Documenti di Didattica
Documenti di Professioni
Documenti di Cultura
ELEMENTE DE STIINTA SI
INGINERIA MATERIALELOR
Volumul 1
ii
cursul aferent sau la un ciclu de tip întrebare – răspuns, posibilitate implementată
cu ajutorul serviciului de poştă electronică. Serviciul de poştă electronică va fi
susţinut de un server de WEB propriu programului.
REMARCI:
iii
REMARCI:
DESPRE CARTE
iv
CUVÂNTUL AUTORILOR
Adresăm cele mai calde mulţumiri celui care a făcut posibilă publicarea
acestei lucrări (prof.dr.ing. Liviu Dumitraşcu ) şi colegilor care au realizat recenzia
stiinţifică a lucrării.
Urăm utilizatorilor succes în însuşirea cunoştinţelor privind structura şi
proprietăţile materialelor şi aşteptăm cu deosebit interes sugestiile lor pentru
îmbunătăţirea ediţiei viitoare a lucrării.
Autorii
vi
Prof. dr.ing. Gheorghe Zecheru
Conf.dr.ing. Gheorghe Draghici
ELEMENTE DE STIINTA SI
INGINERIA MATERIALELOR
CUPRINS
Cuvânt înainte ………………………………………………………………. i
Cuvântul autorilor …………………………………………………………… v
1. NOTIUNI GENERALE DESPRE METALE ………………………….. 5
1.1. Introducere ……………………………………………………………. 5
1.2. Structura cristalină a metalelor ………………………………………... 6
1.3. Noţiuni fundamentale de termodinamică folosite în studiul metalelor .…….. 17
1.4.Cristalizarea primară …………………………………………………… 19
1.4.1. Termodinamica cristalizării primare …………………………….. 19
1.4.2. Mecanismul, cinetica şi morfologia cristalizării primare ………... 20
1.5. Imperfecţiunile structurilor cristaline …………………………………. 25
1.5.1. Imperfecţiuni punctiforme ale structurilor cristaline …………………... 25
1.5.2. Imperfecţiuni liniare ale structurilor cristaline ………………………… 26
1.5.3. Imperfecţiuni de suprafaţă ale structurilor cristaline …………. 29
1.6. Alotropia (polimorfismul) metalelor ………………………………….. 30
1.7. Difuzia în structurile cristaline ale metalelor …………………………. 32
Cuvinte cheie…………………………………………………………… 34
Bibliografie ……………………………………………………………. 34
Teste de autoevaluare ………………………………………………….. 35
Aplicaţii ………………………………………………………………... 37
4
Capitolul 1 Noţiuni generale despre metale
Capitolul 1
1.1. Introducere
Particulele (ionii pozitivi) care alcătuiesc metalele sunt supuse unor forţe
de interacţiune de natură electrostatică: forţe de respingere, de tip ion-ion Fr
şi forţe de atracţie, de tip ion- electron Fa. Rezultanta acestor forţe Fl, măsurată
pe o direcţie dată în spaţiu, reprezintă forţa de legătură pe direcţia respectivă:
A B
Fl = Fr− Fa = n
− , (1.1)
r rm
r fiind distanţa dintre ionii (atomii) metalului, iar A, B, n şi m - coeficienţi sau
exponenţi experimentali, n = 7...9, m = 2, iar poziţiile de echilibru ale ionilor
metalului corespund, aşa cum rezultă examinând diagrama din figura 1.1,
condiţiei Fl = 0, ceea ce implică asezarea ordonată a ionilor (atomilor), la
distanţe interatomice bine determinate, egale cu o distanţă de echilibru ro (având
mărimea dependentă de direcţia considerată în spaţiu). Distribuţia (aşezarea)
spaţială ordonată a ionilor (atomilor) în metalele aflate în stare solidă este
denumită structură cristalină.
Pentru a reprezenta sau studia o structură cristalină se asimilează
ionii (atomii) acesteia cu nişte sfere tangente, se marchează poziţiile în
spaţiu ale centrelor acestor sfere şi se obţine o imagine numită reţea
spaţială (ataşată structurii cristaline analizate), ale cărei puncte sunt
denumite nodurile reţelei. În acest mod, structura cristalină (care
reprezintă un concept fizic) se poate imagina ca fiind obţinută atribuind
fiecărui nod al unei reţele spaţiale (care reprezintă un concept geometric)
câte o bază fizică (un atom).
Orice reţea spaţială (structură cristalină) se poate caracteriza
complet cu ajutorul unei celule elementare; celula elementară reprezintă
cea mai mică parte a unei reţele spaţiale (structuri cristaline), care, prin
translaţii succesive după trei direcţii necoplanare, poate reproduce
întreaga reţea (structură). Celulele elementare au forma unor prisme
patrulatere (fig.1.2) cu mărimile geometrice caracteristice a 1 , a2 , a3 , α12 ,
α23 , α31 , numite parametrii reţelei (a 1 , a 2 , a 3 sunt parametri dimensionali,
iar α12 , α23 , α31 - parametri unghiulari).
6
Capitolul 1 Noţiuni generale despre metale
Lantanide * 58 59 60 61 62 63 64 65 66 67 68 69 70 71
(Lantanoide) Ce Pr Nd Pm Sm Eu Gd Tb Dy Ho Er Tm Yb Lu
140,1 140,9 144,2 (145) 150,4 152,0 157,2 158,9 162,5 164,9 167,3 168,9 173,0 175,0
0,182 0,183 0,182 - 0,181 0,204 0,180 0,177 0,177 0,176 0,175 0,174 0,193 0,173
Actinide ** 90 91 92 93 94 95 96 97 98 99 100 101 102 103
(Actinoide) Th Pa U Np Pu Am Cm Bk Cf Es Fm Md No Lr
232,0 231,0 238,0 237,0 (244) (243) (247) (247) (251) (252) (257) (258) (259) (260)
0,180 - 0,138 - - - - - - - - - - -
7
ELEMENTE DE STIINTA SI INGINERIA MATERIALELOR
8
Capitolul 1 Noţiuni generale despre metale
9
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Fig.1.1 Variaţia cu distanţa a forţei de Fig. 1.2 Celula elementară a unei reţele
legătură dintre ioni spaţiale
Pentru fiecare sistem cristalin există unul sau mai multe moduri de
amplasare a nodurilor în reţeaua spaţială şi, ca urmare, la cele 7 sisteme cristaline
corespund 14 tipuri de reţele spaţiale sau reţele Bravais.
Majoritatea metalelor au structurile cristaline corespunzătoare următoarelor
trei tipuri de reţele Bravais: a) cub cu volum centrat (CVC), întâlnită la W, Ti, Cr,
V, Nb, Mo, Cs, Fe etc.; b) cub cu feţe centrate (CVC), întâlnită la Cu, Ag, Au, Al,
Pb, Ni, Rh, Fe etc.; c) hexagonală compactă (HC), întâlnită la Mg, Zn, Cd, Ti,
Zr, Co, Cd etc. Configuraţiile celulelor elementare ale structurilor cristaline
(reţelelor spatiale) tipice metalelor sunt prezentate în figura 1.3.
Pentru aprecierea compactităţii structurilor cristaline se definesc şi se
utilizează următoarele caracteristici:
a) Numărul de atomi proprii celulei elementare N, reprezintă numărul
de atomi (ioni) care aparţin integral unei celule elementare detaşate dintr-o
strucrură cristalină; deoarece fiecare atom situat în interiorul unei celule
elementare aparţine numai acesteia, fiecare atom situat pe o faţă a unei celule
elementare aparţine perechii de celule ce au în comun faţa respectivă, iar fiecare
atom situat într-un vârf al unei celule elementare aparţine la un grup de 8 celule
adiacente:
10
Capitolul 1 Noţiuni generale despre metale
Nv Nf
N= + + Ni , (1.2)
8 2
Ni fiind numărul de atomi amplasaţi în nodurile din interiorul celulei elementare,
Nf - numărul atomilor amplasaţi în nodurile de pe feţele celulei, iar Nv - numărul
atomilor amplasaţi în vârfurile celulei.
11
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
3
η=π ≅ 0,68. Acest rezultat se poate interpreta astfel: în cazul structurilor
8
cristaline CVC numai 68 % din volum este ocupat de atomi, restul (32 %)
corespunzând golurilor interatomice (interstiţiilor).
* În cazul structurilor
cristaline CFC, N = 4, Vce = a13 ,
4
iar Vat = π rat3 ; deoarece la
3
structurile cristaline CFC
punctele de tangenţă ale
atomilor sunt situate pe
diagonalele feţelor celulelor
2
elementare, r0 = a1 = 2rat şi,
2
folosind relaţia (1.3), se obţine
2
η=π ≅ 0,74. Acest rezultat
6
se poate interpreta astfel:
structurile cristaline CFC sunt
mai compacte decât structurile
cristaline CVC, deoarece în
Fig 1.4. Poziţiile atomilor care dau cifra de coordinaţie cazul acestora 74 % din volum
a structurii HC este ocupat de atomi şi numai
26 % corespunde interstiţiilor.
3 4
* În cazul structurilor HC, N = 2, Vce = a12 a3 , iar Vat = π rat3 ; aşa cum
4 3
a3 8
s-a arătat anterior, pentru aceste structuri = , iar distanţa interatomică este
a1 3
2
ro = a1 =2rat şi, ca urmare, aplicând relaţia (1.3), rezultă η = π ≅ 0,74. Pe
6
această bază se poate aprecia că structurile cristaline HC au aceeaşi
compactitate ca şi structurile CFC.
Pentru a preciza poziţiile nodurilor, direcţiilor (dreptelor) şi planelor în
cadrul unei structuri cristaline (reţele spaţiale) se folosesc următoarele notaţii
cristalografice:
a) Coordonatele adimensionale ale nodurilor se notează u,v,w. Pentru a
stabili coordonatele adimensionale ale unui nod aparţinând unei reţele spaţiale
(structuri cristaline) se procedează astfel:
- se determină coordonatele geometrice (dimensionale) ale nodului (notate
13
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
x,y,z) în raport cu sistemul de axe xOyz definit anterior pentru fiecare tip de
structură cristalină (fig.1.3);
- se determină coordonatele adimensionale, raportând fiecare coordonată
geometrică la parametrul dimensional al reţelei corespunzător axei pe care se
x y z
află coordonata respectivă ( , , ⇒ u,v,w).
a1 a 2 a 3
De exemplu, nodul B al structurii cristaline CFC schematizată în
figura 1.5 prin celula elementară a reţelei sale spaţiale are x = a1; y = a2; z = a3 şi,
x y z
ca urmare, coordonatele adimensionale ale acestuia sunt , , ⇒ 1,1,1.
a1 a 2 a 3
b) Poziţiile (orientările) direcţiilor (dreptelor) în raport cu o structură
cristalină (reţea spaţială) se definesc cu ajutorul unui grup de trei indici
[hkl]]. Pentru a stabili indicii unei direcţii (drepte) se procedează astfel:
- se trasează prin originea sistemului de axe ataşat celulei elementare a
structurii cristaline o direcţie (dreaptă) paralelă cu direcţia (dreapta) ai cărei
indici trebuie determinaţi;
- se alege pe direcţia (dreapta) care trece prin origine un nod şi se scriu
coordonatele adimensionale ale acestuia u,v,w;
- grupul de numere raţionale (fracţii ordinare) u,v,w se aduce la acelaşi
numitor, număratorii astfel obţinuţi constituind indicii [hkl] ai directiei (dreptei)
considerate.
De exemplu, indicii direcţiei O1B1 (diagonala unei feţe) din structura
CFC schematizată în figura 1.5 prin celula elementară a reţelei sale spaţiale se
stabilesc astfel:
- se trasează direcţia diagonală OB O1B1, O ∈ OB;
1 1
- se alege nodul M5 ∈ OB care are coordonatele adimensionale , ,0 ;
2 2
- după aducerea la acelaşi numitor, grupul de fracţii care reprezintă
1 1 0
coordonatele adimensionale ale nodului M5 are forma , , şi, ca urmare,
2 2 2
indicii direcţiei considerate sunt [110].
Se poate observa că, dacă la scrierea indicilor direcţiei O1B1 se alege ca
nod de referinţă B’∈ OB, coordonatele adimensionale ale acestuia sunt 2,2,0 şi,
ca urmare, indicii direcţiei considerate sunt [220]; se preferă însă notaţia [110],
care se obţine împărţind fiecare indice prin 2 (cel mai mare divizor comun al
grupului de indici rezultat considerând ca referinţă nodul B’).
Având în vedere modul de stabilire a indicilor, dacă o direcţie (dreaptă)
are indicii [hkl], orice direcţie (dreaptă) paralelă cu aceasta are aceiaşi indici.
Direcţiile (dreptele) definite cu aceiaşi indici, scrişi în orice ordine, au
14
Capitolul 1 Noţiuni generale despre metale
Fig. 1.7. Variaţia energiei libere cu Fig. 1.8. Tipuri de echilibru într-un sistem
temperatura termodinamic
Aşa cum se poate observa analizând figura 1.8, pentru ca un sistem să
treacă dintr-o stare de echilibru metastabil (starea A) în starea de echilibru stabil
(starea C), este necesară depăşirea unei stări de prag energetic (starea B); energia
necesară depăşirii stării de prag energetic se numeşte energie de activare Ea, iar
viteza cu care sistemul evoluează de la starea de echilibru metastabil la starea de
echilibru stabil este dată de relaţia lui Arrhenius:
E
− a
v = v0 e RT (1.8)
în care, T este temperatura absolută a sistemului , iar R - constanta universală a
gazelor perfecte.
18
Capitolul 1 Noţiuni generale despre metale
20
Capitolul 1 Noţiuni generale despre metale
Fig. 1.11. Curba de răcire a unui metal Fig. 1.12. Variaţia energiei libere în funcţie de
dimensiunile germenilor de cristalizare
Se poate demonstra că un germen cristalin poate creşte numai dacă are
dimensiuni superioare unei dimensiuni critice. Pentru aceasta se consideră cazul
germinării omogene, cu formarea unui germen cristalin de formă cubică, lungimea
muchiilor germenului fiind ag. Apariţia germenului determină micşorarea energiei
libere a sistemului cu ∆Fg = VgFgs, Vgs (în m3) fiind volumul germenului (Vgs = a g3 ),
iar Fgs (în J/m3) - reducerea energiei libere a sistemului la formarea unei unităţi de
volum de germen cristalin; în acelaşi timp, formarea germenului, conducând la
apariţia unor suprafeţe de separaţie (interfeţe) lichid - solid care înmagazinează
energie, produce o creştere a energiei libere a sistemului cu ∆Fσ = Agσ, σ (în N/m)
fiind coeficientul de tensiune superficială, iar Ag (în m2) - suprafaţa laterală a
germenului (Ag = 6 a g2 ). În aceste cicumstanţe, variaţia totală a energiei libere a
metalului la formarea germenului este:
∆F = - ∆Fg + ∆Fσ = - VgFgs + Agσ = - ag3Fgs + 6ag2σ (1.9)
Deoarece Fgs şi σ sunt constante pentru metalul analizat, ∆F este o funcţie
de variabila ag (dimensiunea germenului), cu expresia analitică dată de (1.9) şi
reprezentarea grafică din figura 1.12. Dimensiunea critică a germenului akg,
corespunde abscisei punctului de maxim local al funcţiei ∆F = f(ag), reprezentate în
figura 1.12, deoarece creşterea stabilă a germenului (care conduce la o micşorare a
energiei libere a sistemului) se produce numai dacă dimensiunea acestuia este
ag ≥ agk (germenii cu ag < agk nu se pot dezvolta, întrucât acest proces ar implica o
creştere a energiei libere a sistemului).
21
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Valoarea dimensiunii critice agk este rădăcina nenulă a ecuaţiei ∆F’ = f’(ag)
= 0 ⇒ - 3ag2Fgs + 12agσ = 0:
σ
a gk = 4 (1.10)
F gs
valoarea funcţiei ∆F corespunzătoare lui agk (echivalentă cu energia de activare a
procesului de solidificare) este:
Agk Agk σ
∆Fk = f(agk) = - 4σagk2 + Agkσ = − 2σ + Agk σ = (1.11)
3 3
Agk fiind suprafaţa laterală a germenului cu dimensiunea critică.
Rezultatele anterior obţinute conduc la următoarele concluzii generale:
* energia de activare a procesului de germinare la cristalizarea primară a
unui metal este echivalentă cu o treime din energia superficială a germenilor
formaţi;
* micşorarea energiei libere la trecerea unui metal din stare lichidă în
stare solidă nu asigură decât două treimi din energia necesară formării
germenilor cristalini şi, ca urmare, germenii se pot forma numai în microzonele
metalului care dispun (datorită fluctuaţiilor energetice existente în sistem) de
restul energiei necesare.
Valorile agk şi ∆Fk sunt dependente de condiţiile de răcire a metalului lichid
în vederea cristalizării primare. Astfel (datorită faptului că modificarea entropiei S
a unui sistem termodinamic, în cazul unei transformări de stare ce decurge la o
anumită temperatură T şi implică un schimb de căldură cu exteriorul Q, este
Q
∆S = ) în cazul cristalizării primare a unui metal ( când Tr ≅ Ts, Tr < Ts şi Q = qs)
T
qs
se produce o variaţie de entropie a metalui ∆S = şi o variaţie a energiei libere la
Ts
Tr
formarea unei unităţi de volum de germen cristalin Fgs = ∆U - Tr∆S = q s − q s =
Ts
∆T
qs (∆T fiind subrăcirea pentru solidificare a metalului) şi, ca urmare, agk şi ∆Fk
Ts
sunt date de relaţiile:
σ σT s
a gk = 4 =4 , (1.12)
Fgs q s ∆T
Agk σ 32σ 3T s
∆Fk = = . (1.13)
3 q s 2 ∆T 2
Interpretarea acestor relaţii conduce la următoarele concluzii generale:
* mărirea subrăcirii metalului (∆T = Ts - Tr) determină micşorarea
dimensiunilor critice ale germenilor cristalini şi reducerea energiei de activare a
22
Capitolul 1 Noţiuni generale despre metale
procesului de solidificare;
* solidificarea la subrăcire mare se realizează cu condiţii de activare
energetică mai uşoare şi, ca urmare, se realizează cu un număr mare de germeni
cristalini şi va conduce la o structură cristalină cu un număr mare de cristale
(structură cristalină fină).
Procesele de germinare eterogenă (pe particule solide aflate în suspensie în
metalul lichid) se desfăşoară asemănător germinării omogene (rămân valabile
aspectele anterior dezvoltate privind dimensiunea critică a germenilor şi energia
de activare a procesului de solidificare). Pentru ca germinarea eterogenă să se
producă este necesar ca condiţiile energetice de germinare să fie mai uşoare decât
cele corespunzătoare germinării omogene. Această cerinţă este îndeplinită dacă se
realizează o bună coerenţă între metalul solidificat şi germenele eterogen, condiţie
ce se asigură când germenii şi metalul solidificat au acelaşi tip de structură
cristalină (sunt izomorfi) şi depunerile de metal solid continuă construcţia cristalină
a germenului eterogen.
B) Creşterea germenilor cristalini de dimensiuni mai mari decât
dimensiunea critică este un proces termodinamic stabil (conduce la micşorarea
energiei libere a metalului). Pe cale teoretică şi experimental s-a demonstrat că
variaţiile volumului procentual de metal solidificat vs (vs, în %, dat de relaţia
Vs
vs = 100 , în care V este volumul total al metalului, iar Vs - volumul metalului
V
solidificat) şi vitezei de cristalizare a metalului vc, direct proporţională cu valoarea
dv s
derivatei în raport cu timpul a volumului vs, vc ≈ = v s , în timpul cristalizării
dτ
primare, sunt cele reprezentate grafic în figura 1.13. Existenţa şi amplasarea în
timp a maximului corespunzător vitezei de cristalizare se explică astfel:
- după scurgerea timpului de incubaţie τi, germenii cristalini cu dimensiuni
superioare dimensiunii critice s-au format şi începe creşterea stabilă a acestora
(însoţită de micşorarea energiei libere a metalului);
- la începutul formării cristalelor viteza de cristalizare este crescătoare,
deoarece cristalele se dezvoltă liber (sunt înconjurate numai de lichid), iar procesul
de solidificare este intensificat prin sporirea continuă, o dată cu mărirea
dimensiunilor cristalelor, a diferenţei dintre energia liberă a metalului lichid şi
energia liberă a metalului solidificat;
- când cristalele formate vin în contact, viteza de cristalizare începe să scadă,
deoarece cristalele îşi incomodează reciproc creşterea şi dezvoltarea lor se realizează
numai pe direcţiile libere, până la epuizarea metalului lichid.
Mecanismele creşterii germenilor cristalini şi formării cristalelor sunt influenţate
de condiţiile asigurate la solidificare:
23
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
a) în cazul metalelor de mare puritate, supuse unor subrăciri mici şi unor condiţii
de transfer termic unidirecţional în timpul solidificării, creşterea germenilor se realizează
prin adăugarea succesivă a noi plane atomice, mecanism care conduce la obţinerea unor
cristale poliedrale (limitate de feţe plane), numite cristale idiomorfe;
b) în cazul metalelor de puritate industrială, supuse unor subrăciri mari şi unor
condiţii de transfer termic multidirecţional în timpul solidificării, creşterea germenilor
conduce la formarea unor cristale cu configuraţie arborescentă, numite cristale
dendritice (dendrite), conform următorului mecanism :
Fig. 1.13. Variaţia în timp a volumului de metal Fig. 1.14. Cresterea dendritica a grauntilor
solidificat si a vitezei de cristalizare cristalini
25
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Fig. 1.17. Dislocaţie marginală (tip Taylor) Fig. 1.18. Dislocaţie elicoidală (tip Bürgers)
26
Capitolul 1 Noţiuni generale despre metale
Dislocaţiile mixte au conturul ondulat, de forma unor linii frânte deschise sau
închise (bucle de dislocaţie); în cristalele reale, buclele de dislocaţie
formează reţele spaţiale de dislocaţii, desimea dislocaţiilor (densitatea de
dislocaţii) care compun aceste reţele fiind foarte mare (de exemplu,
densitatea de dislocaţii în cristalele metalice reale, exprimată prin lungimea
totală a dislocaţiilor conţinute într-o unitate de volum de cristal, este
10…104 km/mm3 ).
Pentru caracterizarea dislocaţiilor şi definirea efectelor prezenţei
acestor defecte în structurile cristaline se folosesc două concepte: a) circuit
Bürgers; b) vector Bürgers.
a) Circuitul Bürgers este un circuit închis, realizat prin deplasări
interatomice succesive într-un plan atomic al unei structuri cristaline ideale
(fără defecte); un exemplu de circuit Bürgers construit într-un plan atomic al
unei structuri cristaline cubice, este prezentat în figura 1.19 a.
&
b) Vectorul Bürgers al unei dislocaţii (b) este vectorul care
închide un circuit Bürgers reprodus în structura cristalină reală, în jurul
unei dislocaţii. De exemplu, reproducând circuitul Bürgers construit în
figura 1.19 a în jurul dislocaţiei existente în structura cristalină schiţată în
figura 1.17, rezultă (aşa cum se poate observa în figura 1.19 b) că vectorul
Bürgers al dislocaţiei marginale este perpendicular pe dislocaţie, iar
reproducând circuitul Bürgers reprezentat în figura 1.19 a în jurul
dislocaţiei existente în structura cristalină schiţată în figura 1.18, rezultă că
vectorul Bürgers al dislocaţiei elicoidale este paralel cu dislocaţia.
Fig. 1.20. Deplasarea prin alunecare a Fig. 1.21. Deplasarea prin căţărarare a
dislocaţiilor dislocaţiilor
c) Dislocaţiile interacţionează. Dislocaţiile existente într-o structură
cristalină interacţionează astfel (fig.1.22):
* dislocaţiile de acelaşi semn se resping (T + T; ⊥ + ⊥; S + S; + ⇒
respingere), deoarece asocierea lor poate conduce la sporirea distorsiunilor
structurii cristaline şi la creşterea energiei libere a structurii;
* dislocaţiile de semne contrare se atrag ( T + ⊥; ⊥ + T; S + ; + S;
⇒ atracţie), deoarece asocierea lor poate determina refacerea aranjamentului
atomic propriu structurii cristaline ideale şi reducerea energiei libere a structurii.
28
Capitolul 1 Noţiuni generale despre metale
d) Dislocaţiile pot fi
blocate. Deplasarea dislocaţiilor
poate fi blocată de întâlnirea unor
obstacole sau bariere (alte
dislocaţii, vacanţe etc.); depăşirea
barierelor şi continuarea mişcării
dislocaţiilor presupune un aport
Fig. 1.22. Interacţiunea dislocaţiilor energetic suplimentar (ce poate fi
furnizat din exterior, sub formă de lucru mecanic sau căldură).
e) Dislocaţiile se pot multiplica. În structurile cristaline supuse
deformării prin acţiunea unor solicitări mecanice, anumite dislocaţii
(fragmentele de dislocaţii având capetele blocate de obstacole, numite surse
de dislocaţii sau surse Frank-Read) au capacitatea de a genera noi
dislocaţii.
a) Aşa cum s-a arătat anterior, metalele prezintă în stare solidă o structură
policristalină, alcătuită dintr-un număr mare de cristale (grăunţi cristalini).
