DIMENSIUNEA

RELIGIOASA A
EXISTENTEI

Clasa:
- a XI-a A
Elevi:
- Constantinescu Alexandra
- Groza Diana
- Hartingher Valentina
- Neagu Laura
- Smeu Daniela
 CUPRINS
1. INTRODUCERE: DIMENSIUNEA RELIGIOASA A EXISTENTEI

2. EMANCIPAREA LIMBII ROMANE: MITROPOLITUL VARLAAM

- BIOGRAFIE

- STUDIU ASUPRA OPEREI

- COMENTARIU ASUPRA OPEREI

- APRECIERE CRITICA

3. PRIMUL NOSTRU POET: MITROPOLITUL DOSOFTEI

- BIOGRAFIE

- STUDIU ASUPRA OPEREI

- COMENTARIU ASUPRA PSALTIREI

- APRECIERE CRITICA

4 ARTA ORATORIEI RELIGIOASE: MITROPOLITUL ANTIM IVIREANUL

- BIOGRAFIE

- STUDIU ASUPRA OPEREI

- COMENTARIU ASUPRA DIDAHIILOR

- APRECIERE CRITICA

5. BIBLIOGRAFIE
 INTRODUCERE

Inceputurile literaturii romane sunt legate de contextul ariei culturale din rasaritul Europei, un
spatiu complex format pe temeliile traditiei bizantine.
Incepand cu sec. al XVII-lea, limba slavona incepe treptat sa fie inlocuita de limba romana,
astfel traducandu-se si tiparindu-se carti religioase.
Tiparul adjuvant exclusiv al bisericii in sec. al XVI - lea incepe sa asigure si difuzarea cartilor
laice.
Tiparitura sau copia manuscrisa au fost nu numai cauza favorizata a unificarii lingvistice ci si
mijloace eficiente in asigurarea unitatii spirituale si a solidaritatii etnice . De exemplu domnii
munteni si moldoveni fac insemnate donatii de carte romanilor ardeleni , iar tipografia de la ramnic
si carturarii ei (precum episcopul damaschin) a avut un rol precumpanitor in raspandirea general
romaneasca a textelor bisericesti .
Oamenii bisericii au pus bazele limbii romane literare, deoarece orice traducere presupune
cunoasterea aprofundata a celor doua limbi.
Neexistand o traditie a scrisului in limba romana, oamenii bisericii au avut o misiune foarte grea
pentru ca au fost nevoiti sa adapteze sintaxa limbii romane, chiar si lexicul pentru a putea exprima
cat mai fidel ideile din cartile pe care le traduceau.
Din punct de vedere morfologic, in limba romana au patruns flexiuni (modificari ale cuvintelor)
specifice limbii slave.
Traducerea unui text presupune intotdeauna talent creator si inovatie pentru ca unele traduceri
(chiar daca erau din domeniul religios) sa constituie primele forme de literatura artistica.
In cultura romaneasca au existat cativa carturari, mitropoliti, care sunt considerati fondatori ai
limbii romane scrise: Mitropolitul Varlaam al Moldovei in sec. XVII, cel care a tradus "Cazania -
Carte romaneasca de invatatura"; aceasta se deschide cu un text in versuri intitulat "Stihuri in stema
domniei Moldovei ", traducerea a pornit dintr-o necesitate: oamenii simpli trebuiau sa inteleaga
ceea ce se slujeste. Mitropolitul Dosoftei traduce "Psaltirea in versuri". Talentul sau creator este si
mai bine evidentiat si a adus aprecierea de primul nostru poet (psalmii sai valorifica registrul
popular).
In Tara Romaneasca, Mitropolitul Antim Ivireanul poate fi considerat intemeietorul oratoriei,
dar si a unei retorici religioase prin predici sub numele de "Didahii". In aceste predici intalnim
mijloace ale literaturii artistice, figuri de stil, epitete, repetitii, enumeratii si multe altele.
Domniile lui Matei Basarab, in Muntenia si Vasile Lupu, in Moldova, au marcat inceptul epocii
de inviorare culturala. Printre tipografiile infiintate cu sprijinul lui Petru Movila, fiu de voievod
moldovean, a ajuns mitropolit al Kievului, cartile religioase se raspandesc si contribuie la unificarea
limbii romane literare. Zorii literaturii religioase poarta astfel amprenta cartilor religioase care au
iesit din aceste tipografi.
Religia este o componenta importanta a culturii unui popor. Sentimentul religios se manifesta atat
in cadrul bisericii, cat si dincolo de zidurile ei. In biserica, legatura cu Dumnezeu se exprima public,
prin mijlocirea clerului, dupa o anumita randuiala. Insa credinta se oglindeste si in afara institutiei
ecleziare, in modul de a gandi a oamenilor, in comportament, in modul de a se exprima, in
obiceiurile lor, in ceea ce creaza: in arhitectura, in arte plastice, in muzica, in literatura.
Dimensiunea religioasa a existentei capata treptat forme de expresie romaneasca, mai intai prin
actul traducerii, apoi prin actul creatiei indivdiuale, fie in cadrul bisericii, ca literatura religioasa, fie
in afara ei, ca literatura de inspiratie religioasa.
Religia este o componenta importanta a culturii unui popor.
Componenta religioasa a literaturii romane este foarte vie in perioada premoderna. In evul
mediu, crestinismul care fusese adoptat de stramosii romanilor devine o religie bazata pe carte.
 Inceputurile scrise a romanilor sunt profund legate de viata lor spirituala, de credinta in
Dumnezeu si de raportarea la sacru a fiecarui individ, fie el om simplu, slujitor al bisericii sau
voievod.
Religia, alaturi de istorie, este cel dintai fundal de manifestare al culturii scrise si literaturii
(cartea religioasa romaneasca este mai intai o carte de cult in limba slavona, apoi o carte de cult in
limba romana).

