Sei sulla pagina 1di 218

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA “ŞTEFAN CEL MARE”

Cu titlu de manuscris
C.Z.U.: 343.81/.82(043.2)

RUSU OLEG

RESOCIALIZAREA PENITENCIARĂ ŞI POSTPENITENCIARĂ


A PERSOANELOR SUPUSE PEDEPSEI CU ÎNCHISOARE

SPECIALITATEA: 12.00.08 - DREPT PENAL


(DREPT PENAL, CRIMINOLOGIE, DREPT EXECUŢIONAL PENAL)

Teză de doctor în drept

Conducător ştiinţific: STAMATIN Ştefan,


dr. în drept, conf. univ.

Autorul:

CHIŞINĂU, 2010
© Rusu Oleg, 2010

2
CUPRINS
FOAIA PRIVIND DREPTUL DE AUTOR ...............................................................................2
ADNOTARE..................................................................................................................................4
LISTA ABREVIERILOR ............................................................................................................7
INTRODUCERE...........................................................................................................................8
1. DOCTRINA PRIVIND RESOCIALIZAREA PERSOANELOR SUPUSE PEDEPSEI
CU ÎNCHISOARE .....................................................................................................................15
1.1 Materia de resocializare a persoanelor supuse pedepsei cu închisoare în contextul
cercetărilor actuale ......................................................................................................................15
1.2 Determinări conceptuale privind resocializarea persoanelor supuse pedepsei cu închisoare.27
1.3 Concluzii la capitolul 1 .........................................................................................................38
2. CONSIDERAŢIUNI GENERALE PRIVIND RESOCIALIZAREA PERSOANELOR
SUPUSE PEDEPSEI CU ÎNCHISOARE ..................................................................................... 40
2.1 Principiile, etapele şi subetapele procesului de resocializare a persoanelor supuse pedepsei
cu închisoare .............................................................................................................................. 40
2.2 Istoricul reglementării juridice a resocializării persoanelor supuse pedepsei cu închisoare în
Republica Moldova ......................................................................................................................46
2.3 Studiu comparat privind resocializarea persoanelor supuse pedepsei cu închisoare .............54
2.4 Concluzii la capitolul 2 ..........................................................................................................69
3. PROBLEME PRIVIND REALIZAREA MĂSURILOR DE RESOCIALIZARE
PENITENCIARĂ A CONDAMNAŢILOR ................................................................................70
3.1 Aplicarea principalelor mijloace de corijare a condamnaţilor în scopul resocializării lor ... 70
3.2 Aspecte psihologice ale resocializării condamnaţilor ......................................................... ..95
3.3 Subcultura penitenciară şi influenţa ei asupra resocializării condamnaţilor ....................... .105
3.4 Direcţiile de activitate ale asistentului social în instituţiile penitenciare ........................... 113
3.5 Particularităţile pregătirii pentru liberare a condamnaţilor .................................................. 124
3.6 Concluzii la capitolul 3 .........................................................................................................135
4. ASIGURAREA PROCESULUI DE RESOCIALIZARE A PERSOANELOR
LIBERATE DIN DETENŢIE ..................................................................................................137
4.1 Statutul juridic al persoanelor liberate din detenţie în contextul resocializării lor ...............137
4.2 Probleme organizatorico-juridice ale adaptării sociale a persoanelor liberate din detenţie .143
4.3 Implicarea elementelor sociale relevante în procesul de resocializare postpenitenciară .....152
4.4 Reglementarea juridică a profilaxiei infracţiunilor în rîndul persoanelor liberate din detenţie...166
4.5 Concluzii la capitolul 4 ........................................................................................................ 178
CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI ................................................................ 180
BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................................185
ANEXE .....................................................................................................................................203
DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII ..................................................217
CV AL AUTORULUI ..............................................................................................................218

3
ADNOTARE
Rusu Oleg, „Resocializarea penitenciară şi postpenitenciară a persoanelor supuse
pedepsei cu închisoare”, teză de doctor în drept la specialitatea 12.00.08 Drept penal (drept
penal, criminologie, drept execuţional penal), Chişinău, 2010

Structura tezei: Introducere, 4 capitole, concluzii generale şi recomandări, bibliografie din


312 titluri, 184 pagini text de bază, 22 anexe. Rezultatele obţinute sunt publicate în 16 lucrări
ştiinţifice.
Cuvinte-cheie: Resocializare, mijloace de corijare a condamnaţilor, asistenţa psihologică,
asistenţa socială, pregătirea pentru liberare, statut juridic, adaptare socială, integrare
profesională, societate civilă, profilaxia infracţiunilor.
Domeniul de studiu şi obiectivele lucrării. Analiza în esenţă a reglementărilor relaţiilor
sociale privind resocializarea penitenciară şi postpenitenciară a persoanelor condamnate la
pedeapsa cu închisoare. Obiectivele principale constau în analiza situaţiei în domeniu şi a
publicaţiilor la tema tezei, analiza noţiunilor generale privind resocializarea condamnaţilor la
pedeapsa cu închisoare, evoluţia istorică a acestor relaţii şi a reglementării lor. Printre alte
obiective ale lucrării enumerăm şi studiul comparat asupra resocializării infractorilor, elucidarea
problemelor ce ţin de realizarea măsurilor de resocializare penitenciară a condamnaţilor precum
şi a relaţiilor privind asigurarea procesului de resocializare a persoanelor liberate din detenţie.
Noutatea şi originalitatea ştiinţifică. Teza prezintă una din primele cercetări complexe din
Republica Moldova consacrată problemei resocializării infractorilor. Atît noutatea cît şi
originalitatea ştiinţifică a lucrării constă în formularea unor concluzii de ordin teoretic şi practic, şi
înaintarea propunerilor de lege ferenda care ar rezulta logic din investigaţiile efectuate în lucrare,
contribuind la îmbogăţirea doctrinei în problemele vizate, la perfecţionarea legislaţiei în vigoare,
făcînd-o mai compatibilă şi logic închegată cu reglementările naţionale şi cele internaţionale.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Importanţa teoretică a lucrării
rezidă în cercetarea complexă a bazelor teoretice, organizatorice şi juridice ale resocializării
condamnaţilor. Rezultatele studiului vor contribui la dezvoltarea doctrinei juridice autohtone,
servind ca imbold pentru sporirea atenţiei acordate problemelor privind resocializarea
condamnaţilor precum şi pentru diversificarea studiilor întreprinse în acest sens. Ideile esenţiale
ale cercetării pot contribui la elaborarea unor noi mijloace, metode şi căi de resocializare
penitenciară şi postpenitenciară a persoanelor supuse pedepsei cu închisoare.
Implementarea rezultatelor ştiinţifice. Concluziile şi recomandările care se conţin în
lucrare pot fi utilizate la perfecţionarea legislaţiei, a practicii de aplicare a acesteia, precum şi la
optimizarea organizării şi sporirea eficienţei organelor de stat menite să contribuie la resocializarea
persoanelor supuse pedepsei cu închisoare. Rezultatele teoretice şi practice obţinute pot fi utilizate
în procesul instructiv-didactic în cadrul instituţiilor de învăţămînt, precum şi de specialiştii
practicieni implicaţi în procesul de resocializare a condamnaţilor.

4
АННОТАЦИЯ
Русу Олег, «Пенитенциарная и постпенитенциарная ресоциализация лиц
осужденных к лишению свободы», диссертация на соискание ученой степени
кандидата юридических наук по специальности 12.00.08 – Уголовное право
(уголовное право, криминология, уголовно-исполнительное право), Кишинэу, 2010.

Структура работы: Введение, 4 главы, общие выводы и рекомендации,


библиографический список из 312 наименований, 22 приложений, 184 страниц основного
текста. Результаты опубликованы в 16 научных статьях.
Ключевые слова: Ресоциализация, средства исправления осужденных,
психологическая подготовка, социальная работа, подготовка к освобождению, правовое
положение, социальная адаптация, трудоустройство, гражданское общество, профилактика
преступлений.
Область изучения и цели диссертации. Анализ по существу правового
регулирования общественных отношений, касающихся пенитенциарной и
постпенитенциарной ресоциализации лиц, осужденных к лишению свободы. Главные
задачи состоят в анализе ситуации в этой области и публикаций на теме диссертации,
анализу общих определений касающихся ресоциализации осужденных к лишению свободы,
историческая эволюция этих отношений и их правового регулирования, а также
сравнительно – правовое исследование ресоциализации преступников, выяснение проблем
касающихся осуществления мер пенитенциарной ресоциализации осужденных, а также
отношений, касающихся обеспечения процесса ресоциализации лиц, освобожденных из
мест лишения свободы.
Научная новизна и оригинальность. Диссертация является одним из первых
комплексных исследований в Республике Молдова, посвященных проблеме
ресоциализации преступников. Новизна и научная оригинальность работы состоят в
формировании теоретических и практических выводов, внесение предложений de lege
ferenda, которые логически вытекают из проведённых в работе исследований, способствуя
обогащению доктрины в указанных проблемах, совершенствованию действующего
законодательства, делая его более соответствующим и логически связанным с
национальными и международными нормами.
Теоретическое и прикладное значение. Теоретическое значение работы состоит в
комплексном исследовании теоретических, организационных и юридических основ
ресоциализации осуждённых. Результаты исследования будут способствовать развитию
отечественной юридической доктрины, послужив импульсом для уделения большего
внимания проблемам, касающимся ресоциализации осуждённых, а также для расширения
круга исследований, предпринятых в этой области. Главные идеи исследования могут
способствовать разработке новых средств, методов и путей пенитенциарной и
постпенитенциарной ресоциализации лиц, осужденных к лишению свободы.
Внедрение научных результатов. Выводы и рекомендации, содержащиеся в работе,
могут быть использованы для совершенствования законодательства, практического
применения, а также для оптимизации организации и повышения эффективности
государственных органов, призванных способствовать ресоциализации лиц, осужденных к
лишению свободы. Полученные теоретические и практические результаты могут быть
использованы в учебно-воспитательном процессе в юридических учебных заведениях, а
также практическими работниками, вовлеченными в процесс ресоциализации осуждённых.

5
ANNOTATION
Rusu Oleg, “Penitentiary and postpenitentiary resocialization of persons subjected to
punishment by imprisonment”, doctor degree thesis in law, speciality 12.00.08 – Criminal
Law (criminal law, criminology, criminal executive-law), Chişinău, 2010.

The structure of the thesis: Introduction, 4 chapters, general conclusions and


recommendations, bibliography from 312 titles, 184 pages basic texts, 22 annexes. The results
obtained are reflected in 16 scientific articles.
Key words: re-socialization, correctional means of convicts, psychological assistance,
social assistance, preparation for release, legal status, social adjustment, vocational integration,
civil society, crime prevention.
Field of study and objectives of research. The essential analysis of social relational
regulations according penitentiary and postpenitentiary resocialization of persons subjected to
punishment by imprisonment. The main objectives consists in analyzing the situation in the field
and publications of thesis topic, reviewing general notions on penitentiary and post-penitentiary
re-socialization of persons subjected to punishment by imprisonment, historical evolution of
these relationships and their regulation and a comparative study of offenders re-socialization,
clarifying issues related to the achievement of rehabilitation measures of prisoners and the
insurance of the process of re-socialization persons subjected to punishment by imprisonment.
Scientific novelty and originality. The thesis presents the first complex research from
Moldova on the topic of offenders’ re-socialization. Both, novelty and originality of the scientific
work is to formulate theoretical and practical conclusions, to advance proposed regulations
resulting from logical investigations, contributing to doctrine enrichment, to improve the
legislation in force, making it more compatible and logical mingled with existing national and
international regulations.
Theoretical and application significance. The theoretical importance of the research
work lies in a complex investigation of theoretical, legal and organizational base of the
offenders’ re-socialization. The results will help to develop the national legal doctrine, serving as
an impetus for increasing attention to problems of resocialization prisoners and to diversify
studies in the field. Essential ideas of research can help to develop new means, methods and
ways of social rehabilitation of convicts.
Implementing of scientific research. Conclusions and recommendation contained the
scientific work can be used to improve the legislation, its application to practice, and to optimize
the organization and increasing efficiency of state bodies meant to contribute to re-socialization
persons subjected to punishment by imprisonment. Practical results obtained can be used in
instructive educational process within educational institutions, and by practicing professionals
involved in the process of re-socialization of prisoners.

6
LISTA ABREVIERILOR

URSS - Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste


RASSM – Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească
RSSU – Republica Sovietică Socialistă Ucraineană
RSSM - Republica Sovietică Socialistă Moldovenească
RSS – Republica Sovietică Socialistă
RM – Republica Moldova
CSI – Comunitatea Statelor Independente
RB – Republica Belarus
RPC – Republica Populară Chineză
RFG – Republica Federativă Germană
SUA – Statele Unite ale Americii
UTA – Unitatea Teritorial Administrativă
NCVD – Narodnîi Comisariat Vnutrenih Del
ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite
CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
MAI – Ministerul Afacerilor Interne
MJ – Ministerul Justiţiei
OAI – Organele Afacerilor Interne
DIP – Departamentul Instituţiilor Penitenciare
DAEPAS – Direcţia Activitate Educativă, Psihologică şi Asistenţă Socială
ANOFM – Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă
IRP – Institutul de Reforme Penale
ONG – Organizaţie Neguvernamentală
CP – Cod Penal
CPP – Codul de Procedură Penală
CE – Cod de Executare
CF – Codul Familiei
CM – Codul Muncii
CEP – Codul Execuţional Penal
art. - articolul
alin. - alineatul
pct. – punctul
lit. - litera
p. - pagina
nr. - numărul
ex. – exemplu
op. cit. – opera citată

7
INTRODUCERE
Actualitatea şi importanţa problemei abordate. Printre multiplele probleme ale societăţii
contemporane una din cele mai dificile, care necesită o atenţie deosebită a cercetătorilor şi
practicienilor, este resocializarea cetăţenilor, care au comis fapte infracţionale.
Starea criminalităţii recidive în Republica Moldova, chiar şi în condiţiile diminuării unor
indicatori statistici ai ei, trezeşte o anumită îngrijorare. Cea mai sumară analiză a criminalităţii
existente ne convinge de faptul că cauzele fenomenului dat nu sînt legate doar de existenţa unui
mecanism insuficient ajustat al reglementării juridice sau al unei activităţi nesatisfăcătoare ale
organelor de drept. Soluţionarea acestei probleme este organic legată de combaterea şi
prevenirea criminalităţii în ansamblu. Ţinînd cont de aceasta o sarcină de bază şi actuală a
organelor de stat este elaborarea unor măsuri eficiente, în măsură să asigure o luptă categorică cu
criminalitatea în general şi cu criminalitatea recidivă în particular.
Pînă în prezent pedeapsa cu închisoare rămîne a fi una din cele mai frecvent aplicate
măsuri de pedeapsă penală. Totodată statul nu trebuie să uite că după ispăşirea termenului de
pedeapsă stabilit de instanţa de judecată, iar în unele cazuri şi înainte de termen, condamnatul se
va întoarce în societate, unde va fi nevoit să se adapteze la noile împrejurări şi să-şi asigure
existenţa.
În acest context o importanţă deosebită o are problema resocializării persoanelor care îşi
ispăşesc sau şi-au ispăşit pedeapsa privativă de libertate în instituţiile penitenciare. Anume
resocializarea condamnaţilor la pedeapsa cu închisoare serveşte drept criteriu de bază al aprecierii
eficacităţii lucrului instituţiilor care pun în executare pedepsele.
Problema generală a resocializării are şi o importanţă de sinestătătoare. Sporirea cantitativă
a numărului indivizilor desocializaţi se poate răsfrînge într-o transformare calitativă în rezultatul
căreia poate fi posibilă creşterea tempourilor diferenţierii sociale, iar aceasta ameninţă cu apariţia
unui număr mare de persoane tentate să intre în conflict cu legea.
Statul îşi face un deserviciu cheltuind sume mari pentru cercetarea noilor infracţiuni,
desfăşurarea proceselor de judecată, etaparea condamnaţilor şi deţinerea lor în penitenciare
termene de lungă durată în loc de a petrece unele măsuri de mare anvergură în vederea adaptării
lor sociale prevenind astfel recidiva în rîndul acestora. Astfel, doar pentru întreţinerea sistemului
penitenciar în anul 2009, din bugetul de stat al Republicii Moldova au fost alocate 237 mln.
457,78 mii lei [1]. Necesitatea de a cheltui mijloace considerabile pentru deţinerea
condamnaţilor în penitenciare limitează posibilităţile statului de a realiza programe privind
prevenirea criminalităţii şi resocializarea condamnaţilor. În aceste condiţii indicii statistici relevă
faptul că din numărul total de condamnaţi 53,25% au comis recidivă [2].

8
Practica executării pedepsei cu închisoare este complexă şi contradictorie. Pe de o parte,
instituţiile penitenciare trebuie să modeleze viaţa condamnatului în libertate, iar pe de altă parte –
în interiorul lor se execută pedeapsa şi se realizează scopurile acesteia în condiţiile regimului
coercitiv prin regulile căruia se determină limitele şi procedeele influenţării corecţionale asupra
condamnaţilor, fapt care nu are loc la libertate.
În afară de aceasta, practica cotidiană a instituţiilor penitenciare, precum şi rezultatele
cercetărilor petrecute mai devreme (Antonean Iu.M., Rîbak M.S., Pişcelko A.V., Hohreakov
G.F., Crainova N.A. etc.) demonstrează faptul că în procesul influenţării educative asupra
condamnatului apar probleme dificile cu caracter juridic, psiho-pedagogic, organizatoric, care
necesită o soluţionare neintîrziată.
Adoptarea unei noi legislaţii execuţional-penale a pus baza unei schimbări reale a politicii
penale şi execuţional-penale în sensul umanizării ei, a creat în instituţiile penitenciare condiţii
mai favorabile pentru o resocializare reuşită a condamnaţilor.
Persoanele liberate se reîntorc în societate purtînd cu ei experienţa căpătată în detenţie. În
cele mai dese cazuri aceasta este negativă, de aceea statul este cointeresat ca persoana anterior
condamnată să înceapă cît mai curînd un mod de viaţă social acceptabil şi să nu săvîrşească din
nou infracţiuni. Revenind la libertate, foştii condamnaţi se ciocnesc cu o multitudine de
probleme, printre care probleme locative, financiare, familiale, cu anturajul etc.
Astfel, în prezent nu mai există îndoieli de faptul că calitatea activităţii instituţiilor
penitenciare, gradul de implicare a organelor administrării locale, colectivelor de muncă, familiei
şi anturajului apropiat influenţează, în mare măsură, soarta persoanei liberate şi starea
criminalităţii în general.
Deficienţele care apar în procesul organizării procesului de resocializare penitenciară şi
postpenitenciară a persoanelor supuse pedepsei cu închisoare invocă necesitatea studierii lor
multilaterale în baza experienţei istorice şi străine precum şi ţinînd cont de practica existentă în
prezent.
Totodată, soluţionarea problemelor de resocializare nu este posibilă fără o bază legislativă
adecvată, care ar reglementa procesul resocializării determinînd scopurile şi sarcinile ei.
Actualitatea temei este determinată şi de necesitatea revizuirii actualului cadru normativ privind
soluţionarea problemelor menţionate.
Scopul şi obiectivele lucrării. Scopul lucrării constă în studierea complexă şi multilaterală
a procesului de resocializare a persoanelor supuse pedepsei cu închisoare, analiza normelor şi
practicii aplicării lor în domeniul cercetat, elaborarea propunerilor privind perfecţionarea în

9
continuare a concepţiilor teoretice şi a acţiunilor practice de influenţare, realizate la diferite etape
ale procesului de resocializare.
În ipoteza scopului propus, au fost stabilite următoarele obiective:
- elucidarea esenţei socializării individului;
- formularea noţiunii de resocializare a persoanelor supuse pedepsei cu închisoare în baza
analizei accepţiunilor privind definirea procesului de resocializare şi cele asemănătoare cu el
cum sînt socializarea şi adaptarea socială;
- relevarea etapelor şi subetapelor resocializării persoanelor supuse pedepsei cu închisoare
şi a caracteristicii generale a particularităţilor lor;
- studierea istoricului experienţei autohtone precum şi a legislaţiei şi practicii altor state
privind resocializarea persoanelor supuse pedepsei cu închisoare;
- elucidarea particularităţilor legislaţiei Republicii Moldova referitoare la reglementarea
procesului de resocializare penitenciară a condamnaţilor;
- analiza experienţei şi conţinutului asistenţei psihologice şi sociale acordată
condamnaţilor;
- petrecerea unor cercetări empirice, orientate spre clarificarea întregului complex de
probleme, care apar în procesul resocializării, cu care se confruntă condamnaţii în condiţiile
actuale;
- analiza activităţii administraţiei instituţiilor penitenciare şi ale altor subiecţi ai
resocializării privind pregătirea condamnaţilor pentru liberare;
- examinarea prevederilor legislaţiei în vigoare referitoare la statutul juridic al persoanelor
liberate;
- studierea experienţei conlucrării diferitor instituţii şi organe, precum şi a problemelor
existente în domeniul adaptării sociale a persoanelor liberate;
- cercetarea problemei privind participarea membrilor comunităţii în procesul resocializării
precum şi al profilaxiei infracţiunilor în rîndul persoanelor liberate;
- formularea în temeiul rezultatelor investigaţiei, a unor propuneri şi recomandări ştiinţific
argumentate privind perfecţionarea legislaţiei şi practicii de aplicare a ei în scopul ridicării
eficacităţii procesului de resocializare a persoanelor supuse pedepsei cu închisoare.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Caracterul novator al rezultatelor obţinute e
determinat de faptul că au fost identificate oportunităţi noi pentru aplicarea datelor ştiinţifice în
scopul optimizării procesului de resocializare penitenciară şi postpenitenciară a persoanelor
supuse pedepsei cu închisoare.