Deoarece cristalele aflate în poziţii vecine în structură au orientări diferite ale
29
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
(tc1 = 910 oC) şi Tc2 = 1665 K (tc2 = 1392 oC), iar temperatura de solidificare a acestui
metal este Ts = 1811 K (ts = 1538 oC);
* domeniile temperaturilor de stabilitate ale celor două modificaţii ale
fierului sunt:
- Feα este stabil sub temperatura tc1 = 910 oC şi în intervalul de
temperaturi (tc2 = 1392 oC; ts = 1538 oC); Feα (cu structură cristalină CVC) stabil
în intervalul (tc2 = 1392 oC; ts = 1538 oC) este notat Feδ;
- Feγ este stabil în intervalul (tc1 = 910 oC; tc2 = 1392 oC);
Datorită producerii transformărilor alotropice, curba de răcire din stare lichidă a
fierului prezintă, aşa cum se poate vedea în figura 1.26, pe lângă palierul corespunzător
cristalizării primare (la T ≅ Ts), încă două paliere: unul corespunzător desfăşurării
transformării alotropice Feα ≡ Feδ ⇒ Feγ , la T ≅ Tc2 şi altul determinat de producerea
transformării Feγ ⇒ Feα, la T ≅ Tc1.
32
Capitolul 1 Noţiuni generale despre metale
33
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Cuvinte cheie
alotropie (polimorfism), 30 imperfecţiuni liniare/dislocaţii, 26
axe dendritice, 25 imperfecţiuni punctiforme, 25
căldură latentă de solidificare, 24 indici Miller/Miller/Bravais, 15
celula elementară, 6 legătură metalică, 5
circuit /vector Bürgers, 27 legea lui Fick, 32
coeficient de compactitate, 12 mecanismele difuziei, 32
coeficient de difuzie, 33 metal, 5
cristaml dendritic, 24 nor electronic, 5
cristalizare primară, 19 număr de coordinaţie, 11
cristalizare secundară(recristalizare), 31 orbital atomic, 5
curbă de răcire, 20 paramteri de stare, 17
densitate de dislocaţii, 27 parametrii reţelei spaţiale, 6
deplasare dislocaţii, 28 plan cristalografic, 15
difuzie, 32 reţea spaţială, 6
direcţie cristalografică, 14 reţele Bravais, 10
energie de activare, 18, 23, 33 stări de echilibru, 18
fluctuaţie de energie, 20 structura atomică a metalelor, 5
germen cristalin, 21 structură cristalină, 6
germinare, omogenă, eterogenă, 20 structură policristalină, 25
grăunte cristalin, 25 subrăcire pentru solidificare, 19
imperfecţiuni de structură cristalină, 25 surse de dislocţii, 29
imperfecţiuni de suprafaţă, 29 temperatură de solidificare, 19
transformări alotropice, 30
Bibliografie
1. Aczel O., Bozan C., Dislocaţiile si frecarea internă la metale, Editura Facla,
Timişoara, 1974
2. Colan H. s.a., Studiul metalelor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucuresti,
1983
3. Licea I., Fizica metalelor, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucuresti 1986
4. Saban R. s.a., Studiul si ingineria materialelor, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucuresti, 1995
5. Shackelford J., Introduction to Materials Science for Engineers, Macmillan
Publishing Company, New York, 1988
6. Ursache M. , Chirică D., Proprietăţile metalelor, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucuresti, 1982
7. Van Vlack L. H., Elements of Materials Science and Engineering, Sixt
Edition, Addison-Wesley Reading, Massachusetts, 1989
34
Capitolul 1 Noţiuni generale despre metale
Teste de autoevaluare
T.1.1. În mod obişnuit, metalele prezintă în stare solidă: a) o structură
amorfă; b) o structură policristalină (cu un număr mare de cristale); c) o structură
monocristalină (alcătuită dintr-un singur cristal)?
T.1.2. Cea mai mică parte a unei reţele spaţiale (structuri cristaline), care,
prin translaţii succesive după trei direcţii necoplanare, poate reproduce întreaga
reţea (structură) este denumită: a) dislocaţie; b) vacanţă; c) celulă elementară;
d) volum elementar?
T.1.3. Care din următoarele tipuri de reţele Bravais sunt caracteristice
majorităţii metalelor utilizate în tehnică: a) cubică simplă; b) cubică cu volum
centrat; c) cubică cu feţe centrate; d) tetragonală cu volum centrat?
T.1.4. Starea de echilibru a unui sistem termodinamic neizolat de mediul
exterior este: a) starea cu energia internă minimă; b) starea cu entropia maximă;
c) starea cu energia liberă minimă; d) starea cu energia liberă maximă?
T.1.5. Energia liberă a unui sistem termodinamic are, în funcţie de
temperatura sistemului, o variaţie: a) monoton descrescătoare; b) monoton
crescătoare; c) periodică?
T.1.6. Care din următoarele defecte aparţin categoriei imperfecţiunilor
punctiforme ale structurilor cristaline: a) atomii interstiţiali; b) limitele de macle;
c) vacanţele; d) atomii de substituţie?
T.1.7. O linie de atomi care limitează în interiorul unui cristal un plan
atomic incomplet este denumită: a) dislocaţie mixtă; b) dislocaţie elicoidală;
c) dislocaţie marginală; d) dislocaţie tip Taylor?
T.1.8. Care din următoarele concepte se utilizează pentru precizarea
efectelor prezenţei dislocaţiilor în structurile cristaline ale metalelor: a) circuitul
Bürgers; b) entropia; c) vectorul Bürgers; d) energia de activare? Să se întocmească
schiţele necesare aplicării acestor concepte în cazul unei dislocaţii marginale
existente într-un plan (100) al unui cristal metalic cu structura de tip CVC.
T.1.9. Care din următoarele afirmaţii privind imperfecţiunile liniare ale
structurilor cristaline ale metalelor sunt adevărate: a) dislocaţiile sunt imobile;
b) vectorul Bürgers al dislocaţiilor marginale este perpendicular pe dislocaţie;
c) dislocaţiile de semne contrare se resping; d) dislocaţiile se pot deplasa
numai prin căţărare; e) dislocaţiile se pot deplasa prin alunecare şi prin
căţărare?
T.1.10. Care din următoarele afirmaţii privind imperfecţiunile
structurilor cristaline ale metalelor sunt adevărate: a) defectele de suprafaţă sunt
limitele de cristale, limitele de subcristale şi limitele de macle; b) principalele
defecte de suprafaţă sunt dislocaţiile; c) limitele de cristale sunt denumite şi
35
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Aplicaţii
a 8
coordinaţie este C = 12, dacă se respectă condiţia 3 = ≅ 1,633. Ţinând seama
a1 3
a 0 ,495
de datele problemei, rezultă în cazul structurii hexagonale a zincului 3 = =
a1 0 ,266
1,86 > 1,633. În baza acestui rezultat se poate aprecia că atomii din structura
cristalină a zincului au forma unor elipsoizi de rotaţie, care, în planul bazei celulei
a 0 ,256
elementare, au semiaxa rat = 1 = = 0,133 nm (egală cu raza indicată în
2 2
tabelul 1.2 pentru atomul liber de zinc), iar în direcţia normală la planul bazei, au
1 a 32 a12 1 0 ,495 2 0 ,266 2
semiaxa rat = + = + = 0,146 nm.
2 4 3 2 4 3
A.1.4. Să se schiţeze celula elementară corespunzătoare structurii cristaline
(reţelei spaţiale) de tip CFC a aurului, să se stabilească numărul de coordinaţie al
acestei structuri şi să se precizeze coordonatele adimensionale ale nodurilor în
care se găsesc atomii amplasaţi simetric faţă de un atom situat în unul din
vârfurile celulei elementare.
Răspuns: Celula elementară are configuraţia prezentată în figura 1.5,
numărul de coordinaţie este C = 12 (fiecare atom este înconjurat simetric de
a1 2
12 atomi situaţi la distanţa r0 = ) şi, dacă se consideră atomul situat în
2
nodul B1 (cu coordonatele adimensionale 1,1,1), nodurile în care se află
amplasaţi cei 12 atomi ce-l înconjoară simetric au coordonatele
1 1 3 1 1 3 3 3 1 1 1 1 3 1 3 1 1 3
adimensionale: , ,1; , ,1 ; , ,1 ; , ,1 ; ,1, ; 1, , ; 1, , ; ,1, ; ,1, ;
2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2
1 3 3 3 3 3 3
1, , ; , , ; ,1, .
2 2 2 2 2 2 2
A.1.5. Să se schiţeze celula elementară corespunzătoare structurii cristaline
(reţelei spaţiale) de tip CVC a wolframului, să se stabilească numărul de
coordinaţie al acestei structuri şi să se precizeze coordonatele adimensionale ale
nodurilor în care se găsesc atomii amplasaţi simetric faţă de un atom situat în unul
din vârfurile celulei elementare.
Răspuns: Celula elementară are configuraţia prezentată în figura 1.3 a,
numărul de coordinaţie este C = 8 (fiecare atom este înconjurat simetric de 8
a1 3
atomi situaţi la distanţa r0 = ), iar nodurile în care se află amplasaţi cei 8
2
atomi care înconjoară simetric atomul situat în nodul 1,1,1 au coordonatele
1 1 1 1 3 1 3 1 1 3 3 1 1 1 3 1 3 3 3 1 3 3 3 3
adimensionale: , , ; , , ; , , ; , , ; , , ; , , ; , , ; , , .
2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2 2
A.1.6. Să se stabilească densitatea fierului alfa, ştiind că are structură cristalină
38
Capitolul 1 Noţiuni generale despre metale
Rezolvare
Densitatea atomică pe o direcţie [hkl] dintr-o structură cristalină se
n
defineşte cu relaţia ρ [hkl ] = a , na fiind numărul de atomi care se află într-un
lr
segment cu lungimea lr de pe direcţia [hkl].
Deoarece Feα are structură cristalină CVC, cu a = 0,287 nm (v. tabelul
1.2), iar direcţia [101] corespunde diagonalei unei feţe a celulei elementare CVC,
se poate lua l r = a 2 (lungimea diagonalei unei feţe a celulei elementare) şi
1 1 1
rezultă na = + = 1 şi ρ [101] = −6
= 2,46 ⋅ 10 6 atomi/mm.
2 2 0 ,287 ⋅ 2 ⋅10
În mod similar, deoarece direcţia [111] corespunde unei diagonale a
celulei elementare CVC, se poate lua l r = a 3 (lungimea diagonalei celulei
1 1 1
cubice) şi rezultă na = +1+ = 2 şi ρ [111] = −6
= 4,02 ⋅ 10 6 atomi/mm.
2 2 0 ,287 ⋅ 3 ⋅10
A.1.12. Să se stabilească densitatea atomică pe direcţiile [101]; [111]
şi [112] din structura cristalină a cuprului.
Răspuns: Deoarece cuprul are structură cristalină de tip CFC, cu
a = 0,361 nm, rezultă: ρ[101] = 3,92⋅106 atomi/mm; ρ[111] = 1,60⋅106 atomi/mm
şi ρ[112] = 2,26⋅106 atomi/mm;
A.1.13. Să se stabilească densitatea atomică pe direcţiile [101], [111]
şi [102] din structura cristalină a cromului.
Răspuns: Deoarece cromul are structură cristalină de tip CVC, cu
a = 0,288 nm, rezultă: ρ[101] = 2,46⋅106 atomi/mm; ρ[111] = 4,01⋅10 6 atomi/mm
şi ρ[102] = 1,55⋅106 atomi/mm;
A.1.14. Să se precizeze familia de direcţii cu densitatea atomică
maximă corespunzătoare metalelor cu structură cristalină CVC.
Răspuns: direcţiile aparţinând familiei <111>
A.1.15. Să se precizeze familia de direcţii cu densitatea atomică
maximă corespunzatoare metalelor cu structură cristalină CFC.
Răspuns: direcţiile aparţinând familiei <110>
A.1.16. Să se traseze planele (111), (101), (102) într-o structură
cristalină cubică.
Răspuns: Considerând notaţiile din figura 1.5 rezultă că (111) corespunde
planului ACO1, (101) corespunde planului ABC1O1, iar (102) corespunde planului
ABM3.
A.1.17. Care din următoarele grupe de noduri pot descrie un plan (111)
într-o structură cristalină (reţea spaţială) CFC: a) 1,0,0; 0,1,0 şi 0,0,1; b) 1/2,0,
1/2; 1/2,1/2,0 şi 0, 1/2,1/2; c) 0,0,0; 0,0,1 şi 1,1,1; d) 1,0,0; 0,1,0 şi 1,1,1?
Răspuns: a); b)
40
Capitolul 1 Noţiuni generale despre metale
3
ρ (0001) = = 1,12 ⋅ 1013 atomi/mm2.
3
6[0,3212 ⋅ ⋅10 −12
4
În mod similar, deoarece planul (0002) conţine atomii din interiorul celulei
3 1 1
hexagonale, se poate lua Sr = a2 şi rezultă na = 3 ⋅ = şi
4 6 2
1
2 atomi/mm2. Planul (0002), având aceiaşi
ρ (0002) = = 1,12 ⋅ 1013
3
0,3212 ⋅
4
densitate atomică cu planul bazal al celulei HC, are, ca şi planul (0001), un
aranjament compact al atomilor.
A.1.21. Să se precizeze familia de plane cu densitatea atomică maximă
corespunzatoare metalelor cu structură cristalină CVC.
Răspuns: planele aparţinând familiei {110}, numite plane dodecaedrice
A.1.22. Să se precizeze familia de plane cu densitatea atomică maximă
corespunzătoare metalelor cu structură cristalină CFC.
Răspuns: planele aparţinând familiei {111}, numite plane octaedrice
A.1.23. Care din următoarele plane dintr-o structură cristalină (reţea
spaţială) cubică au ca normală direcţia [110]: a) (111); b) (110); c) (222); d) (220);
e) (101); f) (201) ?
Răspuns: b); d)
A.1.24. Să se traseze planele (11 2 0) şi (10 1 0) într-o structură cristalină
(reţea spaţială) HC.
Răspuns: Considerând celula elementară a structurii cristaline de tip HC din
figura 1.6 rezultă că (11 2 0) corespunde planului ACC1A1, iar (10 1 0) corespunde
planului ABB1A1.
A.1.25. Să se traseze direcţiile [10 1 0], [11 2 0] într-o structură cristalină
(reţea spaţială) HC.
Răspuns: Direcţia [10 1 0] este normală la planul (10 1 0), iar direcţia [11 2 0]
este normală la planul (11 2 0).
A.1.26. Considerând structura cristalină de tip CFC schematizată în figura
1.5, să se stabilească: a) indicii corespunzători direcţiilor BB1, BC1 şi AC; b) indicii
corespunzători planelor ACM4; M1M2M3 şi CC1M6M5.
Răspuns: a) Direcţia BB1 are indicii [001], direcţia BC1 are indicii [ 1 01], iar
direcţia AC are indicii [ 1 10]; b) Planul ACM4 ≡ ACO1 are indicii (111), planul
M1M2M3 are indicii (002), iar planul CC1M6M5 ≡ CC1A1A are indicii (110).
A.1.27. Să se calculeze valorile coeficientului de compactitate (împachetare)
corespunzătoare structurilor cristaline ale argintului şi cromului.
42
Capitolul 1 Noţiuni generale despre metale
2
Răspuns: Argintul are structură cristalină de tip CFC, cu η = π ⋅ ≅ 0,74 ,
6
3
iar cromul are structură cristalină de tip CVC, cu η = π ⋅ ≅ 0 ,68 .
8
A.1.28. Ştiind că plasticitatea metalelor creşte odată cu creşterea
coeficientului de compactitate, numărului de coordinaţie şi numărului planelor cu
densitate atomică maximă, să se compare magneziul şi aurul prin prisma
caracteristicilor de plasticitate.
Răspuns: Magneziul are structura cristalină de tip HC, cu C =12 şi
η ≅ 0,74, iar aurul are structura cristalină de tip CFC, cu aceleaşi valori ale
caracteristicilor C şi η ca şi magneziul. Aurul are însă plasticitatea mult mai mare
decât magneziul, deoarece familia de plane cu densitate atomică maximă a
structurii CFC a aurului (familia {111}) are un efectiv mult mai mare de plane
decât numărul planelor cu densitate atomică maximă din structura HC a
magneziului (planele (0001), corespunzătoare bazelor celulei elementare a
structurii cristaline HC).
A.1.29. Să se stabilească dimensiunea critică a germenilor de cristalizare
agk şi energia de activare a procesului de solidificare ∆Fgk, dacă la cristalizarea
primară a unui metal se produce germinarea omogenă, cu formarea (ipotetică) a
unor germeni de formă sferică.
Rezolvare
Considerând noţiunile prezentate şi notaţile făcute în scap. 1.4, rezultă
πa 3g
∆Fg = VgFgs, ∆Fσ = Agσ. Deoarece germenii au formă sferică, V g = şi Ag = πd g2
6
(ag având semnificaţia diametrului germenilor sferici).
În aceste circumstanţe, variaţia totală a energiei libere a metalului la formarea
unui germen este dată de relaţia:
a 3g Fgs
∆F = − ∆Fg + ∆Fσ = −V g Fgs + Aσ = π (− + a g2σ ) .
6
ag 4σ
Rezolvând ecuaţia ΔF ' (a g ) = 0 ⇒ − Fgs + 2σ = 0 , rezultă a gk = , iar
2 Fgs
1
ΔFgk = ΔF (a gk ) = Agk σ . Se observă că s-au obţinut aceleaşi rezultate ca în cazul
3
formării unor germeni cristalini de formă cubică, caz tratat în scap.1.4.
A.1.30. Să se analizeze cum se modifică, în funcţie de mărimea subrăcirii ∆T,
dimensiunea critică, masa şi efectivul atomic corespunzătoare germenilor (de formă
cubică) la cristalizarea primară a cuprului, ştiind că coeficientul de tensiune superficială
are valoarea σ = 1,3 N/m, iar căldura latentă de solidificare este qs = 1,75⋅109 J/m3.
43
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Rezolvare
Din tabelul 1.1 şi tabelul 1.2 rezultă următoarele caracteristici ale cuprului:
masa atomică ma = 63,55; raza atomică rat = 0,128 nm; densitatea ρ = 8930 kg/m3,
temperatura de solidificare (topire) ts = 1083 oC (Ts = 1356 K); structura cristalină de tip
CFC, cu a = 0,361 nm.
Tabelul 1.3 Rezultatele aplicaţiei A.1.28
a. b.
Fig. 1.28 Variatia energiei libere si curba de răcire pentru titan
A.1.32. O placă de fier are una din suprafeţele sale în contact cu o sursă de
atomi de carbon şi se produce difuzia carbonului pe direcţia normală la suprafaţa
plăcii. Se cunoaşte că, pentru difuzia carbonului în Feα, Eaα = 79 kJ/mol şi
D0α = 4,2⋅10-7 m2/s, iar pentru difuzia carbonului în Feγ , Eaγ = 113 kJ/mol şi
D0γ = 1,0⋅10-6 m2/s, constanta gazelor perfecte având valoarea R = 8,314 J/mol⋅K.
Să se analizeze cum se modifică fluxul de difuzie a carbonului în placa de fier, dacă
temperatura plăcii creşte de la o valoare t1 la o valoare t2, considerând următoarele
cazuri: a) t1 = 700 oC (T1 = 973 K) şi t2 = 780 oC (T2 = 1053 K); b) t1 = 940 oC
(T1 = 1213 K) şi t2 = 1020 oC (T2 = 1293 K); c) t1 = 700 oC (T1 = 973 K) şi
t2 = 1020 oC (T2 = 1293 K).
Rezolvare
Conform legii lui Fick, fluxul de difuzie a carbonului (masa de carbon m
transportată prin difuzie în unitatea de timp, printr-o suprafaţă de arie unitară, cu
normala pe direcţia x) este dat de relaţia m = − D dc în care, dc este gradientul
dx dx
concentraţiei c a carbonului pe direcţia x, iar D – coeficientul de difuzie, cu
E
− a
expresia D = D0 e RT , Ea, R şi D0 având semnificaţiile precizate în scap.1.7.
Considerând pe rând cele trei cazuri, rezultă:
a) în primul caz, temperaturile t1 şi t2 sunt mai mari decât 910 oC (temperatura
la care se produce transformarea alotropică Feα ⇔ Feγ), difuzia carbonului se face în
Feγ şi raportul fluxurilor de difuzie a carbonului la cele două temperaturi este:
Eaγ 1 1 3
−113⋅10 1 − 1
− −
m( T2 ) R T2 T1 8,314 1293 1213
=e =e = 2,0 ;
m( T1 )
rezultă că o creştere cu 80 oC a temperaturii, dublează fluxul de difuzie a
carbonului în placa cu structură de Feγ;
45
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
b) în cel de-al doilea caz, temperaturile t1 şi t2 sunt mai mici decât 910 oC ,
difuzia carbonului se face în Feα şi raportul fluxurilor de difuzie a carbonului la
cele două temperaturi este:
3
− Eaα 1 − 1 − 79⋅10 1 − 1
m( T2 ) R T2 T1 8,314 1053 973
=e =e = 2,1 ;
m( T1 )
rezultă că o creştere cu 80 oC a temperaturii, măreşte de 2,1 ori fluxul de difuzie a
carbonului în placa cu structură de Feα;
c) în cel de-al treilea caz, la t1< 910 oC placa are structura cristalină CVC
(corespunzătoare Feα), iar la t2 > 910 oC placa are structura CFC (corespunzătoare
Feγ) şi raportul fluxurilor de difuzie a carbonului este:
−1 1 − 1 − 1 1 − 1
m( T2 ) D0γ R T2 T1 −6
= e = 1⋅10 e 8,3141053 973 = 1,13 ;
m( T1 ) D0α 4,2⋅10−7
acest rezultat se poate explica analizând datele din tabelul 1.4 şi diagrama din
figura 1.29, construită folosind aceste date.
46
Capitolul 2 Noţiuni generale despre aliaje
Capitolul 2
2.1. Introducere
componentelor, iar NA - numărul total de atomi în aliaj (NA = NAA + NAB); între
concentraţiile atomice şi concentraţiile masice ale componentelor aliajului binar
există relaţiile:
% Am % Bm
m aA m aB
% Aat = 100 ; % Bat = 100 (2.3)
% Am % B m % Am % Bm
+ +
m aA m aB m aA m aB
Pentru aliajul considerat se poate determina şi concentraţia electronică,
definită ca fiind raportul dintre numărul total al electronilor de valenţă şi
numărul total al atomilor care alcătuiesc masa M de aliaj; relaţia de calcul a
concentraţiei electronice a aliajului binar este:
1
Ce =
100
(% Aat v A + % Bat v B ) (2.4)
Sistemul reprezentat de un aliaj se găseşte în stare de echilibru termodinamic
(energia liberă a sistemului este minimă), dacă componentele sale se distribuie în
structura aliajului, funcţie de natura şi intensitatea forţelor de legătură interatomică şi de
condiţiile de temperatură şi presiune în care se află aliajul, sub formă de faze. Faza este
o parte structurală omogenă a unui aliaj, delimitată în structura aliajului prin
suprafeţe de separaţie (interfeţe) şi caracterizată prin proprietăţi fizico-chimice
specifice. Compoziţiile fazelor din structura aliajelor se definesc şi se exprimă utilizând
aceleaşi caracteristici ca şi în cazul aliajelor: concentraţiile masice sau atomice ale
componentelor şi concentraţia electronică.
Natura, numărul şi proporţia fazelor existente la un moment dat în
structura unui aliaj definesc constituţia aliajului (în condiţiile de temperatură şi
presiune în care acesta se află la momentul respectiv).
Tipul fazelor care alcătuiesc structura unui aliaj aflat în stare solidă este
determinat de raportul forţelor de atracţie dintre atomii diverselor componente ale
aliajului. Fazele specifice structurii aliajelor solide sunt: soluţiile solide, compuşii
chimici (compuşii intermetalici) şi metalele pure.
50
Capitolul 2 Noţiuni generale despre aliaje
Proprietăţile aliajelor sunt dependente de compoziţia lor chimică şi, mai ales,
de constituţia fazică a acestora (natura, numărul şi proporţia fazelor care le alcătuiesc
structura). Pentru determinarea constituţiei fazice a aliajelor în funcţie de temperatură
se folosesc diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje cărora aparţin acestea.
Diagramele de echilibru sunt reprezentări grafice, în funcţie de
temperatură şi compoziţie chimică, ale domeniilor de stabilitate a fazelor în
sistemele de aliaje. Pentru reprezentarea unei diagrame de echilibru este necesar un
număr de axe de coordonate egal cu numărul componentelor sistemului k (o axă
pentru temperatură şi k-1 axe pentru valorile independente ale concentraţiilor
componentelor). Ca urmare, singurele diagrame de echilibru care pot fi reprezentate
în plan şi se pot analiza cu uşurinţă sunt diagramele de echilibru ale sistemelor de
aliaje binare, folosite (din aceste motive) ca instrumente de bază pentru studierea
caracteristicilor structurale ale aliajelor destinate aplicaţiilor tehnice.