EMANCIPAREA LIMBII ROMANE: MITROPOLITUL VARLAAM

In activitatea sa culturara, Vasile Lupu a fost secondat de catre mitropolitul Varlaam, un carturar
distins din acea epoca. Ca scriitor, mitropolitul Varlaam se remarea prin claritatea si plasticitatea
limbii pe care el si-o formeaza in regiunea Neamtului. Mitropolitul Varlaam, ca toti carturarii
epocii, cunostea bine si limba slava bisericeasca si, probabil, si limba rusa.
Prin activitatea sa carturareasca, mitropolitul Varlaam deschide sirul traducerilor in limba
romana a unui numar mare de carti religioase, care umplu see al XVII-lea si al XVIII-!ea. Desigur,
aceste carti astazi au un interes pur stiintific. Ele insa contribuie la dezvoltatrea !imbii literare
romanesti. Limba romana in aceste traduceri capata putere de expresivitate pe care noi n-o gasim in
sec. al XVI-lea. Ea gaseste o larga raspindire printre Carturari.
Cea dintii traducere a mitropolitu!ui Varlaam este Leastvita (Scara) lui loan Scarariul traducere
ce n-a vazut lumina tiparului.
Opera lui I. Scarariul, scriitorul bisericesc din sec. al V - lea, este un fel de manual de viata
calugareasca, care este compus din 30 de cuvintari, ce corespund la 30 de trepte ale perfectionarii
sufletesti ale calugarilor. Este o scriere ascetica, foarte apreciata de catre calugari, scriere cc nu este
lipsita si de unele calitati literare.
Probabil ca la manastirea Secu, mitropolitul Varlaam incepe traducerea vestitei lui Cazanii, care
este o traducere in romana a Evangheliei invatatoare a patriarhului Constantinopolului Callist.
Cazania lui Var!aam contine in totul 74 de predici Ia dumineci si sarbatori mai insemnate. Valoarea
literara a acestor predici consta in limba lor, care capata o putere de expunere, de mladiere noua. In
textul Cazaniei se gasesc pasaje de o rara frumusete, cum sunt cele din “Invataturile lul Neagoe
Basarab”; de exemplu: “Asementea noastra iaste lumina si ochiul trupului, si daca se intuneca
mentea cu ginduri de pacate si cu pohtele lumil acesteia, atunci si trupul si sufletul iaste intunecat.
Cazania mitropolitului Varlaam a avut o influienta extrem de mare asupra vietii spirituale si
religioase a poporului romanesc. Tiparita intr-un numar mare de exemplare, cartea se raspandeste in
toate colturile locuite de romani. Prin continutul ei ortodox, prin simplicitatea expunerii si prin
vigoarea limbii, ea se impune si cetitorilor de rind, nu numai bisericii. O buna parte din predicile
mitropoiitului Varlaam intra in colectia de predici care apare la Alba-lulia in anul 1699, sub
denumirea de “Chiriacodromion”.
Mitropolitul Varlaam a mai lasat o lucrare, si anume “Raspunsurile lui la catehismul calvinesc”.
Varlaam, in aceasta mica lucrare polemica ce apare in a. 1645, combate invataturile lui Calvin,
socotindu-i pe calvinisti mai primejdiosi decit “paginii, turcii si tatarii”. Acest Catechism, adaus pe
langa acela al lui Chiril Lukaris, care, dupa ce fusese catva timp mazil, cazuse ucis la 1638, chema
la lupta. Daca in veacul al XVI-lea cartile cu tendinte calvinesti putusera trece fara nicio protestare
din partea clerului ortodox din Principate, erau acuma carturari in stare a raspinge atacul. Nu in
Tara- Romaneasca insa. Aici blandul Teofil nu avea cunostintele trebuitoare pentru o discutie de
dogme si ceilalti ierarhi nu erau mai invatati decat dansul: Ia Ramnic pastoria Ignatie, acel preot
“sarb” din Nicopol care purtase scrisori de uneltire in foblosul Iui Matei-Voda atunci cand el era
pribeag in Ardeal, si-i ajutase pe langa puternicul Pasa dunarean Abaza, iar Stefan, fiul lui Dimitrie
si al Dumitrei, teranii din Costesti, care avea carja episcopiiior de Buzau, nu facuse nici el studii
mai inalte, nici nu rasfoise prea mult prin vechile carti de disputa teologica. Din Chiev si, prin
Chiev, din lasi se intinse scutul de aparare al ortodoxiei impotriva calvinismuiui care, plecand in
acelasi timp, din Tarigradul Imparatului si din Baigradul Craiului, parea ca ameninta sa inece
constiinta pravoslavnica a Romanimii intregi.
In Moldova, pastoria lui Anastasie Crimea se mantuise in 1629, cand Atanasie de Roman era
acum Mitropolit: Crimea se adapostise iarasi la Dragomirna lui, unde in curand se stanse; de oare ce
Domn la plecarea lui din Scaun era Miron Barnovschi, un prieten si o ruda, trebuie sa se admita ca
Anastasie a paretisit, a demisionat de buna vole, find obosit trupeste si doritor de odihna. Despre
Atanasie, urmasul sau, nu se poate spune nimic, si moartea lui facu loc, inca din 1632 (> 13 Julie),
cand stapania Moise Movila, unui nou arhipastor, Varlaam.
Era un calugar dupa nevoile timpului si dupa dorinta unui Teofan, unui Petru Movila, inoitorii
ortodoxiei in aceste parti. Nu flu de boier ca Gheorghe Movila, ca Aiiastasie Crimea, poate ca
Teodosie Barbovsehi, al carui nume de familie ii poarta si sfetnici ai Domniei, ci, ca si episcopul, pe
