A Patra Cale (învăţătura spirituală originată de la G.I. Gurdjieff şi dezvoltata de P.D.

Ouspensky) îşi propune o

practică prin care se realizează un efort ce implică, în acelaşi timp, trupul (centrul instinctiv, centrul sexual,
centrul motor), sentimentele (centrul afectiv) şi mintea (centrul intelectual). Implicarea simultană a celor trei
aspecte fundamentale ale fiinţei conduce la o practică spirituală armonioasă, de aceea Gurdjieff şi-a numit
şcoala "Institutul pentru Dezvoltarea Armonioasă a Omului". Institutul a fost fondat în 1910 la Moscova, dar, din
cauza războiului, sediul său a fost mutat în 1919 în apropierea Parisului.
Într-o oarecare măsură, seria de "mişcări" sau "gimnastica sacră" pe care Gurdjieff o practica împreună cu
discipolii săi reprezintă o sinteză a acestei viziuni armonioase, dar mai degrabă prin învăţarea acestora decât
prin reprezentarea lor scenică. Aceste exerciţii, din mărturiile care există, implică, de cele mai multe ori, o
concentrare mentală combinată cu un efort fizic, însoţit de strădania interioară de a menţine o stare
permanentă de "Eu sunt". Armonizarea celor cinci centri - instinctiv, sexual, motor, afectiv şi intelectual -
conduce la trezirea conştiinţei. De aceea, până în momentul trezirii conştiinţei, omul este adormit. El
acţionează imitativ, mecanic, datorită diverselor influenţe exterioare. Abia în momentul în care îşi trezeşte
conştiinţa omul poate acţiona cu adevărat. Acţiunea presupune un efort conştient îndreptat spre un scop
precis. Trezirea conştiinţei se face treptat. Cele patru stări de conştiinţă de care vorbeşte Gurdjieff sunt: starea
de somn, starea de veghe, starea de conştiinţă subiectivă şi starea de conştiinţă obiectivă. Dezvoltarea acestor
nivele de conştiinţă corespunde dezvoltării corpurilor subtile care pot fi trezite prin intermediul corpului fizic, în
care se găsesc adormite aceste stări de conştiinţă. Însă, această dezvoltare necesită o transformare interioară
sub supravegherea unui maestru spiritual. Adică a cuiva care este deja antrenat în aceste practici şi le
stăpâneşte, ceea ce îi permite să le transmită şi celorlalţi.
Ca şi alte căi spirituale, A Patra Cale cuprinde o organizare socială proprie. Modul în care a fost interpretată
această organizare variază de la un grup la altul. Dar, spre deosebire de căile tradiţionale, A Patra Cale nu
implică izolarea de viaţa de zi cu zi. Într-adevăr, Gurdjieff susţine adesea că în condiţiile oferite de viaţa
cotidiană putem găsi coordonatele necesare pentru a realiza procesul de trezire a conştiinţei, care reprezintă
scopul celei de-A Patra Căi. Idries Shah susţine că, în sens larg, Sufismul cuprinde ideea lui Gurdjieff numită A
Patra Cale, dar se pot găsi surse şi explicaţii pentru ideile lui Gurdjieff şi în alte tradiţii spirituale. Oricum,
concepţia sufistă conform căreia "te poţi afla în lume fără a-i aparţine" este în rezonanţă cu viziunea propusă
de A Patra Cale.
În acelaşi timp, interacţiunea cu oameni care nu au aceeaşi viziune asupra aceleiaşi căi spirituale este
esenţială. Câteva dintre motivele care susţin acest lucru sunt:
a). Diferite tipuri de oameni văd acelaşi lucru în mod diferit şi de aceea un grup care lucrează împreună poate
avea o înţelegere completă; acest lucru este valabil numai dacă grupul de "lucru" cuprinde suficientă
diversitate, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna.
b). Diferenţa dintre oameni poate să creeze o tensiune care să susţină, cu energia pe care o generează, efortul
interior.
Referindu-se la importanţa acestei diversităţi în unitatea grupului, Gurdjieff a spus că "în cadrul celei de-A
Patra Căi sunt mai mulţi maeştri spirituali". Trebuie să subliniem aici că astfel de consideraţii au condus la
aprecieri negative asupra grupurilor lui Gurdjieff şi că această tensiune, pentru a fi folositoare, trebuie să fie
voluntară în întregime şi coordonată într-un mod conştient. Acest fapt susţine aceeaşi idee a diversităţii viziunii
asupra lucrurilor. În concluzie, nu trebuie să existe o aderenţă la un ritual de vreun fel, nici supunere oarbă sau
devotament faţă de o singură idee, ci doar o înţelegere profundă.

