul
longitudinal. Designul transversal permite evaluarea unui comportament sau caracteristică
psihică într-un moment oarecare de timp.
Cercetarea experimentală
În psihologie se utilizează metoda experimentală pentru a izola sau delimita un proces
ori o caracteristică psihică, pentru a stabili trăsăturile sale specifice prin construcţia unei situaţii
artificiale.
27
Spre exemplu, este dificil de evaluat dacă un cititor apelează la un limbaj interiorizat
sau la unul semi-interiorizat în parcurgerea unui text. Huber şi Huber (1982) au stabilit, folosind
un experiment, diferenţele dintre cele două tipuri de cititori. Ei au ales două tipuri de texte, unul
care presupunea dificultăţi de pronunţie şi un altul mai uşor de citit. Ipoteza cercetării era aceea
că, în condiţiile unui text dificil, dacă limbajul subiectului este interiorizat, timpul de citire este
evident mai lung. Ipoteza s-a confirmat.
Diferenţele dintre o cercetare descriptivă (sau exploratorie) şi una experimentală nu este
de neglijat. Cercetarea descriptivă utilizează ca metode observaţia, ancheta şi testul, evaluează
caracteristici existente la nivelul unei populaţii, aşa cum sunt ele, şi apelează la designuri
specifice metodelor folosite. Cercetarea experimentală utilizează metoda experimentului,
măsoară caracteristicile unui proces izolîndu-l din structura generală a personalităţii, provocînd
evoluţia lui într-o situaţie artificială şi apelează la designuri specifice: multigrup sau monogrup.
Este evident că rezultatele unei cercetări sunt cu atît mai valide şi mai fidele, cu cît
metodele de cercetare ale caracteristicilor psihice pe care se focalizează cercetarea combină
abordarea descriptivă cu cea experimentală. Ca atare, o abordare multiplă din punct de vedere
metodologic permite creşterea validităţii informaţiilor, care, în acest caz, se numeşte validitate
convergentă.
Un experiment corect permite evidenţierea unei cauzalităţi, psihologul încercînd să afle,
prin experiment, ce se află în spatele unui comportament sau ce anume determină acel
comportament. Un experiment presupune manipularea unuia sau mai multor factori şi măsurarea
efectelor acestei manipulări asupra comportamentului. Factorii pe care cercetătorul îi controlează
se numesc variabile independente. Comportamentele sau funcţiile care sunt utilizate pentru a
măsura efectul variabilelor independente se numesc variabile dependente.
Experimentul are patru caracteristici: validitatea internă, fidelitatea, sensibilitatea şi
validitatea externă. Un experiment dispune de validitate internă atunci cînd oricare factor
necontrolat care ar putea influenţa rezultatele este îndepărtat. Aşadar, un experiment are
validitate internă ridicată atunci cînd cauza şi variabila dependentă sunt bine delimitate.
Fidelitatea se referă la aceea că scopul unui experiment este să determine un
comportament specific. Dacă, prin repetarea experimentului, se obţin aceleaşi rezultate, atunci
datele obţinute în cadrul primului experiment au un grad înalt de fidelitate. Fidelitatea se verifică
în cadrul experimentului-replică.
Un experiment dispune de sensibilitate atunci cînd permite măsurarea oricărei variabile
independente, indiferent cît de mic este efectul ei.
Validitatea externă este dată de generalizarea rezultatelor unui experiment asupra unei
întregi populaţii, adică atunci cînd datele sunt corecte pentru întreaga populaţie din care a fost
extras eşantionul.
Controlul situaţiei experimentale presupune: modalitatea de manipulare a variabilelor,
modul în care evoluează condiţiile experimentale şi grupul de control. Aceste trei aspecte
urmăresc un obiectiv comun: stabilirea condiţiilor necesare obţinerii unor inferenţe cauzale şi, de
asemenea, asigurarea validităţii interne a experimentului.
Modalitatea de manipulare a variabilelor se referă la respectarea condiţiilor de
covarianţă şi de ordonare temporală. Condiţia de covarianţă presupune obţinerea unei relaţii
directe între variabila dependentă şi cea independentă; două variabile sunt covariante atunci cînd
cea independentă determină în acel moment o modificare a celei dependente. Dacă variabila
dependentă se modifică înaintea variabilei independente, condiţia de covarianţă nu este
relevantă. Condiţia de ordonare temporală se realizează implicit prin respectarea condiţiei de
covarianţă.
Modul de evoluţie a condiţiilor experimentale se referă la menţinerea condiţiilor
experimentale constante, ceea ce presupune ca orice alt factor care ar putea influenţa
performanţa subiecţilor să fie controlat şi eliminat, pentru a putea decide asupra influenţei reale a
variabilei independente. Este important să ştim şi să recunoaştem că noi controlăm doar acei
28
factori despre care presupunem că influenţează comportamentul uman în momentul
experimentului, dar mai există şi alţii, externi, care îl pot influenţa.
Grupul de control este opţional în cadrul cercetării experimentale, dar dacă optăm
pentru el trebuie să avem grijă să îndeplinească toate condiţiile grupului de cercetare.
29
străine. La sfîrşitul anului şcolar a măsurat performanţele şi a descoperit trei tipuri de
performanţe. Aceste diferenţe se puteau datora metodei de învăţare, dar se puteau datora în egală
măsură abilităţilor, aptitudinilor profesorilor care au utilizat cele trei metode. Aşadar, dacă
presupunem că, pe parcursul cercetării, poate să apară o variabilă contopită, putem apela la
designuri experimentale de tip multifactorial.
Pentru ca într-un experiment să se obţină rezultate cu validitate internă, este necesar ca
grupul de subiecţi să rămînă constant pe parcursul experimentului. Există pierderi de subiecţi
numite mecanice, care ţin de contextul concret (mediul fizic) de desfăşurare a experimentului
(fie experimentatorul nu poate fi prezent în spaţiul în care urmează a se desfăşura experimentul,
fie condiţiile de mediu fac imposibilă desfăşurarea). Există şi pierderi selective de subiecţi, care
apar atunci cînd subiecţii acceptă iniţial să participe, dar apoi se retrag. Aceste situaţii se evită
prin selectarea iniţială a unui grup de subiecţi mai mare decît este nevoie.
30
3. Designul grupurilor naturale
În psihologia socială, psihologia personalităţii sau psihopatologie, diferenţele
individuale sunt mai mult decît o eroare de variaţie şi o sursă de eroare. Aici intervin puternic
variabilele subiect (caracteristicile de gen, gradul de introversie-extroversie etc.).