urma Mitropolitul muntean Stefan, contemporanul sau, un fecior de teran. Se nascuse in partile
Putnei, si din aceiasi casuta de sat pornira alti doi frati care nu se ridicara niciodata la marire: unul,
razas, in Tinutul Botosanilor, si altul, Stefan; Varlaam si-a impartit averea intre copili celui d’intaiu,
razesul Andreias Motoc si Marita, sotie a preotului domnesc Ursul Cergariu, si intre fiii celui de-al
doilea, Popa Ursul si Toderascu. Fu unul dintre cei d’intaiu calugari de la manastirea lui Nistor
Ureche, Secu, unde ajunsese egumen pe la 1610, multumita lui Anastasie Crimea; aici adaposti el
pe episcopul de Roman mazil, Mitrofan.
Inca din 1621, Varlaam mergea Ia Petru Movila pentru a-i da veste de o minune, intamplata la
Sucevita in 1621, ingreuiarea moastelor Sf. Joan eel Nou cand Mitropolitul voia sa le stramute de
teama cetelor de Cazaci pradalnici; ii trimesese Miron-Voda insusi; si cu alte prilejuri va fi adus el
la Chiev scrisori domnesti, si poate chiar ca a ramas aici o bucata dc vreme, pentru a invata cele ce
se pretindeau acum de la un ierarh ortodox, cum era sortit sa fle el. Trebuie sa fi avut in adevar
insusiri sufletesti si daruri de stiinta deosebite pentru ca sa fie numit de-a dreptul Mitropolit, fara sa
fi trecut, dupa obiceiu, cu zabava indelungata, prin Scaunele de Husi, Radauti si Roman, ai caror
episcopi, Mitrofan — de Ia 1627 Ia 1633 -, Evloghie — intors in locul lui Dionisie la 1631 — si
Dionisie, fost de Radauti — de la 1631 -, vor fi indurat numai cu greu umilitoarea trecere cu
vederea.
Numai unei pretuiri deosebite a lui Varlaam de Petru Movila si supunerii lui Alexandra Ilias fata
de un asa de puternic fruntas al Bisericii si cel mai sigur represintant al ortodoxiei, intr’un timp
cand si Tarigradul avea un Patriarh eretic, i se poate datori o numire facuta in atat de neobisnuite
imprejurari.
La 23 Septembre 1632 se facea hirotonisirea iui Varlaam, si cuvantul de salutare ii tinea insusi
Meletie Sirigul, ccl mai mare filosof teologic al Grecilor din acest timp: acest vestit invatat si
protosinghel al Bisericii constantinopolitane, autor al unor “Capitole” de combatere a invataturii
calvinesti din “Marturisirea” lui Chiril Lukaris, statu si mai tarziu in Moldova, capatand de la Vasile
Lupu sarcina de a-i preface in greceasca vulgara argumentarea lmparatului loan Cantacuzino
impotriva islamismului. De aici va fi scris el, in 1649, si acel opuscul despre Liturghie pe care i-I
ceruse Patriarhul Moscovei, Nicon. Intre 1646 si 1649 a prefacut in greceste, la lasi si Ia Suceava,
Viata Sf. Joan cel Nou. Trecusera numai cateva luni de la venirea in Domnie a lui Matei si, dupa
exemplul dat de Munteni, “boierii si tara” se ridicara in Moldova asupra Iui Alexandru Ilias si a
Grecilor lui. Sprijinitorul strainilor trebui sa plece, iubitorii unei Dornnii romanesti cu boieri romani
credeau sa poata avea iarasi pe Voda-Barnovschi, si, intre cei cari-l intampinara la lasi, trebuie sa fi
fost si acel vechiu credincios care era Varlaam, noul Mitropolit. “Preoti si calugari” mersera cu ei,
spune cronica, impreuna cu o sama de boieri pentru a-i cere de la Poarta, asa precum Grigorie
Mitropolitul, Teofil de Ramnic si unii “popi” facusera cale lunga pana la Constantinopol pentru a
cuceri Domnia lui Matei Basarsb. Dar Matei se intoarse recunoscut de Turci, pe cari-i speriase
biruinta iui, pe cand Barnovschi fu prins si taiat ca sa nu se faca obiceiu din aceste izgonini de
Domni si alegere de alti Domni dupa placul terii. In locul lui Barnovschi, mort de sabie, veni iarasi
Moise Movila, stapan placut pentru Vaniaam, ucenicul fratelui acestuia. Dar nu se impaca bine si cu
urmasul acestuia, Vasile Lupu, omul iubitor de lumina, cunoscator de carte greceasca veche, de si
nu in masura pe care o pretind laudatonii lui interesati, mandru si darnic de cate ori era vorba de o
lucrare prin care sa i se pomeneasca numele, in tara si departe peste hotarele ei, in tot Rasaritul
crestin supus Turcilor. Cu acest Domn asigurat in Scaun, prin bogatia si istetimea sa, pnin numarul
patronilor tarigradeni, Varlaam putea sa lucreze mai mult in ceea ce priveste cultura decat chiar cu
un prieten trecator ca Moise Movila.
Vasile-Voda cauta, de la inceputul stapanirii sale, sa faca o biserica, mai frumoasa si scumpa
decat toate celelalte, in care sa aseze, ca Ia Chiev, o tipografie si o scoala. decat dupa iesirea lui din
Domnie, Ia 1660. Dar grija de capetenie o are pentru ctitoria sa cea noua de la Trei lerarhi, in care
pe un trup de piatra ca al manastirii lui Petru Schiopul, Galata, se pusera podoabele introduse in
arhitectura noastra de la inceputul veacului al XVII-lea, in randul intaiu braiele impletite si rosetele,
si, element ce nu se intampina inainte de dansul, Vasile facu sa se lucreze in fina sculptura, la care
