Documenti di Didattica
Documenti di Professioni
Documenti di Cultura
Atunci când în abordarea clinică domină prima componentă, psihologia clinică se mai
numeşte şi psihologia sănătăţii. De asemenea, atunci când în cadrul celei de-a doua
componente vorbim despre patologie somatică, psihologia clinică se mai numeşte şi
psihologia sănătăţii clinice (clinical health psychology) sau într-o formulare mai veche şi mai
puţin utilizată astăzi în domeniul clinic, psihosomatică (în SUA acest domeniu este denumit şi
medicină comportamentală). Când vorbim despre patologie psihică, psihologia clinică se mai
numeşte şi psihopatologie sau, mai puţin utilizat astăzi, psihologie medicală (deşi uneori
termenul de psihologie medicală include şi aspectele de psihologia sănătăţii clinice). Aceste
dezvoltări ale psihologiei clinice în funcţie de obiectul studiat sunt astăzi demersuri specifice
şi independente.
În raport cu medicina, care vizează aspectul curativ şi profilactic al bolilor, psihologia clinică
îşi aduce aportul la reliefarea factorilor psihologici implicaţi în aceste aspecte. Aşadar,
medicina are o extensie mai largă decât psihologia clinică, aceasta din urmă referindu-se mai
ales la factorii psihologici implicaţi în aspectul curativ şi profilactic al bolilor, fără a se
condiţiona obligatoriu de analiza mecanismele biomedicale (deşi psihologia clinică este
orientată spre abordări interdisciplinare bio-psiho-sociale). În raport cu psihologia, psihologia
clinică este o ramură a acesteia, fiind fundamentată de dezvoltările teoretico-experimentale
care aparţin psihologiei. Trebui însă menţionat faptul că psihologia clinică nu este un receptor
pasiv care aplică descoperirile din cercetarea fundamentală din psihologie. Psihologia clinică
are propria cercetare fundamentală şi aplicată, impulsionând prin ea dezvoltarea unor metode
cu caracter general care au fost asimilate în psihologie dincolo de domeniul clinic. Spre
exemplu, constructul de „cogniţii iraţionale” a pătruns nu doar în tratatele de psihologie
generală dar şi în lucrările de psihologie educaţională (ex., educaţia raţional-emotivă şi
comportamentală), psihologia muncii (ex., eficienţă raţională), psihologie pastorală (consiliere
pastorală) etc.
Psihopatologia este o disciplină de graniţă, formată la intersecţia dintre psihologie (ca ramură
desprinsă iniţial din cunoaşterea filosofică) şi psihiatrie (ca ramură a medicinei) care este de
sine stătătoare, având un caracter autonom - nu poate fi redusă la nici una dintre cele două
ştiinţe, la confluenţa cărora a luat naştere şi nici nu poate fi asimilată în totalitate de către ele.
Are propriul obiect de studiu, obiective clar formulate şi precizate şi dispune de o
metodologie şi o deontologie specifice, proprii.
Dincolo de faptul că este o ştiinţă de graniţă, putem spune despre psihopatologie că este un
produs emergent al mai multor ştiinţe, deoarece ea îşi ia obiectul de studiu din psihiatrie,
metodele şi principiile din psihologie, iar viziunea primordială, de ansamblu asupra vieţii
psihice - în general, şi asupra suferinţei psihice - în particular, a fost preluată din filosofie
(aceasta fiind considerată prima ştiinţă care s-a interesat de conţinutul şi natura suferinţei
psihice).
PSIHOLOGIE CLINICĂ ŞI MEDICALĂ
Psihologia medicală este legată de: Psihologia socială; Psihologia diferenţială; Psihologia
morală
Patru perspective par să înglobeze majoritatea numeroaselor concepte clinice şi/sau teoretice
care se referă la normalitate, dar, deşi acestea sunt unice, au domenii de definiţie şi de
descriere, de fapt ele se completează una pe cealaltă şi numai sumarea lor poate da imaginea
cea mai apropiată de real: normalitatea ca sănătate, normalitatea ca valoare medie,
normalitatea ideală, normalitatea ca proces.
1. Normalitate şi sănătate
Prima perspectivă, cea a normalităţii ca sănătate este una tradiţională, cei mai mulţi medici şi
printre aceştia şi psihiatri echivalând normalitatea cu starea de sănătate căreia i se atribuie
caracterul unui fenomen universal. Dacă toate comportamentele ar fi înscrise pe o scală,
normalitatea ar trebui să cuprindă porţiunea majoritară dintr-un continuum, iar anormalitatea
să reprezinte mica porţiune rămasă.
Normalitatea, adică sănătatea, în cazul nostru cea mintală pare a fi o vastă sinteză, o rezultantă
complexă a unei mulţimi de parametri ai vieţii organice şi sociale, aflaţi în echilibru dinamic,
ce se proiectează pe modelul genetic al existenţei individuale, nealterat funcţional şi
morfologic, în istoria sa vitală. Manifestarea acestei stări de sănătate ar fi existenţa unei
judecăţi şi a unei viziuni realist-logice asupra lumii, dublate de existenţa unei discipline
psihologice şi sociale, pe fundalul bucuriei de a trăi şi al echilibrului introversie-extroversie.
Conform acestei abordări un fenomen cu cât este mai frecvent, cu atât poate fi considerat mai
normal, iar cu cât este mai rar, mai îndepărtat de media statistică, cu atât apare ca fiind mai
anormal. Deşi acest tip de normă creează impresia că este foarte obiectiv, nu este suficient de
operant pentru medicină.
3. Normalitatea ca utopie
4.Normalitatea ca proces
Este o a patra perspectivă asupra normalităţii care pune accentul pe faptul că un omportament
normal este o rezultantă finală a subsistemelor care interacţionează între ele. Ea operează cu
aşa-numita normă responsivă sau funcţională (Kolle K.) care reflectă măsura în care un
organism, o persoană, un subiect îşi împlineşte rolul funcţional pentru care există în economia
sistemului supradiacent din care face parte. Luând în considerare această definiţie,
schimbările temporale devin esenţiale pentru completa definiţie a normalităţii. Cu alte
cuvinte, normalitatea – ca proces – consideră esenţiale schimbările şi procesele mai mult
decât o definire transversală a normalităţii.
III. SĂNĂTATE ŞI BOALĂ, ADAPTARE ŞI STRES
Sănătatea umană poate fi considerată o stare înscrisă în perimetrul care defineşte normalitatea
existenţei individului semnificând menţinerea echilibrului structural al persoanei (în plan
corporal-biologic şi psihic-conştient) atât în perspectiva internă (a raportului reciproc al
subsistemelor în conformitate cu sinteza ansamblului, a conformităţii stărilor sistemului în
raport cu normele generale ale speciei, ale vârstei, ale sexului), cât şi în perspectiva externă, a
echilibrului adaptativ dintre individ şi mediul său ambiant concret.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii definea starea de sănătate ca fiind: „o stare completă de bine
din punct de vedere psihic, mental şi social şi nu neapărat în absenţa durerii”. Această
definiţie este o recunoaştere a faptului că starea de sănătate este mai mult decât absenţa
durerii.
1. Anormalitate şi boală
Anormalitatea este o îndepărtare de normă al cărei sens pozitiv sau negativ rămâne indiferent
în ceea ce priveşte definirea în sine a zonei de definiţie. Sensul este important în perspectivă
calitativă.