(articol semnat de Petrişor Militaru)

GURDJIEFF, George Ivanovici (1887, Alexandropol, Transcaucazia - 1949, Paris)

"Înainte de începutul primului război mondial, un om de origine armeano-greacă, ce trăise din plin
experienţa călătoriilor şi a trăirilor profund ezoterice, s-a întors în Rusia, ţara în care se născuse, aducând cu
el nepreţuita învăţătură mistică a Orientului."
"Frapa prin marea sa simplitate interioară şi aerul său natural cu care ne făcea să uităm complet că
reprezenta pentru noi lumea miraculosului şi a necunoscutului. Se simţea, de asemenea, în el, foarte
puternic, absenţa totală a oricărui fel de afectare sau dorinţă de a impresiona în vreun fel pe cei din anturajul
său. În plus, îl simţeam complet dezinteresat, total indiferent faţă de lux, faţă de confortul său şi capabil de a
nu precupeţi nici un efort în munca sa." (P.D.Uspensky, Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută)

S-a născut în oraşul Alexandropol, în apropierea graniţei ruso-persice. Familia sa, de origine greacă, a
locuit o perioadă de timp în Turcia, stabilindu-se ulterior în Armenia. Tatăl lui Gurdjieff, persoana cu cea mai
mare influenţă asupra copilăriei şi adolescenţei lui, era de profesie tâmplar. La atelierul său se strângeau
seara nenumăraţi oameni care purtau discuţii despre religie şi, mai ales, povesteau nenumărate legende
asiatice. Aceste povestiri l-au impresionat foarte mult pe Gurdjieff şi au făcut ca de la o vârstă foarte fragedă
să fie pasionat de fantastic şi supranatural.

"Primii săi ani s-au scurs într-o atmosferă de poveşti, de legende şi tradiţii. În jurul lui, miraculosul fusese
un fapt real. Predicţii pe care le auzise şi cărora anturajul său le acorda încredere totală se realizaseră şi îi
deschiseseră ochii spre multe lucruri. Împletirea tuturor acestor influenţe crease în el, de la cea mai fragedă
vârstă, o gândire orientată spre misterios, incomprehensibil şi magic." (P.D. Uspensky, Fragmente dintr-o
învăţătură necunoscută)

