METODOLOGIA CERCETĂRII PSIHOLOGICE

I. Norme etice în cercetare; scurt istoric

Decizia de a întreprinde cercetări se bazează pe judecata psihologului legată de modul

în care poate contribui cel mai bine la dezvoltarea ştiinţei psihologice. O condiţie care trebuie
respectată, avînd în vedere faptul că participanţii la cercetare sunt oameni sau animale, este aceea
de a nu interveni agresiv în modul de viaţă uzual al subiecţilor. Orice psiholog are obligaţia să nu
traumatizeze şi să nu intervină în nici un mod negativ bunăstarea participanţilor la cercetare.
Atunci cînd cercetarea are ca participanţi subiecţi umani, psihologul are obligaţia de a
verifica şi evalua scopurile şi obiectivele propuse prin prisma unui cod etic. Dacă apare o
disonanţă între scopul cercetării şi cîştigurile pe care ea le aduce pentru ştiinţă şi morală,
cercetătorul are obligaţia să o rezolve astfel ca drepturile participanţilor la cercetare, în principal
dreptul de a fi protejat, să nu fie vătămat în nici un fel.
Pentru că, de cele mai multe ori, cercetările se efectuează în echipă, cel care
coordonează echipa de lucru are obligaţii şi responsabilităţi suplimentare: el este responsabil de
comportamentul etic şi moral al întregii echipe.
Unul din principiile etice ale profesiei de psiholog îl reprezintă comunicarea scopurilor
cercetării înainte de debutul ei, aceasta fiind o obligaţie. Acest lucru este important deoarece
astfel se obţine deschiderea subiecţilor şi se evită posibilitatea ca aceştia să aibă senzaţia că sunt
manipulaţi. Informaţiile asupra scopurilor cercetării trebuie date în conformitate cu vîrsta şi
nivelul cultural al participanţilor la cercetare.
Pe parcursul cercetării, există obligaţia de a se respecta libertatea individului de a se
retrage oricînd doreşte din colaborare, aceasta pentru că psihologul se situează oricum pe o
poziţie superioară, care nu trebuie folosită.
Cercetările cu copii sau persoane cu tulburări de diverse feluri solicită proceduri
speciale de comunicare şi protecţie. Este bine să se facă un fel de antrenament, care să aibă la
bază informaţii de la cei care lucrează în mod obişnuit cu acele persoane.
După colectarea datelor, cercetătorul este obligat să ofere informaţii asupra lor, să
comunice rezultatul studiului, singura excepţie fiind cazul în care programul de cercetare
presupune condiţii de confidenţialitate (de exemplu, o cercetare asupra relaţiilor dintre
minorităţi).
Un alt principiu se referă la cercetările cu animale, unde cercetătorul are obligaţia de a
face un training special înainte. Coordonatorul proiectului este obligat să asigure confortul şi să
nu vătămeze sănătatea participanţilor la cercetare. Utilizarea procedeelor pe bază de durere sau
stres este permisă doar dacă alte proceduri nu pot fi folosite şi scopul cercetării prezintă interes
ştiinţific şi moral. Dacă viaţa animalelor folosite pentru cercetare, aceasta trebuie să se facă în cel
mai rapid şi mai puţin dureros mod. (Info: M. Beniuc - Zoopsihologie).

Concepte de bază în cercetarea ştiinţifică: paradigmă, metodologie, metodă,

tehnică.

Paradigma reprezintă un set de propoziţii care explică modul în care este percepută
realitatea, un set de informaţii care descriu realitatea sau reprezintă o modalitate de înţelegere a
ei.
Paradigma ca explicaţie generală asupra lumii poate fi cu tentă pozitivistă (cantitativ-
descriptivă) sau cu tentă comprehensivă (cantitativ-explicativă). De aici rezultă următoarea
clasificare:
- paradigme care stau la baza interpretărilor pozitiviste;
- paradigme care stau la baza interpretărilor comprehensive;

1
 - paradigme pozitiviste care stau la baza teoriilor pozitiviste şi neopozitiviste;
- paradigme interpretative, care subsumează abordările de tip fenomenologic,
psihanalitic şi comprehensiv;
- paradigme critice, care se aplică în abordările sociologice, feministe şi marxiste.

Metodologie
Definiţia 1: Metodologia este modelul de cercetare utilizat într-un studiu particular;
include informaţiile teoretice adiacente temei şi metode pentru verificarea acesteia. În acest caz,
fiecare cercetare are o metodologie distinctă.
Definiţia 2: Metodologia în ştiinţele sociale are două laturi: analiza critică a activităţii
de cercetare şi formularea unor propuneri pentru perfecţionarea acestei activităţi.
Lazarsfeld (1969) formula o altă definiţie, arătînd că metodologia are şase obiective
principale: delimitarea obiectului de studiu în cercetările empirice, analiza conceptelor, analiza
metodelor şi tehnicilor de cercetare, analiza raportului dintre metodele şi tehnicile utilizate,
sistematizarea datelor obţinute în cercetarea empirică şi formalizarea raţionamentelor finale.

Metoda este definită ca fiind modul de cercetare, sistemul de reguli şi principii de

cunoaştere şi transformare a realităţii obiective (S. Chelcea, 2001). Metodele reprezintă
totalitatea instrumentelor folosite într-o cercetare pentru culegerea şi prelucrarea datelor.
Clasificarea metodelor se poate face după mai multe criterii:
1. După criteriul temporal, se descriu metode transversale şi metode longitudinale.
Metodele transversale urmăresc descoperirea relaţiilor dintre laturile, aspectele, fenomenele şi
procesele socio-umane la un anumit moment dat. În această categorie se încadrează observaţia,
testele, ancheta (pe bază de chestionar şi pe bază de interviu).
Atenţie! Testele nu permit predicţia!
Metodele longitudinale studiază evoluţia fenomenelor în timp; în această categorie se
încadrează studiul de caz, biografia, studiul panel etc. Aceste metode permit o oarecare predicţie
făcută cu prudenţă şi nu pe termen foarte îndelungat.
2. După criteriul reactivităţii, adică al gradului de intervenţie al cercetătorului asupra
obiectului de studiu, se disting: metode experimentale în care psihologul intervine provocînd
producerea unor fenomene, metode cvasi-experimentale (ancheta, sondajul de opinie), în care
psihologul nu intervine activ, dar este prezent, ceea ce poate duce la o modificare a răspunsurilor
(apariţia aşa-numitelor "răspunsuri dezirabile"); metode de observaţie, în care psihologul nu este
prezent faţă în faţă cu participanţii (studiul documentelor sociale, observaţia indirectă), situaţie în
care comportarea participanţilor este absolut liberă, spontană.
3. După criteriul numărului de unităţi sociale luate în studiu (numărul de subiecţi), se
disting: metode statistice, care presupun investigarea unui număr mare de subiecţi (aproximativ
1000-1500, minimum 50): anchete socio-demografice, chestionare de opinie etc; şi metode
(analize) cazuistice, care presupun studiul integral al cîtorva unităţi sau fenomene (biografia,
monografia, studiul de caz).

Tehnica psihologică reprezintă un demers operaţional al abordării. Ex: ancheta

reprezintă o metodă, iar tehnica aleasă în cadrul acestei metode poate fi chestionarul sau
interviul.

Procedura se referă la modalitatea concretă de culegere a datelor: creion şi hîrtie,

reportofon, cameră video, etc.

Scurt istoric
Primele studii empirice din antichitate, aparţinînd lui Socrate, Hipocrat, Thales, au fost
preluate în secolul XIX, cînd a avut loc o adevărată explozie a cercetărilor sociale. Le Play

2
investighează condiţiile de muncă în fabrici folosind monografia. Creşterea conflictelor sociale
pe fondul creşterii industriale este unul din motivele care duc la dezvoltarea cercetării ştiinţifice.
Debuturile analizei de tip cantitativ se leagă de numele lui Auguste Comte, care, în
1948, descrie caracteristicile filosofiei pozitiviste şi introduce în cercetare metodele; orientarea
pozitivistă îşi păstrează dominaţia pînă în secolul XX. Comte propune ca metodă de cercetare
experimentul.
La sfîrşitul anilor '50, pozitivismul este în plină înflorire; pentru a le contrabalansa, apar
teoriile comprehensive care stau la baza abordărilor de tip calitativ. Teoriile comprehensive îi au
ca promotori pe Weber şi Husserl şi apar pe terenul sociologiei de tip anglo-saxon. Metodologia
de tip calitativ devine o concurentă serioasă a celei de tip cantitativ. În prezent, între cele două
abordări s-a produs o echilibrare, fiecare recunoscînd meritele celeilalte.

II. Modele de cercetare

Succesul cercetărilor empirice asupra comportamentului uman individual sau de grup

presupune luarea în considerare a trei principii metodologice. După S. Chelcea (2001), aceste
principii sunt: (1) principiul unităţii teoretic-empiric, (2) principiul unităţii înţelegere
(comprehensiune) - explicaţie, şi (3) principiul unităţii cantitativ-calitativ.
Conform principiului unităţii teoretic-empiric, în cercetarea ştiinţifică cunoştinţele
teoretice ghidează activitatea empirică, activitatea de cercetare concretă; pe de altă parte, datele
obţinute prin activitatea de cercetare conferă valoare de adevăr teoriilor.
Principiul unităţii înţelegere-explicaţie pune în discuţie relaţia dintre subiectul şi
obiectul cunoaşterii ştiinţifice. Cu alte cuvinte, a înţelege de ce apare sau se desfăşoară un anumit
comportament nu este acelaşi lucru cu a-l explica. Putem înţelege intuitiv cauzele care duc la
apariţia unor fenomene sociale, dar aceste acte de înţelegere nu garantează obiectivitatea
concluziilor noastre. Explicarea unui fapt social presupune descrierea şi definirea unor
argumente concrete care să justifice apariţia şi dezvoltarea unor fenomene sociale. Aşadar,
explicaţia ştiinţifică presupune o analiză de profunzime a comportamentului uman, şi nu doar o
simplă intuiţie.
Principiul unităţii cantitativ-calitativ impune utilizarea convergentă a metodelor
statistice, specific cantitative, şi a celor cazuistice, specific calitative.
Din punct de vedere epistemologic, cercetarea cantitativă se supune paradigmei
pozitiviste, conform căreia evenimentele, faptele, informaţiile care decurg din observaţii şi
experimente pot fi analizate obiectiv. Pozitivismul admite că există o realitate exterioară
subiectului, o conduită externă care reproduce ad integrum trăirile sale psihice interne. Această
realitate externă (comportamentul uman) poate fi măsurat de către cercetători într-un mod
absolut obiectiv. Subiectivitatea inerentă poate fi eliminată prin concordanţa observaţiei: dacă
există trei persoane care ajung la aceeaşi concluzie despre caracteristicile unui comportament,
eroarea de evaluare este nulă.
Cercetările cantitative, prin caracteristicile metodelor pe care le utilizează şi prin analiza
matematico-statistică a datelor obţinute, conduc la adevăruri sau informaţii care pot fi
generalizate. Explicarea unui fenomen social trebuie să se obţină pe calea unui experiment;
construirea teoriilor urmează o cale bine definită, se utilizează concepte şi proceduri formale
cunoscute, astfel încît rezultatele să poată fi verificate de alţi cercetători prin utilizarea aceleiaşi
metodologii.
Demersul logic utilizat în cercetările cantitative este deducţia.
Cercetarea calitativă se supune paradigmei comprehensive, conform căreia psihicul
uman nu este integral prezent în comportamentul manifest; această perspectivă admite teza
independenţei între conduita de măsurat şi realitatea ei obiectivă. În plus, conform acestei
paradigme, obiectivitatea cercetării este o iluzie: măsurăm ce ni se oferă.

3
 Georges Devereaux (1980) preciza că ştiinţele socio-umane trebuie să ţină cont şi de
persoana cercetată, de faptul că trăsăturile ei de personalitate pot influenţa şi chiar perturba
rezultatele cercetării. Pentru a îndrepta neajunsul capacităţii de a fi obiectiv, el propune validarea
de semnificaţie, specifică paradigmei comprehensive. Validarea de semnificaţie se obţine printr-
o analiză obiectivă şi critică a datelor intermediare şi finale ale unei cercetări de către un grup de
specialişti sau chiar de către participanţii la cercetare, consideraţi "persoane neutre" în raport cu
cercetătorul.
Rezultatele unei cercetări comprehensive nu pot fi generalizate şi nici nu-şi propun
acest scop. Ele duc la o explicare de profunzime a unui segment de comportament.
Modelul cercetării ştiinţifice

Un prim pas al cercetărilor empirice presupune doar schiţarea unui model de cercetare.
Această schiţă presupune să definim mai întîi comportamentele pe care vrem să le evaluăm, să
precizăm unde, cînd şi cum putem măsura aceste comportamente. De asemenea, ne vom gîndi la
modalităţile de prelucrare a informaţiilor obţinute şi la modurile de analiză a acestor rezultate.
Modelul de cercetare diferă în funcţie de natura şi scopul acesteia şi de metodele pe care vrem să
le utilizăm.
Orice cercetare obligă la cîteva decizii:
- ce tip de abordare este mai bun pentru situaţia socială pe care vrem să o evaluăm
(cantitativ, calitativ sau mixt);
- caracteristicile populaţiei pe care urmează să lucrăm: care sunt subiecţii, cîţi sunt
aceştia; pentru o cercetare cantitativă stabilim numărul şi caracteristicile subiecţilor înainte de a
debuta cercetarea; pentru o cercetare calitativă, numărul subiecţilor nu este ferm stabilit de la
început, avem doar o ţintă, un număr aproximativ;
- o altă decizie ţine de metodele utilizate;
- se stabileşte echipa de cercetare: numărul de specialişti, specialitatea lor, dacă se vor
folosi operatori sau nu;
- se obţine acceptul unei instituţii şi a participanţilor.

Berger (1989) stabilea scopurile unui model de cercetare:

1. Să ofere un ghid care să dirijeze activităţile prin reducerea la maxim a posibilelor
pierderi financiare şi de timp.
2. Să asigure ordinea activităţilor, a operaţiilor, astfel încît nici un scop urmărit să nu fie
omis sau să fie urmărit într-un moment nepotrivit.
3. Să prevină distorsiunile de informaţie şi erorile de lucru.

Modelul unui ciclu de cercetare, după Beaugrand (1993) presupune cinci paşi: (1)
enunţarea problemei de cercetare; (2) formularea planului de cercetare; (3) culegerea de
informaţii; (4) analiza şi interpretarea informaţiilor culese; (5) reformularea enunţurilor teoretice
iniţiale în funcţie de rezultatele obţinute la sfîrşitul activităţii.

1. Enunţarea problemei de cercetare

În general, o problemă apare ca urmare a unui gol de informaţie. Această lipsă de
informaţie este primul pas în formularea temei, a problemei de care ne vom ocupa. Precizarea
clară a obiectivelor cercetării se face însă doar ca urmare a unei activităţi de documentare.
Activitatea de documentare precizează ce studii şi informaţii mai există despre tema respectivă.
De asemenea, tot prin documentare ne putem fixa modalităţile de abordare a problemei,
metodele etc.
În această etapă, observaţia nestructurată (de tip calitativ) ne poate fi de folos, pentru că
permite obţinerea unui inventar complet a tuturor posibilităţilor sub formă de întrebări. La finalul
acestei etape se pot formula ipotezele de cercetare, şi anume ipotezele teoretice.

4
 2. Formularea planului de cercetare
Presupune traducerea ipotezelor teoretice în ipoteze empirice, fixarea locului cercetării
şi a grupului de cercetat, alegerea metodelor, verificarea oportunităţii utilizării acestora şi
operaţionalizarea conceptelor.
În cercetarea de tip cantitativ, această operaţionalizare este absolut necesară, deoarece
ea permite definirea cu acurateţe a variabilelor utilizate. Exemplu de operaţionalizare: conceptul
de "responsabilitate" include următoarele trăsături: stabilitate în acţiune, constanţă
comportamentală, fidelitate, capacitate de concentrare.
Operaţionalizarea a fost definită (1962) ca fiind o reţetă care presupune trei paşi:
- selecţia indicatorilor;
- cuantificarea variabilelor (stabilirea valorilor pe care le pot lua indicatorii);
- identificarea unui continuum numeric al valorii variabilelor (ex: fidelitatea poate lua
valori de la 1 la X).
Reguli ale operaţionalizării conceptelor:
a) Regula relevanţei empirice: indicatorii trebuie să reflecte exact conceptul pe care îl
măsoară;
b) Regula adecvării empirice: indicatorii trebuie să aibă capacitatea de a măsura toate
feţele conceptului;
c) Regula cuantificării: valorile numerice utilizate în cuantificarea indicatorilor şi
variabilelor trebuie să aibă capacitatea de a respecta constant aceleaşi proceduri. Căile de selecţie
a indicatorilor: studii exploratorii, analiza definiţiilor, apelul la propria experienţă.

În cercetarea calitativă, operaţionalizarea este considerată neadecvată. Lamneck (1988)

explică de ce operaţionalizarea este inoperantă în cercetarea calitativă:
- nu asigură relaţia abstract-concret, ci este o relaţie abstractă, deoarece un concept este
transcris prin alt concept;
- este incompletă, deoarece nu poate acoperi toate aspectele conceptului relativ, care
este în perpetuă revoluţie;
- este subiectivă: determinarea indicatorilor este dependentă de ceea ce înţelege
cercetătorul; astfel se explică de ce pentru acelaşi concept există mai multe definiţii.
Lamneck vorbeşte şi despre cuantificarea variabilelor: stabilirea unor echivalenţe nu
întotdeauna conformă cu realitatea. El concluzionează că operaţionalizarea este o pierdere de
timp, pentru că presupune definirea conceptului înainte de a debuta cercetarea, şi astfel vom fi
obligaţi să urmăm ceea ce am stabilit dinainte.

3. Culegerea de informaţii se face prin diferite metode, cantitative sau calitative, şi

utilizînd diverse tipuri de design.

4. Analiza şi interpretarea informaţiilor culese conduce la generalizări empirice.

Analiza şi interpretarea informaţiilor se poate face la diferite nivele:
- comparaţie de medii sau procente, utilizînd testul t Student;
- comparare de abateri;
- teste statistice.
În cazul prelucrării cu ajutorul inferenţelor, corelaţiei, a regresiei, se poate afirma:
"Rezultatele obţinute ilustrează efecte sistematice şi nu sunt obţinute la întîmplare"; această
afirmaţie este permisă numai în cazul utilizării acestor prelucrări statistice superioare.
Interpretarea reprezintă confruntarea relaţiilor dintre variabile, relaţii presupuse prin
ipoteză. În unele cazuri, ipoteza poate fi o simplă descriere de regularităţi, iar din punct de
vedere al calculului statistic, o simplă comparare de medie sau procente; alteori ipoteza
presupune o inferenţă, explicarea cauzală a unor fenomene, iar rezultatele sunt obţinute în urma
unui studiu corelaţional sau de regresie. Interpretarea obligă la confruntarea rezultatelor cu
ipoteza iniţială.

5
 5. Reformularea enunţurilor teoretice iniţiale se face evaluînd întregul studiu; se
stabileşte în ce măsură metodele alese au corespuns ipotezei, care au fost sursele de eroare şi în
ce domeniu pot fi generalizate rezultatele obţinute.
Fiind etapa în care se pot propune revizuiri teoretice ale unor modele existente, ea
presupune încorporarea datelor de cercetare în teoriile existente, anularea informaţiilor
neconcludente (greşite) şi formularea unor noi probleme de cercetare (noi ipoteze).
În sfîrşit, după toate aceste etape mai urmează şi etapa de publicare a rezultatelor
obţinute, care încheie un ciclu de cercetare şi care presupune o expunere la judecata comunităţii
ştiinţifice, judecată care se aplică atît cercetătorului, cît şi instituţiei la care este afiliat.
Acest ciclu de cercetare este specific cercetării cantitative.

În cazul cercetării calitative există unele diferenţe. Sarankatos (1994) propune această
comparaţie, spunînd: dacă prima etapă, în cazul unei abordări cantitative, presupune specificarea
unui obiectiv, formularea unei ipoteze, operaţionalizarea conceptelor, în cercetarea calitativă
această etapă obligă la formularea unor obiective mai generale, mai puţin structurate; ipotezele
se pot formula şi pe parcursul cercetării, iar operaţionalizarea conceptelor este un proces care nu
îşi are rostul în acest caz.
Alte diferenţe între cercetarea cantitativă şi cea calitativă:
- dacă în cercetarea cantitativă design-ul este planificat cu multă acurateţe de la debut,
ea presupunînd şi o selecţie judicioasă a loturilor de subiecţi şi precizarea metodelor de colectare
a datelor şi tipul de prelucrare, în cercetarea calitativă design-ul este cunoscut, dar nu restrictiv;
paşii nu sunt fixaţi în ordine absolut riguroasă.
- există criterii de selecţie a subiecţilor, dar criteriul de reprezentativitate statistică nu-şi
are locul în cercetarea calitativă;
- culegerea datelor: dacă într-o abordare cantitativă putem utiliza operatori, într-o
analiză calitativă acest lucru nu este permis şi obligatoriu cercetătorul preia informaţia;
- analiza datelor: în cercetarea calitativă, aceasta nu este o etapă separată; ea se
efectuează pe parcurs, pe măsura apariţiei de noi informaţii, se apreciază dacă ele sunt utile sau
nu obiectivului fixat;
- interpretarea datelor se face prin generalizare inductivă (în studiul cantitativ) şi prin
generalizare analitică (în studiile calitative).

III. Formularea ipotezelor

Ipotezele sunt specifice cercetărilor cantitative; formularea lor se face după ce au fost
definite scopurile cercetării şi conceptele cu care vom lucra. Există o serie de motive pentru care
ipotezele sunt necesare: (1) necesitatea determinării şi delimitării domeniului de cercetare, şi (2)
o ipoteză ghidează colectarea datelor, analiza şi interpretarea lor.
În cele mai multe cazuri, ipotezele se referă la verificarea unor relaţii care se stabilesc
între două variabile, ceea ce ne permite să spunem că ipoteza respectivă conţine o posibilă
soluţie la problema aflată în studiu.
Kerlinger (1964) definea ipoteza ca fiind un enunţ conjunctural despre relaţia dintre
două sau mai multe variabile. Legătura dintre variabile propusă prin ipoteze este o relaţie
posibilă, nu una certă; ipoteza este deci o explicaţie plauzibilă care urmează a fi verificată în
cercetare prin datele care se obţin.
În ştiinţele sociale, ipoteza este reflectarea într-o formă specifică a realităţii obiective,
un enunţ cu caracteristici de probabilitate despre sensul, intercondiţionarea şi cauzalitatea
evenimentelor şi comportamentelor umane.
Caplaw (1970) oferă două definiţii ale termenului de ipoteză:

6
 1. Ipoteza este enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care permite verificarea ei
empirică.
2. Ipoteza este o tentativă de explicaţie la o problemă de cercetare.

Ipotezele trebuie să fie testabile, specifice şi precise, să conţină formulări clare, să

numească variabile şi să descrie relaţiile care se stabilesc între ele.
Potrivit lui S. Chelcea (2001), ipotezele trebuie să îndeplinească 10 condiţii pentru a fi
valide: generalitatea, complexitatea, specificitatea, determinarea, falsificabilitatea,
testabilitatea, predictivitatea, comunicabilitatea, reproductibilitatea şi utilitatea.
1. Generalitatea se referă la faptul că o ipoteză trebuie formulată astfel încît relaţiile
dintre variabile să fie adevărate indiferent de condiţiile spaţio-temporale.
2. Complexitatea se referă la numărul de variabile care sunt cuprinse într-o ipoteză.
Ipotezele de nivel 1 au doar două variabile corelate, ipotezele de nivel 2 au trei variabile corelate;
se poate merge pînă la ipoteze de nivel 3, cu patru variabile corelate.
3. Specificitatea priveşte numărul de valori pe care le pot lua variabilele respective,
valorile putînd fi extremizate (prezent-absent) sau pe un continuum între extreme.
4. Determinarea priveşte obiectivitatea ipotezei respective, în sensul că nu putem
enunţa o relaţie între două variabile dintre care una este imposibil de evaluat.
5. Falsificabilitatea priveşte formularea enunţului ipotetic În această privinţă vorbim
despre ipotezele de tipul "şi da, şi nu".
6. Testabilitatea se referă la condiţiile de verificare a ipotezei, în sensul că, cu cît o
ipoteză este mai concretă, cu atît ea poate fi verificată mai uşor.
7. Predictivitatea se referă la faptul că o ipoteză are funcţia de a descrie şi explica
anticipativ procesele, relaţiile, evenimentele psihice.
8. Comunicabilitatea priveşte formularea enunţului: enunţul unei ipoteze trebuie să
îndeplinească condiţii de inteligibilitate, astfel ca ea să fie decodificată identic atît de cel ce o
formulează, cît şi de cel ce o citeşte.
9. Reproductibilitatea se referă la posibilitatea de a repeta un demers de cercetare, adică
posibilitatea de re-validare a ipotezei de către alţi cercetători.
10. Utilitatea se referă la faptul că o ipoteză, prin confruntarea cu realitatea, poate fi
total validată, parţial validată sau invalidată. Infirmarea unei ipoteze nu înseamnă neapărat că
acea ipoteză este eronată.

Etapele formulării ipotezelor

Sunt definite trei etape (după Charboneau): (1) formularea ipotezelor generale; (2)
formularea ipotezelor de cercetare şi (3) formularea ipotezelor statistice. Aceste etape corespund
celor trei tipuri de ipoteze definite în cercetare: ipotezele generale, de cercetare şi statistice.