va fi intrebuintat mesteri rasariteni, mii de flori si arabescuri pe lespezile de marmura din care se
alcatuiau paretii. La 6 Maiu 1639 se sfintia aceasta biserica minunata, dar lucrul odoarelor,
policandre, candele, linguri, perdele, legaturi de carti, urma si mai departe, pana la 1641. In acest an
totul era gata in manastirea celor Trei lerarhi, careia poporui i-a zis, dupa slavoneste, a Trei
Sfetitelor, si Vasile facu sa se aduca de peste Dunare, din Constantinopol chiar, cu binecuvantarea,
castigata prin multe pungi de bani, fara indoiala, a Patriarhului Partenie, moastele Sflntei
Paraschive, care patimise mucenicia in Serbia. Chivotul fu intovarasit de trei Mitropoliti, loanichie
de Heracleia, Partenie de Adrianopol si Teofan de Paleopatre. Domnul insusi, boierimea si, dintre
ierarhii terii, Evioghie de Roman si Gheorghie de Husi iesira inaintea sflntelor ramasite pana Ia
Galati si Ismail; Vasile insusi intra, mergand in urma br, cum se vede si intr-o stampa din vremea
lui, la lasi, in ziua de 13 lunie 1641, - an, adauge inscriptia de pe chivot, cand si Domnului i s-a
nascut, dupa slabanogul loan-Voda, un al doilea fiu, botezat Stefan -, frumos numedomnesc vecbiu
-, caruia, in inscriptia citata, scriitorul, de buna sama Varlaam insusi, iliureaza viata indelungata.
Indata se intemeie si scoala, care trebuia sa deie, ca si scoala-model din Chiev, de Ia “Obitel
Bratcaia”, invatatura de greceste si slavoneste in acelasi timp, poate si cu oarecare notiuni de
latineste, ca si aceia. La 15 April 1641, Vasile-Voda cumpara de Ia boierul Mihail Furtuna, fost
Mare-Comis, cu 200 de Iei, casa din Ulita Ciobotareasca, langa “halesteul Bahluiului”. Aici se facu
scoala, si Varlaam capata de la Petru Movila pe insusi rectorul de pana atunci al celei din Chiev,
ieromonahul Sofronie Pociatchi, care, ca egumen si director, lucra in Iasi in iarna urmatoare; cativa
dintre tinerii cari-si mantuisera cursurile acolo ii intovarasisera, si e pacat ca nu stim numele tuturor
acestor vechi profesori straini ai Moldovei, incatusata inca in cultura veche slavona si in cea noua
greceasca. Materiile erau tot cele obisnuite la Chiev, adeca acelea ce se predau si in Colegiile
iesuite din Apus, ori si in cele din Polonia ale Ordinului: gramatica, retorica, dialectica, aritmetica,
musica, geometric, astronomie si teologie.
Pe cand se intemeia o scoala ca aceasta, menita sa deie buni scriitori de hrisoave solemne,
intelegatori de slavona bisericeasca si, cred, si un carturar adevarat, cum a fost Nicolae Milescu
Spatarul, - Varlaam se gandea si Ia tipografie.
“Cazania” lui Varlaam cuprinde predici pentru duminicile dintr-un an si sarbatorile mai
inseminate ale bisericii. Cele mai multe pelaca de la explicarea pasajelor din Evanghelie potrivit
zilei respective, la care se adauga sfaturi pentru infranarea viciilor si patimilor, de infratire si
intrajutorarea aproapelui. Partea a doua cuprine cateva legend hagiografice (viata marilor mucenici
ai ortodoxiei).
Iorga spune despre opera lui Varlaam: “In aceasta opera masiva, cu groasa slova ceteata, de
taietura galitiana, este desigur o parte originala, dar stilul este al autorului: Varlaam a lasat toata
invatatura cata o stia si o putea sti si a vorbi pe intelesul taranilor sai. De aici vine un fapt pe care l-
am constatat in Ardeal nu odata: in biserici parasite, prin praful ingramadit de sute de ani poate, iese
din cand in cand o foaie cu acea slova mare, hotarata, in care recunosti iemdiat Cazania lui
Varlaam.”
In simplitatea si naivitatea ei, “Cartea romaneasca de invatatura” a avut o considerabila
insemnatate in crearea primului nostru “stil carturaresc”, detinand, in aceasta privinta in cultura
romana, locul “Bibliei” lui Luther in aceea germana, dupa cum s-a remarcat cu drept cuvant (g.
Ivascu, 1969, p. 149). Prima parte cuprinde extrase din evanghelii si comentariul lor potrivit pentru
treizeci si doua de duminici, dupa o tehnica omiletica cu mult diferita de aceea coresiana din
“Talcul evangheliilor” din 1564, doar ca modelele par a fi altele si in orice caz mai numeroase
(Mazilu, 1987, p. 68-80).
Partea a doua cuprinde vieti de sfinti, ordonate calendaristic, la “praznicele lunilor peste an”,
incepand cu Simeon Stalpnicul (1 septembrie) si sfarsind cu taierea capului Sfantului Ioan (29
august).
Dar poate ca talentul lui Varlaam nici nu trebuie cautat in elocventa propriu-zisa, in rafinamentul
predicii, ca al urmasului sau din Muntenia, ci in felul taranesc de a infatisa chestiunile teologice.
Varlaam este, cu siguranta, primul nostru povestitor, ale carui istorisiri pot fi asemanate, in
primitivitatea lor plina de farmec, cu picturile murale din bisericile medieval moldovenesti, unde se
vad aceleasi episoade dion viata sfintilor ori aceleasi miscatoare scene ale Judecatii din urma.
 PRIMUL NOSTRU POET: MITROPOLITUL DOSOFTEI

