CAPITOLUL I

Teorii ale personalităţii

Personalitatea - concept general. Aspecte generale privind teoriile personalităţii

O trecere în revistă a evoluţiei ştiinţei, în general, este necesară pentru fixarea cadrului
prezentării teoriilor despre personalitate, foarte diverse şi tributare, fireşte, ştiinţei epocii lor.
Ştiinţa modernă începe cu Galilei şi Newton, contribuţia anticilor fiind mai degrabă de natură
logică (Euclid, Pitagora, Aristotel); pentru prima dată rezultatele teoretice se verificau în
practică. (Stephen Hawking, „The grand design”, 2010). Un mare succes!
Acest succes reputat de mecanica newtoniană şi calculul diferenţial (să amintim doar
inventarea motoarelor) a lăsat impresia că a fost descoperit un instrument în stare să calculeze
orice. Kant, în „Critica raţiunii pure”, mergând pe aceeaşi cale „rezolvă”, de aceeaşi manieră şi
discursul filozofic. Laplace sintetizează: „Putem privi starea actuală a universului ca efect al
trecutului şi cauză pentru viitor. Un intelect care la un anumit moment ar cunoaşte toate forţele
care pun natura în mişcare şi poziţiile tuturor componentelor din care natura este alcătuită şi dacă
acest intelect ar fi destul de vast pentru a analiza aceste date, ar îngloba într-o singură formulă
mişcarea de la cele mai mari corpuri din univers până la cei mai mici atomi. Pentru o astfel de
inteligenţă nimic nu ar fi nesigur şi viitorul ca şi trecutul ar fi prezent în faţa ochilor săi”. Pierre
Simon Laplace, A Philosophical Essay on Probabilities
Psihologia nu putea să iasă nici ea din aceste tipare. Aveam deci, un set de ecuaţii
diferenţiale, ce puteau descrie „tot ce mişcă”. Dar soluţiile acestor ecuaţii nu erau în întregime
cunoscute.
Deja la sfârşitul sec. XIX oamenii de ştiinţă au început să descopere anomalii în ştiinţa
newtoniană „normală”. Poicaré (1892) atrage atenţia că legea atracţiei universale, aplicată la un
sistem de trei corpuri duce la soluţii haotice; împreună cu Marston Morse (1921) şi George
Birkhoff (1922) elaborează conceptual dezvoltării discontinue; Balthazar van der Pol şi Jan van
der Mark (1927) descoperă bifurcaţia, într-un circuit electronic; ceva mai târziu e redescoperită,
în biologie şi lista poate continua.

1
 Apariţia şi dezvoltarea calculatoarelor a trezit speranţa rezolvării oricărei ecuaţii
diferenţiale. În acest moment începe criza. Lorenz, încercând să rezolve nişte ecuaţii ce descriau
fenomene meteorologice, descoperă că o mică variaţie a datelor iniţiale poate produce schimbări
dramatice în aspectul soluţiei. Avem astfel actul de naştere al dinamicii neliniare. De la 1960
încoace, nenumărate pagini de ştiinţă au fost rescrise şi reconsiderate. Psihologia nu putea scăpa
nici ea acestei tendinţe.
Este binecunoscută afirmaţia că psihologia a apărut o dată cu rasa umană, iar celebrul
„cunoaşte-te pe tine însuţi”, stă mărturie acestor preocupări. Cele cinci facultăţi ale sufletului,
relevate de Toma d’Aquino, au intrat în istoria psihologiei, briciul lui Occam, precursorul raţiunii
suficiente a lui Leibnitz şi metoda descompunerii în elementele componente a obiectului de
studiu a lui Descartes, au făcut parte din metodologia ei. Domeniul psihologiei, singurul în care
creierul se judecă pe el însuşi, este deosebit de bogat şi variat. Vom alege din el principalele
curente în definirea şi studierea personalităţii, cu accentul pe psihologia experimentală, care în
ultimele decade în special a dezvoltat instrumente statistice foarte puternice în măsurarea ei, cu
scopul de a crea un consens în definire dar şi un mod de departajare pentru aplicaţii practice (în
cazul nostru, găsirea persoanelor cele mai potrivite pentru cariera militară).
Teoriile personalităţii, din perspectiva principiilor metodologice-explicative sunt
clasificate ca având următoarele orientări: biologistă (Sheldon); psihanalitică (S. Freud, A. Adler,
K. Jung, E. Fromm, J. Lacan şi alţii); experimentalistă (Wundt); psihometrică factorială (G.
Allport, H. Eysenk, R.B.Cattell); organismică (K. Goldstein); umanistă (C. Rogers, A. H.
Maslow); a constructelor (G.A. Kelly); a câmpurilor (K. Lewin); hormistă (Mc Dougall); socio-
culturală (R. Linton, M. Mead) şi antropologică (Golu M., 1972, 1985).
Începem prin a evidenţia câteva definiţii acceptate de comunitatea ştiinţifică, având în
vedere că personalitatea este cea mai elocventă şi mai sintetică formă de manifestare a sistemului
psihic uman. Abordarea unei singure componente a personalităţii ar fi reducţionistă. Termenul de
personalitate nu este înţeles în mod unitar datorită lipsei de consens a psihologilor ce au
teoretizat conceptul (Schultz, D, 1986, p.2). Numeroasele teorii referitoare la definirea şi
conţinutul conceptului de personalitate fac ca să nu existe o teorie unitară asupra personalităţii.
Fiecare curent de cercetare a abordat un anumit aspect al conceptului de personalitate, pe care l-a
considerat semnificativ.

2
 O definiţie a personalităţii care pune accentul pe caracteristicile de stabilitate, consistenţă
şi specific individual afirmă că personalitatea cuprinde „factorii interni, mai mult sau mai puţin
stabili, care determină comportamentul unei persoane să fie acelaşi, de la o perioadă de timp la
alta, precum şi faptul că diferenţele dintre conduitele oamenilor se vor evidenţia în situaţii
comparabile” (Child I. L., în E. F. Borgota şi W. W. Lambert (Ed.), 1968, p. 83).
Conceptul de motivaţie şi noţiunea de trăsătură constituie exemple de viziune relativ
comună între teoriile contemporane şi cele clasice ale personalităţii. Paul Popescu Neveanu
consideră că „o definiţie clasică a personalităţii prin gen proxim şi diferenţă specifică probabil ca
nu există” (Golu M., 1972). ,,Personalitatea reprezintă un sistem de activităţi în roluri, activităţi
care nu sunt simple conformări în rol, ci exprimări ale unei motivaţii si valorizări proprii”
(Zăpârţan M., 1990). Măsura personalităţii este dată de ceea ce se realizează si nu de potenţialul
care nu este valorificat. Ion Holban afirmă că „personalitatea omului este condiţionată, în
dezvoltarea sa, de două categorii de forţe, de fondul calităţii transmisă ereditar şi de totalitatea
acţiunilor exercitate de mediul înconjurător asupra sa. Vectorii personalităţii se fundamentează
prin interacţiunea dintre aceste categorii de forţe” (Holban, I., 1971).
Personalitatea este definită de unii psihologi români ca „îmbinarea unitară nonrepetitivă a
însuşirilor psihologice – aptitudini, temperament, caracter, sentimente predominante, motivele
conduitei (suprema sinteză); suprema sinteză a coeficientului de inteligenţă, caracter şi trăire
emoţională, echilibru în temperament şi fire, instruire şi educaţie în familie, şcoală, profesie şi
naţiune” (Mărgineanu N., 1973); „organizarea interioară sintetică, unitară şi totodată
individualizată a însuşirilor psihologice, a structurilor şi cognitive şi atitudinale, a capacităţilor
individuale, care îi determină o adaptare specifică la mediu” (Tucicov Bogdan A.); „o sinteză ce
defineşte subiectul uman considerat ca unitate biopsihosocială, ca purtător al funcţiilor
epistemice, pragmatice şi axiologice..., un macrosistem al invarianţilor informaţionali şi
operaţionali ce se exprimă constant în conduită şi sunt definitorii sau caracteristice pentru un
subiect” (Paul Popescu Neveanu, 1969); „ansamblul sistemic şi deosebit de complex al
trăsăturilor caracteristice ale omului concret, în ceea ce are el original, individual, relativ stabil şi
îl deosebeşte de ceilalţi” (Epuran M., 1984).
Ion Dafinoiu defineşte personalitatea ca pe „o construcţie teoretică, elaborată de
psihologie, în scopul înţelegerii şi explicării - la nivelul teoriei ştiinţifice - a modalităţilor de

3
fiinţare şi funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl denumim persoană
umană” (Ion Dafinoiu 1999, 2002).
Allport defineşte personalitatea ca „organizarea dinamică în cadrul individului a acelor
sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic” (Allport G.,
1981, p. 40). Individul se află într-o situaţie paradoxală, este atât cauză cât şi efect (consecinţă) a
societăţii (Allport G., 1981).
O definiţie mai recentă, complementară celei formulate de Allport, formulată din punctul
de vedere al modelului situaţional priveşte personalitatea ca fiind reprezentată de „acele
proprietăţi structurale şi dinamice ale individului sau indivizilor care-i reflectă pe ei înşişi în
răspunsurile caracteristice pe care aceştia le dau diferitelor situaţii” (Pervin).
M. Reuchlin defineşte personalitatea ca „o caracteristică relativ stabilă a modului de a fi
al unei persoane, în ceea ce priveşte felul de a reacţiona la situaţiile în care ea se găseşte” (M.
Reuchlin, 1992). „Situaţionismul poate fi observat ca o antiteză a personologismului (...) factorii
situaţionali fiind surse aproape exclusiv de variabile situaţionale” (Ekehammar, 1974).
Nota comună a celor două abordări este dată de structurile interne, care pot explica modul
de comportare diferit al oamenilor în situaţii similare. Aceste „sisteme psihofizice” sau
„proprietăţi structurale şi dinamice” determină comportamentul caracteristic al indivizilor, care
ajunge „să-i reflecte pe ei înşişi” (Neculau A., 2003).
Vasile Pavelcu afirmă că „modelările personalităţii pot fi grupate în două categorii: una
are ca obiectiv determinarea diferenţiată a funcţiilor iar a doua se situează pe poziţia taxonomică,
clasificatoare, a trăsăturilor şi tipurilor personalităţii” (Pavelcu V., 1982). Diferitele inventare de
personalitate obţin „o arhitectură ipotetică a structurii, dedusă din comportamentul manifest şi nu
din observarea directă a acestor trăsături” (Neculau A., 1996). Datorită faptului că trăsătura nu a
putut fi măsurată direct, ci prin intermediul comportamentului, se ajunge la „identificarea
personalităţii cu modelul de comportament” (Marlowe, Sergen, 1969). Psihologii admit că
„actele noastre comportamentale sunt oglinda personalităţii noastre” (Neculau A., 2003).
Mielu Zlate abordează conceptul de personalitate prin perspectiva a două modele
explicativ – interpretative: modelul trăsăturilor sau dispoziţional substanţialist - se referă la
consistenţa/stabilitatea personalităţii şi modelul situaţional - opus primului model, postulează
dinamica/schimbarea/inconsistenţa personalităţii (Mielu Zlate, 2005). Un criteriu al normalităţii
psihice este echilibrul dintre comportamentele constante, consecvente, reflectate de modelul

4
trăsăturilor şi comportamentele inconsistente, inconsecvente, ca rezultat al factorilor situaţionali
(Gross R., 1995).
Deşi foarte diverse, definiţiile date personalităţii au câteva caracteristici comune:
globalitatea, coerenţa şi permanenţa (stabilitatea) temporală (I. Dafinoiu, 2002, p.54). Alte
caracteristici ale personalităţii sunt: organizarea ierarhică a trăsăturilor, individualitatea şi
unicitatea acesteia, dinamica şi predictibilitatea, care se află într-o permanentă interacţiune.
Andrei Cosmovici grupează teoriile în trei categorii: „teoria trăsăturilor, teoriile
psihodinamice şi teoriile comportamentului”. O altă clasificare este făcută de Romeo Zeno Creţu
din perspectiva modelelor alternative. Avem astfel modelul clasic dispoziţional (modelul
trăsăturilor) ce include modelul dispoziţional sumativ (analiza frecvenţelor comportamentale) şi
analiza condiţională a constructelor dispoziţionale, modelul situaţionist şi modelul interacţionist,
(Romeo Zeno Creţu, 2005). Robert Owen a abordat teoriile personalităţii din cinci perspective
distincte: psihodinamică, umanistă, a trăsăturilor, comportamentală (behavioristă) şi cognitivistă
(Owen R., 2003).
O altă perspectivă în abordarea personalităţii este cea structuralist-sistemică. În
perspectiva structuralistă „personalitatea este un ansamblu de însuşiri psihice – formaţiuni
sintetice ce decurg din condensarea diverselor funcţii şi însuşiri psihice, în urma unui proces
evolutiv de generalizare şi sintetizare”, în care structura personalităţii este interpretată ca un
întreg, cu substructuri în care există „relaţii de ierarhizare şi colaborare – relaţii structurale”). În
cea sistemică („personalitatea este un sistem hipercomplex, probabilist, dinamic şi deschis”
(Golu, 1993, 2003), format din trei subsisteme: „dinamico-energetic reprezentat de temperament,
instrumental-operaţional reprezentat de aptitudini şi relaţional-valoric reprezentat de caracter”).
Evaluarea ştiinţifică a personalităţii îşi are originea în „studiul diferenţelor individuale cu
ajutorul măsurării psihologice” (I. Dafinoiu, 2002, p. 20).
Studierea comportamentelor umane sugerează plasarea acestora între doi poli
conflictuali: liber arbitru – determinism, raţionalitate – iraţionalitate, holism – elementarism,
constituţionalism – enviromentalism, schimbare – uniformitate, subiectivitate – obiectivitate,
acţiuni determinate de stimuli interni – acţiuni determinate de stimuli externi, homeostazie –
heterostazie şi cognoscibilitate – incognoscibilitate.

5
 Tabelul nr. 1
Poziţia teoreticienilor faţă de prezumţiile de bază ale naturii umane adaptat după A. L.
Hjelle şi J. D. Ziegler (1981, p. 443).
puternic moderat slab mediu slab moderat puternic
Liber arbitru

Adler Allport Bandura Erikson Freud

Maslow Kelly Skinner

Determinism
Rogers Murray

Maslow Adler Freud

Raţionalitate

Rogers Erikson

Iraţionalitate
Bandura
Allport
Murray
Kelly
Adler Allport Bandura Skinner
Holism

Elementarism
Maslow Kelly
Rogers Murray
Erikson Freud
Constituţionalism

Rogers Maslow Adler Skinner

Freud Allport Bandura

Enviromentalism
Kelly Murray Erikson

Maslow Allport Murray Adler

Schimbare

Uniformitate

Skinner Kelly Freud

Rogers
Erikson
Bandura

6
 Subiectivitate
Adler Freud Bandura Erikson Adler
Maslow Murray Maslow

Obiectivitate
Rogers Erikson
Kelly
Homeostazie Stimulare internă

Adler Freud Bandura Skinner

Stimulare
Maslow Murray

externă
Allport Erikson
Rogers
Freud Erikson Adler

Heterostazie
Murray Maslow
Allport
Rogers
Cognoscibilitate

Freud Allport Murray Adler

Skinner Erikson Maslow

Incognoscibilitate
Bandura Rogers
Kelly

Criteriile de diferenţiere folosite pentru evaluarea teorilor personalităţii sunt:

verificabilitatea, valoarea euristică, consistenţa internă, economicitatea conceptelor,
comprehensivitatea comportamentului uman şi semnificaţia funcţională.
Tabelul nr. 2
Evaluarea teoriilor personalităţii în funcţie de criteriile de diferenţiere după A. L. Hjelle
şi J. D. Ziegler (1981, p. 447).
Scăzut Moderat Ridicat
Verificabilitatea Freud Murray Skinner
Maslow Kelly Bandura
Adler Rogers

7
 Erikson
Allport

Valoarea euristică Erikson Adler Freud

Allport Murray Skinner
Kelly Bandura
Maslow Rogers
Consistenţa internă Freud Adler
Allport Maslow
Murray
Rogers
Bandura
Kelly
Skinner
Erikson
Înţelegerea Bandura Freud
comportamentului Maslow Adler
Erikson
Rogers
Murray
Allport
Skinner
Kelly
Semnificaţia Murray Adler Freud
funcţională Allport Erikson Rogers
Kelly Bandura Maslow
Skinner

Personalitatea cuprinde factori stabili de comportament sau trăsături, care determină un

individ să acţioneze într-un mod specific şi consistent. Trăsăturilor de personalitate descriu
comportamentul uman. În contrast, inteligenţa se referă la capacitatea unui individ de a învăţa
lucruri noi şi de a rezolva probleme noi (Gf) şi probleme vechi (Gc). Inteligenţa foloseşte

8
cunoştinţele acumulate şi utilizate adecvat pentru descrierea noastră sau a celorlalţi, fiind
considerată parte a personalităţii (Barratt, 1995; Cattel, 1971; Eysenk & Eysenk, 1985).
În studiul personalităţii psihologii au încercat să identifice şi să înţeleagă diferenţele
observabile şi sistematice între indivizi, care par stabile în timp. O atenţie deosebită a fost
acordată personalităţii şi inteligenţei, care au fost studiate în moduri diferite (Ackerman &
Heggestad, 1997; Chamorro-Premuzic & Furnham, 2004a, 2004b; Zeidner & Matthews, 2000).
O altă abordare are în vedere valorile, credinţele şi atitudinile care sunt legate în mod sistematic
de factori fundamentali şi stabili ai abilităţilor (inteligenţa) şi trăsăturilor (personalitatea).

Teorii despre personalitate

Perspectiva psihodinamică
Teoriile psihodinamice subliniază importanţa inconştientului (unele aspecte importante
ale personalităţii pot fi foarte greu conştientizate) şi se axează în special asupra reacţiilor
defensive şi aspectului motivaţional.. Psihanaliştii susţin că verificarea ipotezelor psihanalitice se
realizează prin interviul psihanalitic, observaţiile clinice, terapia de lungă durată şi studiul de caz,
dar analistul nu este un observator imparţial: „ ... observatorul clinic este întrebat la întâlnirea cu
experimentalismul despre obiectivitate” (Hjelle, A. L., Yiegler J.D., 1981, pp 53-59 apud
Havârneanu Cornel, p. 23). Totuşi ipotezele ştiinţifice propuse de teoria psihanalitică sunt greu
de verificat.
Psihologii proeminienţi în abordarea personalităţii din perspectivă psihanalitică sunt
Sigmund Freud, Carl Jung, Alfred Adler, Karen Horney, Erich Fromm, Harry Stack Sullivan şi
Erick Erikson.
Sigmund Freud este pentru psihologie ceea ce Newton este pentru mecanică şi Gauss
pentru statistică. El a definit prima teorie a personalităţii, psihanaliza. Cele trei mari componente
ale minţii umane - id, ego şi superego interacţionează (sau intră în conflict) pentru a forma
personalitatea. Psihanaliza măreşte importanţa motivaţiilor inconştiente şi a conflictelor dintre
instinctele primare şi învăţarea socială, accentuând importanţa experienţelor din prima copilărie
în formarea personalităţii mature.
Pentru psihanalişti, personalitatea este în cea mai mare parte inconştientă. Prin folosirea
mecanismelor de apărare ascundem lucrurile neplăcute despre noi. Freud crede ca natura umană

9
este în întregime malignă şi instinctele noastre sunt doar cele sexuale şi agresive. Personalitatea
se dezvoltă printr-o serie de stagii psihosexuale până la vârsta de 5 la 6 ani. Înţelegerea
incoştientului se face prin intermediul visurilor. Instinctele noastre maligne sublimează în
comportamente acceptate social (Owen R., 1998).
„Scopul tehnicii psihanalitice este procesul catartic, prin care traumele emoţionale ies la
suprafaţă, permiţând pacientului să se elibereze de ele şi să găsească modalităţi constructive de a
le stăpâni” (N. Hayes, S. Orrell, 1997, p. 201).
Abordarea psihanalitică a personalităţii are în centrul preocupărilor relevarea amintirilor
şi stărilor adânc îngropate în conştiinţa subiectului, stări puternic marcate afectiv, în scopul
reducerii tensiunilor interioare.
Freud descoperă corelaţia dintre conştient (parte a psihicului responsabilă de activităţile
de care suntem conştienţi), preconştient (zonă responsabilă cu administrarea amintirilor si
gândurilor temporar uitate) si inconştient (zonă profundă ale cărei componente nu pot fi analizate
conştient). Aceasta zonă, care găzduieşte conflictele, traumele emoţionale, influenţează, din
perspectiva lui Freud, comportamentul persoanelor.
Sinele si supraeul se află în inconştient, eul are drept scop blocarea trecerii elementelor
ce le compun în conştient. Concluzia desprinsă este că eul dispune de mecanismul de apărare –
protecţia, refularea, formaţiunea reticulară, raţionalizarea – care îi permit să se protejeze
împotriva presiunilor exercitate de sine si de supraeu.
Fără a se neglija rolul mecanismelor de apărare pe care Freud le-a propus, abordarea
psihanalitică a personalităţii nu poate anticipa manifestările persoanelor în diverse circumstanţe
(ceea ce pune serioase semne de întrebare în legătura cu caracterul ştiinţific al teoriei freudiene),
nu oferă posibilitatea testării susţinerilor sale în raport cu realitatea. Alte critici vizează
eşantionul selectat (nereprezentativ – doar femei, de condiţie medie, doar dintr-o zonă delimitată)
şi metodele utilizate, care n-ar fi permis obţinerea aceloraşi informaţii de alţi subiecţi şi
interpretarea diferită a acestora.
Orientarea psihanalitică iniţiază un mod de abordare de tip holist, a unui ansamblu sau a
unui întreg care constituie însăşi personalitatea, diferit de cel tradiţional, analitic.
Carl Jung s-a delimitat de psihanaliza freudiană, contruind psihanaliză analitică.
Defineşte foarte plastic personalitatea ca suprema realizare a calităţilor înnăscute ale individului.
Este un act de mare curaj în înfruntarea cu viaţa o afirmare absolută a tot ceeea ce este

10
individual, cea mai de succes adaptare la condiţiile universale ale existenţei, cuplată cu cea mai
mare libertate şi autodeterminare (Jung, 1934). Inconştientul este important, dar spre deosebire
de Freud, consideră natura umană atât bună cât şi rea. Adaugă la sexualitate şi agresivitate alte
instincte importante conţinute în inconştientul colectiv. Predispoziţiile inerente care stau la baza
percepţiei noastre despre lume sunt înglobate în paradigma arhetipurilor, noţiune cu implicaţii
adânci şi în alte ramuri ale ştiinţei (Jung a colaborat cu eminentul fizician Pauli, care a reflectat
această paradigmă în principiul său asupra arhitecturii atomului). Jung consideră tendinţele
morale şi nevoia pentru religie instincte înnăscute. Activităţile mentale sunt alimentate de
energie psihică (libido). Conştientul şi complexele inconştiente exercită un control considerabil
asupra comportamentului. Conform principiului, opoziţiei energia psihică este creată de
tensiunea dintre stările opuse. Psihicul este în mare parte inconştient.
Ego-ul, o componentă a personalităţii relativ slabă, este un complex în întregime
conştient şi începe să se dezvolte la al patrulea an de viaţă. Persoana (conştientul) este o faţadă
ce protejează, o mască socială care facilitează contactele cu alţi oameni. Inconştientul personal
se formează la naştere şi include materialul inconştient, aşa ca memoriile uitate sau
neimportante. Umbra localizată în inconştientul persoanei este partea primitivă a personalităţii,
care, deşi nu este bine venită, este un ingredient necesar al vitalităţii. Prin proiectarea asupra altor
oameni umbra este experimentată indirect. Inconştientul colectiv este depozitul arhetipurilor
moştenite de la părţile noastre ancestrale. Arhetipurile (umbra, persoana, anima, animus, sinele,
omul bătrân înţelept şi altele) rezultă din experimente repetate ale generaţiilor trecute şi ne
predispun la perceperea lumii în moduri particulare. Arhetipurile sunt inconştiente, dar le
experimentăm prin imaginile simbolurilor pe care le produce şi le transmite la conştient.
Richard Dawkins şi Daniel Dennette cu a lor „teorie a memelor” şi a „fenotipului extins”
pun într-o nouă lumină teoria arhetipurilor a lui Jung. De asemenea, cei patru factori constitutivi
ai personalităţii la Jung sunt reluaţi şi transformaţi într-o matrice de şaisprezece combinaţii în
analiza factorilor personalităţii.
Dezvoltarea personalităţii în viziunea lui Alfred Adler se realizează prin interese sociale.
Personalitatea este formată de relaţiile copilului cu părinţii săi, de scopurile conştiente şi mai
puţin de instincte; inconştientul nu este important. Nevoia de autoperfecţionare (superioritate)
este cea mai importantă în ierarhia trebuinţelor. Tendinţa înnăscută de a coopera cu ceilalţi este
esenţială pentru supravieţuire.