Astfel, antropologic, în zona pozitivă se află persoanele excepţionale, geniile, care joacă un
rol creator în istoria omenirii, în instituirea progresului. Invers, patologia, boala, se referă la
îndepărtarea de normă în sens negativ, spre minus, spre deficit funcţional şi de performanţă,
spre dizarmonie, dezorganizare, destructurare. Delay J. şi Pichot P. consideră că anormalul
reprezintă o abatere calitativă şi funcţională de la valoarea şi semnificaţia generală a
modelului uman.
Boala umană se caracterizează, în general, prin perturbarea la diverse nivele şi din variate
incidente a structurilor funcţionale ale individului în perspectivă corporal-biologică sau
psihic-conştientă.
Prezentă la orice formă de psihism, adaptarea este implicată în toate tipurile de reacţii întâlnite
la om, după cum poate fi identificată chiar şi în secvenţele constitutive ale unor subsisteme
psihice ale personalităţii. În acest sens, este cazul să consemnăm opinia marelui psiholog J.
Piaget, pentru care legile fundamentale după care funcţionează psihicul uman sunt asimilarea
şi acomodarea, ambele cu evidente implicaţii adaptative. Pentru J.Piaget adaptarea este un
echilibru între asimilare şi acomodare, cu alte cuvinte un echilibru al schimburilor dintre
subiect şi obiecte.
Adaptarea este un patern comportamental pozitiv, care poate fi folosit la reducerea stresorilor
şi stresului asociat unei boli. Într-o scurtă perioadă de timp, conceptul va fi folosit ca un
important determinant al sănătăţii şi bolii comunităţilor umane şi profesionale şi, de
asemenea, se va vorbi despre managementul stresului şi reducerea stresului prin adaptare
eficientă.
Pornind de la acest concept, organismul uman se află într-o relaţie simultană şi reciprocă cu
mediul exterior. Adaptarea, rezultanta acestei relaţii, depinde de fiecare dintre cei doi factori
participanţi, fiecare devenind un determinant şi un produs al relaţiei.
Introducerea conceptului de stres în câmpul medical a fost legată de lipsa resimţită în ultimele
patru decade, în practica şi teoria medicală a cadrului teoretic al relaţiei dintre sănătate, boală,
stil de viaţă şi pattern comportamental.
Roger Guillemin, pornind de la această definiţie, formulează una dintre cele mai remarcabile
definiţii ale stresului: “Stare tradusă printr-un sindrom specific corespunzând tuturor
schimbărilor nespecifice induse astfel într-un sistem biologic”.
Selye H’. a privit stresul din punct de vedere fiziologic, în timp ce Spinoza considera că
“mintea şi corpul sunt unul şi acelaşi lucru”. Aproape orice stresor şi aproape orice reacţie de
stres implică atât componente fiziologice, cât şi psihologice (emoţionale). Conceptul a suferit
reconsiderări succesive în care a fost precizată mai clar noţiunea de agent agresor sau stresor
şi s-a făcut extensia către aşa-numitul stres psihic.
Cea mai largă definiţie a agenţilor de acest tip ni se pare cea dată de Fraisse P. (1967)
“totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului care nu îşi găsesc soluţia”.
Agenţii stresori capabili să declanşeze un stress psihic sunt de natură variată, nefiind
obligatorii numai stimulii psihici, din această cauză putându-se departaja două tipuri de agenţi
stresori:
cei ce sunt reprezentaţi prin cuvintele, ideile, procesele gândirii. Agenţii din această categorie
sunt caracterizaţi sub formă de situaţii psiho-traumatizante. În stresul psihic, principalii agenţi
stresori sunt reprezentaţi de cei cu conţinut noţional-ideativ, recepţionaţi de subiect ca
indicatori unor situaţii ameninţătoare actuale sau în perspectivă pentru indivizii agresionaţi.
cei senzoriali externi. Aceştia pot deveni agenţi stresori în două cazuri: atunci când se
bombardează scoarţa cerebrală timp îndelungat şi cu o intensitate crescută sau în cazul când
au o semnificaţie pentru subiect.
parametri de acţiune ai agenţilor stresori sunt reprezentaţi de durată în funcţie de atribute
precum noutatea şi bruscheţea cu care se acţionează.
Clasificarea este aplicabilă pentru orice stresori, la orice vârstă şi în conjuncţie cu orice sistem
de clasificare al bolilor psihice. Ea conţine opt grupe mari, notate A-H.
IV. TRĂSĂTURI DE PERSONALITATE ÎN DETERMINAREA BOLILOR
Şcoala românească de psihologie consideră personalitatea ca pe un macrosistem al
invarianţilor informaţionali şi operaţionali, exprimat constant prin conduită şi caracteristicile
subiectului (Popescu-Neveanu P.).
Printre factorii de vulnerabilitate se poate număra şi tipul personalităţii; şi ne vom referi aici la
stadiile de dezvoltare ale personalităţii şi îndeosebi la modalităţile inadecvate de trăire a unor
experienţe de viaţă mai vechi sau mai noi, de adaptare la solicitările în permanentă schimbare
din mediul social, cu raportare la modul în care personalitatea a reuşit să-şi rezolve crizele
specifice fiecărei etape de dezvoltare, parcurse până la momentul analizei psihopatologiei
reactive survenite.
Necesitatea studierii acestei probleme derivă din convingerea existenţei unei corelaţii
semnificative între psihopatologia reactivă survenită în condiţiile transformărilor socio-
economice majore în care trăim şi etapele dezvoltării psihologice şi psihosociale în raport cu
ciclurile vieţii, şi anume în mod specific cu crizele din evoluţia ciclului vieţii din concepţia
epigenetică a lui Erikson E. ca şi din alte teorii ale ciclului vieţii.
Termenul de ciclu al vieţii, life cycle, s-a născut din necesitatea cercetătorilor de a reflecta
teoria dezvoltării. A vorbi de un ciclu general al vieţii înseamnă a întreprinde o călătorie de la
naştere până la moarte, esenţială pentru înţelegerea complexităţilor comportamentului uman;
infinit din punct de vedere cultural şi cu infinite variaţii individuale, ciclul vieţii are
întotdeauna aceleaşi secvenţe, demonstrând că există o ordine în cursul vieţii umane, în ciuda
faptului că viaţa fiecărei persoane este unică. Această secvenţă invariabilă apare într-o ordine
constantă în viaţa fiecăruia, chiar dacă nu toate etapele sunt complete şi acesta este principiul
fundamental al tuturor teoriilor privind ciclurile vieţii.
O a doua consideraţie generală este principiul epigenetic, descris pentru prima dată de Erikson
E. care susţine că fiecare etapă din ciclul vieţii este caracterizată de evenimente şi crize, care
trebuie să fie rezolvate în mod satisfăcător, pentru ca dezvoltarea să se realizeze într-o
manieră continuă şi lină. În eventualitatea unei nereuşite în rezolvarea crizei specifice unei
perioade de viaţă, modelul epigenetic susţine că toate etapele ulterioare de dezvoltare vor
reflecta acest eşec sub forma dezadaptării pe plan cognitiv, emoţional, social şi chiar fizic,
vulnerabilizând deci persoana.