Designul grupurilor naturale utilizează variabile subiect pe care le consideră variabile
independente. De exemplu, cercetăm trauma psihică generată de o intervenţie chirurgicală şi
selectăm ca atare grupul de subiecţi dintr-o secţie de chirurgie. Apelînd la designul grupurilor
naturale vom putea compara persoane şi grupuri de subiecţi care au experimentat o situaţie ale
căror urmări dorim să le măsurăm. Acest tip de cercetare se numeşte şi design de cercetare
corelaţională, pentru că presupune în principal cercetarea relaţiilor (corelaţiilor) dintre
caracteristicile subiectului şi performanţele sale.
Designul grupurilor naturale este eficient în realizarea descrierii şi predicţiei, dar
rezultatele nu permit raţionamente de inferenţă cauzală. Covarianţa a două variabile nu înseamnă
că prezenţa uneia implică şi prezenţa celeilalte. În cercetările corelaţionale nu trebuie folosite
cuvintele "determină, "condiţionează". Pentru o inferenţă cauzală este necesar să eliminăm
cauzele variabilelor alternative.
Măsuri necesare de control:
Rezultatele pot fi influenţate de expectaţiile subiecţilor sau experimentatorului; efectele
expectaţiei pot fi diminuate prin:
- procedurile tip (şablon) de aplicare a probelor şi evaluare a rezultatelor;
- utilizarea computerului;
- apelul la un grup de specialişti care să fie folosiţi ca executanţi, adică să interpreteze
rezultatele obţinute fără să cunoască exact designul.
Designul monogrup
31
progresive pot fi evitate dacă, în proiectarea designului experimental, respectăm regulile de
asigurare a validităţii interne, adică dacă experimentul dispune de validitate internă bună.
2. Designul monogrup nu poate fi utilizat cînd se studiază variabilele subiect, tipic în
designul grupurilor naturale. Existenţa unei variabile subiect (de exemplu, trauma fizică
reprezentată de o intervenţie chirurgicală) induce o evoluţie specifică a variabilei dependente,
care poate fi evidenţiată doar prin comparaţie cu rezultatele obţinute de un al doilea grup.
32
În cercetarea experimentală se utilizează designuri complexe, cu două sau mai multe
variabile, care modelează mai bine viaţa. Johnson, spre exemplu, a vrut să cerceteze relaţia între
memorie, depresie şi tipul de activitate (finalizată sau nefinalizată). Ipoteza lui era că persoanele
depresive îşi vor aminti cu mai mare uşurinţă o activitate finalizată, iar cele non-depresive îşi vor
aminti mai degrabă activităţile finalizate. Proba experimentală a constat din zece activităţi, dintre
care subiecţii au fost lăsaţi să ducă pînă la capăt doar două. Ipoteza a fost confirmată.
Cel mai simplu design complex este cel de tip 2x2, descris mai sus, dar se pot modela şi
designuri de tip 3x3, 4x4 etc. Avantajele designurilor complexe:
1. Modelează mai aproape de realitate viaţa psihică.
2. Rezolvă problema variabilelor necontrolabile, introducîndu-le ca variabile de
cercetare.
3. Permit testarea sau verificarea practică a unor enunţuri teoretice.
Dacă raportul de cercetare urmează să fie publicat, atunci primul capitol este un
rezumat, nu mai mult de 250 cuvinte. Dacă raportul de cercetare nu va fi publicat, atunci primul
capitol este unul teoretic:
- se definesc conceptele;
- se expun teoriile existente în domeniul respectiv, corelativ cu cele folosite în cercetare;
- se precizează sumar caracteristicile populaţiei pe care se aplică testul;
- pentru populaţiile de cercetare speciale (aceasta nu înseamnă studenţi, medici etc., ci
persoane cu comportament deviant etc.) se face de asemenea o caracterizare sumară.
Partea teoretică nu trebuie să depăşească o treime din volumul lucrării.
În capitolul II:
- Se prezintă obiectivul, ipotezele, designul de cercetare, metodele, participanţii (a se
evita termenul de "subiecţi"). Se precizează tipul de design, dacă aplicarea testului s-a făcut în
grup sau individual, de către cercetător sau de către operatori.
- La expunerea metodelor nu se precizează doar ce metode au fost folosite, ci şi o
succintă prezentare. Descriere exhaustivă se face doar dacă este o metodă nouă.
- Jumătate din lucrare trebuie să conţină rezultatele cercetării.
- La capitolul "Rezultate" trebuie să fie precizată ipoteza pe care lucrăm. Dacă sunt mai
multe ipoteze, fiecăreia i se rezervă un sub-capitol.
- Tabelele cu date trebuie urmate de comentarii.
- Se menţionează pragurile de semnificaţie, deoarece în funcţie de ele se stabileşte cît de
semnificative sunt rezultatele obţinute.
În capitolul de concluzii se discută doar obiectivele; dacă unui dintre obiective nu a fost
atins se precizează acest lucru, iar dacă un obiectiv a fost verificat parţial, se explică de ce.
Bibliografia trebuie prezentată pe larg.
Ca anexe se inserează metodele folosite dacă sunt noi, datele primare (brute) etc.
Cerinţe de stil:
- În general, prima propoziţie este de dorit să fie independentă.
- A se evita formele contrase (nu-i) folosite în locul formelor întregi (nu îi).
- Se recomandă folosirea persoanei întîi plural, dar fără a se folosi cuvîntul "noi".
- La "Metode", "Rezumat", partea teoretică se foloseşte timpul trecut; la redactarea
rezultatelor şi concluziilor se poate folosi şi timpul prezent.
- Abrevieri: se scrie întîi denumirea completă, apoi în paranteză abrevierea, care se va
folosi ca atare pe tot parcursul raportului. Nu se folosesc prescurtări, nici pentru unităţile de
măsură.
33
- În text, numerele de la 1 la 10 se scriu în litere.
- Pentru citate se folosesc ghilimelele. Dacă preluăm ideile unui autor, dar nu textual, nu
folosim ghilimele, ci precizăm: Autorul X afirmă că...
- Referinţele în text: se scrie în mod obişnuit numai numele autorului şi anul apariţiei
lucrării din care se preiau ideile, eventual pagina.
- Titlul nu trebuie să aibă mai mult de 10-12 cuvinte.
- Pentru bibliografie se începe pagină nouă; orice lucrare sau autor citat în raportul de
cercetare trebuie să se regăsească în bibliografie; se trece: numele de familie al autorului, iniţiala
prenumelui, anul apariţiei lucrării, titlul lucrării, localitatea unde a fost publicată şi editura.
34
4. Reflexivitatea şi analiza: fiecare sens este considerat reflexul contextului din care a
luat naştere. Analiza acestuia presupune o metodă flexibilă care să surprindă schimbările
contextuale.
5. Explicaţia: într-o cercetare calitativă, cel care o efectuează este obligat să explice
scopul cercetării în amănunt, onest şi fără să inducă anumite răspunsuri. Analiza datelor urmează
descrierii şi teoretizării unui context social, şi nu semnalării unor relaţii de tipul "un sunet
puternic determină scăderea atenţiei).