Alaturi de marile personalitati romanesti care au ilustrat viata noastra culturala din sec. al XVII-
lea se asaza si figura mitropolitului Moldovei, Dosoftei. “Acest Dosofteiu mitropolitul — scrie Ion
Neculce — nu era om prost de felul lui; era neam de mazil, prea invatat; multe limbi stia: elineste,
latineste, slovineste si alte. Adinc din carti stia; si deplin calugar, si cucernic, si blind, ca un miel; in
tara noastra pre aceste vremi nu se afla om ca acesta”.
Datele noi care s-au gasit in ultimul timp au permis a se stabili ca eruditul mitropolit al Moldovei
se tragea dintr-o familie de negustori din Lvov, Papara, de origine macedoromana, Mitropolitul
Dosoftei a lasat o urma adanca in viata religioasa a Moldovei, dandu-i acestei vieti un impuls nou.
Prin reinflintarea tipografiei, prin tiparirea de carti noi, in special de ritualul bisericesc, Dosoftei
este continuatorul direct al operei culturale din epoca lui Vasile Lupu.
Principala opera a mitropolitului Dosoftei si prima lui scriere care a vazut lumina tiparului este
“Psaltirea in versuri”, care apare in anul 1673, intr-un orasel polonez, Uniev. A tradus aceasta carte
din slavoneste. Aceasta traducere a vazut lumina tiparului in anul 1680.
In Molitvelnicul lui (1681) si in Parimiile aparute in anul 1683, Dosoftei tipareste o lunga
Cronologie a tarii Moldovei, scrisa in versuri silabice, compusa din 136 rinduri. Are si niste versuri
dedicate patriarhului Moscovei, loachim. Importanta Psaltirii in versuri a mitropolitului Dosoftei
pentru literatura noastra veche este foarte mare. La sfarsitul Psaltirii, Dosoftei tipareste si versurile
lui Miron Costin privitoare la originea neamului romanesc.
Tot la tipografia din Uniev, mitropolitul Dosoftei publica in anul 1673 un Acatist talmacit de pre
limba slavoneasca pre limba romaneasca prin iubirea de munca si rivna Preasflntituiui chir
Domnului parinte Dositei, mitropolitul Sucevei. Probabil ca este o retiparire a unei parti, Acatistul
Maicii Domnului; din Precinstitele Acatiste a lui Petru Movila, aparuta la tipografia din manastirea
Pecersca in anul 1629.
In 1679 tipareste o Liturghie, tradusa de el din limba greceasca, cu numeroase note scrise in
limba greaca. Si Psaltirea slavo-romana, pe care o tipareste la lasi in anul 1680, este tiparita Ia
tipografia sa.
O insemnatate mare pentru literatura noastra veche are monumentala opera cunoscuta sub titiui
“Viata si petreacerea svintilor sau Proloagele”.
Intreaga scriere a lui Dosoftei cuprinde patru volume mari, tiparite intre anii 1682 - 1686. Opera
lui Dosoftei in mare parte este o compilatie a lui proprie, alcatuita sau tradusa dupa mai muite
izvoare, cum spune el, “de pre greceste si de pre sirbeste”.
In anul 1683, mitropolitul scoate o a doua editie a Liturghiei lui, completata cu rugaciuni noi. In
acelasi an, el tipareste o noua lucrare, intitulata “Parimiile preste an”. Este o colectie de slujbe si
rugaciuni, care se intrebuinteaza in biserica la serviciile divine ce se oficiaza seara. De asemenea, el
traduce si trimite la Moscova si Kiev Epistolele lui Ignatie, arhiepiscopul de Antiohia.
Moldova, dupa cum vedem, ne-a lasat o intreaga literatura istoriografica scrisa in slavoneste, o
bogatie de cronici de tot felul.
 Din soborul vrednicilor viaduci ai Bisericii noastre, din pronaosui frescelor seculare, din
pridvorul tiparnitei sale de Ia lasi, din galeria ctitorilor culturii romanesti, ne iese in cale
Mitropolitul Dosoftei al Moldovei. Dupa trup, flu al tinutului sucevean, nascut in 1624, iar dupa
duh al sanctuarului monarhal de Ia Probota, din 1648, cand a primit numele de Dosoftei. Simtind
chemarea tainica a roluiui sau in viata Bisericii, cu studii temeinice, si-a indestulat setea de cultura,
mai intai in Scoala domneasca din manastirea Trei lerarhi, din lasi si apoi la celebra Scoala a Fratiei
Ortodoxe din Lvov. Cu o viata filocalica pe masura monahismuiui vremii, la numai 34 de ani,
Dosoftei este chemat, in 1658, sa pastoreasca, pe rand, eparhiile Husi si Roman. In 1671 devine
Mitropolit al Moldovei, pana Ia 1686, cand a luat drumul greu al pribegiei in pamant strain, in
Polonia.
Aici, inconjunat de cativa ucenici, a continuat o foarte bogata activitate teologica, literara si de
traduceri, pana Ia trecerea sa la viata cea vesnica, in 1693. Daca mormantul sau nu se mai cunoaste,
zestrea ostenelilor sale, roade ale talentului sau de versificator, traducator, scriitor si contemplator al
adevarurilor celor mai presus de fire, constituie marturii ale existentei si nemuririi acestui Parinte
spiritual al poetilor romani de dupa el si Ctitor al limbajulul liturgic prin Liturghierul tradus si
tiparit Ia lasi la 1679 ca dar al limbii romane, biruitoare in cultul bisericii. Transliterat de catre
Mitropolia Moldovei in 19801, ca si Psaltirea in versuri, in 19742, aceste doua carti dau la iveala un
intreg univers de frumuseti literare si talmacesc credinciosia cu care Biserica a pastrat fondul de
cuvinte, incat ele pot fi folosite si astazi, cu intelesul liturgic al cuvantului. Ierarh al harului
inmultit, cuget luminat, psalmist in graiul multimilor, osardic talmaci a! izvoare!or grecesti si
slavonesti, pentru a face “spre inteles romanese lauda sfanta”, mester iscusit al slovelor, paznic al
dreptei credinte, al unui dumnezeiesc odor primit din Scriptun si din vistierlile Sfintitor Parinti, greu
incercat printre straini si stins de dorul pamantului romanese, asa se profileaza personalitatea
creatoare a Mitropolitului Dosoftei, dupa datele vietii sale de pastor ierarh, carturar. E datoria si
grija noastra sa-l readucem cu evlavie in randul marilor figuri ale culturii romanesti si universale, in
catapeteasma cinstirilor supreme de care tineretut si noi insine avem mare trebuinta.
Pe masura ce anii trec, ei ni-I apropie parca tot mai mult, chemandu-ne sa-l facem cunoscut, sa-i
dam la iveala vistieria credintei si talentului, care au rodit cu imbelsugare in Biserica noastra, in
sufletele fiilor ei si in Ortodoxia ecumenica. Pretuirea ce i se cuvine operei sale teologice si literare
trece insa dincolo de persoana si timpul sau, acoperind de cinste Biserica si, deopotriva, limba si
cultura romaneasca peste trei secole si jumatate. Fiecare din acestea a urcat prin el trepte noi,
inscriind date memorabile legate de Psaltirea sa in versuri, de sfintele carti ale slujirii in romaneste
de Ia Dumnezeiasca Liturghie la Octoih si la Vietile Sfintitor, Ia traducerea Sfintilor Parinti in alte
limbi folosite in Ortodoxie sau deslusind, la crearea Patriarhului loachim al Moscovei, invatatura