10
Noutatea ştiinţifică a studiului rezidă şi în elaborarea unui şir de modificări de
perfecţionare a unor norme juridice din Codul de executare, Codul penal, Codul electoral, Legea
privind controlul civil asupra respectării drepturilor omului în instituţiile ce asigură detenţia
persoanelor precum şi a unor acte departamentale.
Elementele de noutate ştiinţifică, obţinute în rezultatul studiului, constau în următoarele:
1. analiza accepţiunilor privind definirea procesului de resocializare şi celor asemănătoare
cu el cum sînt socializarea şi adaptarea socială, desăvîrşirea noţiunii de resocializare a
persoanelor supuse pedepsei cu închisoare precum şi propunerea de a fixa prin lege noi formulări
ale normelor art. 61 alin. (2) CP al RM şi respectiv art. 162 alin. (2) CE al RM ţinînd cont de
coraportul noţiunilor examinate;
2. relevarea etapelor şi subetapelor procesului de resocializare a persoanelor supuse
pedepsei cu închisoare, precum şi a principiilor cărora trebuie să fie subordonat;
3. analiza sub aspect istoric a evoluării scopului pedepsei penale şi a reglementărilor
juridice privind corijarea şi resocializarea infractorilor;
4. studierea legislaţiei şi experienţei înaintate a altor state privind resocializarea
persoanelor supuse pedepsei cu închisoare şi identificarea căilor de valorificare a tot ce este mai
preţios ţinînd cont de specificul şi condiţiile din Republica Moldova.
5. argumentarea oportunităţii de a exclude restricţia (privind dreptul persoanelor
condamnate la privaţiune de libertate pentru infracţiuni grave, deosebit de grave şi excepţional de
grave de a alege) prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. c) din Codul electoral al Republicii Moldova şi
înlocuirea ei cu sintagma „în privinţa cărora instanţa de judecată s-a pronunţat de a fi lipsite de
dreptul de vot” urmînd ca instanţa de judecată să se pronunţe asupra lipsirii dreptului de vot în
fiecare caz în parte şi în contradictoriu.
6. argumentarea propunerii de a introduce în mod expres în art. 224 CE al RM, cerinţa
privind deţinerea separată a condamnaţilor care au fost apreciaţi la atestare cu nivelul de corijare
„nesatisfăcător” de condamnaţii care au fost apreciaţi cu nivelul de corijare „satisfăcător” şi
„bine”;
7. demonstrarea necesităţii de a fixa în legislaţia execuţional-penală a noţiunilor de corijare
şi celei de resocializare prin completarea art. 168 CE al RM.
8. în baza analizei unuia din principalii factori destabilizatori, care are o influenţă negativă
asupra procesului resocializării condamnaţilor în instituţiile penitenciare, cum este subcultura
criminală s-a propus întreprinderea unor activităţi, în vederea neutralizării influenţei asociale a
tradiţiilor, obiceiurilor, moravurilor şi altor elemente ale subculturii, care pot fi realizate prin

11
intermediul unui complex de mijloace de influenţare cu caracter educativ, psihologic, social-
economic şi cultural;
9. motivarea teoretico-juridică a realizării funcţiei sociale a statului – de protecţie socială a
condamnaţilor – este apreciată ca o necesitate obiectivă, condiţionată de oportunitatea
consolidării unei societăţi cu o organizare socială unitară;
10. analiza legislaţiei execuţional-penale privind pregătirea condamnaţilor pentru liberare
şi identificarea unor noi căi şi metode de perfecţionare a procesului dat;
11. analiza elementelor specifice şi formularea noţiunii de statut juridic al persoanelor
liberate din detenţie precum şi argumentarea oportunităţii completării cap. XXVIII CE al RM
întitulat „Ajutorul acordat persoanelor eliberate din locurile de detenţie” cu un articol nou 303¹
referitor la statutul juridic al acestora;
12. evidenţierea problemelor organizatorice şi juridice ale procesului de adaptare socială a
persoanelor liberate din locurile de detenţie precum şi propunerea unor noi măsuri
organizatorico-juridice de perfecţionare a acestui proces;
13. cercetarea problemei privind implicarea membrilor comunităţii în procesul
resocializării precum şi al profilaxiei infracţiunilor în rîndul persoanelor liberate;
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Teza de doctorat reprezintă o
investigaţie teoretico-aplicativă complexă, menită să contribuie la relevarea şi soluţionarea
problemelor ce vizează problematica abordată.
Importanţa teoretică a lucrării rezidă în cercetarea complexă a bazelor teoretice,
organizatorice şi juridice ale resocializării persoanelor supuse pedepsei cu închisoare. Rezultatele
studiului vor contribui la dezvoltarea doctrinei juridice autohtone, servind ca imbold pentru
sporirea atenţiei acordate problemelor privind resocializarea infractorilor precum şi pentru
diversificarea studiilor întreprinse în acest sens.
Caracterul aplicativ al lucrării constă în următoarele:
- ideile esenţiale ale cercetării pot contribui la elaborarea unor noi mijloace, metode şi căi
de resocializare penitenciară şi postpenitenciară a persoanelor supuse pedepsei cu închisoare;
- rezultatele teoretice şi practice obţinute pot fi utilizate în procesul instructiv-didactic în
cadrul instituţiilor de învăţămînt, precum şi de către specialiştii practicieni implicaţi în procesul
de resocializare a condamnaţilor;
- concluziile, propunerile şi recomandările care se conţin în lucrare pot fi utilizate la
perfecţionarea legislaţiei, a practicii de aplicare a ei, precum şi la optimizarea organizării şi
sporirea eficienţei organelor de stat menite să contribuie la resocializarea persoanelor supuse
pedepsei cu închisoare.

12
În rezultatul acestei cercetări în contextul „Planului de acţiuni al MAI privind realizarea
Instrumentului de implementare al Planului de Acţiuni RM-UE în cadrul Politicii Europene de
Vecinătate” de către autor au fost înaintate unele propuneri referitoare la perfecţionarea formelor
de antrenare a condamnaţilor în activităţi de resocializare.
De asemenea, valoarea aplicativă a lucrării constă în completarea laturii teoretice a lucrării
cu rezultatele practice obţinute în urma investigaţiilor realizate, a generalizării datelor sondajului
sociologic şi celor obţinute în urma studierii caietelor pentru lucrul individual-educativ cu
condamnaţii.
Aprobarea rezultatelor. Ideile de bază ale lucrării de faţă au fost comunicate şi discutate
în cadrul seminarelor metodico-ştiinţifice din cadrul Catedrei Drept Penal şi Criminologie a
Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al RM. Principalele idei şi concluzii teoretice ale
investigaţiei de faţă sînt reflectate în mai multe publicaţii inclusiv în cadrul Conferinţei
ştiinţifico-practice internaţionale „Criminalitatea regională: probleme şi perspective de
combatere” (Chişinău, 25-26 mai 2005), Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale „Probleme
de prevenire şi combatere a criminalităţii de către Organele Afacerilor Interne în perioada
recesiunii economice” (Chişinău, 15 octombrie 2009), în unele reviste de specialitate, anale şi
anuare ştiinţifice. Unele idei conţinute în teză sînt publicate în manualul „Drept execuţional
penal” elaborat în coautorat (Chişinău 2007).
Veridicitatea concluziilor ştiinţifice elaborate în teză sînt asigurate prin compararea lor cu
rezultatele cercetărilor altor autori, precum şi motivarea lor prin trimiteri la prevederile legislaţiei
în vigoare şi la savanţii cu renume din ţară şi de peste hotare.
Sumarul compartimentelor tezei.
În capitolul 1 este efectuată o trecere în revistă a lucrărilor publicate în literatura de
specialitate la problemele de cercetare propuse şi metodele de soluţionare, în scopul conturării
nivelului de studiere a tematicii tezei, pe plan ştiinţific atît naţional cît şi internaţional. Este
efectuată o analiză comparativă a situaţiei existente în domeniu, precum şi a determinărilor
conceptuale privind procesul de resocializare cu formularea problemei de cercetare. De
asemenea, sînt descrise scopul şi obiectivele tezei.
În capitolul 2 sînt relevate etapele, subetapele şi principiile cărora trebuie să fie
subordonat procesul resocializării. De asemenea, este efectuată analiza sub aspect istoric al
evoluării scopului pedepsei penale şi al reglementărilor juridice privind corijarea şi
resocializarea infractorilor. În paralel cu legislaţia naţională sînt cercetate prevederile normative
şi practica resocializării persoanelor supuse pedepsei cu închisoare în alte state reliefînd prin
aceasta noi căi de valorificare a experienţei înaintate în acest domeniu.

13
Capitolul 3. Prin cercetarea principalelor mijloace de corijare a condamnatului cum ar fi:
regimul, munca social-utilă, munca educativă, instruirea profesională, învăţămîntul general şi
influenţa exercitată de societate, sînt nuanţate problemele juridice, psiho-pedagogice şi
organizatorice dificile care necesită o soluţionare neîntîrziată. Sînt elucidate aspectul juridic şi
conţinutul asistenţei psihologice şi sociale acordată condamnaţilor. De asemenea, se analizează
esenţa şi elementele constitutive ale subculturii criminale. O atenţie deosebită este acordată
procesului de pregătire al condamnaţilor pentru liberare fiind astfel identificate problemele pe
care trebuie să le soluţioneze administraţia penitenciară.
În capitolul 4 sînt precăutate elementele specifice ale statutului juridic al persoanelor
liberate fiind puse în evidenţă restricţiile cu caracter civil şi cele cu caracter juridico-penal. La
fel, este întreprinsă o analiză a esenţei şi conţinutului procesului de adaptare socială al
persoanelor liberate şi al legităţilor sale social-psihologice prin nuanţarea problemelor
organizatorice şi juridice ale procesului în cauză. Cercetarea problemei privind implicarea
membrilor comunităţii în procesul resocializării, precum şi al profilaxiei infracţiunilor în rîndul
persoanelor liberate, de asemenea, constituie obiectul unor investigaţii separate.

14
1. DOCTRINA PRIVIND RESOCIALIZAREA PERSOANELOR SUPUSE
PEDEPSEI CU ÎNCHISOARE

1.1 Materia de resocializare a persoanelor supuse pedepsei cu închisoare în contextul


cercetărilor actuale

În domeniul dreptului execuţional penal, problemele resocializării condamnaţilor sînt


precăutate insuficient. Într-o oarecare măsură problematica resocializării infractorilor este tratată
de disciplinile conexe. Informaţia cu privire la problema dată a putut fi selectată, în special, din
psihologia penitenciară, pedagogia penitenciară, criminologie şi asistenţa socială, etc.
Astfel, literatura care se referă la subiectul menţionat poate fi divizată convenţional în 6 grupe:
Autorii din prima grupă cercetează aspectele teoretice ale resocializării condamnaţilor
preponderent de pe poziţii criminologice. Acestea sînt cercetările lui Kudreavţev G., Juleva I.,
Krainova N., Bagreeva E., Şnaider G., Hohreacov G., Baranov I., Carp S, Ciobanu I. etc.
Grupa a doua o formează lucrările în care sînt elucidate problemele dreptului execuţional
penal. Cercul dat de probleme este examinat în lucrările lui Dementiev S., Strucikov N.,
Govoruhin Ă., Zubkov A., Volkova T., Oancea I., Zidaru P., Nicolae-Anghel N., Florea V. etc.
Grupa a treia constă din lucrările consacrate psihologiei penitenciare. Acestea sînt lucrările
lui Glotocichin A., Pirojcov V., Antonean Iu., Vasiliev V., Pastuşenea A. etc.
În lucrările din grupa a patra sînt examinate problemele care se referă la problemele
pedagogiei penitenciare. La ele se referă lucrările lui Vîsotina A., Pişcelco A., Litvişcov V.,
Mitchina A. etc.
Grupa a cincea o constituie lucrările consacrate asistenţei sociale acordate condamnaţilor în
instituţiile penitenciare. Acestea sînt lucrările lui Biriucov Iu., Doljencova G., Vulpescu A.,
Canţer N., Postu D., Adam Iu. etc.
În grupa a şasea autorii examinează problemele care se referă la asigurarea procesului de
resocializare a persoanelor liberate din detenţie. Acestea sînt cercetările lui Trubnicov V., Şmarov I.,
Voloşin N., Mihlin, Potiomchina A, Inogamov Ş., Evtuşenco I., Priţcan V., Gribincea T., Moraru-
Cilimar R., Cojocaru A., Fiscuci C., Popa V., Dumbrăveanu V., Lungu V., Popovici M. etc.
Printre cei mai distinşi autori din Federaţia Rusă, care au abordat în investigaţiile lor
problema dată, îi vom evidenţia pe savanţii: Rîbak M., Juleva I., Crainova N., Volcova T.,
Bagreeva E., Baranov I., Evtuşenco I., care au elaborat lucrări ştiinţifice valoroase la această temă.
Printre autorii din România vom menţiona pe Oancea I., Zidaru P., Florian G., Nicolae-
Anghel N., Pop O., Brezeanu O. etc.

15
Problemele resocializării condamnaţilor şi adaptării sociale a persoanelor liberate din
locurile de detenţie au fost examinate şi în lucrările savanţilor occidentali. Printre aceştea îi
putem numi pe Gordon D., Kuin P., Kunc K., Snayder G., Eduin M., Chur M. etc.
În ceea ce priveşte gradul de studiere al temei respective în Republica Moldova la moment
atestăm că aspectele ştiinţifice, metodologice şi practice ale resocializării condamnaţilor nu au
constituit obiectul de studiu al cercetărilor ştiinţifice complexe în literatura de specialitate.
Totodată, nu putem nega şi faptul că avem cercetători care tratează problemele abordate, dar o fac
într-un mod selectiv, sau abordează subiectul respectiv în contextul altor probleme fără a urmări
scopul de a scoate în evidenţă toate conceptele şi de a face o analiză multiaspectuală a categoriei
respective, accentul fiind pus pe cercetarea anumitor noţiuni generale despre resocializare.
În cele ce urmează vom analiza lucrările mai importante ce ţin de tema tezei editate în ţară
şi străinătate venind şi cu observaţii de rigoare.
În acest sens, merită atenţie studiul efectuat de către autorii Caciamac L., Zaharia V., Canţer
V., Postu D., Coodonator Cojocaru V., intitulat Raportul misiunii de evaluare a necesităţilor în
domeniul pregătirii pentru liberare a deţinuţilor [3]. Autorii au întreprins o estimare a condiţiilor,
programelor şi necesităţilor în domeniul pregătirii pentru liberare a deţinuţilor din penitenciarele
Republicii Moldova, pentru oferirea de opţiuni şi alternative reale în scopul de a eficientiza
procesul de pregătire pentru liberare a deţinuţilor. De asemenea, studiul vizează evaluarea efectelor
şi impactului realizat prin punerea în aplicare a unui nou mecanism de pregătire pentru liberare a
deţinuţilor din penitenciarele Republicii Moldova [3, p. 43].
Cercetarea este însoţită de un amplu studiu comparativ al experienţei internaţionale în
activitatea de intervenţie psihosocială în faza de pregătire pentru liberare a deţinuţilor [3, p. 55].
De asemenea, sînt reflectate problemele cu care se confruntă administraţiile penitenciare
ale Republicii Moldova şi deţinuţi la faza de pregătire pentru liberare. În scopul soluţionării
acestor probleme sînt formulate propuneri şi recomandări [3, p. 81-82].
Ţinem să menţionăm şi pe autorii Vulpescu A., Canţer N., Postu D., Adam Iu., cu lucrarea
Pregătirea pentru liberare a deţinuţilor [4]. Ghidul informativ cu valenţe practice relevă conţinutul
uneia dintre multiplele secvenţe: pregătirea continuă a asistenţilor sociali şi psihologilor angajaţi în
Instituţiile Penitenciare din Republica Moldova. Autorii relevă un spaţiu al dezvoltării personale,
astfel încît beneficiarii ghidului să devină capabili să-şi gestioneze singuri activităţile de asistenţă
socială, consiliere şi reintegrare socială a deţinuţilor.
Ghidul cuprinde 5 capitole consacrate unor probleme ce ţin de pregătirea condamnaţilor
pentru liberare. Astfel, în capitolul 1 sînt prezentate direcţiile de activitate şi sarcinile de bază ale
activităţii serviciului psihologic, socio-educativ şi probaţiune în sistemul penitenciar din
Republica Moldova. Tot aici sînt prezentate principiile deontologice ale profesioniştilor ce

16
activează în cadrul instituţiilor penitenciare precum şi unele programe socio-educative
implementate în instituţiile penitenciare.
Capitolul 2 se referă la asistenţa socială acordată deţinuţilor menţionîndu-se că activitatea
asistentului social din penitenciare are specificul său, fiind mai complexă. Astfel, în afară de
acordarea consultaţiilor privind problemele sociale, ea presupune asigurarea respectării
drepturilor deţinutului, organizarea procesului de resocializare şi ameliorare a capacităţii de
reintegrare socială a acestuia [4, p. 16]. În acest context sînt prezentate obligaţiunile funcţionale,
direcţiile şi metodicile de lucru ale asistenţilor sociali precum şi activităţile nemijlocite
procesului de pregătire pentru liberare.
În capitolul 3, consacrat asistenţei psihologice a deţinutului, sînt prezentate obligaţiunile
funcţionale ale psihologului în penitenciar şi în special evaluarea efectuată de către acesta în
domeniul socio-uman ca fiind un proces dinamic de colectare, analiză şi interpretare a datelor [4, p.
91]. Tot aici se punctează pe asistarea psiho-socială (asistenţa şi consilierea) care se concretizează
în derularea unor programe de intervenţie axate pe nevoile criminogene ale infractorilor şi în
sprijinirea clientului în vederea satisfacerii nevoilor sociale, medicale sau juridice [4, p. 104].
Capitolul 4 se referă nemijlocit la implementarea programelor de asistenţă psiho-socială.
Astfel sînt prezentate argumente pentru implementarea programelor în penitenciar precum şi
principiile intervenţiilor eficiente. De asemenea sînt prezentate şi analizate unele categorii de
programe ale deţinuţilor (programe „multi-modale”, programe bazate pe teorii şi metode ale
psihologiei cognitiv-comportamentale) care se pregătesc pentru liberare implementate în vederea
reintegrării persoanelor cu comportament infracţional [4, p. 116]. Un alt aspect precăutat de către
autori este subcultura criminală ca factor ce perturbă intervenţia eficientă. În acest sens, se
precizează că misiunea psihologului este de a optimiza relaţiile intergrupale în condiţiile vieţii
din penitenciar. El poate influenţa grupurile în vederea accentuării unor tendinţe sau diminuării
unor procese nedorite din mediul deţinuţilor [4, p. 136-137].
În capitolul 5 sînt prezentate unele programe psiho-sociale necesare procesului de pregătire
pentru liberare şi anume: programul pentru dezvoltarea abilităţilor sociale; programul pentru
reducerea riscului de recidivă; programe de consiliere şi orientare profesionale, programe de
dezvoltare morală; programe pentru reducerea agresivităţii; program de intervenţie psiho-educativă
pentru deţinuţii foşti consumatori de alcool; programul de intervenţie psihologică destinat
deţinuţilor cu risc de suicid; programul de asistenţă psihologică pentru deţinuţii cu risc de evadare;
programul de intervenţie individualizată desfăşurat cu minorii care urmează să se libereze.
Cartea autorilor Cojocaru V., Zaharia V., Cepraga I., Adam Iu., Vulpescu A., Coordonator:
Ardeleanu D., - Pregătirea pentru liberare a deţinuţilor [5] este consacrată aceleiaşi probleme.
Ghidul practic este alcătuit din 4 capitole în care sînt tratate diverse laturi ale pregătirii pentru
liberare a deţinuţilor. În capitolul 1 întitulat „Noţiuni generale privind activitatea de pregătire

17
pentru liberare a deţinuţilor”, autorii menţionează că procesul pregătirii deţinuţilor pentru
liberare este perceput ca parte a procesului de reabilitare, cu scopul sprijinirii acestora în vederea
unei cît mai bune reintegrări sociale. Astfel, durata pregătirii pentru liberare din detenţie este
determinabilă doar pentru fiecare persoană deţinută în parte, care începe din momentul intrării în
penitenciar. În acest context sînt prezentate unele principii şi prevederi ale unor acte
internaţionale ce stau la baza pregătirii pentru liberare din locurile de detenţie, menţionîndu-se că
majoritatea din aceste principii şi valori se reflectă şi în actele normativ juridice-naţioanle [5, p.
6]. Totodată se precizează că domeniul reglementării juridice a procesului pregătirii pentru
liberarea persoanelor din detenţie poate fi caracterizat ca fiind încă unul în dezvoltare [5, p. 16].
Tot aici, este prezentat specificul şi condiţiile de pregătire pentru liberare a deţinuţilor în alte
state, relevîndu-se ce este comun administraţiilor penitenciare europene, dar şi diferenţele
inerente, generate de aşezarea geografică, mărimea statului, tradiţiei, gradul de civilizaţie,
interesele naţionale şi, nu în ultimul rînd, resursele financiare [5, p. 21].
Capitolul 2 este consacrat asistenţei sociale acordată în vederea pregătirii pentru liberare.
Referindu-se la organizarea activităţilor de pregătire pentru liberare, autorii menţionează că acestea
necesită a fi iniţiate începînd cu prima zi de detenţie şi ulterior dezvoltate pe măsura apropierii
termenului de liberare. În context au fost stabilite următoarele etape principale de executare a
termenului privativ de libertate: etapa iniţială; etapa de bază; etapa de pregătire pentru liberare [5,
p. 37]. Vorbind despre evaluarea deţinutului în domeniul socio-uman, se precizează că aceasta este
un proces dinamic de colectare, analiză şi interpretare a datelor care, în funcţie de momentul în
care are loc, este de următoarele tipuri: evaluarea iniţială, evaluarea continuă şi evaluarea finală [5,
p. 49]. O altă activitate la care se referă autorii este consilierea deţinuţilor precizîndu-se că aceasta
reprezintă o acţiune desfăşurată individual sau cu mai multe persoane, orientată spre dezvoltarea
personală, prin asistarea în situaţiile de criză şi acordarea ajutorului psihoterapeutic în rezolvarea
problemelor. Tot aici este identificată reţeaua instituţiilor sociale competente în soluţionarea
diverselor probleme ce apar odată cu liberarea. În finalul capitolului este prezentată procedura de
perfectare a documentelor pentru primirea indemnizaţiilor /pensiilor.
În capitolul 3 autorii se referă la asistenţa psihologică acordată deţinuţilor în perioada de
pregătire pentru liberare. Se menţionează că, în cazurile în care procesul de adaptare a condamnatului
la condiţiile de detenţie are loc fără intervenţia psihosocială, ne putem aştepta la urmări negative.
Procesul de pregătire pentru liberare cu această categorie de condamnaţi este dificil, deoarece
activităţile psihocorecţionale ce nu s-au organizat pe parcursul executării pedepsei, fizic, nu pot fi
realizate în ultimele şase luni. Cu referire la rolul psihologului se punctează că intervenţia acestuia
are menirea de atenuare şi de sprijin, încurajînd modelele de viaţă pozitive şi dezactivarea celor
negative. Astfel, sînt relevate anumite metodici de psihodiagnosticare precum şi dificultăţile care
apar la aplicarea lor practică în penitenciar. De asemenea sînt prezentate anumite programe de