Fiecare etapă de dezvoltare din ciclul vieţii are o caracteristică dominantă, un complex de
trăsături sau o criză specifică, ce o distinge atât de etapele anterioare, cât şi de cele ce o vor
urma. Apariţia conceptului de ciclu al vieţii se situează la sfârşitul secolului trecut, concepţia
actuală fiind determinată şi modulată de surse importante şi diferite. Variatele teorii ale
ciclului vieţii folosesc o terminologie diversă, neexistând un vocabular standard, dar utilizând
în general termini congruenţi: etapă, stadiu, eră, interval, epocă etc.
Oamenii trec prin opt stagii de dezvoltare psihosocială. În fiecare stagiu există o criză şi o
dezvoltare unică. Dacă momentul crizei este depăşit cu succes, se dezvoltă în persoană o parte
pozitivă. Este posibil să te întorci şi să reconstruieşti un stagiu dacă acesta nu a fost finalizat
cu succes.
Cele opt etape au atât aspecte pozitive, cât şi negative, au crize emoţionale specifice şi sunt
influenţate de interacţiunea dintre factorii biologici şi factorii culturali şi sociali caracteristici
mediului în care trăieşte persoana. Fiecare etapă are două rezultate posibile, unul pozitiv sau
sănătos, şi unul negativ sau nesănătos. În împrejurări ideale, criza este rezolvată atunci când
persoana dobândeşte un nou nivel, superior, de funcţionare în finalul reuşit al unei etape
particulare de dezvoltare. În concepţia epigenetică, fiecare etapă are propriile caracteristici şi
trebuie trecută cu succes înainte ca să fie posibilă trecerea la următorul nivel.
Succesiunea etapelor este expusă pe scurt, după cum urmează, menţionându-se caracterul
dominant sau criza specifică de maturitate, care apare specific în timpul fiecărei etape: a)
etapa oral-senzorială: încredere/ neîncredere; b) etapa muscular-anală: autonomie/ ruşine şi
nesiguranţă; c) etapa locomotor-genitală: iniţiativă/ vinovăţie; d) stadiul de latenţă: hărnicie,
perseverenţă/ inferioritate; e) etapa pubertăţii şi adolescenţei: identitatea ego-ului/ confuzie de
rol; f) etapa tinereţii timpurii: intimitate/ izolare; g) etapa adultă propriu-zisă: (pro)creaţie/
stagnare; h) etapa maturităţii: integritatea ego-ului/ disperare.
Pentru Erikson E., dezvoltarea umană poate fi înţeleasă numai dacă se iau în considerare
forţele sociale care interacţionează cu persoana în creştere. Cele cinci stadii psihosociale ale
copilăriei: intimitate, creaţie şi integritate, care se extind dincolo de perioada adultului tânăr
până la bătrâneţe.
În ordine cronologică, sunt descrise următoarele etape:
perioada de nou-născut;
perioada micii copilării, când copilul începe să meargă;
perioada preşcolară;
perioada şcolară sau anii de mijloc;
adolescenţa timpurie, medie şi tardivă (bătrâneţea)
Această noţiune dezvoltată de Gustav Jung la începutul secolului al XIX-lea încearcă să dea
un înţeles dezvoltării individuale către autonomie şi împlinire. G. Jung susţine existenţa unui
conţinut obiectiv al psihicului, Sine, cu care Eul intră în relaţie în procesul de individuare.
Autoactualizarea conţinuturilor obiective ale Sinelui conduce la o identitate stabilă şi continuă
a Eului. Boala psihică ar întrerupe acest proces, l-ar bloca sau ar provoca regresie.
5. Boală şi personalitate
Desigur că relaţia dintre cei doi factori amintiţi mai sus nu este o relaţie mecanică;
complexitatea retroacţiunilor, interdependenţelor, o face greu descriptibilă şi practic imposibil
de cunoscut în intimitatea ei.
Atunci când apare un conflict între personalul medical şi pacient, este esenţial să se aibă în
vedere dacă plângerea pacientului este îndreptăţită. Dacă există probleme reale, atunci acestea
trebuie corectate. Pentru unii pacienţi cu tulburări de personalitate, în special indivizii
obsesiv-compulsivi, lucrul cu echipa în tratamentul acestora pentru a întări apărarea
intelectuală a pacientului poate ajuta foarte mult. Oferirea, pacienţilor cu tulburare de
personalitate de tip obsesiv-compulsiv, a cât mai mult control asupra tratamentului pe care îl
urmează sau a deciziilor asupra activităţilor zilnice, pot scădea anxietatea şi
revendicativitatea. Totuşi, mai frecvent, pacienţii cu tulburare de personalitate necesită limite,
structură şi un mediu limitat.
Controlul extensiv ajută pacientul regresat sau care funcţionează primitiv să păstreze controlul
intern. Amenajarea unui mediu limitat pentru pacient nu este punitivă, ci asigură o structură
de siguranţă pentru pacient. Pacienţii cu tulburare de personalitate borderline, histrionică,
antisocială, dependentă sau narcisistă sunt cel mai dispuşi la a avea o astfel de structură.
6. Personalitate şi adaptare
2. Natura evenimentului
Adolph Meyer deschide calea, publicând observaţiile sale medicale asupra acumulării
evenimentelor reprezentative. Ulterior a apărut o bogată literatură, în special în America, unde
behaviorismul a pregătit terenul pentru favorizarea explicaţiilor legate de mediu în
determinarea comportamentului.
Un eveniment este, într-un fel, orice experienţă de viaţă care necesită o adaptare sau duce la o
modificare importantă; este, cu alte cuvinte, o discontinuitate, o ruptură mai mult sau mai
puţin brutală, în cursul vieţii de fiecare zi. Un eveniment are, deci, un caracter de
„exterioritate” în raport cu persoana care trăieşte evenimentul, dar trebuie în acelaşi timp să
capete un sens în istoria individuală, pentru a dobândi caracterul de eveniment patogen.
Delimitarea exactă a evenimentului este esenţială dacă dorim să evaluăm contribuţia sa în
geneza bolilor psihice.
La început era vorba de sumarea tipurilor de evenimente întâlnite în viaţa recentă a pacienţilor
cu diverse afecţiuni psihice. Listele utilizate au ajuns rapid la 43, în versiunea originală a lui
Holmes şi Rahe, pentru a ajunge rapid la 102 în Psychiatric Epidemiology Research Interview
(Dohrenwen B şi colab., 1978).
Există şi variante adaptate pentru adolescenţi şi alte grupe speciale. Uneori, aceste liste de
evenimente au fost construite plecând de la biografia adulţilor de vârstă medie. Dar tinerii
adulţi, a căror viaţă e plină de schimbări, ating scoruri înalte.
3. Contextul evenimentului
Evenimentele joacă deci, indubitabil, un rol important în etiologia tulburărilor psihice. Dar
care este, oare, natura procesului care le permite să acţioneze asupra psihicului? Explicaţiile
sunt numeroase, fără să se excludă neapărat.
Cercetătorii sunt de acord că evenimentele pot slăbi stima de sine, întrucât persoana are ocazia
să ia cunoştinţă de limitele stăpânirii pe care o are asupra vieţii proprii, în special în caz de
eşec al strategiilor utilizate pentru a face faţă încercării respective (Kessler şi colab., 1985). O
maladie cronică gravă, precum leucemia sau o dezamăgire în dragoste, ne aduc aminte cât de
puţin stăpânim destinul. Scăderea autostimei este accentuată în împrejurările în care subiectul
crede că ar fi putut acţiona (de exemplu, un adolescent care încearcă să împiedice separarea
părinţilor). În cazul în care evenimentul are loc, în pofida expectaţiilor fireşti, pot apare
confuzie şi dezorientare (de exemplu, un logodnic rupe logodna, deşi căsătoria era anunţată;
un student cade la un examen considerat uşor etc.). Evenimentul provoacă, de asemenea, o
serie de neplăceri, a căror acumulare poate fi determinantă în afectarea sănătăţii mintale.