6. Flexibilitatea: atît din punctul de vedere al alegerii metodelor şi procedeelor, cît şi al
designului; designul se poate schimba pe parcurs, în funcţie de realitatea din teren. Etapele pot să
nu se deruleze în ordinea fixată.
35
3. Colectarea soluţiilor de către mediator; rezultă o bancă de date pe care mediatorul le
returnează grupului, în scopul de a elimina duplicatele.
4. Reformularea şi gruparea soluţiilor, în scopul de a elimina redundanţele şi
duplicatele. Mediatorul păstrează doar soluţiile clare, diferenţiate, unice, mai mult sau mai puţin
bune.
5. Selectarea soluţiilor bune: fiecare membru al grupului selectează cele mai bune 5-8
soluţii; şi acest demers, ca şi cele anterioare, este confidenţial. Mediatorul dispune astfel de o
listă a soluţiilor, ordonate în funcţie de rangul de prioritate. Acum are loc prima comunicare
orală: mediatorul prezintă grupului cele 5-8 soluţii şi se analizează coerenţa răspunsurilor, pentru
evitarea contradicţiilor. Se supune la vot lista de soluţii care reprezintă posibilele obiective de
urmărit în cercetare.
Avantaje:
- timpul scurt (se poate realiza în cîteva ore echivalentul unei documentări de două luni
de zile);
- permite analiza unei game mari de tematici, dacă nu se introduc restricţii cu privire la
vîrsta şi ocupaţia membrilor, singura condiţie fiind aceea ca membrii să cunoască realitatea care
se doreşte a fi cercetată.
Limite:
- Se poate ca soluţiile oferite, transformate în obiective de cercetare, să nu fie
recunoscute social;
- Se poate ca soluţiile colectate să fie superficiale;
- Se poate să apară frustrări la unii membri ai grupului (cei mai puţin vorbăreţi, care nu
apucă să-şi expună ideile).
În general, limitările pot fi reduse prin experienţa mediatorului.
III. Studiile pregătitoare presupun cinci paşi de urmat; ordinea lor nu este neapărat
obligatorie; se poate reveni sau sări de la un pas la altul.
1. Documentarea preliminară (studierea cercetărilor deja efectuate) presupune analiza
globală a documentelor, discuţii în grupul de lucru asupra temelor, stabilirea experţilor
în domeniu.
2. Interviuri cu experţii; se desfăşoară în două faze: prima, non-directivă, pe domeniul
larg din care face parte tema, iar a doua se focalizează pe tema aleasă.
3. Analiza de conţinut a informaţiilor şi evaluarea dificultăţilor care se pot ivi; se
precizează tehnicile şi metodele de cercetare.
4. Pre-ancheta; reprezintă primul contact cu participanţii la cercetare şi are drept scop
verificarea instrumentelor şi precizarea posibilelor dificultăţi.
36
5. Precizarea metodologiei; presupune fixarea definitivă a tehnicilor de culegere şi
analiză a datelor, stabilirea modelului de cercetare, a echipei de lucru etc.
VII. Analiza rezultatelor. Se impune o distincţie între analiza datelor calitative (care
presupune prelucrări statistice de tip calitativ, de cele mai multe ori procentaje sau diferenţe de
procentaje) şi analiza calitativă a datelor (un demers discursiv de reformulare, explicitare şi
teoretizare a unor evenimente sociale). Analiza calitativă a datelor încearcă să construiască
sensul logic al unui set de informaţii care surprind un eveniment social.
37
Există mai multe tipuri de validitate, relativă la construct, la conţinut şi la criteriu.
Aceste tipuri de validitate sunt utile atunci cînd apelăm la test ca instrument de evaluare
(diagnostic) şi prognostic. APA face o altă clasificare a tipurilor de validitate: de conţinut,
conceptuală, predictivă şi descriptivă.
Validitatea unei probe se defineşte ca fiind măsura în care o anumită inferenţă făcută
plecînd de la un test sau probă are înţeles şi este potrivită. Validarea este procesul sau operaţia
prin care se investighează gradul de validitate sau de realism a interpretării propuse de un
instrument.
Un test este valid în măsura în care el măsoară ceea ce îşi propune să măsoare şi în
măsura în care prin itemii lui se surprinde fenomenul care trebuie măsurat, şi nu altceva.
Cele trei tipuri de validitate (identificate de M. Albu şi H. Pitariu, sau patru stabilite de
APA) nu sunt categorii disjuncte şi nu se poate spune că un anumit tip de validitate este mai bun
sau mai potrivit decît celălalt. Se optează pentru unul din ele, care este mai potrivit pentru proba
sau instrumentul respectiv.
Validitatea de construct (reprezentată de validitatea de conţinut şi de cea conceptuală)
este utilă pentru a verifica dacă un test măsoară bine un anumit construct. În acest scop, este
necesar să se realizeze o descriere a constructelor, în termeni comportamentali concreţi.
Validarea de construct are trei paşi:
1. Identificarea comportamentelor care au legătură cu cel măsurat prin test (exemplu, în
Murphy şi Hofer, 1991: se intenţionează măsurarea agresivităţii la elevi; comportamente care au
legătură cu aceasta: atacă sau bate alţi copii; incită la bătaie, încearcă să-şi impună punctul de
vedere, să domine în joc, etc.);
2. Identificarea altor constructe care au legătură cu cel măsurat prin test (constructe
sinonime; în acelaşi exemplu: trebuinţa de putere);
3. Construirea unei liste de comportamente prin care acest construct sau concept
psihologic se manifestă (în acelaşi exemplu: atacă, este capul răutăţilor, domină în joc; în
opoziţie, comportamentele care caracterizează pasivitatea: supunere, conformism, necertăreţ).
38
b) Din această perspectivă, calitativiştii spun că interpretările care se dau unei realităţi
psihice depind de sexul cercetătorului.
c) Modul de expunere şi de redare a rezultatelor cercetării aceleiaşi realităţi sunt diferite
de la individ la individ, de la grup la grup.
d) Această perspectivă se înscrie în ştiinţa teoriilor critice apărute după 1994, teorii care
pornesc de la existenţa unor minorităţi care dispun de o serie de caracteristici particulare care, în
mod obişnuit, nu sunt luate în considerare într-un studiu psihologic.
Interviul comprehensiv
Ca metodă de cercetare, apare o dată cu primele anchete sociale în secolul XIX. Astăzi
este utilizat în studiile asupra motivaţiei, în psihologia organizaţională şi în studiile culturale.
39
Între interviul clasic, cantitativ (chestionar expus oral) şi cel calitativ, comprehensiv (non-
directiv) care presupune discuţii cvasi-libere pe o temă stabilită, utilizînd conversaţia, există o
luptă strînsă.