Pe diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje binare, domeniile de
stabilitate a fazelor sunt separate prin linii de transformare fazică,
corespunzătoare unor transformări fazice de tip lichid - solid (cum ar fi:
cristalizarea primară sau topirea , transformarea eutectică, descompunerea sau
formare compuşilor intermetalici cu topire incongruentă) sau de tip solid - solid
(cum ar fi: transformările alotropice ale componentelor, modificările în funcţie de
temperatură ale solubilităţii componentelor, transformarea eutectoidă, ordonarea
soluţiilor solide de substituţie).
La reprezentarea şi utilizarea diagramelor de echilibru ale sistemelor de
aliaje binare se aplică următoarele reguli:
a) orice diagramă are în ordonată temperatura, iar în abscisă
concentraţia (masică sau atomică) a unuia din componentele (A,B) care
definesc sistemul (între concentraţiile componentelor oricărui aliaj binar
există relaţia %A + %B = 100 % şi, ca urmare, orice abscisă a diagramei
defineşte complet compoziţia unui aliaj al sistemului);
b) o paralelă la axa ordonatelor diagramei reprezintă un aliaj al
sistemului cu evoluţia sa structurală la diferite temperaturi; paralela la axa
ordonatelor corespunzătoare unui aliaj al sistemului este denumită verticala
aliajului;
c) pe orice linie de transformare fazică a diagramei coexistă în echilibru
toate fazele din domeniile adiacente acesteia;
d) o izotermă trasată într-un domeniu bifazic al diagramei intersectează
55
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Fig. 2.2 Diagrama de echilibru a sistemelor de aliaje Fig. 2.3 Curba de răcire a aliajului I
binare ale căror componente au solubilitate totală atât şi fazele corespunzătoare structurilor
în stare lichidă, cât şi în stare solidă la diferite temperaturi
59
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
100
Înmulţind cu ≠ 0 fiecare din relaţiile (2.7) şi (2.8), se obţine următorul
m
sistem de două ecuaţii, având ca necunoscute %L şi %α, conţinuturile procentuale
(masice) de faze în structura la tx a aliajului analizat:
%L + %α = 100 ;
%LaLx + %αaGx = 100a; (2.9)
prin rezolvarea sistemului (2.9) se obţin soluţiile:
a Gx − a a − a Lx
%L = 100 ; %α = 100 − %L = 100 . (2.10)
a Gx − a Lx a Gx − a Lx
Analizând relaţiile (2.10) se pot face următoarele observaţii:
* deoarece a, aLx şi aGx sunt abscisele punctelor tx, Lx şi Gx marcate pe
diagrama de echilibru din figura 2.2, relaţiile se pot scrie şi sub forma:
(2.11)
care sugerează o modalitate operativă de determinare a conţinuturilor procentuale
de faze la tx, cunoscută sub numele de regula segmentelor inverse;
Fig. 2.4 Diagrama structurală (Tammann) a Fig. 2.5 Variaţia cu temperatura a conţinutului
fazelor la temperatura tx. de faze în aliajul cu %A = a
* conţinuturile procentuale de faze la tx sunt în dependenţă liniară cu
compoziţia aliajului (exprimată prin concentraţia componentului A al aliajului
considerat %A = a).
Ultima observaţie se utilizează la construirea unor diagrame structurale
de faze şi/sau constituenţi (numite şi diagrame Tammann), la orice temperatură
tx, pentru un sistem de aliaje binare. De exemplu, pentru sistemul de aliaje analizat
diagrama structurală de faze la tx, având pe axa absciselor compoziţia aliajelor
sistemului şi pe axa ordonatelor conţinuturile procentuale de faze ale structurii
aliajelor sistemului, are configuraţia prezentată în figura 2.4.
Folosind datele prezentate anterior, se pot determina conţinuturile
procentuale de faze şi/sau constituenţi, pentru orice aliaj al sistemului şi orice
60
Capitolul 2 Noţiuni generale despre aliaje
Fig. 2.8 Diagrama structurală (Tammann) a Fig. 2.9 Variaţia cu temperatura a conţinuturilor
fazelor şi a constituenţilor la temperatura ta. de faze şi de constituenţi în aliajul cu %A = a
64
Capitolul 2 Noţiuni generale despre aliaje
pot evidenţia analizând transformările la răcirea din stare lichidă ale aliajelor
marcate pe diagrama de echilibru prin verticalele I, II şi III.
Aliajul I se analizează la fel ca aliajele aparţinând sistemelor binare ale
căror componente sunt complet solubile atât în stare lichidă, cât şi în stare solidă
(v. aliajul I discutat în scap.2.5.2); pe baza analizei rezultă că aliajul I are în stare
solidă o structură monofazică, alcătuită numai din cristale de soluţie solidă α.
Aliajul II suferă la răcirea din stare lichidă următoarele transformări:
* la t0 aliajul este în stare lichidă; deoarece în domeniul monofazic L, V = 2,
aliajul se menţine în stare lichidă până la t1, iar curba de răcire a acestuia este
convexă;
Fig. 2.13 Diagramele structurale (Tammann) pentru faze şi constituenţi la temperatura ta ale
sistemelor de aliaje binare cu componentele complet solubile în stare lichidă, parţial solubile în
stare solidă, cu transformare eutectică
66
Capitolul 2 Noţiuni generale despre aliaje
67
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Fig. 2.14 Diagrama de echilibru a sistemelor Fig. 2.15 Curba de răcire Fig. 2.16 Curba de răcire
de aliaje binare cu componentele complet a aliajului III, şi structura a aliajului IV, şi structura
solubile în stare lichidă, parţial solubile în sa la diferite temperaturi sa la diferite temperaturi
stare solidă, cu transformare peritectică
Fig. 2.18. Diagrama de echilibru a unui sistem Fig. 2.19. Diagramele structurale (de faze şi
binar ale cărui componente sunt insolubile în constituenţi) pentru sistemele de aliaje binare
stare solidă şi formează un compus definit cu din fig. 2.18.
topire congruentă
Fig. 2.20. Diagrama de echilibru a unui sistem Fig. 2.21. Diagramele structurale (de faze şi
binar ale cărui componente sunt parţial solubile constituenţi) pentru sistemele de aliaje binare
în stare solidă şi formează un compus definit din fig. 2.20.
cu topire congruentă
72
Capitolul 2 Noţiuni generale despre aliaje
Fig. 2.22. Diagrama de echilibru a unui sistem Fig. 2.23. Diagramele structurale (de faze şi
binar ale cărui componente sunt parţial solubile constituenţi) pentru sistemele de aliaje binare
în stare solidă şi formează un compus cu din figura 2.22.
compoziţie variabilă şi topire congruentă
73
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
78
Capitolul 2 Noţiuni generale despre aliaje
%B b
vârfurile B şi C), corespund grupului de aliaje ternare având = = ct . .
%C c
Pentru a construi diagrama de echilibru a unui sistem de aliaje ternare se
trasează triunghiul concentraţiilor (cu care se pot defini compoziţiile aliajelor
sistemului), se înscrie temperatura pe o axă perpendiculară pe planul triunghiului
concentraţiilor şi, în sistemul de coordonate astfel realizat, se reprezintă domeniile de
stabilitate ale fazelor, delimitate prin linii şi/sau suprafeţe de transformare fazică.
La utilizarea diagramelor de
echilibru ale sistemelor de aliaje
ternare se aplică următoarele reguli:
a) o perpendiculară pe planul
triunghiului concentraţiilor (având
piciorul în interiorul triunghiului)
reprezintă un aliaj al sistemului cu
evoluţia sa structurală la diferite
temperaturi; perpendiculara pe planul
triunghiului concentraţiilor corespun-
zătoare unui aliaj al sistemului este
denumită (ca şi în cazul sistemelor de
Fig. 2.32. Triunghiul concentraţiilor pentru un aliaje binare) verticala aliajului;
sistem de aliaje de ternare b) liniile şi/sau punctele de
intersecţie dintre suprafeţele şi/sau
liniile unei diagrame ternare şi un plan perpendicular pe planul triunghiului
concentraţiilor şi paralel cu una din laturile acestuia, definesc diagrama de
echilibru a unui grup de aliaje ternare având aceeaşi concentraţie a
componentului înscris în vârful opus laturii triunghiului concentraţiilor cu
care planul de secţionare este paralel; diagrama de echilibru care se obţine
printr-o astfel de secţionare (cu configuraţia asemănătoare diagramelor de
echilibru ale sistemelor de aliaje binare) este denumită diagramă
pseudobinară;
c) liniile şi/sau punctele de intersecţie dintre suprafeţele şi/sau liniile
unei diagrame ternare şi un plan izoterm (paralel cu planul triunghiului
concentraţiilor), definesc diagrama fazică a sistemului de aliaje ternare la
temperatura corespunzătoare planului izotem de secţionare.
Pentru a evidenţia modul în care se pot utiliza regulile prezentate anterior
la analiza diagramelor de echilibru ale sistemelor de aliaje ternare se consideră
cazul unui sistem ternar la care componentele sunt complet solubile atât în stare
lichidă, cât şi în stare solidă; exemple de sisteme reale de aliaje ternare ce
corespund acestui caz sunt Cu-Au-Ni sau Au-Cu-Pt.
79
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Fig. 2.34. Diagramă pseudobinară din sistemul Fig. 2.35. Diagramă fazică pentru t = ct a
de aliaje a cărui diagramă este prezentată sistemului a cărui diagramă este prezentată
în figura 2.33, obţinută pentru %A = ct. în figura 2.33.
Cuvinte cheie
aliaj, 47 linia lichidus, 56
componentele aliajelor, principal (de bază), de linia solidus, 56
aliere, 47 linia solvus, 64
compus chimic/intermetalic, cu topire linii de transformare fazică, 55
congruentă, cu topire incongruentă, 52 regula izotermei, 56
compus cu compoziţie variabilă/fază regula segmentelor invers, 60
bertholidă,52 segregaţia dendritică, 59
compus definit/fază daltonidă, 52 sistem de aliaje, 47
compus electrochimic, 52 solubilitate totală, parţială, 49
compus electronic, 53 solut, 49
compus geometric, 52 soluţie solidă, de substituţie, interstiţială, 49
concentraţie, masică, atomică, electronică, 47 soluţie solidă omogenă, 59
constituent structural, monofazic, multifazic, 53 solvent, 49
diagramă de echilibru, 55 suprafaţă lichidus, 80
diagramă pseudobinară, 79 suprafaţă solidus, 80
diagrame structurale (Tammann), de faze, de transformare peritectică, 69
constituenţi, 60 transformare eutectică, 53, 63
eutectic, 53, 63 transformare eutectoidă, 54, 77
eutectoid, 54, 78 triunghiul concentraţiilor, 78
fază, 48 varianţă, 54
fază secundară, 65 verticala aliajului, 55, 79
legea fazelor (Gibbs), 54
Bibliografie
Teste de autoevaluare
84
Capitolul 2 Noţiuni generale despre aliaje
Aplicaţii
% A jm
m aAj
% A jat = 100 , j = 1…k.
k % A jm
∑
j =1 m aAj
A.2.2. Să se stabilească relaţia de determinare a concentraţiei
electronice a unui aliaj (polinar) cu k componente.
Rezolvare
Se consideră că aliajul are componentele A1, A2, ..., Aj, ..., Ak, cu masele
atomice maA1, maA2, ..., maAj, ..., maAk, valenţele vA1, vA2, ..., vAj, ..., vAk şi
concentraţiile atomice în aliaj %A1at, %A2at,, ..., %Ajat, ..., %Akat. Notând cu NA
numărul total de atomi şi cu NAA1, NAA2, ..., NAAj, ..., NAAk numărul atomilor
fiecărui component într-o masă M de aliaj, rezultă că numărul electronilor de
k
valenţă este NE = ∑ NA Aj v Aj şi, evident, numărul total de atomi este
j =1
k
NA = ∑ NA Aj . Folosind aceste relaţii şi aplicând definiţia dată în scap. 2.1. pentru
j =1
concentraţia electronică CE a unui aliaj, rezultă:
k k
∑ NA Aj v Aj ∑ % A jat v Aj
CE = NE = j =1 =
j =1
.
NA NA 100
A.2.3. Un aliaj Cu-Sn (bronz) are concentraţia masică de staniu
%Snm = 20 %. Să se determine concentraţiile atomice ale componentelor şi
concentraţia electronică corespunzătoare acestui aliaj.
Rezolvare
Din tabelul 1.1. şi tabelul 1.2., rezultă că cuprul este un metal bivalent
(vCu = 2), cu masa atomică maCu = 63,55, iar staniul este un metal tetravalent
(vSn = 4), cu masa atomică maSn = 118,7.
Aplicând relaţiile (pentru aliajele binare) stabilite la rezolvarea aplicaţiei
A.1.1, se obţin următoarele valori ale concentraţiilor atomice ale componentelor în
aliajul considerat:
% Cu m 80
m aCu 63,55
%Cu at = 100 = 100 = 88,2% ;
%Cu m % Sn m 80 20
+ +
m aCu m aSn 63,55 118 ,7
86
Capitolul 2 Noţiuni generale despre aliaje
% Sn m 20
m aSn 118,7
% Snat = 100 = 100 = 11,8% .
%Cu m % Sn m 80 20
+ +
m aCu m aSn 63,55 118,7
Concentraţia electronică a aliajului considerat este:
%Cu at ⋅ v Cu + % Sn at ⋅ v Sn 88 ,2 ⋅ 2 +11,8 ⋅ 4
CE = = = 2 ,236 .
100 100
A.2.4. Un aliaj Cu-Al (bronz cu aluminiu) are concentraţia masică de
aluminiu %Alm = 10 %. Sa se stabilească relaţiile necesare şi să se determine
densitatea aliajului şi concentraţiile volumice ale componentelor în acest aliaj.
Rezolvare
Se consideră un aliaj polinar, având componentele A1, A2,..., Aj,..., Ak, cu
concentraţiile masice %A1m, %A2m,...,%Ajm,..., %Akm şi densităţile ρA1, ρA2,…
V Aj
ρAj,…, ρAk. Pentru acest aliaj se pot scrie relaţiile % AV = 100 , j = 1...k , VA1,
V
VA2,..., VAj,..., VAk fiind volumele ocupate de componente într-un volum V de aliaj.
M Ajρ ρ
Pornind de la aceste relaţii, rezultă: % A jV = 100 = % A jm , j = 1...k şi
M ρ Aj ρ Aj
M k M Aj 1 1 k %A
jm
=∑ ⇒ = ∑ , ρ fiind densitatea aliajului, iar MA1, MA2,...,
ρ j =1 ρ Aj ρ 100 j =1 ρ Aj
MAj,..., MAk şi M – masele corespunzătoare volumelor VA1, VA2,..., VAj,..., VAk şi V.
In consecinţă, relaţiile pentru densitatea aliajului şi concentraţiile volumice ale
componentelor sunt:
100 ρ
ρ= k
şi % A jV = % A jm , j = 1...k .
% A jm ρ Aj
∑ ρ Aj
j =1
In cazul concret precizat în enunţ, aliajul are două componente (Cu şi Al),
cu densităţile (v.tabelul 1.2) ρCu = 8930 kg/m3 şi ρAl = 2700 kg/m3.Particularizând
relaţiile stabilite anterior, rezultă pentru acest aliaj:
100 100
ρ= = = 7256 kg/m3;
%Cu m % Al m 90 10
+ +
ρ Cu ρ Al 8930 2700
ρ 7256 ρ 7256
%CuV = %Cu m = 90 = 73,1% ; şi % AlV = % Al m = 10 = 26 ,9%
ρ Cu 8930 ρ Al 2700
A.2.5. Un aliaj Ni-Ti (denumit NITINOL şi folosit ca aliaj “cu
memoria formei”) are concentraţiile atomice ale componentelor %Ni at = 50 %
şi %Tiat = 50 %. Să se determine concentraţiile masice şi concentraţiile
volumice ale componentelor acestui aliaj.
87
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Rezolvare
Considerând un aliaj polinar, cu componentele A1, A2,...,Aj,..., Ak şi
folosind un raţionament similar celui utilizat la aplicaţia A.2.1, rezultă relaţiile:
% A jat ⋅ m aAj
% A jm = k
100 , j = 1...k .
∑ % A jat ⋅ m aAj
j =1
Particularizând aceste relaţii în cazul aliajului binar Ni-Ti, ţinând seama că
nichelul are maNi = 58,69 şi ρNi = 8910 kg/m3, iar titanul are maTi = 47,90 şi
ρTi = 4510 kg/m3 (v. tabelul 1.1 şi tabelul 1.2), rezultă următoarele valori ale
concentraţiilor masice ale componentelor:
% Ni at ⋅ m aNi 50 ⋅58 ,69
% Nim = 100 = 100 = 47 ,5%;
% Ni at ⋅ m aNi + %Ti at ⋅ m aTi 50 ⋅58 ,69 + 50 ⋅ 47 ,90
%Ti at ⋅ m aTi 50 ⋅ 67 ,90
%Tim = 100 = 100 = 52 ,5%;
% Ni at ⋅ m aNi + %Ti at ⋅ m aTi 50 ⋅58 ,69 + 50 ⋅ 47 ,90
Aplicând relaţia generală stabilită la rezolvarea aplicaţiei A.2.4, rezultă că
densitatea aliajului este:
100 100
ρ= = = 5892 kg/m3.
% Ni m %Ti m 47 ,5 52 ,5
+ +
ρ Ni ρ Ti 8910 4510
Particularizând relaţiile stabilite la rezolvarea aplicaţiei A.2.4, se obţin
următoarele valori ale concentraţiilor volumice ale componentelor aliajului:
ρ 5892 ρ 5892
% NiV = % Nim = 47 ,5 = 31,4% ; %TiV = %Tim = 52 ,5 = 68,6% .
ρ Ni 8910 ρTi 4510
A.2.6. Un aliaj Sn-Sb-Cu (denumit în tehnică BABBIT şi folosit ca
material antifricţiune) are concentraţiile masice ale componentelor %Sbm = 11 %
şi %Cum = 6 %. Să se determine concentraţiile atomice şi concentraţiile volumice
ale componentelor acestui aliaj şi densitatea aliajului.
Răspuns: Caracteristicile care se extrag din tabelul 1.1 şi tabelul 1.2 pentru
rezolvarea aplicaţiei şi valorile concentraţiilor atomice şi volumice ale
componentelor aliajului sunt prezentate în tabelul 2.1; densitatea aliajului este
ρ = 7298 kg/m3.
Tabelul 2.1 Rezultatele aplicaţiei A.2.6.
Masa Densitatea, Concentraţiile componentelor
Componentul
atomică kg/m3 atomice %Ajat volumice %AjV
Staniu 118,7 7290 79,1 83,1
Stibiu 121,7 6690 10,2 12,0
Cupru 63,55 8930 10,7 4,9
A.2.7. Să se analizeze dacă nichelul şi cuprul îndeplinesc condiţiile de a
88
Capitolul 2 Noţiuni generale despre aliaje
Fig. 2.36 Diagrama de echilibru a sistemului binar din aplicaţia A 2.12, curba de răcire şi
diagramele de variaţie cu temperatura a constituenţilor si fazelor ale aliajulului cu %A = 20% şi
diagramele constituenţilor si fazelor la ta ale sistemului de aliaje
Analiza transformărilor structurale la răcirea din stare lichidă a aliajului cu
%Am = 20 % este prezentată succint în tabelul 2.2, iar curba de răcire a acestui
aliaj este redată în figura 2.36. Conţinuturile procentuale de faze şi constituenţi la
diferite temperaturi, pentru aliajul supus analizei, se determină aplicând regula
segmentelor inverse (prezentată în scap. 2.5.1); în acest fel se obţin rezultatele
prezentate în tabelul 2.3, folosite la construirea diagramelor din figura 2.36.
Diagramele structurale de faze şi constituenţi, la ta, pentru sistemul de aliaje
considerat în aplicaţie sunt redate în figura 2.36. Folosind aceste diagrame se pot
recalcula conţinuturile procentuale de faze şi constituenţi în structura la ta a aliajului
analizat: faze (%A = 20 %; %B = 80 %), constituenţi (%Bpreeutectic = 50 %;
%(A+B)eutectic = 50%).
Tabelul 2.2. Transformările structurale ale aliajului din aplicaţia A.2.11.
91
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
93
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
94
Capitolul 2 Noţiuni generale despre aliaje
a. b.
Fig. 2.38. Sistemul de aliaje analizat în aplicaţia A.2.13:
a − diagrama de echilibru; b − curba de răcire a aliajului cu %Am = 20 %
a) Diagramele structurale de constituenţi sunt prezentate în figura 2.39 (la
temperaturi t > 600 oC, diagramele structurale de constituenţi coincid cu
diagramele structurale de faze, deoarece aliajele sistemului au structura alcătuită
numai din constituenţi monofazici).
b) Raportul cantităţilor de faze în eutecticul (α+β) este: la t3,
% α 42 ,86 % α 41,18
= = 0 ,75 ; la t4 = ta, = = 0 ,70 ;
%β 57 ,14 %β 58 ,82
c) Analizând diagrama structurală a constituenţilor la ta ( v. figura 2.39) se
constată că aliajul cu cantitate maximă de α” este aliajul cu 10% A, iar %α”max = 5,88 %.
95
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Tabelul 2.6. Transformările structurale ale aliajului cu %Am = 20 % din aplicaţia A.2.13
Forma curbei Structura aliajului
Temperatura Procesele
de răcire Faze Constituenţi
t∈[t0, t1) Răcirea L Convexă L L
L ⇒ β; compoziţia L
t∈[t, t2) Concavă
variază după t1E L, β L, β
LE ⇒ βM + αN L,
t = t2 (transformarea Izotermă L, (α+β)
α, β eutectic
eutectică)
Separarea fazei α” β, (α+β), α”
t∈(t2, ta] Concavă α, β eutectic
din solutia solidă β
96
Capitolul 2 Noţiuni generale despre aliaje
20 −10
aliajul cu %Am = 20 % : %( α + β ) = 100 = 33,33% ; ducând o paralelă cu
40 −10
abscisa, în diagrama structurală, prin dreptul acestei cantităţi se constată că mai există un
aliaj, cu %Am = x ∈ (40 %; 80%), care are în structură acelaşi conţinut procentual de
80 − x
eutectic (α + β); rezultă: 33,33% = 100 , şi de aici, x = 66,67 % .
80 − 40
A.2.14. In figura 2.40 este prezentată diagrama de echilibru a sistemului
de aliaje binare Ag-Pt.
a) Care este natura fazei δ din structura aliajelor Ag-Pt: δ ≡ Pt(Ag),
δ ≡ Αg(Pt), δ ≡ AgPt sau δ ≡ Pt(Ag) ≡ Ag(Pt)?
b) Ce transformare structurală se produce la temperatura t = 1185 oC, la răcirea
aliajului cu %Ptm = 60 %: transformarea peritectică L30%Pt + δ88%Pt ⇒ α60%Pt,
transformarea peritectică L30%Pt + δ88%Pt ⇒ α55%Pt, transformarea eutectică
L55%Pt ⇒ δ88%Pt + α30%Pt sau transformarea eutectică L30%Pt + δ88%Pt ⇒ α55%Pt?
98
Capitolul 2 Noţiuni generale despre aliaje
101
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
102
Capitolul 2 Noţiuni generale despre aliaje
104
Capitolul 2 Noţiuni generale despre aliaje
1 1
Matricea acestui sistem, 0 a1 a 2 are rangul 2 deoarece determinantul
b b2
1
1 1
principal ∆p = = a2 − a1 = 8 − 12 = −4 ≠ 0 . Singurul determinant
a1 a2
caracteristic care se poate construi prin bordarea determinantului principal este:
1 1 m 1 1 1
∆ p +1 = a1 a2 am = m a1 a2 a = m(a 2 b − ab2 − a1b + ab1 + a1b2 − a 2 b1 ) =
b1 b2 bm b1 b2 b
m[a1 (b2 − b ) + a 2 (b − b1 ) + a (b1 − b2 )] = m[12(15 − 30) + 8(30 − 45) + 10(45 − 15)] =
m(− 12 ⋅ 15 − 8 ⋅ 15 + 10 ⋅ 30 ) = 0 ; în consecinţă, aplicând teorema lui Rouché
(învăţată la matematică în liceu), rezultă că sistemul este compatibil şi soluţia
a1 − a a − a2
unică este: mα = m ; mε = m .
a1 − a 2 a1 − a 2
Conţinuturile procentuale ale fazelor în structura aliajului la t = 1200 oC
sunt:
mα a1 − a 12 −10
%α = 100 = 100 = 100 = 50% ;
m a1 − a 2 12 − 8
mε a − a2 10 − 8
%ε = 100 = 100 = 100 = 50%
m a1 − a 2 12 − 8
Dacă se analizează relaţiile obţinute pentru conţinuturile procentuale ale
fazelor care alcătuiesc structura aliajului rezultă că, într-o formă generală, regula
segmentelor inverse, prezentată în scap. 2.5 pentru aliajele sistemelor binare, rămâne
valabilă şi în cazul structurilor bifazice ale aliajelor apaţinând sistemelor ternare.
b) Punctul M1 care defineşte compoziţia aliajului cu a = 15 % Co,
b = 25 % Ni şi c = 100 − 15 − 25 = 60 % Cr este situat în domeniul trifazic
α + ε + σ şi, ca urmare la t = 1200 oC, acest aliaj are structura alcătuită din
cristalele fazelor α, ε şi σ.