Efectele evenimentelor se pot face simţite la nivelul sistemului imunitar şi să provoace
fatigabilitate sau probleme somatice, care mai devreme sau mai târziu, vor duce la stări
depresive.
Thoits (1983) face o excelentă sinteză a dimensiunii evenimentelor care au efecte specifice
asupra stării sănătăţii fizice şi mintale. În primul rând, contrar celor postulate în prima fază a
cercetărilor, cantitatea de schimbări provocate este mai puţin determinantă în comparaţie cu
faptul că schimbările nu sunt dorite.
Cadrul prea restrâns al analizei evenimentelor poate lăsa să se creadă că sănătatea mintală ar fi
legată de accidente separate ale vieţii şi că ar fi vorba de un joc al posibilităţilor în care cel
mai norocos câştigă. Conceptul constrângerii rolului lansat de Pearlin (1983) este conceput ca
o invitaţie de a lua mai puţin în consideraţie modificarea în sine provocată de eveniment, cât
mai ales efectul uzurii capacităţii de a îndeplini obligaţiile şi rolurile în viaţă.
M. Lăzărescu (2002) citându-l pe Zubin arată că există o legătură directă între nivelul
vulnerabilităţii, numărul de evenimente stresante şi posibilitatea ca boala psihică să se
producă. Deşi nu există o relaţie lineară se poate afirma că la persoanele cu o vulnerabilitate
mai crescută un eveniment stresant minimal sau chiar banal poate declanşa starea
psihopatologică.
5. Suport social
Termenul de suport social a fost larg folosit pentru a desemna mecanismele prin care relaţiile
interpersonale protejează persoanele de efectele dăunătoare ale stresului. S-a susţinut existenţa
unei relaţii consecvente între bolile psihiatrice şi factori precum: expresia receptării pozitive
(încurajatoare), expresia de acord (aprobare) a convingerilor şi sentimentelor unei persoane,
încurajarea exprimării deschise a opiniilor, oferirea de sfaturi sau de informaţii.
Dintre numeroasele definiţii date mecanismelor de apărare, o reţinem pe cea a lui Widloecher
(1972): mecanismele de apărare arată diferitele tipuri de operaţii în care se poate specifica
apărarea, adică forme clinice ale acestor operaţiuni defensive, şi pe cea a DSM-lui IV, în care
mecanismele de apărare (styles of coping) sunt definite ca procese psihologice automate care
protejează individul de anxietate sau de perceperea de pericole sau de factori de stres interni
sau externi. Autorii DSM-ului mai fac precizarea că mecanismele de apărare constituie
mediatori ai reacţiei subiectului la conflictele emoţionale şi la factori de stres externi sau
interni.
În afara acestui fascicol de informaţii, să-i zicem central, are loc şi o altă trecere de mesaje
secundare, care permit răspunsul la o serie de probleme „periferice”.
Modelul pe care l-ati numit “agenda ascunsa” este un model in comunicare numit ferestra lui
johari
Modelul biopsihosocial este derivat din teoria generală a sistemelor. Sistemul biologic pune
accentul pe substratul atomic, structural şi molecular al bolii şi impactul său asupra
funcţionării biologice a pacientului. Sistemul psihologic pune accentul pe impactul factorilor
psihodinamici al motivaţiei şi personalităţii privind trăirea bolii şi reacţia la ea. Sistemul
social pune accentul pe influenţele culturale de mediu şi familiale asupra exprimării bolii şi
trăirii ei.
Calităţile terapeutice esenţiale reprezintă legături importante între arta şi ştiinţa medicinii,
îmbunătăţesc abilitatea intervievatorului de a obţine date referitoare la antecedentele medicale
şi istoricul pacientului, precum şi exactitatea datelor obţinute, conduc la obţinerea unor mai
bune relaţii terapeutice în practica obişnuită. În opinia lui Carl Rogers ele sunt: respectul (sau
abordarea pozitivă necondiţionată), originalitatea (sau congruenţa), empatia.
Există un număr de modele potenţiale. Deseori nici medicul, nici pacientul nu sunt pe deplin
conştienţi că în realitate se aleg unul pe altul. Modelele cel mai adesea derivă din
personalităţile, expectaţiile şi nevoile ambilor. Faptul că la aceste personalităţi, aşteptările şi
nevoile sunt în general trecute sub tăcere şi pot fi destul de diferite pentru doctor şi pacient,
pot conduce la o proastă comunicare şi dezamăgire din partea ambilor participanţi.
Modelele specifice ale relaţiei medic – pacient sunt: Modelul activ/pasiv, Modelul profesor-
student (părinte/copil, sfătuire/cooperare), Modelul participării mutuale, Modelul prietenesc
(socio-familiar).
degrabă pe experienţele continue pe care pacientul le-a avut de-a lungul vieţii cu alte
importante personalităţi, autorităţi.
Contratransfer. Aşa cum pacientul aduce atitudini transferenţiale în relaţia medic-pacient,
doctorii înşişi dezvoltă adesea reacţii contratransferenţiale faţă de pacienţii lor.
Contratransferul poate lua forma sentimentelor negative, care dezbină relaţia medic-pacient,
dar poate de asemenea să devină disproporţionat pozitiv, idealizând sau având reacţii erotice.
VIII. MEDICINĂ PSIHOLOGICĂ ŞI PSIHOSOMATICĂ
1. Dismorfofobia
Boala dismorfică somatică (BDS) – o preocupare pentru un defect imaginar sau mic în
înfăţişare, a fost descrisă de mai bine de 100 de ani şi cunoscută în întreaga lume. Oricum,
această chinuitoare şi degradantă boală, deseori trece nediagnosticată, chiar dacă datele
disponibile în prezent sugerează că este relativ comună.
2. Hipocondria
Termenul hipocondria derivă din greaca veche cu sensul literal de „dedesubtul cartilagiilor”,
cu referinţe clare la regiunea anatomică care adăposteşte diversele viscere sub coaste. Există
diferite sensuri în care cuvântul este folosit, unele nemaiavând decât importanţă istorică. În
sens general, hipocondria este preocuparea privitoare la corp sau la starea de funcţionare a
organismului sau la sănătatea mintală;
X. REPERE ÎN PSIHOSEXOLOGIE
1. Psihoterapiile
În practica medicală, psihoterapia, aşa cum este ea adesea definită ca ansamblul mijloacelor
psihologice de acţiune prin care se intervine asupra bolii în scopul obţinerii unei vindecări sau
ameliorări a acesteia, care, singură sau împreună cu alte mijloace, realizează demersul
terapeutic. În curs sunt expuse: Psihoterapiile de încurajare, Psihoterapiile de susţinere,
Sugestia, Hipnoza, Reveria dirijată, Reeducarea individuală, Psihoterapiile de relaxare,
Biofeedback-ul, Artterapia, Cromoterapia, Psihoterapiile scurte, Psihoterapia nondirectivă de
tip rogersian, Logoterapia, Analiza existenţială (Daseinsanalyse) Psihanaliza, Psihoterapia
jungiană, Psihoterapia adleriană, Psihodrama, Terapiile familiale.