Rolul acordat interviului comprehensiv variază, de la cel de metodă centrală într-un
design de cercetare, pînă la cel de instrument auxiliar şi complementar de obţinere a
informaţiilor. Există interviu de explorare şi interviu de ilustrare (în faza finală, cu scopul de a
verifica rezultatele obţinute, ceea ce înseamnă o discuţie cu persoane avizate pe marginea
rezultatelor cercetării.
Interviul comprehensiv presupune două personaje: intervievatorul şi intervievatul sau
actorul. Termenul de "actor" este frecvent utilizat în psihologia calitativă, referindu-se atît la o
persoană, cît şi la un grup cu anumite caracteristici identice. Specific interviului comprehensiv
este atitudinea non-directivă a intervievatorului, care asigură libertatea de exprimare a
intervievatului, prin raportare la tema discuţiei. Aceasta presupune apelul la o serie de tehnici
care au ca scop menţinerea unei atmosfere relaxate, absolut necesară pentru a obţine informaţii
cît mai complete şi cît mai puţin influenţate de fenomenul de dezirabilitate socială. Atitudinea
non-directivă presupune:
- o atitudine mimică şi pantomimică de susţinere a celui intervievat;
- obligaţia intervievatorului de a nu-şi exprima propriile opinii prin raportare la tema
dată;
- obligaţia intervievatorului de a nu interveni direct în discuţie, pentru a nu modifica
discursul celui intervievat (fără a accepta însă divagaţii pe teme paralele cu cea discutată);
Tehnica reformulărilor
Rogers şi Kingers (1966) au demonstrat efectul inducţiei pozitive a reformulărilor în
cadrul unui interviu. Reformulările sunt întrebări emise de intervievator, care oferă
intervievatului certitudinea că a fost înţeles şi îi conferă şi intervievatorului certitudinea că a
înţeles corect ceea ce i s-a spus. Există mai multe tipuri de reformulare:
- reflexă: o preluare a frazei, cu accentuarea elementelor importante;
- sinteză: presupune o serie de informaţii noi, care sintetizează şi grupează informaţiile
primite de la intervievat;
- prin inversarea raportului figură-fond: presupune decentrarea de conţinutul imediat al
discursului şi asigură conştientizarea unor amănunte (tipică anumitor modalităţi de psihoterapie);
- de clarificare: presupun o formulare mai clară a replicii intervievatului, care îl ajută pe
acesta să sesizeze mai limpede logica propriului discurs;
- prin abstractizare: se folosesc numai atunci cînd suntem siguri că investigatul înţelege
aceste abstractizări.
În evoluţia interviului comprehensiv există două direcţii: tendinţa de a acorda atenţie
intervievatului (informatorului) şi diversitatea metodelor: pentru fiecare anchetă şi tip de
anchetă, interviul capătă note specifice, astfel ca informaţiile să fie cît mai reale.
Multitudinea formelor de interviu rezultă din rolul acestuia în cadrul setului de probe. În
psihologie, interviul este un instrument complementar. El poate fi folosit ca metodă principală
predominant în sociologie. În acest context, rolul său este de a înţelege, a descrie şi a măsura
fenomenele psihologice. Ca metodă secundară, interviul are rol de suport pentru cercetare; ca
metodă principală are rolul de tehnică de culegere a informaţiilor, în cadrul anchetei.
În metodologia interviului comprehensiv sunt importante două caracteristici: conduita
de interviu şi analiza conţinutului; ambele presupun specializări. Conduita de interviu se referă la
faptul că intervievatorul nu trebuie să fie dominat de grila de întrebări cu care a pornit la lucru,
dar nici să uite această grilă şi să se lase "furat" de informaţiile primite de la intervievat. Interviul
presupune focalizarea pe intervievat, intervievatorul încercînd să fie cît mai discret şi să nu îi
influenţeze nicicum discursul.
Personalizarea conduitei de interviu duce la anularea informaţiilor, fie din cauza unei
reacţii foarte puternice a intervievatorului, care are aerul că ştie dinainte răspunsurile pe care le
40
va da cel intervievat, acesta blocîndu-se în consecinţă, fie printr-o minimalizare a prezenţei
intervievatorului pînă la a părea că acesta nici nu există. Pe parcursul interviului, atitudinea
intervievatorului trebuie să asigure o relaţie coerentă. Este importantă, de asemenea, adecvarea
vestimentaţiei cu locul de desfăşurare a interviului şi cu categoria de persoane intervievate.
Obiectivul vizat prin conduita de interviu, mai ales dacă avem mai multe interviuri pe
aceeaşi temă, este de a ne comporta astfel încît să obţinem de fiecare dată informaţii din acelaşi
domeniu, să reducem la minim variaţiile de la un interviu la altul. Metoda interviului clasic
(structurat) duce la obţinerea de informaţii de suprafaţă, deoarece întrebările sunt prestabilite de
către intervievator şi ca atare limitate la sfera sa de cunoştinţe. Interviul comprehensiv permite
obţinerea de informaţii de profunzime, pentru că permite depăşirea întrebărilor prestabilite dacă
discursul intervievatului ne oferă informaţii pe care le putem dezvolta. Pe de altă parte,
interviurile calitative pot disimula esenţialul prin prezenţa unor exprimări neclare; pot să apară
digresiuni sau tăgăduieli echivoce.
În ceea ce priveşte analiza conţinutului, interviul cantitativ nu reţine decît aspectele cele
mai vizibile, opiniile flotante cu funcţia de a menţine comunicarea verbală ori formele lexicale şi
sintactice, desprinse de conţinutul profund. În cazul interviului comprehensiv se propune o
răsturnare a modului de analiză a realităţii: informaţia care se obţine se construieşte pe măsură ce
înaintăm în discuţie. Interviul comprehensiv se defineşte ca modalitate specifică de culegere a
informaţiilor, o trecere permanentă între înţelegerea informaţiei primite, prelucrarea ei şi
ascultare. Obiectivitatea informaţiilor se construieşte treptat, conceptele se pun reciproc în
valoare şi se reorganizează, ajungînd ca tema discuţiei să fie îndepărtată de punctul de plecare
prin profunzimea informaţiei culese. Demersul comprehensiv se bazează pe convingerea că
oamenii nu sunt simpli agenţi purtători de structuri, ci constructori ai socialului, deţinînd
cunoştinţe care trebuiesc obţinute doar printr-o discuţie de profunzime, aparent nestructurată.