Compoziţiile chimice ale celor trei faze care intră în alcătuirea structurii
aliajului corespund coordonatelor punctelor P, F şi G; soluţia solidă α are
concentraţiile masice ale componentelor a1 = 16 % Co; b1 = 40 % Ni; c1 = 44 % Cr
(coordonatele punctului P), soluţia solidă ε conţine a2 = 12 % Co; b2 = 18 % Ni;
c2 = 70 % Cr (coordonatele punctului F), iar compusul intermetalic σ are
a3 = 18 % Co; b2 = 22 % Ni; c2 = 60 % Cr (coordonatele punctului G). In aceste
circumstanţe, considerând o masă m de aliaj, având structura alcătuită din fazele
α, ε şi σ, cu masele mα, mε şi mσ, ecuaţiile de bilanţ masic pentru fazele şi
105
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
106
Capitolul 3 Proprietăţile mecanice ale materialelor metalice
Capitolul 3
3.1. Introducere
se defineşte (în orice punct curent P asociat unui element de arie ∆A al suprafeţelor
de separare) mărimea vectorială pn, numită tensiune (mecanică) totală sau vector
tensiune, care caracterizează distibuţia eforturilor (forţelor interioare) pe unitatea
de suprafaţă a unei secţiuni (virtuale) considerate într-o piesă solicitată mecanic;
intensitatea (modulul) vectorului tensiune se măsoară în N/m2 (sau N/mm2).
Conform definiţiei, pn depinde în principal de intensitatea forţei ∆F,
determinată de intensităţile forţelor exterioare şi de orientarea elementului de arie ∆A
(definită de poziţia şi orientarea planului virtual de secţionare S). Vectorii tensiune pn,
corespunzători tuturor orientărilor posibile ale elementului de arie ∆A asociat unui
punct curent P, definesc starea de tensiuni mecanice în punctul respectiv.
107
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Fig. 3.1. Schemele de definire a tensiunilor mecanice în corpurile solide supuse acţiunii unor
forţe (încărcări) exterioare
metalice se realizează, în mod obişnuit, prin alunecarea unor zone ale cristalelor,
de-a lungul unor plane cristalografice numite plane de alunecare, sub acţiunea
tensiunilor tangenţiale τ generate de solicitările mecanice aplicate asupra
acestor materiale; acest mecanism de realizare a deformării plastice a fost
sugerat de observarea unor linii sau benzi de alunecare pe suprafeţele libere ale
cristalelelor deformate plastic, aşa cum se prezintă în figura 3.4.
b) Planele de alunecare ale cristalelor metalice sunt planele cristalografice
cu densitate atomică maximă; la materialele metalice cu structură cristalină CFC
planele de alunecare aparţin familei {111}, la materialele metalice cu structură
cristalină CVC planele de alunecare aparţin familiei {110}, iar la materialele cu
structură cristalină HC planele de alunecare sunt planele (0001) (bazele celulelor
elementare ale structurii cristaline). În fiecare plan de alunecare, direcţiile
preferenţiale de realizare a proceselor de alunecare sunt direcţiile cu densitate
atomică maximă; la materialele metalice cu structură cristalină CFC direcţiile de
alunecare aparţin familei <110>, la materialele metalice cu structură cristalină
CVC direcţiile de alunecare aparţin familiei <111>, iar la materialele cu structură
cristalină HC direcţiile de alunecare corespund diagonalelor bazelor celulelor
elementare (direcţiile [110]).
Un plan de alunecare împreună cu o direcţie de alunecare conţinută în
acesta formează un sistem de alunecare; structurile cristaline CFC, având cel
mai mare număr de sisteme de alunecare, prezintă cea mai bună capacitate de
deformare plastică, în timp ce structurile cristaline HC, fiind caracterizate prin
numărul cel mai redus de sisteme de alunecare, prezintă plasticiate scăzută.
c) Deformarea plastică prin alunecare a unui cristal nu se realizează prin
mecanismul ilustrat în figura 3.5, care presupune deplasarea relativă simultană,
cu un număr întreg de distanţe interatomice, a tuturor atomilor din zonele
adiacente unuia sau mai multor plane de alunecare. Realizarea deformării
plastice prin acest mecanism ar necesita dezvoltarea unor tensiuni tangenţiale τ
G
cu intensităţi superioare unei valori teoretice τ t = , G fiind modulul de
2π
elasticitate transversală al materialului cristalului (pentru materialele metalice
uzuale, G = 7000 ... 70000 N/mm2); tensiunile tangenţiale care au produs
deformarea plastică a unor monocristale metalice cercetate experimental au avut
intensităţile de 100...1000 de ori mai mici decât valoarea teoretică τt , fapt ce a
condus la infirmarea ipotezei deformării plastice a cristalelor metalice prin
mecanismul de alunecare sugerat în figura 3.5.
d) Deformarea plastică prin alunecare a cristalelor metalice reale (cu
imperfecţiuni ale structurii cristaline) se realizează prin mecanismul ilustrat în
figura 3.6, bazat pe deplasarea dislocaţiilor în planele de alunecare ale
cristalelor. Acest mecanism al deformării plastice a cristalelor metalice a fost
112
Capitolul 3 Proprietăţile mecanice ale materialelor metalice
Fig. 3.5. Mecanismul deformării plastice prin Fig. 3.6. Mecanismul deformării plastice prin
alunecare în absenţa dislocaţiilor alunecare în prezenţa dislocaţiilor
Fig. 3.18. Ciocanul - pendul Charpy şi modul de efectuare a încercării la încovoiere prin şoc
Aşa cum s-a arătat în scap. 3.3, în mod obişnuit, procesul de deformare
plastică a materialelor metalice începe când tensiunile create în acestea sub
acţiunea solicitărilor mecanice la care sunt supuse depăşesc limita lor de curgere
şi se continuă dacă intensitatea acestor tensiuni are o evoluţie monoton crescătoare
în timp. Dacă solicitările mecanice aplicate acţionează timp îndelungat (zile, luni,
ani), procesul de deformare plastică a materialelor metalice poate începe chiar
dacă tensiunile create sub acţiunea acestora au intensităţi mai mici decât limita lor
de curgere şi se continuă chiar dacă solicitările şi, ca urmare, tensiunile create de
acestea, îşi menţin constantă intensitatea.
Fenomenul de deformare lentă şi continuă în timp a unui material metalic
sub acţiunea unor solicitări (tensiuni) mecanice constante se numeşte fluaj, iar
ruperile produse datorită acestui fenomen se numesc ruperi prin fluaj. S-a
constatat experimental că unul din factorii principali care determină apariţia şi
desfăşurarea fenomenului de fluaj este temperatura, fenomenul manifestându-se
cu intensitate mare dacă materialul metalic solicitat mecanic are temperatura
T ≥ 0,4Ts ≅ Trp, Ts fiind temperatura de solidificare - topire, iar Trp - temperatura de
recristalizare primară ale materialului.
Pentru un material metalic aflat la o anumită temperatură T = ct., în care
o solicitare mecanică invariabilă generează tensiuni cu intensitatea σ = ct.,
comportarea la fluaj poate fi redată sintetic prin curba de fluaj, reprezentând
variaţia deformaţiilor specifice ale materialului ε în funcţie de timp τ, ε = f(τ) şi
prin curba de variaţie în timp a vitezei de fluaj vf, vf = f’(τ). Curbele de acest tip,
reprezentate în figura 3.20 pentru un material metalic, evidenţiază că fenomenul
de fluaj are mai multe etape de desfăşurare:
* În etapa iniţială (0), pe materialul metalic aflat la temperatura T = ct. se
aplică solicitările mecanice care generează tensiunile σ =ct. şi materialul capătă
(instantaneu) deformaţia specifică ε0, de natură elastică (dacă tensiunile σ se
situează sub limita de curgere a materialului la temperatura T) sau plastică (dacă
tensiunile σ depăşesc limita de curgere a materialului la temperatura T).
* În următoarea etapă (I), numită etapa fluajului primar sau etapa
fluajului nestabilizat, are loc creşterea continuă a deformaţiei specifice ε, în
condiţiile unei evoluţii descrescătoare a vitezei vf. Procesele de deformare plastică
ce se produc în această etapă sunt localizate în corpul cristalelor care alcătuiesc
structura materialului metalic şi se desfăşoară prin acţiunea combinată a
tensiunilor mecanice şi a fenomenelor de difuzie: tensiunile mecanice produc
deformarea plastică prin mecanismul deplasării dislocaţiilor în lungul planelor de
130
Capitolul 3 Proprietăţile mecanice ale materialelor metalice
decât durata necesară apariţiei ruperii prin fluaj τf (sau decât durata
necesară înregistrării unor deformaţii specifice mai mari decât cele
admisibile τd )”:
τe < τf (sau τe < τd ) (3.13)
Utilizarea criteriului (3.13) impune cunoaşterea caracteristicilor τf şi/sau
τd pentru materialele metalice cu utilizări industriale (tehnice), caracteristici care
se pot determina construind experimental curbele de fluaj, la diferite temperaturi,
ale acestor materiale.
F
HV = ; (3.19)
Sp
deoarece suprafaţa urmei lăsate de penetrator pe materialul analizat are forma
unei piramide pătrate drepte, aria Sp este dată de relaţia (v. fig.3.25):
d2
Sp = = 0,539d 2 (3.20)
136 o
2 sin( )
2
Condiţiile normale (standard) de determinare a durităţii Vickers
corespund aplicării unei forţe F = 30 kgf (294 N), o durată τd = 10...15 s; se pot
folosi însă (în funcţie de configuraţia şi dimensiunile eşantionului pe care se face
determinarea şi de particularităţile structurale ale materialului analizat) şi alte
intensităţi ale forţei de apăsare F. Valorile durităţii Vickers determinate pe un
material metalic cu diferite forţe F sunt egale (sau foarte apropiate).
Fig. 3.24. Schema determinării durităţii prin Fig. 3.25. Schema determinării durităţii prin
metoda Brinell metoda Vickers
valoarea durităţii a fost 250, se face indicaţia: “materialul metalic are duritatea
250 HV”.
C. Metoda Rockwell, reglementată prin STAS 493 ( redactat în
conformitate cu standardul internaţional ISO 6508), este o metodă de determinare
a durităţii materialelor metalice care utilizează ca penetrator un con
confecţionat din diamant, având unghiul la vârf de 120o , o sferă (bilă) din oţel
cu diametrul de 1,5875 mm (1/16 in) sau o sferă (bilă) din oţel cu diametrul
de 3,175 mm (1/8 in).
Pentru determinarea durităţii unui material metalic prin această metodă
se parcurg următoarele etape (v. fig 3.26):
* se apasă penetratorul cu o sarcină iniţială (forţă iniţială) F0 = 10 kgf
(98,07 N) pe un eşantion (probă, epruvetă, piesă) din materialul ce se analizează,
după care se face reglarea (manuală sau automată) a dispozitivului de măsurare
şi înregistrare a durităţii;
* se aplică pe penetrator o suprasarcină (forţă suplimentară) F1,
apăsarea cu forţa F = F0 + F1 menţinându-se 2...8 s;
* se îndepărtează suprasarcina F1 şi se determină adâncimea de penetrare
remanentă (sub sarcina iniţială) e.
Duritatea Rockwell (simbolizată HR) este o caracteristică mecanică
definită (convenţional) prin relaţia:
HR = E - e, (3.21)
în care E este lungimea unei scale de referinţă, iar e - adâncimea de penetrare
remanentă determinată pe materialul analizat, ambele mărimi (E şi e) fiind
convertite în unităţi de duritate Rockwell, folosind convenţia 1 HR = 0,002 mm; în
cazul folosirii penetratorului conic din diamant, E = 0,20 mm = 100 HR, iar în
cazul folosirii penetratoarelor sferice din oţel, E = 0,26 mm = 130 HR.
Fig. 3.26. Schema determinării durităţii prin Fig.3.27. Dependenţa între compoziţia soluţiilor
metoda Rockwell solide şi proprietăţile mecanice ale acestora
139
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Astfel:
* metalele pure au în general plasticitate şi tenacitate ridicate, dar prezintă
rezistenţă mecanică şi duritate relativ scăzute; aceste proprietăţi sunt în legătură
directă cu tipul structurii cristaline, metalele cu structură CFC având
caracteristicile de plasticitate şi tenacitate cele mai bune (valori mari ale alungirii
procentuale după rupere A, coeficientului de gâtuire Z şi energiei de rupere KV sau
KU şi valori foarte scăzute ale temperaturii de tranziţie ductil - fragil ttr), metalele
cu structură HC prezentând plasticitate scăzută (valori mici ale caracteristicilor A
şi Z) şi tendinţă accentuată spre comportarea fragilă la rupere (valori scăzute ale
KV sau KU şi valori ridicate ale caracteristicii ttr), iar metalele cu structură CVC
având proprietăţi intermediare;
* soluţile solide de substituţie au, ca şi metalele pure, plasticitate şi
tenacitate ridicate şi rezistenţă mecanică şi duritate relativ scăzute, plasticitatea şi
tenacitatea acestor faze fiind mai scăzute, iar rezistenţa mecanică şi duritatea fiind
mai ridicate decât ale componentului de bază (solventului) din aliaj, aşa cum se
poate observa în figura 3.27 (figura 3.27 prezintă variaţia unei caracteristici de
rezistenţă mecanică - rezistenţa la tracţiune Rm - şi unei caracteristici de
plasticitate - alungirea procentuală după rupere A - în funcţie de compoziţia
chimică, pentru aliajele unui sistem binar având componentele complet solubile în
stare solidă); proprietăţile mecanice ale soluţiilor solide de substituţie depind şi de
tipul structurii lor cristaline, în acelaşi mod ca în cazul metalelor pure;
* soluţiile solide interstiţiale au proprietăţi mecanice asemănătoare cu ale
soluţiilor solide de substituţie, aceste proprietăţi depinzând de tipul structurii
cristaline a componentului de bază (solventului metalic) în acelaşi mod ca în cazul
metalelor pure şi de natura şi cantitatea componentului dizolvat interstiţial, care
produce deformarea (distorsionarea) structurii cristaline a componentului de bază
şi determină creştera rezistenţei mecanice şi durităţii şi micşorarea plasticităţii şi
tenacităţii soluţiei solide;
* compuşii intermetalici se caracterizează (în general) prin rezistenţă
mecanică şi duritate ridicate, plasticitate scăzută şi tendinţă accentuată către
comportarea fragilă la rupere.
Independent de tipul fazei care le alcătuieşte structura, materialele metalice cu
structură monofazică au proprietăţile mecanice influenţate şi de dimensiunile
cristalelor; pentru orice material metalic cu structură monofazică, creşterea
dimensiunilor cristalelor care îi alcătuiesc structura (creşterea granulaţiei) determină
micşorarea plasticităţii şi tenacităţii şi accentuarea tendinţei către comportarea fragilă la
rupere, în timp ce micşorarea dimensiunilor cristalelor (finisarea granulaţiei) conduce la
creşterea rezistenţei mecanice, plasticităţii şi tenacităţii.
B. În cazul materialelor metalice cu structura alcătuită din două sau
mai multe faze, proprietăţile mecanice depind în principal de proprietăţile
141
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Cuvinte cheie
alungire procentuală după rupere, 118 încărcări mecanice (forţe exterioare), 107
benzi de alunecare, 112 încercarea la încovoiere prin şoc, 126
capacitate de deformare elastică, 118 încercarea la tracţiune, 114
capacitate de deformare plastică, 118 încercări mecanice, 108
caracteristici mecanice, 109 legea lui Hooke, 109
ciclu de solicitare, 133 legea lui Kurnahov, 142
ciocan - pendul Charpy, 126 limită de alungire remanentă, 117
coeficient de concentrare a tensiunilor, 124 limită de curgere, aparentă, convenţională, 117
coeficient de gâtuire (stricţiune), 118 limită tehnică de fluaj, 132
concentrator de tensiuni, 123 linii de alunecare, 112
criteriu de durabilitate limitată, 135 modul de elasticitate, longitudinală,
criteriu de limitare a tensiunilor, 135 transversală, 110
curbă caracteristică convenţională la tracţiune, oboseală, 133
116 plan de alunecare, 112
curbă de durabilitate la oboseală, 134 platicitate, 111
curbă de fluaj, 130 poligoniozare, 119
deformare plastică la cald, 122 proprietăţi mecanice, 108
deformare plastică la rece, 122 recristalizare primară, 119
deformare plastică prin alunecare, 111 recristalizare secundară, 121
deformaţii, liniare, unghiulare, 108 restaurare, 119
deformaţii specifice, liniare, unghiulare, 108 rezilienţă, 127
diagramă de recristalizare, 120 rezistenţă la oboseală, 134
diagrama încercării la tracţiune, 116 rezistenţă la rupere prin clivaj, 110
direcţii de alunecare, 112 rezistenţă la tracţiune (la rupere), 117
duritate, 136 rezistenţă tehnică de durată, 132
duritate Brinell, 136 rezistenţă teoretică, 110
duritate rockwell, 139 rupere, ductilă, fragilă, 122
duritate Vickers, 137 rupere prin fluaj, 130
ecruisare, 113 rupere prin oboseală, 133
elasticitate, 109 sistem de alunecare, 112
energie de rupere, 127 solicitare variabilă, 133, 134
epruvete, 115 stare de tensiuni mecanice, 107
fluaj, 130 structură fibroasă, 114
fluaj primar (nestabilizat), 130 temperatură de recristalizare primară, 120
fluaj secundar (stabilizat), 131 temperatură de tranziţie ductil - fragil, 128
fluaj terţiar (accelerat), 131 tensiune mecanică, normală, tangenţială, 108
forţe interioare (eforturi0, 107 textură de deformare, 114
grad critic de deformare, 121 viteză de fluaj, 130
grad de deformare, 120
grad de solicitare, 137
143
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Bibliografie
Teste de autoevaluare
2 2
comportare la fluaj: R1673 K 673 K
/ 100000 = 150 N/mm ; Rr / 100000 = 200 N/mm . Care din
următoarele afirmaţii privind semnificaţia acestor caracteristici sunt corecte:
a) la T = 673 K, solicitarea de tracţiune monoaxială cu tensiunea σ = 150 N/mm2
produce ruperea prin fluaj după 100000 ore; b) la T = 673 K, solicitarea de
tracţiune monoaxială cu tensiunea σ = 200 N/mm2 produce ruperea prin fluaj
după 100000 ore; c) la T = 673 K, solicitarea de tracţiune monoaxială cu
tensiunea σ = 150 N/mm2, o durată de 100000 ore, produce o deformaţie
specifică prin fluaj ε = 0,001; d) la T = 673 K, solicitarea de tracţiune
monoaxială cu tensiunea σ = 150 N/mm2, o durată de 100000 ore, produce o
deformaţie specifică prin fluaj ε = 1 % ?
T.3.18. Care din următoarele afirmaţii privind oboseala materialelor metalice
sunt adevărate: a) pentru orice material metalic există o rezistenţă la oboseală σO;
b) suprafaţa de rupere prin oboseală a unei piese metalice este netedă şi lucioasă;
c) procesul de degradare prin oboseală a unui material metalic prezintă trei stadii:
iniţierea unei fisuri, propagarea lentă a fisurii şi ruperea bruscă; d) ciclurile de
solicitare variabilă caracterizate prin R ≤ 0 se numesc cicluri ondulante?
T.3.19. Proprietatea unui material metalic de a opune rezistenţă la
pătrunderea în stratul său superficial a unui penetrator este denumită:
a) plasticitate; b) elasticitate; c) duritate; d) tenacitate?
T.3.20. Care din următoarele afirmaţii privind determinarea durităţii
Vickers a materialelor metalice sunt adevărate: a) la determinarea durităţii se
foloseşte un penetrator sferic din diamant; b) la determinarea durităţii se foloseşte
un penetrator din diamant, de forma unei piramide pătrate drepte; c) duritatea
Vickers se defineşte ca fiind raportul dintre forţa aplicată pe penetrator şi aria
suprafeţei urmei lăsate de acesta pe materialul metalic; d) duritatea Vickers se
defineşte ca fiind raportul dintre forţa aplicată pe penetrator şi diagonala urmei
lăsate de acesta pe materialul metalic?
T.3.21. Care din următoarele afirmaţii privind determinarea durităţii
Brinell a materialelor metalice sunt adevărate: a) la determinarea durităţii se
foloseşte un penetrator sferic din diamant; b) la determinarea durităţii se foloseşte
un penetrator sferic din oţel sau din carburi metalice; c) duritatea Brinell se
defineşte ca fiind raportul dintre forţa aplicată pe penetrator şi diametrul urmei
lăsate de acesta pe materialul metalic; d) duritatea Brinell se defineşte ca fiind
raportul dintre forţa aplicată pe penetrator şi aria suprafeţei urmei lăsate de acesta
pe materialul metalic?
T.3.22. Dacă la determinarea durităţii Vickers a unui material metalic s-a
aplicat, timp de 15 secunde, o forţă cu intensitatea de 30 kgf şi valoarea durităţii a fost
450, care este modul corect de indicare a durităţii: a) 450 HV 30/15; b) 450 HV;
c) 450 HV 30; d) 450 HV 15/30?
147
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Aplicaţii
A.3.1. Un cristal perfect de Feα este deformat elastic prin generarea unor
tensiuni mecanice de întindere, cu intensitatea σ = 80 N/mm2, în lungul unei direcţii
<111> şi distanţa interatomică pe această direcţie devine dat = 0,24863 nm. Să se
calculeze valoarea modulului de elasticitate (Young) al Feα pe direcţiile <111>, ştiind
că în absenţa tensiunilor mecanice parametrul dimensional al structurii cristaline de
tip CVC a Feα este a1 = 0,287 nm.
Rezolvare
In cristalul cu structura de tip CVC, atomii (ionii pozitivi), de forma unor
sfere rigide, sunt tangenţi în lungul direcţiilor corespunzătoare diagonalelor
celulei elementare cubice, aparţinând familiei <111>. Ca urmare, în absenţa
tensiunilor mecanice, distanţa interatomică în lungul direcţiilor <111> din cristalul
0, 287 3
perfect de Feα este: d a 0 = 2ratFe = a 3 = = 0,24855 nm. Deoarece
2 2
cristalul de Feα a fost deformat elastic la întindere, între tensiunea mecanică
aplicată σ şi deformaţia specifică produsă pe direcţia <111> ε există dependenţa
dată de legea lui Hooke: σ = E<111>ε, E<111> fiind modulul de elasticitate
148
Capitolul 3 Proprietăţile mecanice ale materialelor metalice
150
Capitolul 3 Proprietăţile mecanice ale materialelor metalice
F
Deoarece = ct., rezultă că procesul de deformare plastică al
S0
materialului sârmei începe în cristalul caracterizat prin cea mai mare valoare a
produsului pu = cosλcosΦ.
Pentru a determina măsurile unghiurilor λ şi Φ, ce caracterizează orientarea
sistemelor de alunecare ale cristalelor care intră în alcătuire sârmei din Feα (cu
structură cristalină de tip CVC), se utilizează schema din figura 3.30 şi se apelează
la noţiunile cunoscute din liceu privind vectorii şi operaţiile cu vectori; astfel:
Tabelul 3.3. Valorile maxime ale pu = cosλcosΦ la cinci cristale adiacente din structura unei
sârme din Fe solicitată la tracţiune (aplicaţia A.3.3)
Nr. Planul de cosΦ= d F ⋅ n(hkl ) Direcţia de cosλ= d F ⋅ d [hkl ] pu=cosλcosΦ
cristal alunecare alunecare
1 (101) 0,71796 [ 1 11] 0,64972 0,46647
2 (011) 0,74757 [1 1 1] 0,66009 0,49346
3 (011) 0,78942 [1 1 1] 0,60536 0,47788
4 (011) 0,83490 [1 1 1] 0,48642 0,40611
5 (011) 0,85356 [1 1 1] 0,40825 0,34847
152
Capitolul 3 Proprietăţile mecanice ale materialelor metalice
153
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
tdp = 420 oC, adică Tdp = 420 + 273 = 693 K, iar temperaturile de recristalizare primară
ale metalelor sunt: TrpA = 0,4TsA = 0,4(tsA + 273) = 0,4(700 + 273) ≅ 389 K < Tdp şi
TrpB = 0,4TsB = 0,4(tsB + 273) = 0,4(900 + 273) ≅ 469 K < Tdp. Rezultă astfel că, la
tdp = 420 oC, ambele metale considerate în aplicaţie sunt deformate plastic la cald
(fără ecruisare).
A.3.7. Un material metalic se deformează plastic fără ecruisare la
temperaturi mai mari ca 500 oC, în timp ce deformarea plastică la temperaturi mai
mici ca 500oC produce ecruisarea acestuia. Să se stabilească valorile
temperaturilor trp şi ts ale acestui material.
Răspuns: trp = 500oC şi ts ≅ 1660oC
A.3.8. La încercarea la tracţiune a unui aliaj pe bază de aluminiu
(duraluminiu) s-a utilizat o epruvetă rotundă cu diametrul (în porţiunea calibrată)
d0 = 10 mm şi distanţa (lungimea) între repere L0 = 50 mm şi s-au înregistrat
datele prezentate în tabelul 3.4. Să se construiască diagrama încercării la tracţiune
(DIT) şi curba caracteristică convenţională la tracţiune (CCCT) pentru materialul
supus încecării şi să se determine valorile următoarelor caracteristici mecanice ale
acestui material: modulul de elasticitate E, limita de curgere convenţională Rp0,2,
limita de extensie convenţională Rt0,5, rezistenţa la tracţiune Rm şi alungirea
procentuală după rupere A.