2. Efectul placebo
4. Iatrogenii
1. Psihologia clinică se referă la înţelegerea cazului particular al bolnavului care îşi trăieşte
boala, cu temperamentul său, cu istoria şi trecutul său – toate acestea nuanţând un diagnostic
personal şi ducând la instituirea unui tratament.
Psihologia medicală şi psihologia clinică au fost analizate prin analogie, frecvent fiind
considerate sinonime, totuşi psihologia medicală are o sferă mai largă decât psihologia
clinică.
Psihologia medicală este o disciplină relativ recentă, ea apărând în jurul anilor ’40 – ’50, deşi
preocupări de psihologie medicală există încă din secolul al XVII-lea, când se accentua pe
originea psihogenă a bolii. Spre sfârşitul secolului XIX au apărut lucrări de psihologie
medicală, aceste lucrări fiind scrise de psihiatri. Ca domeniu clinic aplicativ (practic),
psihologia medicală îşi are originea în SUA, L. Witmer fiind acela care în anul 1890 a
înfiinţat o clinică de psihologie medicală în Pennsylvania, fiind considrat fondatorul
psihologiei clinice. Lui îi este atribuită şi metoda clinică. Metoda clinică priveşte examinarea
clinică a bolnavului, evaluarea psihometrică, metodele recuperatorii, conceling vocaţional.
Cursul cuprindea relaţia medic – bolnav şi era dublat de activitate practică (lucrări de
laborator) susţinută la Spitalul Gheorghe Marinescu. În anii care au urmat au apărut astfel de
cursuri şi la Cluj şi Iaşi.
Psihologia medicală are legături strânse cu medicina, în speţă cu psihiatria, relaţiile cu aceasta
nefiind doar tradiţionale ci şi de tip parental (paternal). Din psihiatrie vin majoritatea
informaţiilor pe care le foloseşte psihologia medicală, psihiatrii fiind cei care au realizat
aproprierea dintre medicina tradiţională, somatică şi medicina faptelor psihice.
În Germania psihologia medicală a beneficiat de o valoroasă tradiţie, dar din păcate a existat o
atitudine negativă din partea ambelor categorii de profesionişti, psihologii având o atitudine
antimedicală şi invers. Psihologia medicală germană a realizat o abordare integrativă a
bolnavului.
În Franţa, după cel de-Al doilea Război Mondial psihologia medicală a luat amploare datorită
unor personalităţi marcante: Lagache (considerat promotorul psihologiei medicale), Delay şi
Pichot (cei doi având meritul de a fi impus psihologia clinică nu doar în activitatea de
asistenţă din clinici şi spitale, ci şi din învăţământul universitar).
În Anglia psihologia medicală modernă a fost recunoscută ca profesie din 1948. Aici s-a
insistat pe relaţia medic – bolnav, psihologia clinică britanică accentuând pe cei doi poli ai
relaţiei: disponibilităţile relaţionale ale medicului şi pe expectaţiile de sprijin psihologic ale
bolnavului.
Statutul psihologului clinician în echipa terapeutică din care face parte: în centrul echipei de
intervenţie terapeutică stă medicul clinician. Psihologul clinician a avut iniţial rolul de
colaborator investigator. Prin teste şi tehnici specifice psihologice, el aducea informaţii
suplimentare cunoaşterii strict medicale. Ulterior s-a constatat că foarte multe dintre
activităţile desfăşurate de psihologul clinician se suprapuneau peste activitatea membrilor
echipei medicale: investigarea de tip anamnezci, investigarea de tip psihoterapeutic, punerea
diagnosticului. Punctele de vedere ce susţineau că psihologul are rol auxiliar s-au împuţinat.
Rolul psihologului clinician a început să crească ca importanţă, astfel că psihologul participă
la vizita bolnavului, are convorbiri de tip diagnostic, participă la şedinţele de psihoterapie.
Normal şi patologic în viaţa psihică
Motivele pentru care abordăm conceptul de normalitate psihică sunt: stabilirea de standarde
pentru calitatea vieţii şi evaluarea posibilităţilor profesionale ale unui individ. Diferenţe şi
asemănări între normalitate şi sănătate – sferele de conţinut ale celor două noţiuni diferă.
Normalitatea include sănătatea, având în acelaşi timp şi elemente distincte. Ele se diferenţiază
în privinţa domeniului de studiu, normalitatea vizând media populaţiei în timp ce sănătatea
vizează mai mult aspectul calitativ. Normalitatea se referă la aspectul adaptativ (cine este
normal este acceptat de grup), sănătatea se referă la valoare. Conceptul de normalitate este des
utilizat în domeniul medicinei, în special cea curativă, în timp ce sănătatea intră în sfera de
preocupări a medicinei preventive. Normalitatea şi sănătatea ocolesc boala, normalitatea se
sustrage bolilor ce agresează viaţa psihică a individului, sănătatea îndepărtându-se de boală,
sănătatea fiind văzută ca normalitate ideală. Sănătatea e legată mai mult de aspectele
somatice, în timp ce normalitatea este mai apropiată de aspectele mintale, psihice. Din punct
de vedere somatic, o persoană este fie bolnavă, fie sănătoasă, sănătatea mintală fiind asociată
cu normalitate / anormalitate.
Ipostazele sănătăţii:
sănătatea ca adaptare – adaptarea este un criteriu pe baza căruia putem evalua starea de
sănătate. Aşadar, starea de sănătate este adaptarea cu maximă eficienţă a individului la mediu
şi la oameni.
sănătatea ca mediu (normă) – în funcţie de fiecare tip de boală se poate realiza o investigare a
populaţiei stabilindu-se o curbă a acestor distribuţii, sănătatea fiind media acestor curbe.
sănătatea ca proces (dezvoltare) – sănătatea nu e ceva care stagnează ci este promovată fie de
individ, fie de mediu. Sănătatea este un proces extrem de dinamic ce presupune existenţa unor
faze.
sănătatea ca proces de integrare socială – prin atributul de sănătos te poţi integra în grup sau
nu.
sănătatea ca valoare – omul în baza tuturor trăsăturilor de personalitate este atât producătorul
cât şi beneficiarul propriei sănătăţi. Asigurarea condiţiilor de sănătate nu este suficientă pentru
a condiţiona apariţia stării de sănătate. Un factor important pentru asigurarea şi întreţinerea
sănătăţii este munca.
sănătatea ca morală – sănătatea este permanent raportată la scara de valori elaborată şi
valorificată de societatea din care face parte individul.
Conceptul de boală – din perspectivă tradiţională, boala presupune pe lângă distincţia clară
faţă de normalitate o procesualitate specifică fiecărui tip de boală cu etape de debut, evoluţie,
remisiune. Boala se manifestă prin comportamente observabile şi măsurabile fizic şi psihic.
Prin terapie putem înlătura aceste simptome, acţionând asupra efectului şi odată înlăturate
boala este ireversibilă.
Aceste ultime două tipuri acţionează în stadiile avansate ale vieţii. În perioada şcolarităţii şi în
perioada profesională predomină măsurile profilactice de tip psihologic iar la vârsta a treia
predomină măsurile profilactice de tip sociologic.
