Elemente de poetică generală. Poetica intertextualităţii R.

Bontilă

Pentru o poetică a intertextualităţii

Origini. Intertextualitatea (<L intertexto = a se insinua în ţesătură), trăsătură implicită a textualităţii, desemnează
acea proprietate a textului (literar) de a fi legat (deliberat sau nu) de alte texte anterioare, aparţinînd unor autori
precedenţi.
Abordări (post)structuraliste
 M. Bahtin în studiul despre romanul lui Dostoievski (1984), discutînd caracterul polifonic al textului
romancierului rus, a avansat ideea posibilităţii ca un text să fie interpretat în mai multe „chei” de interpretare. În
colecţia de eseuri Imaginaţia dialogică/ The Dialogic Imagination (1981), Bahtin introduce şi alte concepte ce
susţin caracterul dialogic al romanului precum polifonie, heteroglosie (<Gr. hetero = altul; glossi = limbă), şi
hibridare.
 Julia Kristeva (semiotician francez de origine bulgară) a preluat de la Bahtin noţiunea de dialogism
(1963/1981) şi a extins concluziile acestuia privind modul în care enunţurile se leagă între ele în scopul
semnificării. În eseurile „Cuvînt, dialog şi roman”/ “Word, Dialogue, and the Novel” (1980) şi „Textul încercuit”/
“The Bounded Text” (1980), Kristeva afirmă că orice sistem de semnificare de la aranjatul mesei la scrierea unei
poezii este constituit prin modul în care acţionează şi transformă sistemele de semnificare anterioare: „orice text”,
spune J. Kristeva (Sêmêiotikè. Recherches pour une sémanalyse 1969), „se constituie ca un mozaic de citate; nu
reprezintă decât absorbţia şi transformarea unui alt text.” Conceptul „ambivalenţă” reprezintă o re-aşezare a
termenilor lui Bahtin heteroglosie şi hibridare într-o logică poststructuralistă.
Pentru Kristeva, intertextualitate înseamnă „ această interacţiune textuală care se produce în interiorul unui singur
text. Pentru subiectul cunoscător, intertextualitatea este o noţiune care va fi indicele modului în care un text citeşte
istoria şi se inserează în ea.” Astfel, conceptul de text-produs autonom, ermetic închis este înlocuit de cel de text-
proces în care producţia literară se întîmplă în prezenţa altor texte. Ceea ce Genette (Palimpsests: literature in the
second degree 1982) va numi relaţia de transtextualitate ca legătură de co-prezenţă dintre două sau mai multe
texte, sau literatură de gradul doi, sau scriere în palimpsest. Cu alte cuvinte, textul este considerat rezultatul virtual
al asamblării (transformate) a unei secvenţe de coduri extrase din diverse alte texte. Kristeva îşi exemplifică teoria
pe un corpus de texte din romanul francez din sec. al XV-lea, considerat un intertext rezultînd din transformarea
mai multor coduri (aparent eterogene): scolastica, poezia de curte, literatura orală publicitară a oraşului medieval,
carnavalul, etc. Pentru Kristeva, citarea intertextuală nu este niciodată nevinovată, directă, ci întotdeauna
transformată, distorsionată, condensată, sau editată astfel încât să servească sistemului de valori al subiectului
vorbitor. Adică, a scrie înseamnă a itera, a re-itera, a re-scrie, ceea ce scoate la iveală urmele diverselor texte pe
care în mod conştient sau inconştient, textul nou le evidenţiază sau, dimpotrivă, le distorsionează. În sens larg, ca
principiu de funcţionare, intertextualitatea reprezintă relaţia fiecărui text cu alte texte, pe care le absoarbe şi le
transformă în ansamblul aceleiaşi culturi literare (tipuri de texte, texte concrete ori fragmente de texte); în sens
restrîns, reprezintă preluarea în text a unui fragment de enunţ aparţinînd unui alt text şi autor (ex. tehnica citatului
fragmentar).
Pentru Kristeva, intertextualitatea se întîmplă la „momentul zero” de trecere, la intersecţia între paradigma
semnificanţilor şi a „eu-lui” care vorbeşte, cel care de fapt se luptă să disloce şi să revizuiască „ţesătura limbii,”
însăilată din valorile şi dorinţele celuilalt (ceea ce ea numeşte geno-text) şi structura de suprafaţă gramaticală,
semantică ce reprezintă doar o formă reziduală de conotare a textului ca activitate psihică şi istorică (aşa numitul
pheno-text).
 R. Barthes (Le plaisir du texte 1973), teoreticianul (post)structuralist care vorbeşte de moartea autorului,
consideră că prin intertextualitate textul se actualizează; că diseminarea este modalitatea în care intertextualitatea
funcţionează; şi intertextul (= „imposibilitatea de a exista în afara textului infinit”) reprezintă modul în care
intertextualitatea devine însăşi condiţia textualităţii. Astfel, teoreticianul francez remarcă (1977: 159) că scriitorului
nu-i rămîne decât să recunoască că infinitatea de sensuri pe care semnificatul le poate genera îl obligă să intre într-
un „carusel de neconcordanţe, suprapuneri, variaţii.” El nu poate face altceva decât să se joace cu o ţesătură de
citate din „infinitele centre ale culturii,” pentru că singura lui putere este de a amesteca scrierile, de a compara un
text cu un altul, în acest „spaţiu multi-dimensional în care scrierile se amestecă şi se confruntă” simultan (Image,
Music, Text 1977: 146). Teoria intertextualităţii îl obligă în felul acesta pe scriitor să se joace cu alte scrieri/opere în
acel cîmp închis al culturii pe care-l impune limba. Barthes spune că „Intertextualitatea, condiţia oricărui text, nu
poate, bine-înţeles. să fie redusă la o problemă de surse sau influenţe; intertextul este un cîmp general de formule
anonime ale căror origini cu greu pot fi localizate; de citate automate sau subconştiente care nu sunt puse între
ghilimele” („Teoria textului”, 1981).
 E. Vasiliu (Introducere în teoria textului 1990) identifică patru situaţii în care relaţia de intertextualitate
este evidentă în textul literar, dar şi în alte arte (muzică, pictură, dans, film, etc.): (a) parodia (relaţia de dependenţă
Elemente de poetică generală. Poetica intertextualităţii R. Bontilă
între hipertext şi hipotext— termenii lui Genette; (b) pastişa (forma postmodernă a parodiei); (c) tema cu variaţiuni
(specifică de data aceasta limbajului muzical, dar avînd reflexe şi în literatură); (d) citatul (cînd un fragment dintr-