1. Formularea ipotezelor generale.

Se pot formula una-două ipoteze cu grad de generalitate mare. Ele pot fi privite ca nişte
ipoteze de lucru, nişte formulări preliminare ale scopurilor cercetării. Ipotezele de lucru sunt
admise atunci cînd nu există suficiente informaţii pentru o formulare clară şi precisă.
Ipotezele generale ghidează demersul de documentare şi permite alegerea unor scopuri,
a unor ţinte.
Exemplu: Profesorul A. Bandura (1963) a efectuat o cercetare avînd la bază o teorie
referitoare la agresivitate, şi anume că perceperea unor comportamente determină un proces de
achiziţie, de învăţare a lor. Astfel, el şi-a propus să cerceteze dacă se poate vorbi despre
adaptarea unui comportament agresiv ca urmare a perceperii lui. Cercetările iniţiale s-au bazat pe
ipoteza generală conform căreia faptul de a imagina sau percepe un comportament agresiv
executat de o altă persoană reduce autocontrolul, determinînd apariţia unor comportamente

7
agresive. El a enunţat o a doua ipoteză generală, de lucru: Reacţia la imaginea unui act agresiv
determină mai degrabă o creştere a agresivităţii decît o scădere a ei.
Cercetarea a presupus trei grupuri de subiecţi copii. Fiecare grup a fost supus unui
stimul agresiv diferit: primul grup a vizionat un film foarte agresiv cu personaje oameni; al
doilea grup a vizionat o piesă de teatru cu un grad ridicat de agresivitate, iar al treilea grup a
vizionat un film de desen animat cu conţinut agresiv. S-a considerat că astfel subiecţii sunt
supuşi la frustrare.
S-a constatat că grupul al doilea a manifestat cea mai accentuată creştere a agresivităţii,
urmat de primul grup şi apoi de al treilea. S-a măsurat ulterior, comparativ, agresivitatea la băieţi
şi la fete, precum şi tipul de agresivitate (imitativă sau non-imitativă). Rezultatele au arătat că
există o influenţă între vizionarea unor materiale cu conţinut agresiv şi comportamentul agresiv
ulterior, influenţa depinzînd de gradul de realism al materialului prezentat (teatru - film - desen
animat). Din punctul de vedere al efectului pe sexe, s-a constatat o agresivitate în oglindă ( fetele
imitau comportamentul agresiv feminin văzut în material, iar băieţii imitau comportamentul
masculin).

Paranteză: Se impune o diferenţiere între ipotezele teoretice şi cele generale: ipotezele

teoretice propun interpretări generice ale faptelor şi fenomenelor, au un grad mai mare de
generalitate decît cele generale, sunt indirect testabile şi susţin salturile semnificative ale gîndirii,
sau "revoluţiile ştiinţifice".

2. Formularea ipotezelor de cercetare

Opţiunea pentru o strategie de verificare a enunţului general obligă la formularea unor
ipoteze cu un grad mai mare de concreteţe - ipotezele de cercetare. Ipoteza de cercetare este mult
mai concretă şi respectă regulile logicii formale; de asemenea, ea precizează activităţile care se
vor efectua în cadrul cercetării.
Revenind la exemplul cercetării întreprinse de profesorul Bandura, în acest caz ipoteza
de cercetare a fost: "Confruntaţi cu un model agresiv, copiii vor dezvolta ulterior mai multe
comportamente agresive, comparativ cu cei care nu au fost confruntaţi cu un asemenea model."
Bandura a mai formulat şi o serie de ipoteze referitoare la dezvoltarea unor comportamente
agresive generate de imagini de film şi imagini de desen animat.

Pentru a fi corecte, ipotezele de cercetare trebuie să fie: operaţionale, riguroase, să

presupună un grad de originalitate şi să fie verificabile.
Caracterul operaţional presupune că ipotezele trebuie să precizeze activităţile sau
operaţiile concrete care trebuie efectuate pentru a vedea dacă evenimentele psihice presupuse au
lor. În cercetarea lui Bandura, modelul de imitat ia forma comportamentelor reale. Ipotezele sunt
operaţionale pentru că descriu acţiunile care declanşează un comportament.
Caracterul riguros presupune cerinţa de a nu te hazarda prin ipoteză să precizezi clar,
cantitativ gradul de apariţie al unei variabile. Bandura nu precizează dacă comportamentele
caracterizate ca fiind imitative ale agresivităţii imaginilor sunt de trei ori mai puternice decît cele
caracterizate ca fiind non-imitative.
Originalitatea presupune ca informaţiile propuse de o ipoteză trebuie să fie o achiziţie
originală, dar validă pentru ştiinţă. Bandura a vrut să îmbogăţească teoria învăţării prin imitaţie şi
să pună în discuţie teoria catharsis-ului.
Caracterul verificabil presupune că un enunţ trebuie să fie confirmat într-o oarecare
măsură de către datele de cercetare.

3. Formularea ipotezelor statistice

Pentru a formula aceste ipoteze, mai întîi decidem care criteriu îl folosim pentru a stabili
gradul de valabilitate al unei ipoteze de cercetare. Dacă Bandura ar fi presupus că o imagine
violentă va declanşa la toţi copii participanţi la experiment comportamente agresive de acelaşi

8
tip, aceasta ar fi fost o greşeală. El însă nu face precizarea "la toţi copiii", astfel că ipoteza este
corectă, pentru că reacţia copiilor la stimuli a fost diferită. La majoritatea copiilor s-a înregistrat
o scădere a controlului, dar au fost şi cazuri cînd aceasta nu s-a întîmplat.
Prin ipoteza statistică se stabilesc măsuri cantitative ale comportamentelor de măsurat.
Aceste evaluări cantitative permit cuantificarea reacţiilor comportamentale şi stabilirea relaţiilor
între stimul şi reacţie. De asemenea, ele ne permit şi să aflăm dacă evaluările făcute corespund
unor realităţi şi sunt tipice.

Concluzie:
Pe parcursul unei cercetări, ipotezele obţin un grad de precizie tot mai mare pe măsură
ce studiul se desfăşoară. Ipotezele de cercetare sunt o concretizare a ipotezelor generale, iar
ipotezele statistice stabilesc dacă ipotezele de cercetare fixate apriori sunt verificate de
rezultatele cercetării.
Etapele de formulare a ipotezelor nu sunt concomitente temporal cu etapele studiului.
Studiul debutează atunci cînd ipotezele de cercetare sunt fixate. Putem apela la un studiu
preliminar, pentru a fixa aceste ipoteze de cercetare. Ipotezele statistice se leagă de faza a treia a
derulării unui studiu, cea de analiză statistică, şi sunt active doar în această fază.

IV. Tipuri de cercetări

Există diverse clasificări ale cercetărilor psihologice, după mai multe criterii. În funcţie
de scop, se deosebesc: cercetări descriptive, cercetări predictive şi cercetări explicative.

Cercetările descriptive. Scopul lor este surprinderea sau descrierea evoluţiei unor
evenimente, comportamente etc., definirea şi clasificarea evenimentelor cercetate şi a relaţiilor
dintre ele. În cercetările descriptive se utilizează de obicei abordarea nomotetică. Acest tip de
abordare, corect utilizată, este optim în domeniul psihologiei sociale şi al sociologiei, pentru că
scopul unor asemenea studii este surprinderea caracteristicilor comune ale unui grup sau
populaţie, caracteristici comune care pot fi considerate "performanţe medii" şi sunt tipice
grupului respectiv. Se lucrează cu grupuri mari de subiecţi; ca metode, se utilizează studiile
corelaţionale (teste) şi ancheta (chestionar, interviu).
În cazul studiilor psihologice în care urmărim performanţele individuale, unicitatea
persoanei, a unor comportamente psihice, ne înscriem într-o abordare de tip idiografic, care
permite descrierea caracteristicilor particulare (individualizate) ale unei persoane. În acest caz,
eşantionul poate fi limitat la 30 persoane, iar ca metodă se utilizează studiul de caz, biografia,
metodele calitative.

Cercetările predictive au ca scop stabilirea modalităţilor în care vor evolua diferite

evenimente. În acest tip de cercetări se apelează, de obicei, la studii corelaţionale. Vom avea cel
puţin două şiruri de performanţe (sau variabile) şi, utilizînd valorile unei performanţe (sau
variabile), dorim să facem predicţii asupra evoluţiei unei alte performanţe (variabile) sau a mai
multora. Ajungem să obţinem şirul de variabile şi stabilim corelaţia atunci cînd evaluăm cu
metode diferite acelaşi eveniment psihic, sau cu aceeaşi metodă două evenimente psihice care au
legătură între ele. Pentru acest tip de cercetări nu este necesar grupul de control.
Putem evalua din punct de vedere calitativ relaţiile dintre două variabile în funcţie de
nivelul şi tipul relaţiei sau relaţiilor care se stabileşte între cele două variabile. Nivelul de variaţie
arată cît de strînse sunt legăturile dintre variabile (pragul de semnificaţie al unei corelaţii), iar
tipul variaţiei indică direcţia în care se stabileşte legătura respectivă (pozitiv sau negativ).
Important: Corelaţia dintre două evenimente, indiferent cît de strînsă şi indiferent de
direcţia ei, nu înseamnă o relaţie de determinare, ci o evoluţie concomitentă.

9
 O concluzie este semnificativă dacă valoarea pragului de semnificaţie este mai mică de
0,05; dacă este egală cu 0,05, avem de a face cu o corelaţie mediu semnificativă.
Instrumentele cel mai frecvent utilizate în studiile corelaţionale sunt testul, ancheta
(chestionar, interviu); ambele oferă informaţii diagnostice (aplicabile la momentul prezent), nu
prognostice.

Cercetările explicative au ca scop determinarea cauzelor unui eveniment sau explicarea

unei evoluţii. În acest caz se foloseşte metoda experimentală. pentru a se explica o cauzalitate,
este necesar să se respecte trei condiţii:
- să existe o corelaţie între cele două evenimente urmărite;
- să existe o relaţie temporală şi cauzală;
- să se elimine, pe cît posibil, cauzele alternative.
De exemplu, pornind de la premisa că un comportament educaţional agresiv va declanşa
un răspuns agresiv, modelăm un experiment folosind un grup de cadre didactice cu
comportament agresiv, urmărind efectele asupra grupului experimental de elevei sau studenţi. În
aceste cazuri este necesar şi un grup experimental.

Observaţia

Observaţia este o metodă tipic descriptivă, care presupune accesul direct la obiectul
cercetat şi se foloseşte în combinaţie cu alte metode: anamneza, studiul de caz, biografia,
interviul, studiul documentelor. Observaţia presupune derularea unor evenimente şi prezenţa
unui observator care să poată lua cunoştinţă de ele. Prin observaţie nu se obţin informaţii asupra
cauzelor sau consecinţelor unor fenomene sociale; de aici decurge faptul că observaţia nu poate
fi folosită în orice condiţii.
Există diferite clasificări ale acestei metode; pentru moment diferenţiem între observaţia
neştiinţifică şi cea ştiinţifică. Observaţia neştiinţifică este o observaţie întîmplătoare, fără scop şi
fără un plan (grilă) care să permită înregistrarea unor reacţii.
Observaţia ştiinţifică este cea în care există un scop anterior fixat şi o grilă sau fişă de
înregistrare a fenomenelor, mai mult sau mai puţin elaborată.
Observaţia ştiinţifică poate fi de două tipuri: cu intervenţia cercetătorului şi fără
intervenţia cercetătorului. Cercetările în care se utilizează observaţia fără intervenţia
cercetătorului sunt specifice abordărilor cantitative şi putem considera că sunt naturale (reacţiile
subiectului nu sunt influenţate de prezenţa psihologului), neparticipative, structurate în măsura în
care există o grilă de observaţie. Aceasta constă în pre-existenţa unor evenimente,
comportamente pe care cercetătorul le aşteaptă şi pe care le va urmări.
Observaţia ştiinţifică cu intervenţia cercetătorului este specifică abordărilor calitative,
este participativă, observatorul fiind integrat în grupul de observat, de obicei nestructurată (grila
de observaţie nu este stabilită dinainte în amănunt, ci se precizează doar o serie de obiective;
informaţia se sistematizează pe măsură ce se adună), activă în măsura în care cercetătorul, fiind
integrat în grup, participă la activităţile desfăşurate de acesta.
Există o serie de avantaje ale observaţiei cu intervenţia cercetătorului:
- permite măsurarea limitelor unor comportamente prin manipularea unor evenimente
declanşatoare;
- se pot declanşa prin manipulare comportamente greu de surprins în situaţii normale;
- se pot compara efectele generate de diverse proceduri de manipulare.

Observaţia neparticipativă (cantitativă): Etape

I. Ca în orice cercetare, primul pas îl constituie stabilirea temei şi a condiţiilor de lucru.

Fiind o abordare cantitativă, topica este riguros fixată, astfel încît sunt precizate de la început
toate elementele care urmează a fi observate. Se definesc evenimentele, categoriile, clasele

10
(constînd în comportamente) care prezintă interes pentru studiu, de obicei în urma unor discuţii
cu experţi. Este de dorit să se apeleze la persoane neutre şi cu experienţă în domeniu.

II. În această etapă, predominant organizaţională, este necesar să se stabilească atît

eşantionul, cît şi grupul de lucru. De asemenea, se obţin toate aprobările necesare pentru a
desfăşura o asemenea cercetare.
Selecţia eşantionului presupune apelul la proceduri clasice de eşantionare. În ce priveşte
observatorii, ei trebuie să aibă o serie de calităţi:
- un anumit nivel intelectual;
- un anumit nivel cultural;
- experienţă în domeniu;
- informaţii multiple asupra temei de cercetare;
- flexibilitate şi capacitate de adaptare;
- abilitate în colaborare şi comunicare;
- capacitatea de a urmări unităţile de observaţie (comportamentele) fixate (observatorul
nu trebuie să se lase "furat" de fapte colaterale celor fixate, indiferent cît de interesante ar fi ele).
Coordonatorul grupului de lucru apelează la un antrenament cu cei care participă la
cercetare, pentru a fi sigur că scopurile fixate sunt înţelese. În acest antrenament sunt explicate
caracteristicile populaţiei, se descriu posibilele evenimente colaterale care pot apărea,
caracteristicile unităţilor de observare, se oferă soluţii la posibilele conflicte care pot apărea, se
enumeră posibilele situaţii care generează distorsiunea comportamentelor urmărite (a unităţilor
de observare), se fac exerciţii de atenţie distributivă şi, în măsura în care se poate, exerciţii
pentru creşterea capacităţii de adaptare şi a flexibilităţii observatorilor.

III. Colectarea datelor presupune stabilirea unei grile sau fişe de observaţie. În funcţie
de tipul de grilă, există mai multe modalităţi de colectare a datelor:
- înregistrarea narativă presupune reproducerea cît mai completă a evenimentelor
urmărite; pentru aceasta se utilizează videocamera, reportofonul sau, în lipsa lor, un grup de
observatori în locul unui singur observator.
- scalele de evaluare pot fi:
- nominale - ne vom raporta la anumite categorii ale stimulului care trebuie
măsurate;
- scale de tip check-list;
- scale ordinale, în care se acordă valori diferitelor evenimente care apar în
cazul unităţilor de observaţie şi se marchează valorile care diferă faţă de cea
stabilită drept reper;
- scale de interval, în care se precizează şi diferenţele dintre două evenimente.

IV. Analiza datelor şi redactarea raportului de cercetare

Analiza datelor este de tip statistic. Raportul respectă anumite standarde ale comunităţii
ştiinţifice; există posibilitatea de a nu respecta aceste standarde, dacă studiul este comandat şi
plătit de cineva care doreşte o altă modalitate de prezentare a datelor.

Krüger (1987) enumeră o serie de avantaje ale observaţiei:

- este o procedură puţin complicată şi ieftină;
- permite obţinerea de informaţii atunci cînd respondenţii nu sunt capabili să le ofere
(cazul copiilor, al persoanelor care nu vorbesc etc.);
- studiază evenimentele aşa cum sunt ele în realitate;
- oferă informaţii directe, neprelucrate, neinterpretate, în sensul că datele obţinute nu pot
fi bănuite de a avea un indice de dezirabilitate socială, cum sunt cele obţinute prin chestionar,
interviu etc.
- permite colectarea de informaţii multiple, chiar dacă uneori ele sunt greu de prelucrat.

11
 Limite ale observaţiei:
- nu poate fi utilizată atunci cînd scopul este studiul comportamentelor grupurilor mari;
- nu poate oferi informaţii despre trecut, viitor sau evenimente neaşteptate;
- este inadecvată pentru determinarea unor fenomene concrete cum ar fi violenţa în
familie;
- datele obţinute pot fi influenţate de subiectivitatea observatorului;
- un observator nepregătit poate oferi informaţii neconsistente, neimportante sau poate
să inducă comportamente celor observaţi.
Prevenirea acestor neajunsuri se poate face printr-un design bine stabilit, prin selecţia
observatorilor şi a asistenţilor pe criterii bine stabilite şi prin antrenament.

Observaţia participativă (de tip calitativ)

Este folosită atunci cînd dorim informaţii multiple şi complete asupra unei comunităţi.
Este frecvent utilizată în studiile de antropologie şi etnografie.
Observaţia participativă presupune o serie de tehnici cu ajutorul cărora se stabileşte
între cercetători şi grupul de cercetat o relaţie ştiinţifică în care se conjugă principiile unei
anchete intensive cu principiile unei activităţi de observaţie.
Această formă de observaţie presupune o relaţie directă şi de durată cu subiecţii
cercetării şi, spre deosebire de observaţia neparticipativă, presupune comunicarea directă dintre
observatori şi observaţi, ceea ce înseamnă eforturi pentru a învăţa sistemul de comunicare al
grupului de cercetat. Respectînd această condiţie se evită o serie de capcane şi de informaţii
superficiale. Un aspect important este faptul că participînd direct la activitatea grupului,
implicarea cercetătorului poate fi foarte mare, astfel încît informaţiile culese să nu mai fie
obiective.
Obiectivitatea este unul din ţelurile constant prezente în gîndul unui cercetător care
apelează la această metodă. Ea este necesară şi atunci cînd se alcătuieşte raportul de cercetare;
pentru aceasta este necesar ca, în perioada culegerii de date, să se facă apel la o serie de tehnici
de înregistrare a informaţiilor (prin jurnal de teren, fişe descriptive, inventare), care trebuie să
îndeplinească condiţia obiectivităţii, iar la întocmirea raportului datele trebuie preluate exact cum
apar ele în aceste jurnale sau fişe.
Scurt istoric
Observaţia participativă a fost utilizată pentru prima dată de către R. Malinovski într-un
studiu asupra caracteristicilor populaţiei din coloniile franceze. Apoi a fost preluată şi dezvoltată
de şcoala de sociologie de la Chicago. Aportul acestei şcoli constă, între altele, din clasificarea
tipurilor de observatori dintr-o cercetare de tip participativ (comprehensiv):
- observatorul periferic, care se poziţionează marginal faţă de grup, deoarece consideră
că o implicare prea puternică în activitatea comunităţii ar duce la distorsionarea informaţiilor
obţinute;
- observatorul participant activ, care consideră că, pentru a obţine informaţii pertinente,
este necesar să se implice puternic, astfel încît să se situeze pe o poziţie importantă în acea
comunitate;
- observatorul complet, care preia valorile comunităţii de observat, astfel că ajunge să
poată practica auto-observaţia ca sursă de informaţii asupra comportamentului grupului
respectiv.

12
 Tipuri şi metode de cercetare

În cercetările socio-umane, termenul metodă are diferite accepţiuni. Uneori are un

înţeles mai larg (metodă statistică, dialectică etc.), alteori are un sens mai restrîns (observaţie,
anchetă etc). Clasificarea metodelor de cercetare se face în funcţie de diverse criterii: (1) criteriul
temporal, (2) criteriul de reactivitate, (3) caracteristicile intrinseci ale metodei, (4) locul şi rolul
ocupat în procesul cercetării, (5) scopurile cercetării.
(1) În funcţie de criteriul temporal, se disting:
- Cercetări transversale, care determină relaţiile dintre laturile sau aspectele unui
fenomen psihic la un moment dat. (Exemplu: responsabilitatea la studenţii din anul I psihologie.)
Metode utilizate: observaţia, ancheta, testul.
- Cercetări orizontale pe eşantioane succesive independente, în care se măsoară aceeaşi
caracteristică psihică în cîţiva ani succesivi. (Exemplu: responsabilitatea la studenţii din anul I
psihologie, în anii şcolari 1995-1996, 1997-1998, 1999-2000, 2001-2002.) Metode utilizate:
observaţia, ancheta, testul.
- Studiile longitudinale, care presupun măsurarea evoluţiei fenomenelor în timp, de
obicei pe termen de 10 ani sau, mai rar, cu pas de 10 ani; subiecţii sunt aceiaşi şi asupra lor se fac
evaluări comparative. (Exemplu: responsabilitatea aceloraşi studenţi la psihologie măsurată
succesiv în anul I, anul II, anul III, anul IV.) Metode utilizate: testul, studiul de caz, biografia etc.

(2) Criteriul de reactivitate priveşte gradul de intervenţie al cercetătorului asupra

subiectului. În funcţie de acest criteriu se disting:
- Cercetările experimentale, în care cercetătorul intervine şi determină anumite reacţii
ale subiectului;
- Cercetările cvasi-experimentale, în care cercetătorul este prezent, dar nu intervine
activ în generarea unor reacţii (exemplu: sondajul de opinie).
- Cercetările observaţionale, în care cercetătorul nu intervine deloc (observaţia, studiul
documentelor oficiale, al biografiilor etc.)

(3) În funcţie de caracteristicile intrinseci ale metodei, se disting:

- Metode şi cercetări cantitative, şi
- Metode şi cercetări calitative.

(4) În funcţie de locul şi rolul ocupat în procesul cercetării, se disting:

- Metode de culegere a informaţiilor (observaţie, experiment, test);
- Metode de prelucrare a informaţiilor, şi
- Metode de interpretare a informaţiilor.

(5) În funcţie de scopul cercetării, se disting:

- Metode şi cercetări descriptive;
- Metode şi cercetări predictive (studiul corelaţional);
- Metode şi cercetări explicative.

Reguli specifice:
1. Implicarea. A Piette preciza că "observaţia participativă, ca modalitate de acces la
informaţiile care structurează valorile unei societăţi poate fi considerată mai degrabă o formă de
socializare decît o formă de participare de tip afectiv şi psihologic".
Diferenţa dintre participare şi socializare vizează gradul de implicare. Participarea
presupune preluarea de valori şi integrarea lor fără discernămînt, în timp ce socializarea
presupune comunicarea cu cei cu care lucrezi şi efortul de a-i înţelege.

13
 În raport cu observaţia participativă, se pune întrebarea legată de distanţă, de gradul
optim de integrare într-un grup, care să permită obţinerea de informaţii corecte, valide. Fie că se
situează la periferia grupului, fie că se poziţionează central în grup, observatorul are şanse să
ajungă la informaţii corecte, atunci cînd nu uită scopul cercetării şi dispune de o serie de
informaţii generale privitoare la populaţia respectivă. (Dacă apelăm la observaţia neparticipativă
clasică, aceste două cerinţe nu sunt neapărat obligatorii, deoarece există o grilă care obligă la
obiectivitate.)
În aceste condiţii, persoanelor care să participe la o cercetare cu observaţie participativă
trebuie să fie alese dintre persoanele care se pot integra în comunitatea de observat, pentru a
putea obţine un maximum de informaţie. De asemenea, este necesară comunicarea directă între
observator şi cei observaţi, ceea ce presupune cunoaşterea limbajului folosit de populaţia
cercetată.
2. Completitudinea. Scopul unor cercetări bazate pe observaţia participativă este
descrierea cît mai completă a situaţiei / situaţiilor şi a caracteristicilor grupului observat.
Completitudinea informaţiilor înseamnă că accentul cade pe detalii, care reprezintă argumente în
favoarea unei afirmaţii generale.
3. Neutralitatea. Derivă din presupunerea conform căreia orice interpretare făcută de un
om asupra unei structuri umane este o deformare. Pornind de la această presupunere, într-o
observaţie participativă cercetătorul trebuie să încerce să aibă o atitudine complet neutră, să
noteze şi să reproducă informaţiile aşa cum le primeşte, fără nici un fel de interpretare. Dacă în
etapa de teren (culegerea datelor) se apelează la jurnale, reportofon etc., mijloace care asigură un
grad ridicat de obiectivitate, riscul de a nu mai fi obiectiv apare în faza de redactare a raportului,
fază care presupune interpretări şi rearanjări ale informaţiilor.
4. Validitatea. Pentru a obţine informaţii valide, este necesar să se verifice informaţiile
pe măsura culegerii lor. Degajarea unui principiu sau a unei legităţi de bază se obţine pe măsură
ce înaintăm în cercetare. Oricărei informaţii i se acordă valoare pe parcursul cercetării, şi nu în
final.
Validitatea rezultatelor se mai raportează şi la eşantionul cercetat. Dacă în studiile
cantitative numărul participanţilor este foarte important, în cazul cercetărilor calitative nu
contează atît numărul de participanţi, cît densitatea informaţiilor obţinute. Ca urmare, în
observaţia participativă se apelează la aşa-numiţii "informatori", persoane avizate, bune
cunoscătoare ale caracteristicilor grupului de cercetat şi care dispun de o capacitate crescută de
înţelegere şi interpretare, astfel încît să poată oferi informaţii corecte despre grupul respectiv.
Corectitudinea informaţiilor mai depinde şi de nivelul de cultură a informatorilor, cît şi de
capacităţile lor intuitive. Rolul informatorilor este de a orienta cercetătorul spre aspecte pe care o
persoană din exteriorul grupului nu le poate percepe. De asemenea, tot ei pot oferi o serie de
explicaţii datelor de observaţie şi pot valida informaţiile culese de persoana exterioară grupului.

