Războiul de Independenţă al României

Războiul de Independenţă al României dintre anii 1877-1878 a fost un pas

important al României spre unificarea deplină. România s-a folosit de lupta dintre Imperiul
Otoman şi Imperiul Rus pentru a-şi declara independenţa faţă de cele două mari puteri
(puterea suzerană era Imperiul Otoman, iar puterea protectoare era Imperiul Ţarist) şi a
devenit un factor important în Balcani.
În 1866 prinţul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost proclamat Domn
pentru a asigura sprijinul german pentru obţinerea independenţei.
În 1877 Carol a condus forţele armate române într-un război de independenţă plin
de succes, ulterior fiind încoronat Rege al României în 1881.
Evoluţiile care au anticipat intrarea efectivă a ţării noastre în luptă au reprezentat nu
numai un îndelungat şi asiduu efort al conducerii politice române pentru închegarea unei
eventuale alianţe militare a popoarelor balcanice, aflate sub dominaţia Înaltei Porţi, dar şi
un real sprijin acordat emigraţiei revoluţionare bulgare şi sârbe care lupta pentru eliberarea
propriilor popoare. Din cauza amenintarii Imperiului Otoman, sprijinul României a trebuit
acordat în cel mai mare secret.
Înalta Poartă refuzase statului român dreptul de a bate monedă, de a acorda decoraţii
şi dreptul de a se numi “România” şi permitea înarmarea şi organizarea cetelor de bulgari
şi sârbi pe teritoriul său.
La 20 iulie 1873, România a luat poziţie deschisă faţă de situaţia din Bulgaria
protestând , pe lângă Marile Puteri europene faţă de starea în care se afla poporul bulgar.

Tratatul cu Imperiul Rus. Începutul războiului şi proclamarea independenţei

În a doua jumătate a anului 1876, deteriorarea relaţiilor dintre Imperiul Rus şi

Imperiul Otoman au prevestit izbucnirea războiului, guvernul român a apreciat că era
imperios necesar să se ajungă la o înţelegere cu cel dintâi.
La 4/16 aprilie 1877 s-a incheiat o Conventie care obliga guvernul imperial să
respecte „integritatea existentă” şi „drepturile politice” ale României.
A urmat declaraţia de război adresată Imperiul Otoman, datorita generării unei stări
conflictuale de către acesta pe întreaga linie a Dunării.
9 mai Adunarea Deputaţilor a votat actul Independenţei
10 mai 1877a fost proclamată Independenta prin sancţionarea de către domnitor şi
promulgarea în Monitorul Oficial. Aceasta era expresia voinţei tuturor românilor, dar
trebuia ca independenţa sa fie recunoscuta pe câmpul de luptă pentru a putea fi impusă
Porţii Otomane.
Războiul ruso-otoman a început în primăvara anului 1877 şi s-a desfăşurat pe 2
fronturi: unul în Balcani şi altul în Caucaz. Alături de armatele ruse a luptat armata
română, dar şi sârbi, muntenegreni şi bulgari. Utilizarea teritoriului românesc de către
armata rusă avea un rol definitoriu în planurile făcute de Imperiul Ţarist.
 Intrarea Armatei române în război

Pe 6-7 august 1877, ca urmare a telegramei marelui duce Nicolae către Principele
Carol I în care solicita ajutorul românesc, are loc intrarea efectivă în luptă a armatei
române. Trei divizii româneşti au participat la a treia bătălie a Plevnei, până la capitularea
ei, ceea ce a însemnat o importantă jertfă pentru ţara noastră.
La 28 noiembrie armata română cucerea fortificaţiile de la Opanez pentru ca în
prima parte a lunii ianuarie, să elibereze Vidinul.
La 23 ianuarie 1878 Imperiul Otoman a cerut armistiţiul care s-a încheiat la
Kazanlîc.
România a participat la război cu o armată de 58700 oameni şi 190 de tunuri
moderne. Pierderile de vieţi omeneşti s-au ridicat la peste 10000 persoane.

Tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin

Tratatul ruso-turc de la San Stefano, lângă Constantinopol, s-a incheiat la 19

februarie 1878, fara delegatul roman, caruia nu I-a fost permis sa participe.
Principatele Unite Române, Serbia şi Muntenegru au fost recunoscute ca state
independente, iar Bulgaria a devenit autonomă. Totodată se hotăra autonomia
administrativă a Bosniei şi Herţegovinei. Pentru o parte a despăgubirilor de război pe care
trebuia să le plătească, Imperiul Otoman ceda Rusiei Dobrogea, pe care aceasta din urmă
îşi rezerva dreptul de a o schimba cu partea Basarabiei, pierdută pe nedrept, în opinia
Curţii de la Sankt-Petersburg, la 1856.
Tratatul de la San Stefano leza interesele Marilor Puteri europene, creând un
dezechilibru strategic în regiune în beneficiul Imperiului Ţarist, îndeosebi prin apariţia
unui aşa-numit Principat autonom al Bulgariei, în realitate un cap de pod al tradiţionalelor
interese ruseşti în zona Strâmtorilor, căruia i se atribuise cea mai mare parte a fostelor
provincii otomane din Peninsula Balcanică. Astfel s-a impus reluarea negocierilor de pace
în numele păstrării echilibrului de forţe paneuropean.
In iulie 1878 are loc Congresul de Pace de la Berlin. Principatele Unite Române (şi
Serbia) nu erau admise să participe decât cu rol consultativ pe motiv că independenţa
acestora nu fusese încă recunoscută. Primul-ministru român, Ion C. Brătianu şi ministrul
de externe, Mihail Kogălniceanu au reprezentat România, dar expunerea lor nu a fost luată
în consideraţie.
Prin Tratat s-a recunoscut independenţa României în a cărei componenţă intrau
Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea până la linia de la est de Silistra - sud de
Mangalia.
Opoziţia delegaţiei ţariste a dus la eşecul de a se stabili frontiera Dobrogei la sud de
Silistra, traseul definitiv la frontiera româno-bulgara fiind stabilit în 1880 de către o
comisie internaţională.
Sudul Basarabiei - Cahul, Bolgrad şi Ismail - reveneau Rusiei, însă Tratatul de la
Berlin nu a pus în legătură revenirea Dobrogei la România.
Participarea României la războiul din 1877-1878 şi cucerirea independenţei de stat a
însemnat egalitatea juridică cu toate statele suverane, a ridicat conştiinţa naţiunii române
libere şi a deschis calea catre infaptuirea Marii Uniri de la 1918.