Aparent, interviul comprehensiv nu are etape, dar, reţinînd faptul că demersul nu este
liniar, putînd să apară întreruperi pentru documentare, putem delimita:
1. Documentarea, etapă exploratorie (prin modalitatea clasică sau prin tehnica grupului
nominal); se pune la punct grila de întrebări, care trebuie verificată. Instrumentele sunt suple şi
evolutive, ele se pot modifica dacă situaţia de teren o cere. Modificarea se face doar după un
bilanţ, o analiză a informaţiilor primite şi numai după ce ne putem da un răspuns clar la
întrebarea dacă modificarea este sau nu necesară.
În această etapă se face şi o schiţă de plan al cercetării. Eşantionul nu urmează regulile
de reprezentativitate şi selectivitate; este important să evităm dezechilibrul evident al categoriilor
din eşantion şi să nu uităm vreo categorie importantă. Informaţiile obţinute nu se pot generaliza
asupra altor tipuri de populaţie.
2. Activitatea de intervievare propriu-zisă. Se face apel la reformulări. Ca instrumente
de lucru specifice interviului calitativ se folosesc notiţele descriptive, reportofonul, camera video
etc. Notiţele descriptive dublează informaţiile obţinute cu mijloace tehnice, asigurînd o descriere
cît mai bogată a activităţii de intervievare. Notiţele descriptive se definesc ca activitate de
consemnare a tuturor comportamentelor şi reacţiilor observabile ale celui intervievat, precum şi a
ideilor proprii intervievatorului şi a discuţiilor paralele cu tema.
Schatzmann şi Strauss (1973) descriu, în funcţie de conţinut, trei tipuri de notiţe
descriptive: metodologice, teoretice şi descriptive. Notiţele metodologice alcătuiesc un jurnal de
bord descriptiv şi critic. Se precizează metodele care s-au folosit, de ce au fost alese tocmai
acestea şi nu altele, ce probleme au apărut pe parcurs şi cum au fost corectate, şi metodele de
evitare a unor probleme similare pe viitor. Notiţele teoretice se alcătuiesc pe parcurs, dar şi după
ce perioada de interviu s-a încheiat; ele cuprind date de observaţie, intenţii şi ipoteze teoretice
generate de cercetare. Notiţele descriptive sau de observaţie au formă de diagrame sau citări care
redau pe viu situaţiile de cercetare.
3. Redactarea raportului de cercetare se face după regulile clasice pentru cercetarea
cantitativă.
41
Validitatea rezultatelor
În evaluarea lucrărilor de cercetare trebuie să se înţeleagă că metodele calitative au un
potenţial mai mare de detectare a comportamentelor şi proceselor sociale. De asemenea,
utilizarea acestor metode permite descrierea evoluţiei acestora, ceea ce asigură obţinerea unei
teorii. În modelul cantitativ se porneşte de la o ipoteză, testată printr-un protocol de anchetă
foarte riguros. În cadrul metodelor calitative se produce o teorie pornind de la fapte sau
informaţii.
Interviul comprehensiv nu poate tinde spre o demonstrare a validităţii rezultatelor
identică cu cea a metodelor cantitative. El se înscrie într-un model de construire a obiectului care
porneşte de la date de observaţie, în concordanţă cu care se adună o serie de informaţii pentru a
le verifica. Probele de validare depind de coerenţa demersului de cercetare şi de adecvarea
modelului explicativ la faptele reale.
Cronologic vorbind, există două tipuri de validare: imediată şi pe termen lung. În
general este dificil de obţinut o validare imediată a rezultatelor cercetării, căci rezultatele se pot
verifica în timp, prin fiabilitatea lor. Criteriile de validare sunt, pe de o parte, publicarea
cercetării şi reacţiile pe care le stîrneşte ea, iar pe de altă parte preluarea informaţiilor din acel
raport de cercetare în cadrul altora şi analizele critice în care apare cercetarea respectivă.
Ca instrumente complementare de validare există instanţele oficiale de evaluare (jurii
etc), şi transformarea datelor calitative în date cantitative însoţită de verificarea lor prin mijloace
cantitative, dar acest procedeu nu este foarte recomandat.
Validitatea unui model obţinut prin metode calitative ţine mai mult de coerenţa logică a
discursului, de susţinerea cu exemple clare, concrete, de inserarea corectă într-o realitate socială.
Se recomandă unele instrumente de control obiectiv, cum ar fi identificarea persoanelor
intervievate, care permite reluarea cercetării pe un eşantion mai mare şi validarea sa.
. Focus grupul
Metoda numită focus grup este o metodă calitativă ce presupune ca tehnică interviul cu
un grup de lucru şi un moderator. Între focus grup şi alte tipuri de interviuri (tehnica grupului
nominal, tehnica Delphi, tehnica brainstorming şi sinectica, şi grupul de discuţii) există o serie de
deosebiri.
Tehnica grupului nominal: utilizează interviul ca instrument principal de investigaţie, dar
grupul este constituit din persoane care nu comunică între ele (este un grup abstract).
Moderatorul are rolul de a chestiona pe rînd membrii, de a colecţiona răspunsurile şi de a lansa
noi întrebări. Se utilizează şi atunci cînd se doreşte evitarea efectului de halou.
Tehnica Delphi are ca scop obţinerea de indormaţii de la experţi, selectaţi pentru a
constitui un grup omogen, informaţii care să permită elaborarea unor previziuni de evoluţie
socială. Ea presupune mai multe runde de interviuri în sistem panel. În prima rundă, fiecare
specialist trebuie să facă propriile previziuni asupra unui eveniment social şi să le ierarhizeze.
Moderatorul culege informaţiile, le analizează şi elaborează un chestionar în care sunt expuse atît
rezultatele obţinute, cît şi punctele problematice. Astfel, cei din grup re-conştientizează opiniile
tuturor şi divergenţele dintre ele. A doua rundă are scopul de a soluţiona problemele din prima
rundă; se continuă interviurile succesive pînă cînd soluţiile sunt calificate şi validate de către toţi
participanţii.
Tehnica brainstorming presupune un grup format din persoane cu specializări în diferite
domenii, un grup eterogen. Pe parcursul discuţiilor se interzice cu desăvîrşire emiterea de critici
la adresa vreunui anunţ formulat de unul dintre participanţi. Scopul acestei tehnici este obţinerea
unui număr cît mai mare de idei asupra unei probleme date, indiferent de corectitudinea acestor
idei. Interdicţia de a critica ideile este caracteristică acestei tehnici şi o diferenţiază de focus
grup.
Grupul de discuţii se utilizează în analiza relaţiilor şi modelelor de interacţiune între
membrii unui grup nestructurat.
42
Focus grupul
Permite obţinerea de informaţii de profunzime, care ţin de infrastructura atitudinilor şi
opiniilor şi care permit identificarea mecanismelor de formare şi de exprimare a atitudinilor şi
opiniilor. Drehen şi Andersen (1991) oferă două posibilităţi de utilizare a focus-grupului: în
studii preliminare şi în studii de validare. Utilizarea în cadrul studiului pilot ajută la obţinerea de
informaţii clare despre cercetarea în cauză şi, de asemenea, se pot elimina o serie de erori.