În general boala, atrăgând după sine suferinţă, determină o redimensionare a timpului, durata
fiind supraevaluată. În starea de sănătate, individul este activ fizic şi psihic, pe când în starea
de boală inactivitatea este aproape totală, este detaşat de lume şi de ceilalţi. Pentru omul
sănătos timpul este trăit consumat, în timp ce pentru bolnav timpul este contemplat.
Perturbarea perceperii timpului se asociază cu perturbarea perceperii spaţiului, aceasta din
urmă vizează atât orientarea în spaţiu cât şi trăirea spaţiului. În cazul tulburărilor de percepţie
a spaţiului, atât obiectele cât şi relaţia dintre ele sunt percepute deformat, acest fenomen fiind
denumit metamorfopsie. Astfel, obiectele sunt percepute fie mult mai mari decât în realitate
(macropsia), fie mult mai mici (micropsia), alungite (dismegalopsie), mult mai colorate
(calopsie), obiectele îndepărtate pot fi percepute ca fiind apropiate sau invers (poropsie).
Frecvent perceperea spaţiului se realizează prin asociere cu starea de anxietate, însă, dacă
anxietatea este mult mai puternică în perceperea timpului, în percepera spaţiului este mai
mică. Există anumite stări patologice în care nivelul anxietăţii depăşeşte normalitatea: fobiile,
agorafobia şi claustrofobia, atacurile de panică şi puternice modificări vegetative.
În funcţie de diferitele niveluri ale vieţii, timpul se clasifică în: timp care aparţine vieţii
psihice (timp psihologic / timp subiectiv), timp care aparţine planului biologic (timp biologic)
şi timp care aparţine planului uman (timpul uman care are laturi bio-psiho-sociale).
Timpul biologic
Timpul biologic sau neurofiziologic se prezintă sub forma a două accepţiuni: ritmicitatea
desfăşurării funcţiilor şi proceselor psihice ale individului şi ritmicitatea poate fi definită ca
fiind capacitatea biologică a individului de a măsura timpul şi durata (vârsta biologică) care
reprezintă gradul de maturizare a unor funcţii sau organe biologice. Pot apărea situaţii de
involuţie organică sau psihică, fie mai devreme decât ar trebui, fie mai târziu decât ar trebui.
Viaţa biologică reprezintă gradul de neconcordanţă între posibilităţile şi abilităţile fizice şi
psihice ale unui individ şi cele ale individului considerat etalon pentru vârsta respectivă.
Ritmurile biologice ale omului au durate variabile şi în funcţie de individ ele pot dura:
secunde (respiraţia, sistola-diastola), ore (ciclurile metabolice), zi-noapte (ritmul somn-
veghe), săptămâni (la femei maturizarea ovulului), decenii (maturizarea sexuală). Majoritatea
ritmurilor din organism se defăşoară pe durata a 24 de ore, acestea fiind ritmuri circadiene. La
vârstă mică, duratele, viteza cu care se derulează timpul este foarte mică, la vârstă mai mare
viteza de desfăşurare a duratelor este din ce în ce mai mare pentru că din punct de vedere al
activismului psihic timpul este trăit mult mai intens.
Există două faze ale somnului: somn lent (unde cerebrale lente, durează 90 – 100 min.) şi
somn rapid (unde cerebrale rapide, durează 15 – 30 min.). Faza de somn lent ocupă
aproximativ 70% din somnul de noapte. Fiziologic apar următoarele reacţii: închiderea
pleoapelor, pupile micşorate (mioză), relaxare musculară (muşchiul cefei fiind încordat) şi
diminuarea ritmului cardiac şi respirator. Somnul rapid ocupă 20% din activitatea hipnică
totală, apar următoarele reacţii: uşoare intensificări a ritmurilor respiratorii şi cardiace, mişcări
ale globului ocular. Este considerat somn superficial. Foarte mulţi stimuli senzoriali care îl
trezec pe om în faza de somn lent, in cazul somnului rapid nu produc nici un fel de reacţie. În
cursul unei nopţi, somnul are mai multe cicluri (4): 6 ore de somn lent şi 2 ore de somn rapid,
visele producându-se în faza de somn rapid.
Timpul psihic este timpul pe care îl trăieşte persoana şi este în funcţie de semnificaţia pe care
i-o atribuie. În procesul memoriei, foarte implicată este variabila timp, pentru că memorând
noi construim şi reconstruim prezentul. În reactualizare, timpul poate fi deformat. Deformările
sunt de mai multe tipuri:
ecmnezie, trecutul este frecvent confundat cu prezentul
criptomnezie, persoana trăieşte în prezent evenimente în care el nu s-a implicat niciodată
înstrăinarea amintirilor, persoana nu-şi aminteşte trecutul
hipermnezie, persoana îşi aminteşte tot, dar de-a valma, amestecat. Hipermnezia are două
variante: mentism (fragmente ce se desfăşoară cu o viteză foarte mare) şi viziune panoramică
retrospectivă (stres emoţional intens, persoana are impresia că-şi vede întreaga viaţă).
Trauma şi psihotraumatologia
Multă vreme s-a considerat că trauma este acelaşi lucru cu stresul. Cele două definesc însă
lucruri diferite – trauma se referă la o leziune (rană) sufletească, pe când stresul este o
manifestare cotidiană caracteriastică fiecărei persoane. Trauma are o conotaţie de suferinţă
sau boală.
Termenul ”traumă” este un termen foarte vechi şi semnifică leziune sau rană. La origine a fost
utilizat în medicină, în special în chirurgie pentru a desemna leziunea provocată de o
agresiune externă. Freud a abordat psihanalitic acest termen, dându-i trei semnificaţii majore:
de şoc violent, efracţiune şi consecinţă negativă asupra organismului a unui factor extern. Alţi
psihologi au definit trauma ca un eveniment de o intensitate exagerat de mare, eveniment care
există sau apare în viaţa individului, depăşind cu mult posibilităţile lui de adaptare. O altă
adaptare constă în interpretarea ei ca un aflux de excitaţii excesive în raport cu pragul de
toleranţă al individului.
S-a făcut frecvent confuzia între traumă şi traumatism. Trauma este rana obţinută prin
pătrundere sau lezare, pe când traumatismul este consecinţa lezării. Termenul de
traumatologie se referă la studiul traumelor naturale şi a celor provocate de oameni, al
consecinţelor lor în plan social şi psihobiologic; presupune şi studiul regulilor de intervenţie şi
prevenire ce rezultă din acest studiu. Această definiţie aparţine lui Donovan. În categoria
traumelor naturale intră: cutremure, inundaţii, tornade etc. Din categoria celor provocate de
oameni, fac parte: accidentele, violurile, vătămările corporale şi privarea de libertate.
Trauma psihică este o emoţie foarte intensă, chiar violentă ce determină o modificare
permanentă în planul psihic al individului, modificare tradusă prin sensibilizare excesivă a
individului la emoţiile ulterioare. Trauma psihică este o dezorganizare a vieţii psihice,
generând efecte patogene durabile.