Tabelul 3.4. Rezultatele încercării la tracţiune a epruvetei din duraluminiu
Nr. Forţa de Distanţa dintre Nr. Forţa de Distanţa dintre
det. tracţiune F, repere L, det. tracţiune F, repere L,
N mm N mm
1 0 50,0000 12 22000 50,3000
2 2000 50,0180 13 24000 50,4500
3 4000 50,0350 14 26000 50,7000
4 6000 50,0525 15 28000 50,8500
5 8000 50,0700 16 29750 51,2000
6 10000 50,0880 17 31250 51,7000
7 12000 50,1055 18 32600 52,5000
8 14000 50,1230 19 33950 53,6000
9 16000 50,1405 20 34500 * 55,1000
10 18000 50,1580 21 34375 57,5000
11 20000 50,1755 22 33150 60,0000 **
*
F = Fmax ; ** L = Lu (măsurată după ruperea epruvetei)
Rezolvare
Datele înregistrate în tabelul 3.4 la efectuarea încercării la tracţiune se pot
utiliza direct pentru construirea curbei (reprezentate în fig. 3.31) F = g(∆L),
∆L = L − L0, numită diagrama încercării la tracţiune (DIT).
155
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
157
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
i =1 i =1 i =1 i =1
La determinarea valorii modulului de elasticitate longitudinală E, soluţiile
(3.25) se pot utiliza în două moduri:
σ
* se consideră că dependenţa dintre mărimea y = şi oricare din
ε
variabilele x = ε sau x = σ este de forma y = a0 = ct.; ca urmare, ecuaţia de regresie
N
N N N ∑ yi
i =1
are a1 = 0, N ∑ xi yi = ∑ xi ∑ yi , expresia lui a0 devine: a0 = E = (adică,
i =1 i =1 i =1 N
valoarea cea mai probabilă a modulului de elasticitate longitudinală este media
σ
aritmetică a valorilor y i = i , i = 1...N determinate folosind rapoartele
εi
coordonatelor obţinute experimental pentru punctele situate în porţiunea liniară a
CCCT) şi rezultă (aşa cum s-a arătat anterior) valoarea E = 72417 N/mm2;
* se consideră că dependenţa dintre mărimea y = σ şi variabila x = ε este
(conform legii lui Hooke) de forma y = a 1 x; ca urmare, ecuaţia de regresie
N
N N N N ∑ yi
i =1
are a0 = 0, ∑ yi ∑ xi2 = ∑ xi ∑ xi yi , expresia lui a1 devine: a1 = E = N
şi
i =1 i =1 i =1 i =1
∑ xi
i =1
rezultă valoarea E = 72530 N/mm2.
Limita de curgere convenţională Rp0,2 a materialului epruvetei încercate
reprezintă (aşa cum s-a precizat în scap. 3.4) tensiunea la care deformaţia
specifică de natură plastică atinge valoarea εp = 0,2 % (εp = 0,002). Folosind
datele din tabelul 3.5, rezultă:
* la tensiunea σ10 = 254,78 N/mm2, deformaţia specifică totală a fost
ε10 = ε10e + ε10p = 0,00351 (0,351 %), componenta elastică a acestei deformaţii
σ10 254 ,78
fiind ε10e = = ≅ 0 ,00351 (0,351 %), iar componenta de natură plastică
E 72417
având valoarea ε10p = ε10 – ε10e = 0 (materialul epruvetei a suferit numai
deformaţii elastice);
* la tensiunea σ11 = 280,25 N/mm2, deformaţia specifică totală a fost
158
Capitolul 3 Proprietăţile mecanice ale materialelor metalice
ε11 = ε11e + ε11p = 0,00600 (0,600 %), componenta elastică a acestei deformaţii
σ 11 280,25
fiind ε 11e = = ≅ 0,00387 (0,387 %), iar componenta de natură plastică
E 72417
având valoarea ε10p = ε10 – ε10e = 0,00600 – 0,00387 = 0,00213 (0,213 % > 0,2 %),
ceea ce arată că σ11 > Rp0,2 (materialul epruvetei a suferit deformaţii elasto – plastice).
Aceste rezultate sugerează posibilitatea obţinerii valorii tensiunii σ ≡ Rp0,2
prin interpolare liniară, folosind schema prezentată în figura 3.32, astfel:
εp 0,200
R p 0, 2 = σ 10 + (σ 11 − σ 10 ) = 254,78 + (280,25 − 254,78) ≅ 278,7 N/mm2.
ε 10 p 0,213
160
Capitolul 3 Proprietăţile mecanice ale materialelor metalice
N
11 28,62625 -16,07767 25,90958 -41,41598
161
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
162
Capitolul 3 Proprietăţile mecanice ale materialelor metalice
5 150
1,067 − 1 + 0 ,5 ( 1,066667 −1 )
5 5 0 ,531
n= = 0 ,531 şi cσ = 1 + [ ] = 2 ,711 .
1,067 − 1 +
5 3,12 ⋅1,066667 − 2 ,6
5
b) Pentru ca materialul barei fără concentratori de tensiuni să sufere numai
deformaţii elastice, când bara este solicitată la tracţiune monoaxială (în lungul
axei longitudinale, aşa cum se indică în fig. 3.15), trebuie îndeplinită condiţia:
F
σn = ≤ R p 0, 2 ; în consecinţă, intensitatea maximă a forţei de tracţiune este:
S0
Fmax = R p 0 ,2 S 0 = 350⋅1500 = 5,25⋅105 N. In cazul barei cu crestături laterale,
condiţia neapariţiei deformaţiilor plastice la baza concentratorilor, în cursul
solicitării barei la tracţiune monoaxială (în lungul axei longitudinale, aşa cum se
F
indică în fig. 3.15), este: σ max = σ n cσ = cσ ≤ R p 0, 2 şi, ca urmare, intensitatea
S0
forţei de tracţiune aplicate nu trebuie să depăşească valoarea:
R p 0, 2 S 0 5
* Fmax 5, 25 ⋅ 10
Fmax = = = ≅ 1,94 ⋅ 10 5 N.
cσ cσ 2,711
163
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Rezolvare
a) Diagrama KV = f(t) este prezentată în figura 3.34. Tinând seama de
definiţiile date în scap. 3.7 şi utilizând diagrama KV = f(t), rezultă că, pentru oţelul
precizat în enunţul aplicaţiei, temperatura de tranziţie ductil – fragil tKV28 (temperatura
la care energia de rupere ia valoarea KV = 28 J) are valoarea tKV28 = -36 oC, energia de
rupere corespunzătoare comportării ductile la rupere (energia de rupere de nivel
ductil) este KVd = 60 J, iar temperatura de tranziţie ductil – fragil t0,5 (temperatura la
care energia de rupere ia valoarea KV = 0,5KVd) are valoarea t0,5 = -34 oC.
Observaţie. In multe aplicaţii, pentru a putea determina mai uşor
temperaturile de tranziţie ductil – fragil definite cu diverse criterii convenţionale
(v. scap. 3. 7), este necesar să se dea o exprimare analitică funcţiei KV = f(t),
definită prin punctele ale căror coordonate (t, KV) au fost obţinute experimental,
pe baza încercării la încovoiere prin şoc. Una din soluţiile furnizate de literatura
de specialitate pentru rezolvarea acestei probleme în cazul oţelurilor pentru
construcţii constă în a considera dependenţa KV = f(t) ca o funcţie sigmoidă, cu
expresia analitică:
KV d 9
KV = [ + 1] , (3.33)
10 1+ e − [ K1 ( t − t r ) + K 0 ]
în care KVd reprezintă valoarea energiei de rupere de nivel ductil stabilită
prin încercarea la încovoiere prin şoc, t r este o temperatură de referinţă
(aleasă dintre temperaturile la care s-a efectuat încercarea de încovoiere
164
Capitolul 3 Proprietăţile mecanice ale materialelor metalice
K 0 + 0,223
t 0,5 = t r − . (3.35)
K1
valoarea Trp = 0,4Ts = 0,4(1500 + 273) = 709 K sau trp = 709 – 273 ≅ 436 oC. Deoarece
temperatura la care este solicitată bara este te = 600 oC > 436 oC = trp, rezultă că în
timpul exploatării se produce degradarea materialului acesteia prin fluaj (v. scap. 3.8).
Pentru a nu se produce ruperea prin fluaj a barei pe durata de utilizare
τe = 100000 ore, este necesar ca tensiunea de tracţiune din bară σe să fie
inferioară rezistenţei tehnice de durată a materialului din care se
o o
confecţionează aceasta Rr600 C 600 C
/ 100000 (σe ≤ Rr / 100000 ). Pe baza acestui raţionament
4F o
rezultă condiţia: σ e = ≤ R 600 C
r / 100000 şi valoarea minimă a diametrului barei
πD 2
F 20000
este: D = 2 =2 =13 mm.
oC π ⋅150
πR r600
/ 100000
Observaţie. La proiectarea construcţiilor tehnice, se utilizează, de obicei, aşa
numitele rezistenţe admisibile ale materialelor, ale caror valori se obţin prin
divizarea caracteristicilor mecanice (obţinute prin încercări) cu coeficienţi de
siguranţă cs > 1. De exemplu, în cazul prezentei aplicaţii, se poate utiliza (în locul
600o C
oC R r / 100000
caracteristicii Rr600
/ 100000 ) rezistenţa admisibilă Raf = şi, dacă se adoptă
cs
150
cs = 2, rezultă Raf = = 75 N/mm2, a cărei utilizare în relaţia de dimensionare
2
conduce la o valoare a diametrului minim al barei de tracţiune D = 18,4 mm.
A.3.12. La încercarea la oboselă a unui oţel (aliaj Fe-C), folosind o solicitare
de tracţiune monoaxială alternant - simetrică, s-au obţinut rezultatele prezentate în
tabelul 3. 8. a) Folosind aceste rezultate, să se construiască curba de durabilitate la
oboseală (Wöhler) a oţelului şi să se stabilească valoarea rezistenţei la oboseală a
acestuia σO. b) Să se analizeze dacă există riscul ruperii prin oboseală a unei bare
cilindrice cu diametrul D = 50 mm, confecţionată din acest oţel şi supusă unei
solicitări variabile de tracţiune alternant – simetrică cu Femax = 2⋅105 N
Tabelul 3. 8. Rezultatele încercării la oboseală a unui oţel
Tensiunea maximă a
solicitării variabile σmax, N/mm2 450 400 330 270 240 220 200
3 4 5
Numărul de cicluri de 10 10 10 106 NR NR NR
solicitare până la rupere Nr
NR – nu s-a produs ruperea după 108 cicluri de solicitare
Rezolvare
a) Curba de durabilitate la oboselă a oţelului, construită folosind
rezultatele din tabelul 3.8, este prezentată în figura 3.35. Această curbă
166
Capitolul 3 Proprietăţile mecanice ale materialelor metalice
167
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
168
Capitolul 3 Proprietăţile mecanice ale materialelor metalice
169
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
170
Capitolul 4 Studiul aliajelor din sistemul Fier - Carbon
Capitolul 4
4.1. Introducere
171
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
fază dură (duritatea cementitei este de aproximativ 800 HV) şi prezintă proprietăţi
magnetice sub temperatura tCCem = 215 oC (numită punctul Curie al cementitei).
Cementita este o fază metastabilă; prin menţinere de lungă durată la
temperatură ridicată şi/sau în prezenţa siliciului, cementita se descompune în fier
şi grafit (carbon liber). Grafitul este o formă alotropică (modificaţie) a carbonului,
caracterizată printr-o structură cristalină de tip hexagonal şi un punct de sublimare
(transformare a grafitului solid în carbon gazos), tsubC ≅ 3540 oC. Grafitul are
densitatea mult mai mică decât fierul (ρC ≅ 2500 kg/m3) şi prezintă caracteristici
de rezistenţă mecanică foarte scăzute. Grafitul este forma stabilă de existenţă a
carbonului în aliajele fier - carbon.
Având în vedere cele prezentate anterior rezultă că sistemul de aliaje fier -
carbon poate fi analizat în două variante:
* sistemul metastabil fier - cementită (Fe - Fe3C), în care carbonul este
legat sub formă de cementită;
* sistemul stabil fier - grafit (Fe - C), în care carbonul se află sub formă
de grafit (carbon liber).
căldură (curba de răcire a fontei este concavă), iar concentraţia masică de carbon a
fazei γ scade după linia ES;
* datorită separării cementitei secundare, la atingerea temperaturii t3 = 727oC
(corespunzătoare izotermei PSK) austenita are concentraţia masică de carbon
corespunzătoare abscisei punctului S (0,77%) şi sunt îndeplinite condiţiile
desfăşurării transformării eutectoide:
γS(0,77%C) ⇒ (αP(0,02%C) + Fe3C);
Perlită
transformarea eutectoidă decurge la temperatură constantă (curba de răcire a
fontei prezintă un palier la t3 = 727oC) şi afectează atât cristalele de austenită
formate prin cristalizarea fazei lichide, cât şi formaţiunile globulare de austenită
ale ledeburitei, în urma desfăşurării acestei transformări structura fontei fiind
alcătuită din trei constituenţi: ledeburită transformată (LedTr), perlită (P) şi
cementită secundară (Fe3C'').
* la răcirea fontei în intervalul de temperaturi (t3;ta), solubilitatea
carbonului în ferită scade după linia PQ şi carbonul în exces (ce nu mai poate fi
dizolvat de ferită) se separă sub formă de cementită; cementita separată din ferită
este denumită cementită terţiară; datorită formării cementitei terţiare se degajă
căldură şi curba de răcire a fontei este concavă; cementita terţiară se depune pe
formaţiunile de cementită preexistente în structura fontei şi nu apare ca o fază
distinctă (decelabilă microscopic) a acestei structuri.
Pe baza celor prezentate rezultă că, la temperatura ambiantă, structura
fontei albe hipoeutectice este alcătuită din:
α) şi cementită (Fe3C);
faze: ferită (α
constituenţi: ledeburită transformată (LedTr), perlită (P) şi cementită
secundară (Fe3C”).
c) Aliajul III este un oţel carbon hipereutectoid ale cărei transformări la
răcirea din stare lichidă se prezintă astfel:
* la temperatura t0 oţelul este în stare lichidă şi se menţine în această stare
până la temperatura t1;
* în intervalul de temperaturi (t1;t2) se produce cristalizarea primară a oţelului,
faza lichidă transformându-se în cristale poligonale de austenită; datorită formării
cristalelor de austenită se degajă căldură (curba de răcire a oţelului este concavă);
* în intervalul de temperaturi (t2;t3) are loc răcirea structurii monofazice
austenitice, fără a se produce modificări structurale (curba de răcire a oţelului
este convexă).
* sub temperatura t3 (corespunzătoare punctului de intersecţie dintre
verticala aliajului şi linia ES a diagramei) concentraţia masică de carbon a oţelului
analizat depăşeşte conţinutul procentual de carbon care poate fi dizolvat de
austenită şi, ca urmare, carbonul în exces (ce nu mai poate fi dizolvat de austenită)
178
Capitolul 4 Studiul aliajelor din sistemul Fier - Carbon
Fig. 4.2. Diagramele structurale la temperatura ta ale aliajelor din sistemul metastabil Fe-Fe3C
Tabelul 4.2. Structurile la temperatură ambiantă ale oţelurilor carbon şi fontelor albe
Denumirea Microstructura
Faze Constituenţi
aliajului aliajului
PERLITĂ,
OŢEL CARBON
FERITĂ, FERITĂ,
HIPOEUTECTOID
CEMENTITĂ CEMENTITĂ
%Cm ∈ (0,02 %;0,77 %)
TERŢIARĂ
OŢEL CARBON
FERITĂ,
EUTECTOID PERLITĂ
CEMENTITĂ
%Cm = 0,77 %
LEDEBURITĂ
FONTĂ ALBĂ TRANSFORMATĂ,
FERITĂ,
HIPOEUTECTICĂ PERLITĂ,
CEMENTITĂ
%Cm ∈ (2,11 %;4,3 %) CEMENTITĂ
SECUNDARĂ
FONTĂ ALBĂ
FERITĂ, LEDEBURITĂ
EUTECTICĂ
CEMENTITĂ TRANSFORMATĂ
%Cm = 4,3 %
LEDEBURITĂ
FONTĂ ALBĂ
FERITĂ, TRANSFORMATĂ,
HIPEREUTECTICĂ
CEMENTITĂ CEMENTITĂ
%Cm ∈ (4,3 %;6,67 %)
PRIMARĂ
182
Capitolul 4 Studiul aliajelor din sistemul Fier - Carbon
zonele marginale ale acestor cristale (care se formează spre sfârşitul solidificării,
prin cristalizarea lichidului interdendritic îmbogăţit în fosfor) concentrând practic
întreaga cantitate de fosfor a oţelului. Segregaţiile fosforului (separările
preferenţiale ale fosforului) sunt dificil de eliminat, deoarece fosforul are raza
atomică mare şi difuzia acestui element în fier (pentru uniformizarea concentraţiei
sale în masa cristalelor care alcătuiesc structura oţelurilor) se activează greu şi se
defăşoară cu intensitate scăzută, chiar dacă oţelurile sunt încălzite şi menţinute la
temperaturi ridicate pentru efectuarea diverselor prelucrări tehnologice (deformare
plastică, tratamente temice etc.).
Prezenţa segregaţiilor fosforului are două efecte negative (nefavorabile)
asupra caracteristicilor de utilizare ale oţelurilor:
* micşorează tenacitatea (ridică temperatura de tranziţie ductil-fragil ttr) şi
face ca oţelurile să prezinte (la temperatura ambiantă şi la temperaturi joase)
tendinţa spre comportarea fragilă la rupere, fenomen denumit fragilitate la rece;
* determină formarea la oţelurile hipoeutectoide deformate plastic la cald a
unor structuri alcătuite din şiruri (benzi) alternante de ferită şi perlită, orientate în
direcţia de deformare plastică, care conferă acestor oţeluri o anizotropie
accentuată a caracteristicilor de rezistenţă mecanică şi tenacitate; formarea
structurilor în benzi se poate explica astfel:
- oţelurile hipoeutectoide se încălzesc pentru deformarea plastică la cald în
domeniul austenitic, cristalele de austenită care alcătuiesc structura acestor oţeluri
având marginile mai bogate în fosfor şi mai sărace în carbon decât zonele lor
centrale (fosforul dizolvat interstiţial în Feγ micşorează solubilitatea carbonului în
austenită);
- deformarea plastică a cristalelor de austenită determină redistribuirea
zonelor bogate în fosfor sub formă de şiruri paralele cu direcţia în care se
realizează deformarea;
- la răcirea oţelurilor după deformarea plastică, zonele bogate în fosfor ale
cristalelor de austenită, având concentraţii de carbon scăzute, constituie locurile
de germinare preferenţială a cristalelor de ferită preeutectoidă, iar austenita săracă
în fosfor dispusă între şirurile de ferită se transformă în perlită.
Datorită influenţelor nefavorabile (negative) anterior prezentate, fosforul
este considerat o impuritate a oţelurilor carbon, concentraţia masică a acestui
element în oţelurile carbon folosite în tehnică fiind limitată la max. 0,06%.
Azotul este un element care apare în compoziţia chimică a oţelurilor
carbon, datorită contactului oţelurilor lichide cu atmosfera agregatelor în care sunt
elaborate. Azotul se dizolvă interstiţial în fierul solid în concentraţii masice relativ
mari, solubilitatea azotului în Feγ fiind mult mai mare decât în Feα; datorită
acestor particularităţi, la răcirea lentă a oţelurilor sub temperatura de 600oC există
tendinţa separării azotului în exces (ce nu mai poate fi dizolvat de ferită) sub
187
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
fiecărui germen de grafit se face pe seama carbonului transferat prin difuzie din faza
lichidă; germenul se dezvoltă preferenţial în circumferinţă (deoarece în zona
circumferinţei germenul este în contact direct cu faza lichidă din care se
alimentează cu carbon) şi mai puţin în grosime (deoarece alimentarea cu carbon
pentru creşterea grosimii germenului este dificilă, carbonul trebuind să traverseze
prin difuzie germenii de austenită care îl învelesc). Datorită acestor particularităţi,
grafitul care rezultă prin transformarea eutectică are formă lamelară.
* La răcirea fontei în intervalul de temperaturi (t2,t3), solubilitatea
carbonului în austenită scade după linia E‘S‘ şi carbonul în exces (ce nu mai poate
fi dizolvat de austenită) se separă sub formă de grafit; preluând convenţia de
notare a cementitei la aliajele care îşi formează structurile după diagrama de
echilibru metastabil Fe-Fe3C, grafitul separat din austenită este denumit grafit
secundar. Grafitul secundar se depune pe formaţiunile lamelare de grafit
preexistente în structura fontei şi nu se poate evidenţia ca o fază distinctă
(decelabilă microscopic) a acestei structuri.
* Datorită separării grafitului secundar, la atingerea temperaturii t3 = 727oC
(corespunzătoare izotermei P‘S‘K‘) austenita are concentraţia masică de carbon
corespunzătoare abscisei punctului S‘ (0,68%) şi sunt îndeplinite condiţiile
desfăşurării transformării eutectoide:
Feγ(C) ⇒ Feα(C) + C sau γ ⇒ α + Grafit.
Transformarea eutectoidă se poate desfăşura nu numai prin mecanismul
direct prezentat mai înainte, care presupune formarea simultană din austenită a
cristalelor de ferită şi grafit, ci şi printr-un mecanism indirect, care presupune
relizarea mai întâi a transformării eutectoide în conformitate cu diagrama de
echilibru metastabil (formarea din austenită a unui amestec de ferită şi cementită)
şi descompunerea ulterioară a cementitei în ferită şi grafit:
Feγ(C) ⇒ Feα(C) + Fe3C sau γ ⇒ α + Fe3C
⇓ ⇓
Feα(C) + C α + Grafit.
Deoarece grafitul se depune în principal pe formaţiunile lamelare de grafit
deja existente în structura fontei, amestecul mecanic de ferită şi grafit, numit
eutectoid cu grafit, nu are aspectul metalografic tipic unui amestec eutectoid şi
se poate considera că structura fontei analizate va fi alcătuită după desfăşurarea
transformării eutectoide din doă faze distincte: ferită şi grafit lamelar.
* La răcirea fontei în intervalul (t3;ta), solubilitatea carbonului în ferită
scade după linia P‘Q şi carbonul în exces (ce nu mai poate fi dizolvat de ferită) se
separă sub formă de grafit terţiar, care se depune pe formaţiunile de grafit
preexistente în structura fontei şi nu apare ca o fază distinctă (decelabilă
microscopic) a acestei structuri.
Pe baza celor prezentate rezultă că, la temperatura ambiantă, structura fontei
194
Capitolul 4 Studiul aliajelor din sistemul Fier - Carbon
Fig. 4.7. Diagrama tratamentului de maleabilizare pentru obţinerea fontelor maleabile perlitice
Cuvinte cheie
afînare, 185 eutectoid cu grafit, 194
austenită, 172 ferită, 172
cementită, 171 fondant, 185
cementită primară, 176 fontă albă, hipoeutectică,eutectică,
cementită secundară, 176 hipereutectică, 175
cementită terţiară, 177 fontă cenuşie feritică, 195
dezoxidare, 185 fontă cenuşie perlitică, 195
diagrama strucutrală a fontelor, 196 fontă cenuşie ferito-perlitică, 196
elemente însoţitoare, 186 fontă maleabilă, 197
eutectic cu grafit, 193
205
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Bibliografie
206
Capitolul 4 Studiul aliajelor din sistemul Fier - Carbon
Teste de autoevaluare
207
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Aplicaţii
Punctul pe
diagrama
A,G,N,Q B C D,F,K E H J P S
Fe – Fe3C
a.
b.
Fig. 4.9. Diagramele structurale de constituenţi pentru sistemul de aliaje Fe – Fe3C:
a - la t = ta; b - la t = tPSK − ∆t
213
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Rezolvare
Pe diagrama de echilibru metastabil Fe – Fe3C, verticala aliajului cu
%Cm = 1 % are poziţie similară cu cea corespunzătoare aliajului III, analizat în
scap.4.2.4 şi, ca urmare, temperaturile caracteristice şi transformările structurale
ale acestor aliaje sunt asemănătoare. Aplicând regula segmentelor inverse la
diferite temperaturi se obţin datele prezentate în tabelul 4.9, cu ajutorul cărora se
construieşte diagrama din figura 4.12.
Tabelul 4.9. Conţinuturile procentuale de faze şi constituenţi
în structura oţelului carbon hipereutectoid cu %Cm = 1 %
Temperatura Conţinutul procentual de
Faze Constituenţi
t0 100 % L 100 % L
t1 100 % L 100 % L
t2 100 % γ 100 % γ
t3 100 % γ 100 % γ
t4 + ∆t 96,1 % γ; 3,9 % Fe3C 96,1 % γ; 3,9 % Fe3C”
t4 − ∆t 85,26 % α; 14,74 % Fe3C 96,1 % P; 3,9 % Fe3C”
ta 85,01 % Fe3C;14,99 % Fe3C 96,1 % P; 3,9 % Fe3C”
218
Capitolul 4 Studiul aliajelor din sistemul Fier - Carbon
219
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
220
Capitolul 4 Studiul aliajelor din sistemul Fier - Carbon
"
% Fe3 C v
0,77 + 5,7100
* pentru oţelurile hipereutectoide: %C m = 100 ; (4.11)
"
% Fe3 C v
1 − 0,0282
100
% LedTrv
2,11+ 2,1445
* pentru fontele albe hipoeutectice: %C m = 100 . (4.12)
% LedTrv
1−0,0106
100
Mărimea erorilor de estimare a concentraţiei masice de carbon a aliajelor
sistemului Fe – Fe3C, care rezultă când în relaţiile (4.4) … (4.7) se introduc
conţinuturile procentuale volumice ale constituenţilor (stabilite prin examinarea la
microscopul metalografic a unor eşantioane din aceste aliaje), în locul
conţinuturilor procentuale masice ale acestora, sunt prezentate în tabelul 4.12.
