Ma intreb cateodata daca vreau cu adevarat sa ma desprind de problemele mele, sa le accept, in loc sa ma

lupt cu ele. Mi se pare ca o parte din identitatea mea se identifica atat de mult cu aceasta lupta, incat ideea de
a o abandona mi se pare oarecum infricosatoare.

Este adevarat; oamenii se agata de bolile lor, se agata de nemultumirile lor, se agata de tot ce ii apasa. Continua sa
spuna:”Acestea sunt rani si am vrea sa se vindece.” Insa in strafundul lor continua sa creeze ranile, pentru ca
daca ranile sunt vindecate, le este teama ca ei insisi nu vor mai fi acolo.

Doar observati-i pe oameni- se agata de boala lor. Vorbesc despre ea ca si cum ar fi ceva despre care merita sa
vorbesti. Oamenii vorbesc despre boala, despre starile lor de spirit negative mai mult decat despre orice altceva.

Ascultati-i si veti vedea ca le place sa vorbeasca despre asta. In fiecare seara vin oameni la mine si trebuie sa-i ascult
– de multi ani tot ascult si le privesc chipurile. Le place! Sunt martiri…boala lor, mania lor, ura lor, problema asta si
cealalta, lacomia lor, ambitia lor.

Si, daca te uiti mai cu atentie, toata chestia este pur si simplu o nebunie – pentru ca cer sa scape de acele lucruri,
insa, cand te uiti la fetele lor, le place asta.

Daca aceste probleme ar disparea cu adevarat, de ce se vor mai bucura? Daca toate bolile lor ar disparea si ar fi pe
de-a-ntregul teferi si nevatamati, nu ar mai avea despre ce sa vorbeasca.

Oamenii merg la psihiatru si apoi tot vorbesc despre asta – ca au fost la psihiatrul cutare si cutare, ca au fost la
invatatorul cutare si cutare. Chiar le place sa spuna: “Absolut toti, toata lumea a dat gres cu mine. Sunt la fel, nimeni
nu a fost in stare sa ma schimbe.” Ca si cum ar fi dat vreo lovitura daca dovedesc ca niciun psihiatru nu este bun de
nimic.

Am auzit despre un om care era ipohondru, vorbea incontinuu despre bolile lui. Si nimeni nu-l credea, pentru ca
fusese testat si examinat in toate modurile cu putinta si nimic nu era in neregula. Dar in fiecare zi fugea la doctor sa-i
spuna ca are probleme serioase.

Intr-o zi medicul si-a dat seama: orice auzea omul- fie ca era o reclama la televizor pentru vreun medicament sau o
discutie despre vreo boala- imediat acea boala venea la el. Daca citea despre vreo boala intr-o revista, imediat, in
ziua urmatoare, era acolo, la cabinetul doctorului, complet bolnav. Si venea cu toate simptomele.

Asa incat doctorul i-a zis:

“Nu ma mai sacai, pentru ca citesc aceleasi reviste ca si tine si ma uit la acelasi program TV ca tine, si a doua zi vii
aici cu boala.”

Si omul intreba: “ Ce crezi tu? Ca esti singurul doctor din oras?”

A incetat sa mai mearga la doctorul acela, dar nu a terminat cu nebunia privind boala. Apoi a murit, cum face toata
lumea. Inainte de a muri i-a spus sotiei lui sa graveze cateva cuvinte pe piatra lui de mormant, si ele sunt inca gravate
acolo. Cu litere mari, acolo scrie: “Acum ma crezi?”

Oamenii sunt atat de bucurosi de nefericirea lor. Ma si intreb uneori: daca toata nefericirea lor ar
disparea, ce s-ar face? Ar fi atat de lipsiti de ocupatie incat pur si simplu si-ar lua viata.
Si stiu din proprie experienta ca, daca ii ajuti sa iasa din necaz, a doua zi vor reveni cu altceva. Ii ajuti sa iasa din
chestia aceea, si au deja alta, ca si cum ar exista o predilectie profunda spre nefericire. Scot ceva din asta; este o
investitie si o rasplata.