Etapele observaţiei participative

I. Alegerea locului de observaţie în conformitate cu obiectivele fixate. Pentru a asigura
un demers lin al cercetării, este necesar să se asigure colaborarea cu cei care vor fi observaţi;
aceasta nu înseamnă că trebuie să le precizăm obiectivele cercetării, ci doar să le oferim o
descriere generală a acestora.
Observaţia participativă, spre deosebire de cea neparticipativă, nu presupune o fază de
documentare atît de profundă, pentru că datele care se obţin ar putea fi influenţate de descrierile
existente în materialele documentare.
Important este ca, o dată ajuns pe teren, cercetătorul să obţină o imagine de ansamblu a
fenomenului de cercetat, care să asigure fixarea unor puncte importante de observaţie.

II. Culegerea informaţiilor presupune înregistrarea tuturor informaţiilor, ceea ce impune

apelul la o serie de informatori; de asemenea, o serie de informaţii se preiau direct de către cel
care face cercetarea. Coroborarea celor două şiruri de date va conduce la structurarea unor seturi

14
de informaţii, care pot să aibă statutul de ipoteze, ipoteze care se verifică imediat. În acest caz,
testarea ipotezelor presupune un proces flexibil de tatonări, completat de informaţii, eventuale
modificări ale ipotezelor, etc.

III. Precizarea ipotezelor

IV. Redactarea raportului de cercetare, în care informaţiile se ordonează, se delimitează

şi se definitivează, astfel încît se pot emite explicaţii teoretice, abstracte raportate la fenomenul
studiat.

Dificultăţi ale observaţiei participative:

- fidelitatea şi validitatea informaţiilor; în acest caz credibilitatea nu este legată de
numărul de cazuri, ci de acurateţea studierii lor. Pentru validitatea datelor se poate utiliza un
număr mai mare de observatori; pe de altă parte, un număr mare de informatori poate duce şi la o
distorsionare a informaţiilor.
- are durată lungă de derulare şi este costisitoare.

Metoda testelor

Standarde tehnice utilizate în adaptarea testelor educaţionale şi psihologice

Ideea unor standarde tehnice a pornit de la dovezile tot mai frecvente că interesul pentru
studii comparative interculturale este în creştere. Devine astfel necesară adaptarea testelor,
pentru a putea fi folosite în mai multe culturi şi în mai multe limbi. O adaptare corectă a probelor
pentru populaţia cu care lucrăm asigură validitatea informaţiilor pe care le obţinem.
Metodele de echivalare structurală par a fi utile în stabilirea zonală a echivalării
scorurilor obţinute la teste, dar atît nu este suficient, trebuie respectate şi alte criterii.
Se utilizează termenul de adaptare atunci cînd preluăm un test, el reflectînd mult mai
bine procesul de pregătire a unui test pentru a fi utilizat în altă cultură sau altă limbă. Termenul
de "traducere" este parţial corect prin raportare la activitatea depusă în preluarea unui test.
Problema adaptării testelor este una internaţională şi, ca urmare, în 1997 a apărut
asociaţia numită "Comisia Internaţională de Teste", care a elaborat standardele tehnice de
adaptare a testelor (Ronald Hambledon, Th. Oakland, B. Byrne, B. Braken, N. Tonzer şi alţii).
Standardele reprezintă repere importante pentru conducerea şi evaluarea adaptării şi a
dezvoltării paralele de instrumente psihologice şi educaţionale. Aceste standarde condiţionează
preluarea şi utilizarea testelor pentru diferite populaţii. Există patru tipuri de standarde:
A) Standardele privind caracteristicile populaţiei se referă la echivalenţele de construct.
1. Efectele diferitelor culturi care nu sunt relevante sau importante faţă de scopurile
principale ale studiului trebuie reduse la minim. Există o serie de factori care influenţează
componentele transculturale. Adesea este necesar ca unii factori să nu fie luaţi în calcul, dar
trebuie ca efectele lor să fie reduse la minim, astfel încît rezultatele cercetării să nu fie
influenţate. Explicaţiile anterioare aplicării testului trebuie să ţină cont de specificul populaţiei cu
care se lucrează.
2. În privinţa evaluării măsurii constructului, trebuie să se determine în ce măsură
constructul vizat cu instrumentul dat este identic în populaţia de bază şi în cea pe care se aplică.
Diferenţele între diferite grupuri culturale derivă din sistemul de valori şi tradiţii, dar şi din
interpretările care li se dau acestora (spre exemplu, într-o cultură inteligenţa este considerată a fi
rezolvarea rapidă de probleme, iar în altă cultură, rezolvarea corectă de probleme).
B. Standardele privind caracteristicile testului şi adaptării lui se referă la modalităţile
de adaptare, de alegere a traducătorilor şi a metodelor statistice care vor fi utilizate în analiza
datelor empirice. O adaptare corectă presupune cel puţin trei traducători: primul traduce din

15
limba iniţială în limba dată, al doilea face retroversiunea, iar al treilea verifică dacă cele două
traduceri au fost corecte.
Este necesar să se facă apel la minimum trei traducători deoarece versiunea din limba
sursă poate fi complicată şi dificilă; de asemenea, se poate ca o serie de concepte, noţiuni folosite
în versiunea iniţială să nu aibă echivalent în limba din care se face traducerea.
C. Standardele privind modalităţile de administrare se referă la faptul că orice manual
complet al unui test trebuie să descrie în amănunt tehnicile de testare şi condiţiile de testare
(aplicare colectivă sau individuală, cît de mare poate fi grupul în cazul testării colective, vîrsta
căreia i se adresează etc).
D. Standardele privind modalităţile de interpretare a scorurilor. Cei care scriu
manualele testelor asigură prea puţină documentaţie referitoare la modalităţile de interpretare a
scorurilor. Cînd adaptăm un test, trebuie justificate modalităţile de interpretare şi trebuie
precizate echivalenţele şi diferenţele de interpretare. Comparaţiile între diferite populaţii pot fi
făcute doar pe baza nivelului de variabilitate stabilit pe scala respectivă. Este necesar să se
precizeze modul în care contextul socio-cultural al populaţiei poate afecta performanţa
instrumentului şi trebuie sugerate proceduri de pre-testare care trebuie aplicate pentru a evita
distorsiuni ale scorurilor.

V. Studii corelaţionale

Scopul studiilor corelaţionale este acela de a măsura şi a determina modul de asociere,

de covariaţie a unor însuşiri psihice. În cadrul acestor studii putem determina şi identifica
relaţiile predictive prin măsurări sau evaluări ale covarianţei între variabile, aşa cum evoluează
ea în mod natural. Exemplu de formulare a scopului unei cercetări corelaţionale: "Care este
relaţia dintre emotivitate şi performanţa şcolară?", sau: "Care este rolul disfuncţiilor sexuale în
ruptura cuplului?" Informaţiile de acest tip se pot obţine fie prin aplicarea unor teste, fie prin
utilizarea metodei anchetei, care presupune două tehnici principale: chestionarul şi interviul. Atît
testul, cît şi chestionarul presupun selecţia subiecţilor şi stabilirea validităţii şi fidelităţii datelor.

Ancheta
Dacă metoda observaţiei permite deducţii privitoare la comportamentele sau
modalităţile de a reacţiona a indivizilor umani în anumite contexte, studiile corelaţionale permit
accesul la informaţii de tipul "ce se ascunde în spatele unui comportament, în mintea
individului". Am putea spune, metaforic, că motto-ul anchetei este "Dacă vrei să afli ceva despre
oameni, întreabă", spre deosebire de cel al observaţiei, care ar putea fi formulat "Dacă vrei să ştii
ceva despre oameni, uită-te la ei".
Să presupunem, spre exemplu, că se efectuează un studiu asupra tipurilor de ciocolată
preferate de copii. Se face o anchetă pe un eşantion de 50 de elevi din ciclul gimnazial; dintre
aceştia, 25 preferă ciocolata Excelenta, 15 ciocolata Poiana şi 10 ciocolata Cadbury.
Într-un raport de cercetare bazată pe anchetă, trebuie să se specifice:
- descrierea grupului sau a eşantionului pe care s-a făcut testarea: vîrstă, sex, tipul şcolii
(în cazul exemplului dat), locul şcolii (mediul urban sau rural) şi criteriile de selecţie a elevilor.
- cum a decurs ancheta: dacă chestionarul s-a aplicat individual sau în grup, dacă s-a
folosit interviul, ce tip de interviu anume; metodele folosite se descriu obligatoriu în anexă.
- dacă pe parcursul individului au fost prezente şi alte persoane, neimplicate direct în
cercetare.
Toate acestea trebuiesc precizate în raportul de cercetare, iar răspunsul la aceste
probleme trebuie să-l avem înainte de a demara ancheta. Aceste condiţii alcătuiesc o grilă de
evaluare a corectitudinii cercetării.

16
 Clasificare
Anchetele se clasifică în funcţie de două criterii: scopul şi metodele. Din punctul de
vedere al scopului, anchetele pot fi psihologice, sociologice şi politice. Din punctul de vedere al
metodei, anchetele pot fi pe bază de chestionar şi pe bază de interviu.
Orice tip de anchetă trebuie să îndeplinească o serie de caracteristici:
- să respecte o serie de criterii de selecţie a populaţiei care alcătuieşte grupul-ţintă
(eşantionarea);
- să utilizeze un set de întrebări predeterminate care se aplică tuturor subiecţilor.
Răspunsurile obţinute reprezintă rezultatele acestui tip de cercetare.
Limitele acestei metode: conţinutul, structura şi ordinea întrebărilor fiind stabilite în orb,
în baza unor studii documentare, este posibil ca parte din întrebări să nu fie adecvate populaţiei
pe care o cercetăm. În aceste condiţii folosim chestionare mai puţin structurate şi apelăm la un
studiu pilot, cu rol de cercetare explanatorie în care întrebările se pot rafina, iar opţiunea pentru o
variantă finală va fi susţinută de datele de teren concrete.

Tehnici de eşantionare
Presupunînd că am ales tipul de populaţie pe care facem studiul, întrebarea la care
trebuie să răspundem este: cui anume, din cadrul populaţiei, îi adresăm întrebările noastre?
Răspunsurile la această întrebare presupune selecţia unui eşantion de respondenţi care să fie
reprezentativ pentru întreaga populaţie din care eşantionul face parte. Procedurile de selecţie a
unui eşantion sunt identice, indiferent dacă populaţia ţintă este alcătuită din toţi membrii unei
comunităţi, a unei ţări sau a unei şcoli.
Concepte specifice: populaţie, cadru de eşantionare, eşantion, elemente.
Populaţie: conceptul cu sfera cea mai largă şi, denumind toate persoanele care prezintă
calitatea care ne interesează în studiu. Dacă facem un recensămînt, va trebui să obţinem
informaţii de la fiecare persoană care are calitatea respectivă. Într-o anchetă, din motive de
eficienţă, vom selecta un sub-set (grup) de populaţie care să fie reprezentativ pentru grupul mare.
Cadru de eşantionare: o listă cu membrii populaţiei, care prezintă calitatea ce urmează
a fi evaluată. Aşadar, cadrul de eşantionare este o modalitate de restrîngere a numărului de
subiecţi, în funcţie de criteriul dat.
Eşantion: sub-setul de populaţie limitat de un anumit cadru de eşantionare.
Element: fiecare membru al eşantionului.
Spre exemplu, dacă vrem să măsurăm atitudinea studenţilor de la UTM faţă de serviciile
oferite de bibliotecă, populaţia este reprezentată de studenţii universităţii. Cadrul de eşantionare
este reprezentat de lista studenţilor care frecventează biblioteca (lista reprezentînd cadrul care
delimitează un eşantion din populaţia universităţii). Pentru a obţine informaţii cît mai corecte, ar
mai fi necesare o serie de operaţii suplimentare, cum ar fi excluderea din eşantion a studenţilor
înscrişi la bibliotecă foarte recent (cu doar o zi sau două înainte).
Puterea, în sensul de realism sau validitate, a datelor obţinute prin analiza rezultatelor
obţinute pe un eşantion este dată de măsura în care aceste date sunt valabile pentru întreaga
populaţie, deoarece scopul cercetării este descrierea caracteristicilor unei populaţii, nu a
eşantionului.
Posibilitatea de a generaliza la nivelul populaţiei rezultatele obţinute pe eşantion
depinde de gradul de reprezentativitate al eşantionului. Caracteristicile elementelor care
alcătuiesc populaţia sunt distribuite în mod diferit. Frecvenţa cu care aceste caracteristici sunt
prezente la nivelul populaţiei este relativă şi variabilă. Un eşantion este reprezentativ atunci
cînd repartiţia caracteristicilor lui corespund repartiţiei caracteristicilor populaţiei. Spre
exemplu, dacă la nivelul unei populaţii de studiat există 70% femei şi 30% bărbaţi, aceste
procente trebuie respectate şi la nivelul eşantionului.
Principalul pericol al reprezentativităţii este eroarea de eşantionare, care apare atunci
cînd distribuirea caracteristicilor populaţiei este sistematic diferită faţă de populaţia ţintă. Se
cunosc două tipuri de eroare: erori de selecţie şi erori generate de răspuns. Erorile de selecţie

17
apar atunci cînd procedurile utilizate pentru a obţine un eşantion permit sau conduc la o
reprezentare disproporţionat de mare sau de mică a unui segment de populaţie.

Tipuri de eşantionare
Se cunosc două tipuri principale: eşantionarea neprobabilistică şi eşantionarea
probabilistică.
A. Eşantionarea neprobabilistică
În acest tip de selecţie nu există o cale de estimare a probabilităţii pe care o are un
element de a fi inclus în eşantion şi, de asemenea, nu există nici garanţia că orice element are
şanse să fie inclus în eşantionul respectiv. (De exemplu, se administrează chestionarul primilor
zece studenţi ieşiţi în cale. Dacă cercetătorul alege în mod aleator sau randomizat zece studenţi
din registrul bibliotecii, el va utiliza o metodă de eşantionare probabilistică, deoarece toţi
studenţii au şansa de a fi înscrişi în acest eşantion.) Principalele avantaje ale eşantionării
neprobabilistice constau în comoditatea şi economicitatea lor.
Tipuri de eşantionare neprobabilistică: eşantionare întîmplătoare şi eşantionare jurizată.
Eşantionarea neprobabilistică întîmplătoare se realizează atunci cînd subiecţii corespund
criteriilor de disponibilitate şi voluntariat. Se pune problema gradului de reprezentativitate,
context în care este necesar să se obţină o serie de informaţii suplimentare despre populaţia
respectivă, pentru a vedea dacă datele obţinute sunt corecte. Ca o regulă generală, se consideră
că datele obţinute pe un eşantion selectat întîmplător sunt false atîta timp cît nu avem informaţii
adiţionale certe care să confirme datele.
O eşantionare jurizată asigură o mai mare reprezentativitate a datelor. Ea presupune
selectarea elementelor eşantionului de către un grup de experţi, care indică subiecţii cei mai
potriviţi scopului cercetării. Subiecţii selectate astfel întrunesc o serie de calităţi care-i fac apţi să
facă parte din eşantion.

B. Eşantionarea probabilistică
Pentru a obţine un eşantion reprezentativ apelăm la metode probabiliste de eşantionare.
Caracteristica distinctivă a acestor metode este aceea că cercetătorul poate să precizeze pentru
fiecare element al populaţiei probabilitatea de a fi inclus în eşantion. Există trei tipuri de
eşantionare probabilistică:
- simplu randomizată;
- stratificat randomizată;
- cluster sau randomizată multistadial (vezi articolul "Factori de personalitate", revista
Institutului de Psihologie, 1998, H. Pitariu, M. Albu, M. Dincă)
I. Radu (1993) consideră că există şi o eşantionare randomizată multifazică.
Eşantionarea simplu randomizată se efectuează prin tragere la sorţi, este o tehnică de
bază a eşantionării probabilistice şi se preia în celelalte tipuri de eşantionări probabilistice. Prin
această metodă, orice element are şanse egale să fie inclus în eşantion.
Raportat la eşantioanele selectate prin acest procedeu, se pune întrebarea cît de mare
trebuie să fie eşantionul. Îndeplinirea criteriului de reprezentativitate al unui eşantion este
dependentă de gradul de omogenitate sau heterogenitate al populaţiei respective. Dacă populaţia
este complet omogenă, un singur subiect este suficient. Dacă populaţia este complet heterogenă,
atunci populaţia se suprapune eşantionului. Aceste două situaţii extreme sunt doar teoretice şi nu
pot fi întîlnite în practică; în mod uzual, ne situăm între extreme.
O a doua problemă se referă la gradul de corespondenţă al rezultatelor obţinute pe
eşantion cu cele care s-ar obţine pentru întreaga populaţie. Se calculează marja de eroare, dată de
dimensiunea eşantionului: cu cît eşantionul este mai mare, cu atît eroarea este mai mică. Aşadar,
marja de eroare se reduce pe măsură ce numărul subiecţilor din eşantion creşte. Ea depinde şi de
precizia instrumentelor folosite. Utilizarea noţiunii de "marjă de eroare" ilustrează un principiu
general, care postulează că diferenţele absolute ale procentajelor obţinute nu sunt direct
interpretabile ca atare; ele trebuie interpretate în funcţie de valoarea marjei de eroare.

18
 Eşantionarea randomizată stratificat constă în aceea că populaţia este împărţită în
straturi, după unul sau mai multe criterii, şi pentru fiecare strat se realizează o eşantionare simplu
randomizată. Pentru a selecta un eşantion conform acestei proceduri, totalul populaţiei este
divizat în două sau mai multe subpopulaţii, denumite straturi, şi se aplică procedura eşantionării
simplu randomizate pentru fiecare strat. Există două reguli care trebuie respectate în acest tip de
eşantionare:
- să se selecteze cîte un eşantion pentru fiecare strat în parte;
- dimensiunea eşantionului să fie direct proporţională cu dimensiunea populaţiei incluse
în stratul respectiv.
Numărul de subiecţi incluşi într-un eşantion obţinut prin procedura randomizării
stratificate nu este necesar să fie mult mai mare decît cel al subiecţilor dintr-un eşantion obţinut
prin randomizare simplă.
Eşantionarea randomizată multistadial (cluster). Selecţia elementelor se face
indirect, prin intermediul selecţiei grupurilor de care aparţin acestea. (Spre exemplu, vrînd să
alegem un eşantion din populaţia unui cămin studenţesc, facem selecţia nu pe indivizi, ci pe
camere, camera reprezentînd elementul constitutiv al eşantionului). Utilizînd această modalitate
de selecţie, eşantionul obţinut nu este alcătuit din elemente individuale, ci din agregate, clusteri,
grupări de elemente în conformitate cu un cadru de eşantionare corespunzător.
Eşantionarea randomizată multifazică presupune alegerea iniţială a unui eşantion de
dimensiuni mai mari, pe care se realizează diferite faze ale cercetării, iar apoi, din acest eşantion
iniţial se selectează o serie de grupuri cu care se lucrează în fazele următoare, de obicei atunci
cînd se urmăreşte obţinerea unor informaţii de profunzime. (vezi I. Radu - Metodologia cercetării
ştiinţifice, p. 31)

VI. Metodele anchetei

Ancheta conţine întrebări privind subiecţii, criteriile de selecţionare, eşantionul, modul

ei de desfăşurare (direct sau prin poştă, aplicată individual sau în grup). Clasificarea tipurilor de
anchetă se face după mai multe criterii:
- în funcţie de metodă, avem ancheta pe bază de chestionar şi ancheta pe bază de
interviu. La rîndul lui, interviul poate fi de tip cantitativ (pozitivist) sau de tip calitativ
(comprehensiv).
- în funcţie de scop, avem anchete sociologice, psihologice, antropologice, politice.
Indiferent de tipul de metodă, selecţia populaţiei care alcătuieşte grupul ţintă se face
conform unor criterii bine stabilite şi, de asemenea, ea va utiliza un set de întrebări mai mult sau
mai puţin structurate, care trebuie adresate tuturor subiecţilor participanţi la cercetare.
Răspunsurile primite reprezintă rezultatul unui astfel de studiu.
Există o limită generală a tuturor tehnicilor anchetei: conţinutul şi structura întrebărilor
fiind stabilite în orb (în baza unor informaţii documentare), există posibilitatea ca ele să nu
corespundă populaţiei căreia ne adresăm

Chestionarul
Este o metodă frecvent utilizată în ştiinţele sociale, fie ca instrument unic, fie împreună
cu altele. Se poate aplica:
- direct, prin utilizarea unui operator, care poate fi atît cel care conduce cercetarea şi a
produs chestionarul, cît şi o persoană străină de obiectivele cercetării şi de felul cum a fost
construit chestionarul.
- indirect, putînd fi trimis prin poşta clasică, electronică etc; nu se stabileşte o relaţie
"faţă în faţă" între operator şi subiect.
Calităţile chestionarului sunt:

19
 - obiectivitatea rezultatelor;
- se poate aplica unui număr mare de subiecţi;
- se poate aplica în cercetări care presupun chestionarea unor subiecţi din zone
geografice diferite;
- păstrează anonimatul respondenţilor (una dintre condiţiile care garantează
obiectivitatea răspunsurilor);
- se pot obţine multe informaţii într-un timp relativ scurt.
Limitele chestionarului:
- informaţiile care se obţin sunt doar cele anticipate de cel care a construit chestionarul
şi nu se pot obţine informaţii suplimentare faţă de acestea;
- nu se pot cunoaşte cauzele care au condus la anumite răspunsuri;
- în cazul chestionarului aplicat indirect, anonimatul respondentului poate conduce la
situaţia ca persoana care răspunde să nu fie cea pe care o căutăm (în locul tînărului de douăzeci
de ani poate răspunde bunicul, care are mai mult timp liber);
- este posibil ca unii subiecţi să nu răspundă la toate întrebările.

Structura chestionarului trebuie să cuprindă trei secvenţe: o scrisoare introductivă,

instrucţiunile de aplicare şi chestionarul propriu-zis.
Scrisoarea introductivă cuprinde o serie de observaţii privitoare la scopul şi
semnificaţia studiului. Fără a fi obligatoriu, se pot trece informaţii referitoare la sponsori sau la
institutul care l-a comandat, de aici rezultînd motivele pentru care se cer răspunsurile la întrebări
şi importanţa lor. Se precizează garantarea anonimatului şi confidenţialităţii şi se explică, în linii
mari, cum trebuie să se răspundă.
Instrucţiunile de aplicare au ca scop principal explicarea modului în care trebuie
răspuns la întrebările respective. Tot aici se precizează că răspunsurile trebuie să reflecte opiniile
şi experienţele personale, că nu există răspunsuri corecte sau greşite şi că chestionarul trebuie
completat în totalitate şi returnat la o anume dată (dacă este trimis prin poştă).
Chestionarul propriu-zis cuprinde totalitatea întrebărilor; pentru a fi eficient, trebuie să
respecte regulile privitoare la conţinut şi formă. Modul de prezentare a întrebărilor este de la cele
simple la cele complexe, într-o ordine logică. Există şi posibilitatea de a începe cu întrebări
neutre, ajungîndu-se ulterior la cele personale. Forma de prezentare a întrebărilor de la simplu la
complex se numeşte "chestionar pîlnie". Există şi chestionare "pîlnie întoarsă", dar se utilizează
foarte rar.
În ce priveşte numărul de întrebări, regula de aur este: un număr cît mai mic de
întrebări, dar suficient de mare pentru a cuprinde problema cercetată". Dimensiunea
chestionarului diferă în funcţie de scop, dar şi de structura generală a metodologiei aplicate în
cercetarea respectivă. Dacă folosim o baterie de probe, atunci chestionarul poate să nu fie foarte
vast, pentru că primim informaţii şi prin alte canale sau instrumente.
În funcţie de tipul întrebărilor şi tema studiului, se delimitează întrebări primare,
întrebări secundare şi întrebări terţiare. Întrebările primare sunt cele direct corelate cu tema de
cercetare. Fiecare întrebare se adresează unui aspect al problemei. Ele pot fi independente sau se
pot completa unele pe altele. Întrebările secundare nu sunt direct corelate cu tema, dar sunt
folosite pentru a verifica validitatea şi coerenţa lor. Pentru chestionarele de personalitate,
întrebările secundare sunt cele cuprinse în scalele de disimulare pozitivă sau negativă (de
validitate). Întrebările terţiare au rolul de a crea momente de relaxare pe parcursul completării
chestionarului. Ele apar fie înaintea unei întrebări dificile, fie imediat după.
Din punctul de vedere al adresabilităţii întrebării, se delimitează întrebări directe şi
întrebări indirecte. Întrebările directe se referă la opiniile celui care răspunde (de exemplu, "De
cîte ori pe săptămînă folosiţi şamponul X?"). Întrebările indirecte sunt întrebări cu caracter
proiectiv, la care se cer răspunsuri de tip presupunere ("De cîte ori pe săptămînă credeţi că
persoana P foloseşte şamponul X?") Întrebările indirecte se folosesc în general atunci cînd
presupunem că subiecţii vor avea reţineri să răspundă direct la unele întrebări. Există şi întrebări

20
sugestive, la care răspunsul este sugerat chiar din conţinutul lor; ele se folosesc foarte rar, şi
numai atunci cînd controlul este suficient de puternic astfel încît rezultatul obţinut să nu fie fals.
În funcţie de tipul de răspuns, se pot descrie chestionare cu răspunsuri fixe (prestabilite)
şi chestionare cu răspunsuri deschise. În cazul celor cu răspunsuri deschise, numărul de
răspunsuri obţinute este mai mare, dar există şi dificultăţi: se obţin foarte multe răspunsuri
diferite, ceea ce presupune un efort de prelucrare şi sistematizare considerabil, şi, de asemenea,
se pot obţine şi multe răspunsuri nerelevante.
Din punctul de vedere al variantelor de răspuns, se respectă o serie de reguli legate de
exhaustivitatea, exclusivitatea şi unidimensionalitatea lor. Exhaustivitatea se referă la faptul că
variantele propuse trebuie să acopere toate variantele de răspuns posibile. La sfîrşit introducem şi
un răspuns semi-liber, ca măsură de precauţie, acesta avînd forma "Altele...", pentru a acoperi
posibila noastră neştiinţă. Exclusivitatea se referă la faptul că variantele trebuie alese astfel încît
să răspundă şi să definească toate acelaşi concept. Unidimensionalitatea cere ca itemii formulaţi
să fie independenţi şi reciproc exclusivi şi să nu creeze dificultăţi de opţiune datorită
suprapunerii lor.
În ceea ce priveşte variantele de răspuns, acestea pot lua următoarele forme:
- scale cu răspunsuri numerice;
- scale cu răspunsuri verbale;
- scale de discriminare crescătoare (nesatisfăcător - satisfăcător - bine - foarte bine);
- scale cu răspunsuri grafice (pot fi şi numerice);
- scale-termometru;
- răspunsuri figurale, etc.

