MIHAI VITEAZUL ŞI UNIREA DIN 1600

Mihai Viteazul deschide în istoria poporului român o nouă epocă, care se va desfăşura sub semnul
marii lui înfăptuiri politice: Unirea Ţărilor Române. Puternica personalitate a marelui domn şi faptele
sale, de răsunet european, au dat un nou curs politic istoriei Ţărilor Române. Ridicându-se împotriva
regimului dominaţiei otomane şi biruind în raporturile cu Poarta, el a dovedit resursele puterii pe care Ţara
Românească le avea. Sporind prestigiul acesteia prin Unirea Ţărilor Române, Mihai Viteazul a pus sub
semnul întrebării, deopotrivă, stăpânirea otomană şi tendinţele de dominaţie ale Imperiului Habsburgic şi
Poloniei. Dar domnia lui Mihai Viteazul, şi mai cu seamă stăpânirea lui în Transilvania, a fost pentru
nobilimea de aici un prim semn al prăbuşirii dominaţiei ei în viitor. Unirea din timpul lui Mihai Viteazul a
devenit un simbol în epoca emancipării naţionale pentru unirea într-o singură ţară.
Ca urmare a războaielor purtate în Asia, cu perşii şi, în Europa, cu puterile creştine, cerinţele
Imperiului Otoman faţă de Ţările Române au sporit. Amestecul în treburile interne, abuzurile de tot felul
şi ştirbirea autonomiei interne vădeau intenţia de a le transforma în paşalâcuri. Tributul Ţării Româneşti
ajunsese la suma de 155 000 galbeni. Singura soluţie de a ieşi din acest impas era o angajare de puterile
creştine în lupta antiotomană.
În aceste împrejurări politice, o parte a boierimii pregătea înscăunarea lui Mihai Viteazul (1593-1601)
pe tronul Ţării Româneşti. Înainte de a fi domn, a câştigat o vastă experienţă străbătând lumea Răsăritului.
A parcurs toate treptele dregătoriilor, ajungând ban al Craiovei. Cu asentimentul sultanului, sprijinit de
boieri, de puternica familie a Buzeştilor, de Cantacuzinii de la Constantinipol, în 1593 ocupă tronul. El a
avut şi sprijinul principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory. Mihai Viteazul adera la "Liga Sfântă"
creştină, constituită din iniţiativa Papei Clement al VIII-lea, din care iniţial făceau parte Statul Papal,
Spania, Austria, Ferrara, Mantova şi Toscana (Anglia şi Polonia au manifestat rezerve faţă de politica de
cruciadă a papalităţii). Ulterior aderă şi Transilvania, considerată factor decisiv în atragerea în alianţă a
celorlalte două state româneşti, Moldova şi Ţara Românească. Aron Vodă, domnul Moldovei semează un
tratat cu împăratul habsburgic la 16 semptembrie 1594, oferind astfel un motiv în plus Domnului Ţării
Româneşti, Mihai Viteazul să decidă, cu acordul boierilor, intrarea în alianţa antiotomană.

Campania antiotomană

Aderarea Ţării Româneşti la "Liga Sfântă" a condus la izbucnirea (13 sepembrie 1594) unei revolte
antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini şi a întregii garnizoane otomane staţionată în
Bucureşti. Pe acest fundal, Mihai porneşte o ofensivă generală împotriva Înaltei Porţii, atacând cetăţile
turceşti de pe ambele părţi ale Dunării (Giurgiu, Hârşova, Silistra ş.a.). Urmează o serie de victorii
împotriva tătarilor şi turcilor (Putineiu, Stăneşti şi Şerpăteşti) culminată cu incendierea Rusciukului. După
modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă porneşte o campanie similară. Datorită recunoaşterii ca suzeran
a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă şi succesorul său, Răzvan Ştefan, Mihai trimite o delegaţie de
boieri la Alba Iulia pentru a reglementa diplomatic relaţiile munteano-transilvănene. Nerespectând
porunca domnitorului, delegaţia de boieri condusă de mitropolitul Eftimie semnează un trat cu Bathory
prin care Mihai devenea locţiitorul acestuia pe propriul său tron. Puterea revenea astfel Sfatului Domnesc
alcătuit din 12 boieri de rang înalt. Comandând o armată de cca. 16.000 de ostaşi, la care se adăugau cei
7.000 de transilvăneni conduşi de Albert Kiraly, Mihai Viteazul obţine victoria la Călugăreni - 13/23
august 1595, folosind cu pricepere terenul (râul, mlaştina, zona păduroasă).