ortodoxa despre taina prefacerii la dumnezeiasca Euharistie. Mitropolitul Dosoftei trebuie privit si
ca un teolog de autoritate in aria larga a Ortodoxici. Cu atat mai mult se cuvine sa cinstim ierarhul
inaripat cu gandul spre inaltimile duhului prin scris si truda, cu cat imprejurarile i-au fost Iui
Dosoftei vitrege si mijloacele putine.
Dar a privi doar in aceasta lumina incununarea ce i se face de obicei acestui apostol al slujirii
altarului si al versului inseamna a scapa din vedere valoarea mesajului sau pentru vremea noastra.
Fiind un mare exemplu, el ne este si un puternic indemn. Poliglotul Dosoftei nu dispunea de
circulatia si schimbul de valori ce se face in secolul nostru. Tiparnita lui era un teasc greoi fata de
ceea ce ofera astazi civilizatia si tehnica moderna pentru raspandirea scrisului. Poezia noastra culta,
al carei etitor este, dispune acum desubtilitatile de expresie si bogatii poetice de inalta tinuta. Cartea
bisericeasca se afla in pas cu finetile limbii noastre literare. Izvoarele patristice traduse in
romaneste, editate si reeditate, revarsa rauri de apa vie in gandirea teologiei si a culturii romanesti.
De la Mitropolitul Dosoftei incoace, folosirea in scrierile sau cartile bisericesti a alfabetelor cirilice
si eline au ramas piese pretioase de colectii.
Sfanta lui ravna si nazuintele, care ii ridica mai presus de lumea veacului sau, ramanand pilda
pentru noi toti cei din cinul arhieriei, purced din dumnezeiesti indemnuri, pazite de el ca lumina
ochilor. “Pastorul cel bun pune sufletul sau pentru oi, aparandu-le ca David si priveghindu-le ca
lacob si pornindu-le Ia pasuni bune si ape sanatoase”, scrie el in predoslovia de Ia Dumnezeiasca
Liturghie. O asemenea unica marturisire, din atatea pe care ni le-a lasat in paginile scrise de el, este
de ajuns nu numai pentru a-i defini, dar si pentru a ne intelege chemarea noastra. Ca si Ia inaintasul
sau, Mitropolitul Varlaam, duhul cucernic, afierosirea si vibrantele chemari “la toata semintia
romaneasca pretutindenea ce se afla intr- aceasta limba pravoslavnica” razbat din fiecare rand, din
fiecare imagine si expresie pornite din inima. Truda “talcovanilor”, prinosul psalmilor “intorsi in
stihuri populare, toata tiparitura lui bisericeasca in romaneste isi larnuresc si obarsia si telul, prin
aceste revelatoare impartasiri.
Avem multe indatoriri fata de trecutul din care ne vorbese asemenea suflete laminate cu Dubul
Sfant. Dar una din cele dintai este cunoasterea si meditarea paginilor nemuritoare ale acestor parinti
ai altaruiui si ai cuiturii romanesti. Nu numai pentru a-I cunoaste cum au fost, ci si pentru a intelege
cum trebuie sa fim noi, spre a fi vrednici de ei. Acesta nu este un aspect, ci este ratiunea insasi
pentru care stam cu poetul si Mitropolitul Dosoftei in fata secolelor si a lumii, in numele a ceea ce
insemneaza spirit cultivat si putere de a malta semenii sa clevina purtatori de Dumnezeu, asa cum
“Duhul vine intr-ajutor siabiciunii noastre”. (Romani, 8,26)
Daca revine tuturor indatorirea sa mediteze, sub rostul unei astfel de intelegeri, asupra cinstirii ce
se face Mitropolitului Dosoftei, noua, siujitorilor Bisericii, cu atat mai mult. O consacrare, precum
aceea de care s-a bucurat lerarhul Bisericii noastre prin cinstirea lui de U.N.E.S.C.O. in 1974, ne
indatoreaza sa reflectam adanc la semnificatiiie stradaniei sale. E cat se poate de important ca un
ierarh roman ne-a condus la inaltul for al infratirii in numele a tot cc are mai nobil flinta umana. Sa
luam aminte, noi, slujitorii altarelor, dar si cinul celor inzestrati cu darul cuvantului in viers, ca
numai “multa truda sivriame indelungata” pot da si raspunsurile la chemarile sfinte si cununa
talentului pentru ceea ce implinim intru cultivarea spiritului.
Neobositul si pribeagul Mitropolit Dosoftei ne adevereste mereu ca, in ogorul Ortodoxiei noastre
romanesti, cultura a aflat teren manos. Ne-o confirma si alti viadici carturari si apostoli ai culturii
romanesti, ca Damaschin Dascalul, Chesarie, Antim Ivireanul, lacob Putneanul si altii din jilturile
lor de pastorire, de asemenea, poligloti, slijutori ai tiparului, artisti si cuvantatori de Dumnezeu. Ei
au pus sufletul lor in tot ce au scris si au tradus, ridicand prestigiul tipografiei bisericesti si dand
limbii romanesti noi podoabe de sens si de stil, iar cuvantului descoperindu-i taina rostirii. E randul
fiecarei generatii sa-si implineasca raspunsurile. Una din cai este si aceasta preluare a traditiilor,
aceasta nepretuita mostenire a inaintasilor nostri, ca pe un “rod al duhului”. Indemnul ne vine cu
staruinta, de peste veacurile trecute, de la acesti straluciti inaintasi ai nostri.
Din fericire, in cuprinsurile Patriarhiei noastre avem inca nepretuite comori ale stradaniei,
talentului si spiritului stramosese. Datori suntem sa ne cercetam, sa le cunoastem si sa le pastram ca
pe niste bunuri sacre cum si sunt. Cu acest smerit gand am insistat si Dumnezeu ne-a ajutat sa
dobandim palatul Parlamentului, construit langa pridvorul bisericii catedrale, pe locul Mitropoliei,
intre altele si pentru a organiza in spatiile generoase ale acestei cladiri Muzeul Spiritualitatii
Ortodoxiei Romanesti. Oricine poposeste la Manastirile sau la bisericile maramuresene culege
puteri innoitoare, din ceea ce marturisesc zidurile, locul fericit ales, frescele, broderiile si alte
odoare bisericesti, din tot ceea ce soarbe duhul despre cele ce nu se pot vedea, nici pipai. Asemenea
si Ia oricare din sfintele asezari manastiresti, unde ne intampina nu numai odoarele evlaviei
strabune, ci si cele ale inspiratiei artistice, asa cum staruie ele in pridvorare, in arhitectura, in
culorile pictoribor, in firul brodat, in lemn si in piatra, insufletite de maini indemanatice si gand
curat ca si credinta ostenitorilor. Cat de mari sunt aceste roduri innoitoare de cuget, marturisesec
mille de opere in proza sau in viers care au preamarit viziunea plina de eviavie si de dar a acestor
anonimi ctitori.
Sa purtam gandurile noastre spre ceea cc Mitropolitul Dosoftei insusi a luat aminte. Facand
aceasta suntem langa inima lui, in aceeasi dragoste pentru comonile duhului, in acelasi cult al
vaboribor spirituale. Urmandu-i exemplul, e sporul de cinstire pe care i-I putem aduce. E prinosul
nostru intreg, odata cu impartasirile mesajului cu care infrunta ci veacurile.
In comentariu Psaltirii lui Dosoftei, episcopul Melchisedec afirma “…inca cu dreptul se poate
zice ca el a localizat, a romanizat opera profetului imparat David. De aceea, ea a fost foarte
gustoasa inimii romanesti contemporane, din toate starile. Multi din psalmi au devenit cantece
populare.”