Tabelul 4.11. Erorile de estimare cu relaţiile (4.4) …(4.7) a concentraţiilor
masice de carbon ale aliajelor sistemului Fe – Fe3C
Oţeluri carbon hipoeutectoide Oţeluri carbon hipereutectoide
%Pv eroarea ε ∗, % % Fe3C v" eroarea ε ∗, %
0 0 0 0
20 0,28 5 0,76
40 0,23 10 1,13
60 0,16 15 1,32
80 0,09 20 1,41
100 0,02 22 1,43
Fonte albe hipoeutectice Fonte albe hipereutectice
%LedTrv eroarea ε , %∗
% Fe3C v' eroarea ε ∗, %
0 0 0 0
20 0,15 20 0,09
40 0,19 40 0,12
60 0,16 60 0,11
80 0,10 80 0,07
100 0 100 0
* (%Cm )cor − %Cm
eroarea ε este calculată cu relaţia ε = 100 , (%Cm)cor fiind
(%C m ) cor
calculată cu relaţia din grupul (4.9) … (4.12), iar %Cm – cu relaţia din grupul (4.4)
…(4.7), corespunzătoare categoriei din care face parte aliajul analizat
Analizând rezultatele din acest tabel, se poate aprecia că erorile au valori
nesemnificative şi, ca urmare, relaţiile (4.4) … (4.7) pot asigura o bună precizie a
estimărilor concentraţiilor masice de carbon ale aliajelor sistemului Fe – Fe3C şi
când se fac înlocuirile %P = %Pv; % Fe3C " = % Fe3C v" ; %LedTr = %LedTrv;
221
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
% Fe3C ' = % Fe3C v' ; această constatare se putea anticipa, având în vedere că în
cazul aliajelor sistemului Fe – Fe3C densitătile constituenţilor care alcătuiesc
structurile aliajelor la ta sunt foarte apropiate şi, în consecinţă, rapoartele dintre
densităţile constituenţilor şi densităţile aliajelor se pot considera ca fiind unitare.
A.4.13. Să se determine conţinuturile procentuale de constituenţi din
structura la ta a unei fonte albe hipereutectice cu %Cm = 5,5 % şi să se stabilească
compoziţia aliajului din sistemul Fe – Fe3C care are în structura la ta acelaşi
conţinut procentual de ledeburită transformată ca şi această fontă.
Rezolvare
Fonta albă hipereutectică are structura la ta alcătuită din ledeburită
transformată şi cementită primară. Utilizând diagrama structurală de constituenţi a
sistemului de aliaje Fe – Fe3C (v. fig. 4.2 şi fig. 4.9), rezultă următoarele
conţinuturi procentuale masice ale acestor constituenţi în structura la ta a fontei
6,67 − 5,5
albe hipereutectice cu %Cm = 5,5 %: % LedTr = 100 = 49,4 % şi
6,67 − 4,3
5,5 − 4,3
% Fe3C ' = 100 = 50,6 %.
6,67 − 4,3
Analizând diagrama structurală de constituenţi a sistemului de aliaje
Fe – Fe3C, se observă că există o fontă albă hipoeutectică, ce are în structura la ta
(alcătuită din ledeburită transformată, perlită şi cementită secundară) acelaşi
conţinut procentual de ledeburită transformată ca şi fonta albă hipereutectică cu
%Cm = 5,5 %; concentraţia masică de carbon a acestei fonte se calculează cu
49,4
relaţia (4.6): %C m = 2,11 + 2,19 = 3,19 %.
100
A.4.14. Să se determine conţinuturile procentuale de constituenţi din
structura la ta a unui oţel carbon hipereutectoid cu %Cm = 0,9 % şi să se
stabilească compoziţia aliajului din sistemul Fe – Fe3C care are în structura la ta
acelaşi conţinut procentual de cementită secundară ca şi acest oţel.
Răspuns: Conţinuturile procentuale ale constituenţilor care alcătuiesc
structura la ta a oţelului hipereutectoid cu %Cm = 0,9 % sunt: %P = 97,8 % şi
%Fe3C” = 2,2 %; aliajul care are în structura la ta acelaşi conţinut procentual de
cementită secundară ca şi oţelul hipereutectoid cu %Cm = 0,9 % este o fontă albă
hipoeutectică cu %Cm = 4,09 %.
A.4.15. Să se determine conţinuturile procentuale de constituenţi din
structura la ta a unui oţel carbon hipoeutectoid cu %Cm = 0,25 % şi să se
stabilească compoziţia aliajului din sistemul Fe – Fe3C care are în structura la ta
acelaşi conţinut procentual de perlită ca şi acest oţel.
Răspuns: Conţinuturile procentuale ale constituenţilor care alcătuiesc
structura la ta a oţelului hipoeutectoid cu %Cm = 0,25 % sunt: %P = 30,7 %;
222
Capitolul 4 Studiul aliajelor din sistemul Fier - Carbon
liber) şi, deci, concentraţia masică de carbon a fontei este egală cu conţinutul
procentual masic al formaţiunilor de grafit din structura acesteia (%Cm = %Grm).
Folosind un raţionament similar celui de la rezolvarea aplicaţiei A.4.12,
ρ Gr
rezultă: %Cm = %Grm = %Grv , în care ρ este densitatea fontei analizate,
ρ
100
ρ= . Utilizarea acestor relaţii (considerând ρGr = 2500 kg/m3 şi
%Grm 100 − %Grm
+
ρ Gr ρα
3
ρα = 7850 kg/m ) conduce la următoarea relaţie de calcul al concentraţiei masice de
carbon a fontei cenuşii feritice:
%Grv
%C m = ; (4.14)
3,14 − 0,0214%Grv
aplicând această relaţie pentru %Grv = 10 %, rezultă o concentraţie masică de carbon
%Cm ≅ 3,4 %.
Concentraţia masică a siliciului în fontă %Sim se stabileşte, folosind diagrama
structurală a fontelor (v. fig. 4.5), astfel încât structura să corespundă unei fonte
cenuşii feritice; deoarece în enunţul aplicaţiei nu se precizează grosimea piesei turnate
din care s-a extras proba metalografică, sunt valabile toate soluţiile de tipul redat în
tabelul 4.12.
Tabelul 4.12. Concentraţiile masice de siliciu ale pieselor cu structura
de fontă cenuşie feritică şi concentraţia masică a carbonului %Cm = 3,4 %
Grosimea piesei, mm 10 20 30 40 50 60
(%Cm + %Sim)min 6,4 5,8 5,4 5,0 4,6 4,3
(%Sim)min 3,0 2,4 2,0 1,6 1,2 0,9
224
Capitolul 5 Transformările structurale în stare solidă la oţeluri şi fonte
Capitolul 5
TRANSFORMĂRILE STRUCTURALE ÎN
STARE SOLIDĂ LA OŢELURI ŞI FONTE
o
ferită cementită 910 C cementită austenită cementită austenită austenită
[Feα(C) + Fe3C] ⇒Feγ + Fe3C ⇒Feγ(C) + Fe3C ⇒Feγ(C)neomg ⇒Feγ(C)omg (5.2)
a) b) c) d)
perlită
Datorită vitezelor mari cu care se face încălzirea, etapele c) şi d), care
presupun desfăşurarea unor fenomene de difuzie (favorizate de creşterile de
temperatură, dar anulate practic de duratele scurte ale procesului de încălzire cu
viteze foarte mari), nu se pot definitiva şi structura obţinută după realizarea
transformării conţine cementită nedizolvată şi austenită incomplet omogenizată.
La sfârşitul transformării perlitei în austenită (prin unul din cele două
mecanisme prezentate anterior) se obţin cristale de austenită, numite cristale
iniţiale de austenită, cu dimensiuni mai mici decât ale cristalelor de perlită din
care au provenit. Odată cu ridicarea temperaturii se produce un fenomen de
creştere a cristalelor de austenită (similar celui care are loc în cazul încălzirii
materialelor metalice ecruisate prin deformare plastică, descris în scap. 3.5 C),
deoarece prin realizarea acestuia se obţine o scădere a energiei libere a sistemului.
Ca urmare, cristalele de austenită obţinute în urma încălzirii şi menţinerii unui
aliaj fier - carbon la o temperatură ti > A1, numite cristale reale de austenită, au
de obicei dimensiuni mai mari decât cristalele iniţiale. Dacă cristalele de austenită
reale se supun răcirii, se produce transformarea austenitei în perlită, cristalele de
perlită obţinute având, aşa cum se poate observa în diagrama prezentată în figura 5.2,
dimensiunile dependente de dimensiunile cristalelor de austenită din care s-au format,
dimensiuni care sunt determinate de tendinţa de creştere a cristalelor de austenită la
încălzire şi de valoarea temperaturii ti la care s-au obţinut cristalele reale.
a. b.
Fig. 5.4. Diagrama T TT la încălzire în cazul fontelor cenuşii sau modificate,
cu structura masei metalice de bază:
a - feritică; b - perlitică
- dacă masa metalică de bază a fost complet feritică, după
transformarea Feα ⇒ Feγ, are loc îmbogăţirea în carbon a austenitei până la
concentraţia de saturaţie a acesteia la temperatura la care este încălzită fonta
(concentraţia de carbon ce corespunde abscisei punctului de pe linia E’S’ a
diagramei de echilibru stabil, având ca ordonată temperatura la care s-a făcut
230
Capitolul 5 Transformările structurale în stare solidă la oţeluri şi fonte
cristal de austenită şi, ca urmare, cristalele de perlită vor fi alcătuite (de obicei)
din mai multe colonii perlitice, cu orientări diferite ale lamelelor de ferită şi
cementită şi vor avea dimensiuni mai mici decât cristalele de austenită din care
s-au format (v. fig. 5.2). Grosimea lamelelor de ferită şi cementită ale coloniilor
perlitice care se formează este determinată de mărimea vitezei de difuzie a
carbonului în austenită la temperatura la care se produce transformarea, t < A1.
Deoarece coeficientul de difuzie a carbonului scade odată cu scăderea
temperaturii (v. scap.1.7), iar austenita devine mai instabilă şi tinde să se
transforme mai rapid cu cât subrăcirea ∆t = A1 - t este mai mare, rezultă că, pe
măsură ce subrăcirea austenitei creşte, structura perlitică formată va prezenta
distanţe interlamelare ferită - cementită mai reduse. Astfel, la subrăciri mici ale
austenitei se va forma perlită lamelară PL, cu lamelele de ferită şi cementită
vizibile la microscopul optic, aşa cum se observă în figura 5.6, la subrăciri mai
mari se va forma perlită sorbitică sau sorbită S, cu lamelele de ferită şi cementită
foarte fine, iar la subrăciri mari, apropiate de valoarea ∆t = A1 - tMC, se va forma
perlită troostitică sau troostită T, a cărei structură lamelară nu se poate evidenţia
decât prin examinare la microscopul electronic. Diferenţele de grosime a
lamelelor de ferită şi cementită determină diferenţe substanţiale între
caracteristicile de rezistenţă mecanică şi tenacitate ale diverselor varietăţi de
perlită; de exemplu, perlita lamelară are duritatea 170...230 HB, sorbita − 230...330 HB,
iar troostita − 330...400 HB.
Fig. 5.6. Structurile care se pot obţine prin transformarea austenitei la răcire
234
Capitolul 5 Transformările structurale în stare solidă la oţeluri şi fonte
Fig. 5.7. Schema formării celulei elementare a martensitei la transformarea fără difuzie a austenitei
236
Capitolul 5 Transformările structurale în stare solidă la oţeluri şi fonte
Cuvinte cheie
austenită reziduală, 236 martensită de călire, 241
austenitizare, 227, 230 maretensită de revenire, 242
bainită, 237 perlită lamelară, 233
bainită inferioară, 237 punct martensitic inferior, 236
bainită superioară, 237 punct martensitic superior, 234
călire martensitică, 241 revenire, 241
colonie perlitică, 233 sorbită, 233
cristal initial de austenită, 228 sorbită de revenire, 242
cristal real de austenită, 228 temperatură de maxim cinetic, 239
diagramă de transformare izotermă a austenitei timp de incubaţie, 237
(diagramă TTT), 238 transformare bainitică, 237
diagramă de transformare termocinetică a transformare martensitică, 233
austenitei, 240 transformare perlitică, 232
diagramă TTT la încălzire, 227 troostită, 233
ereditate granulară, 228 viteză de răcire critică, 239
indicele mărimii grăuntelui, 229
Bibliografie
Teste de autoevaluare
încât tMC < ti < A1, se produce transformarea acesteia: a) prin mecanismul cu
difuzie; b) în perlită; c) în martensită; d) în ledeburită ?
T.5.10. Care din următoarele etape se produc la revenirea structurilor de
călire: a) transformarea austenitei reziduale în martensită de revenire;
b) transformarea martensitei de călire în martensită cubică; c) detensionarea
structurii; d) formarea unei structuri alcătuite din particule fine de cementită
globulară, uniform distribuite într-o masă de austenită ?
T.5.11. Transformarea la răcire a austenitei prin mecanismul cu difuzie
este denumită şi: a) transformare martensitică; b) transformare bainitică;
c) transformare perlitică; d) transformare austenitică ?
T.5.12. Care din următoarele structuri pot rezulta în urma transformării la
răcire a austenitei prin mecanismul cu difuzie: a) perlită lamelară; b) bainită
superioară; c) sorbită; d) troostită ?
T.5.13. Din ce este alcătuită structura unui oţel hipoeutectoid cu
%Cm = 0,3 %, răcit din domeniul austenitic, cu o viteză cu o viteză vr > vrc, până
la ta: a) martensită şi austenită reziduală; b) martensită; c) bainită inferioară;
d) sorbită şi troostită?
T.5.14. Din ce este alcătuită structura unui oţel hipereutectoid cu
%Cm = 0,9 %, răcit din domeniul austenitic, cu o viteză cu o viteză vr > vrc, până
la ta: a) martensită şi austenită reziduală; b) martensită; c) bainită inferioară;
d) sorbită şi ledeburită transformată?
T.5.15. Desfăşurarea căreia din următoarele etape ale transformării la
revenire a structurilor de călire determină creşteri ale volumului pieselor din oţel:
a) etapa transformării martensitei tetragonale în martensită de revenire; b) etapa
transformării austenitei reziduale în martensită de revenire; c) etapa proceselor de
reducere a nivelului tensiunilor mecanice din structură; d) etapa formării sorbitei
de revenire ?
T.5.16. Care din următoarele etape se produc la austenitizarea (încălzirea în
domeniul austenitei) unei fonte cenuşii feritice: a) transformarea feritei în austenită;
b) transformarea perlitei în austenită; c) îmbogăţirea în carbon a autenitei până la
concentraţia de saturaţie; d) transformarea grafitului lamelar în cementită ?
T.5.17. Care din următoarele transformări se produc la răcirea cu o viteză
foarte mică a unui oţel hipoeutectoid încălzit în domeniul austenitic: a) formarea
feritei preeutectoide; b) transformarea austenitei în perlită; c) transformarea
austenitei prin mecanismul cu difuzie; d) transformarea austenitei în martensită ?
T.5.18. Care din următoarele transformări se produc la răcirea cu o viteză
foarte mică a unui oţel hipereutectoid încălzit în domeniul austenitic: a) formarea
feritei preeutectoide; b) transformarea austenitei în perlită; c) transformarea
austenitei prin mecanismul cu difuzie; d) transformarea austenitei în martensită ?
245
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
T.5.19. Care din următoarele oţeluri va avea o duritate mai mare după
călirea martensitică: a) oţelul carbon cu %Cm = 0,3 %; b) oţelul carbon cu
%Cm = 0,77 %; c) oţelul carbon cu %Cm = 0,9 %; d) oţelul carbon cu %Cm = 1 %?
T.5.20. Care din următoarele oţeluri are granulaţia mai fină: a) oţelul cu
indicele convenţional al mărimii grăuntelui G = 6; b) oţelul la care numărul de
cristale pe mm2, determinat pe probe metalografice, a fost m = 27; c) oţelul la
care numărul de cristale pe mm2, determinat pe o probă metalografică, a fost m
= 29; d) oţelul cu indicele convenţional al mărimii grăuntelui G = 9?
Aplicaţii
A.5.1. Curbele caracteristice ale diagramei transformării la încălzire a
perlitei în austenită la oţelul carbon eutectoid corespund unor hiperbole, având
expresiile analitice (t – A1)τ = kh, în care, dacă temperaturile t se dau în oC, iar
duratele τ se dau în minute, kh = 73 pentru curba corespunzătoare finalizării etapei
de dizolvare a feritei, kh = 146 pentru curba corespunzătoare finalizării etapei de
dizolvare a cementitei şi kh = 219 pentru curba corespunzătoare finalizării etapei
de omogenizare a austenitei. Să se construiască diagrama TTT la încălzire pentru
acest oţel, să se traseze pe această diagramă curbele de încălzire a oţelului, de la
t0 = A1 = 727 oC, cu vitezele vi1 = 1 oC/min şi vi2 = 10 oC/min şi să se precizeze
care sunt cuplurile de valori (t, τ) la care se finalizează procesele corespunzătoare
etapelor transformării perlitei în austenită la încălzirea oţelului carbon eutectoid
după aceste curbe.
Rezolvare
Utilizând ecuaţia hiperbolelor care descriu analitic curbele carecteristice
ale diagramei transformării la încălzire a perlitei în austenită la oţelul carbon
eutectoid, se obţin coordonatele seriilor de puncte, aparţinând acestor curbe,
redate în tabelul 5.1, cu ajutorul cărora s-au trasat curbele b, c, d (având
semnificaţiile precizate în scap. 5.1.1) ale diagramei prezentate în figura 5.13.
Tabelul 5.1. Coordonatele unor puncte aparţinând curbelor caracteristice
ale diagramei TTT la încălzire pentru oţelul eutectoid
Temperatura t, oC 730 740 750 760 770 780 790 800
Durata τ, min, pe curba b,
corespunzătoare finalizării etapei 24,3 5,61 3,17 2,21 1,70 1,38 1,16 1,00
de dizolvare a feritei
Durata τ, min, pe curba c,
corespunzătoare finalizării etapei 48,7 11,2 6,35 4,42 3,40 2,75 2,32 2,00
de dizolvare a cementitei
Durata τ, min, pe curba d,
corespunzătoare finalizării etapei 73,0 16,8 9,52 6,64 5,09 4,13 3,48 3,00
de omogenizare a austenitei
246
Capitolul 5 Transformările structurale în stare solidă la oţeluri şi fonte
Fig. 5.13. Diagrama transformării la încălzire a perlitei în austenită la oţelul carbon eutectoid
Se consideră intervalul de temperaturi (t0 = A1 = 727 oC; tn = 800 oC) şi o
diviziune a cestuia, aleasă convenabil, cu bornele t0, t1, t2, … , tj, … tn-1, tn; pentru
fiecare din vitezele de încălzire vi, precizate în enunţul aplicaţiei, se calculează
duratele necesare încălzirii oţelului, de la t0, la fiecare din bornele tj, cu relaţia:
t j − A1
τj = , j = 0 … n, (5.8)
vi
rezultatele astfel obţinute fiind redate în tabelul 5.2. Punctele cu coordonatele
(τj; tj), corespunzătoare fiecărei viteze de încălzire vi, definesc cele două curbe de
încălzire a oţelului, de la t0 la tn, reprezentate pe diagrama TTT din figura 5.13.
Tabelul 5.2. Coordonatele punctelor care definesc curbele de încălzire
peste A1 a oţelului eutectoid
tj, oC 727 730 740 750 760 770 780 790 800
τj, min, la încălzirea cu viteza
0 3 13 23 33 43 53 63 73
vi1 = 1 oC/min
τj, min, la încălzirea cu viteza
0 0,3 1,3 2,3 3,3 4,3 5,3 6,3 7,3
vi2 = 10 oC/min
249
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
G =1 G=2
G=3 G=4
G=5 G=6
G=7 G=8
Fig. 5.15. Imaginile tip pentru determinarea mărimii granulaţiei oţelurilor
rezultatele care se obţin utilizând această procedură sunt prezentate în tabelul 5.4.
Tabelul 5.4. Structurile şi durităţile obţinute la răcirea cu diferite viteze
a austenitei unui oţel carbon cu %Cm = 0,45 %
Coordonatele punctelor
Curba de pe curba de răcire vrj,
de o Structura la ta HV
τ1j, t1j, τ2j, t2j, C/s
răcire o o
s C s C
1 102 785 104 672 0,01 35 % α; 65 % P 195
2 3
2 10 752 10 476 0,31 25 % α; 75 % P 217
2
3 10 763 2⋅10 436 1,72 10 % α; 90 % P 237
2
4 7 725 10 430 3,17 4 % α; 96 % P 264
5 1 780 20 400 20,0 3 % α; 36 % P; 40 % B; 21 % M 363
6 1 730 10 418 34,7 1 % α; 10 % P; 20 % B; 69 % M 515
7 1 700 5 300 100 2 % B; 98 % M 698
8 1 642 3 300 171 100 % M 701
251
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
răcire constante vr1 = 20o C/s şi vr2 = 100o C/s şi să se precizeze structurile care rezultă.
Rezolvare
Se consideră intervalul de temperaturi (ta = 20 oC, t = 800 oC) şi o diviziune
a acestuia, aleasă convenabil, cu bornele ta = t0, t1, t2, … , tj, … tn-1, tn = t.
Considerând fiecare viteză de răcire vr, se calculează duratele necesare răcirii
oţelului de la la t = 800 oC la fiecare din bornele tj, j = 0 …n, cu
t −tj
relaţia: τ j = ; pentru fiecare vr considerat, punctele de coordonate (τj, tj),
vr
definesc curba de răcire.
Pentru datele din enunţul aplicaţiei, rezultatele calculelor sunt redate în
tabelul 5.5, iar curbele de răcire sunt reprezentate în figura 5.16.
Tabelul 5.5. Coordonatele punctelor de pe curbele de răcire a oţelului
cu vitezele vr1 = 20o C/s şi vr2 = 100o C/s
vr1 = 20 oC/s
o
tj, C 800 700 600 500 400 300 200 100 20
τj, s 0 5 10 15 20 25 30 35 39
o
vr2 = 100 C/s
tj, oC 800 700 600 500 400 300 200 100 20
τj, s 0 1,0 2,0 3,0 4,0 5,0 6,0 7,0 7,8
252
Capitolul 5 Transformările structurale în stare solidă la oţeluri şi fonte
Fig. 5.17. Curbele de variaţie în funcţie de temperatură a vitezei de răcire a pieselor de dimensiuni
reduse (din oţeluri sau fonte) în ulei mineral la 40 oC şi în apă la 20 oC
Rezolvare
Se consideră intervalul de temperaturi (ta = 20 oC, t = 800 oC) şi o diviziune
a acestuia, aleasă convenabil, cu bornele ta = t0, t1, t2, … , tj, … tn-1, tn = t. Pentru
fiecare din mediile de răcire analizate se determină, pe curba din figura 5.17,
vitezele de răcire vrj, corespunzătoare bornelor tj, j = 1 … n şi se calculează apoi
duratele τj, în care se realizează răcirea de la tn la tj a pieselor de dimensiuni reduse,
folosind relaţia:
j +1 − t j
n t
τj = ∑ . (5.11)
j= j v rj
Punctele de coordonate (τj; tj), j = 1 … n, descriu curba de răcire în mediul
considerat.
253
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Fig. 5.18. Curbele de răcire omogenă a pieselor din oţeluri sau fonte
în ulei mineral la 40 oC şi în apă la 20 oC
Fig. 5.19. Diagrama de stabilire a structurilor care rezultă la răcirea în ulei mineral la 40 oC
şi în apă la 20 oC a eşantioanlor metalografice din oţel carbon cu %Cm = 0,45 %
254
Capitolul 5 Transformările structurale în stare solidă la oţeluri şi fonte
255
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
256
Capitolul 6 Tratamentele termice la oţeluri şi fonte
Capitolul 6
TRATAMENTELE TERMICE
LA OŢELURI ŞI FONTE
6.1. Introducere
257
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
260
Capitolul 6 Tratamentele termice la oţeluri şi fonte
când, la temperatura ti, nivelul limitei de curgere a materialului pieslor, R tpi este
inferior intensităţii tensiunilor reziduale existente în structură σrez;
* mecanismul deformării prin difuzie-fluaj, care funcţionează întotdeauna la
detensionarea termică a pieselor, dar are o contribuţie substanţială la relaxarea
tensiunilor reziduale în special când, la temperatura de încălzire ti, σrez < R tpi .