71
 Armata otomană retrasă spre Giurgiu se reorganizează. Domnul, pentru a evita o nouă luptă, se
îndreaptă spre munţi, aşteptând ajutor de la Sigismund Báthory. Între timp, Sinan-Paşa a ocupat oraşul la
Bucureşti, începând organizarea ţării în paşalâc. Încercarea de organizare a paşalâcului a provocat o
categorică opoziţie a tuturor forţelor sociale şi mai cu seamă a maselor ţărăneşti.
În luna septembrie 1595, 20 000 de ostaşi trimişi de Sigismund, împreună cu un contingent de artilerişti
toscani, se unesc cu oastea refăcută a lui Mihai. Ei eliberează Târgoviştea şi-I urmăresc pe otomani.
Contraofensiva le-a fost uşurată de loviturile date de masele populare cotropitorilor otomani. Ajunsă la
Giurgiu, o mare parte din oastea otomană şi-a găsit moartea în Dunăre. Aici, trupele unite ale Ţării
Româneşti, Transilvaniei şi Moldovei au zdrobit trupele otomane, care încercau să treacă Dunărea pe un
pod de vase, au ocupat, Giurgiu obţinând o strălucită victorie. Această izbândă a însemnat asigurarea
independenţei Ţării Româneşti. Victoria a dovedit că unirea eforturilor Ţărilor Române este cheia
succesului militar şi temeiul păstrării neatârnării.
În perioada care urmează, în relaţiile cu Poarta, Mihai alternează negocierile cu politica de
confruntare armată. Acţiunile lui sunt tot mai îndrăzneţe şi încununate de succes. În aceşti ani reapare însă
şi opoziţia boierească, nemulţumită de domnia lui autoritară. Uneltirile de la Istanbul pentru a aduce un
nou domn, comploturile boiereşti, năvălirile tătarilor, intenţiile polonilor de a pune în scaun pe Simion
Movilă, fratele domnului moldovean, precum şi confruntările dintre imperiali şi otomani în Ungaria îl fac
pe Mihai să-şi dea seama că singura soluţie posibilă este pacea cu otomanii, în condiţiile recunoaşterii
domniei şi independenţei ţării. Mihai încheie pacea cu otomanii în 1597, nu înainte de a fi întărit alianţa cu
Transilvania. Pacea cu Imperiul Otoman a fost determinată de politica nedecisă a Imperiului Habsburgic,
de înscăunarea lui Ieremia Movilă în moldova de către Polonia şi de renunţarea lui Sigismund la tron în
favoarea austriecilor. În aceste împrejurări, pentru Ţara Românească se prefigura o situaţie dificilă.
Convins că pacea cu Imperiul Otoman însemna de fapt un armistiţiu, duce tratative cu Imperiul
Habsburgic şi semnează un tratat, în 1598. Aceasta a anulat pretenţiile de suzeranitate ale principelui
Transilvaniei asupra Ţării Româneşti. Mihai s-a dovedit cu acest prilej un mare şi iscusit diplomat, ştiind
să deschidă noi posibilităţi de afirmare a ţării şi planurilor sale de viitor. Introducerea în tratatul cu
imperialii a clauzei domniei ereditare în familia domnului şi a independenţei ţării mărturiseşte gândurile
politice ale marelui voievod.
Mihai a desfiinţat, în condiţii externe nu întotdeauna favorabile şi sub presiunea boierimii, dreptul
de liberă strămutare a ţăranilor, legându-I de glie (1595-1596). Documentele afirmă că ţăranul “care pe
undeva va fi acolo să fie rumân veşnic, unde se va afla”. Au fost transformaţi în şerbi şi unii ţărani liberi
şi orăşeni, retraşi în faţa pericolului otoman în timpul războiului şi aşezaţi pe pământurile boiereşti. Prin
acest act, Mihai a servit interesele boierimii. A urmărit în acelaşi timp, întărirea puterii centrale, asigurarea
de venituri boierimii şi domniei în vederea susţinerii politicii de independenţă.
Situaţia politică a ţării părea pentru un moment parţial consolidată. Nu după mult timp însă, politica
oscilantă şi nehotărâtă a lui Sigismund, revenit la tron pentru scurtă vreme, aduce pe tronul Transilvaniei
pe cardinalul Andrei Báthory, sprijinitor al politicii poloneze. Aceasta a însemnat renunţarea la politica de
independenţă faţă de otomani. În aceeaşi vreme, apropierea de Polonia deschidea calea lui Simion Movilă
spre tronul Ţării Româneşti. Momentul impunea o soluţie imediată, hotărâtă, fiindcă dominaţia poloneză
în Ţările Române ar fi dus la anularea rezultatelor politice obţinute de Mihai Viteazul. Era ameninţată
independenţa Ţării Româneşti şi, de asemenea, sistemul politic întemeiat pe alianţa Ţărilor Române. Cu
atât mai mult, cu cât Andrei Báthory a adoptat o politică hotărât duşmănoasă faţă de Mihai, cerându-i
recunoaşterea suzeranităţii, apoi părăsirea ţării. Conştient de destrămarea coaliţiei antiotomane, Mihai şi-a
dat seama că, în aceste împrejurări politice primejdioase, numai unirea Ţărilor Române sub o singură
cârmuire mai putea salva independenţa obţinută cu atâtea sacrificii.