ARTA ORATORIEI RELIGIOASE: MITROPOLITUL ANTIM IVIREANUL

Este o personalitate pe masura epocii in care traieste, sfarsita intre ambitioase proiecte si
presimtirea apocalipsei, intre splendoare si instabilitate, intre opulent si violent. Cineva l-a vazut p
Antim Ivireanu proiectat simbolic pe fundalul tragic shakespearian al epocii brancovenesti. Inainte
de a fi pastor sufletesc, si-a aratat talentele multiple in opera de pura manualitate: tipograf, caligraf,
maestru de broderie, desenator si sculptor. Arta brancoveneasca reprezinta un moment important al
barocului din aceasta parte a Europei. Artistul cuvantului nu e strain, cand potriveste vorbele in
fraza, rigoarea delicata cu care tipograful randuia literele si imaginele in teasc.
Desi s-a amestecat in politica, a complotat, a tradat (si a fost tradat), pierind ucis, ca multi dintre
oamenii secolului sau, acest gruzin poliglot care ne-a invatat la perfectie limba s-a ilustrat mai cu
seama in sfera ecleziastica, organizand asezamantul ce-i poarta numele, dotandu-l cu un regulament
de functionare, scriind recomandari pentru preoti, tiparind carti bisericesti si un hronograf ilustrat.
“Didahiile” il arata invatat, dialectician in cele sfinte, un cap speculativ abstract, un pragmatic
pastor al turmei sale. Ne izbeste in ele “cuvantul acest dulce si mangaietoriu” in scopuri de
persuasiune. Predicatorul iti cunoaste bine publicul: “De n-ati stiut pana acum si de n-au fost nimeni
sa va invete, iata ca acum veti sti ca am treaba cu toti oamenii cat sunt in Tara Romaneasca, de la
mic pana la mare si pana la un copil de tata din pagani si din cei ce nu sunt de o lege cu noi, caci in
seama mea ce-au dat stapanul Hristos sa va pasc sufleteste, ca pre niste oi cuvantatoare, si de gatul
meu spanzura sufletele voastre…”. Dumnezeu, care nu si-a facut purtatori de cuvant din regi sau
filosofi, ci din oameni simpli: “Si pentru aceasta n-au ales imparati si crai, sa faca proroci; n-au luat
filosofi si ritori, sa trimita propoveduitori venirei lui; n-au pogorat pre langa dansul, mii de mii
nesocotiti si nenumarati, ci au trimis oameni prosti si mai vartos pastori de oi, ca pre Moisi, ca pre
David, ca pre Samuil…”.
Predicator fara ocolisuri, stabilind contacul cu auditoriul sau: intreaba si intreaba, reaminteste,
porunceste, cicaleste, cearta sau blestema; e cand blajin, cand vehement, cand manios, cand
batjocoritor, cand insinuant; ameninta, dar si seduce; capteaza atentia prin profetii temerare, dar si
printr-o smerita recunoastere a a propriei nevredniciri.
Stilistica “Didahilor” isi afla cu usurinta motivele si metaforele in literatura medievala. Topica
exordiala a lui Antim cunoaste toate motivele dedicarii lui Dumnezeu a operei proprii, afectarea
modestiei si celelalte: “Iata asamanarea aceasta a obrazului cu soarele si a vesmintelor cu zapada,
nu doara pentru aceia sa asemaneaza cum nu ar fi mai stralucit obrazul lui (Hristos) decat soarele,
sau vesmintele lui nu ar fi mai albe decat zapada, ci pentru ca aici, in lume, nu avem alt nimic mai
stralucitor si mai luminos decat soarele si mai alb decat zapada”.
Limba lui Antim inspirata doar de aceea vorbita romaneasca, de limba intregii literaturi
medevale, pe deasupra granitelor, a particluaritatilor de cult, devenise un jargon perfect
recognoscibile.
“Va poftesc sa va deschideti urechile inimilor voastre”, observam numaidecat una din
obisnuitele la el metsfore anatomice, cum le-a botezat Curtius, identificandu-le cu inceperea din
“Vechiul Testament”. Invatatul german scrie: “Psihologia moderna a stilului ar califica probabil
aceasta clasa de metafore ca baroca. In acest caz, barocul literar ar fi la fel de vechi ca “Biblia” si s-
ar prelungi pana la Heinrich von Kleist”. Metaforele culinare, prin care se sugereaza sursele de
hrana a spiritului, abunda si ele in “Didahii” (“osaptul vorbelor”), ca si cele ale navigarii. O
categorie interesanta o alcatuiesc metaforele pe care le-am putea numi retorice, in masura in care
definesc tocmai scopul captarii atentiei: “mreaja a invataturii” sau “undita cuvintelor”. Ele trebuie
private in cuprinsul celui mai important dintre tipurile de oratorie medievala si anume acela indicat
de Curtius drept al “oratoriei fastuoase”. Antim este un maestru al cuvantarii panegirice, comparand
bunaoara, pe intinderea unei jumatati de predici, pe apostolii Petru si Pavel cu soarele si luna.
Lexicul este adaptat deplin ocaziei, dovada ca scrisorile catre domnitor, care s-au pastrat, sunt
mai pline de expresii grecesti decat predicile. Aceasta nu inseamna ca predicile sunt populare.
Antim parea fi consistent ca diferenta dintre limba scrisa din epistoalele catre Brancoveanu si cea
menita rostiri din amvon a predicilor, chiar daca le scria si pe acestea. Repetitiile de pe orizontala
textului creeaza simetrii pe verticala lui. Este atat de mare gustul lui Antim pentru aceasta, intrucat
criticul vede in el expresia unei “euforii a noviciatului artistic” si chiar “semnele neindoielnice ale
gratualitatii”.
Intreaga arta medievala era, asadar, sacrificiu si tinea “mai putin de estetica decat de magie”: ea
era un raport cu sacrul. Nu va asculta de un principiu al gratualitatii sau al placerii (placerea fiind in
ochii Bisericii un pacat), ci de acea permanenta necesitate spirituala care transforma orice poezie in
rugaciune, in lauda adusa Atotputernicului.
Nu exista nicio libertate, caci pana si retorica e prescrisa riguros de canonul medieval. Antim e
patruns de smerenie la fel cum e si de rostul pocaintei, asa incat e greu de decelat la el cea mai mica
pornire individualista. Crede prea adanc in fericirea de apoi pentru a pretui persoana umana mai
mult decat ii ingaduia morala Bisericii. Paginile lui de pamflet condamna placerile, excesele,
destrabalarile si cheama la ascultare si rugaciune. Umanismul lui (ca si ale lui Grigore Ureche si
Costin) nu depasea canonul medieval alcatuit de Curtius si reluat de Duby.
Meseria de tipograf, de gravur si de pictor in care s-a remarcat Antim ne releva acelasi orizont
medieval. Medievalii sunt oameni ai Bisericii: asa este si Antim. Aceasta “religie populara”,
organica, simpla si fantasmatica este aceea in directia caria isi rostesc predicile Varlaam si Ivireanu,
ea dicteaza fatalismul lui Ureche si eschatologia lui Costin. Dincolo de cateva firesti, dar slabe
ecouri dintr-o Europa peste care trecusera valurile succesive ale Renasterii si Barocului, nimic
essential nu modifica spiritul medieval al scritorilor nostrii de dupa 1600, nici o fisura importanta