18
pregătire pentru liberare (în special programul „Prosocial”) şi recomandări metodice privind
implementarea acestora. Tot la acest capitol autorii punctează asupra importanţei restabilirii relaţiilor
cu familia, prezentînd unele tehnici şi metode ale consilierii familiei.
Capitolul 4 conţine recomandări metodice privind implementarea mai multor programe
psihosociale necesare procesului de pregătire pentru liberare şi anume: program pentru
dezvoltarea abilităţilor sociale; program pentru reducerea riscului de recidivă; programe de
consiliere şi orientare profesională; programe de dezvoltare morală; programe pentru reducerea
agresivităţii; program de intervenţie psiho-educativă pentru deţinuţii foşti consumatori de alcool;
program de intervenţie psihologică destinat deţinuţilor cu risc de suicid; program de asistenţă
psihologică pentru deţinuţii cu risc de evadare; program de intervenţie individualizată desfăşurat
cu minorii care urmează să se libereze.
Prezintă interes lucrarea autorilor Priţcan V., Gribincea T., Moraru-Cilimar R., Cojocaru A.,
Fiscuci C., Popa V., Dumbrăveanu V., Lungu V., Popovici M., intitulată Reintegrarea socială a
persoanelor liberate din locurile de detenţie [6]. Ghidul cuprinde 5 capitole. Capitolul 1 este
consacrat reperelor teoretico-aplicative ale reintegrării sociale a persoanelor liberate din detenţie.
Astfel, se menţionează că procesul de adaptare socială la condiţiile adecvate de viaţă şi mediul
social normal după o detenţie de lungă durată este un proces complicat, care necesită eforturi
volitive active, calităţi morale formale. Autorii menţionează că succesul adaptării depinde de 3
grupuri de factori şi anume: 1) personalitatea deţinutului liberat; 2) condiţiile mediului social; 3)
condiţiile din penitenciar în care s-a aflat deţinutul şi care influenţează comportamentul lui în
primele luni de liberare. Conform autorilor etapa de integrare poate fi împărţită în 3 perioade
corespunzător nivelului de integrare al fostului deţinut: 1) nivelul integrării sociale; 2) nivelul
integrării psihosociale; 3) nivelul integrării subculturale [6, p. 25-26]. Tot aici este prezentată
instituţia probaţiunii în unele state (Anglia, SUA, Olanda, Danemarca).
În capitolul 2 autorii au prezentat rolul instituţiilor din comunitate în procesul reintegrării
sociale a persoanelor liberate din locurile de detenţie. Astfel, sînt precăutate aspectele metodologice
ale activităţii serviciilor de probaţiune în domeniul supravegherii persoanelor liberate din locurile de
detenţie. Tot aici sînt prezentate instituţiile prestatoare de servicii de asistenţă socială din subordinea
administraţiei publice locale de nivelul II, precum şi principalele direcţii de activitate ale Agenţiei
Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă. În acest context autorii menţionează că situaţia prestării
serviciilor de asistenţă socială la nivel teritorial şi la nivel central rămîne confuză din cauza divizării
responsabilităţilor între structurile şi nivelurile autorităţilor administraţiei publice [6, p. 89]. Or, în
scopul eficientizării procesului de soluţionare a problemelor de asistenţă socială, este binevenită
constituirea structurilor centrale şi locale specializate de protecţie a persoanelor în dificultate. De
asemenea este specificat rolul organizaţiilor neguvernamentale prestatoare de servicii de asistenţă
socială menţionîdu-se că totuşi responsabilitatea principală în domeniul social trebuie să fie şi să

19
rămînă a statului. În final sînt prezentate unele prevederi ce ţin de activitatea de profilaxie a poliţiei
cu persoanele liberate din locurile de detenţie [6, p. 102-103].
Capitolul 3 este consacrat integral asistenţei sociale a persoanelor liberate din locurile de
detenţie şi anume unor concepte-cheie ale sistemului de asistenţă socială cum ar fi serviciile
sociale, serviciile primare, serviciile specializate [6, p. 106]. De asemenea autorii fac o trecere în
revistă a cadrului legislativ naţional de protecţie socială a persoanelor liberate din detenţie. În final
autorii vin cu prezentarea unor metode şi tehnici de lucru în cadrul intervenţiei sociale [6, p. 125].
Capitolul 4 se referă în mod special la sistemul de asigurări sociale. Astfel, se menţionează
că sistemul de asigurări sociale este unul dintre principalele instituţii de protecţie socială în
condiţiile economiei de piaţă, care asigură realizarea dreptului constituţional al cetăţenilor la
asigurare materială la bătrîneţe, în caz de boală, pierdere totală sau parţială a capacităţii de
muncă, pierderea întreţinătorului sau şomaj etc. [6, p. 156].
O altă lucrare, consacrată reintegrării sociale a persoanelor liberate, a fost elaborată de
către autorii Ciobanu D., Bolotovici L., Popa V., Gribincea T., Zaharia V., cu tilul Reintegrarea
socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie [7]. Cartea are un caracter preponderent
practic şi conţine cinci capitole. Capitolul 1 este dedicat analizei psihologice a personalităţii
persoanelor liberate şi se referă în particular la profilul psiho-social al diferitor categorii de ex-
deţinuţi precum şi la asistenţa psiho-socială a diferitor tipuri de beneficiari [7, p. 28].
În capitolul 2 este prezentată reţeaua instituţiilor comunitare implicate în procesul de
reintegrare socială a persoanelor liberate din detenţie. Aici sînt prezentate anumite reflecţii
vizînd restabilirea relaţiei cu comunitatea şi cu familia. Este elucidat rolul instituţiilor statale
implicate în procesul de reinserţie socială a ex-deţinuţilor precum şi organizaţiilor
neguvernamentale [7, p. 45].
Capitolul 3 prezintă reintegrarea socială a persoanelor liberate din perspectiva serviciului de
probaţiune. Aici sînt prezentate unele repere conceptuale privind activitatea de reintegrare socială a
ex-deţinuţilor, activitatea organelor de probaţiune şi planificarea activităţii de reintegrare socială a
persoanelor liberate din detenţie. Tot aici este concretizată activitatea cu persoanele liberate înainte
de termen de pedeapsă şi specificul activităţii cu minorii [7, p. 111-126].
În capitolul 4 este redat modul de organizare şi funcţionare a sistemului instituţional de
asistenţă socială şi a reglementării sale juridice (asigurările sociale, ajutorul social, prestaţiile
băneşti, prestaţii în natură, servicii sociale şi de asistenţă socială) [7, p.136].
Capitolul 5 redă principiile şi exigenţele internaţionale ce stau la baza reintegrării sociale
post-detenţie [7, p. 182].
În contextul menţionat a fost publicat şi studiul intitulat Reintegrarea socială a persoanelor
liberate din locurile de detenţie, Raport de monitorizare şi evaluare a activităţii de reintegrare
socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie (coord.: Ardeleleanu D.; experţi: Racu A.,

20
Pistrinciuc V., Zaharia V.) [8]. Raportul a avut drept scop monitorizarea şi evaluarea activităţilor
privind pregătirea pentru liberarea deţinuţilor şi reintegrarea socială a persoanelor liberate din
detenţie. Autorii analizează evoluţia situaţiei în domeniu, identifică problemele existente şi căile
de soluţionare a acestora furnizînd recomandări pentru eficientizarea procesului în cauză.
Astfel, se concluzionează că prin cheltuirea repetată a banilor publici pentru întreţinerea
condamnaţilor se aduce un prejudiciu incontestabil mai mare decît cheltuielile necesare pentru
implementarea unui sistem viabil de resocializare al deţinuţilor [8, p. 8]. Cu referire la
dimensiunile problemelor existente în domeniu au fost evidenţiate următoarele: inexistenţa unui
mecanism bine definit de asistenţă şi reintegrare la nivel de stat; neexecutarea legislaţiei naţionale
de profil; reticenţa comunităţii şi atitudinea discriminatorie a membrilor societăţii faţă de
problemele ex-deţinuţilor. [8, p. 8-9]
O atenţie specială este acordată centrelor de justiţie comunitară create la iniţiativa IRP cu
suportul financiar al unor organizaţii internaţionale în cadrul proiectului „Consolidarea societăţii
civile în Moldova. Grupuri marginalizate. Reintegrarea socială a ex-deţinuţilor”. Potrivit autorilor,
datorită implementării proiectului sus-menţionat, s-a reuşit crearea mecanismului funcţional de
reintegrare socială a persoanelor liberate şi suplinirea sistemului de servicii destinate reintegrării ex-
deţinuţilor cu o verigă-cheie reprezentată de CJC, care asigură nu doar prestarea propriu-zisă de
servicii, ci şi legătura directă dintre actorii sociali implicaţi în acest proces [8, p. 15].
De o valoare incontestabilă este şi cartea autorului Carp S. cu titlul Criminalitatea
penitenciară [9]. Lucrarea reprezintă un studiu monografic efectuat în baza materialului empiric
şi constituie o analiză criminologică şi o caracterizare a stării actuale a criminalităţii
penitenciare. În conţinutul lucrării s-au realizat unele cercetări ştiinţifice ample şi complexe (sub
aspect juridico-penal, criminologic, sociologic, psihologic şi de drept execuţional penal) a
factorilor criminalităţii penitenciare, generalizarea practicii prevenirii manifestărilor criminale în
instituţiile penitenciare şi elaborarea unor recomandări concrete menite să sporească eficienţa
activităţii profilactice, precum şi politica penitenciară în acest domeniu.
Astfel, în capitolul 1, consacrat definirii şi caracterizării statistico-criminologice a criminalităţii
penitenciare, autorul menţionează, pe bună dreptate, că „în ramura ştiinţei criminologice nu există
lucrări şi savanţi autohtoni axaţi pe problema cercetată, fapt care face dificilă lansarea unor strategii,
concepţii de resocializare şi corijare a condamnaţilor. Toate lucrările existente vizează doar aspectul
criminologic general, aspectului penitenciar neacordîndu-i-se o atenţie cuvenită, ceea ce constituie o
lacună vizibilă în ştiinţa criminologică autohtonă” [9, p. 9].
Reieşind din definiţia criminalităţii, în general, şi relevînd parametrii criminalităţii
penitenciare, precum şi în baza literaturii de specialitate ce abordează problema în cauză, autorul
concluzionează că „criminalitatea penitenciară reprezintă în sine un fenomen social-juridic

21
negativ, variabil din punct de vedere istoric, care este constituit dintr-o totalitate de infracţiuni
săvîrşite de deţinuţi, într-o perioadă determinată de timp” [9, p. 19].
Potrivit autorului criminalitatea penitenciară dispune de legităţile sale specifice şi de o
structură deosebită, din care motive consideră oportun ca aceasta să fie delimitată ca gen de
criminalitate aparte; tradiţiile şi obiceiurile criminale existente în mediul penitenciar se
deosebesc de conţinutul subculturii criminale din afara penitenciarelor şi conţin o potenţă
criminogenă sporită [9. p. 36-37].
Cu referire la personalitatea condamnaţilor ce comit infracţiuni în instituţiile penitenciare
se evidenţiază că „toate aspectele analizate ce ţin de particularităţile celor care comit infracţiuni
în locurile de detenţie au o deosebită importanţă pentru procesul prevenirii infracţiunilor în
penitenciare” [9, p. 51].
În opinia autorului, clasificarea condamnaţilor trebuie să se bazeze pe astfel de criterii care
reflectă aspectele esenţiale ale personalităţii şi care, într-o oarecare măsură, au o influenţă
decisivă asupra resocializării condamnaţilor. Caracterul infracţiunii nu poate fi considerat unicul
criteriu al tipologiei condamnaţilor deoarece cele mai diferite motive pot impulsiona săvîrşirea
uneia şi aceleiaşi infracţiuni. În afară de aceasta, trebuie să ţinem cont şi de delimitarea
convenţională a unui şir de infracţiuni [9, p. 60].
În capitolul 2 al lucrări sînt elucidaţi factorii criminogeni ai criminalităţii penitenciare. Studiind
influenţa micromediului social al condamnaţilor asupra infracţionalităţii penitenciare autorul
concluzionează că „este necesar de a minimaliza termenii de pedeapsă penală, în special minorilor, şi
implementarea unor măsuri alternative de pedeapsă, care ar influenţa cu adevărat persoana ce a
săvîrşit infracţiunea şi ar contribui eficient asupra corectării şi reeducării infractorilor”[9, p. 87].
Referindu-se impactul deficienţelor şi lacunelor administraţiei şi personalului instituţiilor
de detenţie asupra criminalităţii penitenciare, autorul a evidenţiat unele deficienţe în asigurarea
bazei materiale şi structurii penitenciarelor, [9, p. 91] dar şi în organizarea activităţii secţiilor şi
serviciilor. [9, p. 100] De asemenea se menţionează că situaţia creată se datorează şi lipsei unei
şcoli profesionale menite să asigure pregătirea corespunzătoare a cadrelor calificate, să studieze
şi să generalizeze experienţa înaintată în domeniu. [9, p. 104]
Un alt factor studiat care influenţează asupra criminalităţii penitenciare sînt conflictele
interpersonale. În acest context se menţionează că „baza conflictului o constituie dezacordurile care
apar ca urmare a delimitării intereselor de ordin personal, agravarea cărora generează intersectarea
scopurilor, fapt ce determină conflicte interpersonale sau intergrupale în rîndul condamnaţilor”. [9, p.
107] Reieşind din caracteristicile conflictelor, precum şi din practica activităţii instituţiilor de detenţie
autorul a efectuat o clasificare convenţională a acestora în dependenţă de timpul, locul apariţiei,
consecinţele survenite în urma derulării conflictelor etc. [9, p. 112].

22
Capitolul 3 este consacrat prevenirii criminalităţii penitenciare. Astfel, ca măsuri de prevenire
a criminalităţii penitenciare au fost examinare înlăturarea, neutralizarea sau compensarea factorilor
exteriori (obiectivi). Cu referire la subiectul menţionat autorul specifică că „factorii exteriori ce
condiţionează criminalitatea penitenciară sînt în mare măsură de provenienţă socială. Mediul social
al deţinuţilor este constituit din personalul care activează în penitenciare şi condamnaţii care
execută pedeapsa sub formă de închisoare – colectivul de deţinuţi” [9, p. 128].
Astfel, „măsurile speciale de prevenire urmează a fi orientate spre lichidarea neajunsurilor
şi perfecţionarea activităţii personalului instituţiilor penitenciare în vederea înlăturării factorilor
criminogeni care acţionează asupra mediului deţinuţilor” [9, p. 128].
În aceeaşi ordine de idei, se menţionează că „un loc important în sistemul prevenirii
infracţiunilor îl ocupă prevenirea individuală” [9, p. 148] care „reprezintă un proces integru de
resocializare a persoanei supuse profilaxiei şi înlăturarea factorilor criminogeni prezenţi în
micromediul social al acesteia” [9, p. 149].
Referindu-se la mijloacele juridice de prevenire a infracţiunilor în instituţiile penitenciare
autorul constată că „la momentul actual nu există un cadru legislativ corespunzător în materia
prevenirii şi combaterii criminalităţii penitenciare, din care considerente se impune elaborarea şi
adoptarea unei noi concepţii şi a unor noi metode de contracarare a acestui fenomen”[9, p. 161].
Ţinînd cont de cele expuse sînt propuse mai multe măsuri juridice în măsură să contribuie
la „îmbunătăţirea condiţiilor de deţinere şi resocializarea mai reuşită a persoanelor condamnate,
iar aceasta, la rîndul său, va reduce considerabil nivelul şi gradul prejudiciabil al manifestărilor
infracţionale în instituţiile de detenţie” [9, p. 173].
În continuare vom analiza unele teze de doctorat în care sînt precăutate problemele
resocializării infractorilor. Astfel, merită atenţie studiul autorului autohton Spoială A., -
Probaţiunea şi reintegrarea socială a infractorilor supuşi probaţiunii: probleme criminologice şi
de drept execuţional penal [10]. Lucrarea este consacrată caracterizării juridice şi criminologice a
destinaţiei şi realizării probaţiunii şi importanţei acesteia la procesul de consiliere şi reintegrare
socială a persoanei supuse probaţiunii. În acest sens este cercetată întreaga complexitate a
temeiurilor teoretice, metodologice şi juridice ale probaţiunii. În particular, ea conţine noţiunea
probaţiunii; analizează şi precizează elementele componente ale probaţiunii; examinează locul şi
interacţiunea probaţiunii cu alte sancţiuni penale şi cu capacitatea de prevenţie a recidivismului;
clasifică şi analizează principalele modele ale acestei sancţiuni; analizează principalele acte
internaţionale consacrate acestei probleme.
Cercetarea scoate la iveală natura, esenţa şi evoluţia unor asemenea instrumente
importante cum sînt: atragerea opiniei publice la procesul realizării probaţiunii, instrumentele
pronosticării recidivismului, rolul probaţiunii în opera de prevenire a recidivismului.

23
Una din propunerile înaintate punctează pe crearea unui sistem de participare a membrilor
comunităţii în procesul executării probaţiunii [10, p. 102-103]. În opinia autorului, prin această
participare vor putea fi obţinute, cel puţin, următoarele rezultate: a) cresc semnificativ şansele
unei reintegrări sociale reuşite a persoanelor supuse probaţiunii; b) prin atragerea voluntarilor s-
ar putea evita, într-o măsură oarecare, supraîncărcarea executorilor judiciari, ceea ce în condiţiile
Republicii Moldova este foarte actual [10, p. 124]. Pentru cointeresarea persoanelor particulare
de a participa în asemenea activităţi, statul ar putea stipula unele facilităţi (de exemplu, facilitări
la plata impozitelor, acordarea unor cadouri pentru activitate fructuoasă, includerea timpului
respectiv în vechimea de muncă etc.) [10, p. 125].
Un anumit aport la investigarea unor aspecte ce ţin de reintegrarea socială a persoanelor
liberate la adus şi autorul Sîli V., cu lucrarea - Recidiva infracţională: aspecte juridico-penale şi
criminologice [11]. Teza de doctorat reprezintă o analiză complexă a legislaţiei Republicii
Moldova, cu referiri la legislaţia altor state, care conţine stipulaţii privind recidiva de infracţiuni,
precum şi a cercetărilor consacrate diferitelor aspecte ale recidivei de infracţiuni şi ale
criminalităţii recidiviştilor.
A fost întreprinsă cercetarea cauzelor şi a condiţiilor criminalităţii recidiviştilor,
personalităţii infractorului recidivist, măsurile de prevenire generală, specială şi individuală a
acestui tip de criminalitate [11, p. 102-133]. De asemenea au fost dezvoltate şi precizate
noţiunile de resocializare, reintegrare socială, adaptare postpenitenciară, precum şi
particularităţile, metodele, etapele şi elementele componente ale reintegrării sociale a
recidiviştilor [11, p. 150-155].
Pentru reintegrarea reuşită a persoanelor eliberate din penitenciare autorul consideră
importantă instituirea probaţiunii în privinţa acestora. Deoarece riscul de recidivare frecvent depinde
de existenţa posibilităţilor şi corespunderea acestora cerinţelor individuale a persoanelor respective,
prioritară trebuie să fie accentuarea atenţiei sporite anume acoperirii nevoilor vitale ale persoanei.
Succesul activităţii respective poate conduce la micşorarea esenţială a riscului de recidivare. Din
acest motiv, în viziunea autorului, este important a începe lucrul de stabilire a direcţiilor prioritare
privind elaborarea măsurilor pentru reducerea riscului săvîrşirii noilor infracţiuni încă în perioada
aflării persoanei în penitenciar [11, p. 178]. Astfel se accentuează că odată cu stabilirea celor mai
importante şi esenţiale necesităţi ale condamnatului, urmează a elabora programe individuale
concrete în care vor fi trasate obiectivele prioritare pentru eficientizarea reabilitării sociale .
Cît priveşte doctrina din Federaţia Rusă, la studiul problemei vizate au contribuit un şir de
autori remarcabili printre care ţinem să menţionăm pe Rîbak M.S., cu lucrarea intitulată
Ресоциализация осужденных к лишению свободы: проблемы теории и практики [12]. În
teză sînt prezentate prevederi ştiinţifice care elucidează noţiunea, conţinutul şi etapele
resocializării condamnaţilor la pedeapsa cu închisoare precum şi recomandări ştiinţifice menite

24
să contribuie la perfecţionarea cadrului juridic existent în domeniu. Astfel, autorul clarifică
esenţa socializării şi resocializării din punctul de vedere al influenţării social-morale asupra
persoanei şi fundamentează intercondiţionarea proceselor de socializare în comunitate şi de
resocializăre a condamnaţilor la pedeapsa cu închisoare [12, p.13-32].
Este apreciat rolul clasificării condamnaţilor la pedeapsa cu închisoare ca bază a petrecerii
diferenţiate a muncii educative cu ei [12, p.69-74]. De asemenea, s-a efectuat studierea diferitor
tipuri de instituţii penitenciare sub aspectul oportunităţilor de realizare în ele a procesului de
resocializare a condamnaţilor. În urma studierii influenţei termenilor de izolare a condamnaţilor de
societate asupra şanselor de adaptare socială, este demonstrată influenţa desocializantă a termenilor
mari de detenţie [12, p. 155-157]. Se punctează asupra identificării soluţiilor menite să contribuie
la sporirea eficacităţii activităţii instituţiilor penitenciare în vederea corijării condamnaţilor în
condiţiile reformării structurii sistemului penitenciar al Federaţiei Ruse [12, p. 172-173].
Sînt analizate direcţiile, formele, mijloacele şi metodele muncii educative ca mijloc de
resocializare a condamnaţilor precum şi factorii care frînează resocializarea în locurile de
detenţie. Este întreprinsă o cercetare a posibilităţilor mijloacelor de comunicare în masă asupra
procesului de lărgire a relaţiilor condamnaţilor cu lumea externă [12, p. 158].
În lucrare mai este analizat rolul educativ al măsurilor de stimulare şi ordinea de aplicare a
acestora condamnaţilor. De asemenea autorul a investigat unele probleme ce ţin de adaptarea
socială a persoanelor liberate din detenţie [12, p. 361].
În final autorul vine cu mai multe concluzii şi recomandări inclusiv cea de reglementare
juridică a studierii psihologice a personalităţii condamnatului la pedeapsa cu închisoare şi a
prognozării criminologice a comportamentului său. O altă propunere ar fi cea de instituire în
Federaţia Rusă a unor instanţe de judecată specializate care ar examina în mod operativ şi
competent materialele privind liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen, înlocuirea
părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă, liberarea de la executarea pedepsei a
persoanelor grav bolnave, amînarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii
în vîrstă de pînă la 8 ani precum şi soluţionarea altor probleme apărute pe parcursul executării
pedepsei, contribuind astfel la facilitarea procesului de resocializare a condamnaţilor [12, p. 399].
O altă lucrare elaborată în Federaţia Rusă este cea a autoarei Bagreeva E.G., -
Социокультурные основы ресоциализации преступников [13]. Teza prezintă o cercetare a
problemelor teoretice şi aplicative ale resocializării socio-culturale a infractorilor. În baza
generalizării analizei critice a literaturii ştiinţifice şi a practicii sînt analizate sub aspect teoretico-
juridic şi criminologic problemele socio-culturale ale criminalităţii şi influenţarea ei prin
intermediul mecanismelor socio-culturale. Bazîndu-se pe analiza teoretică a criminologiei ruse şi
celei din străinătate au fost elucidate problemele socio-culturale ale comportamentului criminal,