72
 Mihai Viteazul, ca şi împăratul Rudolf, dorea înlăturarea lui Andrei Báthory şi scoaterea
Transilvaniei din sistemul politic polon favorabil alianţei otomane. Pentru aceasta trebuiau întreprinse
măsuri energice. Mihai Viteazul are meritul de a fi luat singur hotărârea înlăturării lui Andrei Báthory şi de
eliberarea Transilvaniei în vederea înfăptuirii unirii Ţărilor Române. În fruntea unei armate Mihai trece
din pasul Buzăului (14 octombrie 1599), pătrunzând în Braşov. A doua coloană, adusă din Oltenia de către
boierii Buzeşti şi de banul Udrea, a pătruns în Transilvania prin pasul Turnu roşu. Cele două armate au
făcut joncţiunea la Tălmaciu, lângă Sibiu. Mihai dispunea acum de peste 20 000 de ostaşi. Bătălia cu
oştirea lui Andrei Báthory s-a dat la Şelimbăr, lângă Sibiu (28 octombrie 1599). În sprijinul lui Mihai au
venit şi vreo 2000 de secui, conduşi de Moise Székely. Lupta s-a sfârşit cu o strălucită victorie a lui Mihai.
Acest succes a însemnat readucerea Transilvaniei la alianţe antiotomane şi unirea sa cu Ţara Românească.
Victoria lui Mihai Viteazul a contribuit la declanşarea unor puternice mişcări ţărăneşti îndreptate împotriva
nobililor. Iobagii - spun izvoarele – începură să se mişte, “întemeindu-se pe încrederea ce le-o da un
principe de naţia lor”. La 1 noiembrie 1600, primit cu mult alai, domnul a intrat în Alba-Iulia, capitala
Transilvaniei, primind cheile fortăreţei de la episcopul Napragy.
Pentru crearea frontului comun antiotoman al celor trei ţări româneşti, trebuia înlăturat Ieremia
Movilă, supus polonilor, tributar otomanilor şi duşman al lui Mihai. În primăvara anului 1600, o armată
condusă de Mihai a trecut prin pasul Oituz înaintând pe Trotuş, iar alta prin pasul Rodna, sub conducerea
lui Baba Novac. Din sud, din Ţara Românească, înainta oastea condusă de Nicolae Pătraşcu, fiul lui
Mihai Viteazul. Oştile moldovene au trecut de partea gloriosului domn, uşurându-I biruinţa. După trei
săptămâni, toată Moldova se afla sub stăpânirea lui Mihai. Pentru prima dată în istorie, cele trei Ţări
Române erau unite sub aceeaşi cârmuire. De acum înainte, Mihai se va intitula “domn al Ţării româneşti,
al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”( intr-un document din 6 iulie 1600).
Pentru a consolida Unirea, Mihai ia o serie de măsuri:
- adoptă aceeaşi stemă pentru toate teritoriile
- construieşte o biserică ortodoxă la Alba Iulia
- acordă anumite înlesniri preoţilor şi iobagilor români
- numeşte ca mitropolit al Transilvaniei pe Ion de la Prislop.