Etapele construcţiei chestionarului

1. Pregătirea chestionarului presupune nu numai documentarea, în sensul în care vrem
să vedem dacă s-au construit alte chestionare care să evalueze aceiaşi factori pe care i-am ales şi
noi, dar se decide şi asupra tipului de chestionar, conţinutul şi tipul răspunsurilor. Regulă: este de
dorit să preluăm un chestionar pe tema dată, dacă există, şi să încercăm să-l facem mai complex,
să-l îmbunătăţim.
2. Construcţia primei variante. Se construiesc o serie de itemi, de obicei mai mulţi decît
ar fi nevoie la o primă vedere. Întrebările trebuie să vizeze atît aspectele principale ale cercetării,
cît şi aspectele secundare şi terţiare. Trebuie să ne gîndim şi la forma răspunsurilor, urmînd ca
atît această serie de întrebări, cît şi răspunsurile să treacă de analiza critică a chestionarului,
făcută de regulă de către specialişti (un juriu de experţi). Colectînd informaţiile oferite de juriul
de experţi se re-examinează chestionarul şi se fac modificările necesare. Urmează testarea pilot,
cu un grup restrîns de subiecţi din eşantionul selectat. Se analizează răspunsurile obţinute şi este
de dorit să se ceară subiecţilor să scrie şi nelămuririle sau problemele legate de înţelegerea
itemilor şi a variantelor de răspuns alese (conţinutul itemilor trebuie să fie înţeles de subiecţii de
nivel mediu).
Chestionarul este apoi revizuit încă o dată şi apoi definitivat. În construirea unui
chestionar ne bazăm pe operaţionalizarea conceptelor, adică determinarea notelor concrete şi
situaţionale ale unor concepte cu un grad mare de abstractizare.

Interviul
Este varianta orală a chestionarului. Se descriu două etape: (1) etapa pregătitoare, în
care se fixează scopurile interviului şi se stabilesc persoanele care vor fi intervievate; (2) etapa
interviului propriu-zis, care este o discuţie sistematică şi ordonată, coordonată de intervievator cu
scopul de a evita distorsiunile de informaţie.
Interviul se foloseşte atît în studiile calitative, cît şi în cele cantitative.
Metodele au o serie de caracteristici:
- în studiile cantitative se utilizează interviul structurat (ex: o grilă de întrebări);

21
 - în studiile calitative, interviurile sunt preponderent nestructurate (de tip intensiv sau de
tip focalizat pe o anumită temă).
În ceea ce priveşte diferenţele dintre interviul cantitativ şi cel calitativ, un prim criteriu
este nivelul de structurare:
- interviul structurat se caracterizează printr-o procedură strictă; presupune construirea
şi respectarea unui ghid asemănător unui chestionar (este, de fapt, un chestionar citit, construit de
un cercetător şi aplicat de un operator). Aplicarea acestui tip de interviu permite obţinerea unor
informaţii care au fost presupuse de cercetător, dar nu şi a unor informaţii suplimentare.
Operatorul nu se implică personal cu nimic în aplicarea interviului, ci este un fel de robot.
- interviul nestructurat nu presupune o procedură strictă de derulare, nu există restricţii
în formularea răspunsurilor sau a întrebărilor şi nu este absolut necesară respectarea ordinii
întrebărilor. Pe de altă parte, întrebările pe care le pune operatorul-cercetător au la bază un
model, o structură şi ţintesc spre un anumit scop (seamănă cu interviul clinic).
- există şi interviul semistructurat, o variantă intermediară între celelalte două
prezentate. Operatorul are libertatea ca, atunci cînd sesizează un răspuns incomplet, să pună şi
întrebări care nu sunt cuprinse în grila iniţială.
Un alt criteriu de clasificare a interviurilor este nivelul de standardizare al
răspunsurilor. În interviul cantitativ, fiecare întrebare are o serie de răspunsuri prestabilite, dintre
care respondentul îl alege pe cel care i se potriveşte cel mai bine. În interviul nestandardizat,
respondentul răspunde cum vrea (răspunsuri deschise).
În funcţie de numărul de persoane intervievate, se delimitează:
- interviul individual (un operator - un respondent);
- interviul în grup (un operator - maximum cinci respondenţi). Acest tip de interviu se
aplică atunci cînd ne interesează să aflăm punctul de vedere al mai multor subiecţi asupra unei
probleme (de pildă, atunci cînd studiem relaţiile dintr-o familie).
Acest tip de interviu nu trebuie confundat cu focus-grupul, care este o metodă de
determinare a caracteristicilor unei situaţii sau a opiniilor despre o situaţie în cadrul unei discuţii
de grup, cînd se propune tema şi în jurul ei se desfăşoară discuţiile liber, fără intervenţii.
Din punctul de vedere al frecvenţei aplicărilor, se delimitează interviurile unice şi
interviurile panel. Interviurile unice sunt cele în care se discută o singură dată cu o persoană şi
sunt specifice cercetărilor calitative. Interviurile panel sunt cele în care acelaşi set de întrebări
sau aceeaşi tematică este pusă în discuţie de mai multe ori cu acelaşi set de subiecţi; sunt
specifice cercetărilor longitudinale şi cantitative. Spre exemplu, pentru a studia opinia faţă de
democraţie, se alcătuieşte un interviu care se aplică unor subiecţi adolescenţi, apoi acelaşi
interviu se aplică aceloraşi subiecţi după cinci ani etc.
Există şi alte tipuri de interviuri, diferenţiate în funcţie de conţinut:
- interviul analitic, care se bazează pe o teorie şi are ca scop analiza conceptelor
specifice acesteia, a relaţiilor sociale şi a evenimentelor, totul analizat prin prisma teoriei
respective;
- interviul diagnostic (anamneza), care urmăreşte să determine evenimentele majore de
pe parcursul vieţii unui individ. El permite să se obţină un diagnostic corect asupra unui individ
în măsura în care este completat de alte instrumente diagnostice.
- interviul etnografic (dezvoltat la început de etnografie şi preluat şi folosit de
psihologia socială şi sociologie) permite studiul structurii culturale şi arhetipale, ceea ce
presupune determinarea comportamentelor, a simbolurilor utilizate, a relaţiilor între simboluri şi
comportamente etc. Delphi este o variantă de interviu etnografic, aplicat multifazic. Se lucrează
doar cu experţi, ei fiind atît respondenţi, cît şi juriu al informaţiei obţinute.

22
 VII. Măsurători alternative (indirecte) ale comportamentului uman

Măsurătorile alternative sunt măsurători care completează informaţiile ce se pot obţine

prin observaţie, anchetă etc. Ele sunt importante, dar nu pot fi utilizate ca unice mijloace de
cercetare. Cel mai adesea, sunt utilizate pentru a valida măsurătorile obţinute cu alte metode.
Măsurătorile indirecte sunt caracteristice metodelor şi cercetărilor de tip descriptiv şi sunt
considerate metode alternative.
Tipuri de măsurători alternative:
- analiza şi interpretarea urmelor şi documentelor materiale;
- analiza arhivelor (de conţinut);
- analiza de caz.
Analiza şi interpretarea urmelor şi documentelor materiale îşi are justificarea în faptul
că detectivii au demonstrat că analiza urmelor (pe stradă, pe pervazul ferestrei etc.) poate oferi
informaţii despre persoanele care au trecut prin locul respectiv. Urma paşilor pe nisip, spre
exemplu, poate oferi informaţii despre înălţimea, vîrsta şi greutatea persoanei. Distanţa dintre
paşi poate furniza informaţii despre ritmul mersului (fugă, mers agale), şi aşa mai departe. Prin
urmare, examinarea urmelor şi documentelor materiale este importantă în cercetările psihologice
pentru că ele oferă informaţii despre neinfluenţate de reacţiile de dezirabilitate. Orice alt tip de
cercetare poate să genereze răspunsuri dezirabile şi astfel, reacţiile înregistrate să fie, într-o
oarecare măsură, false.
Urmele materiale reprezintă dovezi ale activităţii oamenilor, documente neprovocate
existente sub forma unor resturi sau fragmente de obiecte ori sub forma unor dovezi integrale,
intacte. Documentele materiale sunt:
- fragmente de obiecte sau obiecte nefuncţionale, care atestă prezenţa unei persoane şi
vor fi numite urme;
- creaţii, construcţii, obiecte care pot fi utilizate şi pe care le numim produse.
Urmele pot rezulta fie prin acumulare, fie prin erodare. Din prima categorie fac parte
praful de pe cărţile neutilizate, desenele grafitti etc.; din a doua categorie pot face parte treptele
de la clădiri, cărţile, covoarele etc.
Indiferent de modalitatea lor de apariţie, urmelor rezultate prin acumulare li se pot
asocia o serie de semnificaţii psihologice. Sticlele de băutură din pubele pot fi un indicator al
cantităţii de alcool consumat în casa respectivă (în 1973, americanii au efectuat un studiu asupra
gunoaielor pentru a obţine indicii despre obiceiurile alimentare şi stilul de viaţă al cetăţenilor).
Urmele de degete şi nasuri de pe ferestre indică faptul că în locuinţa respectivă au fost în vizită
copii. Un indiciu de trafic îl reprezintă zonele tocite de pe podele sau covoare; alimentele lipsă
din galantare informează asupra obiceiurilor alimentare. Statuile distruse pot fi indiciu al unei
atitudini politice; cele din biserici dau indicii asupra atitudinilor religioase. Uzura încălţămintei
la copii este un semn de activism; la orice vîrstă, ea dă informaţii despre eventuale deficienţe
fizice.
Produsele sunt obiecte sau construcţii păstrate intacte, care ne permit să aflăm
comportamentul unor persoane sau grupuri sociale într-un anumit moment de timp. Produsele,
fiind intacte, permit măsurarea stilului de personalitate, comportament, patternuri
comportamentale. În zoopsihologie, măsurătorile de acest tip sunt esenţiale. Stilul arhitectural al
unui oraş poate indica influenţele culturale, nivelul de civilizaţie, relaţiile sociale.
Urmele şi produsele oferă informaţii teoretic valide asupra comportamentului uman, dar
aceste informaţii trebuie verificate prin alte metode. Erorile de evaluare se pot datora unor factori
care conduc la deteriorarea unor obiecte şi transformarea lor în urme. Există urme şi produse
care nu sunt reflexul unor obiceiuri ale comunităţii respective, ci impuneri ale unui alt grup
social.

23
 Analiza arhivelor sau analiza de documente, de text.
Arhivele reprezintă înregistrări sau documente care dau socoteală despre activitatea
umană sau a instituţiilor, guvernelor, altor grupuri sociale. Considerăm ca date de arhivă
analizabile şi datele de presă, datele oficiale de la primării, emisiunile TV sau radio, aşadar nu
numai textele scrise.
Arhivele au o serie de avantaje: sunt nereactive, sunt stabile, oferă o alternativă
colectării de date prin anchetă şi observaţie. Datele de arhivă pot fi utilizate pentru a susţine,
confirma sau infirma alte procedee ale evaluării comportamentului uman. Şi în cazul analizei
arhivelor, reacţia de dezirabilitate este nulă.
Tipuri de arhive
Marea diversitate a informaţiilor face dificilă clasificarea lor. Totuşi, ele pot fi împărţite
în funcţie de criteriul temporal în: arhive curente (sau continue), care privesc înregistrări zilnice
sau la intervale relativ egale de timp şi care nu au întreruperi (raportările circumscripţiilor
financiare, agenţiile guvernamentale etc.); arhive periodice (sau discontinue), cum ar fi cele ale
agenţiilor imobiliare sau documentele personale.
La rîndul lor, atît arhivele curente cît şi cele periodice pot fi împărţite în funcţie de
permeabilitate sau transparenţă la public (măsura în care atît persoanele publice, cît şi cele
particulare au acces la ele).
Datorită faptului că reflectă o continuitate a activităţii unor oameni, arhivele curente
sunt folosite în studiile longitudinale sau în cele cu eşantioane independente succesive.
P. Iluţ (1997) consideră ca importante în clasificarea arhivelor criteriile de: vechime,
destinatar, grad de încredere şi accesibilitatea. S. Chelcea (1993) identifica patru criterii: natura
documentelor (scrise, imagistice sau audio), conţinutul informaţional (documente cifrice sau
necifrice), destinatarul (documente personale sau publice) şi emitentul (documente oficiale şi
neoficiale).
În categoria arhivelor intră actele care însoţesc creşterea şi dezvoltarea umană: actul de
naştere (oraşul, momentul naşterii, numele părinţilor); diplomele şcolare, cataloagele şcolare,
condicile spitalelor, fişele de personal de la departamentul Relaţii Umane, certificatul de
căsătorie sau cel de divorţ, în fine, actul de deces (vîrsta, cauzele decesului etc.) Aceste
informaţii nu reprezintă doar referinţe individuale. Dacă cercetătorul acţionează asupra unui
întreg grup, poate afla informaţii despre activitatea comunităţii respective.
Din ziare putem obţine informaţii, de pildă, din lista de oferte pentru locuri de muncă.
Mai putem obţine informaţii din recensăminte, din cartea de telefon (pentru etnicitate) etc.
În 1958, Frank şi Gilovich au făcut un studiu asupra legăturii dintre culoarea neagră şi
ideea de rău. Ei au arătat că, în mod obişnuit, culorii negre îi sunt asociate ideile de rău,
nenorocire, neajuns etc. Toate aceste situaţii de viaţă negative sunt denumite, în limba engleză,
prin termeni care cuprind şi cuvîntul black, negru. În general, negrul este asociat cu moartea, iar
albul cu viaţa. Aceste asociaţii influenţează modul de a gîndi şi de a se comporta al oamenilor.
Cei doi cercetători au făcut un studiu asupra a două echipe de fotbal: echipa îmbrăcată în negru
este mai agresivă decît o echipă îmbrăcată în orice altă culoare. Cercetătorii au contorizat
numărul de penalizări acordate în teren şi numărul de minute de eliminare dictate pentru jucătorii
fiecărei echipe. Echipele cu "scoruri" înalte erau cele îmbrăcate în negru, cu excepţia unei echipe
în bleumarin închis. Explicaţia pentru această constatare este legată atît de percepţia individuală,
dar şi de percepţia socială. Cei care apreciază jocul au tendinţa de a-i aprecia pe jucătorii în
negru ca fiind mai agresivi; la rîndul lor, jucătorii dezvoltă un comportament mai agresiv.
Pentru a dovedi acest lucru, cercetătorii au apelat la două studii de laborator. În primul,
arbitrii au fost puşi să urmărească jocul în care una dintre echipe era îmbrăcată în negru, iar
aceasta a fost notată ca fiind mai agresivă. În al doilea studiu, la două echipe de studenţi li s-a
cerut să aleagă între echipament sportiv negru şi de alte culori. Cei care au ales echipamentul
negru au ales apoi, din listele care li s-au prezentat tuturor subiecţilor, nume de sporturi mai
agresive. Cercetătorii au concluzionat că există o implicaţie a culorii în comportamentul lor.

24
 Metoda utilizată în analiza arhivelor este analiza de conţinut. Aceasta este o tehnică ce
permite crearea inferenţelor prin identificarea caracteristicilor specifice ale unui mesaj. Ea poate
fi folosită şi pentru mesaje video sau audio. Analiza de conţinut poate fi cantitativă sau calitativă.
Analiza de conţinut cantitativă are ca scop definirea tendinţelor, atitudinilor, modelelor
prezente în anumite documente. Este specifică documentelor care conţin informaţii complexe,
cum sunt cele din mass-media, literatură, legislatură, corespondenţă, jurnale personale. Analiza
cantitativă de conţinut presupune mai multe etape:
- stabilirea tipului de documente pe care se lucrează, în conformitate cu scopul şi
ipoteza cercetării;
- stabilirea de categorii sau clase şi de indicatori direct numărabili în text (asemănător
cu operaţionalizarea conceptelor). În general, o categorie corespunde unei anumite ipoteze.
Existenţa grilei şi a sistemului de indicatori permite definirea unităţii de analiză, care
poate fi de context (lungimea minimă a textului care trebuie citit pentru a desemna modul
favorabil sau defavorabil în care este prezentată tema) şi de reperaj (lungimea textului în care
este recunoscută tema). Unitatea de reperaj poate fi aceeaşi sau mai mare decît unitatea de
context. În cazul unui articol, putem considera paragraful ca unitate de context şi articolul în
totalitatea sa ca unitate de reperaj.
Avantajele:
- permite o interpretare riguroasă a documentelor, astfel că afirmaţiile fără acoperire pot
fi depăşite;
- permite determinarea tendinţelor prezente într-un document sau mai multe şi
caracterizarea unei perioade sau epoci;
- efectul dezirabilităţii este nul;
- presupune costuri reduse.
Limitele:
- o grilă de categorii şi indicatori trebuie să fie exhaustivă (să se refere la toate
problemele cercetate), exclusivă (un indicator care apare într-o categorie să nu apară şi în altele),
să fie obiectivă şi pertinentă;
- are validitate şi fidelitate inferioară (din punctul de vedere al validităţii, informaţiile
obţinute nu pot fi supuse decît analizei validităţii de construct sau de conţinut).

Info: pentru seminar sau cursul de săptămîna viitoare, de făcut o analiză de conţinut pe
un text din S. Chelcea, Metodologia cercetării sociologice.

VIII. Studiul de caz

Studiul de caz (diferit de analiza de caz) presupune o analiză şi o descriere completă a

caracteristicilor de evoluţie (a evoluţiei) unei persoane. Unii autori (ex. P. Iluţ) consideră studiul
de caz drept o metodă prin excelenţă calitativă. Alţii (I. Radu) consideră că este o metodă
descriptivă cu valenţe calitative sau cantitative, metodă absolut necesară pentru completarea
informaţiilor care se obţin prin utilizarea celorlalte metode descriptive.
Departajarea cantitativ-calitativ este greu de stabilit. Studiul de caz este o metodă
cantitativă în măsura în care, într-o cercetare în care se apelează la culegerea de date pe această
cale, metoda permite formularea unor presupoziţii, spre deosebire de metodele calitative, unde se
porneşte de la un obiectiv. Studiul de caz este o procedură de integrare a modalităţilor de
cercetare cantitativă şi calitativă, care permit abordarea, analiza unei entităţi sociale, a unei
persoane, cu scopul de a ajunge la o imagine cît mai completă a evoluţiei sale.

25
 Datele pentru studiul de caz se obţin pe diferite căi: prin observaţie şi interviu (dacă
obiectul studiului este o persoană prezentă), cu ajutorul documentelor personale, al datelor de
arhivă etc. Studiul de caz este o metodă doar în sensul larg al cuvîntului, pentru că nu ajunge la
stabilirea unei baze de date cifrice, numerice, aşa cum se întîmplă atunci cînd folosim celelalte
metode, în variantele lor cantitative.

Studiu de caz - analiză de caz; metoda biografică - experimentul mono-subiect

Studiul de caz este o metodă care are ca scop descrierea unei persoane; ca atare, este o
metodă de tip descriptiv-exploratorie. Analiza de caz (sau studiul de caz multiplu) (Radu, 1994)
este o metodă de culegere a informaţiilor, de ordonare şi interpretare a lor, care are ca scop
explicarea caracterului evolutiv şi complex al unor fenomene sociale, specifice unui sistem în
evoluţie. Analiza de caz presupune un grup şi se ocupă cu definirea relaţiilor existente la nivelul
acelui grup.
Experimentul mono-subiect măsoară caracteristicile de bază ale unui subiect în condiţii
experimentale. Din punctul de vedere al designului, în acest experiment se măsoară o valoare
iniţială, apoi se intervine cu o variabilă şi se măsoară reacţia post-intervenţie. Acest tip de
experiment a fost utilizat de Fisher, Pavlov, Piaget; însă cel care l-a consacrat a fost Skinner,
care, în anii '30, a procedat la analiza experimentală a comportamentului. Apelul la experimentul
mono-subiect este binevenit atunci cînd există posibilitatea unui studiu în timp asupra
comportamentului. Studierea pe o perioadă mai îndelungată a unui singur subiect duce la
obţinerea unor informaţii de profunzime; aşadar, metoda experimentului mono-subiect este la fel
de riguroasă din punct de vedere ştiinţific ca şi cea care utilizează eşantioane şi inferenţe
statistice.
Experimentele mono-subiect pot fi considerate mai puţin expuse erorilor decît designurile
cu mulţi subiecţi. Generalizarea rezultatelor, în experimentul de acest tip, se realizează fie la
nivel intra-subiect, cînd se compară în timp acelaşi subiect, fie la nivel inter-subiect, atunci cînd
este necesar să desfăşurăm mai multe experimente (identice) mono-subiect. Datele obţinute în
finalul unei astfel de validări nu se prezintă sub formă de medii statistice.
Studiul de caz este tipic psihologiei clinice. El permite compararea sistematică a
cazurilor, comparaţia realizîndu-se între cazuri particulare, între evoluţii individuale. Se pot
compara cazurile la fel ca în experimentul mono-subiect, dar în studiul de caz cercetătorul nu
intervine pentru a genera o reacţie.
Avantaje
- Poate fi sursă de idei pentru ipoteze şi obiective de cercetare.
- Permite "testarea" unor tehnici noi de psihoterapie.
- Este o metodă de studiu a fenomenelor rare.
- Permite verificarea şi modificarea unor teorii general acceptate (excepţia care confirmă
sau infirmă regula).
- Rezolvă conflictul între abordările nomotetice şi cele idiografice. În abordările
nomotetice se descriu performanţele medii ale populaţiei; studiul de caz poate fi folosit ca o
exemplificare, astfel ajungîndu-se în planul cercetării idiografice.
Dezavantaje
- Se poate concluziona asupra unei relaţii cauză-efect doar la nivel individual, dar nu se
poate generaliza.
- O serie din modificările comportamentale care apar în timpul unei psihoterapii se pot
datora unor variabile pe care nu le putem controla.
- Metoda este supusă erorilor, deoarece cercetătorul este implicat în relaţia respectivă şi,
ca atare, este implicit un grad de subiectivitate.