25
particularităţile mediului socio-cultural în locurile de detenţie şi motivarea condiţiilor
resocializării socio-culturale ale infractorilor.
O contribuţie semnificativă la studierea problematicii resocializării infractorilor, o are
autoarea Krainova N.A. cu lucrarea - Проблемы ресоциализации неоднократно судимых лиц
[14]. Teza prezintă o cercetare complexă şi multilaterală a procesului de resocializare a
recidiviştilor. Sînt analizate normele legislative şi practica de aplicare a lor, sînt înaintate
propuneri de perfecţionare a concepţiilor teoretice şi a măsurilor practice de influenţare realizate
în procesul resocializării condamnaţilor la diferite etape ale răspunderii penale, ţinînd cont de
caracteristica criminologică a personalităţii acestora.
Este importantă pentru dezvoltarea domeniului analizat şi teza de doctorat a autoarei Volkova
T.N., întitulată Проблемы отбывания наказания и ресоциализации женщин, осуждённых к
лишению свободы [15]. În lucrare sînt reunite două direcţii de cercetări ştiinţifice aflate în raport
de interconexiune în domeniul cercetării şi prevenirii criminalităţii femeielor: criminologică şi
penitenciară (execuţional penală). O astfel de abordare a permis prezentarea unei caracteristici
ample a personalităţii femeilor care săvîrşesc infracţiuni; explicarea cauzelor şi condiţiilor
mecanismului comportamentului lor; urmărirea procesului de percepere a privaţiunii de libertate şi
rezultativitatea măsurilor educative aplicate faţă de condamnate.
O atenţie deosebită în lucrare este acordată problemei resocializării condamnatelor.
Autoarea evidenţiază că procesul de restabilire a statutului social al persoanei începe din primele
zile de aflare în instituţia penitenciară, şi constă în transformări cu caracter psihic, psihologic şi
chiar fiziologic al condamnatei [15, p. 68].
Autoarea lucrării înaintează anumite soluţii legislative şi practice privind acordarea
ajutorului social şi de reabilitare a femeielor condamnate [15, p. 117- 120]. Astfel se
menţionează necesitatea elaborării unui sistem de resocializare a condamnaţilor care prevede
acordarea unui ajutor multiaspectual în vederea păstrării şi consolidării relaţiilor sociale pe
parcursul întregului termen de detenţie, dar şi în perioada de adaptare după liberarea din
penitenciar. Drept una din modalităţile organizării ajutorului din partea statului şi a societăţii este
propusă crearea centrului de resocializare a condamnaţilor şi persoanelor liberate. Centrul
urmează a avea competenţă specială în domeniul ajutorului social care ar reuni sub egida statului
activitatea organizaţiilor obşteşti, celor de caritate precum şi a altor organizaţii.
Un alt studiu la care ne vom referi în continuare este cel al lui Evtuşenko I.I., întitulat
Условно-досрочное освобождение в аспекте ресоциализации осуждённых к лишению
свободы [16]. În teză este cercetat istoricul, natura juridică şi esenţa liberării condiţionate înainte
de termen şi a resocializării infractorilor. Sînt examinate temeiurile şi condiţiile liberării
condiţionate înainte de termen, noţiunea, etapele şi conţinutul resocializării. Sînt înaintate

26
propuneri privind înlăturarea lacunelor în reglementarea juridică a instituţiei liberării condiţionate
înainte de termen şi a resocializării persoanelor liberate condiţionat înainte de termen.
Interes deosebit prezintă şi lucrarea autorului Baranov Iu.V., cu titlul Ресоциализация
осуждённых к лишению свободы и освобождённых от этого наказания: теоретико-
методологические и правовые основы [17]. În teză sînt elaborate bazele teoretico-metodologice
şi juridice ale resocializării condamnaţilor la pedeapsa cu închisoare şi a persoanelor liberate în
comun cu mecanismele de implementare în practică. Astfel, a fost examinat mecanismul de
motivare şi mijloacele principale de corijare a condamnaţilor şi a persoanelor liberate. Sînt
elucidate deosebirile privind funcţionarea mecanismului resocializării în condiţiile instituţiei
penitenciare şi în condiţii de libertate. De asemenea a fost elaborat mecanismul resocializării
aplicat diferitor categorii de condamnaţi la închisoare şi a persoanelor liberate. În final sînt propuse
recomandări în vederea perfecţionării reglementării juridice a procesului de resocializare. Din
punct de vedere teoretic lucrarea prezintă interes deoarece prezintă o concepţie originală de
resocializare a condamnaţilor şi a persoanelor liberate. Acest model de resocializare elucidează
mecanismul comun de resocializare a tuturor persoanelor desocializate, contribuie la depăşirea
proceselor de înstrăinare şi izolare care au loc în comunitate.

1.2 Determinări conceptuale privind resocializarea persoanelor supuse pedepsei cu


închisoare

Resocializarea face parte din categoria noţiunilor sociale şi este utilizată pe larg în
criminologie, sociologie, psihologie şi în alte ştiinţe umanistice. Ea este obiectiv legată de
noţiunea „socializarea”, fapt care reiese din analiza nemijlocită a fenomenelor indicate şi în
primul rînd, a tălmăcirii lor gramaticale. Asupra acestui fapt accentuează Juleva I.V.,
menţionînd necesitatea de a avea în vedere semnificaţia prefixului „re”, care permite de a
înţelege resocializarea ca „reluarea sau repetarea acţiunii” şi ca o contracarare a degradării
asociale a personalităţii [18, p. 26].
Termenul “socializare” provine de la latinescul socualis - “social”. Dicţionarul explicativ
al limbii române determină socializarea ca fiind un proces de integrare socială a unui individ
într-o colectivitate [19, p. 999]. În dicţionarul de neologisme socializarea este interpretată drept
un proces de devenire a unei individualităţi umane ca fiinţă socială [20. p. 806].
În literatura ştiinţifică noţiunea de “socializare” a personalităţii este examinată de pe
poziţii filosofice, sociologice, juridice, psihologice şi culturologice [21, 22, 23, 24].

27
Cu toate că există unele deosebiri de accente în determinarea noţiunii de socializare,
părerea comună se reduce la aceea că aceasta reprezintă un proces al formării şi dezvoltării
esenţei sociale a individului.
În cadrul unei şi aceleiaşi societăţi o importanţă deosebită, din punct de vedere al
particularităţilor socializării personalităţii, o are apartenenţa socială a individului [25, p. 251].
Criteriile de apreciere a ceea ce este pozitiv sau negativ pot să cunoască o evoluţie într-o
direcţie sau alta în dependenţă de schimbările condiţiilor social-economice concrete. În această
privinţă este caracteristic exemplul adus de Durkgeim E. „conform dreptului atenian Socrate a fost
un infractor şi condamnarea sa a fost pe deplin legală. Tot odată infracţiunea sa şi anume
independenţa în gîndire, a fost benefică nu numai pentru omenire, dar şi pentru patria filosofului.
Libertatea gîndirii, de care noi acum beneficiem, nu ar fi putut fi proclamată niciodată dacă regulile
care o limitau nu ar fi fost încălcate înainte de a fi anulate solemn. Tot odată, aceasta, la acel
moment, constituia o infracţiune, de aceea ea aducea o ofensă sentimentelor care erau încă foarte
vii în majoritatea spiritelor” [26, p. 77].
Fenomenul opus socializării este numit în literatura ştiinţifică desocializare. Acest
fenomen presupune distrugerea şi pierderea unor orientări importante şi valoroase, deprinderi de
comunicare, căpătate în procesul formării personalităţii, precum şi alăturarea la o anumită
subcultură locală sau „contracultură” prevederile de bază ale căreia sînt opuse valorilor general-
acceptate [27, p. 44]. Săvîrşirea unei infracţiuni poate fi apreciată ca o manifestare vădită a
desocializării, o contrapunere intereselor societăţii. Unii cercetători se pronunţă în această
privinţă mai puţin categoric şi apreciază comiterea infracţiunilor drept un rezultat şi o
manifestare a particularităţilor socializării individului [29, p 129; 30, p. 15].
În literatura ştiinţifică se expune opinia potrivit căreia desocializarea poate fi calificată ca
neacomodarea individului la mediul social deoarece conţinutul social-psihologic al său constă în
necorespunderea scopurilor şi orientărilor valorice ale grupului cu cele ale personalităţii. Sub
acest aspect desocializarea este percepută ca consecinţă a înstrăinării persoanei, care cuprinde
multe părţi ale vieţii societăţii şi persoanei [31, p. 66].
Diverse căi, condiţii şi factori (cu caracter biologic, psihofiziologic, cultural, de instruire)
pot aduce persoana, mai întîi, la un comportament deviat de la normele sociale acceptabile, iar
mai apoi şi la un comportament criminal. Infracţiunea este un rezultat al unui protest psihologic,
moral, sociocultural şi juridic al persoanei împotriva mediului social al alinierii la normele
general acceptate. Infracţiunea, în multe cazuri, e necesar de a fi examinată şi ca o consecinţă a
ruperii persoanei de societate pe toate direcţiile sau pe o parte a direcţiilor social importante.
Slăbirea, devierea sau ruperea legăturii, cel puţin într-o direcţie, aduce la dereglarea
componentelor procesului socializării, iar mai apoi şi la ruperea de societate [13, p. 33].

28
O treaptă de trecere de la desocializare spre socializare este procesul resocializării.
Ţinînd cont de aceasta, considerăm a fi motivată părerea lui Cernîşova A.V., care examinează
resocializarea ca pe un mijloc orientat împotriva degradării asociale a personalităţii. Pe lîngă
aceasta, după părerea ei, va fi corect de a înţelege resocializarea şi ca o reluare sau repetare a
acţiunii deoarece, doar prin contracarare, degradarea personalităţii nu poate fi stopată. În urma
stopării degradării personalităţii, societatea trebuie să fie în măsură să întreprindă în privinţa
individului pasul următor – să încerce de al întoarce în rîndul membrilor săi normali prin
intermediul unor „acţiuni repetate” speciale, care au ca scop includerea individului în rîndul
membrilor socializaţi prin alinierea la valorile şi normele societăţii date etc. Astfel, prin
resocializare se înţelege totalitatea unor acţiuni de acest gen. De asemenea, urmează de ţinut
cont de faptul că, resocializarea trebuie să fie examinată şi ca restabilirea individului în calitate
de membru socializat al comunităţii [32, p. 27].
Procesul socializării persoanei are loc din momentul naşterii şi pînă la momentul cînd
individul poate conştient purta răspundere (atît în sens pozitiv cît şi negativ) pentru acţiunile
sale cu importanţă socială. Dezvoltarea insuficientă a unei astfel de calităţi ca responsabilitatea
(în sens pozitiv), aduce la aceea că individul, mai degrabă sau mai tîrziu, va fi nevoit să poarte
răspundere juridică în sens negativ. Dacă acest fapt se întîmplă, atunci se spune că socializarea
acestui individ s-a desfăşurat negativ şi este necesară resocializarea acestei persoane. În starea
preresocializantă persoana deseori admite devieri sociale, păşeşte pe calea criminală şi desigur,
are nevoie de o acţiune corecţională. Statul în acest caz este nevoit să o atragă la răspundere
penală, iar în caz de necesitate, să aplice pedeapsa penală. Din acest moment pentru condamnat
începe procesul “resocializării şi al corijării” [33, p. 57].
Diverse sisteme penale şi sociale de sancţionare, tratament şi resocializare al delincvenţilor
se fundamentează pe anumite concepţii filosofice, morale, politice şi religioase, avînd ca finalitate
realizarea protecţiei şi apărării sociale a societăţii, prevenirea comiterii de noi delicte şi crime,
reintegrarea şi reabilitarea morală şi socială a persoanelor condamnate la diverse pedepse.
Aceste sisteme includ o gamă largă de sancţiuni şi pedepse care trebuie să fie cît mai
mult individualizate, astfel încît alegerea şi aplicarea lor să conducă la reducerea riscului
reiterării unor noi fapte antisociale de către individul condamnat şi la reabilitarea lui normală
după executarea pedepsei, oferind, totodată, o protecţie adecvată şi pentru societate [34, p. 61].
Astfel, în ultimul timp, diverse domenii ale ştiinţei care, într-o măsură sau alta, au tangenţe
cu executarea pedepselor privative de libertate (dreptul execuţional penal, criminologia,
psihologia şi pedagogia penitenciară etc.) acordă o atenţie tot mai sporită problemelor ce ţin de
resocializarea condamnaţilor. Toate cercetările remarcă unanim caracterul uman şi însemnătatea
prioritară a realizării acestui scop în timpul executării pedepsei, fiind astfel înaintate propuneri

29
pentru includerea acestei instituţii în cîmpul legal. Totodată nu toţi autorii sînt unanimi în
determinarea noţiunii de resocializare.
În ştiinţele umanitare moderne şi în practica socială pot fi întîlnite diferite interpretări ale
termenului “resocializarea”, precum şi a formelor sale de realizare practică. Această noţiune are
un statut interdisciplinar şi este utilizată în diferite domenii ale ştiinţei cum ar fi: sociologia,
pedagogia, criminologia, dreptul execuţional penal etc. Respectiv esenţa şi conţinutul procesului
de resocializare este determinat în dependenţă de poziţiile şi viziunile cercetătorilor.
Astfel, în sociologie prin „resocializare” se înţelege un proces de reorientare şi integrare
în viaţa socială a indivizilor care au promovat comportamente marginale sau deviante.
Resocializarea este un mijloc de control social aplicat în instituţiile specializate şi în grupuri
împreună cu unele sancţiuni punitive asupra celor care au încălcat normele şi valorile
socialmente dezirabile. Finalitatea procesului de resocializare constă în recuperarea şi
reintegrarea în societate a delincvenţilor, asimilarea de către aceştia a unor norme, valori şi
atitudini acceptate [35].
În psihologia penitenciară prin resocializare se înţelege restabilirea calităţilor sociale, anterior
deviate, ale personalităţii care sînt necesare pentru o viaţă normală în societate [36, p. 43].
Autorii Ciobanu I. şi Groza I. specifică că “resocializarea este un proces educativ,
reeducativ şi de tratament aplicat persoanelor condamnate penal, prin care se urmăreşte
readaptarea infractorilor la sistemul de norme şi valori general acceptate de societate, în scopul
reintegrării sociale a acestora şi prevenirea recidivei” [37, p. 54].
Krainova N.A. defineşte resocializarea condamnatului ca “un proces de restabilire a
individului în calitate de membru socializat al societăţii, care are loc în urma aplicării faţă de
persoana care a săvîrşit o infracţiune şi a fost condamnată pentru aceasta, a unui complex de
măsuri juridice, social-organizatorice, psiho-pedagogice, educative etc. la diferite etape a
răspunderii penale în scopul neadmiterii săvîrşirii unor noi fapte ilegale” [38, p 7].
Kravcenko A.I. scrie că „desprinderea de la vechile valori, norme, roluri şi reguli de
conduită se numeşte desocializare.” Iar următoarea etapă de asimilare a noilor valori, norme,
roluri şi reguli de conduită, în schimbul celor vechi, se numeşte resocializare. Totodată
cercetătorul îşi propune să examineze mai detaliat procesul desocializării. El menţionează că
uneori persoana ajunge în condiţii extreme şi desocializarea progresează atît de mult, încît se
transformă în distrugere a temeliilor morale ale personalităţii, care nu mai este în stare să
restabilească toată gama valorilor, normelor şi rolurilor pierdute. În opinia sa, anume acest
proces poate fi observat în instituţiile penitenciare. Kravcenko A.I. în continuare vorbeşte
despre faptul că desocializarea poate fi tot atît de profundă, spre exemplu, la emigrare, la
plecarea în mănăstire. Dar o decădere spirituală în aceste cazuri nu are loc se acumulează doar
o nouă experienţă de viaţă [39, p. 26].

30
În literatura ştiinţifică pot fi întîlnite şi alte opinii. Astfel, prin resocializarea
condamnaţilor se mai înţelege procesul restabilirii relaţiilor sociale pierdute sau slăbite în
rezultatul executării pedepsei penale, a funcţiilor şi statutului persoanei; aceasta este asimilarea
de către condamnat a standardelor de conduită şi a valorilor, conştientizarea necesităţii de a se
supune normelor juridice şi altor norme morale de conduită [40, p. 35]. Considerăm că o astfel
de abordare caracterizează doar o latură a unui proces multilateral deoarece nu este specificat
cînd, în ce mod, sub influenţa căror factori are loc restabilirea statutului social al personalităţii.
De asemenea, considerăm a fi unilaterală noţiunea conform căreia resocializarea este
definită ca un sistem de măsuri de influenţare asupra condamnatului sau a unui complex de
măsuri menite să asigure comportamentul său legal [41, p. 19]. Printr-o astfel de abordare tot
procesul complex se reduce doar la măsuri de influenţare şi nu este reflectată esenţa resocializării
– restabilirea individului în calitate de membru socializat cu drepturi depline a societăţii.
Baranov Iu.V. susţine că în scopul resocializării noi putem doar să trezim condamnatului
dorinţa de a-şi schimba principiile, orientările, să-şi construiască noi relaţii sau să le corecteze
pe cele vechi. Autorul este de părerea că resocializarea condamnaţilor este asemănătoare cu
socializarea şi are doar câteva deosebiri nesemnificative. Procesul resocializării nu trebuie să se
deosebească de procesul socializării, deoarece, în caz contrar, poate avea loc nu doar
denaturarea noţiunii de resocializare a condamnaţilor, dar şi a opunerii sale directe faţă de
procesele de socializare care au loc în societate. Însăşi utilizarea prefixului „re” presupune
declinul persoanei. Este pusă eticheta unei persoane cu comportament deviant, fapt care, din
start provoacă un impuls pentru înălţarea unui zid de îndepărtare între obiectul influenţării şi
subiectul care aplică legea. Însă din considerente de comoditate, la etapa actuală este mai
rezonabil de a utiliza termenul „resocializarea” [42, p. 42].
Acelaşi autor consideră că, deosebit de actuală la etapa dată este elaborarea noţiunii de
„resocializare”, care ar putea fi utilizată în scopuri de popularizare şi ar fi accesibilă unui public
larg. Ea nu trebuie să conţină explicaţii complexe şi poate suna în felul următor: „Prin
resocializare înţelegem o socializare suplimentară a personalităţii cetăţeanului în scopul unei
adaptări optime la condiţiile din societate”. În domeniul juridico-penal poate fi utilizată
următoarea noţiune: „Resocializarea persoanelor trase la răspundere penală este procesul reluării
socializării lor în baza aplicării mijloacelor de resocializare în scopul includerii în forme
acceptabile de convieţuire”[42, p. 42]. Pentru dreptul execuţional penal şi studierea proceselor de
resocializare a persoanelor condamnate poate fi formulată încă o variantă a noţiunii şi anume:
„Resocializarea persoanelor condamnate la privaţiune de libertate este un proces al cultivării
unor forme de comportament social-acceptabile în scopul adaptării lor ulterioare la condiţiile şi
normele societăţii realizate prin intermediul mijloacelor de socializare primară”[42, p. 42].

31
Elaborarea celei de-a doua noţiuni, necesară pentru utilizare în scopuri ştiinţifico-practice
este destul de problematică. Prin unele trăsături procesul poate fi analogic cu cel al elaborării
noţiunii de „drept”. Noţiunea formulată nu va fi ideală, şi numai cum va apărea, ea va fi
criticată de reprezentanţii unor sau altor orientări şi grupuri de cercetători. Iar încercarea de a
cuprinde complet toate momentele procesului într-o singură noţiune o va face complicată, fapt
care nu ar permite aplicarea ei în cercetări [42, p. 42].
Rîbak M.S. vorbeşte despre înlocuirea în teoria dreptului execuţional penal a noţiunii
„resocializarea condamnaţilor” cu noţiunea „corijarea condamnaţilor”, dar în continuare el însuşi
propune două noţiuni absolut diferite ale resocializării. Iniţial, el susţine că „resocializarea
condamnatului este corectarea calităţilor personalităţii sale în direcţia cultivării unor trăsături
necesare pentru a trăi într-un grup social pozitiv sau neutru din punct de vedere al siguranţei
sociale. Acest proces include în sine o activitate organizatorică multidimensională a instituţiilor
penitenciare, orientată spre realizarea funcţiilor pedepsei penale în procesul executării sale:
socializarea personalităţii infractorului, restabilirea contactelor sale sociale cu societatea,
pregătirea lui pentru adaptarea la viaţa în libertate”[12, p. 50-51]. După care, propune o altă
noţiune conform căreia “resocializarea presupune asigurarea procesului transformării
infractorului într-un cetăţean care respectă legile, care a conştientizat impactul nefast al
infracţiunii sale şi este capabil să se adapteze la condiţiile vieţii de la libertate prestînd o
activitate utilă şi restabilind contactele sociale cu societatea”[43, p. 33-39].
În literatura criminologică termenul „resocializare” este utilizat în sens larg şi în sens
restrîns. Spre exemplu Trubnikov V.M. prin resocializare în sens larg înţelege procesul corijării
şi reeducării persoanelor anterior condamnate. În sens restrîns, acesta este înţeles ca un proces
social în perioada postpenitenciară, cînd au loc schimbări calitative ale personalităţii, revizuirea
concepţiilor, opiniilor, sferei motivaţionale de comportament etc. care se exprimă prin
comportament legal [44, p. 54].
Juleva I.V. determină resocializarea ca „reluare sau repetare a acţiunii” şi ca o
contracarare a degradării asociale a personalităţii. În continuare ea scrie despre resocializare în
sens de adaptare socială, examinînd în particular şi procesul corijării [45, p. 19].
Predov T. determină resocializarea la etapa penitenciară ca o pregătire moral-psihologică
bine dirijată a deţinuţilor apreciind-o ca o activitate de profilaxie deoarece, în opinia sa,
influenţarea penitenciară poartă un caracter criminologic şi se efectuează în scopul prevenirii
unui comportament criminal în viitor [46, p. 4].
Se mai enunţă de asemenea, părerea conform căreia adaptarea socială a condamnaţilor este o
varietate a resocializării şi se deosebeşte doar după volum [47, p. 23]. Unii autori susţin că adaptarea
socială este o noţiune mai largă ca resocializarea [48, p. 74]. Alţii scriu că adaptarea socială presupune