Ca orice metodă calitativă, focus grupul presupune o serie de competenţe din partea
cercetătorului: informaţii aprofundate din domeniul de cercetare, informaţii despre dinamica
grupurilor mici şi abilităţi de comunicare.
Limite ale metodei:
- în ceea ce priveşte conţinutul, acesta poate fi influenţat de efectele de grup; răspunsurile
date sunt răspunsuri ale acelei structuri grupale.
- din punctul de vedere al formei, informaţiile obţinute pot fi de tip emic şi etic. Datele
obţinute în focus grup se asociază cu caracteristica de emic, adică sunt adunate într-o formă
naturală şi nu suntdirijate de moderatori; informaţiile de tip etic sunt cele dirijate de către
moderatori.
Avantajele metodei
- focus-grupul permite obţinerea de informaţii, descrieri de opinii, atitudini, credinţe etc;
- construieşte o comunicare naturală, mai reală decît în cazul interviului comprehensiv;
- face posibilă evidenţierea mecanismelor prin care se condiţionează evoluţia socială;
- permite înţelegerea mecanismelor care produc, susţin sau anihilează anumite atitudini;
- informaţiile au un grad crescut de fidelitate şi validitate; pentru creşterea validităţii, se
apelează la focus grupuri pereche sau paralele.
Numărul optim de persoane din cadrul unui focus grup este de 8 – 10.
43
respectarea spaţiului intim. Un număr de persoane mai mare de 8 – 10 presupune apariţia
spaţiului public, astfel apărînd inhibiţii.
Moderarea discuţiei de focus grup
Pregătirea pentru focus grup a moderatorului presupune stabilirea tematicii de discuţie,
care se bazează pe ghidul de interviu. Moderatorul stabileşte grupurile, hotărăşte momentul
optim de desfăşurare a şedinţei (a cărei durată este cuprinsă între o oră şio oră şi jumătate), alege
locul desfăşurării şedinţei (se preferă locuri neutre). Modalităţile de înregistrare a rezultatelor
sunt audio (reportofon) sau audio-video.
Tehnici de discuţie:
- interviul comprehensiv: moderatorul construieşte o grilă de întrebări (deschise, de tipul
„de ce?” sau ipotetice „dacă ar fi... ce s-ar întîmpla...”);
- discuţia cu co-moderator;
- testele proiective cu jocuri de rol, situaţii dilematice.
Stiluri şi strategii de moderare
Informaţiile se pot obţine în mod diferit, atît în funcţie de moderator, cît şi în funcţie de
caracteristicile grupului, corelate cu tipul de informaţii care se doresc a se obţine. Important:
trebuie antrenaţi în discuţie toţi participanţii. Se face prezentarea fiecărui participant; se apelează
la protocol (cafea, ceai, răcoritoare etc); se pot forţa primele răspunsuri prin întrebări ţintite
pentru fiecare participant la grup.
Procedee de moderare:
- provocarea conflictelor şi stimularea polemizării;
- reformularea răspunsurilor;
- atenuarea nuanţelor şi conflictelor;
- evitarea efectelor de moralitate.
Stiluri de moderare:
- „avocatul diavolului”: un stil agresiv, în care moderatorul renunţă la moralitate şi
argumentează diametral opus faţă de opiniile grupului;
- empatic: presupune reformularea răspunsurilor în termeni afectivi, preluînd cuvinte care
sunt utilizate de către participanţi pentru a-şi descrie propriile stări afective;
- neutru: presupune tratarea echidistantă a problematicii discutate; moderatorul este cel
mai puţin integrat în grup, fără a se situa însă pe poziţie opusă faţă de membrii grupului.
Moderatorul, cu ajutorul co-moderatorului sau al înregistrărilor video, urmăreşte
caracteristicile participanţilor la discuţie:
- stabileşte care sunt atitudinile generale faţă de problematica discutată;
- observă gradul de interes pentru tema pusă în discuţie;
- determină în ce măsură răspunsurile sunt influenţate de dezirabilitatea socială;
- precizează conţinutul latent al răspunsurilor şi dacă acesta nu contrazice cumva
conţinutul manifest;
- este mereu conştient de relaţiile care se stabilesc în cadrul grupului.
Analiza de conţinut
44
Definiţie: Analiza de conţinut este o tehnică sau metodă care asigură crearea inferenţelor
privind edificarea obiectivă a caracteristicilor unui mesaj (Holstein, 1969). Cartwright (1954)
definea analiza de conţinut ca fiind descrierea obiectivă, sistematică şi cantitativă a oricărui
comportament simbolic. Singleton considera că ideea de bază în această metodă este aceea de a
reduce întregul conţinut al comunicării la un set de categorii care reprezintă anumite
caracteristici de interes pentru cercetare (1988).
S. Chelcea (2001) consideră că analiza de conţinut reprezintă un set de tehnici de
cercetare cantitativ-calitativă a comunicării verbale şi non-verbale, în scopul identificării şi
descrierii obiective şi sistematice a conţinutului manifest sau latent, pentru a ajunge la unele
concluzii privind individul şi societatea, sau privind comunicarea însăşi, ca proces de
interacţiune socială.
Deşi analiza de conţinut se asociază de obicei cu mesajul scris, ea este utilizată şi în
analiza imaginilor, a mesajelor orale etc. Analiza de conţinut este o metodă alternativă,
complementară de studiu al comportamentului uman, care oferă informaţii foarte obiective,
deoarece reacţiile de dezirabilitate socială sunt absente.
Criterii de clasificare a documentelor
Iluţ (1997) clasifică documentele în funcţie de următoarele criterii: vechime, destinatar,
accesibilitate şi grad de încredere. Chelcea (1993) indică patru criterii de clasificare a
documentelor: natura (scrise, imagistice, audio), conţinutul informaţional (limbaj natural, limbaj
cifric etc.), destinatarul (documente publice, documente personale) şi emitentul (oficial sau
neoficial).
Documentele fac obiectul mai multor tipuri de analiză: analiză de conţinut cantitativă şi
analiză de conţinut calitativă.
Analiza de conţinut cantitativă are ca scop stabilirea temelor, tendinţelor, atitudinilor,
valorilor şi modelelor prezente în diferite documente. Se utilizează atunci cînd se doreşte
selectarea unor date din documente care conţin informaţii complexe, cum sunt cele din mass-
media, literatură, legislaţie, corespondenţă, jurnale etc. Nu orice temă de cercetare permite
utilizarea acestei metode. Ca urmare, se face distincţie între analiza de conţinut calitativă în plan
orizontal (interesează strict documentul în sine) şi cea în plan vertical (interesează de asemenea
cauzele acelui document şi consecinţele lui).
