Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială

Anul I, Seria a 2-a, Grupa 1

Grupurile – caracteristici generale

Student: Mihăescu Anisia - Valentina

2010
 Scurt istoric

O scurtă sinteză a termenului şi conceptului de grup din Manualul de psihologie socială a

lui Adrian Neculau se prezintă după cum urmează: termenul grup a fost folosit pentru
prima dată ca termen tehnic în belle-arte; el vine din italiană (groppo sau gruppo),
desemnând mai mulţi indivizi desenaţi sau sculptaţi, formând un subiect. În literatură
cuvântul a fost utilizat pentru prima dată de către Moliere, în Poème du Val-de-Grâce
(1669). În secolul al XVIII-lea termenul desemna deja o reuniune de personae. La acest
sens a ajuns după ce, mai întâi, a însemnat “nod”, “legătură”, “ansamblu”, semnificând
“coeziune între membrii”, “comunicare”. În limba română cuvântul a pătruns târziu, din
franceză. Au existat însă şi alţi termeni desemnând aproximativ aceeaşi realitate: ceată,
trupă, ortăcie, echipă. Ca unitate socială, grupul poate fi întâlnit încă în preistoria
umanităţii (cete de băştinaşi sau nomade), iar în Antichitate găsim referiri la fenomene
colective în Republica lui Platon şi în Politica lui Aristotel.

Noţiuni generale

De-a-lungul timpului oamenii s-au format şi au trăit în grupuri, acestea sunt familiile,
rudeniile, clanurile, ginţile, triburile, cluburile, cetele, vecinătăţile,etc Într-un anumit
înţeles, toate formele de viaţă socială de la cele mai simple şi mai puţin organizate, până
la cele mai complexe şi mai puternic formalizate sunt grupuri cu înţelesul de colectivităţi
umane.1
Fiecare om aparţine, în acelaşi timp, mai multor grupuri: familia, colegii de la
serviciu, prietenii cu care ieşim la petreceri, etc. Astfel, având în vedere că oamenii îşi
consumă viaţa socială relaţionând în cadrul grupurilor, mulţimilor, maselor,
colectivităţilor ori societăţilor globale din care fac parte, putem aprecia că viaţa socială
este rezultatul interacţiunilor dintre indivizi. Dacă privim societatea ca un sistem, putem
observa că cel mai adesea aceasta este compusă dintr-un ansamblu de grupuri sau
colectivităţi de oameni a căror organizare şi activitate formează însăşi esenţa vieţii
sociale. Familia, grupul de prieteni, grupurile profesionale sau de muncă, cele instructiv-
educative, colectivităţile teritoriale, organizaţiile politice, stiinţifice, confesionale,
sportive, etc sunt exemple care demonstrează modalităţile diferite de structurare a
conţinutului unei societăţi umane. În lucrarea Democraţia în America (1864), istoricul
francez Alexis de Tocqueville scria: “Am întâlnit în America tipuri de asociaţii despre
care mărturisesc că nici nu aveam idée. Americanii de toate vârstele, de toate condiţiile şi
de toate conceptele se asociază fără încetare. Ei nu au numai asociaţii comerciale şi
industriale la care participă cu toţii, ci âncă mii de asociaţii diferite: religioase, morale,
importante, neserioase, foarte particulare, foarte generale, imense şi foarte mici.”
Diverşi autori consideră că există o tendinţă firească a oamenilor de a se grupa, de
a trăi şi de a acţiona în colectivitae, tendinţă izvorâtă din însăşi condiţia şi natura lor
eminamente socială, evidenţiată încă din Antichitate de filosoful Aristotel care cataloga
omul drept un animal social. Asocierea oamenilor poate fi atât spontană sau naturală