32
procesul resocializării personalităţii, trecerea ei în alt mediu social, perceperea moravurilor, cerinţelor,
directivelor, poziţiilor sociale şi sistemului valoric ale acestui mediu [49, p. 100].
Kulebeakin E.B., consideră că procesul resocializării este mai vast şi poate include în sine
cîteva tipuri de adaptări: adaptarea la macromediu, adaptarea la micromediu, adaptarea
individului la sine însuşi (autoadaptarea lăuntrică, realizarea unităţii necesare între lumea
spirituală interioară şi conduita exterioară a persoanei) [50, p. 28].
O poziţie asemănătoare o are şi Krainova N.A. care scrie că adaptarea socială trebuie să
fie examinată ca un element al resocializării [14, p. 17].
În viziunea noastră, în procesul resocializării, are loc adaptarea condamnaţilor la condiţiile
de trai în instituţia penitenciară, la procesul de muncă, regim, adaptarea la un mod de viaţă social
acceptabil în timpul pregătirii pentru eliberare, adaptarea la condiţiile de la libertate etc.
Deseori savanţii pun semnul egalităţii între resocializarea şi corijarea condamnatului [51,
p. 156]. Credem că această abordare nu este întru totul corectă. Resocializarea este o noţiune
mult mai largă care caracterizează totalitatea schimbărilor persoanei care au loc sub influenţa
unor factori obiectivi şi subiectivi în rezultatul cărora individul devine membru socializat al
societăţii. Acest proces durează în timp, pe cînd corijarea este o etapă a resocializării.
Remenson A.L. scrie că “sarcina de corijare a instituţiilor penitenciare poate fi considerată a fi
atinsă doar atunci cînd condamnatul este pregătit pentru respectarea conştientă şi benevolă a cerinţelor
elementare ale societăţii, cînd i-a fost înrădăcinată obişnuinţa de a respecta cerinţe elementare” [52, p.
181-182]. Sundurov F.R. caracterizează corijarea ca pe un proces pedagogic deosebit, care presupune
distrugerea la condamnat a calităţilor antisociale negative şi formarea la el a unor calităţi social-utile
[53, p. 15]. Titov N.I. examinează corijarea şi ca pe un proces de influenţă educativă asupra
condamnaţilor, şi ca pe un anumit rezultat pozitiv al acestei influenţări [54, p. 16-17].
În procesul resocializării se mai utilizează noţiunile „corijarea” şi „reeducarea”
condamnaţilor. Bunăoară Melentiev M.P. şi Ponomariev S.N. consideră că prin corijarea
condamnaţilor trebuie de înţeles resocializarea lor, adică un proces care stimulează formarea la
condamnaţi a unor viziuni de viaţă conforme normelor constituţionale, care determină drepturile
libertăţile şi obligaţiile cetăţenilor [55, p. 19-20]. O astfel de tratare a noţiunii „corijarea”
condamnaţilor ne face să concluzionăm că noţiunile „corijarea” şi „resocializarea” este unul şi
acelaşi proces sau rezultat. În viziunea noastră însă aceasta nu este tocmai aşa. Considerăm că
procesul corijării se realizează în cadrul resocializării. Un punct de vedere asemănător este susţinut
şi de alţi autori [56, p. 112]. Bunăoară Strucikov N.A. [57, p. 65] consideră că utilizarea acestor
noţiuni este orientată nu doar spre un tratament diferenţiat al diferitor grupuri de condamnaţi dar şi
unul individual, aplicat fiecăruia deoarece, unul necesită doar să fie corijat, iar altul să fie supus
unei influenţări mai serioase adică reeducării. Constatăm că „punctul de pornire” spre reeducare

33
este amplasat mai jos faţă de cel al corijării, astfel procesul resocializării devine mai complicat.
Aşadar, corijarea şi reeducarea condamnaţilor sînt două laturi ale unui proces unic.
Ţinînd cont de cele menţionate considerăm că resocializarea poate fi divizată în generală şi
specială. Măsurile generale de resocializare reflectă preocuparea firească a societăţii faţă de
membrii săi şi, de regulă, corespund cu intenţiile acestor membri. Resocializarea specială poate
fi caracterizată ca un proces cu elemente de obligativitate iar în cazurile indivizilor cu
comportament criminogen chiar cu constrîngere.
În literatura ştiinţifică, pentru a marca procesul iniţierii personalităţii la mediul social, de
rînd cu termenul „resocializarea” frecvent se utilizează şi noţiunea de adaptare socială.
Literalmente “a adapta” înseamnă a transforma pentru a corespunde anumitor cerinţe; a face
potrivit pentru întrebuinţare în anumite împrejurări; a face să se potrivească [19, p. 11].
Termenul „adaptare” a venit în ştiinţele umanistice din ştiinţele naturale prin care se înţelege un
proces de modificare a organismelor vii în urma căruia rezultă o corelare a structurii morfologice
şi a funcţiilor fiziologice ale vieţuitoarelor în raport cu mediul înconjurător [19, p. 11]. În calitate
de condiţie obligatorie a adaptării este prezenţa mediului faţă de care se va efectua acest proces.
Adaptarea, ca condiţie necesară a existenţei a tot ce este viu, include în sine, în calitate de
premisă obligatorie interacţiunea organismului cu mediul.
Procesul adaptării persoanei la un nou mediu social este însoţit de anumite greutăţi psihologice,
deoarece în mod inevitabil atrage după sine modificarea rolurilor şi funcţiilor sale sociale în structura
microgrupului şi necesitatea schimbării obişnuinţelor, perceperea unor noi reguli de comportament.
Perturbarea procesului de adaptare, iar prin urmare a procesului de socializare a individului, îl
conduce pe ultimul spre un conflict cu mediul social şi o încălcare a normelor şi regulilor acestei
comunităţi. Astfel de încălcări sînt determinate de particularităţile psihofiziologice şi de vîrstă ale
unor indivizi aparte, care împiedică asimilării valorilor grupului social dat şi, în cele din urmă,
conduc la desocializarea individului şi la contrapunerea sa societăţii. Pentru prevenirea săvîrşirii unor
infracţiuni indivizii desocializaţi necesită o socializare repetată, adică resocializare. Predov T.G.
consideră că procesul socializării se finisează atunci cînd s-a format personalitatea, în timp ce
adaptarea socială are loc pe întreaga perioadă a vieţii. În cazul în care socializarea nu a adus rezultate
aşteptate, şi încep a se manifestă semnele unui comportament deviat sau criminogen, societatea este
nevoită să apeleze la procesul de resocializare a persoanei [46, p. 8-9].
După cum remarcă Trubnikov V.M., adaptarea socială este un proces complicat şi
contradictoriu, care prezintă în sine o interacţiune continuă a persoanei care s-a schimbat cu mediul
modificat, fapt care cere de la individ o reacţie flexibilă de adaptare la noile cerinţe ale mediului.
Astfel, practic toată viaţa persoana este nevoită să-şi corecteze activitatea sa [58, c. 11-12].

34
Indiferent de unele diferenţe în formulări, în literatura ştiinţifică s-a conturat o înţelegere
unitară a adaptării sociale drept un proces al acomodării persoanei la mediul social, includerea
lui în acest mediu, sistem de norme, poziţii sociale, directive şi sistem de valori.
În literatura criminologică procesul resocializării uneori este numit şi adaptare socială. Se
menţionează că noţiunea „resocializare” cuprinde practic toate etapele realizării răspunderii
penale adică prezintă în sine un proces complex şi multiaspectual al adaptării sociale a persoanei
care a săvârşit o infracţiune [59, p. 37].
Mai este expusă părerea potrivit căreia, adaptarea socială a condamnaţilor este o varietate a
resocializării şi se deosebeşte prin volumul lor, resocializarea fiind o noţiune mai vastă[47, p. 23;
60, p. 618]. În literatura ştiinţifică pot fi întâlnite şi păreri diametral opuse potrivit cărora
adaptarea socială este o noţiune mai vastă ca resocializarea [48, p. 74].
În viziunea noastră punerea semnului egalităţii între noţiunile adaptarea socială şi
resocializarea nu este tocmai corectă. Într-adevăr, aceste două noţiuni au multe tangenţe: atît
adaptarea socială cît şi resocializarea presupun, nu doar influenţa mediului exterior, dar şi o anumită
activitate a persoanei. Ambele fenomene analizate presupun aplicarea faţă de subiect a diverselor
măsuri de influenţă statală, obştească şi a controlului social. De asemenea, ambele au ca scop
restabilirea unui statut social pozitiv al persoanei. Însă de a pune semnul egalităţii între ele totuşi nu
trebuie. Adaptarea socială, spre deosebire de resocializare, presupune acomodarea individului la un
mediu social concret, pe cînd resocializarea constă în conştientizarea de către subiect a normelor şi
regulilor convieţuirii între oameni, cultivarea deprinderii de a-şi ajusta conduita la cerinţele societăţii.
Resocializarea şi adaptarea socială sînt noţiuni care se interacţionează şi se completează
reciproc. Nu este posibilă o resocializare reuşită a persoanei fără includerea sa normală în mediul
social apropiat, fără crearea condiţiilor pentru aceasta, adică adaptarea socială. Şi invers, nu este
posibilă o interacţiune efectivă între persoană şi societate fără a fi restabilite calităţile sociale ale
ei, adică resocializarea. Cît priveşte coraportul dintre noţiunile analizate, considerăm că
adaptarea socială trebuie să fie examinată ca un element al resocializării.
La rîndul său, termenul de adaptare socială este utilizat ca fiind identic cu cel de integrare
socială. Tratînd acest concept din perspectiva conformării individului la necesităţile sociale şi la
solicitările mediului organizaţional de referinţă, această perspectivă de abordare urmăreşte
caracteristicile procesului prin care o persoană sau un grup social capătă aptitudinea de a trăi
într-un anumit mediu. Însă adaptarea constituie o noţiune mai largă decît integrarea socială, fiind
un proces ireversibil, de durată, care se localizează mai mult pe plan psihologic, în sensul
eliminărilor tensiunilor şi contradicţiilor generate de apartenenţa individului la un nou grup sau
sistem social [61, p. 374].

35
Noţiunile diverşilor autori, expuse mai sus, dezvăluie esenţa şi conţinutul fenomenului
cercetat, nu contrazic unul altuia, dar dimpotrivă, ne prezintă instituţia dată din diverse poziţii,
ceea ce permite o înţelegere mai amplă.
Astfel, ţinînd cont de cele menţionate, putem determina resocializarea persoanei supuse
pedepsei cu închisoare ca fiind un proces, care constă în influenţarea ei de către instituţiile
sociale prin intermediul unui complex de măsuri cu caracter juridic, social-organizatoric,
psiho-pedagogic, educativ etc. care se realizează la etapa penitenciară şi postpenitenciară a
procesului dat şi sînt aplicate în scopul modificării sistemului ei de valori antisociale avînd ca
scop şi rezultat firesc includerea sa în cercul de relaţii sociale pozitive şi neadmiterea recidivei
de infracţiuni.
Reieşind din noţiunile resocializării condamnaţilor analizate mai sus putem evidenţia
următoarele caracteristici ale procesului dat:
- vizează persoane care au săvîrşit deja o infracţiune;
- are drept scop imediat prevenirea recidivei, dar reprezintă o componentă a prevenirii speciale;
- constituie un demers social realizat în mod ştiinţific de personalul, special calificat în
acest scop.
Conform art. 61 alin. (2) CP al RM, „pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale,
corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea
condamnaţilor, cît şi a altor persoane. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice
şi nici să înjosească demnitatea persoanei condamnate”.
Art. 162 alin. (2) CE al RM stipulează că „legislaţia execuţional-penală reglementează
modul şi condiţiile executării pedepsei, determină mijloacele de corijare a condamnaţilor,
stabileşte modul de executare a măsurilor de siguranţă şi preventive, avînd drept scop protecţia
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanei, precum şi acordarea de ajutor
condamnaţilor la adaptarea lor socială”.
Unii autori se îndoiesc de raţionalitatea punerii în faţa pedepsei a unui astfel de scop al
pedepsei penale ca “corijarea”. Rîbak M.S. propune ca scopul “corijarea condamnaţilor” să fie
înlocuit cu “resocializarea” lor [62, p. 24]. Despre necesitatea fixării în legislaţie a resocializării
ca scop al pedepsei penale vorbesc şi alţi cercetători [63, p. 71]. Galikeev R.G. şi Ciakubaş Iu.V.
susţin: “Astăzi putem vorbi despre renunţarea de la corijare ca scop al pedepsei penale, sau mai
precis, schimbarea ei cu aşa numita “corijare juridică”, prin care se înţelege necomiterea de către
persoană a unei infracţiuni repetate sub ameninţarea pedepsei… Fără îndoială că într-un stat
democratic trebuie să domine orientarea spre realizarea scopului de reabilitare socială a
infractorilor” [64, p. 133-134]. Acest scop este prevăzut în legislaţia unui şir de state cum ar fi
Franţa, RFG, Suedia.

36
Desigur, consfinţirea legală a resocializării condamnaţilor ca scop al pedepsei penale va
permite de a atinge alt scop al său – prevenirea specială a infracţiunilor. Societatea noastră este
cointeresată în refacerea din temelie a conştiinţei condamnatului, de aceea legiuitorul nu trebuie
să se limiteze doar la atingerea corijării, dar să ceară fixarea la persoană a unor astfel de calităţi
şi obişnuinţe, care exclud posibilitatea săvîrşirii unei noi infracţiuni. Statul, pedepsind
infractorul, trebuie să întreprindă toate măsurile resocializante, ca pe viitor să nu mai comită
infracţiuni. Resocializarea nu este reîntoarcerea infractorului în societate aşa cum a fost cu tot
sistemul de relaţii perturbate şi valori denaturate, aceasta este restabilirea sau crearea unor
directive pozitive de comportament, a unui nou sistem de valori şi adaptarea socială a
persoanelor care au comis infracţiuni, pregătirea pentru viaţa la libertate. De aceea, resocializarea
trebuie să fie examinată ca un scop de sine stătător, de rînd cu corijarea condamnaţilor fiind
consfinţită în legislaţie.
Totodată, nu este necesar de a exclude “corijarea condamnaţilor” din rîndul scopurilor
pedepsei penale şi a o înlocui cu “resocializarea”, deoarece corijarea este una din subetapele
necesare ale resocializării condamnaţilor. Fără atingerea scopului corijării condamnaţilor,
procesul resocializării va fi nerezultativ şi lipsit de sens, deoarece nu este posibil de a adapta
forţat la viaţa într-o societate normală o persoană a cărui gînduri şi interese sînt orientate contra
societăţii, în pofida tuturor măsurilor de corijare aplicate.
Aşadar, ţinînd cont de coraportul noţiunilor „corijarea”, „adaptarea socială” şi
„resocializarea”, examinate mai sus, precum şi în scopul uniformizării terminologiei utilizate în
legislaţie, propunem de a fixa prin lege în formularea normelor art. 61 alin. (2) CP al RM şi
respectiv art. 162 alin. (2) CE al RM următoarele:
- în art. 61 alin. (2) CP al RM termenul „corectarea” urmează a fi înlocuit cu sinonimul
„corijarea”, fiind urmat de completarea cu sintagma „şi resocializarea”. Astfel, formulat după
cum urmează: „Pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, corijarea şi resocializarea
condamnatului, precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea condamnaţilor,
cît şi a altor persoane. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să
înjosească demnitatea persoanei condamnate”;
- la art. 162 alin. (2) CE al RM sintagma „acordarea de ajutor condamnaţilor la adaptarea
lor socială” să fie înlocuite cu sintagma „resocializarea lor”. Astfel, articolul nominalizat
urmează a fi formulat în următoarea redacţie: „Legislaţia execuţional-penală reglementează
modul şi condiţiile executării pedepsei, determină mijloacele de corijare a condamnaţilor,
stabileşte modul de executare a măsurilor de siguranţă şi preventive, avînd drept scop protecţia
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanei, precum şi resocializarea lor”.
Unul din cei mai renumiţi cecetători în domeniul dreptului execuţional penal, Strucikov
N.A. consideră că resocializarea “poate fi examinată ca fiind compusă din două etape:

37
penitenciară (în timpul ispăşirii pedepsei) şi postpenitenciară (după ispăşirea pedepsei). Unele
elemente de resocializare posedă şi activitatea de profilaxie efectuată cu persoane cu un
comportament deviant în scopul prevenirii săvîrşirii unor infracţiuni [57, c. 175].
Resocializarea poate fi prezentată ca o unitate a două procese:
a) socializarea, deoarece se formează o nouă sistemă de norme şi convingeri ale persoanei;
b) antisocializarea, deoarece se distruge vechiul sistem de valori, norme, calităţi morale.
Toate acestea împreună constituie procesul restructurării calităţilor sociale, adică resocializarea.
Procesul resocializării personalităţii nu trebuie să-i formeze calităţi negative, să nu-l
demoralizeze, să nu-i deregleze psihicul, el trebuie să fie deschis şi să formeze calităţi pozitive
condamnatului. Rezultate pozitive în restructurarea personalităţii condamnatului pot apărea doar
în situaţia cînd el va percepe interdicţiile şi limitările stabilite ca o realitate necesară şi obiectivă.
În aşa fel, deschiderea faţă de societate este o condiţie necesară a realizării sarcinilor care
stau în faţa pedepsei şi realizării procesului resocializării condamnaţilor.

1.3 Concluzii la capitolul 1

În concluzie, pe baza analizei situaţiei în domeniu şi a celor mai importante lucrări


ştiinţifice publicate la tema noastră de doctorat, remarcăm că literatura specială în care este
tratată teoria şi metodica resocializării condamnaţilor în prezent în ştiinţa autohtonă este la etapa
iniţială de dezvoltare. Tematica resocializării persoanelor supuse pedepsei cu închisoare este
abordată, în mare parte, doar sub aspectul ei practic de către colective de autori.
La momentul actual, cel mai mare număr de publicaţii ştiinţifice din domeniu cu referire
expresă la resocializarea condamnaţilor apare în Federaţia Rusă.
Astfel, cercetările lui Rîbak M.S. şi Evtuşenko I.I. pot fi apreciate ca fiind nişte cercetări
monografice cu o investigare aprofundată a problemei. Însă lucrările autorilor menţionaţi poartă un
caracter de cercetare a problemelor resocializării în cadrul problematicii sistemelor penitenciare.
Metodologia utilizată de către ei conţine doar un anumit strat limitat al metodologiei teoretice al
mişcării de la particular spre general şi invers. În cercetările lui Bagreeva E.G., dimpotrivă, sînt
precăutate aspectele socioculturale ale resocializării. Deşi direcţionează cercetările într-o direcţie
corectă, ea se limitează doar la studierea criminologică ale instruirii şi creaţiei artistice a
condamnaţilor. Drept urmare, în cercetările lui Bagreeva E.G., Krainova N., precum şi ale altor
autori, nu găsim o fundamentare temeinică, sînt insuficient tratate aspectele filozofice şi metodice
ale problemei, nu este reflectată resocializarea condamnaţilor sub prisma altor ştiinţe sociale. În
cercetările lui Baranov Iu.V. se conţin germeni ai concepţiei resocializării condamnaţilor însă nu
este propus un mecanism viabil de implementare a acesteia.

38
Astfel, se desprinde concluzia despre lipsa unei metodologii unitare ale cercetării
procesului de resocializare sub forma unor legi şi legităţi incontestabile. Analiza proceselor care
influenţează asupra obiectului şi conţinutului cercetării, indică asupra necesităţii elaborării unei
concepţii unitare a resocializării subiecţilor desocializaţi în baza căreia ar fi posibil construcţia
unor mecanisme de resocializare aplicabile diferitor categorii de infractori. De aceea problema
de cercetare va cuprinde elementele structurale ale resocializării condamnaţilor, direcţiile căreia
sînt determinate de scopul şi obiectivele tezei, după cum urmează:
Scopul lucrării este studierea complexă şi multilaterală a procesului de resocializare a
condamnaţilor la pedeapsa cu închisoare, analiza normelor şi practicii aplicării lor în domeniul
examinat, elaborarea propunerilor privind perfecţionarea în continuare a concepţiilor teoretice şi
a acţiunilor practice de influenţare, realizate la diferite etape ale procesului de resocializare.
În ipoteza scopului propus au fost stabilite următoarele obiective:
- formularea noţiunii de resocializare a condamnaţilor în baza analizei accepţiunilor
privind definirea procesului de resocializare şi cele asemănătoare cu el cum sînt: socializarea şi
adaptarea socială;
- relevarea etapelor şi subetapelor resocializării condamnaţilor şi a caracteristicii generale a
particularităţilor lor;
- studierea istoricului experienţei autohtone precum şi a legislaţiei şi practicii altor state
privind resocializarea condamnaţilor;
- elucidarea particularităţilor legislaţiei Republicii Moldova referitoare la reglementarea
procesului de resocializare penitenciară a condamnaţilor;
- analiza experienţei şi conţinutului asistenţei psihologice şi sociale acordată condamnaţilor;
- petrecerea unor cercetări empirice, orientate spre clarificarea întregului complex de probleme,
care apar în procesul resocializării, cu care se confruntă condamnaţii în condiţiile actuale;
- analiza activităţii administraţiei instituţiilor penitenciare şi altor subiecţi ai resocializării
privind pregătirea condamnaţilor pentru liberare;
- examinarea prevederilor legislaţiei în vigoare referitoare la statutul juridic al persoanelor
liberate;
- studierea experienţei conlucrării diferitor instituţii şi organe şi a problemelor existente în
domeniul adaptării sociale a persoanelor liberate;
- cercetarea problemei privind participarea membrilor comunităţii în procesul resocializării
precum şi al profilaxiei infracţiunilor în rîndul persoanelor liberate;
- formularea, în temeiul rezultatelor investigaţiei, a unor propuneri şi recomandări ştiinţific
argumentate privind perfecţionarea legislaţiei şi practicii de aplicare a ei în scopul ridicării
eficacităţii procesului de resocializare a condamnaţilor.