La detensionarea prin primul mecanism, consumarea energiei câmpului de
tensiuni reziduale prin realizarea proceselor de deformare plastică locală a
materialului pieselor determină reducerea intensităţii tensiunilor reziduale la
nivelul R tpi , aşa cum arată schema din figura 6.3. Eficienţa detensionării, exprimată
σ rez − σ rd
prin gradul de relaxare a tensiunilor reziduale GR = 100 (în %), în care σrd
σ rez
reprezintă intensitatea tensiunilor reziduale după detensionare, este în acest caz
dependentă direct de valoarea temperaturii ti şi este influenţată în mică măsură de
durata τm.
aplicarea unor tratamente termice ulterioare şi se prelucrează mai uşor prin aşchiere.
Parametrii de regim la aplicarea acestui tratament sunt: încălzirea la ti = A1 + 30…50 oC
(încălzirea imediat deasupra temperaturii A1), menţinerea la această temperatură o
durată τm = 5…10 min pentru uniformizarea temperaturii în masa pieselor şi
finalizarea transformării perlitei în austenită) şi răcirea cu traversarea foarte lentă a
punctului critic A1 sau efectuarea a 3…4 pendulări ale temperaturii în jurul
punctului critic A1, urmată de răcirea în aer liniştit (în etapa de răcire trebuie să se
asigure condiţiile necesare realizării proceselor de difuzie şi reducerii energiei libere
a sistemului prin globulizarea cementitei rezultate la transformarea austenitei).
Diagrama RGC este prezentată în figura 6.6.
265
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
(piesa se căleşte integral sau pătruns) şi b) vr > vrc numai într-o zonă de la
suprafaţa piesei (efectul călirii se manifestă numai în această zonă şi piesa se
căleşte parţial, în miez formându-se structurile tipice transformării austenitei prin
mecanismul cu difuzie – sorbită, troostită − sau prin mecanismul intermediar –
bainită). Situaţia realizată − într-un caz concret de aplicare a C − este determinată
de proprietăţile mediului de răcire, de caracteristicile fizico - chimice şi structurale
ale oţelului tratat şi de parametrii dimensionali ai piesei tratate. Comportarea la
călire a unui oţel poate fi exprimată sintetic prin definirea a două proprietăţi
tehnologice: a) capacitatea de călire şi b) călibilitatea.
Capacitatea de călire este o proprietate tehnologică ce descrie aptitudinea
unui oţel de a-şi mări duritatea prin călire. Tinând seama de aspectele prezentate în
scap. 5.2.2 rezultă că, această proprietate este determinată în principal de
conţinutul (concentraţia) de carbon al oţelului şi poate fi exprimată cantitativ prin
valoarea durităţii martensitei obţinute la călire HM.
Călibilitatea este o proprietate tehnologică ce descrie aptitudinea unui
oţel de a se căli pe o anumită adâncime. Călibilitatea unui oţel, care este direct
determinată de mărimea vitezei vrc (aşa cum rezultă examinând fig. 6.9), este
influenţată de următorii factori:
* conţinuturile de carbon şi de elemente de aliere (creşterea concentraţiei
masice de carbon şi/sau prezenţa în compoziţia oţelurilor a elementelor de aliere –
cu excepţia Co – asigură micşorarea vrc şi mărirea călibilităţii);
* gradul de omogenitate al austenitei supuse călirii (dacă austenita
obţinută în etapele de încălzire şi menţinere a oţelului la ti este omogenă, tendinţa
sa de transformare la răcire prin mecanismul cu difuzie este mai scăzută şi
călibilitatea este mai mare);
Fig. 6.9. Influenţele vitezei de răcire şi dimensiunilor pieselor asupra adâncimii de călire
272
Capitolul 6 Tratamentele termice la oţeluri şi fonte
Fig. 6.12. Determinarea curbei de Fig. 6.13. Prescrierea călibilităţii oţelurilor cu ajutorul
călibilitate a unei şarje de oţel benzii de călibilitate şi a indicelui de călibilitate.
ρ
∆ = 5 ⋅ 10 4 (6.1)
µ⋅ f
Ca urmare, încălzirea piesei, prin efectul termic al curenţilor de inducţie,
se realizează numai pe o zonă superficială de grosime aproximativ egală cu ∆,
miezul piesei rămânând neafectat.
După încălzirea superficială a piesei care se tratează, se realizează răcirea
ei sub acţiunea unui lichid de răcire (de obicei, apă) proiectat de către un
dispozitiv special, amplasat în spatele inductorului. Schema unei instalaţii de
călire CIF este prezentată în figura 6.19.
Procedeul de călire CIF este foarte productiv, se pretează la automatizare
şi asigură caracteristici mecanice ridicate pieselor tratate. Utilizarea lui este însă
limitată de dificultatea sau imposibilitatea realizării inductoarelor necesare şi este
justificată economic numai în cazul tratării unor loturi mari de piese de acelaşi fel
(când costul inductorului nu afectează inadmisibil costul pieselor tratate).
Fig. 6.19. Schema instalaţiei de Fig. 6.20. Domeniile temperaturilor de încălzire la călirea
realizare a călirii CIF superficială
6.5. Revenirea
6. 6. Tratamentele termochimice
Aşa cum s-a precizat anterior (v. scap. 6.1), tratamentele termochimice
sunt tratamente termice care se efectuează în medii active din punct de vedere
chimic şi care realizează modificarea compoziţiei chimice, structurii şi
proprietăţilor straturilor superficiale ale pieselor metalice. In mod obişnuit, prin
aplicarea tratamentelor termochimice se obţine îmbogăţirea straturilor superficiale
ale pieselor tratate în unul sau mai multe elemente chimice (componente), numite
elemente (componente) de îmbogăţire, alese convenabil scopului urmărit.
Transferul unui element de îmbogăţire, din mediul care îl conţine (mediul de lucru
la efectuarea tratamentului) în stratul superficial al pieselor supuse tratamentului,
se realizează prin desfăşurarea a trei procese elementare: disocierea mediului de
lucru şi obţinerea de atomi ai elementului de îmbogăţire; adsorbţia elementului de
îmbogăţire la suprafaţa pieselor supuse tratamentului şi difuzia elementului de
îmbogăţire de la suprafaţa pieselor spre interiorul (miezul) acestora.
Procesul de disociere constă, în principal, în descompunerea mediului de
lucru, cu compoziţie chimică adecvată, la temperatura la care se realizează
tratamentul termochimic, în scopul obţinerii elementului de îmbogăţire sub formă
de atomi activi (atomi cu nivel energetic suficient de ridicat).
Procesul de adsorbţie constă în pătrunderea atomilor activi ai elementului de
îmbogăţire în stratul superficial al pieselor supuse tratamentului. Acest proces se
poate realiza prin dizolvarea atomilor elementului de îmbogăţire în structura cristalină
a fazelor care alcătuiesc structura pieselor supuse tratamentului (formarea unor soluţii
solide) sau prin interacţiunea chimică a atomilor elementului de îmbogăţire cu
componentele materialului pieselor care se tratează (formarea unor compuşi chimici).
Procesul de difuzie constă în pătrunderea (deplasarea) pe o anumită
adâncime a atomilor elementului de îmbogăţire adsorbiţi la suprafaţa pieselor
supuse tratamentului. Mecanismul de realizare a acestui proces a fost descris în
scap. 1.7; factorul ce determină desfăşurarea procesului de difuzie este gradientul
de concentraţie al elementului de îmbogăţire, creat între suprafaţa si miezul
282
Capitolul 6 Tratamentele termice la oţeluri şi fonte
structura stratului superficial este alcătuită din perlită, iar structura miezului este
ferito – perlitică (corespunzătoare compoziţiei chimice a oţelului din care au fost
realizate piesele supuse carburării).
Tratamentele termice care se aplică ulterior carburării se pot realiza în mai
multe variante, principalele variante folosite în practică fiind sugerate de
diagramele prezentate în figura 6.22.
Diagrama din figura 6.22 a corespunde tratamentului complet de carburare
aplicat pieselor nesolicitate puternic în exploatare, cu configuraţie geometrică
simplă, confecţionate din oţeluri cu ereditate granulară fină, la care nu se impune
efectuarea de tratamente termice pentru recristalizarea miezului; în acest caz, după
carburarea pieselor la ti = 930...950 oC, se practică răcirea lentă a acestora până la
ti’= A1 + 30...50 oC şi călirea martensitică (de la ti’, în apă, ulei sau soluţii de săruri),
în scopul durificării stratului lor superficial, urmate de o călire la temperaturi
scăzute, pentru diminuarea conţinutului de austenită reziduală al structurii stratului
lor superficial şi de o revenire joasă (la ti” = 180...200 oC), pentru detensionarea
pieselor fără scăderea sensibilă a durităţii stratului lor carburat.
Diagrama din figura 6.22 b corespunde tratamentului complet de carburare
aplicat pieselor de mare răspundere (care urmează a fi puternic solicitate mecanic în
exploatare), cu configuraţie geometrică complicată, confecţionate din oţeluri (aliate)
cu călibilitate ridicată; în acest caz, după carburarea pieselor la ti = 930 ... 950 oC,
se realizează un tratament temic de recristalizare a structurii miezului (călire
martensitică sau normalizare), la ti’ = A3 + 30 ... 50 oC, apoi o călire martensitică de
la ti” = A1 + 30 ... 50 oC, pentru a se asigura durificarea substanţială a stratului
superficial şi, în final, o revenire joasă, pentru detensionarea pieselor tratate.
Structurile care rezultă în stratul şi miezul pieselor supuse acestei variante a
tratamentului complet de carburare sunt prezentate în tabelul 6.2.
Tratamentul Caracteristicile
Materialul pieselor Schiţa structurii
temochimic structurii stratului
Nitruri ε
Fontă cenuşie
Nitrurare (rezistente la
perlitică
coroziune)
Fier tehnic,
Aluminizare Oţel cu conţinut Soluţie solidă Feα(Al)
scăzut de carbon
Fier tehnic,
Cromizare Oţel cu conţinut Soluţie solidă Feα(Cr)
scăzut de carbon
Oţel carbon
Silicizare Soluţie solidă Feα(Si)
(%Cm = 0,4%)
Fier tehnic,
Compuşi de tipul
Borurare Oţel cu conţinut
FeB, Fe2B
scăzut de carbon
286
Capitolul 6 Tratamentele termice la oţeluri şi fonte
287
Tabelul 6.2. Structurile obţinute la carburarea pieselor din oţel conform diagramei din fig. 6.22 b
Martensită de revenire
Martensită de revenire Ferită, Perlită Martensită de revenire
(%Cm ↓),
(%Cm↑), (Sorbită, Troostită) (%Cm ↑),
Revenire joasă Ferită
(granulaţie fină, (granulaţie fină, (granulaţie fină,
(granulaţie fină,
50...55 HRC) 20...22 HRC) 60...65 HRC)
25...30 HRC)
Capitolul 6 Tratamentele termice la oţeluri şi fonte
duritatea stratului superficial este mai scăzută (600...800 HV), deoarece din
structura stratului lipsesc nitrurile de Al. Piesele din oţel supuse acestui tratament
înregistrează creşteri cu 30...90 % ale rezistenţei şi durabilităţii la oboseală,
datorită efectelor de întârziere substanţială a fenomenelor de amorsare a fisurilor
sub acţiunea solicitărilor variabile, produse de:
* creşterea durităţii stratului superficial (creşterea rezistenţei mecanice a
materialului din stratul superficial);
* generarea prin nitrurare a unor tensiuni reziduale de compresiune în
stratul superficial (datorită saturării în azot a acestui strat).
6.6.3.3. Nitrurarea în scopul creşterii rezistenţei la coroziune se poate
aplica pieselor confecţionate din orice fel de oţel şi pieselor din fonte cenuşii sau cu
grafit nodular. Tratamentul se realizează la ti = 600...700 oC, cu o durată de menţinere
τm = 1 … 6 ore, la suprafaţa pieselor formându-se un strat compact şi rezistent de
nitruri fragile ε (nitruri de tipul Fe2N, cu concentraţia masică de azot de 11,3 %), care
prezintă o bună rezistenţa la acţiunea unor medii active, cum sunt atmosferele saline,
apele reziduale, apa de mare etc. Principalele tipuri de structuri care se formează în
stratul superficial la nitrurarea pieselor din oţeluri sau fonte în scopul creşterii
rezistenţei la coroziune sunt prezentate în tabelul 6.1.
Pentru reducerea duratei tratamentului şi creşterea calităţii pieselor tratate
se utilizează un procedeu tehnologic modern numit nitrurarea ionică
(nitrurarea în plasmă). Piesele care se tratează prin acest procedeu se introduc
într-o incintă metalică şi sunt legate la catodul unui generator de curent continuu
(cu tensiunea de 1000...1500 V), anodul generatorului fiind conectat la peretele
incintei în care se face tratamentul. In incinta de tratament se introduce gazul de
lucru (azot sau amoniac), care se rarefiază cu o pompă de vid până la realizarea
unui vacuum de 200…1000 Pa. In incinta de tratament se declanşează o descărcare
electrică ce produce ionizarea gazului de lucru, ionii astfel creaţi fiind acceleraţi de
câmpul electric din incintă şi proiectaţi pe suprafaţa pieselor supuse nitrurării.
Datorită ciocnirii ionilor de azot cu piesele, se realizează atât adsorbţia intensă a
azotului la suprafaţa pieselor, cât şi încălzirea pieselor la temperatura de nitrurare
(incinta de tratament nu este prevăzută cu nici o alta sursă de încălzire a pieselor).
Cuvinte cheie
adsorbţie, 282 călire CIF, 278
aluminizare, 291 călire completă, 269
banda de călibilitate, 274 călire în două medii (întreruptă), 276
borizare (borurare), 292 călire în trepte (martempering), 276
călibilitate, 272 călire incompletă, 269
293
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Bibliografie
1. Colan H. ş.a., Studiul metalelor, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983
2. Dulamiţă T. ş. a., Tehnologia tratamentelor termice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1982
3. Geru N., Metalurgie fizică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
4. Mantea St. ş.a., Teoria şi practica tratamentelor termice, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1966
5. Novicov I.I. Theory of heat treatment of metals, Moscova, Mir, 1978
6. Popescu N, Vitănescu C., Tehnologia tratamentelor termice, Editura Tehnică, 1974
7. Protopopescu H., Metalografie şi tratamente termice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucuresti, 1983
8. Raşeev D., Bazele tehnologiei tratatamentelor termice, I.P.G. Ploiesti, 1977
9. Zecheru Gh., Tehnologia materialelor, Partea I, I.P.G. Ploieşti, 1987
10. * * * Metals Handbook Ninth Edition, vol. 4, American Society for
Metals, Ohio, 1981
11. * * * Methods of determining hardenability of steels – SAE J406, SAE
Standard, Noiembrie 1990
294
Capitolul 6 Tratamentele termice la oţeluri şi fonte
Teste de autoevaluare
T.6.1. Care din următoarele seturi de parametrii de regim definesc complet
diagrama unui TT simplu: a) ti, τi, τm şi vr; b) ti, vi, τm şi vr; c) ti, vi, τm şi mediul de
răcire; d) ti, τi, vi şi vr?
T.6.2. Care din următoarele tipuri de TT fac parte din categoria recoacerilor
fără schimbare de fază: a) recoacerea completă; b) recoacerea de omogenizare;
c) îmbunătăţirea; d) recoacerea de detensionare?
T.6.3. Care din următoarele tipuri de TT fac parte din categoria recoacerilor
cu schimbare de fază: a) recoacerea de detensionare; b) recoacerea incompletă;
c) normalizarea; d) recoacerea de globulizare a cementitei?
T.6.4. Care din următoarele tipuri de recoacere cu schimbare de fază se pot
aplica atât la piesele din oţeluri hipoeutectoide, cât şi la piesele şi sculele din oţeluri
hipereutectoide: a) recoacerea completă; b) recoacerea de globulizare a cementitei;
c) normalizarea; d) recoacerea izotermă?
T.6.5. Care din următoarele tipuri de recoacere cu schimbare de fază se pot
aplica pentru finisarea granulaţiei pieselor din oţeluri hipoeutectoide: a) recoacerea
incompletă; b) recoacerea completă; c) recoacerea de globulizare a cementitei;
d) normalizarea?
T.6.6. Care este temperatura de încălzire recomandată pentru realizarea TT de
recoacere completă la piesele din oţeluri hipoeutectoide: a) ti = A1 + 30 … 50 oC;
b) ti = Acem + 30 … 50 oC; c) ti = A3 + 30 … 50 oC; d) ti = A1 − 30 … 50 oC?
T.6.7. Temperatura de încălzire ti, pentru recoacerea de recristalizare fără
schimbare de fază a unor semifabricate din oţel prelucrate prin deformare plastică la
rece, se adoptă astfel încât: a) ti > trp; b) trp < ti < A1: c) ti = A1 + 30 … 50 oC;
d) 0,4ts – 164 oC < ti < A1?
T.6.8. Care din următoarele mecanisme stau la baza detensionării termice a
pieselor din oţeluri sau fonte: a) mecanismul deformării prin difuzie – fluaj;
b) mecanismul recristalizării primare; c) mecanismul deformării plastice locale;
d) mecanismul degradării prin oboselă a materialului pieselor?
T.6.9. Un produs din oţel, în care operaţiile de prelucrare din procesul de
fabricare au generat tensiuni reziduale cu intensitatea maximă σrez, este supus
recoacerii de detensionare la temperatura ti = 500 oC. La ce nivel se reduce
intensitatea tensiunilor reziduale: a) la nivelul limitei de curgere a oţelului la ta;
b) la nivelul rezistenţei la rupere a oţelului la ti; c) la zero; d) la nivelul limitei de
curgere a oţelului la ti?
T.6.10. Care TT se recomandă a fi aplicat pentru îmbunătăţirea
prelucrabilităţii prin aşchiere a unui semifabricat din oţel carbon cu %Cm = 0,25 %:
295
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
296
Capitolul 6 Tratamentele termice la oţeluri şi fonte
piesele şi sculele din oţeluri carbon: a) călirea în trepte; b) călirea fără transformare
polimorfă; c) călirea izotermă bainitică; d) călirea la temperaturi scăzute?
T.6.23. Care din următoarele afirmaţii privind călirea CIF a pieselor din
oţeluri sunt adevărate: a) grosimea stratului călit creşte odată cu frecvenţa curentului
electric din inductorul folosit la încălzire; b) procedeul asigură o productivitate
ridicată a operaţiei de călire; c) tratamentul generează tensiuni reziduale de
compresiune în stratul superficial al pieselor; d) viteza de încălzire a stratului nu
influenţează alegerea parametrilor de regim ai tratamentului?
T.6.24. TT care constă din călire martensitică urmată de revenire înaltă este
denumit: a) recoacere izotermă; b) normalizare; c) îmbunătăţire; d) carbonitrurare?
T.6.25. Ce structuri se obţin după fiecare din ciclurile tratamentului de
îmbunătăţire aplicat unei piese din oţel carbon cu %Cm = 0,60 %: a) după ciclul de
călire – martensită tetragonală şi austenită reziduală, iar după ciclul de revenire
înaltă – sorbită de revenire; b) după ciclul de călire – sorbită şi troostită, iar după
ciclul de revenire înaltă – martensită cubică şi austenită reziduală; c) după ciclul
de călire – martensită tetragonală, iar după ciclul de revenire înaltă – bainită;
d) după ciclul de călire – ferită şi perlită, iar după ciclul de revenire
înaltă – martensită de revenire?
T.6.26. Care din următoarele afirmaţii privind tratamentul de revenire
(aplicat pieselor din oţel călite martensitic) sunt adevărate: a) revenirea joasă
conduce la o structură cu martensită de revenire; b) revenirea înaltă se aplică
pentru creşterea limitei de curgere a oţelului şi asigurarea unei bune elasticităţi a
pieselor; c) revenirea înaltă determină formarea unei structuri cu martensită de
revenire şi austenită reziduală; d) revenirea înaltă asigură formarea unei structuri
cu sorbită de revenire, având cea mai bună combinaţie a caracteristicilor de
rezistenţă mecanică şi tenacitate?
T.6.27. Tratamentele care se efectuează în medii active din punct de
vedere chimic şi care realizează modificarea compoziţiei chimice, structurii şi
proprietăţilor straturilor superficiale ale pieselor sunt denumite: a) recoaceri cu
schimbare de fază; b) tratamente termochimice; c) tratamente termomecanice;
d) normalizări?
T.6.28. Care din următoarele procese stau la baza realizării unui tratament
termochimic: a) disocierea mediului de lucru şi obţinerea atomilor elementelor de
îmbogăţire; b) difuzia atomilor elementelor de îmbogăţire, de la suprafaţa pieselor
supuse tratamentului, spre miezul acestora; c) călirea stratului superficial al pieselor
supuse tratamentului; d) adsorbţia atomilor elementelor de îmbogăţire pe suprafaţa
pieselor supuse tratamentului?
T.6.29. Care din următoarele afirmaţii privind tratamentul termochimic de
carburare sunt adevărate: a) tratamentul se aplică la piesele din oţeluri cu
%Cm < 0,25 %; b) tratamentul se aplică la piesele confecţionate din oţeluri
297
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Aplicaţii
A.6.1. Carcasa unei maşini este realizată din mai multe piese,
confecţionate din tablă de oţel cu conţinut scăzut de carbon (%Cm < 0,2%),
îmbinate prin sudare. Ştiind că gradul de relaxare a tensiunilor reziduale din
îmbinările sudate asigurat prin aplicarea recoacerii de detensionare, este dat de o
relaţie de forma GR = aD PD + bD , în care constantele aD şi bD au valorile
aD = 0,01585 şi bD = − 213, iar PD este parametrul de caracterizare globală a
regimului TT de recoacere de detensionare, definit de o relaţie asemănătoare
relaţiei (6.2): PD = Ti[20 + lg(τm)], să se stabilească: a) gradul de relaxare a
tensiunilor reziduale din carcasa sudată, după aplicarea unei recoaceri de
detensionare cu regimul ti = 500 oC, vi = 30 oC/oră, τm = 2 ore, vr = 20 oC/oră;
b) regimurile de detensionare care asigură un grad de detensionare GR = 80%.
Rezolvare
a) Regimul TT de recoacere de detensionare aplicat corespunde unei valori
PD = (500 + 273)(20 + lg2) = 15693. Această valoare a PD asigură un grad de
detensionare a carcasei sudate GR = 0,010585∙15693 - 213 = 36 %; ţinând seama
de modul de definire a GR (v. scap. 6.2.3), rezultă că aplicarea recoacerii de
detensionare cu regimul precizat în enunţul aplicaţiei conduce la reducerea
tensiunilor reziduale din carcasa sudată la nivelul σrd = 0,64σrez.
b) Pentru realizarea unui GR = 80 %, este necesar ca TT de recoacere de
detensionare să se efecueze cu un set de parametri (ti,τm) care să asigure
GR − b D 80 + 213
PD = = = 18486 . Utilizând relaţia de definiţie dată pentru
aD 0,01585
parametrul PD şi considerând intervalul de valori recomandat pentru ti (v. scap. 6.2.3)
rezultă că TT de recoacere de detensionare care asigură GR = 80% (reducerea
tensiunilor reziduale din carcasa sudată la nivelul σrd = 0,2σrez.) trebuie să fie
realizate cu parametrii precizaţi în tabelul 6.3.
Tabelul 6.3. Regimurile de detensionare (ti,τm) care asigură GR = 80 %
o
ti , C 500 525 550 575 600 625 650
τm, ore 8215 1464 290 63 15 3,9 1,1
Analizând valorile parametrilor de regim (ti,τm) din tabelul 6.3, se constată
că pentru temperaturi ti ≤ 575 oC duratele τm trebuie să fie foarte mari; ca urmare,
regimurile raţionale de detensionare (care asigură GR = 80 % şi se pot realiza în
condiţiile unei bune productivităţi a operaţiei de TT) sunt cele cu ti ≥ 575 oC.
A.6.2. Corpul unui echipament petrolier (prevenitor de erupţie) cu perete
foarte gros este realizat prin turnare, dintr-un oţel având următoarea compozitţie
299
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
300
Capitolul 6 Tratamentele termice la oţeluri şi fonte
realizate din oţeluri hipoeutectoide se pot utiliza următoarele relaţii (stabilite prin
cercetări experimentale) pentru determinarea temperaturilor caracteristice (în oC):
A3 = 910 − 180 %C m −14%Mnm + 45%Sim + 15,2%Nim + 1,7%Crm +
104%Vm + 31,5%Mom (6.4)
A1 = 727 −14%Mnm + 22%Sim − 15%Nim + 22%Crm (6.5)
Ms = 520 − 320%Cm − 45Mnm − 30 − 20(%Nim + %Mom) −
5(%Cum + %Sim) (6.6)
Folosind aceste relaţii în cazul aplicaţiei, rezultă (pentru oţelul din care s-a
realizat corpul turnat) valorile A3 = 845 oC; A1 = 742 oC (care se pot utliza la
construirea diagramei din figura 6.24) şi Ms = 321 oC.
A.6.3. Pe o epruvetă prelevată dintr-un semifabricat din oţel, având
compoziţia chimică: %Cm = 0,34%; %Sim = 0,3%; %Mnm = 0,8%; %Crm = 1,0 %;
%Mom = 0,20% şi o structură cu indicele convenţional al granulaţiei G = 7, s-a
efecuat încercarea pentru determinarea călibilităţii prin metoda răcirii frontale şi s-
au obţinut rezultatele prezentate în tabelul 6.4.