11
 Prin cooperare putem domoli forţele superioare ale naturii. Ereditatea nu influenţează
personalitatea, care este determinată de scopurile noastre în viaţă şi metodele de a le atinge, mai
mult decât de alte cauze primare. Nevoia de autoperfecţionare este motivată de sentimentele
copilului de inferioritate, care pot stimula prin compensare o formă a interesului social.
Adler acceptă existenţa unui anumit tip de inconştient, care include trăsăturile de
personalitate negative pe care nu dorim să le înţelegem. Conştientul şi inconştientul nu sunt în
conflict, fiind reunite pentru îndeplinirea scopurilor alese. Teoria holistică a lui Adler tratează
personalitatea ca pe o unitate indivizibilă şi nu descrie structura acesteia.
Poziţia copilului în familie (dată de ordinea de naştere) influenţează dezvoltarea
personalităţii. Stilul de viaţă este reflectat de scopuri, metode, percepţii şi memoriile
corespondente este unic şi este reflectat de caracteristicile de personalitate ale unei persoane şi
mişcările fizice.
Karen Horney combină convingerea lui Freud - inconştientul este foarte important, cu
ideile lui Adler - personalitatea este modelată de relaţia copilului cu părinţii. Este optimistă în
legătură cu natura umană şi consideră că avem capacitatea şi dorinţa de a ne dezvolta potenţialul
pentru a deveni indivizi decenţi.
Horney analizează importanţa proceselor inconştiente, menţinerea reprimărilor active şi
conflictele intrapsihice dureroase fără să folosească constructe structurale specifice.
Horney nu este de acord cu punctul de vedere al lui Freud că femeile au o mai mare
autocontemplare şi un superego mai slab deoarece le lipseşte organul genital masculin. Femeile
se văd inferioare şi subordonate datorită influenţelor culturale şi bărbaţii deţin unele caracteristici
feminine.
Horney nu a reuşit să dezvolte o teorie comprehensivă proprie, a aderat prea mult la ideile
lui Freud şi Adler. Pin studiile sale asupra nevrozei (atribuie nevroza relaţiilor întrerupte cu
părinţii în timpul copilăriei) a contribuit semnificativ la o înţelegere mai bună a personalităţii
umane. Karen Horney a încercat într-un mod original să modifice psihanaliza freudiană într-o
direcţie alderiană. (Owen R., 2003).
Erich Fromm afirmă că oamenii nu au instincte înnăscute care să programeze
comportamentul, suntem mult mai izolaţi şi anxioşi faţă de alte specii iar libertatea şi
independenţa o percepem ca ameninţătoare.

12
 Fromm a evidenţiat conflictul între partea noastră înnăscută, organică şi caracteristicile
umane unice (motivaţia, conştiinţa de sine şi imaginaţia), considerând importante de asemenea şi
unele motive nonorganice (nevoia de ceilalţi, transcendenţa, identitatea, etc.). Natura umană este
percepută optimist, dar este mult mai pesimist decât Horney în legătură cu capacitatea noastră
secundară a comportamentului patologic de a învăţa.
Fromm a acceptat importanţa proceselor inconştiente, reprimării şi mecanismelor de
apărare din teoria lui Freud, dar a respins conceptele freudiene de id, ego şi superego şi nu a
favorizat un model structural alternativ. Descoperă trei mecanisme care pe care le folosim pentru
a scăpa de ameninţări: o ataşare sadomasachistă de altă persoană (autoritatea), eliminarea
ameninţările externe (agresiunea malignă) şi o imersiune cameleonică într-un rol acceptabil
social (conformitatea automată).
Harry Stack Sullivan a definit personalitatea în termenii relaţiei cu alţi oameni. Stadii din
copilăria noastră, inclusiv adolescenţa, sunt importante pentru dezvoltarea personalităţii.
Contribuţii semnificative au fost aduse la înţelegerea cauzelor pentru tratamentul schizofreniei.
Sullivan este mai puţin optimist asupra naturii umane decât Horney şi Fromm, susţinând
că personalităţile umane se bazează una pe alta. Spre deosebire de Adler preferă asemănările
între oameni decât diferenţele. Relaţia cu alţi oameni este esenţială pentru dezvoltarea
personalităţii proprii, ce este definită în termenii factorilor interpersonali. Suntem motivaţi să
reducem diferitele tensiuni (anxietatea, nevoile psihochimice, nevoia pentru somn etc). Sullivan
respinge constructul energiei psihice, concluzionând în schimb că o explicaţie a
comportamentului poate fi făcută în termeni transformării energiei fizice (dinamism). Ca şi Jung
şi Adler, Sullivan concluzionează că ar trebui să înţelegem comportamentul atât în termenii
cauzalităţii cât şi al teleologiei.
Erick Homburger Erikson a revizuit teoria psihanalitică fără a dărâma fundaţia
construită, corectând câteva din erorile principale ale lui Freud: natura umană este atât bună cât
şi rea, ego-ul raţional este mai puternic decât a crezut Freud, personalitatea este formată mai mult
de relaţia copilului cu părinţii decât de instincte şi sexualitate, se dezvoltă printr-o serie de stadii
psihosociale ce includ adolescenţa şi criza identitară şi se desfăşoară de la copilăria timpurie
până la vârsta senectuţii. A identificat tehnicile terapiei prin joc pentru a fi folosite cu copiii.
Erick Erikson a fundamentat psihologia ego-ului şi a dezvoltat teoria psihanalitică prin
micşorarea rolului id-ului iraţional şi prin mărirea capacităţilor ego-ului raţional.

13
 Pe lângă constructele lui Freud referitoare la libido şi instincte, ce au fost micşorate şi
asimilate de Erikson, a evidenţiat rolul jucat de ego şi de forţele sociale în formarea
personalităţii. Ego-ul nu ne apără numai împotriva instinctelor ilicite şi a anxietăţii ci serveşte şi
funcţiilor constructive şi adaptative ale Eului (identitatea, stăpânirea mediului înconjurător,
speranţa şi dorinţa de putere etc.), ce sunt relativ independente de instinctele id-ului. Erikson
priveşte societatea ca pe o sursă de susţinere a ego-ului şi inconştientul ca având o importanţă
considerabilă. Diferenţele culturale exercită efecte diferite asupra dezvoltării ego-ului.

Perspectiva umanistă
Teoriile umaniste au în vedere importanţa potenţialului uman înnăscut pentru o creştere şi
dezvoltare sănătoasă. Se lansează astfel conceptul de ,,nevoie de autoactualizare” (Hayes N.,
Orrell S., 1997), care semnifică tendinţa de realizare a potenţialului propriu al fiecărei persoane,
din perspectiva căreia evaluăm experienţele noastre de viaţă. Situaţiile percepute ca utile sau
pozitive stimulează dezvoltarea, cele negative sau inutile inhibă sau suprimă autoactualizarea.
Fiecare persoană este dotată cu capacităţi şi tendinţe diferite şi îşi elaborează propriul set de
valori, care pot prezenta elemente de similaritate cu ale semenilor.
Personalitatea este, din perspectiva teoriei umaniste, o unitate coerentă centrată pe sinele
ideal si sinele real. La necesitatea autoactualizării se adaugă necesitatea preţuirii. Aceasta din
urmă semnifică reacţia pozitivă afectivă pe care orice personalitate o aşteaptă de la ceilalţi. În
general, în mediul social, preţuirea este condiţionată de un comportament ,,adecvat”, ceea ce
conduce la concluzia existenţei unor condiţii de valoare implicate în ghidarea comportamentelor
individuale în acţiunile sociale. În anumite condiţii de valoare indivizii sunt constrânşi să urmeze
căi total opuse comportamentului de autoactualizare apreciat pozitiv de persoana respectivă,
situaţie în care apar ameninţările, fapt ce explică dezvoltarea mecanismelor de apărare (negarea
existenţei unor neconcordanţe sau distorsionarea/modificarea experienţelor neplăcute care devin
mai puţin ameninţătoare).
Psihologi cunoscuţi în abordarea personalităţii din perspectivă umanistă sunt Carl Rogers,
Abraham Maslow şi Rollo May.
Carl Rogers contracarează viziunea pesimistă a lui Freud cu privire la natura umană şi
susţine că potenţele noastre interioare sunt în întregime pozitive. Avem tendinţă înnăscută de
actualizare a potenţialului. Motivul principal care se află în toate comportamentele umane este

14
tendinţa înnăscută de actualizare (creativitate, curiozitate şi dorinţa de a depăşi experienţele
dureroase, etc). Suntem orientaţi spre scopuri viitoare mai mult decât spre cauze anterioare.
Experienţa noastră interioară, parţial conştientă, personală şi schimbătoare, include
abilitatea înnăscută de a valorifica pozitiv ceea ce percepem ca actualizare – procesul de
valorificare al organismului. Aspectele inconştiente ale experienţei se adaugă la planurile şi
gândurile noastre conştiente prin actualizare. Personalitatea include conceptul sinelui conştient
ca o entitate distinctă şi separată. Unele dintre tendinţele noastre de actualizare sunt direcţionate
spre scopurile reprezentate de acest concept de sine. Incongruenţa dintre condiţionarea
recunoaşterii pozitive de îndeplinirea standardelor celor semnificativi pentru o persoană (condiţii
de valoare interiorizate) şi procesul interior de valorificare al organismului duce la încercări
defensive de a proteja conceptul de sine prin distorsionarea sau negarea nevoilor şi sentimentelor
reale urmându-se ruptura dintre tendinţele de actualizare şi autoactualizare.
Abraham Maslow a argumentat că potenţele noastre interioare, deşi mai slabe, sunt în
întregime pozitive. A integrat cele mai bune aspecte ale variatelor teorii ale personalităţii. În
ierarhia nevoilor umane nu încercăm să satisfacem (conştient) nevoile de la un nivel superior
până când nevoile de la un nivel inferior nu au fost satisfăcute (cel puţin până la un anumit
nivel). Nevoile de la nivelul cel mai înalt (autoactualizarea) implică împlinirea potenţialurilor
noastre umane, conduc la diverse tipuri de comportament şi sunt foarte greu de obţinut.
Nevoile instinctuale înnăscute, foarte slabe, sunt prea uşor copleşite de forţele mult mai
puternice ale învăţării şi culturii. Maslow nu e adeptul unui optimism psihologic teoretic excesiv
şi este influenţat de unele cunoştinţe ale psihanalizei lui Freud. Nevoile noastre instinctuale
includ atât motive de apărare cât şi motive de creştere. Motivele de apărare implică reducerea
trebuinţelor în timp ce motivele de creştere implică o tensiune plăcută şi dezvoltarea
potenţialului unic propriu. Deşi motivele de apărare servesc unor scopuri esenţiale, motivele de
creştere reprezintă un nivel de funcţionare mult mai înalt, sănătos şi plăcut.
Abordarea personalităţii de către Maslow este holistică, fără a preciza un construct
structural specific. Acceptă existenţa mecanismelor de apărare freudiene şi două forme de
consistenţă, una bazându-se pe procesul de valorificare al organismului rogersian şi alta pe
interiorizarea părerilor celor semnificativi pentru persoană.

15
 Maslow nu prezintă stadiile dezvoltării personalităţii. El argumentează că fiecare copil ar
trebui să aibă nevoile fundamentale satisfăcute şi oportunităţi suficiente pentru a-şi ghida
interiorul.
Rollo May a construit o teorie existenţială a personalităţii (ontologică). Personalitatea
este un întreg unificat, inconştientul este foarte important şi trebuie să facem alegeri în ciuda
anxietăţii despre nefiinţă şi moarte.
Psihologia existenţială, care-l are ca lider pe Rollo May, este o filozofie a naturii umane,
care caută să explice forme moderne de psihopatologie, aşa ca apatia şi depersonalizarea.
Modul de a fi în lume (Dasein) – noţiune centrală la Heideggerr – se obţine prin efortul
interrelaţionat al împrejurimilor fizice şi fiziologice (Umwelt), laturii sociale (Mitwelt) şi sinelui,
valorilor şi potenţialului (Eigenwelt). Moartea este un aspect cert al existenţei în lume.
Posibilitatea unei eventuale inexistenţe provoacă o anxietate firească.
Avem nevoi înnăscute potenţiale foarte puternice, atât benigne cât şi ilicite.
Distructivitatea umană este datorată în mare parte lipsei de putere rezultată din pierderea Dasein-
ului. Prin abordare holistică a personalităţii, May respinge folosirea constructelor structurale
specifice, dar acceptă importanţa inconştientului, regresia şi alte mecanisme de apărare
freudiene.

Perspectiva trăsăturilor (modelul clasic dispoziţional)

Psihologii personalităţii consideră că factorii determinanţi interni sunt „elementele ultime

ale construcţiei complexe” a personalităţii, în timp ce psihologii sociali privesc aceşti factori
determinaţi interni ca fiind „dependenţi de contextul situaţional”. Pentru psihologii sociali este
foarte importantă „cunoaşterea originii sociale şi a formelor de manifestare în câmpul social” a
factorilor determinanţi interni faţă de psihologii personalităţii care se rezumă la „descoperirea
naturii acestor factori şi a relaţiilor dintre ei” (Neculau A., 2003).
Trăsăturile sunt un mod de a explica şi descrie comportamentul – acestea sunt interne
(asociate cu acele caracteristici ale individului, altele decât cele situaţionale sau contextuale) şi
cauzale (influenţează comportamentul). Teoreticienii personalităţii identifică şi evaluaează
diferenţele şi asemănările sistematice între indivizi, încercând să descrie modurile fundamentale
ale comportamentului uman. Principiile acestor descrieri sunt identificarea dimensiunile

16
principale în care oamenii diferă şi pot fi comparaţi, stabilitatea în timp a acestor dimensiuni şi
explicarea bazele etiologice pentru aceste diferenţe individuale universale şi stabile (Cooper,
1998).
În încercarea de a defini personalitatea, s-a apelat la acest concept al trăsăturilor încă de
pe vremea lui Hipocrate (460-370 î.e.n.), care diferenţiază indivizii în patru tipuri diferite
denumite temperamente sangvinice, colerice, melancolice şi flegmatice. Kant (1724-1804)
(1796) în Antropologia din punct de vedere pragmatic, apreciază actualitatea acestei viziuni.
Hans Eysenk (1916 –1997) dezvoltă o teorie empirică, psihometrică şi identifică două trăsături
generale şi universale ale personalităţii – nevrozismul şi extraversia, care se regăsesc sub diferite
denumiri şi în teoriile actuale. Ulterior identifică o nouă trăsătură, psihotismul. Wilhelm Wundt
(1832-1920), Ivan Pavlov (1849-1936) şi Karl Jung (1871-1961) au fost inflenţaţi de vechile
tipologii greceşti. Jung (1921) a fost primul care a susţinut, în termenii proceselor psihodinamice,
principalele diferenţe tipologice între introverţi şi extraverţi.
Lipsa de stabilitate a trăsăturilor a dus la ideea că personalitatea ar putea fi mai bine
descrisă prin stările de comportament nerelaţionale, negeneralizabile, instincte biologice (Cattell,
1957), etc, argumentul fiind că indivizii pot răspunde la aceeaşi situaţie în moduri diferite.
Eşecul dinamicii datelor longitudinale în identificarea de corelaţii stabile poate fi considerat un
argument al teoriei stărilor.
Dezvoltarea teoriilor personalităţii, cu ajutorul trăsăturilor, se datorează metodologiilor
empirice riguroase. Psihologia empirică a suferit fără îndoială de la începuturile sale asaltul unor
putenice critici, dar mersul evenimentelor, dezvoltarea neuroştiinţei, a calculatoarelor şi statisticii
au arătăt superioritatea acestor teorii faţă de cele bazate pe speculaţii (Costa & McCrae, 1980;
Leon, Gillum, Gillum, & Gouze, 1979; McCrae & Costa, 1982).
Până la urmă s-a constatat că variaţia trăsăturilor de personalitate este mică în decursul
vieţii unui individ. Argumente suplimentare au venit din partea studiilor genetice, care au dat
prioritate trăsăturilor în pofida mediului înconjurători (Cooper, 1998; Costa & McCrae, 1992;
Loehlin, 1992; Zuckerman, 1991). Costa şi Mccrae (1988). Cei mai mulţi dintre oameni nu se
vor schimba apreciabil în oricare dintre dispoziţiile personalităţii.
S-a format astfel un consens în privinţa evaluării statistice a unor factori, care pot măsura
personalitatea şi s-a apelat la taxonomie pentru denumirea lor. Numărul factorilor variază de la o

17
teorie la alta, de aceea John (1990) propune independenţa teoriei faţă de numărul trăsăturilor de
personalitate.
Lupta dintre adepţii trăsăturilor de personalitate şi ai stărilor pare să-i favorizeze pe
primii. Teoria Gigant Three (Eysenck & Eysenck, 1985) şi Big Five (Costa & McCrae, 1992)
sunt victorii importante atât din punct de vedere al convergenţei teoriilor cât şi al forţelor de
unificare al conceptelor personalităţii. Consensul nu este deplin, validitatea semnificaţei
factorilor evidenţiaţi fiind pusă în discuţie. Dilema nu este nouă, ea se perpetuează de la apariţia
psihologiei experimentale, care, cu toate succesele, este pusă în discuţie de curentele psihanaliste
şi behavioriste.
Obiectivul teoriei trăsăturilor este de a stabili aspectele personalităţii care determină un
individ să răspundă într-un anumit mod, pentru o situaţie dată. Contribuţii majore la delimitările
conceptuale şi metodologice ale modelului trăsăturilor au fost aduse de Allport, Cattell, Eysenk,
Guilford, etc.
Gordon W. Allport abordează personalitatea din perspectivă structuralist - sistemică,
atribuindu-i individuluii 2-3 trăsături cardinale, un grup de trăsături principale (10-15), ce
influenţează puternic comportamentul şi trăsături secundare mai puţin influente (de la câteva sute
la câteva mii). Dispoziţiile personale (trăsături personale) reflectă o personalitate individuală
unică şi sunt determinante pentru comportamentul acelei persoane. În concepţia lui Allport,
trăsăturile sunt predispoziţii ale persoanelor de a răspunde asemănător la stimuli diferiţi. Pentru
a evita orice confuzie, unii psihologi contemporani (Buss, D. şi Cantor, N., 1989) propun
înţelegerea trăsăturii ca pe un ,,pattern habitual al cogniţiei, afectului şi comportamentului”.
Convingerea lui Allport este că trăsăturile sunt reale şi nu construcţii teoretice aleatoare şi pot fi
evidenţiate empiric. Concluziile obţinute de psihologia experimentală nu sunt de obicei
accesibile cunoaşterii comune.
Trăsăturile, în perspectiva lui Allport, pot fi individuale şi comune susţinute de structuri
neuropsihice specializate pentru comportament adaptiv si expresiv. (Allport, G. W., 1981).
Pe de altă, abordările nomotetice ale personalităţii, referitoare la relativa rigiditate a
trăsăturilor si comportamentelor, sunt infirmate de cercetările experimentale care confirmă
caracterul fluid al personalităţii (Hampson, S.E., 1986, pag. 37-54).

18
 Aprecierea „trăsăturilor” pentru stabilirea diferenţelor dintre personalităţi, se explică prin
tripla funcţie a acestora: descriptivă, predictivă şi explicativă. Hofstee aduce unele argumente în
favoarea rolului trăsăturilor de personalitate pentru înţelegerea personalităţii :
- Obiectul psihologiei personalităţii îl constituie diferenţele individuale. Cum conceptul
persoană este destul de vag, atenţia deosebita spre o teorie comprehensivă asupra
personalităţii este posibilă numai dacă accentul este pus pe caracteristicile generale
ce stau la baza diferenţierii oamenilor.
- Psihologia urmăreşte să anticipeze modul în care oamenii se vor manifesta
comportamental.
- Din coroborarea ideilor exprimate anterior, rezultă că psihologia personalităţii trebuie
sa anticipeze diferenţele exprimate prin comportament.
- „În orice predicţie este necesar un predictor”. Diferenţele individuale din
comportament sunt considerate variabile (prezise cu ajutorul altor variabile).
Predictorul trebuie considerat o variabilă.
- Atributele indivizilor ce permit prezicerea diferenţelor comportamentale sunt numite
trăsături (Hofstee, 1984).
Afirmaţia „psihologia personalităţii este o psihologie a trăsăturii”., deşi nu este originală,
este subliniată de Hofstee pentru a deveni mai populară (Hofstee, 1984).
Opoziţia la această viziune este formată din curentul situaţionist pe de o parte şi din
partea psihologilor care iau în considerare alte elemente care se află la baza structurii
personalităţii, care iau în considerare instinctele, dorinţele, credinţe, motivaţiile, etc. Numărul
mare de teoreticieni ce sa află în căutarea unor concepte mai adecvate, care să corespundă
elementelor de la baza structurii personalităţii, demonstrează interesul mare pentru identificarea
unor alternative de definire a variabilelor de personalitate şi a modelelor de abordare a acestora.
Pervin (1983) propunea, în acest context scopurile, Apter (1984) propunea stările
motivaţionale, Maddy (1980) considera trăsăturile drept dimensiuni ale periferiei pentru că
sunt adecvate numai cercetării diferenţelor dintre oameni, în timp ce dimensiunile centrale ale
personalităţii (ca id, ego, superego, la Freud) ţin direct de problemele fundamentale ale naturii
umane.
Faptul că trăsăturile nu pot fi inferate în absenţa reflectării lor în comportamentul
observabil, în timp ce alte concepte propuse pentru a defini personalitatea pot fi atribuite unui

19
individ în absenţa oricărei manifestări comportamentale directe ne determină să aprofundăm
problematica semnificaţiei trăsăturilor de personalitate.
Allport recunoaşte discontinuitatea în evoluţia personalităţii. Această problemă a
discontinuităţii începea să câştige teren în conceptele vremii şi va avea un impact major în
dezvoltarea ulterioară a ştiinţelor despre om.
Un postulat fundamental al personologiei susţine că teoriile despre personalitate pot fi
apreciate dupa modul în care abordează problema motivaţiei. Un asemenea interes pentru
motivaţie se justifică pe următoarele exigenţe, pe care trebuie să le satisfacă orice teorie:
- motivaţia să reflecte starea prezentă a persoanei în cauză:
- motivaţia vizează diferite motive;
- procesele cognitive superioare, intenţiile şi proiectele de viitor trebuie luate in
considerare;
- toate motivele trebuie definite în mod concret.
Un reper pentru teoriile despre personalitate, concepţia lui Gordon W. Allport insistă
asupra motivelor prezente, dinamicii lor, rolului conştiinţei dar şi asupra ,,autonomiei funcţionale
a motivelor”, ceea ce înseamnă că motivele adulte sunt considerate ,,sisteme actuale care se
autosusţin”.
Există două (forme) de autonomie funcţională: cea permanentă, elementară, cu grad
redus de complexitate şi autonomia funcţională a eului care este intim relaţionată cu partea
profundă a personalităţii (descrie astfel interesele, atitudinile, sentimentele, valorile, intenţiile şi
imaginea de sine a subiectului).
Vom aprecia motivele preferate şi identificate de o persoană, motivele inhibate sau
respinse funcţie de EU. În consecinţă, există o relaţie directă între interesele unei persoane şi
abilităţile ei.
Allport nu face distincţia în mod clar între constructele motivaţionale şi structurale.
Trăsăturile iniţiază şi ghidează forme consistente de comportament. Trăsăturile comune se referă
la acele aspecte ale personalităţii prin care oamenii pot fi comparaţi, dar furnizează doar o
aproximare grosieră a personalităţii individuale.
Cu toate inconsistenţele sale, teoria lui Allport va evolua spre analiza factorilor şi
descriere statistică adecvată.