În funcţie de problema cercetată, de posibilităţile tehnice, de cantitatea de documente
supuse analizei, analiza va fi mai mult sau mai puţin extinsă.
Etapele analizei de conţinut calitativă
1. Se stabileşte tipul de documente cu care se va lucra, în conformitate cu tema şi
obiectivele studiului. De exemplu, pentru tema „Atitudinea faţă de procesul de privatizare în
industria românească în anii ’90”, materialele folosite vor fi articolele de ziar, emisiunile TV sau
radio pe această temă, din această perioadă.
2. Se parcurg materialele selectate şi se formulează unele ipoteze (ca soluţii temporare la
problema de cercetat). De asemenea, se transpune ipoteza în unităţi de analiză (categorii şi
indicatori), procedură asemănătoare cu operaţionalizarea conceptelor. Aceasta presupune
construirea unei grile prin care se vor filtra materialele brute.
3. Se efectuează definirea unităţilor de analiză. Acestea sunt: unitatea de reperaj,
reprezentată de lungimea textului în care este regărită tema de studiu, şi unitatea de context, dată
de lungimea minimă a textului care trebuie citită pentru a descoperi dacă tema de studiu este
prezentă în mod favorabil, nefavorabil sau neutru. De exemplu, pentru un articol de ziar unitatea
de reperaj este paragraful, iar unitatea de context este întregul articol. Unitatea de context trebuie
să fie mai mare decît unitatea de reperaj, pentru a putea permite identificarea atitudinii pozitive,
negative sau neutre. Prin numărarea unităţilor pozitive, negative sau neutre putem obţine o
interpretare statistică a documentului.
S. Chelcea stabileşte trei tipuri de unităţi de analiză: unitatea de înregistrare (acea parte
din comunicare ce urmează a fi cercetată), unitatea de context (acel segment al comunicării care
permite a se determina tipul de atitudine prezentată în document faţă de tema studiată) şi unitatea
45
de numărare, care este în funcţie de cuantificare. Ea poate fi coincidentă cu unitatea de
înregistrare. De cele mai multe ori, se preferă ca unităţile de numărare să fie caracteristici fizice
evidente ale mesajului (lungime, durată etc). În analiza unor documente scrise mai putem stabili
unităţi de numărare tipografice: centimetrul, coloana, pagina etc.
46
Analiza de conţinut calitativă este o metodă care permite generaea inductivă a unei teorii
asupra unui fenomen cultural, social sau psihologic, prin conceptualizarea şi relaţionarea
progresivă şi validă a datelor empirice (Muchielli, 1996). Se aseamănă cu metoda descrisă de
Glasser şi Strauss (1967) sub denumirea de grounded theory.
Cea mai importantă caracteristică a analizei de conţinut calitative este relativa
independenţă. Această metodă poate fi utilizată ca strategie generală de cercetare, care permite
menţineea unui grad de autonomie teoretică – nu trebuie să se raporteze la regulile unei anume
teorii. Permite şi o autonomie tehnică, în sensul că permite urmărirea în acelaşi timp a mai
multor scopuri.
Ca orice altă metodă, analiza de conţinut are o serie de etape, începînd cu o codificare a
informaţiilor şi finalizîndu-se printr-o teorie. Între aceste extreme, analiza de conţinut calitativă
presupune determinarea şi definirea unor categorii sau concepte în care se încadrează informaţia
analizată, stabilirea relaţiilor dintre categorii sau concepte şi definirea unui algoritm prin care se
poate construi un edificiu conceptual.
Analiza de conţinut calitativă se bazează pe un examen sistematic al datelor. Ea
presupune nu numai o activitate metodică, ci şi o lecturare teoretică nuanţată a fenomenului
studiat. Prin lecturarea teoretică nuanţată putem înţelege informaţiile transmise de material;
rezultatele obţinute pe această cale depind de profesionalismul, nivelul de cultură şi experienţa
cercetătorului.
Teoretizarea înseamnă şi o modalitate de a înţelege faptele şi evenimentele. Această
înţelegere presupune inserarea evenimentelor concrete într-un context explicativ şi integrarea lor
într-o altă schemă de analiză, care permite reevaluarea informaţiilor bazale sau relevarea unor
noi aspecte. Ceea ce se obţine este perfect ancorat în datele empirice. Materialul este atît punctul
de plecare al teoretizării, cît şi locul de verificare a ipotezelor de validare a constructelor
teoretice. Analiza de conţinut calitativă este o activitate iterativă, care se dezvoltă progresiv,
conceptele definindu-se prin aproximări succesive. Nu există o ordine strictă de parcurgere a
etapelor, fiind posibilă omiterea sau revenirea.
Etapele analizei de conţinut calitative
1. Fixarea scopurilor şi a materialelor de analiză (se lucrează cu foi pe care se lasă un
spaţiu liber în marginea stîngă, pentru a putea fi notate diferitele observaţii pe parcurs).
2. Codificarea. Această etapă are ca scop eliminarea informaţiilor nesemnificative şi
păstrarea celor importante. Presupune examinarea atentă şi reformularea informaţiilor prezente în
materialul de bază. Se păstrează sub formă de coduri doar informaţiile esenţiale. Cuvintele
folosite pentru codificare trebuie să fie relativ apropiate ca nivel de abstractizare şi generalizare
cu cele din textul analizat. Pentru a codifica un material se pun întrebări de genul: despre ce este
vorba? ce este? ce se întîmplă aici? etc.
3. Categorizarea. Conceptul sau categoria desemnează un nivel superior de abstractizare.
Categorizearea reprezintă punctul de plecare din care conceptele se vor rafina şi vor fi tot mai
adecvate realităţii empirice. Orice categorie trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- o definire concisă şi adecvată;
- să se precizeze elementele distinctive;
- să se identifice elementele necesare ale conţinutului său;
- să se identifice formele de manifestare.
Întrebarea tipică pentru a stabili o categorie este: „Ce fenomen are loc aici?”
4. Relaţionarea. Presupune determinarea relaţiilor existente între informaţiile prezente la
nivelul categoriilor fixate în etapa anterioară. Relaţionarea presupune o activitate de
sistematizare. Se lucrează simultan la două niveluri: un nivel mai concret, care presupune analiza
datelor de bază pentru a vedea dacă există o legătură între acea categorie şi fenomenele pe care le
desemnează, şi un nivel mai abstract, prin care se urmăreşte să se determine dacă există legături
între conceptele sau categoriile deja delimitate.