Analiza de caz

26
 Este o metodă specială de culegere a informaţiilor, de ordonare a acestora şi de
interpretare a lor, avînd ca scop explicarea caracterului evolutiv şi complex al unor fenomene
sociale specifice unui sistem în evoluţie. Spre deosebire de studiul de caz, care vizează un singur
element dintr-o structură socială, analiza de caz se ocupă de întreaga structură, de întregul
sistem. Se foloseşte mult în Franţa, cu precădere în psihologia organizaţională. Analiza de caz
este diferită de studiul de caz prin aceea că este orientată pe studiul relaţiilor care apar într-un
grup, pe cînd studiul de caz presupune descrierea evoluţiei unui individ, a caracteristicilor sale.
Analiza de caz este o anchetă empirică, avînd ca obiect de studiu un fenomen în contextul
real de evoluţie şi care permite delimitarea fenomenului de contextul în care are el loc. În această
metodă se utilizează surse de informaţie multiple, care să permită descrierea atît a unor situaţii,
cît şi a unor fenomene evolutive care caracterizează cazul respectiv. Cazul, aşadar, furnizează un
context de observaţie care permite identificarea şi determinarea unor procese particulare. Cazul
trebuie tratat ca un sistem integrat în care componentele funcţionează raţional, dar şi creativ.
Analiza acestor componente prin prisma structurii permite o mai bună înţelegere a lor; cazul
joacă un rol secundar, fiind un suport care facilitează înţelegerea unor elemente particulare.
Avantaje
- Furnizează o situaţie în care să poată fi analizată evoluţia unui număr mare de procese.
- Permite descrierea relaţiilor de interacţiune între aceste procese şi, mai în profunzime,
între diferite evoluţii, ceea ce permite descrierea diversităţii situaţiilor sociale.
Analiza de caz se foloseşte atunci cînd:
- se doreşte a se determina cum şi de ce apar şi se dezvoltă anumite evenimente într-o
situaţie;
- există imposibilitatea de a "controla" o situaţie socială;
- se doreşte obţinerea de informaţii despre un eveniment care se derulează într-un cadru
natural.
Aşadar, analiza de caz este un fel de experiment cu n variabile, în care cercetătorul nu
intervine în nici un fel.
Metoda permite analiza legăturilor operaţionale existente între evenimente, fenomene,
chiar dacă frecvenţa apariţiei acestora nu face obiectul analizei de caz. Ea permite, de asemenea,
definirea caracteristicilor globale şi semnificative ale unor evenimente reale de viaţă:
- evoluţia individului în context social;
- proceduri organizatorice şi de gestiune umană;
- schimbările apărute într-un context social;
- procesul de evoluţie şi involuţie industrială.
Analiza de caz permite explicarea acestor relaţii complexe, care nu pot fi surprinse prin
anchete şi prin strategii experimentale. Nu se poate judeca analiza de caz apelînd la aceleaşi
criterii ca într-un studiu experimental. Rezultatele pot fi generalizate analitic, dar nu şi statistic.
Analiza de caz poate reprezenta o cale de îmbogăţire a unei teorii, dar poate fi şi o modalitate de
validare a unor teorii existente. Ea mai are două funcţii: cea de cadru într-o abordare inductivă şi
cea de cadru într-o abordare deductivă (sau confirmativă).
Analiza de caz serveşte drept cadru pentru abordarea inductivă atunci cînd situaţiile ne
permit să analizăm o serie de cazuri particulare şi să degajăm procese care se repetă şi se pot
grupa evoluînd, structurînd o teorie. Ea se foloseşte în acest caz la debutul unei teorii şi asigură
obţinerea unei baze de date.
Analiza de caz serveşte drept cadru pentru abordare deductivă atunci cînd teoria este
cunoscută şi se doreşte verificarea ei. Aceasta are loc într-o etapă mai avansată de cercetare,
atunci cînd se doreşte îmbunătăţirea unui model deja stabilit.
În 1984, Roger Steake definea trei tipuri de analiză de caz: intrinsecă, instrumentală şi
multiplă.
Analiza de caz intrinsecă se utilizează atunci cînd ne ocupăm de o situaţie care are
caracteristici de unicitate sau este foarte rară. Ea presupune o interpretare de profunzime a

27
diferitelor aspecte, pentru a determina elementele semnificative şi legăturile care reunesc aceste
elemente în obţinerea unei dinamici sau evoluţii specifice.
Analiza de caz instrumentală se ocupă de o situaţie care prezintă o serie de trăsături
specifice, tipice, prin raportarea la un model teoretic existent. Se foloseşte atunci cînd
cercetătorul doreşte să ilustreze fenomene sociale definite anterior într-un model teoretic. Cadrul
serveşte drept situaţie-tip în care se verifică în ce măsură o teorie este capabilă să explice
fenomenul la care se raportează.
Analiza de caz multiplă presupune identificarea sau precizarea unor evenimente sau
fenomene asemănătoare într-un număr oarecare de situaţii. Se face o analiză individuală a
fiecărei situaţii, apoi se extrag elementele asemănătoare. Se foloseşte în abordări de tip inductiv.
Etape
1. Fixarea cadrului epistemologic general şi stabilirea limitelor analizei.
2. Culegerea şi ordonarea informaţiilor. Informaţiile se pot obţine şi utilizînd interviul,
chestionarul şi observaţia, dar mai ales datele de arhivă, analiza de urme şi de produse. Scopul
este cel de a încerca să delimităm informaţiile importante în funcţie de scopul urmărit. Ordonarea
informaţiilor se poate face pe două nivele:
- nivelul descriptiv: păstrăm informaţii care permit o descriere a evoluţiei fenomenului
respectiv.
- nivelul abstract: ne obligă la analiza şi explicaţia relaţiilor dintre evenimentele comune,
utilizînd cel mai frecvent analiza de conţinut prin teoretizare.
În această etapă există riscul intervenţiei subiectivismului cercetătorului, care poate
deforma datele şi invalida rezultatele. Pentru a evita aceasta, se foloseşte o metodă calitativă de
verificare, triangulaţia, care se poate aplica şi datelor, şi cercetării. Triangulaţia datelor
presupune apelul la cît mai multe surse de informaţii şi inserarea lor într-un fişier comun.
Triangulaţia cercetării presupune ca acest fişier să fie analizat şi de alţi cercetători.
Obiectivarea datelor se face şi prin supunerea lor judecăţii unor "judecători sociali",
persoane implicate în analiza de caz şi care pot analiza din interior obiectivitatea datelor
obţinute.
3. Analiza propriu-zisă a datelor se poate face deductiv, prin raportarea la o teorie deja
existentă, sau inductiv, construindu-se teoria pe baza datelor existente, a asemănărilor şi
deosebirilor prezente la evenimentele studiate.

IX. Designul de cercetare descriptivă şi experimentală

Cercetarea descriptivă presupune utilizarea metodelor descriptive (observaţia, ancheta).

(Important: în cercetările descriptive, pentru caracteristicile măsurate folosim denumirea de
variabile; este greşită folosirea denumirii de variabile dependente şi independente, deoarece
studiile descriptive nu permit explicaţii cauzale, ci numai de tip corelativ.) Alegerea tipului de
design este o opţiune necesară, la care se ajunge după ce am stabilit obiectivele, ipotezele,
mijloacele de eşantionare. Opţiunea pentru un tip de design înseamnă optarea pentru un plan sau
modalitate de gestionare a datelor. Se cunosc următoarele tipuri de design: transversal, al
eşantioanelor succesive independente şi longitudinal (sau panel).
Designul transversal se utilizează cel mai frecvent şi presupune obţinerea datelor printr-
o unică aplicare a chestionarului (sau interviului, observaţiei etc). Se mai numeşte şi "one shot".
Apelul la acest design nu înseamnă o perioadă scurtă de lucru, după cum un timp scurt de lucru
nu înseamnă folosirea unui eşantion. Din necesitatea de validitate a datelor, este de dorit să se
lucreze cu mai multe eşantioane. Datele obţinute pentru fiecare eşantion se vor compara între ele,
asigurîndu-se astfel fidelitatea rezultatelor.

28
 Utilizarea anchetei permite descrierea caracteristicilor unei populaţii sau a diferenţelor
existente între două sau mai multe eşantioane ale aceleiaşi populaţii. Ea permite şi măsurarea
relaţiei care se stabileşte între diferite caracteristici ale acelei populaţii.
Jessar (1980) a determinat relaţia dintre caracteristicile de personalitate şi consumul de
droguri. El a ajuns la concluzia că persoanele consumatoare de droguri tind să aibă expectaţii
profesionale scăzute, toleranţă crescută la devianţă, incompatibilitate între grupul familial şi cel
de prieteni. Alţi factori care conduceau spre comportamentul studiat de el au fost identificaţi
după cum urmează: preluarea modelului parental, preluarea modelului din grupul de prieteni,
implicarea într-un grup de aceeaşi vîrstă cu comportament deviant.
Aceste concluzii au presupus nu numai determinarea caracteristicilor de personalitate
ale celor care se drogau şi selectarea lor, ci şi informaţii amănunţite despre grupul social de
provenienţă şi cel din care făceau parte în momentul respectiv subiecţii, şi, de asemenea,
informaţii asupra evoluţiei fiecărui membru al cercetării în parte. Concluzia studiului a fost aceea
că consumul de droguri trebuie înţeles ca fiind generat de un pattern de factori, şi nu de un factor
singular.
Designul transversal este potrivit atunci cînd scopurile privesc descrieri de tipul celei
sus-menţionate. Dacă dorim să evaluăm modificări comportamentale de atitudine, evolutive sau
involutive, vom apela la designul eşantioanelor succesive independente sau la designul
longitudinal. Designul transversal permite evaluarea unui comportament sau caracteristică
psihică într-un moment oarecare de timp.

Designul eşantioanelor succesive independente este o serie de studii transversale în care

această metodă se aplică pe eşantioane succesive de respondenţi. Acest tip de design este cel mai
potrivit dacă ne fixăm ca scop descrierea manifestărilor comportamentale, a atitudinilor etc.
Limite:
- Cercetarea se face pe eşantioane diferite de populaţie şi, ca atare, modificarea unei
atitudini sau a unui comportament se poate datora unor factori exteriori studiului. De aceea, în
concluziile studiului, informaţia se reduce la constatarea modificărilor, neputîndu-se face
inferenţe asupra cauzelor, chiar dacă această tentaţie există.
- Caracteristicile urmărite ale eşantioanelor, schimbările comportamentale sau de
atitudine de la nivelul unei populaţii pot fi descrise corect pe o perioadă de timp doar dacă
caracteristicile populaţiilor rămîn identice. Se poate apela la analiza de regresie sau la analiza
factorială pentru a corecta neajunsul modificării eşantioanelor, dar este recomandabil ca, dacă
utilizăm aceste metode, să verificăm caracteristicile subiecţilor participanţi în fiecare an.
- Dacă studiem modificările comportamentale determinate de evenimente care apar în
mod natural (ex., votul), este posibil ca rezultatele să fie influenţate de o serie de legi care se
asociază cu comportamentul studiat.

În designul longitudinal se apelează la acelaşi eşantion de populaţie pe parcursul mai

multor ani, de mai multe ori. Avantaje:
- Permite evaluarea modificărilor particulare, individuale ale respondenţilor şi astfel se
pot preciza cauzele unor modificări (ceea ce designul transversal şi cel al eşantioanelor succesive
independente nu permite).
- Permite cea mai corectă evaluare a efectelor unui eveniment natural.
Limite:
- Eşantionul trebuie păstrat stabil în timp, ceea ce este mai greu de realizat.
- Posibilitatea de comparare la intervale mari de timp este redusă, întrucît pe parcursul
studiului o parte din respondenţi pot să nu mai vrea sau să nu mai poată să răspundă (se mută,
mor etc.) Acest dezavantaj se poate reduce dacă iniţial demarăm studiul cu un eşantion dublu
faţă de cît ar fi necesar în mod normal.
- Învăţarea probelor poate duce la rezultate nevalide.

29
 - Apariţia reacţiei de dezirabilitate, datorată întîlnirii de mai multe ori, de-a lungul
anilor, cu acelaşi psiholog.

Cercetarea experimentală
În psihologie se utilizează metoda experimentală pentru a izola sau delimita un proces
ori o caracteristică psihică, pentru a stabili trăsăturile sale specifice prin construcţia unei situaţii
artificiale.
Spre exemplu, este dificil de evaluat dacă un cititor apelează la un limbaj interiorizat
sau la unul semi-interiorizat în parcurgerea unui text. Huber şi Huber (1982) au stabilit, folosind
un experiment, diferenţele dintre cele două tipuri de cititori. Ei au ales două tipuri de texte, unul
care presupunea dificultăţi de pronunţie şi un altul mai uşor de citit. Ipoteza cercetării era aceea
că, în condiţiile unui text dificil, dacă limbajul subiectului este interiorizat, timpul de citire este
evident mai lung. Ipoteza s-a confirmat.
Diferenţele dintre o cercetare descriptivă (sau exploratorie) şi una experimentală nu este
de neglijat. Cercetarea descriptivă utilizează ca metode observaţia, ancheta şi testul, evaluează
caracteristici existente la nivelul unei populaţii, aşa cum sunt ele, şi apelează la designuri
specifice metodelor folosite. Cercetarea experimentală utilizează metoda experimentului,
măsoară caracteristicile unui proces izolîndu-l din structura generală a personalităţii, provocînd
evoluţia lui într-o situaţie artificială şi apelează la designuri specifice: multigrup sau monogrup.
Este evident că rezultatele unei cercetări sunt cu atît mai valide şi mai fidele, cu cît
metodele de cercetare ale caracteristicilor psihice pe care se focalizează cercetarea combină
abordarea descriptivă cu cea experimentală. Ca atare, o abordare multiplă din punct de vedere
metodologic permite creşterea validităţii informaţiilor, care, în acest caz, se numeşte validitate
convergentă.
Un experiment corect permite evidenţierea unei cauzalităţi, psihologul încercînd să afle,
prin experiment, ce se află în spatele unui comportament sau ce anume determină acel
comportament. Un experiment presupune manipularea unuia sau mai multor factori şi măsurarea
efectelor acestei manipulări asupra comportamentului. Factorii pe care cercetătorul îi controlează
se numesc variabile independente. Comportamentele sau funcţiile care sunt utilizate pentru a
măsura efectul variabilelor independente se numesc variabile dependente.
Experimentul are patru caracteristici: validitatea internă, fidelitatea, sensibilitatea şi
validitatea externă. Un experiment dispune de validitate internă atunci cînd oricare factor
necontrolat care ar putea influenţa rezultatele este îndepărtat. Aşadar, un experiment are
validitate internă ridicată atunci cînd cauza şi variabila dependentă sunt bine delimitate.
Fidelitatea se referă la aceea că scopul unui experiment este să determine un
comportament specific. Dacă, prin repetarea experimentului, se obţin aceleaşi rezultate, atunci
datele obţinute în cadrul primului experiment au un grad înalt de fidelitate. Fidelitatea se verifică
în cadrul experimentului-replică.
Un experiment dispune de sensibilitate atunci cînd permite măsurarea oricărei variabile
independente, indiferent cît de mic este efectul ei.
Validitatea externă este dată de generalizarea rezultatelor unui experiment asupra unei
întregi populaţii, adică atunci cînd datele sunt corecte pentru întreaga populaţie din care a fost
extras eşantionul.
Controlul situaţiei experimentale presupune: modalitatea de manipulare a variabilelor,
modul în care evoluează condiţiile experimentale şi grupul de control. Aceste trei aspecte
urmăresc un obiectiv comun: stabilirea condiţiilor necesare obţinerii unor inferenţe cauzale şi, de
asemenea, asigurarea validităţii interne a experimentului.
Modalitatea de manipulare a variabilelor se referă la respectarea condiţiilor de
covarianţă şi de ordonare temporală. Condiţia de covarianţă presupune obţinerea unei relaţii
directe între variabila dependentă şi cea independentă; două variabile sunt covariante atunci cînd
cea independentă determină în acel moment o modificare a celei dependente. Dacă variabila
dependentă se modifică înaintea variabilei independente, condiţia de covarianţă nu este

30
relevantă. Condiţia de ordonare temporală se realizează implicit prin respectarea condiţiei de
covarianţă.
Modul de evoluţie a condiţiilor experimentale se referă la menţinerea condiţiilor
experimentale constante, ceea ce presupune ca orice alt factor care ar putea influenţa
performanţa subiecţilor să fie controlat şi eliminat, pentru a putea decide asupra influenţei reale a
variabilei independente. Este important să ştim şi să recunoaştem că noi controlăm doar acei
factori despre care presupunem că influenţează comportamentul uman în momentul
experimentului, dar mai există şi alţii, externi, care îl pot influenţa.
Grupul de control este opţional în cadrul cercetării experimentale, dar dacă optăm
pentru el trebuie să avem grijă să îndeplinească toate condiţiile grupului de cercetare.

X. Designuri experimentale multigrup

1. Designul grupurilor independente (randomizate)

Este cel mai simplu design de cercetare şi presupune aplicarea variabilei independente
de două ori pe acelaşi grup de subiecţi, intensitatea variabilei independente fiind diferită prima
oară faţă de a doua oară. Diferenţa de reacţie (a variabilei dependente) care se obţine reprezintă
măsura efectului variabilei independente.
În designul grupurilor independente, fiecare variantă sau nivel de intensitate a variabilei
independente se aplică pe grupuri diferite de subiecţi. Loftus şi Bunos au testat capacitatea de
memorare a detaliilor unui film. Dacă cele două grupuri de subiecţi sunt comparabile din toate
punctele de vedere la începutul experimentului, iar pe parcurs sunt testate la fel cu excepţia
tipului de film vizionat (violent sau siropos), atunci diferenţa între reacţii se datorează variabilei
independente (tipul de film).
Aşadar, în designul grupurilor independente, grupurile se formează după caracteristicile
variabilei independente şi, ca atare, trebuie să se asigure aceleaşi condiţii fiecărui subiect din
populaţia aleasă să facă parte din cele două grupuri.
Există două căi de selecţie a grupurilor: eşantionarea aleatorie şi eşantionarea stadială.
Eşantionarea aleatorie presupune selecţia unuia sau mai multor subiecţi din aceeaşi populaţie.
Tehnica eşantionării ne oferă certitudinea că, la nivel mediu, cele două grupuri sunt
reprezentative la nivelul populaţiei la începutul experimentului. Eşantionarea aleatorie asigură
validitatea internă a experimentului, deoarece echilibrează diferenţele dintre subiecţi şi creşte
validitatea externă a rezultatelor. Validitatea externă se datorează faptului că ele devin eşantioane
reprezentative pentru populaţia din care fac parte. Dar acest tip de eşantionare se foloseşte rar în
psihologia experimentală, şi mai des în cea descriptivă, unde este important ca grupurile cu care
se lucrează să fie reprezentative pentru populaţia cu care se lucrează.
Eşantionarea stadială presupune o selecţie secundară, indirectă a indivizilor care
formează eşantionul prin selecţia grupurilor la care au aparţinut ei iniţial. Repartiţia echilibrată a
subiecţilor în grupurile experimentale reprezintă beneficiul eşantionării stadiale.
Eşantionarea stadială duce la obţinerea unui grad ridicat de validitate internă, dar pentru
generalizarea rezultatelor nu este suficient doar atît. Se pot generaliza doar rezultatele care au
fost obiectul experimentului, nu şi eventualele rezultate deduse logic. Validitatea internă se
stabileşte prin repetarea experimentului. Putem considera rezultatele unui experiment
generalizabile atunci cînd grupurile de cercetare au fost corect selectate şi dacă există
presupoziţia comportamentului şi posibilitatea de reproducere a experimentului. Presupoziţia
comportamentului se bazează pe faptul că, în timp, comportamentul rămîne relativ stabil şi
reprezentativ pentru persoane similare cu cele testate. Posibilitatea de reproducere a
experimentului presupune ca, în condiţii de replicare a experimentului, rezultatele obţinute în al
doilea experiment să fie identice sau măcar comparabile cu cele obţinute în primul experiment.

31
 Pentru a asigura validitatea internă trebuie respectate două condiţii, una privitoare la
evitarea factorilor nerelevanţi şi a doua privitoare la caracteristicile grupului experimental.
Evitarea factorilor nerelevanţi se face prin respectarea condiţiilor unei eşantionări
corecte. Trebuie evitate aşa-numitele variabile contopite, sau variabile confundate, numite astfel
deoarece rămîn mascate şi manifestările lor sunt sistematic legate de manifestările altei variabile
care face obiectul experimentului. Spre exemplu, Kandel (1962) a efectuat o cercetare pe trei
grupe omogene de elevi, dorind să măsoare eficienţa unei metode de învăţare a unei limbi
străine. La sfîrşitul anului şcolar a măsurat performanţele şi a descoperit trei tipuri de
performanţe. Aceste diferenţe se puteau datora metodei de învăţare, dar se puteau datora în egală
măsură abilităţilor, aptitudinilor profesorilor care au utilizat cele trei metode. Aşadar, dacă
presupunem că, pe parcursul cercetării, poate să apară o variabilă contopită, putem apela la
designuri experimentale de tip multifactorial.
Pentru ca într-un experiment să se obţină rezultate cu validitate internă, este necesar ca
grupul de subiecţi să rămînă constant pe parcursul experimentului. Există pierderi de subiecţi
numite mecanice, care ţin de contextul concret (mediul fizic) de desfăşurare a experimentului
(fie experimentatorul nu poate fi prezent în spaţiul în care urmează a se desfăşura experimentul,
fie condiţiile de mediu fac imposibilă desfăşurarea). Există şi pierderi selective de subiecţi, care
apar atunci cînd subiecţii acceptă iniţial să participe, dar apoi se retrag. Aceste situaţii se evită
prin selectarea iniţială a unui grup de subiecţi mai mare decît este nevoie.

2. Designul grupurilor corespondente

Dacă designul grupurilor independente este cel mai folosit în psihologia experimentală
pentru că rezultatele îndeplinesc condiţiile de fidelitate şi validitate, apelul la designul grupurilor
corespondente asigură un grad mai crescut de fidelitate şi validitate.
Alcătuirea grupurilor experimentale în designul grupurilor corespondente se poate face
fără a se apela la tehnici de selecţie specifice şi la calcule statistice sofisticate care să asigure
validitatea rezultatelor. Numărul de subiecţi care să garanteze validitatea rezultatelor nu poate fi
precizat în mod absolut (poate fi 30, sau 50, sau 60), dar putem determina eterogenitatea unui
grup prin calculul raportului dintre media aritmetică a performanţelor grupului şi abaterea
standard. Regula de aur este ca media aritmetică să fie mai mare decît abaterea standard.
Designul grupurilor corespondente este mult mai simplu, deoarece utilizează criteriul
corespondenţei sau asemănării perechilor de subiecţi în selecţia grupurilor experimentale. Spre
exemplu, în zoopsihologie putem considera comparabile două loturi de pisici birmaneze.
Criteriul de selecţie în cazul de mai sus este unui genetic şi în baza lui se vor obţine rezultate
comparabile.
Selecţia grupurilor presupune utilizarea tehnicii similitudinii subiecţilor. Se poate utiliza
şi tehnica pre-testării, prin care se selectează grupul în funcţie de dimensiunea (caracteristica
psihică) urmărită în experiment. Aceasta presupune utilizarea tehnicii de pre-testare:
1. Cu proba care va fi utilizată în experiment. Dacă una din variabilele independente
experimentale este tensiunea arterială, testarea se va face pe acest criteriu în perechi (sau tripleţi
etc.) de subiecţi care au aceeaşi valoare a variabilei.
2. Cu probe echivalente. În studiul capacităţii de rezolvare a problemelor la diferite
vîrste în care variabila independentă este un puzzle; nu putem alege subiecţi de vîrste diferite,
dar dacă în pre-testare utilizăm puzzle-uri de grade de dificultate diferite, dar echivalente cu cele
care vor fi utilizate în experiment, rezultatele vor fi valide.
3. Cu probe diferite. În pre-testare se utilizează probe care să difere esenţial de proba
experimentală propriu-zisă, dar care măsoară aceeaşi caracteristică; pentru exemplul de mai sus,
în pre-testare se poate utiliza un test de inteligenţă.
Designul grupurilor corespondente presupune testarea subiecţilor de două ori, ceea ce
este dificil. Dacă se găsesc subiecţi similari din punctul de vedere al caracteristicii psihice vizate,
de cele mai multe ori ei sunt foarte puţini, astfel că lotul experimental va fi foarte mic, ceea ce nu
va permite generalizarea rezultatelor pe întreaga populaţie. Este de dorit ca grupurile de subiecţi

32
să fie comparabile nu doar din punctul de vedere al caracteristicii pe care o testăm, ci din toate
punctele de vedere, pentru că prezenţa variabilelor independente necontrolate poate influenţa
mult rezultatele.
Designul grupurilor corespondente este superior celui al grupurilor independente cînd
numărul de subiecţi necesari este mic. El mai poate fi utilizat şi atunci cînd proba din experiment
este replicabilă (există probe paralele).

3. Designul grupurilor naturale

În psihologia socială, psihologia personalităţii sau psihopatologie, diferenţele
individuale sunt mai mult decît o eroare de variaţie şi o sursă de eroare. Aici intervin puternic
variabilele subiect (caracteristicile de gen, gradul de introversie-extroversie etc.).
Designul grupurilor naturale utilizează variabile subiect pe care le consideră variabile
independente. De exemplu, cercetăm trauma psihică generată de o intervenţie chirurgicală şi
selectăm ca atare grupul de subiecţi dintr-o secţie de chirurgie. Apelînd la designul grupurilor
naturale vom putea compara persoane şi grupuri de subiecţi care au experimentat o situaţie ale
căror urmări dorim să le măsurăm. Acest tip de cercetare se numeşte şi design de cercetare
corelaţională, pentru că presupune în principal cercetarea relaţiilor (corelaţiilor) dintre
caracteristicile subiectului şi performanţele sale.
Designul grupurilor naturale este eficient în realizarea descrierii şi predicţiei, dar
rezultatele nu permit raţionamente de inferenţă cauzală. Covarianţa a două variabile nu înseamnă
că prezenţa uneia implică şi prezenţa celeilalte. În cercetările corelaţionale nu trebuie folosite
cuvintele "determină, "condiţionează". Pentru o inferenţă cauzală este necesar să eliminăm
cauzele variabilelor alternative.
Măsuri necesare de control:
Rezultatele pot fi influenţate de expectaţiile subiecţilor sau experimentatorului; efectele
expectaţiei pot fi diminuate prin:
- procedurile tip (şablon) de aplicare a probelor şi evaluare a rezultatelor;
- utilizarea computerului;
- apelul la un grup de specialişti care să fie folosiţi ca executanţi, adică să interpreteze
rezultatele obţinute fără să cunoască exact designul.