20
 Raymond B. Cattell susţine că psihologia trebuie să devină mult mai obiectivă şi
matematică dacă doreşte să devină o ştiinţă matură. El porneşte la construcţia unei teorii ce
urmăreşte descrierea personalităţii în funcţie de o serie de factori semnificativi. Spre deosebire de
psihologia speculativă, se hotărăşte să fundamenteze aceşti factori printr-o metodă statistică
laborioasă - analiza factorilor. Definind personalitatea în termenii trăsăturilor, Cattell procedează
la deducerea comportamentului uman prin intermediul unei ecuaţii specifice:
Pj =b1*T1+b2*T2+…+bn*Tn
unde Pj este performanţa j a răspunsului prezis în situaţia dată. T1, T2, ...Tn sunt trăsăturile
individuale de caracter (incluzând temperamentul, abilitatea, etc.) şi b1, b2, …bn sunt ponderile
trăsăturilor de personalitate stabilite prin analiza factorilor, reflectând relevanţa fiecărei trăsături
în răspunsul prezis.
Ecuaţia de mai sus permite de asemenea cuantificarea gradului de conflict intrapsihic care
apare în.urma respectivei decizii. O metodă mai simplă pentru a face acest lucru este indicele de
conflict. Cu cât este mai apropiat de unu, cu atât conflictul este mai puternic. Cattell pretine nu
numai că poate prezice comportamentul uman cu precizie matematică, dar şi că poate măsura
conflictele interioare atât de vag descrise de Freud (Cattell & Child, 1975, pp. 88–89, 235, 247;
Cattell & Kline, 1976, pp. 160, 194).
Trăsăturile dinamice, prin trebuinţele înnăscute, sentimentele şi atitudinile învăţate
direcţionează comportamentul uman spre scopuri precise, care reduc tensiunea creată de
trebuinţă. Circuitul interconectat trebuinţe – sentimente – atitudini se dezvoltă în cadrul dinamic
complicat al motivaţiei umane pentru satisfacerea obiectivelor.
Personalitatea se defineşte, din perspectiva lui Cattell, drept o ,,mască” pe care fiecare
individ o foloseşte în raport cu semenii în viaţa cotidiană. Important este ca între ,,mască” şi
,,sinele interior”, real, să existe similaritate. O personalitate sănătoasă impune un acord între
,,condiţiile de valoare” şi imboldul lăuntric de autoactualizare, ceea ce este cu putinţă pentru că
indivizii se bucură de preţuire necondiţionată din partea unor semeni
,,Preţuirea necondiţionată este deosebit de valoroasă, pentru că eliberează individul de
necesitatea de a căuta tot timpul aprobarea socială” (Hayes N., Orrell S., 1997). În acest fel se
stimulează libertatea persoanelor de a-şi valorifica talentele, aptitudinile si capacităţile.
Stilul şi eficienţa acţiunilor umane sunt determinate, în viziunea lui Cattell în termeni de
temperament şi abilităţi, care definesc structura personalităţii.

21
 Pretenţiile lui Cattell de a scoate la lumină elementele de bază ale personalităţii cu
precizie matematică sunt îndoielnice în lumina controverselor şi limitelor pe care le ridică
tehnica analizei factoriale. Modelul său de tensiune a trebuinţei este subiectul aceloraşi critici ca
şi reducerea trebuinţei. Factorii lui Cattell reprezintă un set de dimensiuni potenţiale valabile
pentru descrierea şi studierea personalităţii umane.
Deşi analiza factorială este un instrument valabil pentru simplificarea matricilor de
corelaţie mari, capacitatea sa de a testa ipotezele şi a ajunge la adevăruri fundamentale este
discutabilă. În lumina limitelor şi controverselor acestei tehnici, unii critici resping afirmaţia lui
Cattell că ar fi descoperit elementele de bază ale personalităţii şi consideră ca descoperirile sale
nu sunt decât o tentativă (Anastasi, 1976, p. 509). Alţi teoreticieni, aşa ca Rogers C. şi
Oppenheimer R. avertizează că nu există un panaceu universal al cuantificării şi argumentează că
ar trebui să utilizăm metode mult mai potrivite pentru felul subiectiv şi unic al persoanei decât să
ne bazăm pe prezia numerică.
Cattell şi-a bazat teoria pe cercetări empirice mi mult decât pe speculaţii subiective.
Investigările sale extinse au acoperit o mare varietate de tehnici de măsurare, zone de solicitări
psihologice, diverse culturi şi naţionalităţi. Cuantificarea unor concepte aşa ca intensitatea
trăsăturilor şi conflictele interne vor face psihologia o disciplină mult mai ştiinţifică. Factorii lui
Cattell oferă un set de dimensiuni potenţiale folositoar şi atent selecţionate în studierea
personalităţii umane. Analiza statistică a factorilor este un puternic instrument pentru descrierea
personalităţii prin definiţia clară a trăsăturilor, obţinută prin chestionare adecvate a căror
rezultate sunt prelucrate într-o matrice de coeficienţi de corelaţie. Matricea este alcătuită din
toate perechile de variabile disponibile. Adesea unele date prezintă redundanţă şi pot fi descrise
şi catalogate. Cu această tehnică putem descrie cantităţi mari de date pe care le putem concentra
într-un număr mic de parametri care permit efectuarea de previziuni.
Cattell foloseşte trei variante de prelevare şi prelucrare a datelor :
- tehnica R este cea mai răspândită, presupune contă în prelevarea prin teste multiple a
unor indicatori sau elemente trăsături care sunt supuse unui proces de corelare prin
matricile de care am vorbit. În urma se evidenţiază un număr restrâns de fatori din
care se constituie individul mediu. Relevând aspectul unitar de manifestare a
individului

22
 - tehnica P reprezintă o variantă uşor modificată ce pune accentual pe consistenţa
trăsăturilor alese la nivel individual, noile tehnici pot prinde chiar şi devenirea acestor
trăsături la care Cattell visa, denumindu-le fluctuaţii personale;
- tehnica Q este folosită la analiza tipologiilor de personalitate, corelaţiile fiind făcute
între persoanele testate, care răspund la o serie de teste standard, pe care individul
trebuie să le completeze după o anumită logică. Prin corelare vom obţine tipologii
distincte de persoane.
Cattell trece astfel de faza de descriere intuitivă filozofică (Plutarh, Bacon, Goethe), de
faza de orientare clinică (Freud, Adler, Jung) la faza experimentală contitativă.
Prin metoda sa Cattell ajunge să prezică comportamentul persoanei într-o situaţie dată,
folosindu-se de trăsăturile personalităţii cărora le ataşează a variabile predictibilă.
Trebuie subliniat faptul că sunt folosite numai dependenţe liniare, care au o putere mai
mică de predicţie, dar lucrările sale constituie acum o bază bună pentru rescrierea în pattern
neliniar a ideilor sale.
În concordanţă cu teoria lui Cattell, există 16 dimensiuni principale ale personalităţii
(printre care şi inteligenţa) (Cattell şi alţii, 1970). Universalitatea acestor trăsături de
personalitate se bazează pe o mare investigaţie empirică şi reducerea datelor în factori într-o
combinaţie vastă de cuvinte pentru a descrie individualitatea. Această abordare se bazează pe o
analiză sistematică şi exhaustivă a limbii engleze şi se presupune că fiecare aspect al
personalităţii unui individ poate fi descris prin cuvintele existente. Începând de la 4.500 de
cuvinte, Cattell a obţinut 180, apoi de la 42 la 46 şi în final 15 trăsături de personalitate, la care a
adăugat abilitatea intelectuală. Factorii din taxonomia lui Cattell sunt prezentaţi în tabelul de mai
jos:

Tabelul nr. 4 Factorii din chestionarul 16 PF a lui Cattell

1 Factorul A Căldură Rezervat vs Calm

2 Factorul B Raţiune Concret vs Abstract
3 Factorul C Stabilitate emoţională Reactiv vs Sabil emoţional
4 Factorul E Dominanţă Supus vs Dominant
5 Factorul F Stil de viaţă Serios vs Petrecăreţ
6 Factorul G Conştiinciozitate Expeditiv vs Conştiincios
7 Factorul H Inteligenţă socială Timid vs Inteligent social
8 Factorul I Sensibilitate Insensibil vs Sensibil

23
9 Factorul L Vigilenţă Încrezător vs Vigilent
10 Factorul M Abstractivitate Concret vs Abstract
11 Factorul N Intimitate Colectiv vs Personal
12 Factorul O Înţelegere Neînţelegător vs Înţelegător
13 Factorul Q1 Deschidere la schimbare Tradiţional sau Deschis la schimbare
14 Factorul Q2 Individualitate Orientat spre grup vs individualist
15 Factorul Q3 Perfecţionism Tolerează dezordinea vs Perfecţionist
16 Factorul Q4 Tensiune Relaxat vs Tensionat

În ciuda aspectului larg de comportamente acoperite de cei 16 factori ai lui Cattell,

corelaţii moderate şi înalte între unele dintre aceste dimensiuni face posibilă reducerea
taxonomiei la câţiva factori de ordin secund, factori notaţi cu QI, QII şi QVIII. Aceştia pot fi
obţinuţi prin rotaţie oblică, o tehnică favorită a lui Cattell. QI (exvia vs invia) şi QII (ajustare vs
anxietate) sunt comparabili cu Extraversia şi Nevrozismul, respectiv, în timp ce QVIII
(superego) pare să se suprapună peste trăsătura Psihotocism a lui Eysenk (referitoare la nivelele
puterii eului, disciplinei şi conceptului de sine). Totuşi, unii cerecetători, inclusiv Cattell au eşuat
în a replica atât soluţiile primare cât şi secundare ale chestionarului 16PF (Byravan &
Ramanaiah, 1995; Eysenck & Eysenck, 1985; Matthews, 1989). Mai mult decât atât, ideea că
inteligenţa ar trebui conceptualizată în termeni de personalitate şi evaluată prin autoraportări s-a
dovedit controversată şi s-a îndreptat spre o linie bine stabilită în cercetările diferenţiale, care se
ocupă de măsurarea abilităţii cognitive în termeni de puterea testelor şi măsurile obiective ale
performanţei (Cronbach, 1984; Deary, 2001; Hofstee, 2001).
Dacă dimensiunile personalităţii ar trebui să avanseze de la o clasificare preliminară a
trăsăturilor universale ale realizărilor lumii reale şi a altor constructe psihologice care ar putea să
fie prezise prin definiţii ale consistenţei personalităţii (explorând validitatea personalităţii în
predicţia altor evenimente), ar fi esenţial să stabilim un consens al numărului de trăsături care
sunt folosite pentru a descrie diferenţele individuale de bază ale naturii umane. Sistemul care se
pare a fi câştigat votul celor mai mulţi psihologi diferenţiali este modelul factorial Big Five, fără
îndoială datorită evidenţei extensive longitudinale şi cross culturale ale celor cinci dimensiuni ale
personalităţii propuse de Costa şi McCrae (1985, 1992), la fel de bine ca şi eşecul dimensiunii
Psihoticism a lui Eysenk.

Hans Eysenk (1916-1997). La începutul dezvoltării teoriei personalităţii concepută de el,

care era strict empirică şi psihometrică, Eysenk a identificat două trăsături principale şi

24
universale ale personalităţii, care au fost folosite pentru evaluarea descripţiei generale a
diferenţelor individuale. Aceste trăsături sunt Nevrozismul şi Extraversia; ele încă persistă în
cele mai bine stabilite teorii ale personalităţii (deşi uneori sub denumiri diferite). Cele patru
tipologii greceşti pot fi grupate în cei doi factori de personalitate ai lui Eysenk, astfel încât
nevrozismul scăzut este reprezentat de o combinaţie a tipurilor sangvinic şi flegmatic în timp ce
nevrozismul înalt este reprezentat de o combinaţie a tipurilor melancolic şi coleric. În contrast,
extraversia scăzută relaţionează cu tipurile melancolic şi flegmatic în timp ce extraversia ridicată
ar fi văzută ca un mixaj al tipurilor sangvinic şi coleric. Teoria Gigantic Three a lui Eysenk
Cadrul Gigantic Three derivă din investigaţiile empirice ale lui Eysenk asupra
personalităţii şi diferenţelor individuale (Eysenck, 1947, 1952, 1977, 1982). În concordanţă cu
teoria personalităţii, sunt trei dimensiuni principale ale personalităţii sau aspecte în care indivizii
diferă: Nevrozism, Extraversie şi Psihoticism. Eysenk de asemenea a oferit un instrument
psihometric pentru a evalua aceste dimensiuni; Chestionarul de personalitate Eysenk revizuit
(EPQ-R; Eysenck & Eysenck, 1991) este ultima versiune a acestui instrument. EPQ-R este un
inventar cu autoraportare care comprimă itemi despre comportamentul tipic (preferinţe sau
dispoziţii) la care se răspunde pe o scală Likert cu două puncte (da şi nu). Teoretic, cele trei
dimensiuni evaluate de EPQ-R sunt ortogonale (de exemplu necorelate), deşi au raportate
corelaţii pozitive între cele trei domenii ale personalităţii, în mod particular în eşantionul de
bărbaţi (Eysenck & Eysenck, 1991). Corelaţiile sunt relativ scăzute şi este presupus că o
descriere întreagă a unui individ nu va fi deplină dacă cele trei dimensiuni ale personalităţii nu
vor fi evaluate. Datorită naturii de autoraportare a acestui instrument, Eysenk se asemenea a
inclus o măsură a disimulării, la care se face referire adesea ca a patra scală a EPQ-R.
Avantajul principal în teoria personalităţii a lui Eysenk cu privire la aceste abordări vechi
şi clasice (dar de asemenea psihanalitice) sunt o consecinţă a metodologiei de cercetare strict
cantitativă, sistematică şi empirică. Începând de la cercetările teoretice şi observaţiile clinice
sistematice, Eysenk a aplicat tehnici statistice robuste ale reducerii datelor pentru a evalua
dimensiunile personalităţii, obţinând una din primele şi desigur cea mai longevivă teorie
ştiinţifică a trăsăturilor de personalitate. Chestionare cu autoraportare cer subiecţilor să se descrie
pe ei înşişi (sau pe alţii) într-un număr de comportamente şi preferinţe şi seturi largi de
răspunsuri pot fi corelate pentru a se extrage factorii subliniaţi comuni, care reprezintă trăsăturile
de personalitate latente. În acest sens, itemii înlocuiesc observaţia şi substituie reducerea

25
statistică a datelor sau asociaţiile inferenţiale. Mai mult, deoarece este virtual imposibil de a se
observa un număr mare de oameni tot timpul şi pornind de la presupunerea că ne ştim relativ
bine (desigur, mai bune decât îi cunoaştem pe alţii), autoraportările ar trebui să obţină o descriere
mult mai precisă a comportamentului tipic al individului decât observaţia parţială, nesistematică
şi adesea cu surse de eroare.
Alt avantaj (dintr-un punct de vedere unic) al teoriei lui Eysenk este că încearcă să
explice diferenţele personalităţii individuale în termeni biologici. În acord cu teoria lui Eysenk şi
Eysenk (1985) există diferenţe biologice în personalitate, în mod specific la pragul de excitaţie.
Nivele diferite ale Nevrozismului, Extraversiei şi Psihotismului (cele trei dimensiuni la care
Eysenk se referea ca şi temperament) sunt cauzate direct de factori genetici şi evaluate din punct
de vedere al asemănărilor şi deosebirilor dintre indivizi. Astfel, bazele biologice ale
temperamentului ar trebui să explice impactul pe termen lung al trăsăturilor de personalitate în
aspectele observabile şi neobservabile ale individualităţii.
Eysenk a argumentat că Extraversia a fost consecinţa psihologică a diferenţelor
individuale în sistemul activator reticular ascendent (localizat în formaţia reticulară a creierului
stem). Cortexul cerebral, care este excitat de acest sistem, determină nivelele de motivaţie,
emoţie şi condiţionare în concordanţă cu alţi inhibatori sau excitatori, şi aceste moduri
consistente de excitare determină limita în care un individ este introvertit sau extravertit.
Introvertiţii au o tendinţă mai mare de a fi excitaţi cortical decât extravertiţii şi viceversa.
Aceasta este deoarece în condiţii egale de stimulare externă (de exemplu, exact în aceeaşi
situaţie), introvertiţii vor genera o excitaţie mai mare decât extravertiţii. Astfel, extravertiţii au
nevoie de o perioadă mai mare de timp (şi efort) pentru a se adapta la stimulii externi şi astfel de
a beneficia de mediile înconjurătoare liniştite. În mod contrar, extravertiţii care au nevoia de a
compensa nivelul lor scăzut de excitare, au tendinţa de a căuta stimuli externi care sunt mult mai
confortabili (sau sunt capabili de a se descurca) cu medii înconjurătoare distractive sau cu o
stimulare puternică. Ca o consecinţă, diferitele nivele de excitaţie şi inhibiţie ale extravertiţilor şi
introverţiilor ar duce la evitarea sau cercetarea intensităţii stimulilor, care în răspuns ar mări sau
micşora nivelul lor înnăscut de adaptare la stimuli, rezultând în conexiune inversă
psihofiziologică.
Prin contrast, diferenţele individuale în Nevrozism ar trebui să fie explicate în temeni de
activitate a creierului în zona viscerală (compusă din amigdală, hipocampus, septum, cingulum şi

26
hipotalamus) şi formaţiunea reticulară, care generează activitate percepută ca excitaţie. Nivelele
de excitaţie sunt asociate cu emotivitatea şi activităţile de excitaţie în creierele indivizilor
nevrotici pot fi traduse în experienţa (sau predispoziţia cel puţin, de a experimenta) emoţii
intense. Astfel, Nevrozismul poate fi înţeles în termenii relaţiei între excitabilitate şi răspuns
emoţional (reflectat în activarea autonomă a sistemului nevrotic). În acelaşi mod în care
diferenţele între Introversie – Extraversie sunt mult mai evidente în mediile cu stimuli intenşi,
diferenţele individuale în activarea autonomă care conduc Nevrozismul sunt mult mai clar
observate în condiţii de stres sau anxietate. Deoarece indivizii nevrotici sunt caracterizaţi de un
sistem visceral foarte uşor excitabil (zona din creier cu implică regularizarea emoţiei) sunt mult
mai sensibile în a produce reacţii emoţionale care să stabilească indivizii (la nivel scăzut în
Nevrotism). Astfel, acelaşi eveniment poate provoca o reacţie emoţională puternică la indivizii
nevrotici, dar care nu sunt stabili şi indicatori observabili, aşa ca răspunsul pielii prin transpiraţie
sau galvanic (spre deosebire de experienţa emoţiilor negative puternice) se crede că sunt
consecinţa activităţii viscerale a creierului şi activării consecvente a sistemului nervos.
Dovada pentru bazele biologice ale nevrotismului nu a fost la fel de extensivă şi
consistentă pentru Extraversie, în mod cert nu a fost obţinută de Eysenk. Mai mult decât atât,
Eysenk nu a elaborat un cadru teoretic pentru înţelegerea bazelor psihologice ale celei de-a treia
trăsături, Psihotismul. Astfel pretenţia că trăsăturile de personalitate au rădăcini inerente şi
biologice (o idee care, aşa cum am observat, a fost prezentă de la civilizaţiile mai vechi) a rămas
cumva netestată.
Alte probleme şi inconsistenţe ale teoriei psihobiologice a lui Eysenk au fost
complexitatea lui, interdependenţa fiziologică a proceselor care subliniază două trăsături de
personalitate ortogonale şi nerelaţionate (aşa ca Nevrozismul şi Extraversia) şi lipsa
instrumentelor psihologice la acea vreme pentru a testa ipotezele sale. Datorită avansării
tehnologiei în domeniul neuropsihologiei, unele din conceptele lui Eysenk acum par depăşite, ca
acelea folosite de Galen şi Hipocrate la începutul dezvoltării teoriei lui Eysenk. Totuşi, o
cercetare interesantă în această direcţie a fost efectuată şi notează Robinson (1991) sunt câteva
preocupări în vederea reinterpretării şi reexaminării teoriei biologice a temperamentului a lui
Eysenk cu tehnologia curentă şi dintr-o perspectivă neuropsihologică actualizată.
Mai mult decât urmărirea dezbaterii fierbinţi despre natura biologică a trăsăturilor de
personalitate (o întrebare deja acoperită de textele relevante ale cărţilor despre personalitate de

27
exemplu Brody, 1988; Matthews & Deary, 1998), există o relaţie între competenţa intelectuală şi
personalitate din punct de vedere psihometric sau descriptiv, care este opus nivelului
psihobiologic, pentru care este crucial să investigăm dimensiunile personalităţii în termeni
psihometrici (mai mult decât biologici). Este precizat în termeni psihometrici că o mare influenţă
a avut contribuţia lui Eysenk la dezvoltarea teoriilor personalităţii şi poate fi doar provocată de o
serie de taxonomii rivale.
După cum am menţionat anterior, taxonomia temperamentului a lui Eysenk (aspectele
noncognitive ale personalităţii care includ aspectele cognitive ale inteligenţei) se bazează pe trei
dimensiuni principale, necorelate denumite Nevrotismul, Extraversia şi Psihoticismul. Aceste
dimensiuni pot fi evaluate prin inventare cu autoraportare aşa ca EPQ-R, EPP (profilul de
personalitate a lui Eysenk) şi se crede a fi universale (Eysenck & Eysenck, 1985). Mai departe,
pe cât de mult se crede că aceste dimensiuni sunt inerente, pe atât se aşteaptă ca ele să fie stabile
de-a lungul timpului. Există o evidenţă longitudinală impresionantă pentru stabilitatea acestor
trăsături de-a lungul unor fragmente din viaţă şi identificarea lor cu dimensiuni ale personalităţii
principale în diferite culturi (vezi Matthews & Deary, 1998). Nevrozismul se referă la nivelul
emoţional al individului şi tendinţa lui de a fi anxios. Extraversia evaluează modul în care aceşti
indivizi arată preferinţa şi tendinţa de a fi vorbăreţi şi optimişti (la fel de bine ca energici).
Psihotismul (introdus în taxonomie în 1976) se referă la indivizi cruzi emoţional, care îşi asumă
riscuri, impulsivi şi care caută senzaţii puternice.
Primul instrument psihometric care evaluează Nevrozismul şi Extraversia a fost
Chestionarul medical a lui Maudsley (MMQ), dar ultimele versiuni ale Inventarului de
personalitate Eysenk (EPI) şi cele mai recente chestionare de personalitate Eysenk revizuite
(EPQ-R) au introdus îmbunătăţiri în evaluarea celor trei dimensiuni, care includ Psihotismul
(Eysenck & Eysenck, 1985). A fost în mod precis a treia dimensiune a sistemului lui Eysenk care
ar trebui să fie focusat pe dispute psihometrice nerezolvate şi pentru a deschide terenul pentru
altă taxonomie principală – denumită modelul celor cinci factori sau trăsăturile de personalitate
Big Five.
Modelul celor cinci factori (care s-a dezvoltat substanţial după anii 1980) susţine că
dimensiunea Psihoticismului trebuie să fie divizată în Deschidere, Agreabilitate şi
Conştiinciozitate, sugerând că indivizii ar trebui să obţină scoruri mari la unele dar mici la
celelalte dintre aceste trăsături (Borkenau, 1988; Digman & Inouye, 1986; Goldberg, 1982;

28
McCrae & Costa, 1987). Astfel aceste trei dimensiuni de personalitate incluse în taxonomia Big
Five nu sunt prezente, dar sunt reprezentate în modelul lui Eysenk. În mod specific, ideea lui
Eysenk este că Psihotismul ar trebui să fie conceptualizat în termeni de Agreabilitate scăzută,
Deschidere mentală înaltă şi Conştiinciozitate scăzută. Eysenk a considerat Deschiderea mentală
ca un indicator al inteligenţei (de exemplu aspecte cognitive ale personalităţii, în acord cu
această teorie) mai mult decât temperamentul. Prin contrast, Eysenk şi Eysenk (1985) a
considerat Agreabilitatea o combinare a Gigant Three – denumite Psihoticism scăzut, Nevrozism
scăzut şi Extraversie înaltă, mai mult decât o dimensiune principală a personalităţii.
În tabelul de mai jos este prezentată o comparaţie a taxonomiilor Gigant Three şi Five
Factor, care arată că atât Nevrozismul cât şi Extraversia sunt dimensiuni prezente în ambele
dimensiuni, sugerând că atât Big Five cât şi Gigant Three evaluează două trăsături similare.
Totuşi, Agreabilitatea şi Conştiinciozitatea sunt corelate doar moderat cu psihotismul (r=-0,45 şi
r=-0,31, respectiv) şi Deschiderea mentală este necorelată cu Psihoticismul (r=0,05). Astfel,
ambele sisteme par să difere în evaluarea trăsăturilor, altele decât Neuroticismul şi Extraversia.