1
Traian Herseni, Sociologie.Teoria generală a vieţii sociale, Bucureşti, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1982, p. 53-54
precum constituirea unei familii, dar şi deliberată sau artificială, dirijată în funcţie de
nevoile şi interesele unei societăţi. Oricum ar fi aceasta, apartenenţa la grupuri are două
aspecte importante: grupurile exercită o influenţă foarte mare asupra noastră, prin
intermediul lor ne însuşim multe dintre credinţe, valori, atitudini şi comportamente şi de
asemenea noi contribuim la dezvoltarea grupurilor din care facem parte prin interacţiunea
cu ceilalţi şi prin urmarirea şi atingerea obiectivelor comune.
Un grup există cu condiţia de a avea în componenţa sa cel puţin doi membrii şi de
a dispune de o coeziune internă, care să îi menţină pe agenţii săi împreună, să acţioneze
unitar. Într-o accepţie larg şi frecvent răspândită, grupul constituie o reunire, o
comunitate de oameni între care se manifestă anumite relaţii.Oamenii care trăiesc în grup
dezvoltă , pe baza contactelor şi apropierilor fizice, relaţii de afectivitate şi
intercunoaştere, efectuează schimburi de bunuri şi activităţi, manifestă anumite atitudini
pe temeiul unor valori, idei, interese comune, preţuiesc aceleaşi norme şi obiceiuri, au o
voinţă si o coştiinţă care evocă solidaritatea şi comunitatea lor social-economică.2
Un aspect important pentru un grup îl reprezintă relaţia ce se stabileşte între
interesele de grup şi cele individuale în cadrul său. Posibilitatea de incompatibilitate între
interesele de grup (atingerea obiectivelor propuse) şi cele individuale (obiective
personale) este foarte mare, exemplul indivizilor preocupaţi doar de succesul propriu,
incapabili de a coopera în echipă pentru atingerea unui scop comun, aceştia acumulează
informaţii fără a oferi nimic în schimb grupului din care face parte.
Interacţiunea reprezintă aspectul esenţial al grupului, indicând cine este şi cine nu
este în cadrul acestuia. Interacţiunea nu trebuie să fie neapărat faţă în faţă sau verbală,
aceasta înseamnă pur şi simplu că membrii grupului se bazează într-o anumită măsură
unii pe alţii pentru atingerea scopurilor commune. În plus, toate grupurile au unul sau mai
multe scopuri pe care membrii lor caută să le atingă. Aceste scopuri pot cuprinde o
tematică ce acoperă o varietate de subiecte de la distracţie până la proiecte la locul de
muncă.

Dezvoltarea în cinci stadii a grupurilor

Există mai multe modele în ceea ce priveşte dezvoltarea grupurilor, evoluţia

acestora fiind surprinsă la nivelul mai multor etape. Fiecare etapă marchează momente
importante atât în ceea ce priveşte grupul în ansamblul său cât şi impactul acestuia asupra
membrilor aflaţi în componenţa sa. Unul dintre cele mai cunoscute modele este cel
elaborat de psihologul american Bruce Tuckman în anii ’60. Aceasta prevede următoarele
etape: formarea, răbufnirea, normarea, funcţionarea, destrămarea.
De-a-lungul acestor etape trebuie ştiut că există două dimensiuni majore în care
evoluează un grup. Una dintre aceastea este reprezentată de relaţiile personale dezvoltate
şi întreţinute în cadrul unui grup, sentimente, speranţe, angajamente, păreri şi probleme
între membrii grupuli; se corelează cu dezvoltarea identităţii şi a funcţiilor în cadrul
grupului. Cea de-a doua dimensiune priveşte funcţiile legate de sarcini ce se corelează cu
maturitatea grupului în ceea ce priveşte înţelegerea şi îndeplinirea sarcinilor.3
Pentru a înţelege mai bine etapele de dezvoltare a grupurilor precum şi
dimenisunile acestora vom lua ca exemplu concret grupul unor elevi de clasa a 9-a.