Tabelul 6.4. Rezultatele determinării călibilităţii pe o epruvetă din oţel
Distanţa de la
capătul răcit l, mm
1,5 3 5 7 9 11 13 15 20
HRC 53 52,5 52 51 49,5 48 46 44,5 39
Distanţa de la
capătul răcit l, mm
25 30 35 40 45 50 55 60 65
HRC 36 34 32,5 31 30 29 28 28 28
a) Să se construiască curba de călibilitate a oţelului din care este
confecţionat semifabricatul şi să se stabilească caracteristicile principale de
călibilitate ale acestuia.
b) Ştiind că banda de călibilitate a mărcii de oţel din care s-a realizat
semifabricatul este cea reprezentată în figura 6.25, să se analizeze dacă curba de
călibilitate determinată experimental pentru şarja de oţel din care s-a realizat
semifabricatul se înscrie în această bandă şi dacă oţelul asigură un indice de
călibilitate J 20/30 − 35.
Rezolvare
a) Utilizând relaţia (6.4), se obţine că valoarea punctului critic A3 al
oţelului pentru care s-a efecuat încercarea de determinare a călibilităţii este
A3 = 825 oC şi, ca urmare, temperatura de încălzire a epruvetei în vederea
austenitizării (înainte de călirea frontală) a fost ti = A3 + 30…50 oC = 855…875 oC.
Rezultatele obţinute prin măsurarea durităţilor la diferite distanţe de la
capătul epruvetei răcite frontal, prezentate în tabelul 6.4, se pot reprezenta cu
uşurinţă sub forma curbei de călibilitate din figura 6.26.
b) Analizând poziţia curbei de călibilitate determinată experimental
301
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
relaţia:
HM = 35,395 + 6,990%Cm + 312,330%Cm2 − 821,744%Cm3 +
1015,479%Cm4 − 538,346%Cm5 ( 6.8)
şi duritatea structurii semimartensitice HSM, cu relaţia:
HSM = 22,974 + 6,214%Cm + 356,364%Cm2 − 1091,488%Cm3 +
1464,880%Cm4 − 750,441%Cm5 ( 6.9)
• se determină duritatea HC la distanţa l de la capătul călit al epruvetei,
cu relaţia:
H
HC = M , (6.10)
k red
unde kred este coeficientul de reducere a durităţii HM în funcţie de diametrul Dc şi
de distanţa lc de la capătul călit; principalele valori ale coeficientului kred, pentru
domeniul uzual al diametrelor critice ideale Dc, sunt prezentate în tabelul 6.5.
Tabelul 6.5. Valorile factorului kred din relaţia de determinare a durităţii la diferite
distanţe de la capătul călit frontal al epruvetelor de călibilitate
Diametrul Factorul de reducere a durităţii kred, la distanţa l, în mm
critic ideal
3 6 12 18 24 33 45
Dc, mm
25 1,13 2,01 2,85 3,41 3,41 3,41 3,41
30 1,09 1,76 2,65 3,14 3,14 3,14 3,14
40 1,04 1,43 2,25 2,67 2,93 3,29 3,29
50 1,01 1,25 1,92 2,30 2,54 2,81 3,16
60 1,00 1,16 1,67 2,02 2,23 2,47 2,76
70 1,00 1,10 1,49 1,79 1,99 2,22 2,47
80 1,00 1,06 1,35 1,61 1,84 2.01 2,23
90 1,00 1,04 1,25 1,47 1,65 1,84 2,01
100 1,00 1,02 1,18 1,36 1,52 1,70 1,91
120 1,00 1,00 1,08 1,20 1,33 1,43 1,62
140 1,00 1,00 1,01 1,10 1,19 1,24 1,39
160 1,00 1,00 1,00 1,03 1,09 1,13 1,26
Aplicând metodologia prezentată, pentru marca de oţel care are limitele
compoziţiei chimice prezentate în figura 6.25 şi şarja analizată (care se încadrează
în această marcă), se obţin rezultatele prezentate în tabelul 6.6, cu ajutorul cărora
s-au trasat curbele limită ale benzii de călibilitate a mărcii de oţel şi curba de
călibilitate a şarjei; figura 6.26, în care sunt reprezentate atât curbele construite
303
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
evident, cunoscând vrc se poate alege mediul de răcire (viteza de răcire vr) pentru
călirea martensitică a pieselor confecţionate din oţelul analizat, aplicând criteriul
vr > vrc.
De exemplu, aplicând această procedură în cazul şarjei de oţel cu
compoziţia precizată în enunţul aplicaţiei, rezultă: Dc = 97 mm; HM = 52,7 HRC;
HSM = 39,5 HRC; k red *
= 1,33; lSM = 16,1 mm şi vrc = 68 oC/s
A.6.4. Tehnologia de fabricare a unui arbore din oţel carbon cu
%C m = 0,45 % prevede aplicarea îmbunătăţirii ca TT final şi asigurarea unei
structuri cu duritatea 26 ... 28 HRC. Stiind că duritatea (în unităţi HRC)
care se obţine prin revenirea oţelului carbon cu %C m = 0,45 % se poate
estima cu relaţia Hr = a rPHJ + br, în care a r = − 0,0045 şi b r = 97, să se
stabilească principalii parametrii de regim ai TT de îmbunătăţire prevăzut
pentru acest arbore.
Rezolvare
Aşa cum s-a arătat în scap. 6.5, TT de îmbunătăţire este alcătuit dintr-o
călire martensitică urmată de o revenire înaltă.
Deoarece materialul din care este confecţionat arborele este un oţel carbon
hipoeutectoid (%Cm = 0,45 %), călirea martensitică trebuie realizată cu următorul
regim (v. scap. 6.4.1): ti = A3 + 30 ... 50 oC, vi < vad, τm = 5 ... 10 min şi răcirea în
apă. Temperatura corespunzătoare punctului critic A3, determinată cu relaţia (6.4),
este A3 ≅ 800 oC, iar duritatea structurii martensitice care rezultă prin călire,
estimată cu relaţia (6.8), este HM ≅ 59 HRC.
Revenirea înaltă, care se aplică după călirea martensitică a arborelui din
oţel, trebuie să asigure o structură alcătuită din sorbită de revenire, cu duritatea
Hr = 26 ... 28 HRC (sau Hr = 27 ± 1 HRC). Considerând valoarea medie a
intervalului în care trebuie să se încadreze duritatea (Hr = 27 HRC) şi folosind
relaţia dată în enunţul aplicaţiei, rezultă că regimul de revenire care asigură
structura cu această valoare a durităţii este caracterizat global de un nivel
H −b −97
PHJ = ra r = −270, 0045
= 15556 . Utilizând relaţia (6.2), care defineşte parametrul
r
PHJ şi considerând indicaţiile date în scap. 6.5, privind alegerea temperaturii de
încălzire la revenirea înaltă, rezultă regimurile izosclere de revenire (cu nivelul
durităţii Hr = 27 HRC) redate în tabelul 6.7.
Tabelul 6.7. Parametrii regimurilor de revenire înaltă, care asigură
structuri cu duritatea 27 HRC la piesele din oţeluri cu %Cm = 0,45 %
Temperatura de
încălzire la 525 550 575 600 625 650
revenire ti, oC
Durata
menţinerii la 31,2 8,0 2,2 0,66 0,21 0,07
revenire τm, ore
305
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
306
Capitolul 6 Tratamentele termice la oţeluri şi fonte
piesei din oţel supuse carburării o durată τm, c0 = %Cm – concentraţia carbonului
în miezul piesei carburate, egală cu concentraţia masică de carbon a oţelului supus
carburării, cs = %Cm(0,0) = %Cm(0,τm) – concentraţia carbonului la suprafaţa
piesei în cursul carburării, D – coeficientul de difuzie a carbonului în austenită la
x
temperatura ti, iar erf(z = ) − funcţia erorilor (Gauss), cu expresia analitică:
2 Dτ m
z
2 − y2
erf ( z ) = ∫e dy (6.13)
π 0
şi având valorile precizate în tabelul 6.9.
Această soluţie se poate utiliza pentru a determina distribuţia concentraţiei
carbonului în stratul superficial al piesei carburate la ti = 930 oC, o durată
τm = 22 ore; în acest scop se parcurg următoarele etape:
Tabelul 6.9. Principalele valori ale funcţiei erf(z)
z erf(z) z erf(z) z erf(z) z erf(z)
0 0 0,40 0,4284 0,85 0,7707 1,6 0,9763
0,025 0,0282 0,45 0,4755 0,90 0,7970 1,7 0,9838
0,05 0,0564 0,50 0,5205 0,95 0,8209 1,8 0,9891
0,10 0,1125 0,55 0,5633 1,0 0,8427 1,9 0,9928
0,15 0,1680 0,60 0,6039 1,1 0,8802 2,0 0,9953
0,20 0,2227 0,65 0,6420 1,2 0,9103 2,2 0,9981
0,25 0,2763 0,70 0,6778 1,3 0,9340 2,4 0,9993
0,30 0,3286 0,75 0,7112 1,4 0,9523 2,6 0,9998
0,35 0,3794 0,80 0,7421 1,5 0,9661 2,8 0,9999
307
ELEMENTE DE ŞTIINŢA ŞI INGINERIA MATERIALELOR
Fig. 6.27. Curbele de distribuţie a concentraţiei carbonului în stratul unei piese din oţel carbon
cu %Cm = 0,1 %, carburat la ti = 930 oC, o durată τm = 22 ore
308
Capitolul 6 Tratamentele termice la oţeluri şi fonte
309
Grila de verificare a testelor de autoevaluare
Capitolul 1 T.3.3. a) T.4.18. b); c) T.5.18. b); c)
T.3.4. c) T.4.19. c) T.5.19. d)
T.1.1. b) T.3.5. a); c); d) T.4.20. d) T.5.20. d)
T.1.2. c) T.3.6. d) T.4.21. a)
T.1.3. b); c) T.3.7. a) T.4.22. b) Capitolul 6
T.1.4. c) T.3.8. a); d) T.4.23. d)
T.1.5. a) T.3.9. c); d) T.4.24. b); d) T.6.1. a); b); c)
T.1.6. a); c); d) T.3.10. a) T.4.25. d) T.6.2. b); d)
T.1.7. c); d) T.3.11. a); d) T.4.26. b) T.6.3. b); c); d)
T.1.8. a); c T.3.12. a); b); c) T.4.27. b) T.6.4. c0
T.1.9. b); e) T.3.13. a); b); c) T.4.28. d) T.6.5. b)
T.1.10. a); c) T.3.14. b) T.4.29 a); c) T.6.6. c)
T.1.11. a) T.3.15. b); c) T.4.30. b) T.6.7. b);
T.1.12. b); d); f) T.3.16. a); b); c) T.4.31. c) T.6.8. a)
T.1.13. a); c); d); e) T.3.17. b); d) T.4.32. a); c); d) T.6. 9. d)
T.1.14. v. scap 1.4.2. T.3.18. c) T.4.33. b); c) T.6.10. d)
T.1.15. d) T.3.19. c) T.4.34. a); b) T.6.11. d)
T.1.16. v. scap. T.3.20. b); c) T.4.35. a); c); d) T.6.12. c)
1.4.2. T.3.21. b); d) T.4.36. a); b); c); d) T.6.13. a); b); c)
T.1.17. b); c) T.3.22. b) T.4.37. a); b); d) T.6.14. d)
T.1.18. v. scap. 1.6. T.3.23. b) T.4.38. c); d) T.6.15. d)
T.1.19. c); d) T.3.24. c) T.4.39. b); f) T.6.16. b)
T.3.25. a); c); d) T.4.40. v. cap. 4 T.6.17. c)
Capitolul 2 T.6.18. d)
Capitolul 4 Capitolul 5 T.6.19. a)
T2.1. a); c); d) T.6.20. d)
T2.2. a, b şi c T.4.1. c) T.5.1. a); b); c); d) T.6.21. a)
T2.3. c) T.4.2. d) T.5.2. a); d) T.6.22. a); c); d)
T2.4. 1 - a, c, d; 2- b, e T.4.3. b) T.5.3. c) T.6.23. b); c)
T2.5. a); c); d) T.4.4. b) T.5.4. d) T.6.24. c)
T2.6. b); c) T.4.5. d) T.5.5. c); d) T.6.25. a)
T2.7. b) T.4.6. a) T.5.6. c) T.6.26. a); d)
T2.8. b); d) T.4.7. c) T.5.7. c); d) T.6.27. b)
T2.9. a); c) T.4.8. a); c) T.5.8. a); c); d) T.6.28. a); b); d)
T2.10. c) T.4.9. b); c); d) T.5.9. a); b) T.6.29. a); c)
T2.11. c) T.4.10. a); d) T.5.10. a); b); c); d) T.6.30. a); c)
T2.12. v. scap. 2.4. T.4.11. c) T.5.11. c) T.6.31. a); b); c); d)
T2.13. v. scap. 2.5.1. T.4.12. d) T.5.12. a); c); d); T.6.32. a); b)
T.4.13. a) T.5.13. b) T.6.33. b)
Capitolul 3 T.4.14. b) T.5. 14. a) T.6.34. a); b); d)
T.4.15. a); b); c); d) T.5.15. b)
T.3.1. a) T.4.16. a) T.5.16. a); c)
T.3.2. a) T.4.17. c); d) T.5.17. a); b); c)
110
INDEX
capacitate de deformare plastică, 118
caracteristici mecanice, 109
A carbonitrurare, 290, 291
carburare, 283
adsorbţie, 282 celulă elementară, 6
afînare, 185 cementare, 283
aliaj, 47 cementită primară, 176
alotropie (polimorfism), 30 cementită secundară, 176
aluminizare, 291 cementită terţiară, 177
alungire procentuală după rupere, 118 cementită, 171
austenită reziduală, 236 cianurare, 290
austenită, 172 ciclu de solicitare, 133
austenitizare, 227, 230 ciocan - pendul Charpy, 126
axe dendritice, 25 circuit /vector Bürgers, 27
coeficient de compactitate, 12
coeficient de concentrare a tensiunilor, 124
B coeficient de difuzie, 33
coeficient de gâtuire (stricţiune), 118
bainită inferioară, 237 colonie perlitică, 233
bainită superioară, 237 componentele aliajelor,
bainită, 237 principal (de bază), de aliere, 47
banda de călibilitate, 274 compus chimic/intermetalic,
benzi de alunecare, 112 cu topire congruentă, cu topire incongruentă, 52
borizare (borurare), 292 compus cu compoziţie variabilă/fază bertholidă, 52
compus definit/fază daltonidă, 52
compus electrochimic, 52
C compus electronic, 53
compus geometric, 52
căldură latentă de solidificare, 24 concentraţie,
călibilitate, 272 masică, atomică, electronică, 47
călire CIF, 278 concentrator de tensiuni, 123
călire completă, 269 constituent structural,
călire în două medii (întreruptă), 276 monofazic, multifazic, 53
călire în trepte (martempering), 276 cristal initial de austenită, 228
călire incompletă, 269 cristal real de austenită, 228
călire izotermă bainitică, 277 cristalizare primară, 19
călire într-un singur mediu, 275 cristalizare secundară (recristalizare), 31
călire martensitică, 241, 268 cristal dendritic, 24
călire sub 0 oC, 277 criteriu de durabilitate limitată, 135
călire superficială, 272 criteriu de limitare a tensiunilor, 135
capacitate de călire, 272 cromizare, 292
capacitate de deformare elastică, 118 curbă caracteristică convenţională la tracţiune, 116
311
curbă de călibilitate, 273 ereditate granulară, 228
curbă de durabilitate la oboseală, 134 eutectic, 53, 63
curbă de fluaj, 130 eutectic cu grafit, 193
curbă de răcire, 20 eutectoid, 54, 78
eutectoid cu grafit, 194
D
F
deformare plastică la cald, 122
deformare plastică la rece, 122 fază, 48
deformare plastică prin alunecare, 111 fază secundară, 65
deformaţii, ferită, 172
liniare, unghiulare, 108 fluaj, 130
densitate de dislocaţii, 27 fluctuaţie de energie, 20
deplasare dislocaţii, 28 fondant, 185
dezoxidare, 185 fontă albă,
diagramă de echilibru, 55 hipoeutectică,eutectică, hipereutectică, 175
diagramă de recristalizare, 120 fontă cenuşie, 195
diagramă de transformare izotermă a austenitei fontă maleabilă cu miez negru, 199
(diagramă TTT), 238 fontă maleabilă cu miez alb, 202
diagramă de transformare termocinetică a fontă maleabilă, 197
austenitei, 240 fontă modificată, 202
diagramă de tratament, 257 fontă nodulară, 203
diagrama încercării la tracţiune, 116 fontă pestriţă, 196
diagramă pseudobinară, 79 forţe interioare (eforturi), 107
diagramă strucutrală a fontelor, 196 fragilitate la albastru, 188
diagramă TTT la încălzire, 227 fragilitate la cald, 186
diagramă structurală (Tammann), fragilitate la rece, 187
de faze, de constituenţi, 60 fulgi, 189
difuzie, 32
direcţie cristalografică, 14
direcţii de alunecare, 112 G
disociere, 282
duritate, 136 germen cristalin, 21
duritate Brinell, 136 germinare,
duritate Rockwell, 139 omogenă, eterogenă, 20
duritate Vickers, 137 grad de deformare, 120
grad critic de deformare, 121
grad de solicitare, 137
E grafit (carbon liber), 172
grafit lamelar, 194
ecruisare, 113 grăunte cristalin, 25
elasticitate, 109
elemente însoţitoare, 186
energie de activare, 18, 23, 33 I
energie de rupere, 127
energie liberă, 17 imperfecţiuni de structură cristalină, 25
epruvete, 115 imperfecţiuni de suprafaţă, 29
312
imperfecţiuni liniare/dislocaţii, 26 metoda răcirii (călirii) frontale, 273
imperfecţiuni punctiforme, 25 modificator, 202
impurităţi, 186 modul de elasticitate,
incluziuni nemetalice, 190 longitudinală, transversală, 110
indice de călibilitate, 274
indicele mărimii grăuntelui, 229
indici Miller/Miller-Bravais, 15 N
nitrurare, 289, 290
Î nitrurare ionică (în plasmă), 290
nor electronic, 5
îmbunătăţire, 282 normalizare, 267
încărcări mecanice (forţe exterioare), 107 număr de coordinaţie, 11
încercarea la încovoiere prin şoc, 126
încercarea la tracţiune, 114
încercări mecanice, 108 O
oboseală, 133
L orbital atomic, 5
oţel carbon,
ledeburită transformată, 175, 177 hipoeutectoid, eutectoid, hipereutectoid, 175
ledeburită, 174 oţel pentru cementare, 284
legătură metalică, 5
legea fazelor (Gibbs), 54
legea lui Fick, 32 P
legea lui Hooke, 109
legea lui Kurnakov, 142 parametrii reţelei spaţiale, 6
limită de alungire remanentă, 117 parametrul lui Hollomon-Jaffe, 281
limită de curgere, aparentă, convenţională, 117 parametri de stare, 17
limită de extensie convenţională, 117 patentare, 266
limită tehnică de fluaj, 132 perlită lamelară, 233
linia lichidus, 56 perlită, 175
linia solidus, 56 plan cristalografic, 15
linia solvus, 64 plan de alunecare, 112
linii de alunecare, 112 platicitate, 111
linii de transformare fazică, 55 poligonizare, 119
proprietăţi mecanice, 108
punct martensitic inferior, 236
M punct martensitic superior, 234
punctaj, 190
maleabilizare în mediu neutru, 198
maleabilizare în mediu oxidant, 202
maretensită de revenire, 242 R
martensită de călire, 241
mecanismele difuziei, 32 recoacere completă, 263
mediu real de răcire, 270 recoacere cu schimbare de fază, 258
metal, 5 recoacere de detensionare, 261
metalizare prin difuzie, 283 recoacere de globulizare, 264
313
recoacere de grafitizare, 267 structură în benzi, 187
recoacere de maleabilizare, 198 structură policristalină, 25
recoacere de omogenizare, 259 subrăcire pentru solidificare, 19
recoacere de recristalizare nefazică, 259 suprafaţă lichidus, 80
recoacere incompletă, 264 suprafaţă solidus, 80
recoacere izotermă, 266 surse de dislocaţii, 29
recristalizare primară, 119
recristalizare secundară, 121
regimuri izosclere de revenire, 281 T
regula izotermei, 56
restaurare, 119 temperatură de maxim cinetic, 239
reţea spaţială, 6 temperatură de recristalizare primară, 120
reţele Bravais, 10 temperatură de solidificare, 19
revenire, 241, 258, 280 temperatură de tranziţie ductil - fragil, 128
rezilienţă, 127 tensiune mecanică,
rezistenţă la oboseală, 134 normală, tangenţială, 108
rezistenţă la rupere prin clivaj, 110 tensiuni reziduale, 275
rezistenţă la tracţiune (la rupere), 117 textură de deformare, 114
rezistenţă tehnică de durată, 132 timp de incubaţie, 237
rezistenţă teoretică, 110 titanizare, 293
rupere prin fluaj, 130 transformare bainitică, 237
rupere prin oboseală, 133 transformare eutectică, 53, 63
rupere, transformare eutectoidă, 54, 77
ductilă, fragilă, 122 transformare martensitică, 233
transformare peritectică, 69
transformare perlitică, 232
S transformare alotropică, 30
tratament termic, 257
segregare, 186 tratament termochimic, 258
segregaţia dendritică, 59 tratament termomecanic, 266
silicizare, 292 triunghiul concentraţiilor, 78
sistem de aliaje, 47 troostită, 233
sistem de alunecare, 112
solicitare variabilă, 133, 134
solubilitate, V
totală, parţială, 49
solut, 49 varianţă, 54
soluţie solidă omogenă, 59 verticala aliajului, 55, 79
soluţie solidă, viteză de fluaj, 130
de substituţie, interstiţială, 49 viteză de încălzire, 257
solvent, 49 viteză de răcire critică, 239
sorbită de revenire, 242 viteză de răcire, 258
sorbită, 233
stare de tensiuni mecanice, 107
stări de echilibru, 18 Z
structura atomică a metalelor, 5
structură cristalină, 6 zgură, 185
structură fibroasă, 114 zincare (sherardizare), 293
314
ELEMENTS OF MATERIALS SCIENCE
AND ENGINEERING
The book Elements of Materials Science and Engineering presents the
structure and properties of materials used for technical applications, it points out
the correlation between their chemical composition, structure and properties and
emphasises the structural and property changes due to various processing
technologies. Its main purpose is to understand the principles, rules and
mechanisms for obtaining materials compliant with the structural specifications of
each particular application.
This book is meant to provide the students that read Oil-Field Equipment,
Petrochemical and Refinery Equipment and Equipment for Gas and Petroleum
Transportation and Storage at the Faculty of Mechanical and Electrical
Engineering of the Petroleum-Gas University of Ploiesti with a useful and
effective tool for individual study. However, this book can prove useful for other
students, as well as technicians and engineers who wish to enhance or update their
material science knowledge.
Since the main applications analysed belong to the field of oil equipment,
the metallic materials (metals and alloys) are and will be used more frequently,
therefore the discussion of these materials is more comprehensive. However, the
paper also deals with other types of materials for technical applications: glasses
and ceramic materials, polymeric materials (plastomers and elastomers), sintering
materials and fibre-reinforced composites.
The work consists of two volumes. The first volume includes the
following chapters: Metals – general concepts; Alloys – general concepts;
Mechanical properties of metallic materials; Iron-carbon alloys; Phase
transformations of solid steels and cast irons; Heat treatment of steels and cast
irons. The second volume includes the chapters: Alloyed steels and cast irons;
Types of commercial steels and cast irons; Structure and properties of non-
ferrous alloys, Structure and properties of glasses and ceramic materials,
Structure and properties of polymeric materials, Structure and properties of
sintering materials, Structure and properties of composites, Choosing the
appropriate material for an application.
To enhance the utility of the book, each chapter includes exercises and
self-assessment tests, in order to allow the reader to estimate the knowledge
acquired and their level of competence (the ability to use knowledge
independently and correctly to solve practical problems).
315
“Elemente de stiinţa şi ingineria materialelor”
este realizată în cadrul grant-ului C.N.F.I.S. 39691,
“Model de software integrat de tip multimedia pentru învăţare interactivă
generat la Universitatea Petrol – Gaze din Ploiesti”
Lucrarea este elaborată de prof. dr.ing. Gheorghe Zecheru şi conf.dr.ing. Gheorghe Drăghici
de la catedra Tehnologia Construcţiei Utilajului Petrolier a
Universităţii PETROL – GAZE din Ploiesti.
Lucrarea este structurată în două volume şi cuprinde informaţiile esenţiale privind structura şi
proprietăţile principalelor categorii de materiale folosite în tehnică şi poate constitui un ghid
valoros pentru alegerea raţională a materialelor necesare diferitelor aplicaţii industriale.
Fiecare capitol este prevăzut cu teste de autoevaluare şi aplicaţii, care permit utilizatorilor să-şi
autoaprecieze nivelul de pregătire şi nivelul de competenţă în folosirea independentă şi corectă a
cunoştinţelor dobândite la soluţionarea unor probleme concrete.
ISBN 973-99015-8-1
ISBN 973-99015-9-X