A primit o foarte bună educaţie, fiind supravegheat îndeaproape de episcopul localităţii, care l-a format
pentru a deveni medic şi preot. Gurdjieff a plecat de acasă când era încă adolescent şi s-a întors după 20 de
ani. Se spune că în această perioadă a călătorit în Asia, Europa şi Africa, fiind membrul unui grup ezoteric
numit "Căutătorii Adevărului", ce aveau ca scop găsirea Adevărului Ultim.
A cunoscut fachiri şi dervişi, autentici maeştri spirituali, a studiat practicile yoghine, a vizitat celebrele
mănăstiri tibetane. Conducătorii grupului din care făcea parte îl trimiteau de la un maestru la altul, fiecare
dintre aceştia dăruindu-i o parte din cunoştinţele sale, precum şi meseria lor. Astfel, el a învăţat arta ţesutului,
caligrafia, prelucrarea aramei, tehnici respiratorii, dansurile dervişilor, muzica sufită şi tehnici yoghine de
evoluţie spirituală rapidă.
Avea o fire foarte aventuroasă şi dovedea o extraordinară inventivitate. A povestit discipolilor săi cum,
pentru a strânge fonduri pentru cărţi şi pentru călătoriile grupului "Căutătorii Adevărului", a prins vrăbii pe
care le-a pictat şi le-a vândut oamenilor bogaţi pe post de canari americani, cum a cumpărat covoare din
Caucaz şi le-a vândut la Moscova susţinând că sunt din India, fiind convins că nu este un păcat să profiţi de
snobismul şi prostia oamenilor bogaţi.
S-a întors în Rusia având foarte bine pus la punct "Sistemul" pe care l-a predat discipolilor săi pentru tot
restul vieţii sale, Sistem ce urmărea să explice natura omului şi a Universului. Limbajul pe care l-a folosit a
fost cel al unui om de ştiinţă. Chiar din adolescenţă a urmărit să-şi apropie modul de viaţă occidental, fiind
fascinat de medicină, fizică, mecanică, chimie - astfel că informaţiile pe care le-a cules în călătoriile sale se
îmbinau cu cele mai recente descoperiri occidentale din acea perioadă.
Gurdjieff s-a întors la Moscova în anul 1912, unde a urmărit să-şi formeze un grup de discipoli. Printre
primii săi discipoli se aflau: Dr. de Stjoernval, compozitorul Thomas de Hartmann, sculptorul Vladimir Pohl. În
anul 1915, scrie şi regizează un balet "hindus" întitulat "Lupta Magicienilor", ocazie care va intermedia
întâlnirea cu cel mai renumit discipol al său, Peter Demianovitch Uspensky.
Uspensky era un cunoscut matematician, jurnalist şi un mare amator de ezoterism. Scrisese o carte de
succes, numită "Tertium Organum" - în care argumenta ideea abordării timpului ca o a patra dimensiune. În
anul 1914 a pornit într-o călătorie în jurul lumii, dorind să găsească o învăţătură care să-i împlinească
aspiraţiile de descoperire a Adevărului, o şcoală ezoterică care putea fi urmată şi verificată pas cu pas, nu
genul de şcoală în care omul trebuia să sacrifice totul înainte de a putea începe, înainte de a şti dacă deţine
într-adevăr Cunoaşterea dorită. Paradoxul a făcut ca la întoarcere să găsească la el în ţară ceea ce a căutat
foarte mult timp în alte părţi.
 Gurdjieff este înconjurat de legende, răspândite de discipoli care le amplifică sau le interpretează într-un
sens care, după cum mărturiseşte însuşi Gurdjieff, nu este poate cel mai bun. Astfel, în memoriile sale, el
scrie textual că nu trebuie întotdeauna să luăm cuvintele lui în sensul propriu. Dar de un lucru suntem
aproape siguri: a practicat numeroase meserii până la Marele Război - rând pe rând sau în acelaşi timp a fost
tâmplar, mecanic de locomotivă, şef de şantier, ghid pentru turişti, cărora se bucură să „le sucească mintea”,
spune el, pentru a-i tapa de bani. Cum nu are prea multe scrupule în ce priveşte modul de a face bani,
trăieşte mai ales din expediente. Se transformă chiar în furnizor de materiale de construcţii pentru căi ferate
şi drumuri. Desfăşoară activităţi deosebit de lucrative: comerţul cu amănuntul, are restaurante, săli de
cinema, practică negustoria cu covoare şi antichităţi. E pasionat de arheologie. Se dovedeşte, în fine, un
călător neobosit.
Printre călătoriile sale, de până la 1914, unele sunt imaginare (cum poate fi distins adevărul de fals la un
asemenea om?), altele reale, altele de iniţiere: ar fi pus la cale expediţii în deşertul Gobi, în căutarea Regelui
Lumii; ar fi descoperit o mănăstire unde s-a păstrat, în toată integralitatea sa, tradiţia „Maestrului Dreptăţii” a
esenienilor, această sectă evreiască eretică, căreia, se pare, i-a aparţinut Iisus; ar fi fost de câteva ori la lama
tibetani şi în India. Şi Dumnezeu mai ştie unde... „Colecţionam, va spune el, toate textele şi toate informaţiile