un text este reprodus în alt text). E. Vasiliu remarcă şi situaţiile în care intertextualitatea este mai puţin evidentă: (a)
filiaţiile de teme/motive sau procedee de stil între un scriitor ori curent literar şi altul; (b) asocierele/disocierele
stabilite de literatura comparată sau istoria literară; (c) învăţarea unei limbi (inclusiv a limbii materne) care se
realizează prin imitarea unui model socio-cultural de comunicare. Intertextualitatea se realizează şi ca aluzie fie
prin reluarea perifrastică a unor locuţiuni populare sau din evocarea unor cutume autohtone/ clasice/ străine.

Din perspectiva receptării textuale, Kristeva (1969) consideră că textul se străduieşte să desfiinţeze cititorul
logocentric (Derrida introduce termenul logocentrism pentru a desemna orice formă de gîndire bazată pe dorinţa de
adevăr) prin destabilizarea semnificantului şi pluralizarea interpretării printr-o serie infinită de semnificaţi
intertextuali. M. Riffaterre (Sémiotique de la poésie 1983), pe de altă parte, consideră că textul este un fel de ghid
elevat dar prietenos ce îl orientează pe cititor spre interpretarea corectă prin semnalarea generoasă a drumului cu
„semne” intertextuale. Pentru Riffaterre, actul lecturii este un proces dinamic ce presupune cel puţin două
„niveluri” sau „trepte” de înţelegere: (1) heuristic; (2) hermeneutic. Riffaterre (1983) introduce conceptul de
interpretant intertextual (preluat de la C. S. Pierce şi desemnînd un semn ce traduce semnele de suprafaţă ale
textului şi explică ce altceva textul mai sugerează). Riffaterre distinge între intertextualitatea explicită (citatul
propriu-zis) şi intertextualitatea implicită sau aluzia fină descifrabilă cu ajutorul unui „triunghi semiotic.”
Triunghiul semiotic constă din text [T1]/ intertext [T2]/ interpretant [T3] (mediator între intertextul primar şi textul
propriu-zis). Triunghiul lui Riffaterre înlocuieşte pe cel al lui Pierce constînd din obiect/ semn/ interpretant.
Spre deosebire de R. Barthes şi J. Kristeva, Riffaterre consideră indeterminanţa doar o etapă ce precede
interpretarea atâta timp cât toate relaţiile intertextuale fac parte din matricea structurală a textului şi sunt cele ce
garantează succesul interpretării.
 G. Genette (1982) introduce conceptul de transtextualitate, considerînd literatura fundamental
„transtextuală.” Taxonomia sa cuprinde cinci tipuri de transtextualitate: (1) intertextualitate; (2) paratextualitate; (3)
metatextualitate; (4) hipertextualitate; (5) arhitextualitate. Palimpsest-ul este metafora folosită de Genette pentru
hipertextualitate (în textul literar sau estetic se superimpun alte cîteva texte ce nu sunt complet ascunse, ba
dimpotrivă se lasă descoperite). În cazul cititorului intertextual al lui Riffaterre, decodarea matricei intertextuale se
face prin folosirea de paradigme semantice din limba obişnuită dar şi cunoştinţe de convenţii şi genuri literare; în
cazul cititorului lui Genette, acesta inferează din noianul de performanţe literare întîlnite, modelul generic ce
guvernează relaţia între hipotext (intertext)/ hipertext (text nou).
 A. Thiher (Words in Reflection. Modern Language Theory and Postmodern Fiction 1984) face distincţia