Sfârşitul domniei
Destrămarea Unirii

Înfăptuirea politică a lui Mihai a stârnit nemulţumirea duşmanilor externi şi interni. Formarea
unui stat puternic nu era pe placul habsburgilor, polonilor şi otomanilor, fiecare urmărind să stăpânească
Ţările Române. Nobilimea transilvăneană submina realizarea lui Mihai Viteazul, văzându-şi ameninţate
pivilegiile sociale şi politice. În lipsa lui Mihai din Transilvania, nobilimea s-a răzvrătit şi a trecut de
partea generalului imperial Gheorghe Basta, depunând jurământ împăratului, la Turda. În faţa acestei
situaţii, Mihai înfruntă oastea nobilimii şi a lui Basta la Mirăslău, lângă Aiud (18 septembrie 1600).
Înfrânt, se retrage spre Făgăraş. În Moldova, polonezii îl readuseră pe Ieremia Movilă, continuându-şi apoi
înaintarea în Ţara românească, pentru instalarea lui Simion Movilă. Cu oastea sa, pentru a preîntâmpina
acţiunea polonezilor, Mihai a trecut munţii, dar a fost înfrânt. În aceste condiţii, domnul se îndreaptă spre
Curtea imperială, pentru a-I solicita ajutor împăratului. Mihai ajunge foarte curând la înţelegere cu
împăratul, deoarece nobilimea se răsculase împotriva reprezentanţilor împărăteşti, proclamându-l, din nou,
principe pe Sigismund Báthory. Astfel, oastea lui Mihai şi oastea lui Basta pornesc la înlăturarea lui
Sigismund. Între timp, boierii Buzeşti au alungat din ţară pe Simion Movilă şi oastea polonă. Lupta cu
Sigismund Báthory s-a dat la Guruslău, lângă Zalău (la 3 august 1601), Sigismund fiind înfrânt. Mihai

73
era din nou domn al Ţării Româneşti şi pe cale de a se înstăpâni în Transilvania. El putea de acum să
continue opera de refacere a Unirii. Basta, dominat de ambiţii proprii, fiind convins de adeziunea curţii
imperiale care dorea Transilvania pentru imperiu, a pus la cale asasinarea lui Mihai, săvârşită la 19 august
1601, în tabăra de lângă Turda. Capul său este luat de unul dintre căpitanii domnitorului şi înmormântat de
Radu Buzescu la Mânăstirea Dealu, lângă Târgovişte. Pe lespedea sa de piatră stă scris: "Aici zace
cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, Marele Voievod, ce au fost domn al Ţării Româneşti şi
Ardealului şi Moldovei.".

Spaţiul românesc şi marile puteri în secolul al XVII-lea.