39
2. CONSIDERAŢIUNI GENERALE PRIVIND RESOCIALIZAREA
PERSOANELOR SUPUSE PEDEPSEI CU ÎNCHISOARE

2.1 Principiile, etapele şi subetapele procesului de resocializare a persoanelor supuse


pedepsei cu închisoare

Potrivit art. 1 al Legii cu privire la sistemul penitenciar din 17.12.1996, „Sistemul


penitenciar îşi desfăşoară activitatea în baza principiilor legalităţii, umanismului,
democratismului şi respectării drepturilor omului” [65, art. 1]. Codul de Executare din
24.12.2004, pe lîngă aceste principii, la art. 164 mai menţionează: principiul respectării
demnităţii umane, egalităţii condamnaţilor în faţa legii, diferenţierii, individualizării şi
planificării executării pedepselor penale, aplicării raţionale a mijloacelor de corijare a
condamnaţilor şi stimulării comportamentului respectuos faţă de lege [66, art. 164].
Concepţia reformării sistemului penitenciar aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 1624 din
31.12.2003, în pct. 6 – Reorientarea activităţii educative cu condamnaţii defineşte o modalitate de
reformare a sistemului penitenciar – „Asigurarea priorităţii valorilor social-umane” în cadrul
tuturor direcţiilor de activitate educativă desfăşurată cu condamnaţii, cultivându-le colaboratorilor
sistemului penitenciar aptitudini de muncă individuală şi diferenţiată cu condamnaţii în funcţie de
gradul de pericol pe care aceştia îl prezintă pentru societate, precum şi a unei atitudini binevoitoare
faţă de condamnaţi în baza principilor dreptăţii, umanităţii şi parteneriatului” [67, pct. 6].
La rîndul său, funcţionarea sistemului de resocializare a condamnaţilor trebuie să se bazeze
pe anumite principii fixate în legislaţie.
În general aceste principii corespund principiilor politicii execuţional penale formulate în art.
164 CE al RM. Determinând specificul acestui proces, ele contribuie la realizarea sarcinilor activităţii
de resocializare a condamnaţilor. Cunoaşterea şi înţelegerea lor ajută de a pătrunde în esenţa
procesului corijări, şi perspectivei procesului de resocializare. În opinia noastră procesul resocializării
condamnaţilor la pedeapsa cu închisoare trebuie să fie subordonat următoarelor principii:
1. Principiul legalităţii. Este un principiu constituţional, care reflectă prioritatea normelor
juridice în reglementarea celor mai importante relaţii ce ţin de resocializarea condamnaţilor. El
este orientat spre ocrotirea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale acestor persoane în
baza egalităţii tuturor în faţa legii.
2. Principiul umanismului. Din punctul de vedere al resocializării condamnaţilor el se
exprimă, în primul rînd, prin acele scopuri care şi le propune statul în cazul executării
pedepselor, şi anume: corijarea condamnatului, cultivarea unui comportament legal, a unei
atitudini respectuoase faţă de alte persoane, faţă de muncă şi rezultatele ei, faţă de regulile şi
tradiţiile de convieţuire în societate, precum şi de alte valori sociale.

40
3. Principiul realismului presupune luarea în considerare a factorilor realităţii obiective la
înfăptuirea activităţilor de resocializare. Acest principiu orientează spre obiectivitate în activitatea
de aplicare a legilor şi executare a pedepselor. Important este de a-i ajuta pe cei care au nevoie de
ajutor şi de a nu trasa sarcini practic irealizabile, cum ar fi reeducarea infractorilor înrăiţi.
4. Diferenţierea şi individualizarea înfăptuirii activităţii de resocializare se exprimă prin
necesitatea considerării particularităţilor personalităţii, fostei experienţe criminale,
comportamentului său în perioada executării pedepsei. În privinţa fiecărui condamnat care
necesită resocializare, trebuie să fie alcătuite programe individuale de resocializare. Un tratament
individual ajută la stabilirea nivelului conştientizării de către fiecare din aceste persoane a
vinovăţiei sale, şi prin urmare prezenţa sau lipsa tendinţei spre corijare şi întoarcerii la o viaţă
normală. Aceasta permite, pe de o parte, de a preveni la timp pericolul recidivei, iar, pe de alta,
de a acorda ajutor persoanelor care au demonstrat căinţă sinceră.
5. Activitatea de resocializare trebuie să fie sistemică şi continuă. Resocializarea este un
proces integru şi dinamic compus din etape şi subetape aflate în interconexiune organică. Fiecare din
ele presupune claritatea reglementării legale, utilizarea unor instrumente de influenţare coordonate şi
ştiinţific argumentate. Toate măsurile de resocializare, utilizate în privinţa persoanelor care au
executat pedeapsa trebuie să fie aplicate numai în complex. Aceasta determină necesitatea conlucrării
instituţiilor şi organelor care se ocupă cu resocializarea, stabilirii clare a structurii şi funcţiilor lor,
corelaţia corectă între strategia şi tactica activităţii organizatorice şi educative.
6. Accesibilitatea unei informaţii complete presupune că subiecţii resocializării trebuie să
posede în volum deplin informaţia necesară despre personalitatea celui care se liberează, despre
trecutul său criminal, relaţiile sociale şi necesitatea acordării unui ajutor. Ei trebuie de asemenea
să cunoască situaţia operativă în regiunea activităţii lor (numărul infracţiunilor săvîrşite, nivelul
criminalităţii recidive etc.). La fel este necesar de menţinut legătura cu organele publice locale
pentru a avea informaţia despre numărul locurilor de muncă vacante, specialiştii de care este
nevoie, existenţa sau lipsa unor locuinţe libere.
7. Abordarea constructivă presupune evitarea unei aplicări formale şi nechibzuite a unor sau
altor metode ale procesului de resocializare. El se impune prin necesitatea abandonării tacticii
birocratice şi de şablon în lucrul cu condamnaţii sau foştii condamnaţi. Acest principiu presupune
căutarea noilor mijloace, forme şi metode de activitate, care ar corespunde cerinţelor zilei de azi.
8. De asemenea, este necesar de menţionat importanţa unor astfel de principii, cum ar fi
fundamentarea ştiinţifică şi competenţa care constau în aplicarea unor măsuri de resocializare bine
gîndite, fundamentate ştiinţific şi verificate experimental faţă de condamnaţi şi foştii condamnaţi
cu grade diferite al deformării social-morale. Măsurile de resocializare trebuie să fie înfăptuite
numai de către specialişti cu o calificare înaltă: psihologi, pedagogi, lucrători sociali, jurişti etc.

41
În opinia lui Vasile Preda, la baza procesului de reintegrare socială a delincvenţilor trebuie
să stea următoarele principii:
1. Principiul reabilitării timpului, deoarece un delincvent „ocazional” se poate reabilita
mai uşor decît un delincvent „habitual” sau recidivist;
2. Principiul individualizării măsurilor, metodelor şi procedeelor de reeducare în funcţie
de particularităţile de vîrstă şi trăsăturile personalităţii delincventului;
3. Principiul coordonării şi continuităţii acţiunilor de reeducare [68, p. 45].
Miezul mecanismului de adaptare socială îl pot constitui şi anumite principii de
interacţiune al acestui mecanism cu înseşi persoana liberată. P. Osterdal, care este şi preşedinte al
Asociaţiei Naţionale a lucrătorilor obşteşti voluntari din Suedia, [69, p. 69] propune următoarele
principii de comunicare cu condamnaţii şi persoanele liberate:
1. Principiul motivării obiectului resocializării prevede existenţa dorinţei şi a motivului de
a începe procesul resocializării.
2. Principiul integrităţii procesului resocializării presupune existenţa unui fir neîntrerupt
în lucrul cu condamnaţii în perioada aflării lor în instituţia penitenciară şi după liberare, precum
şi lipsa unor lacune în domeniul responsabilităţilor diferitor organe ale puterii de stat.
3. Principiul duratei comunicării persoanei cu reprezentanţii societăţii presupune în mod
obligator un termen îndelungat pentru stabilirea unor relaţii cu condamnaţii, începerea timpurie a
lucrului cu ei de către reprezentanţii obşteşti (cu 2 ani pînă la liberare sau chiar mai devreme).
4. Principiul ritualului liberării presupune planificarea amănunţită a procesului de liberare
şi însoţire a persoanei la viitorul loc de trai.
5. Principiul unei tutelări necesare şi suficiente presupune continuarea activităţilor tutelare
cu foştii condamnaţi (tutorele are rolul persoanei de contact) atît timp cît este necesar.
6. Principiul controlului asupra procesului resocializării presupune asigurarea unui mecanism
de control eficient din partea organizaţiilor obşteşti asupra întregului proces de resocializare.
Conform unor autori autohtoni [6, p. 20] procesul de reintegrare socială a persoanelor
liberate din detenţie va fi funcţională în cazul cînd se vor respecta următoarele principii:
- respectarea priorităţii valorilor general-umane, apropierea de standardele mondiale,
vizînd toate elementele structurale ale sistemului social;
- abordarea diferenţiată a condiţiilor de viaţă ale ex-deţinuţilor în funcţie de protecţia
legislativă, obiectivele moral-judiciare, starea de sănătate şi protecţia socială existentă;
- atitudinea umană faţă de ex-deţinuţi, excluderea dictatului şi a tuturor factorilor care duc
la dezumanizarea relaţiilor;
- respectarea principiului libertăţii conştiinţei şi orientării religioase.
Orice proces de resocializare este neunivoc şi complicat. Pentru migrant, de exemplu,
resocializarea va necesita o adaptare psihologică, socioculturală şi juridică la noile relaţii

42
sociale. Pentru infractor această cale va fi alta în virtutea necesităţii de a se adapta la condiţiile
din instituţia penitenciară şi la cerinţele regimului şi numai odată cu liberarea poate fi începută
adaptarea la condiţiile din libertate.
Astfel, resocializarea condamnaţilor este un proces îndelungat, care înglobează
activitatea mai multor subiecţi în cadrul raporturilor juridico-penale şi execuţional-penale
începînd cu momentul stabilirii măsurii de pedeapsă penală şi terminând cu adaptarea completă
la libertate a persoanelor care au executat pedeapsa. În literatura de specialitate sînt propuse
diferite variante ale clasificării etapelor şi subetapelor resocializării.
Între savanţi nu există o unitate în păreri vizavi de durata în timp a resocializării
condamnaţilor, a începutului şi încheierii sale. În opinia unor autori procesul analizat constă
din două etape – penitenciară şi postpenitenciară. Totodată elemente de resocializare posedă şi
influenţa profilactică asupra persoanelor cu comportament deviant [57, p. 161]. Din alt punct
de vedere resocializarea este examinată ca o muncă extrapenitenciară cu trîntorii, şi alcoolicii,
precum şi cu persoanele anterior condamnate care nu au păşit pe calea corijării [70, p. 322].
Astfel, Volkova T.N. menţionează că resocializarea persoanelor condamnate la pedeapsa
cu închisoare prezintă în sine un sistem de etape consecutive prin care se reflectă acţiunea
pozitivă a măsurilor de constrîngere şi educative, precum şi a eficacităţii lucrului
administraţiilor instituţiilor penitenciare [15, p. 103]. Trubnikov V.M. determină resocializarea
condamnaţilor ca pe un proces, alcătuit din cîteva etape care se află într-o legătură organică
reciprocă, în cadrul căruia diferiţi subiecţi trebuie să realizeze o influenţă complexă asupra
persoanelor care au săvîrşit o infracţiune [58, p. 9].
Desigur, divizarea resocializării în etape şi subetape este destul de convenţională
deoarece ea prezintă un proces unic care decurge neîntrerupt. Totodată evidenţierea în cadrul
său a etapelor sau subetapelor prezintă nu doar un interes teoretic, dar şi unul practic, deoarece
permite de a individualiza aplicarea măsurilor de resocializare.
De asemenea este necesar de menţionat, că în condiţiile unei izolări penitenciare sînt
realizate doar anumite subetape ale resocializării corespunzătoare funcţiilor şi sarcinilor care
stau în faţa privării de libertate în penitenciar.
Astfel, procesul resocializării infractorilor, în opinia lui Bagreeva E.G. este constituit din
două etape:
1. distrugerea rezultatelor socializării în subcultură şi reorientarea componentelor de
bază ale personalităţii – desocializarea;
2. adaptarea şi socializarea repetată în societate – resocializarea [13, p. 35].
Prin urmare ar trebui să examinăm desocializarea drept sarcină strategică a instituţiilor
penitenciare, însă în locurile de detenţie acesta se dovedeşte a fi cel mai dificil lucru de realizat.
Influenţa nefastă a mediului criminal nu doar că nu este înfruntată, dar mai este alimentată şi de

43
unele stimulente cum ar fi plictiseala, neorganizarea timpului liber, ideologia criminală, încurajarea
mediului spre un comportament asocial şi supunerii „legilor” nescrise ale lumii criminale.
Rîbak M.S. în lucrarea sa evidenţiază următoarele stadii (algoritmuri):
1. Stabilirea apartenenţei condamnatului la grupul social pozitiv, sau neutru, din punct de
vedere al securităţii obşteşti, care se datorează calităţilor sale fiziologice, intelectuale şi
volitive. Cu formarea grupurilor, care constau din diferite tipuri de infractori, trebuie să se ocupe
comisii de specialişti formate din psihologi, pedagogi, sociologi, statisticieni, deoarece sarcina
juriştilor este puţin diferită şi anume de a da o caracterizare circumstanţelor cazului şi de a stabili
gradul prejudiciabil al faptei.
Evidenţierea unor astfel de grupuri şi repartizarea lor ulterioară în celule se bazează pe
teoria tipologiei personalităţii care este pe larg descrisă în literatura ştiinţifică, [71, p. 45] şi are
drept scop crearea unei atmosfere psihologice favorabile, care ar contribui la o influenţare
corecţională şi educativă mai eficientă;
2. Crearea condiţiilor pentru ruperea relaţiilor negative cu acel grup social-periculos din
care face parte. Dacă activitatea infracţională pentru deţinut nu este un mod obişnuit de viaţă şi
nu face parte din cercul său de interese atunci această subetapă în algoritmul resocializării poate
şi să lipsească. Însă dacă condamnatul ocupă un loc important în ierarhia criminală, atunci pentru
el acest statut are valoare şi în acest caz va fi foarte dificil de a-l rupe din acest mediu.
3. Procesul aplicării active a măsurilor de influenţare asupra condamnaţilor. Odată cu
ruperea de grupul social-periculos din care făcea parte condamnatul devine deschis spre influenţare
din partea persoanelor care nu fac parte din comunitatea criminală. Pînă la acest moment aplicarea
realizărilor psihologiei, pedagogiei faţă de aceşti condamnaţi este inutilă sau chiar dăunătoare,
deoarece le formează o imunitate, adică îi face nereceptivi la măsurile educative.
4. Pregătirea condamnaţilor pentru punerea în libertate. În cazul corijări cu succes a unor
astfel de condamnaţi, desigur, va fi necesară o adaptare la condiţiile de viaţă ale societăţii care
sau modificat, precum şi la rolul pe care cetăţeanul liberat trebuie să-l joace în procesul integrării
în societate, deoarece şi rolul său şi mediul se vor deosebi esenţial de acele condiţii, în care el sa
aflat pînă la liberarea sa.
5. Adaptarea socială [43, p. 62].
Krainova N.A. împărtăşind, în esenţă, aceeaşi structură al procesului examinat, pe lîngă
resocializarea penitenciară şi postpenitenciară, suplimentar evidenţiază în calitate de etapă
iniţială şi resocializarea prepenitenciară care se realizează la stabilirea pedepsei de către instanţa
de judecată [38, p. 7]. În cadrul acestor trei etape ea propune următoarele subetape:
1. stabilirea în condiţiile legii a pedepsei şi atitudinea condamnatului faţă de ea;
2. adaptarea la condiţiile executării pedepsei penale;
3. corijarea;

44
4. pregătirea condamnatului pentru liberare;
5. liberarea şi adaptarea socială la condiţiile vieţii în libertate.
Prima subetapă se realizează la etapa prepenitenciară, a doua, a treia şi a patra se realizează
la etapa penitenciară, a cincea - la etapa postpenitenciară.
În general sîntem de acord cu motivarea concepţiilor propuse care presupun un ciclu
complet, încheiat al măsurilor de resocializare, bazat pe tipologizarea anumitor grupuri de
condamnaţi. Considerăm că toate abordările prezentate nu se contrazic, ci se comletează
reciproc. Fiecare din autori tinde de a descrie doar unele etape al unui singur proces.
Astfel, resocializarea este un fenomen complex care caracterizează diverse aspecte ale
adaptării persoanei la viaţa în societate. Această particularitate se manifestă prin perceperea
resocializării ca pe un proces de durată şi structurat în etape. În acelaşi timp, în literatura
ştiinţifică problema etapelor şi subetapelor resocializării rămîne a fi discutabilă în continuare.
Analizînd şi generalizînd diversele păreri vizavi de etapele şi subetapele resocializării şi
practica efectuării măsurilor de resocializare propunem următoarele etape şi subetape ale
resocializării persoanelor supuse pedepsei cu închisoare:
1. Etapa penitenciară:
a) adaptarea la condiţiile regimului instituţiei penitenciare;
b) procesul aplicării active a măsurilor de influenţare asupra condamnaţilor şi corijarea lor;
c) pregătirea condamnaţilor pentru liberare.
2. Etapa postpenitenciară:
a) excluderea sau neutralizarea influenţei nefavorabile a mediului social care îl înconjoară;
b) încadrarea în muncă şi asigurarea condiţiilor de viaţă la locul de trai;
c) readaptarea socială la condiţiile vieţii în libertate.
Etapa penitenciară a resocializării condamnaţilor este una importantă deoarece anume în
procesul ispăşirii pedepsei se produc schimbări în comportamentul condamnatului, care în viitor îi va
permite sau nu să ducă un mod de viaţă social acceptabil. Această etapă prezintă în sine un proces
destul de complex şi de lungă durată.

Sarcinile de bază ale realizării primei etape a resocializării condamnaţilor este de a exclude
sau a minimaliza momentele negative ce ţin de izolarea persoanei de societate şi de a-l pregăti
pentru o viaţă onestă la libertate. În măsura în care fostul infractor este pregătit pentru viaţa în
societate, cu cît sa modificat sistemul său de valori, depinde viaţa lui de mai departe ca cetăţean
care respectă legile. Adaptarea socială a persoanelor eliberate din instituţiile penitenciare se va
petrece cu atît mai reuşit cu cît mai efectivă va fi pregătirea lor pentru liberare.
Sarcina celei dea doua etape este de a ajuta fostul deţinut în adaptarea sa socială. Această
perioadă, în viziunea noastră, este mai dificilă dar, în acelaşi timp, ea indică cît de reuşit a decurs
procesul resocializării. Adaptarea persoanelor liberate cuprinde în sine un complex de probleme

45
privind pregătirea lor morală, psihologică şi practică pentru liberare, asimilarea de către ei a
noilor roluri sociale după executarea pedepsei, restabilirea relaţiilor social-utile, dirijării active a
acestui proces din partea organelor de stat şi organizaţiilor obşteşti, eliminării sau neutralizării
factorilor negativi, care împiedică întoarcerii persoanelor care au executat pedeapsa penală la
activităţi utile. Acest fapt presupune o abordare complexă a studierii problemei adaptării
persoanelor liberate nu numai de pe poziţiile psihologiei sociale, dar şi a pedagogiei,
criminologiei şi a dreptului.
Resocializarea penitenciară se realizează în cadrul raporturilor juridice de drept
execuţional penal şi este o parte componentă a obiectului acestei ramuri de drept. În timp ce în
privinţa etapei postpenitenciare nu există o părere unică la care ramură de drept să fie atribuită şi
ce grupe de raporturi apar în legătură cu aceasta.

2.2 Istoricul reglementării juridice a resocializării persoanelor supuse pedepsei cu


închisoare în Republica Moldova

Ideea corijării infractorilor a apărut cu multe secole în urmă. Încă înaintea erei noastre filosoful
grec Protagoras vedea scopul activităţii represive a statului în corijarea infractorului, în aplicarea
pedepsei nu pentru faptul că acesta a comis o infracţiune, deoarece oricum nimic nu poate fi întors
înapoi, dar pentru interesele viitorului ca infractorii “să nu mai păcătuiască” [72, p. 105].
Sancţionarea faptelor penale la strămoşii noştri geto-daci (sec. VI - II î.e.n.) iniţial urmărea
scopul răzbunării sîngelui. Cu timpul, însă, statul a interzis răzbunarea, tinzînd să ia în
competenţa sa împărţirea justiţiei [73, p. 8].
După cucerirea Daciei şi transformarea ei în provincie romană (a. 106-275 e.n.), pe
teritoriul ei, pe lîngă dreptul geto-dac, a început să se aplice dreptul roman tolerîndu-se şi unele
norme locale, ceea ce a realizat o sinteză juridică daco-romană.
Odată cu formarea ţărilor (sec. IV-VIII) au fost preluate normele după care se conduceau
obştile, fiind întărite prin autoritatea aparatului politic al ţărilor. Dar s-au adăugat în condiţii noi
şi norme noi, şi totalitatea acestor norme forma legea ţării. Legea ţării avea sensul de ansamblu
de norme nescrise, legate prin convingere, credinţă şi conştiinţă, o legătură internă, ceea ce la
romani era “mos”- obicei [73, p. 20]. Infracţiunea era tratată ca pricinuirea unei daune materiale,
morale, fizice, de aceea scopul pedepsei era în principiu repararea daunei, răzbunarea sîngelui
fiind o etapă depăşită deja demult.
După constituirea statului, dreptul cutumiar legea ţării este aplicat în continuare. La rînd cu
dreptul cutumiar se formează şi funcţionează alte izvoare de drept, adică există un pluralism de
izvoare de drept. Referitor la izvoarele dreptului, în sec. XIV-XVI trebuie să menţionăm izvoare

46
scrise şi nescrise. Ca izvor nescris este obiceiul, sau dreptul cutumiar, ceea ce se numea
“Voloşskii Zakon” sau “legea ţării” [73, p. 36].
Pedeapsa a început să fie mai diferenţiată, se ţinea cont de circumstanţele în care a fost
săvîrşită infracţiunea, de recidivă, dar şi de originea socială. Faptul că sînt aplicate pedeapsa cu
moartea, pedepse cu mutilare, corporale, ne face dovada evoluţiei pedepsei - de la despăgubire la
intimidare [73, p. 40-41].
Perioada dominaţiei otomane (mijl. sec. XVI-lea – sec. al XVII-lea). La sfîrşitul sec. al
XVI-lea începutul sec. al XVII-lea mai mulţi domnitori au promovat consecvent o politică
penală mai dură, care se deosebea de politica penală precedentă. Astfel, pedeapsa era îndreptată
asupra personalităţii “răufăcătorului”, cu scopul de exterminare fizică şi de intimidare (a
infractorilor potenţiali). Nu se îngăduia să se plătească pentru a scăpa un răufăcător de la
executare, ceea ce obişnuit se permitea. O altă particularitate a reformei a fost limitarea
răspunderii colective în privinţa răufăcătorilor; se menţiona că nici tată pentru fiu, nici fiul pentru
tată, nici alte neamuri nu răspund pentru faptele “răufăcătorului”. În aşa fel se individualiza
pedeapsa şi se stabilea răspunderea individuală a ”răufăcătorului”. Pedeapsa răufăcătorului şi
procedura de examinare în justiţie a infracţiunii comise urmau scopul înfricoşării ca “tîlharii să
fie pedepsiţi cu moartea după legea ce este pentru toţi răufăcătorii” [73, p. 55-56].
Vasile Lupu în Moldova (1642) şi Matei Basarab în Muntenia (1652), iar apoi Duca Vodă
(1670) în cele două ţări româneşti alcătuiesc primele pravile care reglementează statutul
arestaţilor. Ei au încercat să aplice metodele moderne de detenţie ce îşi făceau apariţia în acele
timpuri în Europa occidentală [74, p. 70].
Analizînd documentele epocii şi pravilele din sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea, vom constata
că utilizarea pedepsei consta în prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni, ca fundament al dreptului
de a pedepsi. Erau incriminate deopotrivă infracţiunile contra statului, a domniei şi a bisericii, ca
şi cele contra vieţii, integrităţii fizice sau morale a particularilor, precum şi cele contra bunurilor
lor [75, p. 57].
În epoca medievală, conform pravilelor, pedepsele erau aplicate individual, nu ca în
dreptul penal primitiv, grupului social (familiei, obştii) căruia îi aparţinea infractorul. Scopurile
principale ale pedepselor în Ţara Românească şi Moldova erau: represiunea, expiaţiunea
(ispăşirea), repararea daunei şi înfricoşarea, intimidarea. Nu se punea problema de îndreptare a
infractorilor, mai ales în feudalismul timpuriu şi în primele secole ale feudalismului dezvoltat.
Treptat, pedepsele penale au început să fie mai diferenţiate, se ţinea cont de circumstanţele în
care a fost săvîrşită infracţiunea, de starea socială a vinovatului şi de recidivă. Înăsprirea
pedepsei penale este reflectată în gramotele reformei de 40 de ani, în Cartea românească de
învăţătură din 1646 şi în Pravilele româneşti din secolul al XVII-lea. Despre cruzimea şi
varietatea pedepselor aplicate în perioada feudalismului ne mărturiseşte lista lor:

47
a) pedepsele corporale (pedeapsa cu moartea, mutilarea, înfierarea, bătaia);
b) pedepsele privative de libertate (ocna, temniţa, grosul, varta, surghiunul);
c) pedepsele pecuniare (duşegubina, confiscarea, gloata);
d) pedepse accesorii sau complementare [76, p. 447].
Principiile ce caracterizau pedepsele în dreptul feudal din Principatele Româneşti au fost
următoarele:
1. Avînd ca scop intimidarea, ele erau în general expiatorii, fără finalitatea corectivă,
proprie dreptului contemporan; pedepsele educatorii, privative de libertate, erau rare.
2. Printre pedepse nu erau numai cele prevăzute de pravile: domnul avea dreptul să aplice
pedepse şi peste pravilă.
3. Era admis cumulul de pedepse.
4. În interes de clasă, pedepsele erau inegale: pentru aceeaşi faptă pedepsele erau diferite.
5. Pedepsele aduceau venituri pentru domn şi pentru dregătorii care judecau.
6. Răzbunarea sîngelui n-a existat, ca pedeapsă legală, dar există dovezi ale aplicării unei
astfel de pedepse în cazuri izolate. Cea mai importantă dovadă o constituie compoziţiunea,
răspîndită în toată Europa [75, p. 59].
Ca locuri de deţinere a celor ce au săvîrşit infracţiuni, pe parcursul secolelor XVI – XVII în
Moldova, în cele mai dese cazuri, serveau beciurile adînci ale caselor de locuit, temniţele şi
subteranele cetăţilor precum şi chiliile mănăstirilor. Sînt cunoscute însă şi cazuri cînd statul obliga
mănăstirile să aloce pămînt pentru construcţia locurilor de detenţie. Totuşi, locurile folosite în
acele timpuri pentru deţinerea infractorilor nu pot fi considerate ca închisori în sensul deplin al
cuvîntului. Construcţia lor era mediocră şi din această cauză deţinuţii deseori evadau [77, p. 162].
Astfel, în perioada evului mediu, nici nu putem vorbi despre existenţa cărui-va sistem de
deţinere în Moldova. Deseori, „cazurile” se rezolvau fără judecăţi şi închisori. Spre exemplu,
Vlad Ţepeş, impunea vinovaţii să se roage într-o chilie specială a mănăstirii Snagov. În timpul
rugăciunilor podeaua chiliei se prăbuşea şi cei ce se rugau cădeau în ţepe.
În timpul dominaţiei turceşti cei ajunşi în închisori, nu se mai întorceau de acolo vii.
Deţinuţii erau întreţinuţi în închisoare din contul celor ce i-au adus acolo sau din contul stăpînilor
lor. Bani pentru întreţinerea infractorilor statul nu aloca [77, p. 162].
Perioada regimului fanariot (sec. al XVIII-lea începutul sec. al XIX-lea). În domeniul
dreptului penal în sec. al XVIII-lea în Principatele române se răspîndesc ideile umaniste ale
iluminiştilor. Curentul iluminist era pătruns de un profund umanism. Lucrarea lui Cezare
Beccaria Despre delicte şi despre pedepse, scrisă în 1764, devine cunoscută în Moldova şi în
Valahia [73, p. 75].
Tortura nu se mai aplica sau se aplica foarte rar. Andronache Donici a interzis în manualul
său tortura, sub influenţa concepţiilor iluministe, care erau cunoscute şi în Principate. Pentru a

48
ordona chestiunile legate de apel, Donici se referă la autoritatea lucrului judecat, menţionînd că
odată hotărît un lucru prin judecată, aşa rămîne [73, p. 77].
În Europa aceasta era o perioadă a revoluţiilor burgheze, a formării noului sistem de drept,
bazat pe teoria drepturilor naturale ale omului. Pentru prima oară au fost implementate ideile
democraţilor francezi şi englezi J.J. Russo, Ch. Montesguieu, T. Hobbes, J. Locke ş.a. În viaţa
politică predomina tendinţa noii clase, burgheziei, spre libertate, progres, legalitate. Liberalii (I.
Bentam, D. Mile ş.a.) au întemeiat drepturile şi libertăţile burgheze, în primul rînd “libertatea
personală”, inviolabilitatea persoanei, libertatea proprietăţii private şi concurenţei industriale,
neamestecul statului în economie. Necesitatea obiectivă a iniţiat gîndirea umanistă progresistă care
a pus începutul ştiinţei penitenciare, apariţia căreia sînt legate de numele lui J. Howard (1726-
1780), I. Bentam (1748 - 1832) şi a lui C. Beccaria (1738-1794). Ei au elaborat şi au propus
societăţii proiecte clasice ale sistemelor penitenciare, care presupuneau dezrădăcinarea
obiceiurilor proaste care conduceau la săvîrşirea infracţiunilor, prin antrenarea la muncă, instruirea
generală, influenţa morală asupra persoanei pînă la liberarea înainte de termen de la executarea
pedepsei pentru comportare exemplară şi atitudine conştiicioasă faţă de muncă. Activitatea lor a
avut o influenţă semnificativă asupra dezvoltării dreptului în Principatele Româneşti.
În această perioadă, sub influenţa beccarianismului, se produc modificări substanţiale, mai
ales în legătură cu pedepsele, cu îmblînzirea represiunii penale, cu umanizarea condiţiilor de
executare a acestora.
Principiile ce caracterizau dreptul penal din această perioadă au fost:
1. Individualizarea răspunderii penale cu personalitatea infractorului şi excluderea
răspunderii familiale.
2. Legalitatea incriminării şi a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege).
3. Respectul libertăţii individuale prin arestarea cu forme legale, cercetarea fără tortură ţi
interzicerea detenţiunii preventive prelungite.
4. Aplicarea pedepsei după judecată, printr-o hotărîre motivată.
5. Umanizarea pedepselor prin excluderea pedepsei cu moartea şi a pedepselor mutilante.
6. Executarea pedepsei în condiţii care să tindă la corectarea vinovatului [76, p. 315].
Cu toate acestea autorul Socolov E. susţine că sistemul penitenciar al Moldovei ca o
totalitate a diferitor măsuri practicate de închisori sub formă de pedepse şi corijare a deţinuţilor a
început a se institui abia la începutul sec. XIX după ce Basarabia a devenit parte a Imperiului Rus.
Potrivit autorului sus numit, pînă în anul 1812 pedeapsa cu închisoarea nu conţinea o delimitare
după categoria infracţiunilor săvîrşite în grave şi mai puţin grave, întemniţaţii nu erau separaţi după
sex, iar sarcini cu caracter de corijare pentru închisori în acea perioadă nici nu se puneau din cauza
lipsei unor astfel de locuri de deţinere care prin organizarea lor ar fi contribuit la atingerea scopului
propus [77, p. 162].

49
După alipirea Basarabiei la Rusia (1812), legislaţia rusă se infiltrează şi în sistemul
penitenciar iar închisorile de pe teritoriul Basarabiei sînt trecute la întreţinerea statului. Se stabileşte
un nou statut al închisorilor, bazat în special pe principiul separării femeilor de bărbaţi. În
penitenciare se introduc noi servicii: ale preoţilor şi de lucrători sanitari. În bugetul de stat se
rezervează surse pentru hrana, îmbrăcămintea şi ameliorarea condiţiilor de trai ale deţinuţilor. O
atenţie deosebită se acordă planurilor de construcţie a aşezămintelor penitenciare. Închisorile-model
erau construite în aşa mod, încît să poată fi modificate foarte uşor. Astfel, o închisoare ce întreţinea
400 de persoane putea fi modificată pentru 350, 300, 250 şi chiar 50 de persoane [77, p. 163-164].
În Basarabia au fost introduse toate tipurile de judecătorii existente în Imperiul Rus, care
au evoluat sincronic cu reformele generale ale justiţiei ruseşti. Închisoarea gubernială din
Chişinău a fost deschisă în 1813. S-au înfiinţat închisori urbane şi în toate oraşele reşedinţa de
judeţ (Bălţi, Cetatea Albă, Ismail, Tighina, Hotin, Leova, Soroca, Orhei), precum şi în alte oraşe
importante cum erau Chilia, Reni, Cahul, Nisporeni şi Teleneşti. Case sau încăperi de arest erau
în fiecare centru judeţean şi de voloste, de exemplu, la Briceni, Otaci, Arioneşti, Bădiceni, etc.
În afară de aceasta, în sistemul penitenciar pătrund ideile umanismului care se manifestă
prin interzicerea de a bate sau a înjosi deţinuţii cu toate că cătuşele şi lanţurile, specifice
perioadei anterioare, se mai păstrează.
Închisorile Basarabiei în această perioadă devin nu doar locuri de pedepsire pentru
infracţiunile comise, dar şi locuri de corijare a celor vinovaţi. În acest scop se stabileşte obligaţia
deţinuţilor de a presta o muncă. Către mijlocul sec. XIX în instituţiile penitenciare se
organizează atît educaţia religioasă cît şi instruirea în şcoală (iar către sfîrşitul secolului apar
bibliotecile şi deţinuţilor le sînt eliberate cărţi) [77, p. 162].
Perioada interbelică (1918-1939). La momentul unirii cu România, în Basarabia, prin
Decretul regal au fost puse temeliile justiţiei româneşti, inclusiv legea şi regimul penitenciarelor.
Unificarea legislativă în domeniul dreptului penal a fost înfăptuită atît prin extinderea în
1919 asupra Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei a Codului penal din 1865, cît şi prin lucrările
în vederea întocmirii unui Cod penal şi de procedură nou. Elaborarea unui nou Cod penal a fost
începută în 1920, adoptarea lui a fost tergiversată pînă în 1936 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie
1937. Codul reieşea din responsabilitatea penală pentru vină, individualizarea pedepsei. În
aplicarea sancţiunii, Codul lua în consideraţie persoana infractorului şi gradul de pericol social.
Sub influenţa ideilor noi ale Asociaţiei Internaţionale de Drept penal Codul prevedea măsuri de
siguranţă în vederea înlăturării recidivei ca: suspendarea pedepsei şi eliberarea condiţionată.
Minorului responsabil (între 15 şi 18 ani) i se aplicau măsuri de siguranţă. Prin reabilitarea
condamnatului şi ştergerea pedepselor din cazier se urmăreau scopul reintegrării condamnaţilor
în societate [73, p. 146-147].

50
RASSM (1924-1940). După unirea Basarabiei cu România, frontiera dintre România şi
Statele Sovietice (din 1922 – Uniunea Sovietică) trecea pe Nistru. În RASSM formată în 1924 se
aplica legislaţia penală unională şi ucraineană. Pînă în 1927, în RASSM s-a aplicat Codul penal
al RSSU din 1922, iar din 1927 – un alt Cod penal al RSSU alcătuit în deplină concordanţă cu
bazele legislaţiei penale ale URSS şi ale republicilor unionale din 1924 [73, p. 168].
Instituţiile de corecţie prin muncă se aflau în competenţa NCVD – ului, ceea ce constituia
o deviere de la practica internaţională, în care întregul sistem penitenciar se afla sub conducerea
ministerului de justiţie. Baza legislativă a activităţii acestora era codul corecţional al RSS
Ucrainene care prevedea obligaţia de a munci, remunerarea muncii, instruirea profesională,
lichidarea analfabetismului general şi politic între deţinuţi, petrecerea măsurilor cultural
educative, aplicarea liberării condiţionate înainte de termen.
Perioada sovietică. Odată cu anexarea Basarabiei de către URSS la 28 iunie 1940, sistemul
sovietic de administrare a sistemului penitenciarelor a fost extins şi asupra teritoriilor din partea
dreaptă a Nistrului.
După formarea RSSM, în 1940, pe teritoriul republicii erau 8 închisori: în Chişinău,
Tiraspol, Soroca, Orhei, Bender, Bălţi şi Cahul. În primii ani executarea pedepselor penale se
reglementa conform legislaţiei de corectare prin muncă a Uniunii Sovietice, prin ordinele,
directivele, instrucţiunile NKVD-ului, căruia îi erau subordonate lagărele si închisorile in timpul
războiului şi după război. La baza denumirii dreptului de corectare prin muncă se afla ideea
privind corectarea condamnaţilor si munca social-utilă ca un mijloc de corectare a lor [78, p. 23].
Din 1940 si pînă in 1961 în Republica Moldova a lipsit legislaţia penala si execuţional
penală, fiindcă a fost impusa în acest domeniu legislaţia RSS Ucrainene [78, p. 25].
La 25 decembrie 1958 au fost adoptate Bazele legislaţiei penale ale URSS si ale
republicilor unionale, în temeiul cărora a fost adoptat si primul Cod penal al RSS Moldoveneşti
de la 24 martie 1961. Codul penal, urmînd principiile bazelor reieşea din principiul
responsabilităţii numai pentru purtarea vinovată. Analogia, adică pedepsirea omului pe cale
penală pentru o faptă care nu e sancţionată de legislaţie dar are o asemănare cu cele descrise de
ea nu se mai permitea. Pentru prima dată în 1958 în legislaţia penală sovietică s-a stabilit
principiul legalităţii incriminării. (191) Acest Cod, cu diferite schimbări si completări introduse
în el timp de peste 40 de ani, a fost în vigoare pînă la 12 iunie 2003.
La 8 decembrie 1971 a fost adoptat şi primul Cod de corectare prin muncă al RSS
Moldoveneşti, care însă reglementa executarea numai a patru pedepse prevăzute de Codul penal:
privaţiunea de libertate; deportarea; expulzarea; munca corecţională fără privaţiune de libertate.
In 1977 Codul de corectare prin muncă a fost completat cu titlul IIIA care reglementa
executarea privaţiunii de libertate cu suspendarea executării pedepsei si cu atragerea obligatorie
a condamnatului la muncă si eliberarea condiţională din locurile de detenţie cu atragerea

51
obligatorie a condamnaţilor la muncă, aspecte prevăzute de art. 24¹ si 512 si introduse în Codul
penal în acelaşi an [78, p. 26].
Executarea celorlalte pedepse a rămas nereglementată pînă în anul 1984, cînd la 5 aprilie a
fost adoptat Regulamentul privind ordinea si condiţiile executării în RSSM a pedepselor penale,
nelegate de influenţarea cu munca corecţionala a condamnaţilor.
În perioada sovietică lucrul cu persoanele liberate din locurile de detenţie era destul de bine
organizat. Astfel, pe lîngă fiecare comitet executiv raional erau create comisii (birouri) pentru
plasarea foştilor condamnaţi în cîmpul muncii şi lupta cu beţia. Fiecare din aceste comisii
coordona realizarea măsurilor resocializante în domeniul său de activitate.
Funcţii de resocializare îndeplineau deasemenea instanţele de judecată, procuratura şi
organele afacerilor interne. În sarcina organelor afacerilor interne revenea cel mai mare volum de
lucru, deoarece anume către ei, în primul rînd, se adresau pentru ajutor foştii condamnaţi. În
afară de aceasta, inspectorii de sector ai miliţiei trebuiau să efectueze funcţii de supraveghere
administrativă faţă de anumite categorii de persoane liberate.
Sarcini de contribuire la procesul de resocializare îndeplineau şi diferite organizaţii
obşteşti, cum ar fi: drujinele populare, reprezentanţii organizaţiilor comsomoliste etc. O atenţie
deosebită se acorda influenţei resocializante a familiei şi a colectivului de muncă.
O atenţie sporită în perioada sovietică era acordată generaţiei tinere. Pentru organizarea
petrecerii timpului liber al tineretului erau deschise biblioteci pentru copii, cercuri ale tinerilor
tehnicieni şi naturalişti, cercuri sportive, literar-artistice etc.
Deşi existau anumite neajunsuri, condiţionate de existenţa unui control totalitar al statului
asupra tuturor domeniilor relaţiilor sociale, considerăm că o anumită experienţă pozitivă a
funcţionării sistemului de resocializare al condamnaţilor totuşi exista. În viziunea noastră, destul de
progresivă era instituţia rezervării la întreprinderi a locurilor de muncă pentru persoanele liberate.
Odată cu destrămarea URSS sistemul de resocializare a condamnaţilor a degradat.
Majoritatea instituţiilor sociale, îndeosebi a celor bazate pe participarea benevolă a cetăţenilor şi-
au întrerupt activitatea.
Perioada contemporană. Formarea politicii execuţional-penale şi a dreptului în perioada
anilor 1991- 1996 a fost marcată prin transformări radicale în orînduirea economică, socială, şi
de stat a Republicii Moldova. Cerinţele de dezvoltare a democraţiei, apărării drepturilor şi
libertăţilor persoanei şi cetăţeanului, manifestării umanismului în privinţa delincvenţilor au fost
ca factori determinanţi ale modificării legislaţiei penale şi execuţional-penale.
Activitatea de executare a pedepsei privaţiunii de libertate era reglementată de Codul de
Executare a sancţiunilor de drept penal din 22.06.1993 [79]. În principiu, acest act normativ
conţinea cîteva novaţii în comparaţie cu actele normative în domeniu din timpul perioadei
sovietice. Cu toate acestea, practica de aplicare a acestui Cod a demonstrat că executarea

52
pedepsei privative de libertate era axată mai mult pe detenţia fizică a persoanei şi mai puţin pe
oferirea unei şanse de reeducare şi de reintegrare în societate.
La 13 iulie 1995 Republica Moldova a devenit membru cu drepturi depline al Consiliului
Europei şi prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova din 24 iulie 1997 au fost ratificate
Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, [80]
încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950. Acest fapt a impus exigenţe sporite, determinate de
necesitatea îmbunătăţirii condiţiilor de detenţie a persoanelor private de libertate aflate în
penitenciare, în consens cu normele internaţionale în materie.
În scopul onorării obligaţiunilor pe care Republica Moldova şi le-a asumat aderînd la
Consiliul Europei, în ţară se realizează procesul de reformare a sistemului penitenciar, direcţia
principală a căruia este aducerea legislaţiei naţionale în corespundere cu standardele
internaţionale. În aceste condiţii au fost elaborate şi adoptate un şir de acte normative.
Astfel, în baza Hotărîrii Guvernului Republicii Moldova din 28.12.1995 [81] Direcţia
Instituţiilor Penitenciare a fost trecută din subordinea Ministerului Afacerilor Interne al Republicii
Moldova în subordinea Ministerului Justiţiei, transformîndu-se în Departamentul Instituţiilor
Penitenciare a Republicii Moldova, fapt care a avut un efect pozitiv în organizarea activităţii lui.
Reforma petrecută în următorii ani a vizat, în principal umanizarea regimului de deţinere,
urmărindu-se respectarea demnităţii umane, absoluta imparţialitate, lipsită de orice discriminare
bazată pe naţionalitate, cetăţenie, opinii politice şi convingere religioasă; îmbunătăţirea
cantitativă şi calitativă a normelor de hrănire, accesul neîngrădit la mijloacele de informare în
masă şi asigurarea transparenţei sistemului penitenciar.
În august 1997 Guvernul Republicii Moldova a adoptat Concepţia de dezvoltare a sistemului
penitenciar pînă în anul 2000, [82] care cuprindea direcţiile principale de reorganizare a sistemului
penitenciar, reorganizarea practicii, muncii cu personalul din domeniu, ocrotirea lui socio-juridică,
organizarea modului de organizare a pedepsei, crearea serviciului profesional de pază,
supraveghere, escortă, investigaţie şi de securitate în instituţiile penitenciare, reorganizarea muncii
educative cu condamnaţii, perfecţionarea formelor şi metodelor de antrenare a condamnaţilor la
muncă, asistenţa medicală, asigurarea financiară şi tehnico-materială construcţia, particularităţile
executării pedepselor neprivative de libertate, perfecţionarea bazei legislative.
La 18 aprilie 2002 a fost adoptat Codul penal al Republicii Moldova (în vigoare de la 12
iunie 2003) [83] în care au fost stabilite modalităţile pedepselor penale şi noile tipuri de instituţii
penitenciare. În baza prevederilor Codului penal al RM a fost elaborat şi adoptat la 24 decembrie
2004 noul Cod de executare al RM (în vigoare de la 1 iulie 2005) [66]. Acesta reprezintă un
progres faţă de actele normative precedente prin extinderea drepturilor şi garanţiilor persoanelor
condamnate, este corelată cu standardele internaţionale în domeniul executării pedepselor
penale, apropiindu-se mai mult de filosofia exprimată în actele internaţionale în care închisoarea

53
nu are ca finalitate izolarea individului, ci reeducarea şi reintegrarea acestuia în societate. O
deosebită importanţă o are contactul deţinutului cu lumea exterioară, prin intermediul vizitelor
regulate, al convorbirilor telefonice, concediului penitenciar, accesului la informaţie etc.
După adoptarea noului Cod de executare al RM, a fost esenţial înnoită baza normativă,
referitoare la executarea pedepselor penale şi anume: a fost elaborat un nou Statut al executării
pedepsei de către condamnaţi, [84] a fost adoptată Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr.
1036-XIII din 17.12.1996 cu privire la sistemul penitenciar, [85] au fost elaborate un şir de alte acte
normative care au sarcina de a reglementa diverse aspecte ale punerii în aplicare a pedepselor penale.
Acţiunile întreprinse au avut un efect favorabil. S-a schimbat esenţial opinia
publică, sistemul penitenciar a devenit deschis şi mai accesibil pentru multe organizaţii
naţionale şi internaţionale. Totodată, soluţionarea problemelor cu care se confruntă sistemul
penitenciar este extrem de dificilă. Din cauza lacunelor legislaţiei şi finanţării insuficiente,
restructurarea acestuia se limitează la realizarea parţială a unor direcţii de activitate.
Astfel, prin Hotărârea Guvernului nr. 1624 din 31.12.2003 a fost aprobată Concepţia
reformării sistemului penitenciar şi Planul de măsuri pe anii 2004-2020 pentru realizarea
Concepţiei reformării sistemului penitenciar [67]. Concepţia reformării sistemului penitenciar
reprezintă un complex de idei, obiective, direcţii, principii, sarcini şi mecanisme de perfecţionare
a activităţii în domeniu pe parcursul anilor 2004-2020.
Aşadar, analiza experienţei anterioare ne va permite să evităm eventuale greşeli în procesul
de restructurare a activităţii instituţiilor implicate în procesul de resocializare. Totodată, merită a
fi studiată şi experienţa altor state, fapt care va facilita elaborarea un sistem naţional mai efectiv
de resocializare a persoanelor care au încălcat legea. Astfel, reieşind din aceste considerente,
următoarea secţiune este consacrată examinării aspectelor experienţei de resocializare a
condamnaţilor în alte state.