5. Integrarea. Permite definirea obiectului principal pe care se va axa raportul de
cercetare. Este o fază de sinteză, care trebuie parcursă deoarece într-o analiză de conţinut
47
calitativă există riscul ca, avînd multe concepte şi relaţii între ele, explicaţiile să fie prea
complicate. Nu trebuie pierdută din vedere, în această etapă, întrebarea: care este problema
principală, care este scopul studiului.
6. Modelarea. Activitatea principală de este cea de reproducere cît mai fidelă a relaţiilor
structurale şi funcţionale dintre elementele care definesc fenomenul studiat. În această etapă,
întrebarea de bază este: care sunt proprietăţile fenomenului, antecedentele şi consecinţele sale.
7. Teoretizarea. Înseamnă concret scrierea raportului de cercetare şi obligă la trei
activităţi:
- eşantionarea teoretică, presupunînd reţinerea categoriilor care s-au repetat pe parcursul
analizei de conţinut ca fiind caracteristice fenomenului studiat;
- inducţia analitică, presupunînd căutarea cazului negativ (adică dacă, pornind de la
aceleaşi elemente, ajungem la o altă categorie, atunci demersul este nul);
- verificarea implicaţiilor teoretice; aceasta este tot o strategie de evaluare, şi constă în
determinarea, la nivelul unui fenomen, a validităţii teoriei concepute. Se verifică teoria prin
aplicarea ei asupra unei alte baze de date.
48
Metoda incidentului critic
49
- alcătuirea unui tabel, astfel încît să poată fi descrise şi comparate situaţiile şi elementele
componente (situaţiile pe coloane şi elementele componente ale cazurilor pe linii);
- analiza informaţiior care se regăsesc pe coloane şi concluzionarea asupra sensului de
evoluţie a situaţiei;
- analiza globală a bazei de date (coloane plus linii) şi concluzionarea asupra conduitelor
actorilor.
Un autor a studiat cu ajutorul acestei metode cauzele suicidului. El a făcut interviuri în
spitalele de urgenţă. Iată datele pe care le-a obţinut:
Microsituaţia
Cazul Evoluţia Efectele Momentul de conflict
I Mama şi-a dorit un băiat; - Eşec şcolar; O discuţie mai aprigă cu
în copilărie, fata a fost - Opoziţie puternică faţă mama, care o pedepseşte
crescută de bunicii de tatăl vitreg. interzicîndu-i să mai iasă din
materni; tatăl moare cînd cameră. Mama pleacă din
fata avea 10 ani. cameră şi închide uşa, iar
fata încearcă să se sinucidă,
avînd certitudinea că mama o
părăseşte şi nu o va mai iubi.
II După moartea tatălui, - Reacţie de rebeliune; Mama şi sora mai mare o
fata este dată spre - Violenţă faţă de mamă ameninţă că o vor interna
creştere unei familii de la şi de surori (mai ales faţă într-o instituţie socială.
ţară. După vacanţă revine de sora mai mare);
la mama ei, dar are - Enuresis nocturn.
dificultăţi de reinserţie.
III Mama este al treilea - Certuri repetate; Soacra o ameninţă că o dă
copil din opt fraţi, fiecare - Conflicte cu persoanele afară.
cu alt tată. Pînă la 14 ani avînd acelaşi statut;
este copil de suflet într-o - Abandon al propriului
casă unde lucrează ca copil.
servitoare; la 14 ani
ajunge într-o instituţie
socială, de unde pleacă la
16 ani şi se căsătoreşte.
IV Ultimul dintre 14 fraţi; - Alcoolism încă din Soţia îi reproşează că nu
părinţii bătrîni îl cresc pubertate; lucrează, iar declară că a
pînă la 7 ani, după care Crize frecvente de simţit că va fi aruncat în
intră în grija unuia dintre delirium tremens după drum (sentimentul lipsei de
fraţii mai mari. Se adolescenţă protecţie.
căsătoreşte.
În primul caz este vorba despre un debut în viaţă marcat de abandon, lipsă de protecţie,
de siguranţă, lipsa unui sentiment de apartenenţă. În al doilea caz survine o evoluţie negativă:
opoziţia, globală şi constantă, la regulă, ca modalitate de a atrage atenţia. În al treilea caz este
vorba despre lipsa afectivităţii şi a protecţiei, nesiguranţă; conflict cu o persoană apropiată;
teama de abandon. Sinuciderea poate fi o cale de răzbunare, de şantaj sau de evadare.
Analiza jocurilor presupune fixarea şi formalizarea ciclurilor repetitive de interacţiune
dintre actorii sociali. Formalizarea explicitarea regulilor implicite care par a guverna schimburi
sistematice între actori şi care se finalizează prin obţinerea de avantaje şi beneficii de către
fiecare dintre cei implicaţi în situaţia respectivă.
Psihologia socială şi clinică au demonstrat că între indivizi există interacţiuni care se
conformează unor scheme susceptibile de a fi clasificate şi reproductibile la nivelul altei situaţii.
50
Aceste scheme se numesc tranzacţii; ca urmare, putem analiza jocurile prin prisma analizei
tranzacţionale.
Prin repetitivitate, aceste reacţii aduc beneficii care au lipsit în copilăria mică. Persoanele
caută un anumit tip de relaţii şi caută să impună anumite comportamente care le permit să
suporte socialul şi să se integreze în social. Aceste reacţii repetitive se numesc joc nu prin prisma
aspectului ludic al acţiunii, ci pentru că reprezintă un sistem de interacţiuni în care schemele
succesive par a fi determinate de reguli. Sistemul descris astfel poate fi considerat un joc.
La o analiză a mai multor familii se observă regula jocului conjugal „fără tine”, a cărei
cauză este teama de a înfrunta o situaţie. Jocul intelectiv între două persoane este un joc repetitiv
care se dezvoltă pentru a asigura fiecărui participant sentimentul de securitate, dar şi de a nu se
confrunta cu o serie de evenimente pe care le consideră periculoase. Anamneza poate determina
care evenimente din viaţa persoanelor au determinat dezvoltarea unor asemenea comportamente,
şi aceste evenimente se numesc situaţii critice.
Cross-culturalitatea
51
Emic şi etic în psihologia cross-culturală
Termenul de emic redă imaginea constelaţiei comune referitoare la multitudinea
componentelor dintr-un mediu socio-cultural; el se referă la reprezentarea asupra realităţii
imediate a persoanelor care fac parte dintr-o anume comunitate.
Termenul de etic se referă la o imagine din exterior asupra realităţii unei comunităţi,
culturi, imagine care rezultă în urma unor cercetări sistematice.
Domenii, direcţii de aplicare:
- studii asupra motivaţiei şi valorilor;
- studii privind raportul individualism-colectivism;
- studii asupra stereotipurilor asociate caracteristicilor de gender (de rol sexual);
- studii asupra caracteristicilor inteligenţei în diferite societăţi (inteligenţa raţională,
emoţională etc).
52