Dacă în prima jumătate a secolului al XVII-lea, regimul suzeranităţii otomane a
fost mai puţin aspru, din a doua jumătate a veacului,obligaţiile economice către
otomani au crescut (tributul, la care s-au adăugat obligaţiile ocazionale, obligaţiile în
muncă etc.). În condiţiile complexe ale jocului de interese dintre marile puteri din
zonă, Ţările Române şi-au apărat autonomia, inclusiv prin acţiuni diplomatice.
Principele Gabriel Bethlen al Transilvaniei, având şi acordul Habsburgilor, a încercat
să refacă unirea politică a Ţărilor Române. El dorea să se proclame rege al Daciei,
proiect nerealizat, dar care a suscitat atenţia marilor puteri european. Transilvania
şi-a sporit prestigiul pe plan extern, prin participarea la Războiul de 30 de ani (1618-
1648), şi la tratativele de pace din Westfalia (1648).
Daca in prima jumatate a sec. al XVII-lea, regimul dominatiei otomane (instituit inca din 1538) a fost
mai usor, in a doua jumatate a secolului, acest regim a devenit tot mai apasator culminand, la inceputul
sec. XVIII-lea cu instaurarea, in Tara Romaneasca si in Moldova, a regimului fanariot.Regimul politic al
dominatiei otomane asupra Tarilor Romane s-a manifestat sub doua forme: dominatia economica si
dominatia politica. Domnii erau obligati sa plateasca haraci, daruri (peschesuri) oficiale catre sultan si
demnitarii lui, care de curind au devenit obligatorii. Cu incepere din secolul al XVII-lea, domnii romani
platesc Portii Otomane, pentru a obtine reinnoirea domniei, o noua dare, mucarerul, care initial se
percepea la trei ani (mucarerul mare), apoi la un an (mucarerul mic). Tarile Romane trebuiau sa puna la
dispozitie otomanilor cereale, vite, lemn pentru constructia flotei s.a. Treptat s-a instituit un monopol
otoman asupra griului romanesc.
Din punct de vedere politic dependenta Tarilor Romane de Poarta Otomana inseamna pentru domni
obligatia de a integra politica lor externa in cea otomana. Ei trebuiau sa fie "prieteni prietenilor si dusmani
dusmanilor sultanului", cu alte cuvinte, sa participe la campaniile organizate de el. Ulterior domnii Tarii
Romanesti si ai Moldovei au devenit simpli observatori ai evenimentelor internationale.
Transilvania, care sub suzeranitatea otomana a devenit un principat autonom, a beneficiat de un
statut superior, in raport cu Tara Romaneasca si Moldova, fapt ce se explica prin amplasarea ei in
vecinatatea Imperiului Habsburgic. Acesta a fost motivul care i-a determinat pe turci sa-si modereze
pretentiile fata de tara respective. Cu toate acestea, Transilvania, Moldova şi Tara Romaneasca si-au
mentinut autonomia, mai putin in unele zone geografice periferice - transformate în pasalacuri (Timisoara
si Oradea) sau raiale (Turnu, Giurgiu, Braila, Chilia, Cetatea Alba, Bender). Pe de alta parte, remarcam o
mai intensa dominatie asupra Moldovei şi Tarii Romanesti, mai apropiate geopolitic de Istanbul, în timp
ce Transilvania a beneficiat de un regim de exploatare mai moderat, fiind la periferia Imperiului, care nu
dorea să o impinga in “bratele” habsburgilor.

74
 Pentru a asigura un anume echilibru în relaţiile cu otomanii, voievozii Ţării Româneşti şi Moldovei,
Matei Basarab şi, respectiv, Vasile Lupu, au încheiat tratate de alianţă cu principii Transilvaniei,
Gheorghe Rákóczi I şi Gheorghe Rákóczi al II-lea.
Creşterea puterii Habsburgilor şi încercările lor de a se amesteca în Ţările Române, au determinat
Transilvania să încheie o alianţă cu Franţa, prin tratatul de la Făgăraş (1677), dar aceasta nu a împiedicat
pătrunderea armatelor imperiale în principat şi staţionarea lor în 12 oraşe şi cetăţi, conform tratatului de la
Blaj (1687). În 1699, otomanii recunoşteau pierderea Transilvaniei, în contextual declanşării crizei
orientale, prin tratatul de pace cu Imperiul Habsburgic, de la Karlowitz. În vederea realizării unei alianţe
antiotomane a Ţării Româneşti, după 1684, voievodul Şerban Cantacuzino a iniţiat acţiuni diplomatice
secrete cu Habsburgii, continuate de Constantin Brâncoveanu. Moldova era ameninţată de Polonia, astfel
că voievodul Constantin Cantemir a încheiat un tratat secret cu Habsburgii (1690), iar Antioh Cantemir, a
încercat o politică de echilibru faţă de otomani şi poloni.

Acţiuni de politică externă ale domnitorilor fanarioţi (secolul al XVIII-lea)