orale ce mai existau încă în anumite centre asiatice despre această ştiinţă, care era foarte dezvoltată în
timpurile străvechi şi care se numea Mekheness, nume însemnând acţiunea de a înlătura vinovăţia. [...] După
doi ani de studii teoretice, m-am prezentat ca vindecător şi am pus în practică rezultatele studiilor mele pe un
mare număr de oameni.” Dar geniul lui Gurdjieff va consta în iniţierea unei învăţături relativ simple şi a unei
practici coerente, plecând de la doctrinele cele mai eclectice. În ce constă fondul gândirii sale? După Piotr
Demianovici Uspenski, unul dintre primii lui discipoli, dacă nu primul care a scris despre el (In Search of the
Miraculous, 1949; traducerea franceză: Fragments d'un enseignement inconnu), doctrina Maestrului se
bazează pe ideea că, în imensa lor majoritate, fiinţele umane sunt „adormite” şi deci incapabile să fie
răspunzătoare de existenţa lor. După el, există patru stări posibile de conştiinţă la fiinţa umană: prima,
somnul fiziologic, care ocupă peste o treime din viaţă; oricât de agitată ar fi, a doua, numită „stare de veghe”,
nu reprezintă mai mult din punctul de vedere al lucidităţii; în cea de-a treia, luăm cunoştinţă de fiinţa proprie,
stare derizorie, comparată cu calitatea de deşteptare şi iluminare pe care o conferă a patra stare, care este
„conştiinţa obiectivă de sine şi de lume”. Cum să accedem la această extremă luciditate dacă nu reprimăm în
noi marioneta? Şi trebuie ştiut cum. După scriitorii care i-au fost discipoli, în special Huxley, Rene Daumal,
Luc Dietrich şi Katherine Mansfield (care a venit să moară la mânăstirea Avon, aproape de Fontainebleau),
lucrarea asupra ta constă în felurite exerciţii, atât mentale, cât şi fizice. Se învăţau, de exemplu, diferite
moduri de a respira. Se practica postul, iar săptămâna următoare se făcea chef. Esenţial era să nu te
obişnuieşti cu nimic. Trebuiau înfrânte convenţiile, fie ele şi musculare. „Efortul Gurdjieff, spune Uspenski, se
centra mai ales pe ritmică şi pe dansuri ciudate însoţite de muzică, destinate să ne pregătească să facem
apoi exerciţii de-ale dervişilor.” De altfel, aceste „balete” au făcut furori la Paris începând din 1922.
Sub titlul general de Recits de Belzebuth a son petit-fils, Gurdjieff proiecta să scrie o vastă trilogie. Dar nu
a avut timp: a publicat doar două tomuri, scrise în franceză, după notele în ruseşte pe care le-a lăsat. Întâlniri
cu oameni remarcabili şi Viaţa nu este reală decât atunci când „eu sunt” sunt alte două titluri ce le-a publicat.
Belzebut, care a cutreierat mult planeta Pământ, povesteşte nepotului său, în cursul uneia dintre călătoriile
lor interplanetare, cum trăiesc, gândesc şi acţionează pământenii. De aici, consideraţii şi reflecţii asupra
noţiunilor de timp, hipnotism, religie, istorie etc.
Aceste lucrări sunt destul de greu de înţeles. Este foarte probabil ca acest lucru să fie făcut intenţionat.
Autorul lor îşi presară mereu frazele cu cuvinte provenite de pe alte planete. La sfârşitul lucrării reiese, totuşi,
că adevărata ştiinţă referitoare la „legile asociaţiilor gândirii umane nu este cunoscută decât de o foarte mică
parte a contemporanilor noştri” şi că nenorocirea acestora din urmă provine din detestabila lor educaţie, care
îl face pe om comic şi, totodată, absurd.
Iniţiator sau escroc? În legătură cu el, întrebarea se pune o dată în plus. Ca şi cum am acuza un regizor
de artificiile sale sau pe filozof de abstracţiunile lui. Magul pune în joc toată puterea imaginarului în sfârşit
dezlănţuită, toată prepotenţa sacrului.
Există la acest om şi bufonerie, dar şi metafizică, una nu merge fără cealaltă. După cum spune Pierre A.
Riffard, noţiunea de erezie nu există în esoterism. De altfel, Gurdjieff face pe bună dreptate elogiul omului
şiret („Omul şiret cunoaşte secretul”). Pe scurt, Gurdjieff a lansat o metodă practică de dezvoltare interioară.
Chiar dacă îşi are bazele în Asia şi în cele mai vechi cărţi din lume, el a adaptat-o la caracterul occidental. Se
pune problema de a trezi fiinţa omenească la ea însăşi. Trebuie spart cercul vicios, spaţiul fatum-ului în care
el se învârteşte ca un cal în manej. Gurdjieff propune omului să distrugă în el toate obişnuinţele trecutului şi,
printr-o serie de exerciţii psihologice şi prin autoobservare, să se angajeze nu pe căile tradiţionale, cea a
fachirului, a călugărului sau cea a yoghinului, ci pe o a patra cale, aceea a omului şiret. Şi asta tocmai pentru
a anihila capcanele care fac din om un automat.
La baza sistemului predat de Gurdjieff se află următoarele idei:

- omul este într-o stare de adormire, în care nu-şi foloseşte decât o infimă parte a forţei sale afective, mentale
şi spirituale;
- omul este atât de condiţionat de obiceiurile şi de prejudecăţile sale încât toate reacţiile sale îi sunt total
previzibile, el funcţionând la fel ca o maşină, ceea ce l-a determinat pe Gurdjieff să introducă conceptul de
om-maşină;
- omul-maşină este supus unei multitudini de legi ce-i determină existenţa;
- omul trebuie să ajungă să devină propriul stăpân folosindu-şi liberul arbitru şi aceasta nu se poate realiza
decât printr-un proces de auto-observare şi de conştientizare;

Această înţelegere a existenţei are la bază două legi fundamentale ale Universului: Legea lui Trei şi
Legea lui Şapte. Legea lui Trei susţine că orice există în manifestare este rezultatul interacţiunii a trei forţe
numite pozitiv-activ, negativ-pasiv şi neutru. Cel mai adesea omul este conştient doar de existenţa forţelor
pozitiv şi negativ şi ignorăm existenţa celei de-a treia. Legea lui Şapte demonstrează că nu există proces
care să decurgă fără întreruperi. La fel cum în gama muzicală există două semitonuri sau hiatusuri, tot astfel,
orice proces început va fi deviat de la scopul urmărit, dacă nu i se va furniza energie suplimentară suficientă
pentru a "umple" cele două hiatusuri.
O altă idee de bază a sistemului lui Gurdjieff este eneagrama. Eneagrama este un simbol fundamental
care condensează într-o formă sintetică legile fundamentale ale Universului, Legea lui Trei şi Legea lui
Şapte. Este constituită dintr-un cerc împărţit în 9 părţi egale şi o serie de linii. Aceste linii formează un triunghi
echilateral cu vârful în sus, expresie a Legii lui Trei, iar cele şase puncte se constituie într-o expresie
dinamică, procesuală, a Legii lui Şapte. Eneagrama a fost revelată în Occident pentru prima oară de către
Gurdjieff, care a aplicat foarte des această diagramă în cadrul metodelor sale de trezire spirituală.
Gurdjieff a numit sistemul său "a patra cale" ca să-l diferenţieze de primele trei căi de evoluţie pe care el
le lua în consideraţie: calea fachirului, a călugărului şi a yoghinului.
În 1917, revoluţia rusă întrerupe munca lui Gurdjieff şi a grupului său. Gurdjieff se întoarce la casa
părinţilor săi din Caucaz, fiind urmat de mulţi membri ai grupului. Înfiinţează la Tiflis "Institutul de dezvoltare
armonioasă a omului" unde continuă munca începută la St. Petersburg. Haosul creat de primul război
mondial a fost folosit de Gurdjieff pentru a realiza expediţii în regiuni ce erau zguduite de lupte interne, pentru
a mări rezistenţa fizică şi psihică a discipolilor săi.
El îşi punea discipolii să realizeze diferite munci fizice foarte grele, să se confrunte cu anumite situaţii de
viaţă ce creau momente psihologice dificile. Gurdjieff trimitea doamne din înalta societate să vândă diferite
obiecte în piaţă. Toate aceste situaţii oarecum bizare aveau ca scop să se creeze anumite conjuncturi ce
determinau individul să se confrunte cu el însuşi, cu limitările şi prejudecăţile sale.
La începutul anilor '20 existenţa devenise atât de dificilă în Rusia, încât Gurdjieff şi discipolii săi au fost
nevoiţi să plece la Constantinopol. Uspensky a avut anumite neînţelegeri cu maestrul său, ceea ce l-a
determinat să plece la Londra. Aici şi-a format grupe de studiu cărora le transmitea învăţătura primită,
recunoscând întotdeauna că sursa învăţăturilor sale este Gurdjieff.