Manualele de diagnostic DSM 4 şi ICD 10 susţin că trauma din punct de vedere obiectiv este
un eveniment care a trecut deja atunci când apar simptomele tulburării. Tulburările formate
după eveniment se numesc tulburări posttraumatice, depăşind cu mult posibilităţile individului
de a le controla. Trauma nu e un simplu stresor extern, nici doar o simplă stare şi ea apare la
interacţiunea dintre eveniment şi trăirea individualizată a acelui element. Vorbim despre
existenţa unei situaţii traumatice atunci când interacţionează condiţiile traumatice din mediu şi
semnificaţiile subiective pe care le atribuie individul acelor condiţii. Situaţia traumatică apare
la confluenţa dintre comportament si trăire. Situaţiile traumă sunt acele situaţii în care
individul nu este capabil de comportament şi reacţie afectivă corespunzătoare.
· stare de absorbire.
· stări amnestice.
Aceşti factori stresori duc la eveniment traumatizant când se găsesc în afara sferei normale a
individului şi au acelaşi grad de severitate (de la sever în sus).
o victimizarea.
o angoasa (fobia).
Reacţiile faţă de traumă ale individului diferă foarte mult pentru că există stiluri de apărare
diferite (coping-uri). Acestea sunt:
Tulburările de personalitate
Schimbarea de personalitate apare la vârstă adultă şi poate avea drept cauze: stres prelungit,
privaţiuni externe, anumite boli pe care le poate căpăta individul. Tulburarea de personalitate
are debutul firav în copilărie. Nu este urmarea unor tulburări mentale (deficienţe mentale) sau
a unor boli cerebrale.
· sentimentul permanent de exploatare (mai ales de serviciu, toţi vor ceva de la el).
· refuzul constant de a se apropia afectiv de cineva.
Pe fondul acestor tulburări se pot asocia tulburări de tip delirant, schizofrenie, perioade
depresive, persoanele au risc crescut pentru agorafobie şi pentru tulburările obsesiv-
compulsive. Copiii care suferă de tulburări de personalitate paranoidă sunt solitari, anxioşi,
hipersensibili, au idei bizare, frecvenţa acestor manifestări fiind mai mare la cei de sex
masculin.
· insensibilitate, indiferenţă aparentă faţă de laudă sau critică din partea altora.
· interes foarte scăzut faţă de orice grup social, faţă de relaţiile sexuale.
· în spatele acestei atitudini se ascunde o suferinţă foarte mare şi se lasă duşi de val.
Tulburările schizoide sunt mai frecvente la bărbaţi şi la persoanele care se mută din mediul
rural în mediul urban. Tulburarea de personalitate schizotipală – are ca elemente
fundamentale:
· excentricităţi comportamentale.
· limbajul este incoerent, dezlânat, vag, însă gândurile lor sunt foarte coerente, folosesc
expresii neobişnuite.
Domeniul clinic în psihologie este cel mai reprezentativ ca număr de profesionişti şi constituie
atât prototipul social al psihologiei cât şi motivaţia dominantă a celor care doresc să studieze
psihologia. Există trei mari componente ale domeniului clinic:
psihologia clinică;
consilierea psihologică;
psihoterapia.
Psihologia clinică este ştiinţa care studiază mecanismele psihologice implicate în sănătate şi
boală. Aşadar, ea are două componente fundamentale. Prima componentă vizează investigarea
mecanismelor psihologice implicate în
· prevenirea patologiei.
Consilierea psihologică este o formă de intervenţie psihologică care poate fi practicată doar de
psihologi, după un program riguros de pregătire/formare într-o formă specifică de consiliere
psihologică, care se adresează mai mult primei componente a psihologiei clinice (promovarea
sănătăţii, preventie primară, secundară şi tertiară, patologie subclinică etc.).
Psihologul clinician poate lucra în unităţi medicale (ex. spitale, policlinici, cabinete medicale),
cabinete private proprii, centre, fundaţii şi asociaţi, dar şi în orice mediu (educaţional,
organizaţional, judiciar etc.) în care este implicată expertiza sa în sănătate şi boală.
PSIHODIAGNOZA CLINICĂ
Introducere
· psihologia persoanei,
· psihologia sănătăţii,
· psihologia clinică,
· consiliere psihologică,
· psihologia educaţională,
· psihologia socială,
· psihologia industrial-managerială,
Toate aceste ramuri descinzând din corpusul psihologiei generale impun realizarea unor
studii profunde ale comportamentului uman, ale trăsăturilor individuale. La fel, conduitele
umane sunt influenţate de factori psihologici, de diverse suferinţe somatice, boli etc.
Mai mult ca alte ramuri, psihodiagnoza clinică îşi propune să studieze conduite, să
diagnosticheze şi eventual să sugereze tratamente pentru influenţarea comportamentelor
anormale, inadecvate etc.
Generic, psihodiagnoza clinică se centrează pe studii clasice sau de tip longitudinal, pentru a
identifica diferenţe individuale, pentru a le evalua şi mai ales a pătrunde interrelaţiile dintre
persoane.
Scopul nu este doar cunoaşterea care şi-o propun multe ştiinţe ori discipline, ci oferirea de
sugestii pentru activitatea practică fiind chiar finalitatea psihologiei ca ştiinţă.
Psihodiagnoza clinică ajută pe cei care au răspunderi în organizaţii, pe cei care muncesc în
domeniul relaţiilor umane, pe cei din consiliere etc.
Prin metode şi modalităţi metodologice proprii sau „împrumutate” din alte discipline de
graniţă, psihodiagnoza clinică ţinteşte să delimiteze sferele de conduită, perceperea
interrelaţiilor şi determinarea influenţelor sociale, genetice evidenţiate cu ajutorul diverselor
instrumente de investigaţie.
Investigarea în psihodiagnoza clinică include similarităţi şi diferenţe din psihismul uman, dar
evidenţiind în acelaşi timp variaţiile individuale, grupale, etnice, de vârstă, sex etc.
3. Grup observabil versus procesele mentale interne. Modelul cognitiv argumentează că tot
ce se întâmplă în mintea unei persoane este mai important de ştiut decât că nu se înţelege
comportamentul dacă nu insistăm pe procesele mentale.
- Experienţe similare traduc modificări mari diferenţiatoare psihic din sfera modelului
umanistic şi accentuează rolul unicităţii fiecăruia: o persoană are un comportament care
reflectă distincţie şi specificitatea însuşirilor (calităţi/defecte)
Se pune întrebarea în mod frecvent: o probă clinică măsoară o trăsătură psihică sau o stare?
Ca exemplu, la proba MMPIR2 există scala F/B, aceasta indică persoane virtual
homosexuale, cu trăsături ambigue de bărbat sau de femeie.
Măsurarea este un act de desemnare a unor numere sau simboluri ale obiectelor caracteristice.
Se folosesc obişnuit decizia, (hotărârea) cu grade între 0, 1, 2 etc. sau 0/1 versus
corect/incorect.
Regulile de utilizare a testelor trebuie cunoscute şi respectate mai ales pentru a putea fi
cuantificate unele conduite, acţiuni, însuşiri.
Teste diferite pot măsura aceeaşi trăsătură, atitudine, interes, abilitate etc. sau alt construct,
ori unele aspecte ale aceleiaşi stări.
Cu ajutorul testelor (probelor) se face psihodiagnoza, care reprezintă o concluzie ce ţine cont
de ceea ce este la fel, de ceea ce este evident ori de a distinge natura a ceva care are nevoie de
concluzii/alternative.
Testele dau conţinutul specific al unor procese psihice, dar mai ales în sfera achiziţiilor, a
psihologiei educaţionale. Trebuie utilizate standarde şi respectate regulile.