Tabel nr. 3 Corelaţii între trăsăturile de personalitate Gigantic Three şi Big Five.
Nevrozism Extraversie Psihoticism
Nevrozism 0,75 -0,05 0,25
Extraversie -0,18 0,69 -0,04
Deschidere mentală 0,01 0,15 0,05
Agreabilitate -0,18 0,04 -0,45
Conştiinciozitate -0,21 -0,03 -0,31
Notă: Tabelul este bazat pe lucrarea lui Costa şi McCrae (1985).

Hans J. Eysenk a elaborat un model din care reies trei trăsături consistente din cercetările
analitice factoriale efectuate: introversia – extraversia, neuroticismul – stabilitate emoţională şi
psihotismul. A încercat să facă teoria trăsăturilor mult mai explicită prin relatarea trăsăturilor la
cauze fiziologice şi sociale.
Hans Eysenk concluzionează că nucleul personalităţii constă din trei supertrăsături:
introversie – extraversie, neuroticism – stabilitate emoţională şi psihotism. El a încercat să
relaţioneze introversia – extraversia de factori biologici aşa ca excitarea cortexului cerebral.

29
 În abordarea psihometrică asupra personalităţii, din perspectiva lui H. J. Eysenck,
valorificând tradiţia behavioristă, singura modalitate de a-i înţelege pe oameni dintr-o
perspectivă ştiinţifică este analiza dovezilor obiective; ceea ce presupune analiza manifestărilor
comportamentale şi nu analiza actelor de gândire, imaginaţie etc.
Cum studiul personalităţii nu se poate realiza înregistrând toate exteriorizările subiecţilor,
Eysenck a adoptat metoda prelevării de eşantioane din diferite comportamente ale persoanei
(însoţite de interviuri centrate pe manifestările subiecţilor în ,,condiţii normale”).
Pentru identificarea aspectelor fundamentale ale personalităţii, Eysenck a propus şi
utilizat analiza factorială, pe baza căreia s-a formulat concluzia că există două dimensiuni
esenţiale ale personalităţii: extroversiunea si nevrozismul (la care s-a adăugat şi o a treia
dimensiune, psihoza). Fiecare factor principal este compus din alţi factori secundari fiind
identificaţi: dinamismul, sociabilitatea, disponibilitatea de asumare a riscurilor, impulsivitatea,
expresivitatea, chibzuinţa şi responsabilitatea.
Pentru nevrozism trăsăturile secundare sunt: respectul de sine, bucuria, teama,
obsesivitatea, autonomia, ipohondria şi vinovăţia. Din perspectiva lui Eysenck extroversiunea şi
nevroza sunt total independente; pot exista introvertiţi nevrotici, dar şi extrovertiţi stabili (între
aceste extreme, consideră şcoala psihometrică, se înscriu majoritatea tipurilor de personalitate
întâlnite in societate).
Efortul şcolii reprezentate de Eysenck se concentrează nu numai pe identificarea
trăsăturilor principale şi secundare de personalitate, ci şi pe identificarea cauzelor prezenţei
acestor trăsături; concret, factorii esenţiali sunt generaţi de mecanisme biologice. Extroversiunea
este cauzată de starea generală de excitaţie a cortexului cerebral, mecanismul prin care cortexul
declanşează influxul nervos de răspuns fiind considerat a fi formaţiunea reticulară activatoare
ascendentă care poate acţiona în sens dublu: poate intensifica semnale transmise de stimuli
diferiţi sau poate reduce nivelul de excitaţie prin inhibarea mesajelor de intrare (Hayes N., Orrell
S., 1997).
Din perspectiva lui Eyenck, extravertiţii se plictisesc rapid în raport cu un set de stimuli,
se află într-o permanenţă căutate a noului, ceea ce se justifică prin sistemul nervos central
puternic.
Introvertiţii, cu un sistem nervos ,,delicat”, sunt capabili să-şi menţină activitatea
corticală cu o stimulare redusă şi prin urmare, e greu de crezut că acest tip de personalitate se

30
plictiseşte uşor de anumiţi stimuli şi că îi sunt specifice preocupările solitare sau cele ce
presupun medii sociale restrânse.
,,Nervosului” îi este specific un sistem nervos autonom, capabil să răspundă rapid şi
puternic la situaţii stresante. Aceasta implică o probabilitate mai mare de a reacţiona emoţional la
evenimente, ceea ce justifică faptul că personalitatea lor are tendinţa spre nevroză.
Limitele metodei psihometrice se referă la faptul că sunt neglijate variaţiile
comportamentului uman în diferite situaţii şi că abordează personalitatea ca pe o realitate statică,
în care singura perspectivă ce permite clasificări este cea a modului de maturizare psihologică.
Ca şi Cattell, cercetările lui Eysenk au cuprins diverse naţionalităţi şi culturi. Dar Eysenk
a fost foarte critic faţă de teoria psihanalitică pe care a criticat-o pentru inefectivitate. Eysenk
consideră că nucleul personalităţii constă în trei trăsături fundamentale: introversie-extrversie,
nevrozism şi psihotism.
Prima trăsătură este introversia-extraversia. Pentru Eysenk, extroversia este compusă din
trăsături ca sociabilitatea, impulsivitatea, activitatea, dorinţa de viaţă şi excitabilitea.
Individul extravertit este impulsiv, dezinhibat, cu multiple contacte sociale şi activităţi de
grup. Introvertitul este o persoană retrasă, introspectivă, iubeşte mai degrabă cărţile decât
persoanele, este distant şi rezervat, cu excepţia prietenilor apropiaţi (Eysenck & Eysenck, 1968,
p. 6).
În timp ce majoritatea psihologilor cred că personalitatea este determinată genetic într-un
procent între 20% şi 50%, Eysenk concluzioneză că două treimi din variaţia introversie-
extraversie este datorată eredităţii. De aceea, cele majoritatea cercetărilor sale s-au axat pe
corelarea caracteristicilor biologice cu cele ale personalităţii. După Eysenk, extravertiţii au
nevoie de stimuli externi deoarece au nivelul excitabilităţii cortexului scăzut, în timp ce
introvertiţii au un nivel al excitabilităţii cerebrale ridicat şi trebuie să evite zgomotul şi agitaţia.
Deşi alte cercetări au eşuat în confirmarea ipotezelor despre cortex, psihologia sa este importantă
în moduri diferite. (Stelmack, 1990).
Oamenii care au obţinut un scoruri mari la nevrozism, tind să fie instabili emoţional.
Aceşti indivizi au probleme la revenirea la normal după o experienţă emoţională. Indivizii cu un
nivel neurotic redus sunt mai calmi şi mai temperaţi. Sunt mai puţin predispuşi la căderi
emoţionale sau frustrări.

31
 Persoanele care au scor mare la dimensiunea psihotică sunt egocentric, agresive,
impersonale şi insensibile faţă de alte personae. (e.g., see Eysenck, 1967, 1975, 1982; Eysenck &
Eysenck, 1968, 1975).
Ca şi Cattell, Eysenk îşi bazează teoriile pe cercetări empirtice extinse şi urmate de
analize matematice. Numeroase puncte comune între Eysenk şi alţi cercetători sugerează că s-a
focalizat pe trăsăturile fundamentale ale personalităţii. Lucrările sale constituie un suport pentru
teoria celor cinci factori.
Eysenk tinde să exagereze extinderea cercetărilor pentru a-şi argumenta teoria. Este
deseori prea critic cu teoreticienii care intră în conflict cu ideile sale ( Buss, 1982). Nu este uşor
de decis ce factori trebuie incluşi în matricea de corelare sau de câţi factori este nevoie. Se pare
că cei trei factori ai lui Eysenk nu sunt suficienţi pentru definirea personalităţii.
Pentru introvertiţi şi extravertiţi, nevrotici şi psihotici comportamentul are diverse forme.
Extravertiţii care sunt nevrotici tind să fie agresivi, neobosiţi şi excitabili în timp ce introvertiţii
nevrotici, trişti, anxioşi şi pesimişti. Extrovertiţii cu un nevrozism scăzut sunt stabili emoţional,
lipsiţi de griji, sociabili în timp ce introvertiţii care au un nivel al nevrozism scăzut, sunt calmi,
temperaţi şi controlaţi.

Abordarea nomotetică şi idiografică a descrierii personalităţii

Teoriile personalităţii sunt de două tipuri principale: teorii idiografice şi nomotetice.

Abordarea idiografică presupune studierea fiecărei persoane în parte şi analiza modalităţilor
individuale în care se manifestă personalitatea oamenilor iar abordarea nomotetică presupune
încadrarea în anumite tipuri, făcând posibilă comparaţia. Perspectiva nomotetică a personalităţii
se concentrează asupra modului în care oamenii pot fi grupaţi si comparaţi între ei, în timp ce
perspectiva idiografică abordează persoana reală, dând posibilitatea „caracterizării acesteia ca
profil unic transversal situaţional şi interpretării acesteia prin comportamentul manifestat”
(Neculau A., 1996). Trăsăturile nu pot fi măsurate fiziologic ci trebuie deduse din
comportamentul unei persoane. Allport recomandă o abordare idiografică în studiul
personalităţii.
Abordarea personalităţii în manieră ideotetică - o soluţie de compromism, are drept scop
evidenţierea modului în care aspectele personalităţii se echilibrează la fiecare individ.

32
 Perspectiva ideotetică balează între studiul indivizilor şi principiile generale ale activităţii
psihice. „Fiecare principiu trebuie căutat în fiecare individ şi nu considerat o caracteristică a
individului în general” (Lamiel J. T., 1986 apud Neculau A., 1996). Trebuie identificat sensul
experienţei persoanei, oglindirea comportamentului manifestat în psihicul individului.

Modelul factorial al celor cinci factori (Big Five)

Ca şi modelul 16 PF a lui Cattell, cadrul personalităţii îşi are originile în ipoteza lexicală
– presupunerea că dimensiunile principale ale comportamentului ar trebui să fie conturate (sau
derivate) din cuvintele ce există în limba noastră pentru a descrie o persoană). Cu aproape 70 de
ani în urmă, Allport şi Odbert (1936) au raportat 18.000 de descriptori ale unui individ în limba
engleză. Acest grup de cuvinte a fost apoi redus la aproximativ 8.000 şi apoi 4.500 (Norman,
1967) bazându-ne pe eliminarea cuvintelor evaluative, ambigue şi nefamiliare ca şi a cuvintelor
care se referă la aspectele fizice (mai mult decât cele psihologice). După cum este explicat,
ipoteza lexicală se referă la ideea că aceste cuvinte (derivate din potrivire decât din cunoştinţe
ştiinţifice) ar trebui să furnizeze un cadru comprehensiv de referinţă pentru evidenţierea
dimensiunilor personalităţii ale unei fiinţe umane. Această metodă, combinată cu tehnici de
reducere a datelor sofisticate ar trebui să aibă un impact direct asupra psihometriei trăsăturilor
personalităţii şi cercetărilor care vor aborda studiul diferenţelor individuale (Cattell, 1946, 1957;
Cattell, Eber, & Tatsuoka, 1970).
După versiunea iniţială a lui Cattell asupra modelului personalităţii umane bazate pe
lexic, Norman, (1967) apud Tupes şi Christal (1961) au identificat 1.431 descriptori principali,
care ar putea fi comasaţi într-o listă de 75 trăsături fundamentale. Faţă de analiza factorială
descriptivă, această soluţie a fost rezultatul unei analize factoriale confirmatorii ale celor cinci
dimensiuni principale, care au fost ulterior confirmate prin inventare autoadministrate (Goldberg,
1990). În ciuda lipsei raţiunii teoretice pentru etiologia trăsăturilor identificată pentru modelul
celor cinci factori, există un consens suficient şi evidenţă empirică pentru susţinerea identificării
Big Five ca dimensiunile personalităţii universale (Costa, 1997; Costa & McCrae, 1992; Deary
& Matthews, 1993; McCrae & Costa, 1997b). Astfel, cei mai mulţi cercetători ai personalităţii
( Busato, Prins, Elshout, & Hamaker, 2000; De Raad, 1996; Digman, 1990; Furnham, 1996a,
1996b, 1997) au agreat avantajele psihometrice ale taxonomiei Big Five propuse de Costa şi

33
McCrae (1992), după ce au concluzionat că acest model factorial al celor cinci factori este
universal (Costa, 1997; Costa & McCrae, 1992; Deary & Matthews, 1993; McCrae & Costa,
1997b). Ca şi în modelele lui Cattell şi Eysenk, Big Five conceptualizează diferenţele care se
referă la tipuri stabile de comportament care sunt independente unele de altele.
Modelul Big Five propus de Costa şi McCrae derivă din reanalizarea (printr-o tehnică
statistică denumită analiză de cluster) modelului lui Cattell 16 PF (Costa & McCrae, 1976). În
concordanţă cu taxonomia celor cinci factori, există cinci trăsături de personalitate de ordin mai
înalt (sau factori) denumite Nevrozism, Extraversie (aceste două trăsături sunt replicate de cele
două trăsături echivalente existente în sistemele lui Eysenk şi Cattell şi au fost identificate, prin
reanalizarea în primul rând a celor 16PF a lui Cattell), Deschiderea spre experienţă, (adăugate de
Costa & McCrae, 1978), Agreabilitatea şi Conştiinciozitatea. Tabelul de mai jos prezintă super
trăsăturile primare în mod complet pentru chestionarul NEO-PI-R (Neuroticism – Extraversie –
Deschidere - Inventar de personalitate revizuit) cu lista respectivă ce verificare. Itemii model
pentru fiecare subfaţetă sunt prezentaţi în tabelul următor.
Prima mare trăsătură de personalitate este Nevrozismul – Stabilitatea emoţională
(anxietate, agresivitate, depresie, centrare pe sine, impulsivitate, vulnerabilitate). Poate fi
descrisă ca tendinţa de a avea experienţe negative ca anxietatea, depresia sau furia (Busato,
Prins, Elshout, & Hamaker, 2000). Este un factor de personalitate larg conceptualizat care poate
fi obţinut atât prin EPQ (Eysenck & Eysenck, 1985) cât şi prin NEO-PI-R (Costa & McCrae,
1992). Mai mult decât atât, Nevrozismul este similar sau echivalent cu trăsătura anxietate din
modelul lui Cattell (Cattell, Eber, & Tatsuoka, 1970). Indivizii nevrotici pot fi caracterizaţi prin
tendinţa de a avea anxietate opusă personalităţilor în mod tipic calme, relaxate şi stabile
(Nevrozism scăzut). Faţetele primare ale nevrozismului sunt anxietatea, ostilitatea agresivă,
depresia, conştiinciozitatea de sine, imaturitatea şi vulnerabilitatea.

Tabel 5. Supertrăsături primare (faţetele) cu lista de verificare a itemilor

Faţetele nevrozismului (stabilitate emoţională)
N1 Anxietate anxios, plin de teamă, îngrijorat, tensionat, nervos,
confuz, - încrezător, - optimist
N2 Ostilitate nervoasă anxios, iritat, impacientat, excitabil, temperamental, -
gentil, tensionat
N3 Depresie Îngrijorat, - mulţumit, - încrezător, - încrezător în sine,

34
 pesimist, temperamental, anxios
N4 Conştiinciozitate de sine Timid, încrezător în sine, încrezător, defensiv, inhibat,
anxios
N5 Impulsivitate Temperamental, iritabil, sarcastic, centrat pe sine,
zgomotos, repezit, excitabil
N6 Vulnerabilitate - gândire clară, - încredere în sine, - încrezător, anxios,
- eficient, - alertat, lipsit de griji
Faţetele extraversiei
E1 Căldură Prietenos, cald, sociabil, de chef, - rezervat, afectiv,
responsabil
E2 Spirit gregar Sociabil, responsabil, căutător de plăcere, - rezervat,
vorbăreţ, spontan, - introvertit
E3 Asertivitate Asertiv, - timid, agresiv, încrezător în sine, plin de
forţă, entuziast, încrezător
E4 Activitate Energic, grăbit, rapid, determinat, entuziast, agresiv,
activ
E5 Căutarea emoţiilor Căutător de plăcere, îndrăzneţ, aventuros, şarmant,
plăcut, spiritual, isteţ
E6 Emoţii pozitive Entuziast, plin de umor, mândru, spontan, căutător de
plăcere, optimist, jovial
Faţetele deschiderii
O1 Fantezie Visător, imaginativ, cu umor, provocator, idealistic,
artistic, complicat
O2 Estetică Imaginativ, artistic, original, entuziast, inventiv,
idealist, versat
O3 Sentimente Excitabil, spontan, perceptiv, imaginativ, afectiv,
vorbăreţ, responsabil
O4 Acţiuni Interese largi, imaginativ, aventuros, optimist, - gentil,
vorbăreţ, versat
O5 Idei Idealist, interese largi, inventiv, curios, original,
imaginativ, perceptiv
O6 Valori - Conservator, neconvenţional, fără grijă, flirtează
Faţetele agreabilităţii
A1 Încredere Iertător, de încredere, - suspicios, - prevăzător, -
pesimist, pacifist, - inimă grea
A2 Direct - Complicat, - solicitant, - isteţ, nu flirtează, - şarmant,
- îndemânatic, - autocratic
A3 Altruism Calm, inimă uşoară, gentil, generos, amabil, tolerant,

35
 - egoist
A4 Flexibilitate - Încăpăţânat, - solicitant, - tare de cap, - impacientat, -
intolerant, - franc, - inimă grea
A5 Modestie - teatral, - isteţ, -asertiv, - argumentează, - încrezător în
sine, - agresiv, - idealist,
A6 Dispoziţii tandre Prietenos, cald, simpatic, inimă uşoară, gentil, -
instabil, amabil
Faţetele conştiinciozităţii
C1 Competenţă Eficient, încrezător în sine, cuprinzător, plin de resurse,
de încredere, - confuz, inteligent
C2 Ordine Organizat, cuprinzător, eficient, precis, metodic, -
minte absentă, - lipsit de grijă
C3 Responsabilitate - defensiv, - distractiv, - lipsit de griji, - leneş,
cuprinzător, - minte absentă, - căutător de greşeală
C4 Perseverenţă Cuprinzător, ambiţios, diligent, întreprinzător,
determinat, de încredere, perseverent
C5 Autodisciplină Organizat, - leneş, eficient, - minte absentă, energic,
cuprinzător, diligent
C6 Deliberare - Repezit, - impulsiv, - lipsit de grijă, - nerăbdător,
-imatur, cuprinzător, -temperamental

A doua dimensiune a personalităţii principală este Extraversia (cordialitate, gregaritate,

siguranţă de sine, activitate, căutarea senzaţiilor, emoţii pozitive;
Acest factor se referă la o activitate mai mare (excitaţie), experienţa emoţiilor pozitive,
impulsivitatea, asertivitatea şi o tendinţă spre comportament social (Busato, Prins, Elshout, &
Hamaker, 2000). Contrar, Extraversia scăzută (introversiunea) este caracterizată de moduri mai
degrabă tăcute, restrânse şi cu comportamente de retragere. Ca şi Nevrozismul, Extraversia este
prezentă în modelele de personalitate Eysenk şi Eysenk (1985) şi Costa şi McCrae (1992).
Subfaţetele Extraversiei sunt căldura, spiritul gregar, asertivitatea, activitatea, căutarea excitaţiei
şi emoţiile pozitive.
O a treia dimensiune denumită Deschidere spre experienţă (imaginaţie, afinitate cu
domeniile esteticului, sentimentelor, acţiunii, ideilor, valorilor -cea mai mare parte a literaturii
tinde să se refere la Deschidere ca factorul cinci, deşi Costa şi McCrae o plasează pe a treia
poziţie) e derivată din ideile lui Con (1974) şi reprezintă tendinţa cuiva de a se implica în
activităţi intelectuale şi de a experimenta noi senzaţii şi idei (Busato, Prins, Elshout, & Hamaker,