După două încercări nereuşite de a înfiinţa în Germania un institut similar celui din Tiflis, Gurdjieff ajunge
în anul 1922 la Paris, unde, cu ajutorul discipolilor săi (inclusiv Uspensky), cumpără un castel la
Fontainbleau, Prieure. Aici Gurdjieff reîncepe activitatea institutului din Tiflis, elaborează noi activităţi care să
amintească discipolilor săi de conflictul care există între conştiinţa lor şi modul lor de a acţiona. El insista
asupra muncilor fizice grele: ziua, discipolii săi făceau drumuri, doborau copaci, construiau case, asanau
mlaştini, plantau livezi, iar noaptea făceau repetiţii la dansurile elaborate de Gurdjieff, dansuri inspirate din
tradiţia sufită a dervişilor rotitori şi pe care el le considera o parte esenţială a antrenamentului lor spiritual.
Dansurile aveau la bază credinţa că omul operează prin intermediul a trei centri: centrul intelectual - cel care
asigură procesul gândirii, centrul emoţional - centrul sentimentelor, centrul instinctiv - cel care asigură
mişcarea şi procesul de creaţie. La orice fiinţă umană unul dintre aceşti centri se manifestă predominant.
Scopul dansului era să-l înveţe pe dansator cum să integreze în mod armonios toţi aceşti centri, fără să-şi
dea frâu liber imaginaţiei şi emoţiilor sale. Aceste dansuri, ce păreau pentru un om neiniţiat mai degrabă nişte
mişcări stranii, aveau loc pe o muzică compusă de Gurjieff împreună cu compozitorul Thomas de Hartmann.
Tot legat de importanţa conştientizării mişcării, Gurdjieff a elaborat "tehnica stopului". În momentul în care
el spune "stop", discipolii "îngheţau" exact în atitudinea (interioară şi exterioară) pe care o aveau în acea
clipă, fără să mai permită nici unui muşchi să se mişte sau vreunui gând să se manifeste.
În anul 1923, Gurdjieff şi-a trimis unul dintre discipoli, Orage, ca ambasador al învăţăturii sale în America,
şi în următorul an, a plecat acolo împreună cu câţiva discipoli. La New York au dat câteva reprezentaţii cu
baletul sacru. Una dintre acestea a rămas memorabilă. Gurdjieff a dat comandă ca toţi elevii săi ce se aflau
pe scenă să vină fugind spre sală. Scena se afla la o înălţime de cinci metri faţă de podeaua sălii de
spectacol. Toţi au crezut că la un moment dat maestrul va spune "stop". Dar Gurdjieff s-a întors cu spatele să
discute cu cineva, astfel că toţi dansatorii au căzut unii peste alţii în urletele de groază ale spectatorilor. Dar
în momentul în care, la comanda maestrului, toţi cei prăbuşiţi la sol s-au ridicat fără nici o zgârietură, sala a
început să aplaude frenetic.
La sfârşitul anului 1924, Gurdjieff se întoarce în Franţa dar, datorită unui grav accident de maşină,
activitatea de la Prieure este mult încetinită. Gurdjieff hotărăşte că nu poate să-şi pună în totalitate ideile în
practică şi că trebuie să se asigure că măcar din punct de vedere teoretic aceste învăţături vor rămâne
posterităţii. Din această perioadă datează cele trei cărţi ale sale: "Tot şi toate", "Povestirile lui Belzebut către
nepotul său" şi "Întâlniri cu oameni remarcabili".
Cel mai important discipol al său, Uspensky, a scris despre Gurdjieff şi învăţătura sa, în "Fragmente dintr-
o învăţătură necunoscută" şi "A patra cale".
 În timpul celui de-al doilea război mondial Gurdjieff a rămas în Franţa, unde a continuat să predea unor
grupuri relativ mici de discipoli.
A murit în luna octombrie a anului 1949, lăsând în urma sa un sistem care a transformat viaţa multor
oameni precum şi domeniul artei, al teatrului şi psihanalizei.