Este bine ca examinatul să ştie în principiu conţinutul testului şi este dreptul lui să ştie
rezultatele care, de regulă, sunt ţinute confidenţial.
Cadrul educaţional diferă de cadrul clinic – în special axat pe psihoterapie, care poate fi
recomandată de psiholog după examinare.
Psihodiagnoza clinică are avantajul de a se putea număra, teoretic, între cele cu statut
dobândit din 1890 când s-a utilizat iniţial termenul ,,test“ în înţelesul de probă psihologică.
În acelaşi sens, încercarea noastră de a face efortul ca acest material să folosească studenţilor
psihologi pentru conturarea mentală a solicitărilor pe care le impune nolens-volens
psihodiagnoza clinică nu va rămâne singular ci va fi urmat de feed-back-ul necesar oricărei
ştiinţe şi practici, în genere.
La limita între ştiinţă şi practică, Psihodiagnoza clinică îşi propune să studieze o infinitate de
aspecte psihice: de la abilităţi intelectiv-operaţionale până la factorii determinanţi ai anxietăţii
ori depresiei de natură psihogenă. Totodată, am încercat în acest material care nu este nici pe
departe un inventar de probe şi de probleme ridicate de subiect ori de examinator – să
sugerăm că psihologul care va fi avid de cunoaştere să stăpânească tehnici şi metode
psihodiagnostice pentru a putea oferi soluţii alternative terapeutice.
Din perspectivă clinică, tendinţa actuală a psihodiagnozei este de cuprindere a cât mai multor
domenii ale umanului şi necunoscutului, dar şi de adâncire a acestor eforturi. Psihodiagnoza
clinică ar putea oferi soluţii în situaţii obişnuite prin investigarea care se efectuează
preşcolarilor, şcolarilor, adolescenţilor, tinerilor, adulţilor, bătrânilor, persoanelor cu nevoi
speciale etc.
Investigaţiile se efectuează tot mai frecvent în situaţii limită: astronauţi, cosmonauţi, veteranii
care au participat la războaie, persoane care au supravieţuit calamităţilor – cutremure,
inundaţii, taifune – etc., dar şi în situaţii frustrante în plan social, rasial, intelectual. În toate
aceste tipuri de situaţii examinarea psihologică, evaluarea, stabilirea diagnozei şi a prognozei
cu plan de terapie specială nu este pur şi simplu un verdict ci un sistem cu punţi, cu succese
dar şi cu eşecuri.
Lărgirea extraordinară a gamei de investigaţii pe care le efectuează psihologul care are nevoie
de ,,unelte“ psihodiagnostice este un fenomen generic în concordanţă cu schimbările şi
tendinţele de ,,reaşezare“ a psihologiei în câmpul ştiinţelor, a disciplinelor care defrişează dar
şi construiesc psihismul uman. Perspectivele sugerate de modificările dinamice în plan socio-
economic şi tehnico-ştiinţific nu rămân simple tendinţe ci ele devin realităţi într-un spaţiu şi
un timp delimitat. Magia ,,ascultării cu o a treia ureche“ sugerată pentru buna desfăşurare a
intervenţiilor clinicianului este doar o succintă reflectare a ceea ce societatea, global, aşteaptă
de la psihologi – să fie buni investigatori, cu abilităţi pentru a realiza cu succes interviuri
clinice, să cunoască şi să respecte instrucţiunile probelor pentru a realiza evaluări corecte, să
emită judecăţi responsabile, inclusiv predicţii. Dar mai ales să aibă deschiderea pentru a lucra
în echipă, pentru a duce la capăt standardizări, etalonări, traduceri ale instrumentelor necesare
investigării universului uman – cel atât de greu de pătruns.
Relaţiile din acest domeniu nu sunt, de aceea, magice – ele sunt saturate de diversitatea fiinţei
umane pe care psihodiagnosticianul cunoscător al fenomenelor psihice normale şi patologice,
dar şi a instrumentelor psihoclinice şi statistico-matematice ar putea încerca să interpreteze
percepţii, amintiri, iluzii, vise, fantezii etc.
Modesta noastră încercare de a pune împreună probe şi concepţii, uneori rezultatele obţinute
la unele teste ca şi sugestii adecvate pentru unele abordări psihoclinice trebuie înţeleasă şi
decodificată doar ca un exerciţiu pentru studenţi – pentru cursanţi, ca o încercare de a
prezenta succint, concis fenomene foarte bine cunoscute, intrate de mult în circuitul naţional
şi mondial al psihodiagnozei clinice.
Interesul nostru pentru o viitoare sistematizare a metodelor celor mai frecvent folosite, traduse
şi etalonate pe populaţie românească va fi continuu treaz pentru că însuşi efortul va fi la fel.
Nu dorim să facem un screeining al probelor din psihodiagnoza clinică – nici nu ar fi posibil
în acest moment. Dorim doar să oferim o altă variantă de prezentare a imensului material
informaţional adunat în ultimele decenii ale secolului XX – în speranţa că cititorii vor fi
suficient de motivaţi pentru a căuta şi găsi ,,chei“ psihometrice necesare psihodiagnozei
clinice şi mai ales concluziilor pe care le oferă psihologul ca specialist. În orice demers,
specialistul, inclusiv din zona psihologiei este în situaţia să opteze, să decidă din numeroase
variante de lucru. Psihodiagnoza clinică are o situaţie efectiv privilegiată putând selecta din
infinitatea de probe, scale, tehnici existente în prezent în lume. Rămâne ca studentul,
psihologul, specialistul în psihologie clinică să hotărască în cunoştinţă de cauză ce set de
instrumente, ce baterii de teste va utiliza. Acestora trebuie să li se adauge abilităţile de a
efectua anamneza, interviul, capacitatea de a redacta clar un protocol şi mai ales de a
comunica, de a se interrelaţiona cu subiectul – o infinitate de stări, speranţe, gânduri, iluzii,
conflicte etc.
Perfectibil, ca orice material, acest periplu clinic din perspectiva psihologului va genera
atitudini diverse, dar marele câştig şi satisfacţia noastră vor consta în înţelegerea matură că
doar informaţiile ştiinţifice, teoretice şi practice – precum şi îmbogăţirea experienţelor
personale directe de lucru cu subiectul uman a oricăruia dintre noi vor determina comunitatea
şi societatea umană (în genere) să acorde mai mult credit psihologiei şi specialiştilor ei.
Obiective:
Familiarizarea studenţilor cu domeniile clinice/medicale de aplicare ale psihologiei şi
asigurarea unui bagaj de cunoştinţe declarative şi procedurale care să îi facă apţi pentru o
activitate eficientă în aceste domenii.
Teme principale:
Introducere în psihologia clinică;
Sănătate şi boală; Modele etiopatogenetice şi de tratament utilizate in psihologia clinică;
Diagnostic psihologic şi evaluare clinică;
Consiliere şi psihoterapie; prezentare generală;
Paradigme de cercetare în psihologia clinică;
Formarea şi rolul educativ în sănătate şi boală al psihologului clinician;
Particularităţi ale psihologiei clinice (sugar, adult, vârsta înaintată);
Psihologia medicamentului, complianţa terapeutică şi modalităţi de optimizare a actului
medical prin mijloace psihologice;
Psihologia clinică în practica judiciară;
Deontologia psihologului clinician.
http://mcernitanu.ulim.md/?page_id=32