36
2000). Acest factor se mai denumeşte de alţi autori Creativitate, Intelect sau Cultură (Goldberg,
1994; Johnson, 1994; Saucier, 1994a, 1994b, Trapnell, 1994) şi Dispoziţii tandre sau Afectivitate
(Brand, Egan, & Deary, 1993). El comprimă şase scale denumite fantezie, estetică, sentimente,
acţiuni, idei şi valori. Într-un sens general, Deschiderea spre experienţă este asociată cu
sensibilitatea estetică, curiozitatea intelectuală, imaginaţia vividă, flexibilitatea comportamentală
şi atitudinile neconvenţionale (McCrae, 1993). Indivizii cu o Deschidere spre experienţă mare
tind să fie visători, imaginativi, inventivi şi neconservatori în gândurile şi opiniile lor (Costa &
McCrae, 1992). Poeţii şi artiştii se pot regăsi în aceste exemple tipice cu scoruri înalte la
Deschidere la experienţă (McCrae & Costa, 1997a).
1. Al patrulea factor, Agreabilitatea (a fi plăcut, încredere, loialitate, altruism,
colaborare, modestie, atenţie faţă de ceilalţi; este cunoscut de asemenea ca şi Sociabilitate ) se
referă la comportamente prietenoase şi modeste. Acest factor este asociat cu o tendinţă spre
prietenie şi afectivitate (Busato, Prins, Elshout, & Hamaker, 2000). Comprimă subfaţetele
adevărului, atitudinii directe, altruismului, flexibilităţii, modestiei şi dispoziţiilor tandre. Indivizii
agreabili pot fi astfel descrişi ca prietenoşi, calzi, care poartă de grijă şi toleranţi (Costa &
McCrae, 1992). Această trăsătură de personalitate este relaţionată cu Psihoticismul şi (împreună
cu Conştiinciozitatea) sunt un exponent al comportamentului social în general.
În cele din urmă, Conştiinciozitatea (competenţă, ordine, simţ al datoriei, dorinţă de
reuşită, autodisciplină, reuşită, reflecţie) este asociată cu responsabilitatea şi persistenţa (Busato,
Prins, Elshout, & Hamaker, 2000). Acest factor include dimensiunile secundare ale competenţei,
ordinii, responsabilităţii, perseverenţei, autodisciplinei şi deliberării. Indivizii conştiincioşi sunt
cel mai bine identificaţi pentru eficienţa lor, organizare, determinare şi productivitate. Fără
îndoială că această dimensiune a personalităţii s-a raportat ca fiind semnificativ asociată cu tipuri
variate de personalitate
Modelul celor cinci factori a fost uneori criticat pentru lipsa explicaţiilor teoretice în
dezvoltarea şi natura procesului ce se află în unii din factorii săi de personalitate – în particular
Deschiderea, Agreabilitatea şi Conştiinciozitatea (Matthews & Deary, 1998). Mai mult decât atât
(poate o consecinţă a validităţii sale bune şi reabilităţii), cea mai recentă literatură referitoare la
interfaţa inteligenţă personalitate s-a focusat pe relaţia între inteligenţa psihometrică şi factorii de
personalitate Big Five (Ackerman & Heggestad, 1997; Brand, 1994; Zeidner & Matthews, 2000).
Mai mult decât cei mai mulţi dintre cercetători par să agreeze existenţa celor cinci dimensiuni ale

37
personalităţii la fel de bine ca avantajele evaluării acestor dimensiuni prin NEO-PI-R (Busato,
Prins, Elshout, & Hamaker, 2000; De Raad, 1996; Digman, 1990; Furnham, 1996a, 1996b,
1997). Poate că cel mai evident avantaj este înţelegerea comună, care permite cercetătorilor să
compare şi să replice studiile asupra personalităţii şi a altor variabile deoarece este un cadru
comun şi instrumentat pentru a evalua personalitatea. Astfel, chiar şi unei conceptualizări
teoretice a personalităţii poate să îi lipsească puterea explanatorie, sistematizarea datelor cu
acelaşi instrument poate ajuta să răspundem la unele întrebări evidenţiate de trăsăturile de
personalitate. În acest sens, alegerea unui singur instrument pentru a evalua diferenţele
individuale ale personalităţii poate fi comparată cu cea a unui curent singular, universal, care
furnizează un teren comun pentru comercializare şi decodare (de bunuri, informaţii sau ştiinţă).
Mai mult decât atât, avantajul modelului factorial NEO - PI - R este că nu contează doar pentru o
taxonomie a personalităţii (bazată pe o ipoteză lexicală), dar de asemenea contează pentru alte
sisteme stabilite care pot cumva să fie translatate în sistemul celor cinci factori. Astfel alte
descoperiri cu alte scale pot de asemenea să fie interpretate în termenii trăsăturilor de
personalitate Big Five.
În ciuda lipsei puterii explicative teoretice a cadrului Big Five, (în particular în
comparaţie cu teoria lui Eysenk) proprietăţile sale robuste psihometrice, reflectate într-un corp
substanţial de dovezi pentru susţinerea validităţii şi fidelităţii NEO-PI-R (Costa & McCrae, 1985,
1992) au convins cei mai mulţi cercetători în domeniul personalităţii să investigheze
personalitatea cu chestionarul NEO-PI-R, care evaluează cele cinci dimensiuni principale ale
personalităţii (Nevrozismul, Extraversia, Deschiderea spre experienţă, Agreabilitatea şi
Conştiinciozitatea (şi subfaţetele evidenţiate) (Premuzic T. C., Furnham A., 2005).

Psihologii trăsăturilor au folosit descriptori lexicali ai persoanlităţii pentru a investiga

structura personalităţii. O mare parte a acestor trăsături converg spre un model dimensional al
personalităţii, denumit Big Five (Digman, 1990; Goldberg, 1990, 1993, John, 1990). Deşi
modelul Big Five are criticile sale, consensul asupra lui a dus la acceptarea acestuia ca fiind
corect din punct de vedere fundamental şi la propunerea de a se trece la implicaţii şi aplicaţii ale
acestuia (McCrae & John, 1992).
Acceptarea pe scară largă a modelului celor cinci dimensiuni de bază ale personalităţii
este rezultatul unor lungi dezbateri raţionale şi empirice. Iniţial Cattell (1957) a făcut o reducere

38
a listei de trăsături bine cunoscute ale lui Allport şi Obdert (1936) şi a obţinut 12 factori oblici.
Alţi cercetători nu au reuşit să reconstituiască dimensiunile lui Cattell. Metodologia lui implica
rotaţii vizuale mai mult decât rotaţii obiective, implicând un element subiectivişti rezultatele sale
au reflectat erori în adunare (Digman & Takemoto – Chock, 1981). John (1990) a observat că
este dificil de evitat concluzia că variabilele şi factorii lui Cattell reprezintă trăsăturile pe care
acesta le-a considerat mai importante. Studii ulterioare efectuate de Tupes şi Christal (1961),
Norman (1963) şi Borgatta (1964) au descoperit cinci factori principali. Totuşi, deoarece aceste
studii se bazează pe studiile întreprinse de Cattell pe un set redus de 35 de descriptori, nu este
clar dacă cei cinci factori sunt o descriere fidelă a descriptorilor lexicali ai personalităţii. În 1967
Norman a propus o listă adusă la zi a descriptorilor, din care Goldberg (1992) a selectat noi seturi
de descriptori. În alte studiile contemporane (Digman & Inouke, 1986; McCrae & Costa 1985,
1987) seturile de descriptori au fost selecţionaţi independent de lista lui Cattell. Aceste studii
ulterioare au replicat structura celor cinci factori.
În ciuda acestor dezvoltări, ideea reprezentativităţii celor cinci factori a fost ridicată din
nou. Se pune întrebarea dacă reuşesc într-adevăr aceste dimensiuni să surprindă caracterizarea
făcută de limbajul natural personalităţii. Tellegen (1993) a ridicat problema eliminării termenilor
„evaluare” şi „stare” din seturile de descriptori folosite în studiile anterioare. El menţionează că
eliminare acestor termeni poate rezulta dintr-un set incomplet de variabile. Tellegen şi Waller au
efectuat un studiu folosind ceea ce ei au considerat un set cu adevărat reprezentativ al
descriptorilor lexicali ai personalităţii, incluzând termeni evaluativi şi emoţionali (cei din urmă
au fost folosiţi ca şi descriptori emoţionali ai trăsăturilor) din dicţionarul american Heritage. Ei
au descoperit cinci factori principali, inclusiv doi factori ce se referă la dimensiuni evaluative sau
de valenţă: evaluarea pozitivă şi evaluarea negativă. Evaluarea pozitivă este o dimensiune
orientată social ierarhizându-se de la excelent la nimic special. Evaluarea negativă este
dimensiune orientată spre caracter cu trepte de la îngrozitor la decent. Chiar şi cu un nou set de
descriptori, patru din cele cinci dimensiuni se bazează în mod clar pe dimensiunile Big Five.
Pentru al cincilea factor, Tellegen şi Waller au propus denumirea de Convenţional (versus
Neconvenţional) ca o alternativă la interpretarea lui Digman (1990) şi Goldberg (1990), care au
denumit factorul V Intelect sau la interpretarea lui McCrae şi Costa (1987) care l-au numit
Deschiderea spre experienţă.

39
 În alt studiu, descriptorii au fost generaţi de subiecţi decât să fie selectaţi din dicţionar.
Chaplin şi John (John, 1990) au cerut ca 300 de studenţi să-şi descrie personalitatea în termeni de
caracteristici agreabile şi neagreabile. Primii 60 de termeni cei mai frecvenţi folosiţi, ce au fost
generaţi de acei studenţi au fost apoi analizaţi în pe un eşantion separat de subiecţi şi s-au
obţinuţi cinci factori apropiaţi de modelul Big Five. Folosirea descriptorilor generaţi de indivizi
de către Chaplin şi John a constituit un pas important în studiul descrierea personalităţii prin
intermediul limbajului natural. Ei au alcătuit un singur chestionar care cuprinde descriptorii
subiecţilor, apoi au administrat unui nou grup de subiecţi chestionarul pentru o obţine matricea
obişnuită de corelaţii R caracteristică unui design nomotetic. Aceste dimensiuni se regăsesc în
descriptorii naturali ai limbajului despre sine şi ceilalţi şi pot reprezenta „constructe personale
împărţite ale personalităţii ... scheme percepţie-persoană care sunt acordate la legăturile
disponibile...peisajul social care este relevant pentru nevoile de zi cu zi cele mai importante ale
observatorului” (Telegen, 1993, P.126). Dacă aceste studii interindividuale sunt incluse în
percepţiile personale ale personalităţii şi dacă dimensiunile Big Five sau Big Seven sunt o
reprezentare a modului în care oamenii gândesc despre personalitate, atunci aceleaşi dimensiuni
ar trebui să fie reacoperite de descriptorii personalităţii generaţi de o singură persoană. (Barrick
M. R., Ryan A. M., 2003).

Structura atributelor personalităţii

În textele clasice Allport (1937) a revizuit definiţiile conceptului de personalitate. L-a

denumit “unul dintre cele mai abstracte cuvinte din limba noastră” (p. 25) şi a discutat conotaţiile
sale extinse. Allport a catalogat cinzeci de înţelesuri diferite – unele din tradiţiile literaturii,
teologiei, filozofiei, domeniului juridic şi altele din apariţia externă a constructelor psihologice.
Definiţia care a propus-o “personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor
sisteme psihofizice care determină adaptarea individului la mediu” (p. 48) – era o sinteză a
câtorva înţelesuri psihologice ale conceptului.

Funder (2001) a propus o definiţie mult mai pământeană: “modurile caracteristice ale
gândirii, emoţiilor şi comportamentului unui individ, împreună cu mecanismele psihologice –
ascunse sau nu - în acele moduri”(p. 2). Unii ar putea argumenta că Funder nu se referă la
personalitate în definiţia sa; este destul de aproape de un punct de vedere consensual rezonabil.

40
Se referă simultan la caracteristici care sunt (1) atribuite indivizilor; (2) stabile de-a lungul
timpului şi (3) psihologice prin natură. De asemenea sugerează că mecanismele care explică
aceste trăsături sunt dificil de izolat şi măsurat.

Definiţiile fac presupunerile cuiva explicite, aşa că modul în care cineva defineşte
personalitatea este aproape consecvent: afectează cum cineva îşi selectează variabilele atunci
când studiază fenomenul personalităţii. Dacă ar fi să ne bazăm pe definiţiile filozofice ale
personalităţii revizuite de Allport (1937), aşa ca “calitatea din fiecare om, care îl face valoros”
(Adler, 1929, p.8), “individualitatea care devine obiectivă prin ea însăşi”, (Windelband, 1921,
p.281) sau “self–hood” (Crutcher, 1931, p.75). Cu asemenea definiţii cuiva puţin îi va păsa să
studieze comportarea individuală actuală.

Dar definiţia lui Allport (1937) de asemenea subliniază atributele care sunt privite ca
existente în interiorul fiecărui individ. Alte căi de definire a personalităţii măresc tipurile de
atribute ce sunt mult mai externe, aşa ca rolul sau statusul pe care cineva şi-l asumă în societate,
aparenţa externă a cuiva (inclusiv atractivitatea personală) şi reacţia altora la individ ca un stimul
– care este valoarea stimulului social al persoanei (vezi MacKinnon, 1944). În mediul muncii,
desigur, aparenţele sunt importante. Mai mult decât atât, Triandis (2001) sugerează că în cultutile
colective factorii externi sunt consideraţi mult mai importaţi pentru personalitate decât sunt
trăsăturile interne mărite în culturile individualiste.

Diferenţele individuale în atributele definite extern pot fi intercalate cu diferenţele individuale în

trăsăturile temperamentale. Considerăm termenii ca magnetic, şarmant, puternic, şi plăcut, care
par a fi parţial interni şi parţial răspunsuri ale individului.

Economia modelelor personalităţii

Denumirile scalelor în inventarele de personalitate au o copleşitoare varietate de

constructe. Dacă cineva se întoarce spre cuvinte singulare care se referă la atributele
personalităţii în limbile moderne, situaţia devine copleşitoare. Allport şi Odbert (1936) de
exemplu, au catalogat aproape optsprezece mii de cuvinte din Webster's Second International
Dictionary, referindu-se la caracteristicile care ar putea fi folosite pentru a distinge o fiinţă
umană de cealaltă. Într-o cercetare ulterioară, Norman (1967) a stabilit că treisuteşaizecişicinci

41
din aceşti termeni se referă la trăsături stabile de personalitate. În mod clar, nici un singur model
comprehensiv nu ar putea captura toate atributele posibile ale personalităţii. Trebuie să facem
economie şi să reducem aceste trăsături, căutând un model mult mai rezumativ al conceptelor din
acest domeniu.
În domeniul biologiei, taxonomiile au ajutat la organizarea unui număr imens de specii
într-un singur cadru care indică modul în care fiecare sunt relaţionate. În domeniul personalităţii
au existat preocupări pentru identificarea unei taxonomii ştiinţifice care să cuprindă numărul
imens de atribute ale personalităţii. O taxonomie este o divizare sistematică o fenomenelor
pentru a ordona grupurile sau categoriile; cu alte cuvinte este un mod de a „potrivi” lucrurile. O
taxonomie ştiinţifică ne ajută să organizăm şi să integrăm cunoştinţele şi descoperirile din
cercetări prin furnizarea unei nomenclaturi ştiinţifice standard. O astfel de nomenclatură
facilitează comunicarea între investigatori şi ajută la acumularea descoperirilor empirice. Unul
dintre scopurile cele mai importante ale cercetării de bază în psihologie este identificarea unei
taxonomii extinse folositoare pentru atributele personalităţii.
O întrebare centrală în construirea taxonomiei se referă la procedurile care vor fi folosite
pentru a diviza sau grupa fenomenele studiate. O varietate de abordări poate fi aplicată, dar cea
mai folositoare este o clasă de metode statistice, care folosesc analiza factorială. După cum au
notat Goldberg şi Digman (1994), analiza factorială este poate fi considerată o procedură de
reducere a variabilelor prin care multe variabile sunt organizate prin intermediul a câţiva factori
care rezumă interrelaţiile dintre variabile. Factorii pot fi gândiţi astfel ca li constructe primare
sau dimensiuni la un nivel superior într-un model ierarhic ale variabilelor din domeniu.
Oricine încearcă să folosească analiza factorială trebuie să facă în primul rând o determinare
crucială: care variabile vor fi incluse în analiză. Dacă unele teorie au fost disponibile – unele au
fost formulate destul de clar pentru a specifica variabilele particulare care ar trebui să fie
măsurate – un cercetător ar trebui să se bazeze pe teoria pentru selecţia variabilelor, aşa cum a
fost propusă de alţi cercetători (Cloninger, 1987, Eysenk, 1991). Asta ar putea duce la o potrivire
avantajoasă a unui model taxonomic cu o teorie ştiinţifică. Chiar şi eşecurile în a verifica
modelul în studiile empirice ar putea conduce la avantaje importante în dezvoltarea teoriei.
Totuşi, teoria ar putea omite căteva constructe rezumative importante pe care o altă cercetare
empirică le-ar putea descoperi.

42
 În mod alternativ, o teorie ar putea urma o abordare strict de tip practic. S-ar putea
construi un model taxonomic crescător, prin dezvoltarea succesivă a mai multor măsurători,
fiecare construct urmând să prezică o realizare umană importantă. Aceasta e abordarea pe care o
are Gough în elaborarea Inventarului de Personalitate California (CPI). Deşi Gough nu a
intenţionat să creeze o taxonomie comprehensivă, analizele interrelaţiilor dintre scalele CPI l-au
condus la dezvoltarea unor dimensiuni rezumative, pentru a le cuprinde. Măsurătorile dezvoltate
de această abordare practică au putere empirică, dar nu sunt organizate teoretic şi pot omite
constructe importante pe care nimeni nu s-a gândit să le cerceteze.
O altă abordare incrementală la selecţia variabilelor se bazează pe concepţiile iniţiale ale
cercetătorilor despre cea mai importantă variabilă pentru a fi măsurată, ulterior fiind adăugate
valori ale altor variabile care apoi devin relativ independente de cele iniţial selectate. Comrey
(1988) a folosit această abordare în selecţia variabilelor pentru elaborarea Scalelor de
Personalitate Comrey şi Tellegen în conceperea Chestionarul de Personalitate Multidimensional
(MPQ). Dacă mai mulţi cercetători au adoptat această abordare şi au finalizat prin măsurarea
aceloraşi constructe, acele variabile ar trebui să aibă un statut privilegiat în structura
personalităţii.
Acest lucru nu s-a întâmplat din nefericire. În ciuda tradiţiei îndelungate de a împacheta
modelele structurale în inventare multidimensionale de personalitate, până recent nu s-a ajuns la
o înţelegere asupra celor mai importante variabile ale personalităţii şi ca o consecinţă nici unul
dintre ele nu a fost acceptat în mod larg ca o taxonomie comprehensivă a atributelor
personalităţii.Există câteva motive pentru acesasta. În primul rând cercetările fiecărui inventar de
personalitate au fost efectuate independent de cele ale altor inventare., fără efectuarea unor
comparaţii sau integrări (Golberg, în presă). În al doilea rând, inventarele tind să aibă o formă
fixă de la început, cu revizuiri puţine pentru a reflecta noile dezvoltări ale teoriei sau măsurărilor:
revizuirile sunt dezirabile din punct de vedere ştiinţific, dar problematice din punct de vedere
comercial (Goldberg, 1999). Şi poate cel mai important, modul raţional de selectare al
variabilelor, deşi rezonabil într-un fel sau altul, nu a fost destul de puternic în particular.

Bazele pentru abordarea lexicală

43
 Există o modalitatea raţională de selecţie a variabilelor personalităţii? După cum a fost
recunoscut (Allport, 19367; Cattell, 1943; Goldberg, 1981; Norman, 1963) unele dintre atributele
de bază ale personalităţii pot fi descoperite prin studierea concepţiilor implicite aflate în
utilizarea limbajului natural. Dacă o distincţie este reprezentată puternic în în lexic, poate fi
presupus că are o importanţă practică. Conceptele de personalitate distincte din lexicon ar trebui
să nu fie lăsate în afara unei taxonomii a atributelor personalităţii (Tellegen, 1993). Conceptele
populare de personalitate furnizează componente de bază dar nu exhaustive (necesare, dar nu
suficiente) pentru o ştiinţă a atributelor personalităţii. (Goldberg & Saucier, 1995)
Asta e conduce la o premiză cheie a abordării lexicale spre construcţia taxonomiei:
„gradul de reprezentare a unui atribut în limbă are o corespondenţă cu importanţa generală cu
tranzacţiile din lumea reală. Imaginaţi-vă un atribut pentru care există în interiorul unei limbi un
cluster dens de termeni sinonimi; un astfel de atribut va avea desigur pretenţia de a se pretinde
important, cel puţin în ceea ce priveşte comunitatea lingvistică în care este reprezentat aşa de
bine. (Zipf, 1949). Un atribut care este reprezentat de termeni multipli într-o limbă este probabil
să apară ca un factor în analizele multivariate. Mai mult decât atât, dacă factorul include termeni
care sunt utilizaţi cu o frecvenţă mare, importanţa factorului este subliniată. Factorii derivaţi din
studiile descriptorilor personalităţii din limba naturală pentru diverse limbi constituie un puternic
punct de plecare pentru taxonomia atributelor personalităţii, în mod particular dacă sunt studiate
pe larg diverse limbi străine. Aceşti factori sunt doar un punct de plecare, deoarece lexicul ar
putea să omită sau să subestimeze unele variabile ştiinţifice importante şi înţelesul simplu al
limbii naturale poate fi vag, ambiguu sau dependent de context (John, Angleitner & Ostendorf,
1988). Putem presupune, totuşi că atributele bogat reprezentate în lexicon sunt acolo cu un
motiv.
Generalizarea cross culturală este un criteriu de valoare pentru ajustarea între structurile
taxonomice competitoare. Psihologia este un studiu al minţii şi comportamentului uman în
general, nu doar al oamenilor într-un şir îngust al setărilor socioculturale. Modelele structurale
derivate din interiorul unei populaţii limitate sau a unui eşantion limitat al acelei populaţii au
tendinţa de a reflecta modelarea unică descoperită în interiorul populaţiei sau eşantionului.
Modelarea culturală specifică poate fi interesantă în felul ei specific, dar modelele care se
transferă prin populaţii şi prin setări socioculturale şi lingvistice sunt congruente cu idealurile
ştiinţifice ale replicabilităţii şi generalizării.

44
 Dacă luăm în considerare generalizarea cross culturală ca pe un criteriu pentru o structură
taxonomică bună, putem aplica acest criteriu într-un mod lejer sau stringent. Modul lejer este de
a exporta un set de variabile (cel mai adesea, cele reprezentate într-un singur inventar de
personalitate) pentru utilizarea în interiorul altor populaţii şi apoi de a analiza dacă aceste
variabile preselectate (după traducere, dacă este necesar) generează aceeaşi structură factorială în
fiecare limbă sau cultură nouă. Dacă scalele de măsură într-un inventar de personalitate
generează factori similari de-a lungul populaţiilor, cineva poate argumenta că acestă structură
este generalizabilă în mod extins, aşa cum au prcedat McCrae şi Costa (1997) cu Inventarul de
Persoanlitate NEO Revizuit. (Costa & McCrae, 1992). Mai mult decât atât, nu este un test
solicitant. Nu este suficient sa arătăm că atunci când măsurarea personalităţii într-o limbă nouă
este efectuată pentru a se conforma la specificările procustiene ale unui model, atunci acel model
poate fi recuperat. Poate fi un număr mare de modele posibile care sunt exportabile în mod egal
şi care îşi menţin structura factorilor de-a lungul mai multor populaţii.
Un test mult mai provocator al generalizării este de a identifica dintre conceptele de
personalitate din interiorul aceluiaşi concept lingvistic sau cultural pe cele mai saliente şi
importante, de a deriva o structură factorială indigenă din acele variabile şi de a examina modul
în care această nouă structură corespunde unor modele propuse anterior. Un model care ar fi
putut să tracă acest test în orice limbă ar fi avut o importanţă psihologică deosebită; ar fi fost
considerat mult mai evident şi universal decât o structură care trece un test impus uşor (care
poate fi indicat de un existenţa unui grad mare de traducere).
Abordarea lexică implică o strategie de cercetare indigenă. Analizele sunt efectuate
separat în cadrul fiecărei limbi, folosind un set de descriptori ai limbii nativi, decât importarea
variabilelor selecţionate din altă limbă (de exemplu engleza). Speranţa este că descoperirile di
aceste studii lexicale vor converge spre un model ce poate fi replicat, aşa încât fiecare limbă să-şi
lase amprenta. Un model analog şi posibil universal a fost identificat în studiul ce se referă la
cuvintele ce denumesc culorile în diverse lexice (Kay &McDaniel, 1978).corespunzând geneticii
şi neurobiologiei percepţiei culorilor.