"Gurdjieff, urmând indicaţiile Ordinului, şi-a petrecut mai multe luni scriind doar propoziţia: Doamne,
miluieşte-mă!" (Edmond Andre, "Pe urmele unui mare iniţiat")

"Gurdjieff purta toate semnele care indicau că ar face parte dintre acei care erau trimişi să înveţe, să se
formeze, iar apoi erau călăuziţi şi trimişi să instruiască la rândul lor." (Edmond Andre, "Pe urmele unui mare
iniţiat")

"Omul nu are un mare "Eu" unic, ci este scindat într-o mulţime de "eu"-ri. Dar fiecare dintre ele este
capabil să se autoproclame ca fiind "Esenţa", să acţioneze în numele Esenţei, să facă promisiuni, să ia
decizii, să fie sau nu de acord cu ceea ce un alt "eu" ar avea de făcut. Aceasta este tragedia fiinţei umane, ca
oricare "eu" micuţ să aibă astfel puterea de a semna tratate, ca după aceea omul, adică Esenţa, să fie cel
care trebuie să facă faţă."

"Metoda fundamentală pentru studiul propriei fiinţe este auto-observarea."

"Unitatea interioară se obţine atunci când există în fiinţă lupta interioară dintre "da" şi "nu". Dacă o
persoană trăieşte fără nici un fel de luptă interioară, dacă tot ceea ce i se întâmplă se derulează fără nici un
fel de opoziţie, dacă fiinţa se îndreaptă întotdeauna în ce parte o duce valul, în ce parte bate vântul, atunci ea
nu va progresa niciodată, va rămâne aşa cum este."

"Ceea ce oamenii trebuie să sacrifice este suferinţa lor: nimic nu este mai dificil de sacrificat. Un om va
renunţa la orice plăcere mai degrabă decât să renunţe la propria sa suferinţă. Omul a degenerat în aşa fel
încât ţine la asta mai mult decât la orice. Şi totuşi, este indispensabil să se elibereze de suferinţă."

"Înţelegerea simbolului eneagramei şi capacitatea de a-l folosi dă omului o putere foarte mare. Este
mişcarea perpetuă, este piatra filosofală a alchimiştilor. Trebuie înţeles că eneagrama este un simbol
universal. Orice ştiinţă îşi are locul în eneagramă şi poate fi interpretată mulţumită ei. Un om nu înţelege cu
adevărat decât ceea ce este capabil să situeze pe eneagramă."

"O ceremonie este o carte în care sunt scrise mii de lucruri. Cine înţelege poate să citească. Un singur
ritual are adesea mai mult conţinut decât o mie de cărţi."

"În arta obiectivă, veritabilă, nimic nu este accidental, totul este matematic. Artistul ştie şi înţelege mesajul
pe care vrea să-l transmită şi opera sa nu poate produce o anumită impresie unui om şi o impresie complet
diferită altuia - asta în cazul unor persoane aflate pe acelaşi nivel de conştiinţă."

"O creştere interioară, o transformare spirituală a fiinţei depinde în întregime de munca pe care o depune
fiecare, singur, în acest sens."