După acţiunile de politică antiotomană ale lui Constantin Brâncoveanu (ucis din ordinul sultanului, la
Constantinopol, în anul 1714) şi ale lui Dimitrie Cantemir (refugiat în Rusia, în 1711), Poarta a instaurat
regimul domniilor fanariote. Chiar dacă domnitorii fanarioţi erau numiţi direct de către sultan, totuşi
acestea au continuat să fie considerate ca având un statut internaţional distinct faţă de Imperiul Otoman.
La Constantinopol continuau să activeze capuchehăi (reprezentanţi diplomatici ai domnitorilor), iar
otomanii au recunoscut, prin acte solemne, statutul deosebit al Principatelor Române.
Secolul fanariot reprezinta un secol de instabilitate politica, 40 de domnii in Tara Romaneasca si 36
in Moldova, si de fiscalitate excesiva, coruptia si goana dupa inavutire a domnitorilor fiind unul dintre
dezavantajele regimului. Domnitorul fanariot se considera un monarh absolut in spiritul vremii, dar era un
functionar de rang inalt al Imperiului Otoman. El avea u dubla misiune: mentinerea tarilor romane
subdominatie turceasca si aceea de a le integra cat mai bine in spatiul otoman.
Avand in vedere contextul istoric, lupta pentru dominatie in Balcani a puterilor europene si faptul ca
tarile romane erau tamponul intre turci, austrieci si rusi , pe teritoriul romanesc s-au purtat mai multe
razboaie intre 1711 si 1812 ce s-au soldat cu mutilari teritoriale ale tarilor romane. Au loc mai multe
razboaie: 1711, cand D. Cantemir trece de partea rusilor, 1716-1718 in urma caruia este anexata Oltenia
prin pacea de la Passarowitz, 1736-1739 se inceie cu pacea de la Belgrad: Oltenia revine Tarii Romanesti,
1768-1774 se incheie prin pacea de la Kuciuk-Kainargi prin care Moldova cedeaza Bucovina Imperiului
Habsburgic in 1775, 1787-1792 si 1806-1812 la sfarsit Rusia anexeaza Basarabia prin Pacea de la
Bucuresti. Unii domnitori fanarioţi au avut curajul să protesteze la Poartă faţă de aceste cedări teritoriale,
precum domnitorul fanariot al Moldovei, Grigore al III-lea Ghica (1774 – 1777), ucis de otomani pentru
atitudinea sa.
O alta caracteristica a regimului fanariot este fiscalitatea excesiva; domnii fanarioti au jefuit efectiv
tara pentru a platii darile catre poarta. Haraciul, peschesul si mucarerurile cat si obligatiile in natura au fost
substantial majorate. Deasemenea domnitorii trebuiau sa isi plateasca datoriile fata de creditorii care i-au
imprimutat sa isi plateasca scaunul domnesc. Acesti factori au pus o presiune foarte mare asupra
romanilor impozitele devenind extrem de mari. Secolul XVIII este cunoscut ca fiind secolul luminilor.
Filozofia iliminista a patrus si in spatiul romanesc, dar foarte greu datorita dominatiei otomane. Totusi
anumiti domnitori fanarioti pot fi consuderati „despoti luminati” luand masuri pentru reformarea si

75
prosperitatea tarilor pe care le conduceau. Incercarile de reformare s-au lovit de opozitia boierimii
autohtone cat si de trasaturile regimului pe care il avea tara, astfel reformele au esuat in cea mai mare
parte sau nu au avut rezultatele asteptate.
Au fost eliberate noi coduri de legi, Sobornicescul Hrisov din 1785, Codul Calimachi din 1817 in
Moldva si Legiuirea Caragea in Tara Romaneasca din 1818. Aceste coduri de legi au pastrat atat elemente
ale vechiului drept ramanesc cat si ale dreptului bizantin. Astfel propietatea a inceput sa fie considerata
un drept natural. Pe plan educational Scolile Domnesti din Bucuresti si Iasi au devenit Academii
Domnesti. Domnul Alexandru Ipsilanti a adus profesori greci la Bucuresti iar Limba greaca a devenit
limba de cultura. Numarul profesorilor de la Academia Superioara din Bucuresti este stabilit la 9 cu 75 de
elevi bursieri ce vor studia aici pentru 12 ani. In Moldova Domnitorul Grigore Alexandru Ghica
infiinteaza Academia Domneasca din Iasi la 1766. Academiile din tarile romanesti erau la momentul
acela unele dintre cele mai de marca universitati din SE Europei. Tot in spirit iluministi Constantin
Mavrocordat a infaptuit reforme precum cea sociala, fiscala si institutionala.
Comform Reformei Sociale taranii serbi legati de glie sunt eliberati prin rascumparare si devin
clacasi. Reforma fiscala reduce numarul inpozitelor, de fapt inglobeaza toate impozitele intr-unul singur
platit in 4 rate. Reforma institutionala impune sistemul salarizarii dregatorilor. Prin politica aservita
turcilor, fiscalitatii excesive si instabilitatii politice regimul fanariot si-a atras antipatia populatiei si va fi
inlocuit dupa revolutia lui Tudor Vladimirescu din 1821.

76