Descriptorii personalităţii ai limbajului natural

45
 Majoritatea studiilor lexicale referitoare la descriptorii personalităţii au căutat să testeze
modelul de personalitate cel mai influent din ultimele două decenii: structura factorială Big Five
(Goldberg, 1990, 1993b; John, 1990). Factorii Big Five sunt denumiţi Extraversie, Agreabilitate,
Conştiinciozitate, Stabilitate emoţională (sau opusul acesteia Neuroticismul) şi Intelectul (sau
într-un inventar de personalitate Deschiderea spre experienţă). Au existat semnale ale structurii
Big Five în unele studii de la începutul erei (aşa cum sunt detaliate de Digman, 1990; Golberg,
1993b; John, 1990) dar identificarea acestora în studii asupra descriptorilor naturali din limba
engleză au fost decisive.
Dacă valorificăm generalizarea cross culturală, totuşi, aplicabilitatea la o singură limbă
nu este suficientă. După cum a fost detaliat în revizuiri mult mai lungi (Saucier & Goldberg,
2001; Saucier, Hampson & Goldberg, 2000) studiile lexicale au cultivat structuri ce se bazează
pe dimensiunile cele mai consistente Big Five în limbi din nordul Europei, incluzând germana
(Ostendorf, 1990) şi poloneza (Szarota, 1996) la fel de bine ca engleza. Deşi un studiu efectuat în
Turcia (Goldberg & Somer, 2000) a descoperit a structură foarte asemăntoare cu Big Five,
studiile în unele limbi ce nu sunt ale Europei de Nord (Church, Katigbak, & Reyes, 1998;
Church, Reyes, Katigbak, & Grimm, 1997; Di Blas & Forzi, 1998; Szirmák & De Raad, 1994)
au dus la rezultate care nu susţin în mod clar ipoteza celor cinci factori. Deoarece majoritatea
studiilor s-au bazat exclusiv pe metoda autoraportării, gradul de generabilitate al modelului Big
Five în evaluările făcute de terţe persoane este mai puţin sigur decât cel al autoraportărilor.
Până la acest punct, studiile lexicale au indicat o mare realizare în legătură cu robusteţea
modelului Big Five, la fel de bine ca şi informarea despre alte modele candidate mult mai puţin
ştiute, incluzând unele cu mai mulţi sau mai puţini factori. Voi trece în revistă cele mai
consistente descoperiri ale studiilor lexicale prin descrierea modelelor cu mai mulţi succesiv.

Modelul cu un singur factor

Câteva studii lexicale au raportat evidenţa unei soluţii factoriale care conţine doar un
singur factor (Boies, Lee, Ashton, Pascal, & Nicol, 2001; Di Blas & Forzi, 1999; Goldberg &
Somer, 2000; Saucier, 1997). Cercetările din aceste studii au fost destul de consistente. Un singur
factor contrastează cu o mixare eterogenă a atributelor dezirabile la un pol cu o mixare a
atributelor care nu sunt dezirabile la celălalt pol. Acest factor care nu este rotit poate fi denumit

46
evaluare; implică contrastul dintre calităţile dezirabile social şi calităţile care nu sunt dezirabile
social. Ne aşteptăm ca structura cu un singur factor să fie cea cu o replicativitatea cea mai mare,
bazându-ne pe două principii: (1) Cu cât sunt mai mulţi termeni care sunt asociaţi cu un factor,
cu atât acel factor ar trebui să fie mai replicabil; (2) deoarece primul factor nerotit va avea cei
mai mulţi termeni cu care se va asocia, ar trebui să fie factorul cel mai prezent.
Descoperirile asupra unui factor evaluativ mare sunt fără îndoială legate de o cercetare
clasică din psihologie. În concepţia despre înţelesul diverselor obiecte dintr-un şir lung de setări
culturale, un factor de evaluare globală (bun versus rău) a fost descoperit în mod tipic ca un
factor singur şi mare (Osgood, May, & Miron, 1975). Osgood a presupus că omniprezenţa
acestui factor evaluativ este legată de principiile evoluţioniste de bază: strămoşii noştri nu ar fi
supravieţuit dacă nu ar fi fost adaptaţi la nivelul de bază al semnalelor obiectelor sau
evenimentelor de bine sau rău – acestea ducând la plăcere versus durere.

Modelul cu doi factori

Soluţia a doi factori din câteva studii lexicale de asemenea sugerează un mod consistent:
un factor include atribute asociate cu unele calităţi dinamice valorificate pozitiv şi ascendenţă
individuală în timp ce un alt factor include atributele asociate cu socializarea, proprietatea
socială, solidaritatea şi coeziunea comunităţii (Boies şi alţii, 2001; Caprara, Barbanelli, &
Zimbardo, 1997; Di Blas & Forzi, 1999; Digman, 1997; Goldberg & Somer, 2000; Hřebíčková,
Ostendorf, Osecká, & Čermák, 1999; Paulhus & John, 1998; Saucier, 1997; Shweder, 1972;
White, 1980). O astfel de structură factorială este regăsită în modelul teoretic al lui Bakan (1966)
care a etichetat cei doi factori Acţiune şi Comuniune. În plus, aceşti doi factori pot fi aliniaţi la
un alt set de constructe psihologice revizuiţi de către Digman (1997) şi de Paulhus şi John
(1998), incluzând distincţia lui Hogan (1983) între „o merge înainte” (Dinamism) şi „a merge
împrejur” (Proprietate socială).
Această constelaţie de doi factori este de asemenea legată de cele trei dimensiuni
omniprezente ale afectivităţii, care includ Potenţa (sau Puterea) şi activitatea în plus la Evaluare
(Osgood şi alţii, 1975). Această corespondenţă este datorată în întregime impunerii tendinţelor
universale în cunoaşterea umană sau structurii fenomenelor naturale „din afara lumii”. În
evaluările despre ţintele umane, Potenţa şi Activismul tind să se unească într-o singură

47
dimensiune, pe care Osgood şi colaboratorii săi au denumit-o dinamism. Analize nepublicate cu
adjective ale limbii engleze indică faptul că factorii lexicali Big Two sunt puternic legaţi
dimensiunile proceselor afective aşa cum sunt indexate în scalele panculturale bipolare aplicate
în autodescriptori. Primul factor ce nu este rotit este legat puternic de Evaluare (dar independent
de Potenţă şi Activism) în timp ce al doilea fator lexical nerotit este legat de Potenţă şi Activism
(dar independent de Evaluare).
Ce este adevărat în legătură cu structura cu un singur factor este că nici un studiu lexical
nu a prezentat o dovadă care să contrazică punctul de vedere că avem doi factori omniprezenţi în
limbi şi culturi diferite. Dacă atât modelul cu un singur factor cât şi modelul cu doi fatori se
dovedesc a fi universale, cel din urmă are un uşor avantaj deoarece doi factori furnizează mai
multă informaţie decât unul singur.

Modelul cu trei factori

Descoperirile din cele mai multe studii lexicale sugerează regula generală referitoare la
extragerea şi rotirea celor trei factori care duce la versiuni mai extinse ale Extraversiei,
Agreabilităţii şi Conştienciozităţii – primii trei factori ai modelului Big Five (Saucuer &
Goldberg, 2001). Toate studiile lexicale care au identificat soluţia Big Five în cinci factori de
asemenea au raportat şi caracteristicile modelului celor trei factori –Big Three. Mai mult decât
atât, unele studii care nu au confirmat modelul Big Five au replicat modelul lexical Big Three
(Di Blas & Forzi, 1998, 1999; De Raad & Szirmák, 1994; Hahn, Lee, & Ashton, 1999) care pare
mult mai robust decât Big Five. Modelul Big Three ( ca şi modelele cu un singur factor şi cu doi
factori deja descrise) pare a fi relaţional neafectat de modul în care cineva selecţionează o
variabilă mai îngust sau mai extins (Saucier, 1997).
Totuşi, cel puţin două studii lexicale nu au confirmat modelul Big Three în soluţia cu trei
factori – studiile din Franţa (Boies et al., 2001) şi Filipine/Tagalog (A. T. Church, comunicare
personală, 1999). Astfel, deşi a fost confirmat pe scară destul de mare, modelul celor trei factori
nu poate fi universal. Cu atât mai mult, acest model lexical pare să fie mult mai general decât o
alternativă solicitată în mod larg: modelul lui Eysenk (1991) ce cuprinde dimensiunile
Extraversie, Neuroticism şi Psihotism. Modelul lui Eysenk prezice prezenţa Neuroticismului

48
între cei trei factori extinşi şi mixarea factorilor Agreabilitate şi Conştiinciozitate în factorul
Psihotism (Goldberg & Rosolack, 1994).

Modelul celor cinci factori

Studiile lexicale în limbi ale Europei de nord (inclusiv engleza) au confirmat modelul
celor cinci factori, precum şi un studiu efectuat în Turcia. Dar studiile efectuate în Italia (De
Raad, Di Blas, & Perugini, 1997) şi Ungaria (Szirmák & De Raad, 1994) nu au identificat un
corespondent al factorului Intelect în soluţia cu cinci factori. Au identificat în schimb doi factori
care se referă la Agreabilitate, unul punând în contradicţie pacea cu agresivitatea şi iritabilitatea
şi altul contrastând omenia cu zgârcenia şi egoismul (Deary, 1996). A fost necesară extragerea
unui factor în plus pentru a găsi un factor cu legătură la factorul Intelect.
Câteva studii lexicale au inclus o selecţie relativ largă de variabile, fiecare cu termeni
care ar putea fi clasificaţi ca fiind referitori la emoţii sau stări, sau ca fiind neobişnuit de puternic
evaluativi şi două din aceste studii includ termene referitoare la apariţia fizică. Deoarece nici
unul dintre aceste studii nu a identificat modelul Big Five într-o soluţie cu cinci factori, este clar
că apariţia lui Big Five ca soluţia cu cinci factori este contingentă cu unele limitări în selecţia
variabilelor. (Barrick M. R., Ryan A. M., 2003).

Modele factoriale cu şapte factori

Deşi nu au identificat teoria Big Five in soluţia cu cinci factori, studiile din Anglia şi
Turcia ce au avut în vedere criteriul selecţiei variabilei incluse au identificat o soluţie cu şapte
factori (Goldberg & Somer, 2000; Saucier, 1997; Tellegen & Waller, 1987). Cei doi factori în
plus au fost Valenţa negativă (un factor care măreşte rolul atributelor care sunt puţin dezirabile şi
ratele de susţinere) identificat în toate cele trei studii şi fie Valenţa Pozitivă ( un factor care
măreşte atributele vagi pozitive aşa ca Impresiile şi Proeminenţa ce sunt descoperite în Tellegen
& Waller, 1987) sau atractivitatea (identificată în celelalte două studii)
În mod intrigator, studiile din celelalte două limbi cu un criteriu de selecţie a variabilelor
larg au condus la o structură alternativă cu şapte factori. Studiile lexicale în limba filipineză
(Church şi alţii, 1997, 1998) şi în limba evreilor (Almagor, Tellegen, & Waller, 1995) – limbi

49
din familii lexicale şi culturi separate - au identificat o structură factorială convergentă cu şapte
factori, deşi similaritatea a fost acoperită de etichetări discrepante. Traducerea din engleză a
adjectivelor markeri pentru factorii filipinezi şi hebreu a fost făcută printr-o corespondenţă într-
un mod unu la unu (Saucier, 2002)
Unul dintre aceşti factori noi se bazează pe factorul Valenţă Negativă, care a fost descris.
Doi dintre ei reansamblează factorii Big Five Conştinciozitatea şi Intelectul. Ceilalţi trei factori
Big Five – complex cu cei patru factori care rămân, care ghidează un domeniu afectiv
interpersonal (Aucier, 1992). Cei patru factori pot fi etichetaţi spirit gregar (plin de viaţă),
asigurare proprie (curaj şi voinţă), temperament (tolerant versus temperamental) şi grija pentru
ceilalţi (versus egoism). Extraversia din Big Five este legată de Spirit gregar şi Asigurare de sine
de Stabilitate emoţională şi Temperament şi Agreabilitate de Temperament şi Grijă pentru
ceilalţi.
Factori similari au fost obţinuţi din date lexicale în limba engleză (Saucier, 2002) şi
factorii identificaţi în studii în limba italiană (Di Blas & Forzi, 1998) se bazează cei şapte factori.
Totuşi, sunt necesare unele teste de replicare deoarece câteva studii au folosit un criteriu de
selecţie a variabilelor inclusiv. În orice caz, cineva ar putea să se aştepte la un model cu mai
mulţi factori pentru a acea o valoare predictivă mai mare sunt indicii că modelul din limbi
multiple cu şapte factori va fi mai bun decât modelul cu cinci Factori din acest punct de vedere
(Saucier, 2002).

Implicaţii şi limite

În studiile lexicale, selecţia variabilelor este luată din mâinile unui expert şi atribuită unei
surse mai puţin interesate (care este un dicţionar). Folosind această metodă unele consistenţe în
structura personalităţii devin clare. Putem distinge o structură ierarhică, cu factori foarte largi,
legaţi de dimensiunile înţelegerii afective a lui Osgood şi alţii (1975) la vârful ierarhiei. La un
nivel puţin mai jos sunt Big Five sau alternativele relatate parţial care au fost identificate în
câteva limbi. Deşi unii cercetători au afirmat că factorii ca Big Five sunt universali umani
(McCrae şi Costa, 1997) această concluzie este desigur prematură. Chiar şi la această joncţiune
posibilă, putem identifica studii ale limbilor în care Big Five nu pare a fi cel ami bun model

50
pentru reprezentarea structurii lexicale indigene. În mod clar, sunt necesare teste despre
competitivitatea lui Big Five cu aceste modele.
Mai mult decât atât, sunt câteva limite importante ale corpului de studii lexicale efectuate
până acum. Mai multe studii sunt necesare în setările ce nu sunt ale vestului, în timp ce
majoritatea populaţiei umane foloseşte limbi noneuropene. Studiile lexicale sunt focusate în
întregime pe acele atribute reprezentate de adjective, deşi alte atribute pot fi reprezentate în
principal de substantive tip sau de substantivizări ale atributelor; în mod cert, sunt necesare mai
multe studii care includ atributele reprezentate în forme nonadjectivale. În plus, cele mai multe
studii lexicale de până în prezent se bazează exclusiv pe autodescriptori, o metodologie care ar
trebui să fie suplimentată cu descriptori ale informatorilor cunoscuţi.
O altă limită posibilă a studiilor lexicale curente este că ele sunt focusate pe atributele
individuale, şi câteva au examinat atributele grupurilor sau ale organizaţiilor (Slaughter, Zickar,
Highhouse, & Mohr, 2001). Având în vedere lunga istorie a studiilor climatului organizaţional
(Astin & Holland, 1961; Ellsworth & Maroney, 1972; Moos, 1972; Wolf, 1966), ar trebui să fie
extrem de instructiv să se examineze structura diferenţelor interorganizaţionale folosind un set
comprehensiv de stimuli lexicali. Este ceva analog lui Big Five sau altor structuri lexicale atunci
când studiem descriptorii grupurilor decât ai persoanelor. Cercetările ulterioare ar trebuie să dea
un răspuns.
Unii s-ar putea intreba ce de structurile lexicale descoperite în studiile lexicale sunt aşa de
importante, dat fiind faptul că formatele dominante folosite în mod curent pentru cercetarea
personalităţii sunt inventarele care conţin itemi de lungimea unei propoziţii sau fraze. Un avantaj
uriaş al studiilor lexicale este că lexicoanele de descriere a personalităţii constituie o populaţie
mult mai largă şi finită decât setul de posibilii itemi ai chestionarelor şi de aceea cineva poate
argumenta în mod rezonabil că o selecţie a variabilelor lexicale (de exemplu cele cinci sute de
adjective englezeşti folosite cu cea mai mare frecvenţă, Saucier, 1997) este reprezentativă pentru
acea populaţie. Astfel ajungem la generalizări ştiinţifice de apărare în legătură cu atributele
personalităţii.
După cum se întâmplă, structura atributelor personalităţii aşa cum este codată în scalele
incluse în inventarele curente de personalitate poate să nu difere semnificativ de cele codate în
termenii singulari ai descriptorilor personalităţii. Factorii la un nivel mai mare din Inventarul de
personalitate cu şaisprezece factori ai lui Cattell (16PF; Conn & Rieke, 1994) şi inventarul de

51
personalitate revizuit NEO (NEO-PI-R; Costa&McCrae, 1992) sunt variate ale lui Big Five. Şase
din cei şapte factori reprezentaţi în scalele incluse în Inventarul de personalitate Hogan (HPI;
Hogan & Hogan, 1995) – Sociabilitate, Ambiţie, Ajustare, Agreabilitatea, Prudenţa, Intelectul şi
Succesul Şcolar – au fost indicate ca fiind corespondente destul de bine la cei şapte factori
multilingvistici cu Valenţa negativă (şi Succesul şcolar) excluse (Saucier, 2002). Desigur, scalele
inventarelor de personalitate viitoare ar trebui să nu fie limitate la conţinutul identificat în factorii
lexicali; factorii lexicali indică în mod necesar, dar nu suficient componentele pentru o
reprezentare adecvată a atributelor de personalitate (Goldberg & Saucier, 1995). Studiile lexicale
furnizează o grilă iniţială superbă pentru evaluarea personalităţii, dar nu sunt întreaga
întreprindere.

Modele structurale care furnizează constructe mult mai specifice

Până acum s-a discutat despre structurile care conţin factori largi, ortogonali. Ne
întoarcem spre constructe mult mai specifice care sunt aglomerate în aceşti factori.

Unele avantaje ale constructelor de nivel mai mic

Modelele structurale ierarhice, aşa ca cel consensual care ar trebuie să reisă din studiile
lexicale, sunt avantajoase prin flexibilitate. Unii ar putea obţine chiar o mai mare economie la
nivelul câtorva factori sau o mai multă informaţie la nivel cu mai mulţi factori. Unii ar putea
genera chiar mai multă informaţie prin subdivizarea factorilor mai largi în subcomponente
factoriale mult mai specifice (denumite uneori faţete)
Totuşi, este posibil ca folosirea nivelului faţetelor să implice renunţarea la unele grade ale
replicabilităţii cross culturale.
Factorii largi au un număr de limite. Ei sunt compuşi din mai multe variabile, care
creează un grad de ambiguitate. După cum a notat Block (1995) şi John (1990), cercetătorii
diferă prin înţelesul psihologic pe care îl dau fiecăruia din factorii modelului Big Five (vezi
Johnson & Ostendorf, 1993 pentru o explicaţie plauzibilă pentru motivul acestei probleme). De
exemplu, Extraversia poate fi gândită ca o componentă a Sociabilităţii, Asertivităţii şi
Emotivităţii pozitive (aşa ca alte constructe relatate). Unii cercetători consideră Sociabilitatea ca

52
factor central (Costa & McCrae, 1992), alţii văd Asertivitatea ca mult mai centrală (Goldberg,
1993b; Peabody, 1987) iar din alt punct de vedere factorul Emoţiile pozitive este considerat
central (Watson & Clark, 1997). Deşi factorii sunt de obicei etichetaţi cu un singur termen,
instalarea înţelesului psihologic a unui factor larg aşa ca unul din modelul Big Five este o sarcină
cognitivă de o complexitate considerabilă. Aceasta din cauză că un factor larg nu este mai mult
decât o colecţie de multe lucruri care au ceva în comun. Este uşor să ignori caracterul divers al
variabilelor conţinute în interiorul unui factor extins. O cale mai bună de înţelegere a
subcomponentelor sale cruciale care, deşi sunt interrelaţionate empiric, sunt distince din punct de
vedere conceptual.
Totuşi, specificarea unei subcomponente specifice ar putea ajuta la clarificarea
conceptualizării factorilor mai largi (Briggs, 1989). Deoarece factorii extinşi mixează împreună
componente care ar putea să de distingă una de alta, unele dintre caracteristicile fine ale
descriptorilor personalităţii sunt pierdute doar atunci cînd se fac câteva distincţii de graniţe.
Astfel de caracteristici fine par să reflecte sursele genetice ale variaţiei sub acelea care poartă
factorii de nivel larg (Jang, McCrae, Angleitner, Riemann, & Livesley, 1998). O reprezentare a
structurii personalităţii care face ca potenţialul să fie explicat de caracteristicile fine oferă o mai
mare precizie şi acurateţe (sau „fidelitate”) în descrierea personalităţii. Când categoriile sunt mai
înguste, exemplele pentru fiecare sunt similare, mărind valorile diagnostice pentru instanţe
specifice (John, Hampson & Goldberg, 1991). Constructele de bandă largă, pe de altă parte,
sacrifică fidelitatea pentru a se obţine eficienţa.
O reprezentare structurală ce combină atât constructele înguste cât şi constructele largi
poate fi un compromis optim. Nivelul cu bandă extinsă oferă o mai mare eficienţă (economie) în
timp ce nivelul cu o bandă mai îngustă oferă o fidelitate mai mare (acurateţe predictivă). Mai
mult decât atât, pentru a se asigura că subcomponentele sunt măsurate precis, măsurătorile iau ca
informaţie valabilă despre scorurile din mijloc ale dimensiunilor extinse, deoarece scorurile din
mijloc se pot scora sus la unele subcomponente ale unui factor larg şi jos la altele. Poate că
beneficiul principal al măsurării subcomponentelor este de a obţine validitatea.
După cum au subliniat diverşi comentatori (Golodberg, 1993a, Mershlon & Gorsuch,
1988; Paunonen & Ashton, 2001) amalgamul de măsuri în factorii mai largi duce la o pierdere a
varianţei specifice, astfel micşorând abilitatea generală a criteriului compozit (Ones &
Viswesvaran,1996). Consecutiv, un cercetător care caută predictorii optimali ar trebui să

53
folosească cât mai multe tipuri specifice de varianţă îşi va permite, aşa ca puterea statistică şi
astfel mărimea eşantionului (Goldberg, 1993a).
Cererea de acurateţe predictivă înaltă duce la dezvoltarea măsurării la nivele mult mai
specifice decât factorii largi comparaţi în studii lexicale; astfel de subcomponente ar trebui să
aibă o putere de predicţie mult mai mare decât un singur factor larg în care sunt aglomerate.
Chiar atunci când variabile mult mai specifice au o putere predictivă mult mai mică a factorilor
comuni, poate fi folositor să ştim care aspecte ale factorului comun este responsabil pentru
mănunchiul de corelaţii, astfel furnizând claritatea conceptuală.
De cât de multe nivele ierarhice e nevoie? Eysenk (1991) a descris patru pentru
constructele personalităţii. Cele mai de jos nivele includ comportamente izolate (vorbeşte cu un
străin) şi al doilea nivel include comportamente recurente sau obiceiuri (tendinţa de a vorbi cu
străinii). Cel de-al treilea nivel implică clustere de comportamente habituale interrelaţionate
(sociabilitatea, dorinţa de a fi cu alţi oameni) la care cineva s-ar putea gândi ca trăsături de nivel
mediu. Al patrulea nivel este compus dintr-un amalgan de trăsături de nivel mediu care formează
factorii largi (aşa ca Extraversiunea). Studiile lexicale sugerează că acest al patrulea nivel ar
trebui să fie divizat în două nivele, incluzând chiar şi un nivel abstract mult mai înalt, aşa cum
sunt reprezentaţi în factori compoziţi aşa ca Evaluarea, Proprietatea Socială şi Dinamismul. Unii
pot amesteca factorii aparent primari ai personalităţii pentru a creia câteva combinaţii de nivel
înalt, aşa cum fac câteva limbi care combină culoarea alb cu galben şi roşu, într-un singur cuvânt
(tradus probabil prin „luminos/cald”) şi culorile negru, albastru şi verde într-un singur cuvânt
(„întunecat/rece”); Kay şi McDaniel (1978) le-a denumit culori compozite.
Studiile lexicale care compară subcomponentele de nivel scăzut ale factorilor largi sunt
încă la început. Având date similarităţile mari dintre reprezentările Big Five în limbile puternic
relaţionate engleză şi germană, Saucier şi Ostendorf (1999) au testa dacă o astfel de similaritate
se extinde la subcomponenete de nivel scăzut, la fel de bine. Ei au descoperit că deşi nu toate
subcomponentele din fiecare limbă se reaplică perfect, cele mai multe dintre ele o fac. În mod
specific, subcomponentele ierarhice care reaplică din modelul Big Five includ patru faţete fiecare
pentru Extraversie, Agreabilitate şi Conştiinciozitate şi câte trei faţete pentru Stabilitate
emoţională şi Intelect.