XI. Designul monogrup

Într-o cercetare de tip experimental, uzual se administrează minimum două nivele de

intensitate a unei variabile, aceasta fiind condiţia pentru a determina o influenţă diferenţiată la
nivel comportamental. Condiţia unei unice variabile cu două nivele de intensitate este specific
designurilor experimentale în care se utilizează mai mult de două grupuri de subiecţi. Există însă
situaţii în care utilizarea a n grupuri experimentale este inutilă, pentru că se pot obţine aceleaşi
rezultate valide lucrînd cu un singur grup; acesta este designul monogrup.
Avantajele designului monogrup sunt numărul mic de subiecţi şi posibilitatea de a lucra
cu mai multe variabile independente pe acelaşi grup. Spre exemplu, Postner (1973) a evidenţiat
procesele cognitive implicate în identificarea literelor în procesul de citire, măsurînd timpul
necesar pentru a descifra majusculele şi minusculele. La sfîrşit, diferenţa de timp evidenţiată de
el a fost de 80 milisecunde. Designul monogrup se foloseşte în funcţie de domeniul de cercetare
şi, cu precădere, în studiile longitudinale.
În condiţiile repetării succesive ale condiţiilor experimentale cu design monogrup
survin unele dezavantaje:
1. Posibilitatea învăţării probelor sau instalarea fenomenului de oboseală. Apariţia
erorilor ca urmare a învăţării sau oboselii sunt rezultatul influenţei directe ale variabilei
independente; erorile sunt absolut subiective şi se numesc efecte ale practicii sau efecte ale

33
etapelor de practică. Dacă ne referim doar la faptul că performanţele cresc în ciuda faptului că
variabila rămîne aceeaşi (adică se datorează învăţării şi nu capacităţilor individului), erorile se
numesc erori progresive (de exemplu, erorile tot mai reduse, în timp, ale unui copil netalentat
care învaţă să cînte la un instrument nu reflectă abilităţile lui, ci doar exerciţiul). Erorile
progresive pot fi evitate dacă, în proiectarea designului experimental, respectăm regulile de
asigurare a validităţii interne, adică dacă experimentul dispune de validitate internă bună.
2. Designul monogrup nu poate fi utilizat cînd se studiază variabilele subiect, tipic în
designul grupurilor naturale. Existenţa unei variabile subiect (de exemplu, trauma fizică
reprezentată de o intervenţie chirurgicală) induce o evoluţie specifică a variabilei dependente,
care poate fi evidenţiată doar prin comparaţie cu rezultatele obţinute de un al doilea grup.

Designul monogrup poate fi de două tipuri: complet şi incomplet.

În designul monogrup complet se anulează erorile progresive prin aplicarea variabilei
independente cu diferite nivele de intensitate într-o ordine aleatoare tuturor subiecţilor. Această
aplicare aleatoare reduce posibilitatea învăţării şi apariţia oboselii. Rezultatele nu vor fi viciate,
ci vor fi valide.
În designul monogrup incomplet, erorile progresive se anulează prin aplicarea
diferitelor nivele de intensitate ale variabilelor la diferiţi subiecţi: valoarea 1 se aplică subiectului
1, valoarea 2 se aplică subiectului 2 etc.
Designul monogrup complet presupune un grup experimental şi o variabilă
independentă cu mai multe nivele de intensitate. fiecare nivel de intensitate al variabilei
independente se aplică fiecărui subiect. În funcţie de modalitatea de aplicare a variabilei
independente se definesc două tipuri de design monogrup complet:
- de tip ABBA, în care se aplică cele două variante ale variabilei independente fiecărui
subiect în ordinea AB şi apoi BA;
- de tip block randomisation, în care se alcătuiesc subgrupe (block) de subiecţi şi se
aplică toate nivelele variabilei independente, într-o ordine aleatoare, fiecărui subgrup.
Designul monogrup de tip ABBA se utilizează atunci cînd fiecare nivel al variabilei
independente se poate aplica de minim două ori fiecărui subiect. Se mai numeşte şi
"contrabalansare ABBA", deoarece apelul la acest tip de design permite să se evite erorile
progresive. Din punctul de vedere al experimentului, contrabalansarea ABBA presupune
aplicarea celor două nivele ale variabilei independente succesiv, întîi îi ordinea AB şi apoi în
ordinea BA. Poate apărea însă problema anticipării efectelor, în condiţiile în care se aplică de
mai multe ori aceeaşi succesiune de variabile. Teoretic, începînd de la a treia aplicare ne putem
aştepta la apariţia unor efecte anticipate.
Designul monogrup de tip "block randomisation" (sau cu repartiţie aleatoare) presupune
că fiecare nivel al variabilei independente se aplică pe subgrupe de subiecţi. De obicei, numărul
subgrupelor este egal cu nivelul aplicărilor diferitelor nivele ale variabilei independente.
Numărul subiecţilor din subgrupe este egal cu numărul nivelelor variabilei independente. Spre
exemplu, pentru două nivele ale variabilei independente, fiecare aplicat de 5 ori, avem nevoie de
cinci subgrupe a cîte doi subiecţi. Utilizînd acest model admitem existenţa unei erori medii
pentru fiecare subgrupă de subiecţi, care se va echilibra la nivelul întregului grup.

Designul monogrup incomplet presupune un grup experimental şi o variabilă

independentă cu mai multe nivele de intensitate. Nu se aplică fiecărui subiect toate nivelele de
intensitate ale variabilei independente, ci se face media performanţelor individuale şi astfel se
asigură şi anularea erorilor progresive. Acest design poate fi:
- cu ordonare aleatoare;
- cu ordonare de n luate cîte n;
- cu ordonare de tip pătrat latin.

Limitele designului monogrup:

34
 - Nu poate fi utilizat atunci cînd vrem să cercetăm efectele variabilelor subiect.
- Transferul diferenţial apare în mică măsura atunci cînd se utilizează tehnici de
contrabalansare, dar apare oricum.
În cercetarea experimentală se utilizează designuri complexe, cu două sau mai multe
variabile, care modelează mai bine viaţa. Johnson, spre exemplu, a vrut să cerceteze relaţia între
memorie, depresie şi tipul de activitate (finalizată sau nefinalizată). Ipoteza lui era că persoanele
depresive îşi vor aminti cu mai mare uşurinţă o activitate finalizată, iar cele non-depresive îşi vor
aminti mai degrabă activităţile finalizate. Proba experimentală a constat din zece activităţi, dintre
care subiecţii au fost lăsaţi să ducă pînă la capăt doar două. Ipoteza a fost confirmată.
Cel mai simplu design complex este cel de tip 2x2, descris mai sus, dar se pot modela şi
designuri de tip 3x3, 4x4 etc. Avantajele designurilor complexe:
1. Modelează mai aproape de realitate viaţa psihică.
2. Rezolvă problema variabilelor necontrolabile, introducîndu-le ca variabile de
cercetare.
3. Permit testarea sau verificarea practică a unor enunţuri teoretice.

XII. Standardele APA pentru redactarea unui raport

Dacă raportul de cercetare urmează să fie publicat, atunci primul capitol este un
rezumat, nu mai mult de 250 cuvinte. Dacă raportul de cercetare nu va fi publicat, atunci primul
capitol este unul teoretic:
- se definesc conceptele;
- se expun teoriile existente în domeniul respectiv, corelativ cu cele folosite în cercetare;
- se precizează sumar caracteristicile populaţiei pe care se aplică testul;
- pentru populaţiile de cercetare speciale (aceasta nu înseamnă studenţi, medici etc., ci
persoane cu comportament deviant etc.) se face de asemenea o caracterizare sumară.
Partea teoretică nu trebuie să depăşească o treime din volumul lucrării.
În capitolul II:
- Se prezintă obiectivul, ipotezele, designul de cercetare, metodele, participanţii (a se
evita termenul de "subiecţi"). Se precizează tipul de design, dacă aplicarea testului s-a făcut în
grup sau individual, de către cercetător sau de către operatori.
- La expunerea metodelor nu se precizează doar ce metode au fost folosite, ci şi o
succintă prezentare. Descriere exhaustivă se face doar dacă este o metodă nouă.
- Jumătate din lucrare trebuie să conţină rezultatele cercetării.
- La capitolul "Rezultate" trebuie să fie precizată ipoteza pe care lucrăm. Dacă sunt mai
multe ipoteze, fiecăreia i se rezervă un sub-capitol.
- Tabelele cu date trebuie urmate de comentarii.
- Se menţionează pragurile de semnificaţie, deoarece în funcţie de ele se stabileşte cît de
semnificative sunt rezultatele obţinute.
În capitolul de concluzii se discută doar obiectivele; dacă unui dintre obiective nu a fost
atins se precizează acest lucru, iar dacă un obiectiv a fost verificat parţial, se explică de ce.
Bibliografia trebuie prezentată pe larg.
Ca anexe se inserează metodele folosite dacă sunt noi, datele primare (brute) etc.
Cerinţe de stil:
- În general, prima propoziţie este de dorit să fie independentă.
- A se evita formele contrase (nu-i) folosite în locul formelor întregi (nu îi).
- Se recomandă folosirea persoanei întîi plural, dar fără a se folosi cuvîntul "noi".
- La "Metode", "Rezumat", partea teoretică se foloseşte timpul trecut; la redactarea
rezultatelor şi concluziilor se poate folosi şi timpul prezent.

35
 - Abrevieri: se scrie întîi denumirea completă, apoi în paranteză abrevierea, care se va
folosi ca atare pe tot parcursul raportului. Nu se folosesc prescurtări, nici pentru unităţile de
măsură.
- În text, numerele de la 1 la 10 se scriu în litere.
- Pentru citate se folosesc ghilimelele. Dacă preluăm ideile unui autor, dar nu textual, nu
folosim ghilimele, ci precizăm: Autorul X afirmă că...
- Referinţele în text: se scrie în mod obişnuit numai numele autorului şi anul apariţiei
lucrării din care se preiau ideile, eventual pagina.
- Titlul nu trebuie să aibă mai mult de 10-12 cuvinte.
- Pentru bibliografie se începe pagină nouă; orice lucrare sau autor citat în raportul de
cercetare trebuie să se regăsească în bibliografie; se trece: numele de familie al autorului, iniţiala
prenumelui, anul apariţiei lucrării, titlul lucrării, localitatea unde a fost publicată şi editura.

XIII. Metode calitative de cercetare

Trăsăturile caracteristice ale metodologiei calitative

- Se ocupă de cercetarea situaţiilor reale, şi nu de experimente de laborator.

- Se supune analizei comprehensive; demersul de cercetare este inductiv, ceea ce
presupune selectarea datelor esenţiale dintr-un număr mare de informaţii.
- Se ocupă de cercetări holistice; fenomenul social în totalitatea lui înseamnă mai mult
decît o sumă de componente.
- Este specifică participarea personală a cercetătorului, care se foloseşte de raţionamente
intuitive de tip insight şi trebuie să poată apela la empatie.
- Presupune o abordare dinamică; aceasta se referă la capacitatea de adaptare în faţa
schimbărilor din evoluţia sistemului social. În ciuda existenţei unui plan de cercetare, etapele nu
sunt fixate imuabil.
- Este orientată spre unicitate; presupunem încă din debutul cercetării că fiecare situaţie
cercetată este unică, evolutivă şi trebuie cercetată ca atare. Utilizează analiza contextuală (cadrul
istoric şi temporal).
- Empatia nu se referă în acest caz la rezonarea afectivă, ci are un sens obiectiv, acela de
neutralitate empatetică, adică acea capacitate de a rămîne neutru (obiectiv) şi, în acelaşi timp, de
a percepe empatic trăirile participanţilor la cercetare.
Domenii de aplicare:
- ecologia umană (studiul patternurilor de comportament); ecologia socială ca ştiinţă se
bazează pe principiul inter-relaţionării între contextul social şi individ sau grup şi investighează
relaţiile dintre persoane şi mediul social cu scopul adaptării.
- etnografia (descrie modul în care cultura influenţează dezvoltarea umană);
- antropologia cognitivă (cercetează psihicul uman din punctul de vedere al schemelor şi
categoriilor mintale de inter-relaţionare; include studii asupra comunicării).

Principiile metodologiei calitative

1. Deschiderea: cercetarea calitativă nu are o structură predeterminată prin ipoteze şi
proceduri care să-i influenţeze evoluţia. Ipotezele reprezintă un scop, nu o condiţie a cercetării;
există totuşi precizat un obiectiv, un scop de cercetare.
2. Comunicarea: cercetarea calitativă presupune directa relaţie între cercetător şi
participanţi; această relaţie directă este un travaliu comun care permite obţinerea unui maximum
de informaţie. Participanţii definesc, explică şi interpretează realitatea, iar cercetătorul selectează
şi păstrează ceea ce este esenţial, comun şi definitoriu din informaţiile primite.

36
 3. Realitatea socială ca proces: scopul cercetării calitative este identificarea modului de
construire a patternurilor comportamentale şi definirea sensului acţiunilor umane.
4. Reflexivitatea şi analiza: fiecare sens este considerat reflexul contextului din care a
luat naştere. Analiza acestuia presupune o metodă flexibilă care să surprindă schimbările
contextuale.
5. Explicaţia: într-o cercetare calitativă, cel care o efectuează este obligat să explice
scopul cercetării în amănunt, onest şi fără să inducă anumite răspunsuri. Analiza datelor urmează
descrierii şi teoretizării unui context social, şi nu semnalării unor relaţii de tipul "un sunet
puternic determină scăderea atenţiei).
6. Flexibilitatea: atît din punctul de vedere al alegerii metodelor şi procedeelor, cît şi al
designului; designul se poate schimba pe parcurs, în funcţie de realitatea din teren. Etapele pot să
nu se deruleze în ordinea fixată.

Comparaţie între metodele de tip cantitativ şi cele de tip calitativ

Metodele cantitative Metodele calitative

Realitatea socială este considerată simplă, Realitatea socială este considerată subiectivă,
obiectivă, unică, măsurabilă problematică, holistică, un construct social
Se stabilesc relaţii cauzale şi corelaţii şi seLucrează cu raţionamente non-deterministe; nu
utilizează raţionamente nomologice consideră relaţia cauză-efect ca fiind un
principiu de bază al explicaţiei, ci se
interesează de o cauzalitate circulară şi
holistică
Au la bază teorii pozitiviste; neagă Încearcă o descriere cît mai completă a
complexitatea fenomenelor investigate realităţii umane
Demersul logic este deductiv, nomotetic, bazat Demersul logic este inductiv, idiografic,
pe reguli strict verificabile, ceea ce face interpretativ, bazat pe logica descoperirii
posibilă replicabilitatea
Conduc la obţinerea de rezultate cifrice, Sunt mai puţin interesate de cifre; ca proceduri
prelucrabile statistic de validare folosesc validarea de semnificaţie
Cercetătorul are rol dual: colectează şi Cercetătorul are rolul de a reproduce cît mai
interpretează datele fidel şi mai corect informaţiile obţinute

Metodele calitative trebuie considerate ca un supliment, o completare a metodelor

cantitative şi este de dorit ca, într-o cercetare, să se utilizeze ambele.

Tehnica grupului nominal

Este specifică abordării calitative şi este suficient de puternică încît să înlocuiască o
documentare clasică. Se bazează pe ideea că reunirea unui grup de experţi pentru discutarea unei
problematici anume oferă la fel de multe informaţii ca şi studiul lucrărilor publicate anterior pe
acea temă.
Tehnica grupului nominal reprezintă o tehnică de identificare şi fixare a problemei şi a
temei de cercetare, ca şi a implicaţiilor acestora. Presupune un demers inductiv şi poate înlocui
cu succes documentarea clasică. A fost pusă la punct de către cercetătorii olandezi Delbecq şi
Van de Ven (1968). Presupune o conduită specială a grupului de lucru şi o serie de paşi de
urmat. Grupul de lucru presupune reunirea unui număr de persoane (maxim 10) care discută
foarte puţin între ele; comunicarea se face în scris, prin intermediul celui care coordonează
activitatea (mediatorul). Acesta preia orice informaţie şi are grijă ca fiecare participant să-şi
expună opinia. De obicei, participanţii sunt persoane avizate.
Etapele funcţionării grupului nominal
1. Enunţarea temei de discutat, sub forma unei întrebări.

37
 2. Generarea de soluţii: fiecare participant răspunde întrebării puse în discuţie;
răspunsurile se dau în scris, cu cerinţa de a fi cît mai scurte şi mai numeroase; fiecare enunţ
conţine o soluţie şi numai una.
3. Colectarea soluţiilor de către mediator; rezultă o bancă de date pe care mediatorul le
returnează grupului, în scopul de a elimina duplicatele.
4. Reformularea şi gruparea soluţiilor, în scopul de a elimina redundanţele şi
duplicatele. Mediatorul păstrează doar soluţiile clare, diferenţiate, unice, mai mult sau mai puţin
bune.
5. Selectarea soluţiilor bune: fiecare membru al grupului selectează cele mai bune 5-8
soluţii; şi acest demers, ca şi cele anterioare, este confidenţial. Mediatorul dispune astfel de o
listă a soluţiilor, ordonate în funcţie de rangul de prioritate. Acum are loc prima comunicare
orală: mediatorul prezintă grupului cele 5-8 soluţii şi se analizează coerenţa răspunsurilor, pentru
evitarea contradicţiilor. Se supune la vot lista de soluţii care reprezintă posibilele obiective de
urmărit în cercetare.

Avantaje:
- timpul scurt (se poate realiza în cîteva ore echivalentul unei documentări de două luni
de zile);
- permite analiza unei game mari de tematici, dacă nu se introduc restricţii cu privire la
vîrsta şi ocupaţia membrilor, singura condiţie fiind aceea ca membrii să cunoască realitatea care
se doreşte a fi cercetată.
Limite:
- Se poate ca soluţiile oferite, transformate în obiective de cercetare, să nu fie
recunoscute social;
- Se poate ca soluţiile colectate să fie superficiale;
- Se poate să apară frustrări la unii membri ai grupului (cei mai puţin vorbăreţi, care nu
apucă să-şi expună ideile).
În general, limitările pot fi reduse prin experienţa mediatorului.

Etapele cercetării calitative

I. Analiza problematicii de cercetare. Obiectivul general al unui studiu calitativ este de
a stabili modalitatea de desfăşurare a unui fenomen sau eveniment. Analiza problematicii de
cercetare presupune utilizarea de tehnici cum ar fi: interviuri cu experţi, discuţii de grup cu
persoane competente în domeniu, tehnica grupului nominal, analiza rapoartelor ştiinţifice (din
punct de vedere calitativ) pe tema dată.
Prin intuiţie înţelegem o operaţie intelectuală neraţională şi emergentă. Ea se
declanşează corelativ raţionamentelor deductive şi dezvăluie semnificaţii nesesizabile printr-un
raţionament clasic.

II. Formularea problemei de cercetat. În funcţie de rezultatele etapei de analiză a

problematicii de cercetare, cercetătorul face o primă analiză a posibilităţilor de abordare a
acestora, ceea ce presupune atît stabilirea importanţei problemei de cercetat, dar şi analiza
propriilor competenţe.

III. Studiile pregătitoare presupun cinci paşi de urmat; ordinea lor nu este neapărat
obligatorie; se poate reveni sau sări de la un pas la altul.
1. Documentarea preliminară (studierea cercetărilor deja efectuate) presupune analiza
globală a documentelor, discuţii în grupul de lucru asupra temelor, stabilirea experţilor
în domeniu.
2. Interviuri cu experţii; se desfăşoară în două faze: prima, non-directivă, pe domeniul
larg din care face parte tema, iar a doua se focalizează pe tema aleasă.

38
 3. Analiza de conţinut a informaţiilor şi evaluarea dificultăţilor care se pot ivi; se
precizează tehnicile şi metodele de cercetare.
4. Pre-ancheta; reprezintă primul contact cu participanţii la cercetare şi are drept scop
verificarea instrumentelor şi precizarea posibilelor dificultăţi.
5. Precizarea metodologiei; presupune fixarea definitivă a tehnicilor de culegere şi
analiză a datelor, stabilirea modelului de cercetare, a echipei de lucru etc.

IV. Reformularea problemei de cercetat. Este oarecum similară cu pasul cinci al

studiilor pregătitoare; se fixează clar tema de cercetare, obiectivele cercetării şi metodele.

V. Eşantionarea apriori şi pregătirea anchetei. Se fixează caracteristicile grupului cu

care se lucrează; grupul trebuie să fie suficient de mare, în funcţie de problema de studiu, astfel
încît datele obţinute să permită atingerea scopului fixat. Dacă în cercetările de tip cantitativ,
numărul minim de participanţi este de 30-50, în cele de tip calitativ el poate fi mult mai mic; însă
rezultatele obţinute nu se pot generaliza asupra altei populaţii decît cea din care provin
participanţii, chiar dacă aceasta îndeplineşte toate condiţiile primei populaţii, pentru că intervin
efectele de timp.
VI. Ancheta. Presupune deplasarea efectivă în teren şi culegerea informaţiilor. Deosebit
de important în această etapă este jurnalul de bord, ca instrument obligatoriu. Jurnalul de bord
reprezintă un document important prin faptul că oferă informaţii de "memorie vie" a cercetării.
Cercetătorul va nota tot ce se întîmplă pe parcursul studiului, inclusiv propriile sale reflecţii.
Informaţiile pot fi structurare pe patru direcţii: note de context, note personale, note
metodologice şi note teoretice.
Notele de context descriu ceea ce se întîmplă în teren, caracteristicile generale ale
locului. Notele personale fixează intuiţiile, conştientizările de pe parcursul efectuării studiului.
Notele metodologice reţin modificările de metodologie care intervin pe parcurs şi motivele
pentru care au fost făcute. Notele teoretice conţin explicaţii, interpretări teoretice parţiale ale
rezultatelor obţinute.

VII. Analiza rezultatelor. Se impune o distincţie între analiza datelor calitative (care
presupune prelucrări statistice de tip calitativ, de cele mai multe ori procentaje sau diferenţe de
procentaje) şi analiza calitativă a datelor (un demers discursiv de reformulare, explicitare şi
teoretizare a unor evenimente sociale). Analiza calitativă a datelor încearcă să construiască
sensul logic al unui set de informaţii care surprind un eveniment social.

VIII. Validarea internă constă în validarea raţionamentelor obţinute în etapa anterioară,

de analiză a rezultatelor. Presupune întrebări de tipul: "Cît am surprins din realitatea socială şi cît
a rămas nedescoperit?". Validitatea reprezintă exactitatea unui rezultat sau adecvarea unei
categorii de informaţii formulate teoretic la fenomenul psihic sau social descris.

IX. Redactarea raportului presupune şi sugestii pentru cercetări viitoare.

X. Validarea externă presupune verificarea informaţiilor obţinute cu informaţiile

existente din alte cercetări pe aceeaşi temă. Presupune strategii ca: utilizarea unităţilor de
observaţie, verificarea critică a rezultatelor de către o persoană din afara studiului. Se mai
numeşte şi "confirmare internă" şi se bazează pe prezumţia că un cercetător este inapt să fie sută
la sută obiectiv.

39
 XIV. Validitatea cercetării calitative

Există mai multe tipuri de validitate, relativă la construct, la conţinut şi la criteriu.

Aceste tipuri de validitate sunt utile atunci cînd apelăm la test ca instrument de evaluare
(diagnostic) şi prognostic. APA face o altă clasificare a tipurilor de validitate: de conţinut,
conceptuală, predictivă şi descriptivă.
Validitatea unei probe se defineşte ca fiind măsura în care o anumită inferenţă făcută
plecînd de la un test sau probă are înţeles şi este potrivită. Validarea este procesul sau operaţia
prin care se investighează gradul de validitate sau de realism a interpretării propuse de un
instrument.
Un test este valid în măsura în care el măsoară ceea ce îşi propune să măsoare şi în
măsura în care prin itemii lui se surprinde fenomenul care trebuie măsurat, şi nu altceva.
Cele trei tipuri de validitate (identificate de M. Albu şi H. Pitariu, sau patru stabilite de
APA) nu sunt categorii disjuncte şi nu se poate spune că un anumit tip de validitate este mai bun
sau mai potrivit decît celălalt. Se optează pentru unul din ele, care este mai potrivit pentru proba
sau instrumentul respectiv.
Validitatea de construct (reprezentată de validitatea de conţinut şi de cea conceptuală)
este utilă pentru a verifica dacă un test măsoară bine un anumit construct. În acest scop, este
necesar să se realizeze o descriere a constructelor, în termeni comportamentali concreţi.
Validarea de construct are trei paşi:
1. Identificarea comportamentelor care au legătură cu cel măsurat prin test (exemplu, în
Murphy şi Hofer, 1991: se intenţionează măsurarea agresivităţii la elevi; comportamente care au
legătură cu aceasta: atacă sau bate alţi copii; incită la bătaie, încearcă să-şi impună punctul de
vedere, să domine în joc, etc.);
2. Identificarea altor constructe care au legătură cu cel măsurat prin test (constructe
sinonime; în acelaşi exemplu: trebuinţa de putere);
3. Construirea unei liste de comportamente prin care acest construct sau concept
psihologic se manifestă (în acelaşi exemplu: atacă, este capul răutăţilor, domină în joc; în
opoziţie, comportamentele care caracterizează pasivitatea: supunere, conformism, necertăreţ).