între intertextualitate ca teorie de producere a discursului şi ca mod de compunere. În prima sa accepţiune,
intertextualitatea este atât o dezvoltare logică a axiomei autonomiei limbii, dar şi o ramificare a concepţiilor privind
caracterul ludic al limbii ale cărei jocuri sunt determinate de reguli formulate în termenii altor jocuri de limbă.
Această situaţie coincide cu părerea lui J. Derrida conform căreia jocul indefinit sau ceea ce el numeşte différance
face ca, în jocul lor liber, semnificanţii textelor în cele din urmă să se refere la toţi ceilalţi semnificanţi.
 M. Foucault (Ordinea lucrurilor/ The Order of Things 1970) afirmă că orice cunoaştere intertextuală este
„limitată, diagonală, parţială” pentru că „atunci cînd omul încearcă să-şi definească esenţa ca subiect vorbitor (...)
se confruntă mereu cu un preexistent de muncă, viaţă, şi limbă.” În aceeaşi ordine de idei, T. Morgan (1988)
remarcă că noţiunea lui Foucault a unui „deja mereu” (always already) a cunoştinţelor noastre este similară cu
noţiunea lui Bahtin privind „esenţiala interdiscursivitate a lumii umane” şi cu conceptul lui Derrida privind
„deconstrucţia subiectivităţii şi semnificaţiei originare.”
 J. Barth („Literatura extenuării” 1967) subscrie ideii că toată literatură nu este decât repetiţie intertextuală
de texte vechi, adică limba în autonomia sa produce limbă în jocul istoric al recurenţei intertextuale. Atunci, spune
Barth, dacă istoria este inclusă în limbă, citatul devine o formă de acces direct la istorie; însă într-o cheie ironică.
 L. Hutcheon (A Poetics of Postmodernism: History, Theory, Fiction 1988) discută pe larg problematica
legăturii dintre istorie şi literatură (postmodernă) într-un mod apropiat ca înţelegere cu cel al lui Barth şi Riffaterre.
Ea consideră că gândirea post-structuralistă a lui Derrida şi Faucault (înţelegere prin deviere/ deferral şi inexistenţa
unui „adevăr” fundamental) are implicaţii puternice în istoriografia şi metaficţiunea istoriografică în măsura în care
„separă faptele generatoare de înţeles ale scrierilor istorice de evenimentele brute ale trecutului” (1988: 149).
 Pentru J. F. Lyotard („Discours, Figure” 1971), relaţia lume/cuvînt în termenii „condiţiei postmoderne”
este o relaţie antinomică: limba nu articulează de fapt înţelesul lumii, ci dimpotrivă, în mod constant, exclude ceea
ce încearcă să explice. Această situaţie contradictorie întăreşte paradoxul postmodernist al unui discurs care
simultan uzează şi abuzează ironic, afirmă şi neagă convenţiile în interiorul cărora se străduieşte să opereze. În
studiile sale, referenţii diverselor naraţiuni nu mai sunt realitatea brută, evenimente ci fapte narative.
Elemente de poetică generală. Poetica intertextualităţii R. Bontilă
Modul de desfăşurare a travaliului intertextual este descris de Corina Dimitriu (Terminologie poetică şi retorică,
1994: 89-90) ca fiind o uriaşă operaţie de transformare ce poate atrage „modificări de conţinut” (M. Arrivé);
tratamente speciale precum verbalizarea, linearizarea, încastrarea (L. Jenny); variaţie, citat, reminiscenţă,
duplicaţie, şi conjuncţie (P. Zumthor); citatul, plagiatul, aluzia (G. Genette); contextualitatea (P. Cornea).