Organizarea subcomponentelor

54
 Există două moduri distincte de organizare a unor subcomponente mai specifice ale
factorilor largi, denumite abordarea pe orizontală şi pe verticală (Goldberg, 1993b) şi orice
taxonomie completă a atributelor de personalitate ar trebui să includă ambele moduri de
caracterizare organizaţională. Aspectul vertical se referă la relaţiile ierarhice dintre variabile (de
exemplu De încredere este un concept mult mai abstract şi general decât Punctualitatea), în timp
ce aspectul orizontal se referă la gradul de similaritate dintre variabilele situate la acelaşi nivel
ierarhic (Ironia implică ambele aspecte atât ale Inteligenţei şi Umorului).
Caracteristica definitorie a modelelor orizontale este aceea că relaţiile dintre variabile
sunt specificate prin localizarea variabile în spaţiul multidimensional. Când spaţiul este limitat
doar la două dimensiuni şi localizările variabilei sunt protejate de o distanţă uniformă de origine,
structurile rezultate sunt denumite reprezentări „circumflexe”. Cel mai faimos exemplu al unor
astfel de modele este „Cercul Interpersonal” (Kiesler, 1983; Wiggins, 1979, 1980), care este
bazat pe variante ale factorilor Extraversie şi Agreabilitate din modelul Big Five. Alte exemple
ale modelelor circumflexe le includ pe cele care încorporează primii trei factori din modelul Big
Five (Di Blas & Forzi, 1999; Peabody & Goldberg, 1989; Stern, 1970); factorii interpersonali
afectivi se bazează pe Extraversie, Agreabilitate şi Stabilitate Emoţională (Saucier, 1992); şi doi
factori nonevaluativi care pot fi replicaţi (Saucier, Ostendorf, & Peabody, 2001).
O reprezentare circumflexă mult mai comprehensivă a fost propusă de Hofstee, De Raad
şi Goldberg (1992). Dublată de modelul AB5C pentru Cele cinci dimensiuni mari circumflexe
abreviate, această reprezentare cele zece planuri bivariate formate din toate perechile factorilor
Big Five. În modelul AB5C fiecare trăsătură este desemnată unui plan format din doi factori, cu
care este de obicei cel mai puternic asociată (de exemplu cele mai mari saturaţii factoriale).
Variabilele care sunt localizate în proximitatea apropiată a fiecărui plan sunt legate împreună
astfel încât formează nouăzeci de clustere de trăsături interrelaţionate. Datorită ordonării
circulare a acestor clustere, ele formează patruzecişicinci de dimensiuni bipolare. O cercetare
efectuată pentru a măsura aceste patruzecişicinci de faţete a fost efectuată de către Goldberg
(1999).
La un nivel mult mai puţin formal, scalele din câteva inventare de personalitate sunt
ordonate orizontal prin similitudine cu scalele lor; de exemplu, scalele din CPI sunt grupate pe
foaia de hîrtie a profilului într-un mod în care scalele adiacente sunt mult mai puternic asociate

55
cu fiecare decât cela care sunt localizate mai departe. Într-adevăr, localizările scalelor pe foile de
hârtie ale profilelor pentru cele mai multe inventare de personalitate se bazează într-un anumit
grad pe o astfel de ordonare orizontală.
Mult mai recent, unele dezvoltări ale inventarelor au folosit o schemă ierarhică explicită
pentru ordonarea constructelor de nivel mediu. Câteva dintre acestea au fost împrumutate din
cercetările lexicaleale structurilor factoriale Big Five. Cel mai salient exemplu ale descoperirilor
din studiile lexicale încorporate în construirea inventarelor a fost dat de Costa şi McCrae (1992),
care au adăugat factorii Agreabilitate şi Conştiinciozitate la inventarul lot original cu trei factori
NEO. Ultima revizuire a acestui inventar are şase subcomponente (denumite faţete) asociate
fiecare cu cele mai înalte nivele ale constructelor (denumite domenii) pentru un total de
treizecişişase de scale.
Alte inventare de personalitate multiscalare furnizează un şir larg de scheme
organizaţionale pentru constructele personalităţii de nivel mediu. De exemplu, cele şaisprezece
scale ale chestionarului 16 PF sunt asociate cu cei cinci factori extinşi şi cele unsprezece scale
ale Chestionarului de personalitate multidimensional (Tellegen, în presă) sunt clasificate ca faţete
ale celor patru factori. La cealaltă extremă ale Inventarului de temperament şi caracter (TCI;
Cloninger, Przybeck, Svrakic, & Wetzel, 1994) sunt organizate ca părţi componente ale celor
şapte factori extinşi, aşa cum sunt cei patruzecişipatru de itemi omogeni compoziţi ai HPI.
Chestionarul CPI (Gough, 1996) are un număr deschis nelimitat de constructe de nivel mediu,
din moment ce noi constructe pot fi generate din bazinul mare de itemi al inventarului.
Aceste sisteme de faţete de nivel mediu par să fie convergente doar parţial, rareori dunt
folosite aceleaşi etichete pentru constructe similare. Deoarece inventarele de personalitate sunt
aşa de larg folosite, cel mai mare grad al divergenţelor la nivelul scalei, cel puţin în termeni de
etichete pentru constructe, creeză o problemă ştiinţifică. Există un adevărat Turn al lui Babel cu
privire la denumirile pentru constructele de nivel mediu; fiecare inventar pare să vorbească o
limbă diferită. Deşi în numeroase studii McCrae şi Costa au studiat relaţiile dintre scalele
variatelor inventare şi chestionarul lor propriu NEOPI-R, ei s-au concentrat pe delimitarea
factorilor de unire a graniţelor, nu doar prin reconcilierea seturilor competitoare ale constructelor
descoperite la un nivel mult mai specific.
Gradul de convergenţă între modelele de un nivel inferior cuprinse în diversele inventarii
de personalitate nu este încă bine înţeles, nici relaţiile acestor modele bazate pe inventar cu cele

56
derivate din studiile lexicale. Este nevoie de mai multe cercetări pentru a dezvolta o structură
complexă care leagă sistemele faţetelor în inventarii variate şi apoi relaţionează aceste si teme cu
descoperirile lexicale cu privire la structura generală a atributelor personalităţii. În plus, ar
trebuie să învăţam mai mult despre modul în care aceste inventare s-ar putea referi la unele
caracteristici de personalitate folositoare care nu sunt bine capturate în lexicoane de descriere a
personalităţii.
Pentru psihologia industrială / organizaţională, cele mai importante întrebări privesc
validitatea comparativă a fiecărui inventar şi model lexical în precizarea realizărilor umane
importante, în special cele implicate în lumea muncii. Manualele pentru cele mai multe inventare
de personalitate includ un tabel de corelaţii între scorurile scalelor sale şi variate indexări ale
criteriilor, dar virtual toate descoperirile din variate inventare de personalitate nu pot fi măsurate.
Autorii testelor nu sunt încurajaţi pentru a să conducă studii de validitate comparativă,
opunându-şi instrumentele ca predictori pentru acelaşi set de indexări ale criteriului. Ca un
rezultat, nici ştiinţa măsurării personalităţii nici practicanţii nu au informaţii despre performanţa
comparativă a diferitelor instrumente disponibile pe piaţă. Nu există o Uniune a consumatorilor
pentru testarea testelor noastre.
Problema noastră de bază este că scopurile ştiinţifice pot fi subjugate de interesele
comerciale. Pentru a rezolva această problemă, (Goldberg, 1999, în presă) a dezvoltat recent un
domeniu public pentru conducerea studiilor comparative, baza de date internaţională a itemilor
de personalitate (IPIP). IPIP este un efort internaţional pentru a dezvolta şi rafina continuu setul
de inventare de personalitate cu bandă largă, toţi aceşti itemi sunt disponibili în mod liber şi
acele scale pot fi folosite pentru scopuri stiinţifice şi comerciale. Deşi nici un cercetător singur
nu are acces la prea multe setări ale diverselor criterii, comunitatea ştiinţifică internaţională are
un astfel de acces şi IPIP furnizează locul de întâlnire pentru gruparea laolaltă a descoperirilor
lor.
Deoarece IPIP este un sistem deschis pentru acumularea de noi măsurări ale
personalităţii, tot ce putem furniza aici este un rezumat al statusului său curent. Pe site-ul IPIP
(http://ipip.ori.org/) sunt incluse 280 de scale de personalitate , fiecare dezvoltată dintr-un subset
de 1.956 itemi acum disponibili în baza de date. Toţi itemii IPIP sunt în format obişnuit, un
motiv pentru a putea asigura traducerea potrivită pentru diverse limbi. Scalele intenţionează să
măsoare constructele incluse în variate modele lexicale, plus constructe similare cu cele incluse

57
în fiecare din cele şase inventarii de personalitate comerciale (NEO-PI-R, 16PF, CPI, HPI, MPQ,
TCI) în alte două inventare – Inventarul de personalitate revizuit Jackson (Jackson, 1994) şi noul
Chestionar de personalitate cu şase factori (Jackson, Paunonen, & Tremblay, 2000) – şi în alte
optsprezece scale de personalitate populare (Goldberg, 1999).
Există multe alte modele structurale competitive ale atributelor personalităţii la mijlocul
nivelului ierarhic. Cu cât este mai specific nivelul constructelor examinate în aceste
modele, cu atât este descoperit un haos structural mai mare şi cu atât este mai mare
potenţialul confuziei pentru cercetătorii care studiază mai mult de un singur inventar.
În câteva cazuri, această situaţie reflectă model longeviv în psihologia personalităţii;
fiecare expert are teoria lui distinctă a personalităţii şi fiecare teorie este potrivită
pentru capitolul său propriu din cărţile personalităţii, cu puţină competiţie empirică
între abordări. Ar trebui să înceapă studiile comparative ale modelelor structurale.

Cât de bune sunt modelele structurale existente

Mulţi psihologi sunt interesaţi de modelele structurale cu o bază biologică puternică. Este
relevant că toţi factorii modelului Big Five sunt moderat ereditari. Totuşi, nici unul nu este
complet ereditar şi nici unul nu este puternic legat de mediul înconjurător cu privire la
antecedentele familiei împărţite; putem găsi un model competitor (sau o variantă a modelului Big
Five) cu o mai mare claritate cauzală la un punct de vedere din viitor. Nu este nici o evidenţă
clară că modelul Big Five corespunde liniilor principale ale influenţei genetice sau biologice, dar
acelaşi lucru poate fi spus de toate celelalte modele structurale în acest moment.
Fidelitatea şi validitatea sunt criterii de referinţă frecvente pentru compararea modelelor.
Factorii Big Five în general indică o stabilitate impresionantă de-a lungul timpului şi un acord
între observatori, dar nu ştim dacă un model competitor este mai bun decât altul din acest punct
de vedere. Deoarece aceşti factori se bazează pe reprezentarea lexică, Big Five are o substanţială
lungime de bandă şi desigur reprezintă dimensiuni sociale importante, deşi nu este clar dacă
modelul Big Five cuprinde toate dimensiunile importante social. Big Five arată o validitate

58
predictivă mare, dar modelele care conţin un şir mai larg de diferenţe individuale, ar trebui fară
îndoială să depăşească modelul Big Five din acest punct de vedere.
Un criteriu potenţial important este generalizarea prin diferite tipurin de date şi setări
multiculturale. Modelul Big Five este destul de generalizat prin datele obţinute prin autoraportare
cât şi prin evaluarea de către terţe persoane (Goldberg, 1990, 1992), dar nu este clar încă dacă
este superior modelelor competitoare din acest punct de vedere. Cu privire la generalizarea prin
culturi şi limbi străine, modelul Big Five pare a fi adecvat folodind criteriul generos anterior, dar
pote fi alte modele care îndeplinesc criteriul chiar mai bine. Cu privire la eşantioanele folosite în
selecţia de personal, unele au descoperit că modelul Big Five este dificil de reobţinut (Schmit &
Ryan, 1993) şi alţii au propus modele cu mai mult de cinci factori (Hough, 1994).
Un model mult mai comprehensiv care acoperă domeniul variabilelor importante deplin
va fi în general preferat unui model mai puţin comprehensiv. Modelul Big Five poate fi cu
adevărat comprehensiv dacă folosim căi destul de înguste şi convenţionale pentru definirea
variabilei de personalitate care este relevantă şi setarea unui prag stringent (corelaţii multiple
foarte joase cu modelul Big Five) pentru ca o variabilă să fie privită „sub Big Five”. Există
demensiuni clare ale diferenţelor individuale sub modelul Big Five, în mod particular dacă
lărgim taxonomia pentru a include abilităţile, atitudinile sociale sau caracteristicile relative ale
aparenţelor (Saucier & Goldberg, 1998). Fiind date graniţele nedeterminate în jurul conceptului
de personalitate, în special ambiguitatea dacă atributele definite în mod extern ar trebui să fie
incluse are sens ca să se lărgească taxonomia în acest mod.
Mulţi psihologi afirmă că un bun model structural are o bază teoretică puternică. Modelul
Big Five este descris ca „aproape” o taxonomie descriptivă deoarece este derivat empiric; sunt
alte modele structurale care vin cu o teorie anterioară,deşi modelul Big Five se pare să
acumuleze încet perspectiva teoretică post hoc (Wiggins, 1996).
În final, cea mai mare performanţă a modelului Big Five se pare a fi criteriile ca
importanţa socială, lărgimea, stabilitatea, acordul observatorilor şi generalizarea datelor
autoraportate şi evaluărilor făcute de o terţă persoană. Dar modelul Big Five pare a fi vulnerabil
la a fi mai bun decât alte criterii: claritatea cauzală, corespondenţa cu liniile principale ale
influenţei biologice, validitatea predictivă, generalizarea prin limbi şi culturi străine (prin criterii
stringente), asocierea cu teoria şi comprehensivitatea. Totuşi, există puţine analize comparative

59
ce implică modele multiple cu privire la aceste criterii. Mai sunt multe de învăţat pe calea
modelului structural optim pentru atributele personalităţii.
Remarcăm un important progres în determinarea atributelor personalităţii. La un nivel
foarte larg (deşi prea larg pentru unele scopuri), această structură se pare să aibă multe în comun
cu dimensiunile clasice ale lui Osgood cu privire la sensul afectiv (1962), care a fost descoperit
în studii ale diverselor căi în care deverse obiecte (nu doar persoane) sunt evaluate şi percepute.
La un nivel mai puţin larg dar cu mai multe informaţii se află factorii bine cunoscuţi Big Five.
Limitele în care Big Five este optim şi nivelul lui în ierarhie nu este pe deplin determinat. La
nivele mult mai specifice, găsim un consens mai mic despre modelul optim în clasificarea şi
organizarea atributelor personalităţii. Multe rămân nerezolvate şi de aceea este important ca să
reflectăm la şirul de criterii prin care modelele structurale pot fi comparate – cu alte cuvinte ce
face un model structural să fie bun. Deşi modelul Big Five pare a performa la unele criterii, la
altele pare să fie mai vulnerabil fiind depăşit de modelele alternative. Modelele viitoare pot fi
mult mai comprehensive, mult mai larg generalizate prin limbi şi culturi diferite şi asociate cu
măsurări care sunt mai predictive pentru un şir de criterii folositoare. (Barrick M. R., Ryan A.
M., 2003).
Prezentarea teoriilor despre personalitate şi concentrarea dezbaterilor pe tema
trăsăturilor, ca dimensiuni stabile ale indivizilor, are drept justificare interesul pentru
descoperirea unor mijloace ce pot evidenţia elementele ce apropie şi/sau diferenţiază persoanele.
Observarea şi descrierea indivizilor prin intermediul trăsăturilor permite, prin mijloace statistice
(analiza factorială) observarea modului în care se structurează dimensiunile personalităţilor.
În literatura de specialitate este îmbrăţişat punctual de vedere conform căruia este
pertinentă descrierea personalităţii prin intermediul a cinci trăsături – modelul Big Five – care se
prezintă ca factori bipolari.
Analizele factoriale asupra rezultatelor chestionarului de personalitate Cattell 16PF – ce
descrie personalitatea în funcţie de 16 factori primari, au evidenţiat existenţa a cinci factori
secundari (introversiune-extraversiune, adaptare-anxietate, emotivitate-dinamism, supunere-
independenţă şi forţa supraeului) corespunzători celor cinci dimensiuni ale modelului de
organizare a personalităţii în cinci factori. Abordarea personalităţii pe baza utilizării modelului
celor cinci factori este desebit de importantă în perspectiva aprofundării „cunoaşterii de sine” a

60
tinerilor care doresc să realizeze o carieră militară, mai ales că două dintre trăsături (anxietatea şi
introversiunea-extraversiunea) joacă un rol important în dezvoltarea tinerilor.
Teoria celor cinci factori reprezintă o sinteză în domeniul testării personalităţii, cei 5
factori sunt dimensiuni rezultate din matricea analizei factorilor alcătuită pe o mare diversitate de
teste, din culturi şi limbi diferite. Factorii sunt stabili pe o perioadă de 45 de ani de viaţă. (Soldz
&Vaillant, 1999). Cel puţin o parte din aspectele factorilor sunt transmise ereditar (Jung,
McCrae, Angleitner, Riemann, & Livesley, 1998; Loehlin, McCrae, Costa, & John, 1998).
Factorii sunt relativ independenţi de mediu.

Tabelul nr. 6 sintetizează încadrarea teoriilor personalităţii în acest sistem de referinţă:

Extraversie Agreabilitate Conştinciozitate Stabilitate Intelect/

emoţională Deschidere
mentală
Adler
Autoperfecţiona Autoperfecţio
Interes social
re nare

Bakan Privat Comuniune Privat

61
 Orientat
Bales Dominant social Orientat spre sarcină
emoţional

Bartholomew Modelul
sinelui
Modelul altora Anxietate (r)
Evitare (r)

Control al Control al
Block Duritatea eului
egoului scăzut egoului ridicat

Buss and
Plomin
Emoţionalitatea
Activitatea Impulsivitatea
(r)

62
 Pathemia Adaptare Independen
Exvia (vs. Puterea
Cattell (vs. versus ţă versus
Invia) supereului
Cortertia) anxietate supunere
Extraversie şi Conformitate Stabilitate
Comrey Feminitate Rebeliune
activitate socială emoţională

Costa şi Deschidere
McC Extraversie Agreabilitate Conştinciozitate Neuroticism (r)
mentală
rae

Digman Beta Alpha Beta

Încredere de
Erikson bază

Eysenck Extraversie Psihoticism (r) Neuroticism (r)

Expresie a
Adaptabilitat Control Solicitarea
Fiske sinelui Conformitate
e socială emoţional intelectului
încrezătoare

Freud Dezvoltare psihosexuală

Stabilitate
Goldberg Extraversie Agreabilitate Conştinciozitate Intelect
emoţională
Consensualit Flexibilitat
Gough Extraversie Control
ate e
Activitate Dispoziţii Gândire Stabilitate
Guilford socială paranoide (r) introvertită emoţională
Ambiţie şi
Hogan Agreabilitate Prudenţă Adaptare Intelect
sociabilitate
A se îndrepta
Horney spre ceva
Orientare
Leadership spre Orientarea Estetic /
Jackson Dependenţă (r)
social autoprotecţie muncii Intelectual
(r)
Control Afiliere
Leary Dominanţă Dragoste
Autoactuali
Maslow Autoactualizare zarea
sinelui
Puterea Puterea
McAdams Motivaţie intimă
motivaţiei motivaţiei

Myers- Extraversie Sentiment

Judecare versus Intuiţie
Brig versus versus
percepţie versus sens
gs intraversie gândire

63
Peabody Putere Dragoste Muncă Afecţiune Intelect
Individuali
Rank Individualizare Uniune
zare
Creştere Creştere
Rogers personală personală

Skinner Socializare
Autoperfecţiona Autoperfecţ
Wiggins Interes social
re ionare
Psihoticism
Psihoticism,
,
Impulsivitate,
Zuckerman Extraversie Nevrozism (r) Impulsivita
Căutarea
te, Căutarea
senzaţiilor (r)
senzaţiilor
Extraversie Agreabilitate Conştiinciozitate Stabilitate Intelect/
emoţională Deschidere
mentală

Notă: „(r) înseamnă corelaţie inversă." (Tabelul e adaptat după: Digman [1997], Griffin
& Bartholomew [1994], John [1990], and McCrae & Costa [1996].)

Trăsătura este considerată ca o tendinţă de a reacţiona constant în anumite situaţii.

Personalitatea se confundă cu elementul ei structural, caracterul. „Trăsătura reflectă însuşirile şi
personalităţile relativ stabile ale unei persoane sau ale unui proces psihic. În plan
comportamental, o trăsătură este indicată de predispoziţia de a răspunde în acelaşi fel la o
varietate de stimuli”( I. Dafinoiu, 2002, p. 54).
Brody consideră că trăsătura de personalitate (cel mai influent şi longeviv concept al
personalităţii) este o „entitate ipotetică ce explică tendinţa unui individ de a se comporta într-o
manieră similară în diverse situaţii” (Brody, 1988). Tipurile sunt la un nivel superior de
generalizare faţă de trăsături, cu structuri sau configuraţii specifice.
„Analiza factorială caută să desprindă însuşirile de ambianţă, ceea ce constituie o forţare
a realităţii, o îndepărtare de adevărul vieţii.” (Cosmovici, A. 1992, pp 16-24 apud Havârneanu
Cornel, 2000, pag. 22).
Partizanii metodei genetice critică teoriile trăsăturilor susţinând că „răspunsul unui
individ într-o situaţie dată nu poate fi apreciat pe baza trăsăturilor, ci pe baza răspunsurilor
anterioare la situaţii similare” (Ionescu G. 1973, p. 58).

64
Havârneanu Cornel este de părere că „teoriile trăsăturilor nu prezintă interacţiunea diferitelor
aspecte psihologice ale persoanei, nu exprimă influenţa mediului în formarea personalităţii şi
deşi se consideră dinamice, par statice” (Havârneanu C., 2000, p. 22).