Validitatea de conţinut implică, după cum considera A. Anastasi, examinarea

sistematică a conţinutului probei pentru a determina dacă el acoperă un eşantion reprezentativ
din domeniul de comportament pe care testul îl măsoară. După M. Albu, paşii în realizarea
validităţii de conţinut sunt:
1. Definirea şi descrierea domeniului de conţinut al testului .
2. Analiza itemilor testului, care presupune eliminarea acelor itemi care nu corespund
comportamentelor cuprinse în domeniul de conţinut; pentru itemii rămaşi se identifică zonele
domeniului de conţinut pe care le măsoară.
3. Stabilirea relaţiei dintre item şi domeniul de conţinut, ceea ce presupune un număr de
experţi, care au sarcina de a identifica dacă prin itemul respectiv se măsoară ceea ce a intenţionat
constructorul itemilor.

Validitatea de criteriu se referă la cadrul în care deducţiile făcute pornind de la scorurile

unei probe concordă cu cele bazate pe alte măsurări, numite criteriu. Măsura-criteriu trebuie să
evalueze un construct similar celui pe care dorim să-l validăm. Spre exemplu, pentru un test de
creativitate, criteriul va fi tot o probă care măsoară creativitatea.
Pentru validitatea de criteriu se apelează la calcule statistice: calcule de corelaţie liniară,
de ranguri, analiză factorială sau analiză de regresie. Rezultatul obţinut se numeşte coeficient de
validitate al probei, a cărui valoare este cuprinsă între 0 şi 0,6.

40
 Validarea calitativă: validitatea calitativă a unui instrument este influenţată de cultură;
ea poate fi: a) ideologică, b) de gender, c) de limbaj sau discurs şi d) de apărător social.
a) Calitativiştii sunt influenţaţi de validitatea ideologică, în sensul că rezultatele unui
studiu psihologic sunt influenţate de caracteristicile politice ale mediului respectiv.
b) Din această perspectivă, calitativiştii spun că interpretările care se dau unei realităţi
psihice depind de sexul cercetătorului.
c) Modul de expunere şi de redare a rezultatelor cercetării aceleiaşi realităţi sunt diferite
de la individ la individ, de la grup la grup.
d) Această perspectivă se înscrie în ştiinţa teoriilor critice apărute după 1994, teorii care
pornesc de la existenţa unor minorităţi care dispun de o serie de caracteristici particulare care, în
mod obişnuit, nu sunt luate în considerare într-un studiu psihologic.

Validitatea înseamnă încredere în cunoştinţele noastre, dar nu certitudine. Ceea ce

rezultă dintr-o cercetare psihologică este adevărat pentru realitatea pe care ne focalizăm,
informaţia fiind dependentă de caracteristicile cercetătorului (cultură generală, sex, experienţă
etc). Putem apela la metode de validare tipic calitative, cum sunt: metoda triangulaţiei şi metoda
juriului.
Metoda triangulaţiei este o strategie prin care se suprapun şi se combină mai multe
tehnici de culegere a datelor, pentru a compensa pierderile de informaţie inerente într-o
cercetare. Denumirea este preluată din topografie. Apelul la triangulaţie este necesar pentru că
fenomenele psihice sunt în evoluţie, şi nu constante, motiv pentru care poate avea loc adesea
pierderea de informaţii. Metoda permite ca interpretarea să fie mai obiectivă, prin apelul la mai
multe tipuri de verificare. Tipuri de triangulaţie:
A. Triangulaţia datelor permite creşterea numărului de probe şi, prin urmare, sunt
măsurate mai multe faţete ale fenomenului studiat. Se face în trei direcţii: spaţială, temporală şi a
subiecţilor.
Triangulaţia spaţială presupune evaluarea psihologică în contexte diferite (spre
exemplu: agresivitatea acasă, în autobuz, la serviciu, în vacanţă etc). În ce priveşte triangulaţia
temporală, cercetătorul ia în considerare dimensiunea evolutivă a fenomenului studiat şi face o
măsurare longitudinală, în momente de timp diferite. În triangulaţia subiecţilor, cercetătorul
analizează fenomenul ţintă la diverse niveluri (spre exemplu, agresivitatea individuală, în raport
cu ceilalţi sau în grup).
B. Triangulaţia cercetătorului presupune participarea la cercetare a unui grup de
minimum doi cercetători. Observaţiile şi interpretările făcute de fiecare membru al echipei
separat se compară, se analizează, obţinîndu-se o validare de semnificaţie.
C. Triangulaţia teoretică presupune interpretarea informaţiilor obţinute prin încadrarea
succesivă în diferite teorii (spre exemplu, agresivitatea poate fi privită ca fiind determinată
genetic sau ca fiind comportament învăţat).
D. Triangulaţia metodologică obligă la utilizarea unor tehnici diferite de culegere a
datelor; se apelează la o baterie de probe: observaţie, interviu, analiză de conţinut, desen, focus
grup etc. Utilizarea unor tehnici diferite permite obţinerea unor informaţii relativ diferite şi
reduce riscul reţinerii unor informaţii incorecte.
E. Triangulaţia nedefinită desemnează acţiunea cercetătorului de a supune
participanţii la studiul unor testări preliminare şi de a analiza rezultatele obţinute pentru a putea
determina categoriile comportamentale. Această verificare îi permite cercetătorului să facă
corecţiile necesare, în funcţie de situaţia reală din teren.
Metoda juriului este impusă de metoda triangulaţiei.

XV. Interviul comprehensiv

41
 Ca metodă de cercetare, apare o dată cu primele anchete sociale în secolul XIX. Astăzi
este utilizat în studiile asupra motivaţiei, în psihologia organizaţională şi în studiile culturale.
Între interviul clasic, cantitativ (chestionar expus oral) şi cel calitativ, comprehensiv (non-
directiv) care presupune discuţii cvasi-libere pe o temă stabilită, utilizînd conversaţia, există o
luptă strînsă.
Rolul acordat interviului comprehensiv variază, de la cel de metodă centrală într-un
design de cercetare, pînă la cel de instrument auxiliar şi complementar de obţinere a
informaţiilor. Există interviu de explorare şi interviu de ilustrare (în faza finală, cu scopul de a
verifica rezultatele obţinute, ceea ce înseamnă o discuţie cu persoane avizate pe marginea
rezultatelor cercetării.
Interviul comprehensiv presupune două personaje: intervievatorul şi intervievatul sau
actorul. Termenul de "actor" este frecvent utilizat în psihologia calitativă, referindu-se atît la o
persoană, cît şi la un grup cu anumite caracteristici identice. Specific interviului comprehensiv
este atitudinea non-directivă a intervievatorului, care asigură libertatea de exprimare a
intervievatului, prin raportare la tema discuţiei. Aceasta presupune apelul la o serie de tehnici
care au ca scop menţinerea unei atmosfere relaxate, absolut necesară pentru a obţine informaţii
cît mai complete şi cît mai puţin influenţate de fenomenul de dezirabilitate socială. Atitudinea
non-directivă presupune:
- o atitudine mimică şi pantomimică de susţinere a celui intervievat;
- obligaţia intervievatorului de a nu-şi exprima propriile opinii prin raportare la tema
dată;
- obligaţia intervievatorului de a nu interveni direct în discuţie, pentru a nu modifica
discursul celui intervievat (fără a accepta însă divagaţii pe teme paralele cu cea discutată);

Tehnica reformulărilor
Rogers şi Kingers (1966) au demonstrat efectul inducţiei pozitive a reformulărilor în
cadrul unui interviu. Reformulările sunt întrebări emise de intervievator, care oferă
intervievatului certitudinea că a fost înţeles şi îi conferă şi intervievatorului certitudinea că a
înţeles corect ceea ce i s-a spus. Există mai multe tipuri de reformulare:
- reflexă: o preluare a frazei, cu accentuarea elementelor importante;
- sinteză: presupune o serie de informaţii noi, care sintetizează şi grupează informaţiile
primite de la intervievat;
- prin inversarea raportului figură-fond: presupune decentrarea de conţinutul imediat al
discursului şi asigură conştientizarea unor amănunte (tipică anumitor modalităţi de psihoterapie);
- de clarificare: presupun o formulare mai clară a replicii intervievatului, care îl ajută pe
acesta să sesizeze mai limpede logica propriului discurs;
- prin abstractizare: se folosesc numai atunci cînd suntem siguri că investigatul înţelege
aceste abstractizări.
În evoluţia interviului comprehensiv există două direcţii: tendinţa de a acorda atenţie
intervievatului (informatorului) şi diversitatea metodelor: pentru fiecare anchetă şi tip de
anchetă, interviul capătă note specifice, astfel ca informaţiile să fie cît mai reale.
Multitudinea formelor de interviu rezultă din rolul acestuia în cadrul setului de probe. În
psihologie, interviul este un instrument complementar. El poate fi folosit ca metodă principală
predominant în sociologie. În acest context, rolul său este de a înţelege, a descrie şi a măsura
fenomenele psihologice. Ca metodă secundară, interviul are rol de suport pentru cercetare; ca
metodă principală are rolul de tehnică de culegere a informaţiilor, în cadrul anchetei.
În metodologia interviului comprehensiv sunt importante două caracteristici: conduita
de interviu şi analiza conţinutului; ambele presupun specializări. Conduita de interviu se referă la
faptul că intervievatorul nu trebuie să fie dominat de grila de întrebări cu care a pornit la lucru,
dar nici să uite această grilă şi să se lase "furat" de informaţiile primite de la intervievat. Interviul

42
presupune focalizarea pe intervievat, intervievatorul încercînd să fie cît mai discret şi să nu îi
influenţeze nicicum discursul.
Personalizarea conduitei de interviu duce la anularea informaţiilor, fie din cauza unei
reacţii foarte puternice a intervievatorului, care are aerul că ştie dinainte răspunsurile pe care le
va da cel intervievat, acesta blocîndu-se în consecinţă, fie printr-o minimalizare a prezenţei
intervievatorului pînă la a părea că acesta nici nu există. Pe parcursul interviului, atitudinea
intervievatorului trebuie să asigure o relaţie coerentă. Este importantă, de asemenea, adecvarea
vestimentaţiei cu locul de desfăşurare a interviului şi cu categoria de persoane intervievate.
Obiectivul vizat prin conduita de interviu, mai ales dacă avem mai multe interviuri pe
aceeaşi temă, este de a ne comporta astfel încît să obţinem de fiecare dată informaţii din acelaşi
domeniu, să reducem la minim variaţiile de la un interviu la altul. Metoda interviului clasic
(structurat) duce la obţinerea de informaţii de suprafaţă, deoarece întrebările sunt prestabilite de
către intervievator şi ca atare limitate la sfera sa de cunoştinţe. Interviul comprehensiv permite
obţinerea de informaţii de profunzime, pentru că permite depăşirea întrebărilor prestabilite dacă
discursul intervievatului ne oferă informaţii pe care le putem dezvolta. Pe de altă parte,
interviurile calitative pot disimula esenţialul prin prezenţa unor exprimări neclare; pot să apară
digresiuni sau tăgăduieli echivoce.
În ceea ce priveşte analiza conţinutului, interviul cantitativ nu reţine decît aspectele cele
mai vizibile, opiniile flotante cu funcţia de a menţine comunicarea verbală ori formele lexicale şi
sintactice, desprinse de conţinutul profund. În cazul interviului comprehensiv se propune o
răsturnare a modului de analiză a realităţii: informaţia care se obţine se construieşte pe măsură ce
înaintăm în discuţie. Interviul comprehensiv se defineşte ca modalitate specifică de culegere a
informaţiilor, o trecere permanentă între înţelegerea informaţiei primite, prelucrarea ei şi
ascultare. Obiectivitatea informaţiilor se construieşte treptat, conceptele se pun reciproc în
valoare şi se reorganizează, ajungînd ca tema discuţiei să fie îndepărtată de punctul de plecare
prin profunzimea informaţiei culese. Demersul comprehensiv se bazează pe convingerea că
oamenii nu sunt simpli agenţi purtători de structuri, ci constructori ai socialului, deţinînd
cunoştinţe care trebuiesc obţinute doar printr-o discuţie de profunzime, aparent nestructurată.
Aparent, interviul comprehensiv nu are etape, dar, reţinînd faptul că demersul nu este
liniar, putînd să apară întreruperi pentru documentare, putem delimita:
1. Documentarea, etapă exploratorie (prin modalitatea clasică sau prin tehnica grupului
nominal); se pune la punct grila de întrebări, care trebuie verificată. Instrumentele sunt suple şi
evolutive, ele se pot modifica dacă situaţia de teren o cere. Modificarea se face doar după un
bilanţ, o analiză a informaţiilor primite şi numai după ce ne putem da un răspuns clar la
întrebarea dacă modificarea este sau nu necesară.
În această etapă se face şi o schiţă de plan al cercetării. Eşantionul nu urmează regulile
de reprezentativitate şi selectivitate; este important să evităm dezechilibrul evident al categoriilor
din eşantion şi să nu uităm vreo categorie importantă. Informaţiile obţinute nu se pot generaliza
asupra altor tipuri de populaţie.
2. Activitatea de intervievare propriu-zisă. Se face apel la reformulări. Ca instrumente
de lucru specifice interviului calitativ se folosesc notiţele descriptive, reportofonul, camera video
etc. Notiţele descriptive dublează informaţiile obţinute cu mijloace tehnice, asigurînd o descriere
cît mai bogată a activităţii de intervievare. Notiţele descriptive se definesc ca activitate de
consemnare a tuturor comportamentelor şi reacţiilor observabile ale celui intervievat, precum şi a
ideilor proprii intervievatorului şi a discuţiilor paralele cu tema.
Schatzmann şi Strauss (1973) descriu, în funcţie de conţinut, trei tipuri de notiţe
descriptive: metodologice, teoretice şi descriptive. Notiţele metodologice alcătuiesc un jurnal de
bord descriptiv şi critic. Se precizează metodele care s-au folosit, de ce au fost alese tocmai
acestea şi nu altele, ce probleme au apărut pe parcurs şi cum au fost corectate, şi metodele de
evitare a unor probleme similare pe viitor. Notiţele teoretice se alcătuiesc pe parcurs, dar şi după
ce perioada de interviu s-a încheiat; ele cuprind date de observaţie, intenţii şi ipoteze teoretice

43
generate de cercetare. Notiţele descriptive sau de observaţie au formă de diagrame sau citări care
redau pe viu situaţiile de cercetare.
3. Redactarea raportului de cercetare se face după regulile clasice pentru cercetarea
cantitativă.

Validitatea rezultatelor
În evaluarea lucrărilor de cercetare trebuie să se înţeleagă că metodele calitative au un
potenţial mai mare de detectare a comportamentelor şi proceselor sociale. De asemenea,
utilizarea acestor metode permite descrierea evoluţiei acestora, ceea ce asigură obţinerea unei
teorii. În modelul cantitativ se porneşte de la o ipoteză, testată printr-un protocol de anchetă
foarte riguros. În cadrul metodelor calitative se produce o teorie pornind de la fapte sau
informaţii.
Interviul comprehensiv nu poate tinde spre o demonstrare a validităţii rezultatelor
identică cu cea a metodelor cantitative. El se înscrie într-un model de construire a obiectului care
porneşte de la date de observaţie, în concordanţă cu care se adună o serie de informaţii pentru a
le verifica. Probele de validare depind de coerenţa demersului de cercetare şi de adecvarea
modelului explicativ la faptele reale.
Cronologic vorbind, există două tipuri de validare: imediată şi pe termen lung. În
general este dificil de obţinut o validare imediată a rezultatelor cercetării, căci rezultatele se pot
verifica în timp, prin fiabilitatea lor. Criteriile de validare sunt, pe de o parte, publicarea
cercetării şi reacţiile pe care le stîrneşte ea, iar pe de altă parte preluarea informaţiilor din acel
raport de cercetare în cadrul altora şi analizele critice în care apare cercetarea respectivă.
Ca instrumente complementare de validare există instanţele oficiale de evaluare (jurii
etc), şi transformarea datelor calitative în date cantitative însoţită de verificarea lor prin mijloace
cantitative, dar acest procedeu nu este foarte recomandat.
Validitatea unui model obţinut prin metode calitative ţine mai mult de coerenţa logică a
discursului, de susţinerea cu exemple clare, concrete, de inserarea corectă într-o realitate socială.
Se recomandă unele instrumente de control obiectiv, cum ar fi identificarea persoanelor
intervievate, care permite reluarea cercetării pe un eşantion mai mare şi validarea sa.
XVI. Focus grupul

Metoda numită focus grup este o metodă calitativă ce presupune ca tehnică interviul cu
un grup de lucru şi un moderator. Între focus grup şi alte tipuri de interviuri (tehnica grupului
nominal, tehnica Delphi, tehnica brainstorming şi sinectica, şi grupul de discuţii) există o serie de
deosebiri.
Tehnica grupului nominal: utilizează interviul ca instrument principal de investigaţie, dar
grupul este constituit din persoane care nu comunică între ele (este un grup abstract).
Moderatorul are rolul de a chestiona pe rînd membrii, de a colecţiona răspunsurile şi de a lansa
noi întrebări. Se utilizează şi atunci cînd se doreşte evitarea efectului de halou.
Tehnica Delphi are ca scop obţinerea de indormaţii de la experţi, selectaţi pentru a
constitui un grup omogen, informaţii care să permită elaborarea unor previziuni de evoluţie
socială. Ea presupune mai multe runde de interviuri în sistem panel. În prima rundă, fiecare
specialist trebuie să facă propriile previziuni asupra unui eveniment social şi să le ierarhizeze.
Moderatorul culege informaţiile, le analizează şi elaborează un chestionar în care sunt expuse atît
rezultatele obţinute, cît şi punctele problematice. Astfel, cei din grup re-conştientizează opiniile
tuturor şi divergenţele dintre ele. A doua rundă are scopul de a soluţiona problemele din prima
rundă; se continuă interviurile succesive pînă cînd soluţiile sunt calificate şi validate de către toţi
participanţii.
Tehnica brainstorming presupune un grup format din persoane cu specializări în diferite
domenii, un grup eterogen. Pe parcursul discuţiilor se interzice cu desăvîrşire emiterea de critici
la adresa vreunui anunţ formulat de unul dintre participanţi. Scopul acestei tehnici este obţinerea
unui număr cît mai mare de idei asupra unei probleme date, indiferent de corectitudinea acestor

44
idei. Interdicţia de a critica ideile este caracteristică acestei tehnici şi o diferenţiază de focus
grup.
Grupul de discuţii se utilizează în analiza relaţiilor şi modelelor de interacţiune între
membrii unui grup nestructurat.

Focus grupul
Permite obţinerea de informaţii de profunzime, care ţin de infrastructura atitudinilor şi
opiniilor şi care permit identificarea mecanismelor de formare şi de exprimare a atitudinilor şi
opiniilor. Drehen şi Andersen (1991) oferă două posibilităţi de utilizare a focus-grupului: în
studii preliminare şi în studii de validare. Utilizarea în cadrul studiului pilot ajută la obţinerea de
informaţii clare despre cercetarea în cauză şi, de asemenea, se pot elimina o serie de erori.
Ca orice metodă calitativă, focus grupul presupune o serie de competenţe din partea
cercetătorului: informaţii aprofundate din domeniul de cercetare, informaţii despre dinamica
grupurilor mici şi abilităţi de comunicare.
Limite ale metodei:
- în ceea ce priveşte conţinutul, acesta poate fi influenţat de efectele de grup; răspunsurile
date sunt răspunsuri ale acelei structuri grupale.
- din punctul de vedere al formei, informaţiile obţinute pot fi de tip emic şi etic. Datele
obţinute în focus grup se asociază cu caracteristica de emic, adică sunt adunate într-o formă
naturală şi nu suntdirijate de moderatori; informaţiile de tip etic sunt cele dirijate de către
moderatori.
Avantajele metodei
- focus-grupul permite obţinerea de informaţii, descrieri de opinii, atitudini, credinţe etc;
- construieşte o comunicare naturală, mai reală decît în cazul interviului comprehensiv;
- face posibilă evidenţierea mecanismelor prin care se condiţionează evoluţia socială;
- permite înţelegerea mecanismelor care produc, susţin sau anihilează anumite atitudini;
- informaţiile au un grad crescut de fidelitate şi validitate; pentru creşterea validităţii, se
apelează la focus grupuri pereche sau paralele.
Numărul optim de persoane din cadrul unui focus grup este de 8 – 10.

Limite ale utilizării focus grupului

- rezultatele au o validitate relativă în raport cu populaţia generală, neputînd fi
generalizate la acest nivel;
- rezultatele depind în foarte mare măsură de competenţele moderatorului;
- efectele de grup influenţează negativ rezultatele: efectul de polarizare, constînd în
exagerarea opiniilor exprimate de subiecţi sub influenţa presiunii grupului; efectul gregar, care
constă în preluarea şi conformarea opiniilor grupului; efectul group-think, care apare tot datorită
presiunilor normative şi presupune deteriorarea opiniilor emise de membrii grupului. Se poate
întîmpla ca toţi membrii grupului să emită opinii identice încă de la început. Efectele de grup
survin fie datorită coeziunii ridicate a grupului, fie atunci cînd membrii grupului se cunosc înter
ei foarte bine.

Reguli de alcătuire a focus grupului

Selecţia membrilor se poate numi şi eşantionare teoretică; eşantionul se alege în funcţie
de scopul cercetării şi de ceea ce se consideră relevant. Există mai multe tipuri de eşantionare, în
funcţie de criteriul de selecţie.
Un prim criteriu este eterogenitatea grupului; astfel se disting eşantioane omogene şi
eterogene. Cele omogene se utilizează în evidenţierea diferenţelor minime, deoarece opiniile
exprimate sunt foarte asemănătoare, fără a fi însă identice. Cele eterogene favorizează
producerea efectelor de polarizare, obţinîndu-se opinii ce nu pot fi obţinute într-un eşantion
omogen. De asemenea, în eşantioanele eterogene se evidenţiază blocajele şi barierele din

45
comunicare existente între diferite categorii sociale, precum şi incompatibilităţile valorice şi de
opinie.
În funcţie de relaţia existentă între membrii grupului, există eşantioane conflictuale, cu
participanţi care-şi exprimă opiniile într-un mod critic, şi eşantioane consensuale, care presupun
respectarea spaţiului intim. Un număr de persoane mai mare de 8 – 10 presupune apariţia
spaţiului public, astfel apărînd inhibiţii.
Moderarea discuţiei de focus grup
Pregătirea pentru focus grup a moderatorului presupune stabilirea tematicii de discuţie,
care se bazează pe ghidul de interviu. Moderatorul stabileşte grupurile, hotărăşte momentul
optim de desfăşurare a şedinţei (a cărei durată este cuprinsă între o oră şio oră şi jumătate), alege
locul desfăşurării şedinţei (se preferă locuri neutre). Modalităţile de înregistrare a rezultatelor
sunt audio (reportofon) sau audio-video.
Tehnici de discuţie:
- interviul comprehensiv: moderatorul construieşte o grilă de întrebări (deschise, de tipul
„de ce?” sau ipotetice „dacă ar fi... ce s-ar întîmpla...”);
- discuţia cu co-moderator;
- testele proiective cu jocuri de rol, situaţii dilematice.
Stiluri şi strategii de moderare
Informaţiile se pot obţine în mod diferit, atît în funcţie de moderator, cît şi în funcţie de
caracteristicile grupului, corelate cu tipul de informaţii care se doresc a se obţine. Important:
trebuie antrenaţi în discuţie toţi participanţii. Se face prezentarea fiecărui participant; se apelează
la protocol (cafea, ceai, răcoritoare etc); se pot forţa primele răspunsuri prin întrebări ţintite
pentru fiecare participant la grup.
Procedee de moderare:
- provocarea conflictelor şi stimularea polemizării;
- reformularea răspunsurilor;
- atenuarea nuanţelor şi conflictelor;
- evitarea efectelor de moralitate.
Stiluri de moderare:
- „avocatul diavolului”: un stil agresiv, în care moderatorul renunţă la moralitate şi
argumentează diametral opus faţă de opiniile grupului;
- empatic: presupune reformularea răspunsurilor în termeni afectivi, preluînd cuvinte care
sunt utilizate de către participanţi pentru a-şi descrie propriile stări afective;
- neutru: presupune tratarea echidistantă a problematicii discutate; moderatorul este cel
mai puţin integrat în grup, fără a se situa însă pe poziţie opusă faţă de membrii grupului.
Moderatorul, cu ajutorul co-moderatorului sau al înregistrărilor video, urmăreşte
caracteristicile participanţilor la discuţie:
- stabileşte care sunt atitudinile generale faţă de problematica discutată;
- observă gradul de interes pentru tema pusă în discuţie;
- determină în ce măsură răspunsurile sunt influenţate de dezirabilitatea socială;
- precizează conţinutul latent al răspunsurilor şi dacă acesta nu contrazice cumva
conţinutul manifest;
- este mereu conştient de relaţiile care se stabilesc în cadrul grupului.

Clasificarea focus grupurilor:

După tema cercetată, acestea pot fi: politice, economice, mass-media, de marketing şi
publicitate.
Prelucrara datelor:
Se apelează la decupaje ale discuţiilor sau pe categorii de participanţi. Se face o analiză
de conţinut cantitativă, sau calitativă atunci cînd se apelează la focus-grupuri succesive cu
acelaşi grup de participanţi şi pe aceeaşi temă.