2
Dumitru Ostonescu, Sociologie generală, Craiova, Editura Beladi, 2006, p. 330-331
3
Adrian Neculau, Manual de psihologie socială, Bucureşti, Editura Polirom, 2004, p. 207-208
 Formarea începe să aibă loc odată ce membrii s-au cunoscut şi încep să îşi
concentreze eforturile în definirea obiectivelor şi dezvoltarea procedurilor pentru
atingerea sarcinilor. Dezvoltarea grupului în acest stadiu implică familiarizarea şi
înţelegerea conducerii şi a altor roluri ale membrilor. Astfel, grupul nostru de elevi află ce
trebuie să facă, cerinţele profesorilor şi va încerca pentru început să se facă plăcuţi unii
altora, evitând iscarea conflictelor sau a controverselor, strângând informaţii unii despre
alţii şi formându-şi impresii. Aceasta este o etapă destinsă pentru toţi, lipsa conflictelor
însemnând că nu se întâmplă prea multe lucruri în această perioadă.
Răbufnirea este stadiul în care lucrurile sunt luate în serios. Această erapă este
caracterizată de competiţii şi conflicte în cadrul relaţiilor persoanle şi de organizare la
nivelul funcţiilor legate de sarcini. Cu alte cuvinte în grupul nostru de elevi apare un lider
(şeful clasei) şi începe concursul de „a fi cel mai bun”, toţi caută să se afirme, să atragă
atenţia profesorilor, să se impună. Unii dintre aceştia vor renunţa la competiţie, alţii vor
păstra tăcerea încercând a se izola de tensiunea emoţionaşă generată în timp ce alţii vor
încerca să domine. Conflictul iscat între lider şi membrii grupului hotărâţi să îl detroneze
nu trebuie suprimat ori ignorat deoarece aceste două variante ar putea cauza un eşec; el
trebuie controlat pe parcursul acestei etape decisive pentru ceea ce va urma în evoluţia
grupului.
Normarea este etapa în care are loc împărtăşirea informaţiilor, acceptarea
opiniilor diferite şi obţinerea unui acord reciproc sau a unui compromis pentru luarea
unor decizii cu privire la obiectivele comune. Acum relaţiile interpersonale vor fi
focalizate pe empatie şi exprimare pozitivă a sentimentelor. Elevii grupului nostru vor
ajunge în situaţia de a găsi un numitor comun al eforturilor şi părerilor lor: participarea în
echipă la concursuri, strangeri de fonduri, acţiuni ecologice, etc. De asemenea îşi vor
impărţii atât rolurile cât şi meritele, unii vor excela la limba română, alţii la istorie sau
matematică ş.a.m.d. Cooperarea în cadrul grupului reprezintă principala temă, conducerea
este împărţită, iar grupuleţele dispar, dezvoltându-se un simţ al responsabilităţii
împărtăşite.
Funcţionarea este caracterizată de eficienţa şi performanţa cu care grupul îşi
îndeplineşte sarcinile. Rolurile membrilor sunt acceptate, aceştia înţelegând când trebuie
să lucreze individual şi când să se ajute unii pe alţii. În această erapă grupurile încep să se
diferenţieze: unele continuă să înveţe şi să se dezvolte în baza cunoştinţelor acumulate în
timp ce altele vor avea un comportament orientat excesiv pe nevoile individuale, având
un minim de performanţă.
Destrămarea implică încetarea activităţii grupului şi renunţarea la implicarea în
relaţionări. Aceasta poate fi planificată, aşa cum va fi cea a grupului nostru de elevi
ajunşi la absolvirea liceului sau poate fi o încetare bruscă în urma apariţiei unor factori
externi care să influenţeze activitatea membrilor grupului.
 Bibliografie

Herseni, Traian, Sociologie.Teoria generală a vieţii sociale, Bucureşti, Ed Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1982
Neculau, Adrian, Manual de psihologie socială, Bucureşti, Editura Polirom, 2004
Ostonescu, Dumitru, Sociologie generală, Craiova, Editura Beladi, 2006
Chelcea, Septimiu, Psihosociologie. Teorie şi aplicaţii, coordonator, Bucureşti, Editura
Economică, 2006.