Perspectiva tipologică
Teoriile tipologice nu asigură o imagine globală asupra persoanei, ci una limitată.
Referitor la criteriile de clasificare ale indivizilor, G. W. Allport (1970, P. 28-29) consideră că
„doctrinele psihologice nu susţin nimic mai mult decât că anumiţi oameni se aseamănă cu alţii
într-o anumită privinţă”.
Cu privire la problema tipologiilor, A. Cosmovici prezintă unele puncte de vedere critice:
- „psihicul este influenţat de constituţia biologică, dar şi psihicul şi constituţia sunt
influenţate de mediu. Nu putem găsi frecvent deosebiri nete între indivizi, existând
puţine tipuri extreme” (Cosmovici A., 1974, pp. 99-100, apud Havârneanu C., 2000,
p. 21)
- „majoritatea tipologiilor sunt insuficiente deoarece în structurile psihice imaginate
putem încadra un număr mic de persoane, restul având însuşiri intermediare”
(Cosmovici A., Caluschi M. 1985, pp. 28-31, apud Havârneanu C., 2000, p. 22)
- „deficienţa principală a tipologiilor elaborate este aceea de a fi disociat teoriile de
trăsături. Tipologiile ori vizează structuri de trăsături, ori categorii de motive.
Aspectul şi constanţa diferitelor trăsături sunt subordonate motivaţiei persoanei”
(ibidem).
C. Havârneanu este de părere că „tipologiile oferă o imagine lacunară, parţială a
personalităţii, cu o dominantă explicativ constituţională, neglijând aspectele motivaţionale şi
influenţele socio-culturale în explicarea persoanei. Nu s-au realizat criterii de tipologizare a
indivizilor în diferite structuri; varietate de tipuri în raport cu diferite criterii impune necesitatea
unei sinteze.”
„O tipologie suplă este un liant între general şi particular, pe cale cunoaşterii persoanei”
(M. Zăpârţan, 1990, p.12).
Perspectiva comportamentală (behaviorismul)
Behaviorismul crede că va ajunge la o psihologie mai ştiinţifică, eliminând din ea tot cee
ce nu este direct observabil. Psihologia este redefinită ca „studiul comportamentului observat”.

65
Astfel ajunge să elimine tot ceea ce alte teorii ale personalităţii consideră a fi important: cauzele
interne ale comportamentului, nevoile, gândurile, memoriile, credinţele, expectanţele, percepţia
de sine, procesele inconştiente şi altele (Owen R., 2003).
Teoriile comportamentului folosesc testele de aptitudini şi metoda observaţiei, însă au o
slabă capacitate de prognoză a comportamentului viitor.
„Behavioriştii au pus accentul pe determinanţii situaţionali ai comportamentului şi au
afirmat că autocaracterizările şi autopredicţiile sunt la fel de precise ca şi evaluările sau
predicţiile realizate de evaluatori antrenaţi” (I. Dafinoiu, 2002, p.26). Se folosesc tehnici de
evaluare în care situaţia stimul este reprodusă cât mai fidel.
Dezavantaje majore ale teoriilor comportamentului sunt subestimarea factorilor interni,
subiectivi şi neglijarea aspectelor motivaţionale. Progresul presupune sistematizarea situaţiilor,
realizarea unei taxonomii ale situaţiilor (Cosmovici A., 1992, pp. 16-24).
Ivan P. Pavlov a efectuat în psihologie cercetări asupra temperamentului şi acţiunilor
reflexelor condiţionate şi involuntare. A demonstrat în primul rând o formă simplă de învăţare
denumită condiţionarea clasică prin faimosul său experiment cu câini, mâncare, stimuli acustici
şi luminoşi şi salivare. În condiţionarea clasică organismul învaţă că un stimul va fi urmat de un
alt stimul, deoarece cei doi stimuli se succed la o perioadă determinată de timp. Ideea de
condiţionare ca o formă automată a învăţării a devenit conceptul cheie în dezvoltarea psihologiei
comparative şi abordarea generală a behaviorismnului.
De asemenea a studiat acţiunile reflexe implicate de reacţiile involuntare la stress şi
durere. A extins definiţia celor patru tipuri clasice de temperament flegmatic „tipul puternic
echilibrat şi tăcut”, coleric „tipul puternic şi impulsiv”, sangvinic „tipul plin de viaţă” şi
melancolic „tipul slab”). Studiul asupra inhibiţiei transmarginale, (răspunsul natural al
organismului de retragere atunci când este expus la stres sau durere prin şoc electric) ce ne arată
că reacţia la stimuli este identică pentru cele patru tipuri de temperament, dar se produce la
perioade diferite de timp a fost continuat de Carl Jung. Acesta crede că persoanele introvertite
sunt mult mai sensibile la stimuli şi ajung la inhibiţia transmarginală mai repede decît persoanele
extravertite. 1

1
(http://en.wikipedia.org/wiki/Ivan_Pavlov)

66
 John B. Watson este de asemenea un adept al teoriei condiţionării clasice. În timp ce
teoreticienii personalităţii caută să explice comportamentul în termenii cauzelor interioare
ipotetice, Watson redefineşte psihologia ca „studiul comportamentului observat”. El
demonstrează că teama de un stimul anterior neutru poate fi uşor condiţionată în experimentul lui
celebru cu „micul Albert”. Ţinând cont de procedura lui Pavlov, Watson a făcut mic experiment
cu un copil de 11 luni, care se temea de zgomote puternice. Watson l-a pus pe Albert să se joace
cu un şobolan alb foarte blând (deja acceptat), apoi a lovit puternic cu un ciocan o bară de oţel,
ţinută în spatele capului lui Albert. După doar şapte repetiţii ale acestor scene traumatizante,
Albert nu numai că arăta o teamă puternică faţă de şobolan singur, care a durat mai mult de o
lună, dar teama s-a generalizat şi asupra altor animale sau măşti cu blană, aşa ca iepurii, cîinii etc
(Harris, 1979; 1980; Samelson, 1980; Watson, 1913; 1919; 1924; Watson & Rayner, 1920;
Watson & Watson, 1921).
Acest experiment conduce la următoarele rezultate:
- introducerea unui sunet puternic (stimul necondiţionat) a determinat teama (răspuns
necondiţionat), un răspuns natural;
- introducerea unui şobolan alb (stimul neutru) împreună cu un stimul puternic (stimul
necondiţionat) a determinat teama (răspuns necondiţionat);
- introducerile succesive ale şobolanului alb (stimul condiţionat) au determinat teama
(răspuns condiţionat). Astfel a demonstrat învăţarea.2

Watson a pus accentul pe comportamentele externe şi pe reacţiile oamenilor în situaţii

date decât pe stările interne, mentale ale oamenilor. În opinia sa analiza comportamentelor şi a
reacţiilor este singura metodă obiectivă de a intra în interiorul acţiunilor umane. Acest punct de
vedere, împreună cu ideile complementare de determinism, continuitate a evoluţiei şi empiricism
a contribuit la ceea ce denumim behaviorism radical.

Ca şi Watson, B. F. Skinner s-a opus puternic ideii de cauze intrapsihice ale

comportamentului.

2
(http://en.wikipedia.org/wiki/Little_Albert_experiment)

67
 B. F. Skinner scoate în evidenţă ca factor principal în dezvoltarea personalităţii
condiţionarea operantă. Atfel ajunge să argumentează că personalitatea individuală este
determinată de stimuli externi. În modelul behaviorist, personalitatea se poate schimba rapid, ca
răspuns la schimbarea mediului înconjurător (Enciclopedia Columbia, 2009). Cele mai multe
dintre comportamente se pot învăţa prin condiţionarea operantă. Un răspuns operează într-un
mediu ce produce consecinţe care slăbesc sau întăresc acel comportament. Toate
comportamentele noastre sunt determinate de cauze anterioare şi de mediul înconjurător, în
consecinţă, deoarece interiorul nostru neglijat nu poate participa la reacţii, dispare liberul arbitru.
Vom vedea că abia la teoriile complexe, bazate pe dinamica neliniară liberul arbitru este perfect
justificat logic. Singurul mod de a schimba (şi îmbunătăţi) comportamentele noastre rămâne
acela de a ne situa într-un mediu potrivit. Astfel chiar şi cele mai complicate comportamente apar
ca secvenţe specifice de răspuns ce au fost învăţate prin condiţionarea operantă.
„Cercetările lui Skinner reprezintă o sursă de date pentru stabilirea empirică al legilor
învăţării, cu determinări de mare precizie, a controlului condiţiilor şi variabilelor care afectează
comportamentul” (Havârneanu C., 2000, p. 23)
Deşi admite cu Pavlov şi Watson comportamentele învăţate prin condiţionare clasică,
rămâne la convingerea că marea majoritate a învăţării este datorată condiţionării operante. O
reîntărire creşte probabilitatea răspunsului când e prezentă. Fiinţele umane nu au capacitatea de
planificare a comportamentelor, ele sunt determinate de condiţionarea operantă.
Deşi Skinner acceptă existenţa unor stimuli interni aşa ca emoţiile şi gândirea; obiectează
cu privire la starea lor cauzală. Încearcă să explice aceste fenomene şi alte concepte propuse de
Freud şi alţi teoreticieni ai personalităţii în termenii condiţionării operante. Skinner crede că
pedeapsa este ineficientă faţă de recompensă.
O slăbiciune în teoria lui Skinner este lipsa cauzelor cognitive şi a altor cauze interioare
în explicarea comportamentului. Se exagerează diferenţa dintre condiţionarea clasică şi
condiţionarea operantă, natura benignă a comportamentului controlat - consecinţă datorată
probabil şi extinderii concluziilor de pe experimentele cu animale.

Perspectiva cognitivistă
În contrast cu behaviorismul, teoriile cognitive ale personalităţii subliniază imporanţa
gândirii, comportamentul fiind consecinţa eficienţei acestora.

68
 Stilul cognitiv se referă la modurile diferite în care indivizii procesează informaţia şi la
relaţia dintre aceste procesări şi aspecte ale funcţionării psihice. Stilul cognitiv organizează
experienţa emoţională a persoanei, tipul de emoţii pe care o persoană este probabil că le are,
intensitatea lor şi felul în care persoana le face faţă. Dezavantajele stilului cognitiv constau în
inexistenţa unor instrumente adecvate pentru măsurarea fenomenelor cognitive şi lipsa
cunoştinţelor despre impactul factorilor cognitivi asupra altor categorii ale experienţei
(comportament şi emoţii) (Havârneanu C., 2000, p. 25)
Într-o abordare fenomenologică, George Kelly, în 1955, a elaborat ,,Teoria constructelor
personale” asupra personalităţii. Conform acesteia, fiecare fiinţă umană se comportă ca un ,,om
de ştiinţă”, ceea ce înseamnă pentru orice situaţie în care se află, fiecare persoană caută explicaţii
şi elaborează teorii. Modelul lui Kelly (de ,,om de ştiinţă”) se aplică cogniţiei noastre în general,
dar cele mai importante elemente din mediul nostru individual rămân fiinţele umane.
Întâlnirea unor persoane necunoscute este însoţită, la orice persoană, de elaborarea
continuă de ,,teorii” asupra altor fiinţe umane, care le folosesc drept bază pentru reacţiile
personalităţilor. Kelly afirmă că fiecare dinte noi îşi elaborează un set de constructe personale în
funcţie de care înţelege lumea şi oamenii din jur. Constructele sunt bipolare, unele sunt
supraordonate, altele sunt subordonate.
Studiul asupra personalităţii presupune ca prim pas identificarea constructelor principale,
urmând ca în etapa următoare, acestea sa fie aranjate într-o grilă. Prin elaborarea grilei-
repertoriu, Kelly a conceput primul tip de test de personalitate care poate oferi o imagine
adecvată asupra modului în care un om înţelege lumea în care trăieşte.
Concluzionând, psihologia personalităţii abordează problematica omului concret ce
dispune de un bagaj nativ, cu o experienţă unică, aflat în variate relaţii şi executând diferite
acţiuni. În formula sintetică, personalitatea este un produs bio-psiho-socio-cultural. E necesar să
menţionăm şi faptul că atunci când vorbim despre ,,câmpul” personalităţii avem în vedere
„diversitatea până la limita singularităţii şi irepetabilităţii fiecărei persoane individuale”
(Zăpârţan, M., 1990).
Selecţia psihologică a candidaţilor la academiile militare din ţara noastră (ca şi întreaga
activitate instructiv-educativă) este eficientă dar nu se limitează la ,,măsurarea” dotării
intelectuale a aspiranţilor, ci are în vedere şi factorii de personalitate - motivaţia, interesele,
trăsăturile de caracter şi particularităţile dinamice ale personalităţii.

69
 Pentru George Kelly, personalitatea individului funcţionează ca un mic cercetător
ştiinţific, care îşi creează propriile ipoteze şi le verifică experimental, în relaţiile sale cu lumea.
Astfel reuşeşte să creeze ordine în jurul său, să dea sens evenimentelor şi să încerce predicţia lor.
Acest sistem de constructe personală este domeniul psihologiei.
Kelly respinge folosirea constructelor motivaţionale explicite. Exagerarea laturii cognive
a personalităţii este una dintre slăbiciunile teoriei lui Kelly, căreia i se reproşează lipsa laturii
emoţionale.
Latura raţională a viziunii despre personalitatea umană constituie o importantă
contrapondere la viziunea psihanalistă a relaţiilor interumane şi întăreşte liniile logice şi
nomotetice în studiul personalităţii. Pentru unii psihologi (Fiske, 1978) abordarea lui Kelly
reprezintă una dintre cele mai sistematice şi raţionale cercetări ale personalităţii.
Fiecare dintre noi îşi formează propriile constructe personale pentru interpretarea şi
prezicerea mediului înconjurător. Un psiholog trebuie să înţeleagă modul în care un individ
părticular vede lumea, decât să încerce să impună un singur set de constructe ştiinţifice pentru
toată umanitatea.
Kelly a fost criticat pentru neologismele excesive şi complicate pe care le-a folosit, că a
omis multe dintre caracteristicile vitale care ne face umani în mod distinct, respingerea arbitrară
a unor constructe stabilite aşa ca învăţarea şi un punct de vedere suprasimplificat asupra naturii
umane. Deşi această concepţie a teoriei ca o unealtă limitată şi în cele din urmă expandabilă
oferă un contrast reîmprospătant al pretenţiilor pompoase ale celorlalţi psihologi, a acordat
atenţie cogniţiei şi empatiei ca aspecte ale personalităţii şi relaţiilor interpersonale, teoria lui
permite unicitatea personală în timp ce furnizează linii de ghidare pentru cercetarea nomotetică şi
abordarea lui poate reprezenta cheia pentru înţelegerea miriadului de teorii ale personalităţii.
Albert Bandura notează că teoriile învăţării sociale măresc importanţa influenţelor
mediului înconjurător şi subliniază că acestea au legătură cu forţe aşa ca memoria şi sentimentele
pentru a determina personalitatea (Enciclopedia Columbia, 2009). El a accentuat importanţa
cauzelor comportamentului interior, incluzând gândurile, aşteptările, percepţiile de sine şi
credinţele. Experimentăm o influenţă reciprocă a mediului mai mult decât să o controlăm. Mult
din ceea ce învăţăm are loc prin observare şi nu implică în mod necesar întărirea. Agresivitatea şi
distrugerea sunt datorate în primul rând învăţării observaţionale (învăţare socială, modelare), mai
mult decât instinctelor noastre înnăscute sau condiţionării. Credinţa că putem efectua

70
comportamentele cerute de o situaţie particulară (autoeficienţa percepută la un nivel înalt) ar
trebui să conducă la un comportament mult mai eficient şi persistent. Comportamentele
autoîntărite tind să fie menţinute mult mai eficient decât comportamentele care au fost întărite
din exterior. Psihopatologia poate fi cauzată de gânduri patogenetice aşa ca învăţarea greşită iar
psihoterapia ar trebui să ajute pacienţii să creadă că pot ajunge la scopurile dorite prin eforturi
proprii.
Bandura este foarte critic cu behaviorismul lui Skinner. El argumentează că funcţionarea
psihologică implică o relaţie continuă reciprocă între comportament, influenţele mediului
înconjurător şi factori interni personali (inclusiv expectanţele, credinţele, gândurile, preferinţele
şi percepţiile sinelui). Acceptă existenţa cauzelor cognitive şi explică reîntărirea în termenii
expectanţelor noastre că anumite comportamente vor obţine recompense sau vor evita pedepsele.
Bandura concluzionează că putem şi stabilim standarde de comportament pentru noi
înşine şi ne lăudăm sau ne criticăm în acord cu aceste standarde stabilite. Întăririle
comportamentului propriu interior tind să fie menţinute mult mai efectiv decât dacă ar fi întărite
din exterior. Comportamentul nostru este afectat şi de modul în care percepem eficienţa noastră
potenţială în rezolvarea solicitărilor unor situaţii particulare (autoeficienţa percepută). Cu cât este
mai mare autoeficienţa percepută, cu atât este mai probabil să încercăm să rezolvăm sarcina şi să
perseverăm când întâlnim obstacole.
Majoritatea învăţării umane are loc prin învăţarea prin observaţie (învăţarea socială,
modelarea), decât prin darea unui răspuns care este apoi întărit. Învăţarea prin observaţie implică
mult mai mult decât imitarea. Formulăm reguli, concepte şi concluzii bazate pe ce observăm şi
putem aplica aceste inferenţe în moduri care conduce la comportamente care sunt relaţionate, dar
nu sunt identice. Bandura consideră că agresiunea şi distructivitatea sunt datorate în primul rând
învăţării prin observaţie, mai degrabă decât prin unele instincte înnăscute, şi se opune puternic
violenţei în mas media.
Bandura a fost criticat pentru ignorarea unor aspecte foarte importante ca de exemplu
conflictele conştiente şi inconştiente, ignorarea asemănărilor între constructele sale şi cele ale
teoreticienilor personalităţii şi pentru erorile excesive împotriva psihanalizei. A fost creditat
pentru că şi-a bazat munca pe cercetări empirice, a mărit studiile efectuate pe oameni decât pe
animale, a acordat atenţie importanţei învăţării prin observaţie şi autoeficienţei percepute şi a

71
furnizat behaviorismului un mod mult mai raţional decât predecesorii săi. Într-o cercetare
recentă, Bandura a fost ierarhizat printre primii cinci psihologi ai secolului douăzeci.
Există multe cercetări în psihologia cognitivă. Unele constructe şi modele cu relevanţă
pentru personalitate includ învăţarea fără ajutor, locul de control intern sau extern, cauzele
fericirii, schemele, seturi perceptuale, seturi mentale, funcţionarea fixă şi euristica disponibilă.

Perspectiva situaţionistă
Dezbaterea trăsătură situaţie opune concepţiile psihologiei personalităţii, care
accentuează importanţa trăsăturilor de personalitate, ideilor psihologiei sociale, care subliniază
importanţa situaţiei. (Neculau A., 2003). Mischel afirmă că nu sunt relevante dispoziţiile, care
corelează foarte slab cu indicatorii empirici ci cogniţiile, care sunt „aptitudini discriminative”.
În concepţia unor psihologi situaţionişti, (Shweder şi D’Andrade, Hampson şi alţii), care
au adoptat un model constructivist al personalităţii, formare personalităţii este rodul interacţiunii
factorilor sociali. Comportamentul social este categorizat prin intermediul trăsăturilor (Neculau
A., 2003).
Manipulări mici ale unor caracteristici aparent neimportante ale unei situaţii influenţează
„puterea situaţiei în determinarea comportamentului social”. O mică variaţie a contextului
situaţional determină modificarea radicală a comportamentului subiecţilor (Neculau A., 2003).
Ekehammar (1974) priveşte situaţionismul ca „o antiteză a personologismului (...) factorii
situaţionali fiind surse majore de variaţie comportamentală” (apud Creţu R. Z., 2005).
Idee limită că „trăsăturile sunt acele structuri neuropsihice care permit medierea
raporturilor cu mediul exterior”, la care nu se poate renunţa, a fost elaborată de cercetătorii care
au susţinut modelul dispoziţional. (Alker, 1972; Allport, 1966; Block, 1968; Stagner, 1976).
Cercetărorii care susţin primordialitatea modelului situaţional consideră că „inconsecvenţele
aparente, decât să fie atribuite unui motiv subiacent, mai degrabă ar putea fi controlul unor
variabile cauzale relativ separate” (Mischel, 1969). Intervenţia trăsăturilor, într-o schemă în care
comportamentul poate fi condiţionat din exterior ca să se manifeste cu o consistenţă predictibilă,
este tardivă. În accepţiunea situaţionistă consistenţa şi predictibilitatea comportamentamentelor
este explicată prin „consistenţa şi izomorfismul stimulilor situaţionali aplicaţi personalităţii”
(consistenţă cross situaţională versus specificitate situaţională) (Creţu R. Z., 2005).

72
 Trăsăturile de personalitate sunt denumite prin termeni care se reflectă în mod direct în
comportamentul observabil. Termenii ce denumesc trăsături deoarece „categorizează
comportamentul social şi permit semnificaţia recunoaşterii lui sociale” şi „nu reflectă structuri de
personalitate veridice” ar trebui, în concepţia unor psihologilor sociali situaţionişti, înlocuiţi cu
cei de „dispoziţie” (Neculau A., 2003). Teoria trăsăturilor este denumită de aceştia „teoria clasic
dispoziţională” . Alţi cercetători situaţionişti înlocuiesc termenul de „trăsătură” cu cel de
„habitudine”. Acest termen sugerează că îăntre anumite limite, situaţionismul înglobează
filozofia pozitivă behavioristă, prin relaţionarea capacităţii de obiectivare a variabilelor cauzală
cu măsurarea obiectivă a personalităţii, prin intermediul unor relaţii de tip S-R între acestea şi
comportamentele determinate. (Creţu R. Z., 2005).

Perspectiva interacţionistă
Modelul interacţionist a apărut ca reacţie la unilateralitatea modelelor situaţional şi al
trăsăturilor. Fără îndoială că o sinteză a laturilor personalităţii ar duce la un rezultat mai bun.
Lewin arată că dificultatea constă în a găsi metode adecvate care să reprezinte concomitent starea
persoanei şi a mediului. Se creează un spaţiu psihologic de viaţă care defineşte totalitatea
factorilor ce definesc conduita printr-o interrelaţie dinamică, în interiorul zonei de contact ce
separă persoana de mediul său. (Creţu R. Z., 2003)
Mischel W., a criticat psihologia personalităţii datorită faptului că nu poate fi explicată
mai mult de 9% prin trăsăturile de personalitate. Considerând îndreptăţite observaţiile lui
Mischel, datorită faptului că s-a măsurat preponderent „corelaţia dintre o singură trăsătură şi un
singur comportament”, Epstein a propus ca să se studieze seturi complexe de comportamente şi
să se aleagă trăsături numai după o atentă observaţie sistematică.
Lewin în organizarea topologică a personalităţii a determinat comportamentul prin
intersecţia forţelor interne şi externe, sintetizând acest lucru prin formula C = f (P x S)
(comportamentul este un produs al interacţiunii dinamice dintre persoană şi situaţia în care se
află persoana respectivă)
Psihologii care s-au situat pe această poziţie de mijloc (interacţionismul) încearcă prin
variabilele moderatoare să reducă tensiunea ce reiese din „interacţiunea trăsăturilor cu situaţiile
sociale” prin schimbarea cauzelor comportamentului social.

73
 Punctul de vedere al interacţioniştilor este că intensitatea structurării situaţiei determină
orientarea spre factorii interni sau factorii sociali ai comportamentului, care îl direcţionează.
Interacţioniştii sunt adepţii relaţiei dintre trei categorii de factori: situaţie, trăsătură şi variabile
moderatoare (Neculau A., 2003).
Principala metodă de cercetare a situaţioniştilor este experimentul. Observaţia sistemică a
permis analizarea frecvenţelor comportamentale prin analiza de varianţă. Varianţa atribuită
diferenţelor individuale

Perspectiva culturalistă
Indivizii interiorizează unele norme şi trăsături de grup prin interacţiunea cu ceilalţi, prin
învăţarea şi influenţă socială.
Ideile directoare pentru o cultură psihosocială relevate de Beauvois:
- coerenţă culturală; integrarea într-un tot armonios a diverselor aspecte ale culturii;
- importanţa conduitei sociale observabile; reprezentanţii curentului sunt interesaţi de
faptele sociale, de ceea ce fac oamenii în mod obişnuit;
- status şi rol; individul ocupă o poziţie corespunzătoare aşteptărilor realizate;
- cultură şi personalitate; rezultă din aceste considerente plasarea culturii ca factor
psihologic fundamental în edificarea personalităţii (Beauvois, 1999 apud Neculau,
2003).

74