Care este investitia? Investitia este ca, atunci cand pantoful nu ti se potriveste pe picior, atunci cand te
strange, simti mai mult ca existi. Cand pantoful se potriveste perfect, pur si simplu te relaxezi. Daca pantoful
se potriveste perfect, nu numai ca uiti de picior, ci si eu-l dispare.

Nu poate exista niciun “eu” cu o constiinta plina de beatitudine – e imposibil! Numai cu o minte nefericita poate exista
“eu”; “eu” nu este nimic altceva decat o combinatie a tuturor necazurilor noastre. Asa incat, daca sunteti cu adevarat
pregatiti sa abandonati “eu-l”, numai atunci necazurile voastre vor disparea. Altminteri, veti crea in continuare noi
necazuri. Nimeni nu va poate ajuta, pentru ca va aflati pe o cale care este autodistructiva, autodefetista.

Mergeti inauntrul vostru si cercetati si veti vedea ca toate necazurile voastre exista pentru ca le oferiti
sustinere. Fara sustinerea voastra, nimic nu poate exista. Deoarece le consacrati energie, exista; daca nu le
consacrati energie, nu pot exista.

Si cine va sileste sa le consacrati energie? Chiar si atunci cand sunteti tristi, este nevoie de energie, pentru ca fara
energie nu puteti fi tristi. Pentru ca fenomenul tristetii sa aiba loc, trebuie sa-i consacrati energie.

De aceea dupa tristete va simtiti atat de istoviti. Ce s-a intamplat? In depresia voastra nu faceati nimic, erati pur si
simplu tristi – de ce va simtiti atat de istoviti si secatuiti? Ati crede ca ati iesit din tristete plini de energie, dar nu este
asa.

Toate emotiile negative necesita energie, ele va secatuiesc. Si toate emotiile pozitive si atitudinile pozitive
sunt generatoare de energie; ele creeaza mai multa energie, niciodata nu va secatuiesc. Daca sunteti fericiti, dintr-
odata intreaga lume se revarsa spre voi cu energie, intreaga lume rade impreuna cu voi.

Oamenii au dreptate atunci cand spun: “Cand razi, lumea intreaga rade impreuna cu tine. Cand plangi, plangi de unul
singur.” Atunci cand sunteti optimisti, intreaga existenta continua sa va ofere mai mult, pentru ca, atunci cand sunteti
fericiti, intreaga existenta este fericita impreuna cu voi. Nu sunteti o povara, sunteti o floare; nu sunteti o stanca,
sunteti o pasare. Intreaga existenta se bucura pentru voi.

Cand sunteti asemenea unei stanci si stati nemiscati in tristetea voasta, alimentandu-va tristetea, nimeni nu este
alaturi de voi. Nimeni nu poate fi alaturi de voi. Atunci pur si simplu se naste o falie intre voi si viata. Atunci, orice ati
face, trebuie sa va bazati numai pe sursa voastra de energie. Ea va fi istovita. Va irositi energie, sunteti secatuiti de
propriile prostii.

Insa cert ca, atunci cand sunteti tristi si pesimisti, veti simti egoul mai mult. Atunci cand sunteti fericiti, extaziati,
extatici, nu veti simti egoul. Cand sunteti fericiti si extatici, nu exista eu. Sunteti inlantuiti cu existenta, nu rupti de ea;
sunteti laolalta. Cand sunteti tristi, maniosi, lacomi, miscandu-va doar inauntrul vostru si bucurandu-va de ranile
voastre si privindu-le iar si iar, jucandu-va cu ranile voastre, incercand sa fiti niste martiri, exista o falie intre voi si
existenta. Ati fost lasati singuri, si acolo veti simti “eu-l”.
Si, cand simtiti acel eu, intreaga existenta parca v-ar fi dusmana. Nu pentru ca v-ar fi cu adevarat dusmana; pare sa
fie astfel. Daca simtiti ca toata lumea va este inamica, va veti comporta intr-un asemenea fel incat toata lumea trebuie
sa fie dusmanul.