46
 XVII. Analiza de conţinut

Definiţie: Analiza de conţinut este o tehnică sau metodă care asigură crearea inferenţelor
privind edificarea obiectivă a caracteristicilor unui mesaj (Holstein, 1969). Cartwright (1954)
definea analiza de conţinut ca fiind descrierea obiectivă, sistematică şi cantitativă a oricărui
comportament simbolic. Singleton considera că ideea de bază în această metodă este aceea de a
reduce întregul conţinut al comunicării la un set de categorii care reprezintă anumite
caracteristici de interes pentru cercetare (1988).
S. Chelcea (2001) consideră că analiza de conţinut reprezintă un set de tehnici de
cercetare cantitativ-calitativă a comunicării verbale şi non-verbale, în scopul identificării şi
descrierii obiective şi sistematice a conţinutului manifest sau latent, pentru a ajunge la unele
concluzii privind individul şi societatea, sau privind comunicarea însăşi, ca proces de
interacţiune socială.
Deşi analiza de conţinut se asociază de obicei cu mesajul scris, ea este utilizată şi în
analiza imaginilor, a mesajelor orale etc. Analiza de conţinut este o metodă alternativă,
complementară de studiu al comportamentului uman, care oferă informaţii foarte obiective,
deoarece reacţiile de dezirabilitate socială sunt absente.
Criterii de clasificare a documentelor
Iluţ (1997) clasifică documentele în funcţie de următoarele criterii: vechime, destinatar,
accesibilitate şi grad de încredere. Chelcea (1993) indică patru criterii de clasificare a
documentelor: natura (scrise, imagistice, audio), conţinutul informaţional (limbaj natural, limbaj
cifric etc.), destinatarul (documente publice, documente personale) şi emitentul (oficial sau
neoficial).
Documentele fac obiectul mai multor tipuri de analiză: analiză de conţinut cantitativă şi
analiză de conţinut calitativă.
Analiza de conţinut cantitativă are ca scop stabilirea temelor, tendinţelor, atitudinilor,
valorilor şi modelelor prezente în diferite documente. Se utilizează atunci cînd se doreşte
selectarea unor date din documente care conţin informaţii complexe, cum sunt cele din mass-
media, literatură, legislaţie, corespondenţă, jurnale etc. Nu orice temă de cercetare permite
utilizarea acestei metode. Ca urmare, se face distincţie între analiza de conţinut calitativă în plan
orizontal (interesează strict documentul în sine) şi cea în plan vertical (interesează de asemenea
cauzele acelui document şi consecinţele lui).
În funcţie de problema cercetată, de posibilităţile tehnice, de cantitatea de documente
supuse analizei, analiza va fi mai mult sau mai puţin extinsă.
Etapele analizei de conţinut calitativă
1. Se stabileşte tipul de documente cu care se va lucra, în conformitate cu tema şi
obiectivele studiului. De exemplu, pentru tema „Atitudinea faţă de procesul de privatizare în
industria românească în anii ’90”, materialele folosite vor fi articolele de ziar, emisiunile TV sau
radio pe această temă, din această perioadă.
2. Se parcurg materialele selectate şi se formulează unele ipoteze (ca soluţii temporare la
problema de cercetat). De asemenea, se transpune ipoteza în unităţi de analiză (categorii şi
indicatori), procedură asemănătoare cu operaţionalizarea conceptelor. Aceasta presupune
construirea unei grile prin care se vor filtra materialele brute.
3. Se efectuează definirea unităţilor de analiză. Acestea sunt: unitatea de reperaj,
reprezentată de lungimea textului în care este regărită tema de studiu, şi unitatea de context, dată
de lungimea minimă a textului care trebuie citită pentru a descoperi dacă tema de studiu este
prezentă în mod favorabil, nefavorabil sau neutru. De exemplu, pentru un articol de ziar unitatea
de reperaj este paragraful, iar unitatea de context este întregul articol. Unitatea de context trebuie
să fie mai mare decît unitatea de reperaj, pentru a putea permite identificarea atitudinii pozitive,
negative sau neutre. Prin numărarea unităţilor pozitive, negative sau neutre putem obţine o
interpretare statistică a documentului.

47
 S. Chelcea stabileşte trei tipuri de unităţi de analiză: unitatea de înregistrare (acea parte
din comunicare ce urmează a fi cercetată), unitatea de context (acel segment al comunicării care
permite a se determina tipul de atitudine prezentată în document faţă de tema studiată) şi unitatea
de numărare, care este în funcţie de cuantificare. Ea poate fi coincidentă cu unitatea de
înregistrare. De cele mai multe ori, se preferă ca unităţile de numărare să fie caracteristici fizice
evidente ale mesajului (lungime, durată etc). În analiza unor documente scrise mai putem stabili
unităţi de numărare tipografice: centimetrul, coloana, pagina etc.

Cele mai cunoscute procedee de analiză statistică a conţinutului:

- analiza frecvenţelor; este procedeul clasic şi constă în determinarea numărului de
apariţii ale unităţilor de reperaj şi de context în materialul analizat.
- analiza tendinţei are la bază analiza frecvenţelor şi permite surpinderea atitudinii faţă de
o persoană sau instituţie. Se determină numărul de apariţii ale unităţilor de reperaj şi de context
în materialul studiat, după care se stabileşte caracteristica unităţilor, care pot fi pozitive, negative
sau neutre. Se calculează astfel indicele de analiză a tendinţei (AT), după formula: AT = (F –
D) / L, unde F reprezintă referirile favorabile, D referirile defavorabile, iar L numărul unităţilor
de analiză legate de temă. Indicele de analiză a tendinţei permite să se compare atitudinea
exprimată de o sursă cu atitudinea exprimată de o altă sursă.
- tehnica analizei evaluative a textului; presupune transformarea informaţiilor din text în
construcţii echivalente semantic, astfel încît să se precizeze foarte clar obiectul atitudinii.
Analiza evaluativă presupune identificarea tuturor informaţiilor din text referitoare la obiectul
atitudinii, precum şi stabilirea şi acordarea de ponderi informaţiilor (cuprinse între +3 şi -3).
Ponderile permit stabilirea direcţiei şi intensităţi atitudinilor.
- analiza contingenţei permite evidenţierea structurilor de asociere a conceptelor.
Frecvenţa de apariţie asociată cuvintelor cheie în textul analizat (frecvenţa relativă) se compară
cu pribabilitatea teoretică de asociere a lor (valoarea de aşteptare). Dacă diferenţa este
semnificativă, se concluzionează că asocierea nu este întîmplătoare, ci ea se datorează unei
particularităţi de stil sau intenţiei.

Avantajele analizei de conţinut cantitative

- Aduce rigoare în interpretarea documentelor, permiţînd depăşirea afirmaţiilor fără
acoperire.
- Permite determinarea tendinţelor prezente în document şi caracterizarea unei perioade,
epoci, structuri sociale, comunităţi, şi compararea a două perioade, epoci etc.
- Întrucît documentele cu care se lucrează nu sunt provocate, efectul de dezirabilitate este
nul.
Dificultăţi şi limite
1. Stabilirea grilei de categorii şi indicatori. Rotariu (1991) apreciază că o grilă trebuie să
fie: exhaustivă (să cuprindă toate categoriile ce caracterizează tema de studiu), exclusivă (să nu
existe intersecţii sau suprapuneri între categorii), obiectivă (categoriile stabilite să caracterizeze
tema de studiu) şi pertinentă (adecvată scopului urmărit).
2. Stabilirea validităţii şi fidelităţii datelor obţinute. Ca metode de validare se folosesc
validarea de conţinut şi cea de construct. Fidelitatea se poate estima doar cu ajutorul unui juriu
de experţi. Analiza comparativă a rezultatelor la care ajung experţii permite stabilirea
indicatorului de fidelitate.
3. Volumul materialelor utilizate. Se procedează la o eşantionare a materialelor, ceea ce
implică un risc mai mare de a pierde informaţii.
4. Interpretarea atitudinilor transmise prin text. Ca modalitate de analiză, se apelează la
inferenţe: directe, atunci cînd considerăm că informaţia ca atare reprezintă atitudinea
emitentului, şi indirecte (opuse) atunci cînd considerăm că informaţia directă nu este adevărată,
ci adevîrat este opusul afirmaţiilor făcute în text.

48
 Analiza de conţinut calitativă
Este cunoscută şi sub numele de: analiză calitativă prin teoretizare, sau analiză prin
teoretizare ancorată, sau analiză de conţinut iterativă.
Analiza de conţinut calitativă este o metodă care permite generaea inductivă a unei teorii
asupra unui fenomen cultural, social sau psihologic, prin conceptualizarea şi relaţionarea
progresivă şi validă a datelor empirice (Muchielli, 1996). Se aseamănă cu metoda descrisă de
Glasser şi Strauss (1967) sub denumirea de grounded theory.
Cea mai importantă caracteristică a analizei de conţinut calitative este relativa
independenţă. Această metodă poate fi utilizată ca strategie generală de cercetare, care permite
menţineea unui grad de autonomie teoretică – nu trebuie să se raporteze la regulile unei anume
teorii. Permite şi o autonomie tehnică, în sensul că permite urmărirea în acelaşi timp a mai
multor scopuri.
Ca orice altă metodă, analiza de conţinut are o serie de etape, începînd cu o codificare a
informaţiilor şi finalizîndu-se printr-o teorie. Între aceste extreme, analiza de conţinut calitativă
presupune determinarea şi definirea unor categorii sau concepte în care se încadrează informaţia
analizată, stabilirea relaţiilor dintre categorii sau concepte şi definirea unui algoritm prin care se
poate construi un edificiu conceptual.
Analiza de conţinut calitativă se bazează pe un examen sistematic al datelor. Ea
presupune nu numai o activitate metodică, ci şi o lecturare teoretică nuanţată a fenomenului
studiat. Prin lecturarea teoretică nuanţată putem înţelege informaţiile transmise de material;
rezultatele obţinute pe această cale depind de profesionalismul, nivelul de cultură şi experienţa
cercetătorului.
Teoretizarea înseamnă şi o modalitate de a înţelege faptele şi evenimentele. Această
înţelegere presupune inserarea evenimentelor concrete într-un context explicativ şi integrarea lor
într-o altă schemă de analiză, care permite reevaluarea informaţiilor bazale sau relevarea unor
noi aspecte. Ceea ce se obţine este perfect ancorat în datele empirice. Materialul este atît punctul
de plecare al teoretizării, cît şi locul de verificare a ipotezelor de validare a constructelor
teoretice. Analiza de conţinut calitativă este o activitate iterativă, care se dezvoltă progresiv,
conceptele definindu-se prin aproximări succesive. Nu există o ordine strictă de parcurgere a
etapelor, fiind posibilă omiterea sau revenirea.
Etapele analizei de conţinut calitative
1. Fixarea scopurilor şi a materialelor de analiză (se lucrează cu foi pe care se lasă un
spaţiu liber în marginea stîngă, pentru a putea fi notate diferitele observaţii pe parcurs).
2. Codificarea. Această etapă are ca scop eliminarea informaţiilor nesemnificative şi
păstrarea celor importante. Presupune examinarea atentă şi reformularea informaţiilor prezente în
materialul de bază. Se păstrează sub formă de coduri doar informaţiile esenţiale. Cuvintele
folosite pentru codificare trebuie să fie relativ apropiate ca nivel de abstractizare şi generalizare
cu cele din textul analizat. Pentru a codifica un material se pun întrebări de genul: despre ce este
vorba? ce este? ce se întîmplă aici? etc.
3. Categorizarea. Conceptul sau categoria desemnează un nivel superior de abstractizare.
Categorizearea reprezintă punctul de plecare din care conceptele se vor rafina şi vor fi tot mai
adecvate realităţii empirice. Orice categorie trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- o definire concisă şi adecvată;
- să se precizeze elementele distinctive;
- să se identifice elementele necesare ale conţinutului său;
- să se identifice formele de manifestare.
Întrebarea tipică pentru a stabili o categorie este: „Ce fenomen are loc aici?”
4. Relaţionarea. Presupune determinarea relaţiilor existente între informaţiile prezente la
nivelul categoriilor fixate în etapa anterioară. Relaţionarea presupune o activitate de
sistematizare. Se lucrează simultan la două niveluri: un nivel mai concret, care presupune analiza
datelor de bază pentru a vedea dacă există o legătură între acea categorie şi fenomenele pe care le

49
desemnează, şi un nivel mai abstract, prin care se urmăreşte să se determine dacă există legături
între conceptele sau categoriile deja delimitate.
5. Integrarea. Permite definirea obiectului principal pe care se va axa raportul de
cercetare. Este o fază de sinteză, care trebuie parcursă deoarece într-o analiză de conţinut
calitativă există riscul ca, avînd multe concepte şi relaţii între ele, explicaţiile să fie prea
complicate. Nu trebuie pierdută din vedere, în această etapă, întrebarea: care este problema
principală, care este scopul studiului.
6. Modelarea. Activitatea principală de este cea de reproducere cît mai fidelă a relaţiilor
structurale şi funcţionale dintre elementele care definesc fenomenul studiat. În această etapă,
întrebarea de bază este: care sunt proprietăţile fenomenului, antecedentele şi consecinţele sale.
7. Teoretizarea. Înseamnă concret scrierea raportului de cercetare şi obligă la trei
activităţi:
- eşantionarea teoretică, presupunînd reţinerea categoriilor care s-au repetat pe parcursul
analizei de conţinut ca fiind caracteristice fenomenului studiat;
- inducţia analitică, presupunînd căutarea cazului negativ (adică dacă, pornind de la
aceleaşi elemente, ajungem la o altă categorie, atunci demersul este nul);
- verificarea implicaţiilor teoretice; aceasta este tot o strategie de evaluare, şi constă în
determinarea, la nivelul unui fenomen, a validităţii teoriei concepute. Se verifică teoria prin
aplicarea ei asupra unei alte baze de date.

50
 XVIII. Metoda incidentului critic

Metoda incidentului critic presupune selectarea comportamentelor care sunt adaptative

şi eficiente în rezolvarea unor situaţii critice. Ca tehnici utilizate pentru culegerea datelor se
folosesc: observaţia, chestionarul şi, eventual, interviul.
H. Pitariu (1983) definea incidentul critic ca fiind acţiunea umană observabilă care este
suficient de completă pentru a permite efectuarea de inferenţe şi predicţii; un comportament
poate fi considerat incident critic în următoarele condiţii:
- acţiunea umană trebuie să fie o situaţie distinctă, cu limite bine definite;
- cauzele, ca şi urmările sale, trebuie să fie evidente, astfel încît să poată fi descrise
semnificaţiile sale prin raportare la persoană;
- descrierea situaţiei şi a comportamentelor umane prezente în situaţie trebuie să fie clară;
- comportamentele pozitive sau negative care se dezvoltă în situaţia respectivă trebuie să
fie cazuri extreme, pentru a putea fi considerate incidente.
Din perspectiva psihologiei sociale, metoda incidentului critic este o variantă a studiului
de caz şi presupune culegerea, cu ajutorul anchetei, a unor comportamente, situaţi sau factori
care au determinat un salt în bine sau în rău, o modificare de traiectorie în dezvoltarea unei
persoane sau chiar a unei societăţi. Exemplu: întîlnirea dintre Gauguin şi Van Gogh; prostituţia
ca element de debut pentru consumul de droguri.
Analizată din perspectiva studiului de caz, metoda incidentului critic poate apela la:
analogia formală, analiza structurală şi fenomenologică; analiza jocurilor. Toate acestea sunt în
în acest context tehnici, dar, la fel ca şi observaţia şi chestionarul, se poate folosi şi ca metodă de
sine stătătoare.
Analiza formală este operaţia de generalizare a descrierilor fenomenologice a unor
situaţii, descriere care presupune reperarea elementelor esenţiale ale unor situaţii din punctul de
vedere al mai multor actori sociali (participanţi, subiecţi, elemente ale populaţiei considerate),
elemente care pot fi sintetizate şi care reprezintă teoriile comune tuturor membrilor grupului.
Analiza formală este o metodă semi-calitativă. Descrierea unor evenimente în mod identic de
către mai multe persoane se bazează pe mecanisme de schematizare, aşa cum sunt ele descrise de
analiza statistică.
Levy Lelois (1991) a demonstrat că există trei profesii relativ similare: cea de agricultor,
cea de pescar şi cea de miner. Pentru aceasta a folosit analiza formală. El a demonstrat că
profesiile menţionate se raportează la aceeaşi formă şi au cel puţin trei elemente comune:
contactul direct cu natura şi efortul fizic crescut pentru îndeplinirea unei sarcini; perceperea sau
vizualizarea directă a rezultatelor muncii (grîu, peşte, minereu); riscul crescut de intervenţie a
unor catastrofe naturale, care pot distruge tot ce au realizat prin muncă o perioadă de timp.
Situaţiile de muncă sunt analoge din punctul de vedere al acestor caracteristici. Ca urmare, aceste
profesii au o formă comună, definită prin ansamblul elementelor descrise mai sus. Se pot descrie
o serie de elemente diferenţiatoare, dar ele nu sunt considerate esenţiale deoarece tratarea
afectivă specifică fiecăreia în parte este comună tuturor.
Analiza formală presupune utilizarea chestionarului ca tehnică de culegere a datelor;
întrebările urmăresc obţinerea elementelor componente ale formei, relaţiile dintre ele şi care sunt
evenimentele care pot distruge o evoluţie.
Analiza structurală şi fenomenologică este un ansamblu de cazuri distincte, care descriu
acţiuni şi situaţii şi care permit explicarea sensului altor acţiuni care au loc în situaţii
asemănătoare structural din punctul de vedere al trăirilor subiective ale actorilor. Concret, se
alcătuieşte o colecţie de acţiuni ale unor actori umani, urmată de o interpretare globală a sensului
acţiunii. Aceasta presupune parcurgerea mai multor etape:
- alcătuirea unei colecţii de cazuri (anamneze cu mai multe persoane);
- alcătuirea cazurilor pe categori apriori analoge;
- descompunerea fiecărui caz în microsituaţii analoge în fiecare dintre cazurile descrise;

51
 - alcătuirea unui tabel, astfel încît să poată fi descrise şi comparate situaţiile şi elementele
componente (situaţiile pe coloane şi elementele componente ale cazurilor pe linii);
- analiza informaţiior care se regăsesc pe coloane şi concluzionarea asupra sensului de
evoluţie a situaţiei;
- analiza globală a bazei de date (coloane plus linii) şi concluzionarea asupra conduitelor
actorilor.
Un autor a studiat cu ajutorul acestei metode cauzele suicidului. El a făcut interviuri în
spitalele de urgenţă. Iată datele pe care le-a obţinut:

Microsituaţia
Cazul Evoluţia Efectele Momentul de conflict
I Mama şi-a dorit un băiat; - Eşec şcolar; O discuţie mai aprigă cu
în copilărie, fata a fost - Opoziţie puternică faţă mama, care o pedepseşte
crescută de bunicii de tatăl vitreg. interzicîndu-i să mai iasă din
materni; tatăl moare cînd cameră. Mama pleacă din
fata avea 10 ani. cameră şi închide uşa, iar
fata încearcă să se sinucidă,
avînd certitudinea că mama o
părăseşte şi nu o va mai iubi.
II După moartea tatălui, - Reacţie de rebeliune; Mama şi sora mai mare o
fata este dată spre - Violenţă faţă de mamă ameninţă că o vor interna
creştere unei familii de la şi de surori (mai ales faţă într-o instituţie socială.
ţară. După vacanţă revine de sora mai mare);
la mama ei, dar are - Enuresis nocturn.
dificultăţi de reinserţie.
III Mama este al treilea - Certuri repetate; Soacra o ameninţă că o dă
copil din opt fraţi, fiecare - Conflicte cu persoanele afară.
cu alt tată. Pînă la 14 ani avînd acelaşi statut;
este copil de suflet într-o - Abandon al propriului
casă unde lucrează ca copil.
servitoare; la 14 ani
ajunge într-o instituţie
socială, de unde pleacă la
16 ani şi se căsătoreşte.
IV Ultimul dintre 14 fraţi; - Alcoolism încă din Soţia îi reproşează că nu
părinţii bătrîni îl cresc pubertate; lucrează, iar declară că a
pînă la 7 ani, după care Crize frecvente de simţit că va fi aruncat în
intră în grija unuia dintre delirium tremens după drum (sentimentul lipsei de
fraţii mai mari. Se adolescenţă protecţie.
căsătoreşte.
În primul caz este vorba despre un debut în viaţă marcat de abandon, lipsă de protecţie,
de siguranţă, lipsa unui sentiment de apartenenţă. În al doilea caz survine o evoluţie negativă:
opoziţia, globală şi constantă, la regulă, ca modalitate de a atrage atenţia. În al treilea caz este
vorba despre lipsa afectivităţii şi a protecţiei, nesiguranţă; conflict cu o persoană apropiată;
teama de abandon. Sinuciderea poate fi o cale de răzbunare, de şantaj sau de evadare.
Analiza jocurilor presupune fixarea şi formalizarea ciclurilor repetitive de interacţiune
dintre actorii sociali. Formalizarea explicitarea regulilor implicite care par a guverna schimburi
sistematice între actori şi care se finalizează prin obţinerea de avantaje şi beneficii de către
fiecare dintre cei implicaţi în situaţia respectivă.
Psihologia socială şi clinică au demonstrat că între indivizi există interacţiuni care se
conformează unor scheme susceptibile de a fi clasificate şi reproductibile la nivelul altei situaţii.

52
Aceste scheme se numesc tranzacţii; ca urmare, putem analiza jocurile prin prisma analizei
tranzacţionale.
Prin repetitivitate, aceste reacţii aduc beneficii care au lipsit în copilăria mică. Persoanele
caută un anumit tip de relaţii şi caută să impună anumite comportamente care le permit să
suporte socialul şi să se integreze în social. Aceste reacţii repetitive se numesc joc nu prin prisma
aspectului ludic al acţiunii, ci pentru că reprezintă un sistem de interacţiuni în care schemele
succesive par a fi determinate de reguli. Sistemul descris astfel poate fi considerat un joc.
La o analiză a mai multor familii se observă regula jocului conjugal „fără tine”, a cărei
cauză este teama de a înfrunta o situaţie. Jocul intelectiv între două persoane este un joc repetitiv
care se dezvoltă pentru a asigura fiecărui participant sentimentul de securitate, dar şi de a nu se
confrunta cu o serie de evenimente pe care le consideră periculoase. Anamneza poate determina
care evenimente din viaţa persoanelor au determinat dezvoltarea unor asemenea comportamente,
şi aceste evenimente se numesc situaţii critice.

Aplicaţii ale metodei incidentului critic:

1. Scala de evaluare cu ancore comportamentale (cu expectanţe comportamentale),
dezvoltată de Smiths şi Candell (1963); acest tip de scală diferă de cele clasice atît sub aspect
constructiv, cît şi pentru că nu mai apelează la cifre, ci apelează la descrieri de comportamente ca
modalităţi de evaluare. Criterii:
- factorul de performanţă trebuie să fie definit cu acurateţe;
- ancorele trebuie să descrie cu multă precizie categoriile de performanţă;
- răspunsul evaluatorului trebuie să fie dirijat prin urmărirea unor instrumente precise cu
scala.
Pentru informaţii suplimentare: H. Pitariu – „Managementul resurselor umane”; M.
Dincă – „Teste de creativitate”.
2. Metoda grupului critic (1957) permite stabilirea unor paşi eficienţi în desfăşurarea
unei activităţi la care participă un număr mare de persoane, aparent dezorganizate şi cu risc mare
de haos. Se utilizează în activitatea organizaţiilor mari şi în special în organizările uzinale. Ca
urmare, timpul de lucru se poate reduce la jumătate. Această metodă de utilizare eficientă a
timpului de lucru porneşte de la premisa că o acţiune, oricît de complexă, poate fi descompusă în
acţiuni simple şi evidente, care să marcheze începutul şi sfîrşitul etapelor. Acţiunile pot fi
simultane asu succesive; ordinea lor tehnologică sau logică poate fi redată prin arce şi noduri.
Vezi S. Chelcea – „Chestionare de investigaţie sociologică”, pag. 135 – 136.

Cross-culturalitatea

Din punctul de vedere al psihologiei, apariţia cross-culturalităţii se datorează lărgirii

domeniului funcţional al acestei discipline. Raţiunea de a fi a psihologiei cross-culturale este
aceea de a susţine o interacţiune cît mai eficientă între culturi, în baza explorării fiecărei culturi
în parte.
În 1992, psihologia cross-culturală a fost definită ca fiind studiul similitudinilor şi
diferenţelor la nivel individual, în grupuri şi culturi etnice diferite, studiul comparativ între
variabilele psihologice şi cele socio-culturale, ecologice, biologice, precum şi evoluţia intrinsecă
a acestor variabile.
Un protocol metodologic standard în psihologia cross-culturală trebuie să cuprindă în
mod obligatoriu:
- procedura, modalitatea de descoperire;
- caracteristicile transferului de informaţii;
- testul ca instrument de evaluare.
Testul este foarte important, pentru că trebuie găsite acele teste care pot funcţiona similar
în culturi diferite; ca urmare, testele trebuie verificate pentru a se vedea dacă ele funcţionează şi
în alte culturi.

53
 Emic şi etic în psihologia cross-culturală
Termenul de emic redă imaginea constelaţiei comune referitoare la multitudinea
componentelor dintr-un mediu socio-cultural; el se referă la reprezentarea asupra realităţii
imediate a persoanelor care fac parte dintr-o anume comunitate.
Termenul de etic se referă la o imagine din exterior asupra realităţii unei comunităţi,
culturi, imagine care rezultă în urma unor cercetări sistematice.
Domenii, direcţii de aplicare:
- studii asupra motivaţiei şi valorilor;
- studii privind raportul individualism-colectivism;
- studii asupra stereotipurilor asociate caracteristicilor de gender (de rol sexual);
- studii asupra caracteristicilor inteligenţei în diferite societăţi (inteligenţa raţională,
emoţională etc).

54