nu se vede in peretele de convingeri, gusturi, moralitati ori sentimente ale autorilor de predici, de
istorii si de versuri.
Artistic vorbind, insusirea de capetenie a “Didahiilor” consta in bogatia si finetea mijloacelor de
persuasiune. E. Negrici a descoperit o anumita schema in toate predicile. Intai, sistemul de referinta:
un personaj religios sau un eveniment sacru, asezat sub o lumina sublima, izvoratoare de vrednice
pilde morale. Apoi, agresiunea: locutorul se intoarce spre public si, fulgerand ca Moise, ii confrunta
faptele cu amintirile date divine. In a treia pozitie vin indicatile crestine, deturnand in final, in
rugaciune. Literatura isi face loc, in primul nivel, sub forma portretului si a descrierii, in a doua sub
forma pamfletului si a caracterelor, si, in al treilea, ca imn religios.” Schema, corecta in linii mari,
pune insa pe acelasi plan realizari artistice foarte deosebite. Nu numai naratiunea, dar si portretul si
descrierea sunt putin semnificative la Antim. Nu insa si imnica didahiilor, rugaciunea, panegiricul si
lauda. Cat priveste pamfletul (caracterologic), el nu e singurul element prin care oratorul stabileste
contactul cu auditoriul. Persuasiunea este multipla si complexa in didahii. Antim are constiinta
procedeelor, a traditiei oratorice pe care se bizuia. El trebuia sa afle cale dreapta catre sufletele unor
ascultatori care nu erau de obste, ci oameni subtiri, teologi mediocrii, compilatori. Nimeni nu a
vazut darul lui de a “cerne cu ciurul chibzuielii toata sfanta Scriptura”. Bun cunoscator al intelesului
fiecarui rand, a stiut de fiecare data sa-I lumineze.
Al treilea “Cuvant de invatatura si de umilinta la duminica Floriilor” este una din didahiile cele
mai impresionante ale mitropolitului lui Brancoveanu si merita s-o citim cu atentie spre a-i releva
articulatiile retorice.
Sunt relatate pe scurt cele trei invieri ale lui Hristos, a fetei lui Iair, a feciorului vaduvei si a lui
Lazar, dintre care abia ultima a provocat marea bucurie populara. “Dar oare pentru ce este aceasta
desparteala?” se intreaba Antim cu prefacuta uimire. “Nu erau minuni si acele doao, precum iaste si
aceasta de a treia? Nu era acesta Hristos ce a inviat si pre cei doi morti, precum a inviat si pre acest
de al treilea?”. “Pentru ca pricepem taina acestui cuvant se cuvine sa socotim pre acesti morti nu
dupa slova evanghelicestii istoricii, ci dupa duh si dupa taina gandului evanghelicesc.”
Arta lui de a talcui metodic sensul ramanand aproape de parfumul concret al intamplarii, de a
convinge prin sugerarea atmsoferei, a rolului jucat de protagonist si a locului ocupat de ei in spatiul
povestirii. Fara sa fie un povestitor la fel de bun ca Varlaam, este un predicator mai complex, care
speculeaza atat latura savanta si teologica a textului biblic, cat si latura lui de miracol naiv,
emotionant. Dupa ce rezuma cu maxima claritate evenimentele, Antim le cauta intelesul, punand
mai intai intrebari retorice, sprijinindu-se apoi de parerile eruditilor Bisericii, dar si pe intuitia sa de
cititor atent al textului.
Structura didahiei este simpla si eficace:
La mortul cel dintai, carele era fata lui Iair, zice evanghelistul Matei cum cand au mers Hristos
sa o inviaze n-au zis un cuvant, numai au apucat-o de mana si s-au sculat fata. La al doilea mort, la
feciorul vaduvei, zice evanghelistul Luca cum ca s-au atins de cosciug si numai atata zise: “Voinice,
tie zic, scoala! Si sazu mortul”. Iar al treilea, la Lazar ce n-au zis si ce n-au facut dulcele Iisus sa-l
inviiaze […] Si la cea de pe urma cu glas groaznic, cu carele au turburat tot iadul, aduse pe Lazar
dintru intunericul mortii la lumina vietii […] Acuma spuneti-mi ce inchipuiaste aceasta? Ce ne
invata aceasta mijlocire despartita cu care au inviat Hristos pre cei trei morti: pre cel dintai, cu
atingerea maini, pre al doilea cu un cuvant prost si pre al treilea cu lacrimi, cu rugaciunea si cu glas
mare? Dumnezeescul Zlatoust si sfantul Theofilact si toti talcuitorii Sfintei Evanghelii zic cum
aceasta au vrut sa ne invete Hristos, Domnul vietii si al mortii, ca pacatosul care iaste mort in darul
lui Dumnezeu de doao ori si de trei ori: iara inca fiind tanar in rautate si acesta, cu ajutorul lui
Dumnezeu, cu invataturile Evangheliei, de nu sa va cai astzai, se va cai maine: lasa rautatea si iara
se intoarce pre calea mantuintei. Iar al trilea, care au imbatranit in pacat si s-au obiciunit, in
desfatari si in desartaciunile cele lumesti, in pohtele lui cele rele, nu iaste cu putinta sa se intoarca
pre lesnce ci, au ramas far’ de cainta si moare in pacat […] sau, pentru ca sa vie in cainta trebuiaste
un ajutoriu tare, de sus, un cuvant viu al lui Dumnezeu, carele sa va in tot chipul sa-l ridice din
pacat, precum au radicat si pre Lazar din groapa.”
“Dar putea-voi crede eu, iubitii mei, cum ca aici, intre turma mea cea cuvantatoare, sa fie oi ca
acestia, ratacite, Lazari ca acestea, pacatos, impietriti la inima si necaitori?”
“Credinta voastra cea multa nu ma lasa sa o crez (aceasta). Iar de sa va intampla, prin departarea
dumnezeiasca, sa se afle cineva intru aceasta nevoie ticaloasa si vrednica de plans, cu multa scaraba
de inima imi intorc cuvantul catra dansul si-I zic, precum zicea Hristos catre jidovi, pentru Lazar:
“Unde l-ati pus pre dansul?” Unde ti-ai pus, pacatosule, sufletul tau cel iscusit, cel frumos, cel
minunat, cel vrednic?”
“Ci numai un lucru trebuiaste, far’de carele nu iaste cu putinta sa vie niciodata pacatosul in
cainta, care lucru nici arata Hristos la inviiarea lui Lazar. Putea, adevarat, mantuitorul sa-l inviiaze
pre Lazar asa precum se afla inchis in mormant, iar n-au vrut. Ci intai au poruncit sa radice piatra de
pe mormant si atuncea l-au inviat. Dara stiti pentru ce? Pentru ca sa inteleaga pacatosii cum ca de
nu vor ridica deasupr alor piatra obiciaiului celui rau, cu neputinta iaste sa inviiaze si sa se caiasca.”
Oratorul ecleziastic stapaneste toate clapele instrumentalului sau: solemnitatea, familiaritatea,
pilda, exaltarea, probazania, psalmodierea, poeticul, trivalul, metodicul si mesianicul.

BIBLIOGRAFIE

1. Preot Profesor Doctor Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1992
2. N. Iorga, Istoria Bisericii Romane, vol. II, Bucuresti, 1995
3. N. Iorga, Bizant dupa Bizant, Bucuresti, 1972
4. P. Chihaia, Arta Medievala, Bucuresti, 1998
5. P. P. Panaitescu, Inceputurile si biruinta scrisului in limba romana, Bucuresti, 1965
6. I. Teodorescu, Permanente istorice medieval. Factori ai unitatii romanesti, Iasi, 1994