2.3 Studiu comparat privind resocializarea persoanelor supuse pedepsei cu închisoare


în unele state

Experienţa adoptării actelor normative şi altor documente care reglementează ordinea


resocializării, adaptării sociale şi reabilitării persoanelor care au ispăşit o pedeapsă privativă de
libertate, există în mai multe ţări. Cercetările comparativiste prezintă nu doar un interes teoretic. În
condiţiile realităţii din Republica Moldova, cînd instituţiile de resocializare şi adaptare socială
existente în trecut nu mai fiinţează, iar altele noi sînt în proces de stabilire, o importanţă deosebită
îi revine experienţei statelor străine, în care astfel de instituţii au cunoscut o dezvoltare largă.
În continuare propunem spre analiză experienţa relevantă (atît cu aspecte pozitive cît şi
negative) a unor state în parte privind organizarea şi funcţionarea sistemelor penitenciare şi a

54
resocializării condamnaţilor. Astfel, studiind experienţa acumulată de către sistemele
penitenciare care reprezintă diferite regiuni ale lumii ţinem să ne referim iniţial la sistemele
penitenciare din ţările sistemului de drept anglo-saxon (Marea Britanie, SUA).
În Marea Britanie administraţiile penitenciare fac parte din structura organizatorică a
Ministerului de Interne şi poartă denumirea de Serviciul Penitenciar al Maiestăţii Sale din Anglia
şi Ţara Galilor. Aici sînt organizate 11 birouri zonale care sînt nişte autorităţi intermediare între
administraţiile centrale şi instituţiile penitenciare.
Legea de bază este Criminal Justice Act din 1948. Conform tradiţiei engleze, legea nu
constituie un cod complet al dreptului penal şi al regimului penitenciar. Ea cuprinde numai diferite
idei dezvoltate în cursul ultimilor ani în această materie, în scopul de a aduce unele perfecţionări.
Potrivit acestei legi, închisoarea devine singura pedeapsă privativă de libertate, durata
acesteia fiind determinată de către instanţa de judecată. Măsurile de adaptare a tratamentului la
nevoile delincventului sînt fixate de administraţia închisorii, în cadrul regulamentelor penitenciare.
Sistemul penitenciar al Marii Britanii constă din închisori regionale şi locale. Această
divizare permite de a avea o reţea mare de instituţii penitenciare pentru deţinerea diferitor
categorii de infractori. Toţi deţinuţii pe care îi trimit tribunalele sînt încarceraţi în închisorile
locale care cuprind aşadar toate tipurile şi toate categoriile de deţinuţi şi servesc totodată ca
centre de triere [86, p. 339].
Legislaţia penală a Marii Britanii, într-o măsură sau alta, se referă la problema resocializării
condamnaţilor. Astfel, în legislaţie este destul de bine elaborată instituţia măsurilor de siguranţă,
care se aplică pe larg în privinţa alcoolicilor, bolnavilor psihici, precum şi recidiviştilor.
Eficacitatea insuficientă a executării pedepsei cu închisoarea asupra infractorilor corijabili
a condiţionat crearea sistemelor progresive de ispăşire a pedepsei cu închisoarea care stimulează
condamnatul spre corectare [87, p. 46].
Se derulează programe pentru prevenirea comportamentului infracţional, care dau
deţinuţilor posibilitatea să ia atitudine şi să devină conştienţi de infracţiunile pe care le-au comis.
Programele legate de abilităţile cognitive urmăresc înţelegerea motivelor care au dus la
comiterea infracţiunilor. De asemenea, sînt programe specifice destinate consumatorilor de
droguri şi celor care au comis infracţiuni sexuale [3, p. 68].
O atenţie deosebită se acordă educaţiei fizice, pentru aceasta sînt implicate persoane
special pregătite, care activează sub controlul organizatorului muncii de educaţie fizică, iar în cea
mai mare parte a închisorilor există săli de gimnastică bine utilate.
Scopul tratamentului care se aplică deţinuţilor este acela de a-i determina să ducă, după
liberare, o viaţă onestă şi utilă şi de a-i face apţi ca să trăiască o asemenea viaţă.
Din 1946, educaţia în închisori a fost asigurată prin profesori de carieră, numiţi şi plătiţi de
autorităţile locale şi de Ministerul Educaţiei Naţionale. Acest sistem asigură nu numai

55
eficacitatea învăţămîntului, dar şi dezvoltă la deţinuţi sentimentul că nu sînt rupţi cu desăvîrşire
de viaţa socială.
Programul de pregătire este foarte vast, începînd de la cursuri speciale pentru analfabeţi şi
înapoiaţi, pînă la facilităţi acordate pentru pregătirea examenelor de universitate şi obţinerea de
diplome. Accentul este pus mai puţin pe învăţămîntul academic decît pe educaţia socială,
discuţiile în grup, cultura muzicală, cursurile de artă, lectură, reprezentarea pieselor de teatru şi
alte activităţi de acest gen, care ocupă un loc important. La reabilitarea deţinuţilor sînt folosite
cursurile prin corespondenţă pentru aceia care se pot adapta la o asemenea formă de învăţămînt.
Numeroasele activităţi se află în limita dintre educaţie şi recreaţie. Conferinţele şi
concertele nu sînt o noutate, dar fiecare închisoare are aparatajul de proiecţie cinematografică şi
au fost luate măsuri care să permită vizionarea regulată de filme educative şi recreative.
În Marea Britanie, de rînd cu structurile sociale de stat pe larg este dezvoltată reţeaua de
structuri obşteşti neguvernamentale. În funcţiile lor intră: elaborarea unor programe sociale
concrete, realizarea lor, acordarea ajutorului social, atragerea în activităţi de asistenţă socială a
specialiştilor necesari pe baze obşteşti şi acordarea de ajutor condamnaţilor.
În primele ore de detenţie în penitenciar persoana primeşte „Pachetul informativ al
deţinutului”, care constă din 15 broşuri separate, conţinînd extrase din regulile penitenciare şi
comentarii concrete la ele. În afară de aceasta o atenţie deosebită se acordă nomenclatorului
asistenţei sociale care se acordă deţinuţilor şi cum se poate deveni beneficiarul ei. Astfel,
deţinuţilor le sînt distribuite următoarele broşuri: „Organizaţii utile”, „Condiţiile de vizitare a
penitenciarului”, „Petiţii şi propuneri”, „Protecţia socială şi plata indemnizaţiei la liberare”,
„Femeile deţinute”, „Delincvenţii minori”, „Vizitele, corespondenţa, şi apelurile telefonice”,
„Disciplina în penitenciar”, „Serviciul asigurării sociale” etc. [13, p. 202].
La fel este bine dezvoltat controlul închisorilor din partea societăţii. Conform „Actului cu
privire la închisori” din 1952 membrii „Consiliului Vizitatorilor” (în prezent Consiliul Vizitatorilor
şi-a schimbat denumirea în Independend Monitoring Boards – IMB) au dreptul „în orice timp să
intre în închisori şi... să obţină un acces liber către orice încăpere şi orice deţinut”. „Vizitatorului” îi
este oferită o legătură cu chei de care are şi personalul, fiind împuternicit să intre în închisoare în
orice perioadă de zi sau noapte fără preaviz, să intre în toate încăperile fără însoţirea
reprezentanţilor personalului şi să comunice cu deţinuţii nefiind limitaţi în timp [88].
Spre comparaţie, în Republica Moldova asociaţiile obşteşti, pot vizita penitenciarele doar
respectînd procedurile prescrise, cu permisiunea specială a administraţiei penitenciare, iar in cazul
preveniţilor - şi în baza hotărîrii organului de urmărire penala sau a instanţei de judecata, în
procedura cărora se afla cauza penală (art. 178 alin.(2) CE al RM). În baza normei menţionate,
persoanele fizice şi reprezentanţii organizaţiilor obşteşti pot fi admişi în penitenciare doar în scopul
asigurării resocializării deţinuţilor în conformitate cu prevederile Secţiunii a 34-a a Statutului

56
executării pedepsei de către condamnaţi, şi doar în cazul în care administraţia penitenciara are
certitudinea ca vizita şi măsurile desfăşurate vor servi la realizarea scopurilor respective.
În acest context, Departamentul Instituţiilor Penitenciare (DIP) deseori este criticat că
„ignoră oferta asociaţiilor neguvernamentale capabile să contribuie la îmbunătăţirea gradului de
respectare al drepturilor deţinuţilor, iar asociaţiilor ce acordă protecţie şi asistenţă juridică
deţinuţilor - le creează obstacole de acces la petiţionarii săi, violînd atît dreptul la petiţionare,
dreptul la asistenţă juridică, dreptul de acces la justiţie, cît şi alte drepturi ale deţinuţilor” [89].
În acelaşi timp, Comitetul pentru Plîngeri, [90] ca instituţie creată prin Lege şi chemată să
combată abuzurile şi ilegalităţile din penitenciare, rămîne ineficientă, parţial din cauza personalului
său format pe principii voluntare [91, p. 130]. La fel şi Centrul pentru Drepturile Omului, cu toate că
a fost legalizat ca mecanism antitortură, nu reuşeşte să influenţeze spre bine respectarea drepturilor
persoanelor private de libertate [92]. În acest sens prin Recomandarea Comitetului de Miniştri al
Consiliului Europei referitoare la regulile penitenciare europene (REC (2006) 2), se propune statelor
să asigure inspecţia guvernamentală şi controlul independent în instituţiile penitenciare.
Astfel, în prezent se impune necesitatea perfecţionării mecanismului de control bilateral
(din partea organelor statului şi a societăţii civile) pentru ridicarea eficienţei acestuia privind
respectarea drepturilor omului.
În acest context considerăm a fi oportună aprobarea de către Parlament a legii privind
controlul civil asupra respectării drepturilor omului în instituţiile ce asigură detenţia
persoanelor [93] (precum şi aprobarea de către Guvern a Regulamentului cu privire la
activitatea Comisiei de monitorizare a respectării drepturilor omului în instituţiile care asigură
detenţia persoanelor) şi a legii pentru completarea CE al RM cu un articol nou, 1771, care
conţine norme legislative referitoare la instituirea comisiilor de monitorizare.
În baza actelor respective se prevede crearea unor comisii de monitorizare care vor evalua
condiţiile de detenţie şi tratamentul deţinuţilor activînd pe principiul voluntarismului. Astfel, în
fiecare unitate administrativ-teritorială de nivelul doi, în care funcţionează asemenea instituţii,
urmează să fie creată o comisie de monitorizare.
Totodată, considerăm că prevederea din art. 8 alin. (2) al Legii privind controlul civil asupra
respectării drepturilor omului în instituţiile ce asigură detenţia persoanelor, conform căreia programul
trimestrial al vizitelor comisiei de monitorizare necesită a fi coordonat cu organul ierarhic superior al
instituţiei care urmează a fi monitorizată precum şi prevederile art. 9 alin. (1) şi (3) referitoare la
accesul membrilor comisiilor de monitorizare în instituţiile ce asigură detenţia persoanelor nu vor
contribui la o exercitare efectivă de către comisiile respective a atribuţiilor care le revin.
Ţinînd cont de cele menţionate propunem ca vizitele efectuate de către comisiile de
monitorizare în instituţiile de detenţie să fie inopinate. Astfel la art. 8 alin. (2) urmează de exclus
sintagma „este coordonat cu organul ierarhic superior al instituţiei care urmează a fi

57
monitorizată” şi înlocuită cu sintagma „sînt efectuate fără un preaviz special”, alineatul
respectiv fiind formulat în următoarea redacţie:
Articolul 8. Organizarea procedurii de monitorizare
(2) Comisia de monitorizare planifică şi aprobă trimestrial programul vizitelor (programul
de monitorizare), care sînt efectuate fără un preaviz special.
De asemenea la art. 9 alin (1) sintagma „în baza programului de monitorizare, aprobat
conform prevederilor prezentei legi”, urmează a fi exclusă, iar alineatul respectiv să fie formulat
în următoarea redacţie:
Articolul 9. Accesul membrilor comisiilor de monitorizare în instituţiile ce asigură detenţia
persoanelor
(1) Accesul membrilor grupului de monitorizare în instituţiile ce asigură detenţia
persoanelor se efectuează la prezentarea legitimaţiilor ce confirmă calitatea de membru al
comisiei, eliberate de către preşedintele consiliului unităţii administrativ-teritoriale de nivelul
doi şi a mandatului de monitorizare, eliberat de către preşedintele comisiei, în care sînt indicate
persoanele care vor efectua monitorizarea, data vizitei şi instituţia care urmează a fi verificată.
Deasemenea art. 9 alin. (3) urmează a fi exclus.
Fiecare din cele de peste 130 de aşezăminte penitenciare din Marea Britanie are în
componenţă o echipă de probaţiune. Cele mai multe din acestea îşi au sediul chiar în interiorul
penitenciarului. Sarcinile lor sînt variate, de la colaborarea cu personalul penitenciarului în
aplicarea unor programe, pînă la desfăşurarea unor activităţi orientate spre bunăstarea deţinuţilor.
Directorii penitenciarelor negociază anual cu serviciile locale numărul de ofiţeri de probaţiune
care vor fi detaşaţi în penitenciar şi sarcinile acestora.
Toţi deţinuţii, cu excepţia celor condamnaţi pentru infracţiuni foarte grave, pot fi liberaţi
după executarea a jumătate din pedeapsă. Spre exemplu, un deţinut condamnat la închisoare de
pînă la 12 luni poate fi liberat din penitenciar fără supraveghere după ce a executat jumătate din
pedeapsă. Deţinuţii cu pedepse cuprinse între 1 şi 4 ani, sînt liberaţi după executarea unei
jumătăţi din pedeapsă şi supravegheaţi pînă la împlinirea a ¾ din totalul pedepsei. Acest
program de liberare se numeşte liberare condiţionată automată. Dacă fostul deţinut nu îşi respectă
condiţiile stabilite la momentul liberării condiţionate, nu este sesizată instanţa, ci Serviciul de
liberare condiţionată din Home Office care are autoritatea necesară să dispună trimiterea
persoanei înapoi în închisoare [95, p. 48-49].
În Anglia şi Ţara Galilor serviciile de probaţiune sînt plasate sub tutela Home Office-ului
(echivalentul din Marea Britanie pentru Ministerul de Interne), în timp ce administrarea
fondurilor şi monitorizarea la nivel naţional sînt realizate de către Inspectoratul de Probaţiune al
Maiestăţii Sale (Her Majesty’s Inspectorate of Probation) [96, p. 10].

58
În mod tradiţional, serviciile de probaţiune ofereau şi servicii de asistenţă postpenală.
Acest serviciu era obligatoriu pentru serviciul de probaţiune şi voluntar pentru deţinuţi. În
prezent, chiar dacă asistenţa postpenală a rămas obligatorie, sînt doar cîteva servicii de
probaţiune care încă mai oferă astfel de servicii. Serviciile de asistenţă a persoanelor liberate din
penitenciar şi familiile acestora, în cele mai multe cazuri, sînt organizate de către organizaţii
neguvernamentale [95, p. 48-49].
Ca urmare a dispoziţiilor legii Criminal Justice Act, a fost creată Central After – Care
Association. Această asociaţie este controlată de un comitet în care sînt reprezentate
departamentele ministeriale şi serviciile sociale interesate. Ea este finanţată atît din bugetul de stat,
cît şi din bugetul organelor autorităţilor locale, precum şi a persoanelor private, care se ocupă cu
activităţi de caritate. Activitatea asociaţiei permite să se asigure asistenţa după liberare, potrivit
unor principii uniforme, de către un personal specializat, supus aceluiaşi control, munca fiind
benevolă. Astfel, asociaţia organizează cămine pentru locuirea temporară a persoanelor liberate,
deţine centre speciale pentru pregătire profesională, alocă mijloace pentru acordarea ajutorului
material acestor persoane [97, p. 21-23].
SUA. În virtutea unor cauze istorice în ultimele decenii în SUA prevalează tendinţa spre
severizarea condiţiilor de ispăşire a pedepsei de către condamnaţi. Acest fapt este legat de aşa
numita „explozie a închisorilor” deschiderea fără precedent a mai multor închisori. Însă o
diminuare a nivelului criminalităţii în SUA nu s-a constatat, nivelul recidivei nu a scăzut.
Politica izolării forţate a delincvenţilor în penitenciare a provocat o creştere considerabilă a
relaţiilor de subcultură în mediul deţinuţilor şi a criminalităţii penitenciare [98, p. 8].
Numărul total de deţinuţi în închisorile Statelor Unite în anul 2007 era de 2.245.189
persoane, iar rata la 100.000 locuitori era de 750 deţinuţi [99] fiind astfel una din cele mai mari
în lume. Anual SUA cheltuie 40 mlrd. dolari pentru întreţinerea închisorilor [100].
Deţinuţii în SUA sînt plasaţi atît în închisori (prison), cît şi în izolatoare de detenţie
preventivă (jail), unde se deţin persoanele aflate sub urmărire penală, precum şi condamnaţii cu
termene mici. Desigur, condiţiile de deţinere în SUA sînt incomparabil mai bune, însă acest fapt
este condiţionat, în primul rînd, de starea economică a întregii ţări.
În închisorile din Statele Unite, la fel ca şi în Republica Moldova sînt camere pentru 60-80
de persoane, fiind astfel strîmtoraţi spre o comunicare intensă şi permanentă unul cu altul. Există
însă şi o altă extremă: În instituţiile corecţionale de tipul „maxi-maxi”, utilate cu mijloace
electronice de control şi supraveghere, este realizată ideea izolării totale a deţinutului.
Condamnatul ispăşeşte pedeapsa în camera pentru o singură persoană, amenajată cu duş şi toaletă,
teren deschis pentru plimbări şi exerciţii; el primeşte o alimentare intensivă şi totodată se află într-o
izolare completă de semenii săi. Noi sîntem predispuşi să considerăm sistemul, care îi oferă
deţinutului un „spaţiu vital” de un metru ca fiind inuman. Însă cu acelaşi drept această determinare

59
poate fi aplicată şi faţă de sistemele, care condamnă persoana la o singurătate îndelungată. Toată
deosebirea constă în structura acestor condiţii inumane: suferinţele fizice sînt reduse pînă la minim,
odată ce cele morale sînt aduse pînă la maxim.
De aceea, vorbind despre necesitatea implementării în practica naţională a experienţei de
peste hotare privind executarea pedepselor, ţinem să menţionăm că sistemul penitenciar al SUA,
probabil, este cel mai puţin adaptat pentru aceasta.
În SUA există programe, orientate spre reabilitarea condamnaţilor. În procesul executării
pedepsei condamnaţii sînt atraşi să participe la programe special elaborate, treninguri: Scopul lor
este facilitarea corijării condamnaţilor, transformarea lor în cetăţeni oneşti, care nu ar admite să
săvîrşească noi infracţiuni. Totodată principiul de bază al tratamentului devine recunoaşterea
faptului că infractorul posedă anumite capacităţi potenţiale pentru cultivarea unor calităţi
omeneşti pozitive, iar prin urmare, capacităţi de a începe o nouă viaţă [101, p. 8].
Persoanele liberate nu se pot include direct în viaţa activă a societăţii, să asimileze rapid noi
roluri sociale. Un mijloc eficient în acest caz este modelarea de către condamnaţi sub conducerea
educatorului şi psihologului a acelor situaţii şi roluri din viaţă, cu care va trebui să se confrunte
după liberare. În aşa mod condamnaţii sînt puşi în situaţia de a-şi determina de sine stătător
comportamentul, fapt care permite chiar în instituţia penitenciară de a le cultiva deprinderi şi
stereotipuri legale de comportament în situaţii similare. O asemenea practică pe larg este
implementată în penitenciarele din SUA. Astfel, se aplică cu succes metoda “economiei
simbolice”. Condamnaţii, pentru un comportament bun, cîştigă o anumită sumă de bani simbolici
pe care îi utilizează pentru procurarea unor “privilegii” cum ar fi timpul suplimentar pentru
vizionarea unor emisiuni televizate sau alte servicii. În aşa mod, condamnaţii nu pierd deprinderile
privind cheltuirea adecvată a mijloacelor băneşti şi după liberare [102, p. 435].
Asistenţa socială în privinţa delincvenţilor este realizată prin intermediul serviciului de
probaţiune care în afară de acordarea ajutorului social celor liberaţi condiţionat (spre ex.
angajarea în cîmpul muncii, acordarea unui loc de trai, ajutor material etc.) are o contribuţie
importantă de profilaxie a criminalităţii recidive [13, p. 195].
Ţările din cadrul sistemului de drept continental (RFG, Franţa; Suedia, Belarus).
RFG. Executarea pedepselor penale în Germania este în competenţa Ministerului Justiţiei
al RFG şi este reglementată de o lege federală, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1977. Totodată
organizarea administraţiilor penitenciare este pe landuri, fiecare din acestea avînd propriul
Minister al Justiţiei.
În faţa instituţiilor de executare a pedepselor, de către legiuitor a fost trasată sarcina ca
acestea să organizeze detenţia în aşa mod, încît după liberare condamnatul să poarte răspundere
socială pentru comportamentul său şi să trăiască în societate respectînd legile. Pentru angajaţii
instituţiilor penitenciare nu contează hotărîrea judecăţii despre fapta şi modul în care aceasta a

60
fost săvîrşită de către condamnat, termenul de pedeapsă, compensarea prejudiciului adus etc.
Sarcina primordială al sistemului penitenciar este să-l ajute pe condamnat să-şi continue după
liberare viaţa în limitele legii, adică să-i faciliteze resocializarea. Această idee este promovată
practic de toate articolele Codului de executare a sancţiunilor penale.
Cu toate că legea de executare a pedepselor penale este una pentru toate landurile RFG,
condiţiile de îndeplinire în fiecare land federal sînt diferite. Unul din landurile care a înregistrat
cele mai bune succese în resocializarea condamnaţilor la privaţiune de libertate este landul
Renania de Nord-Wesrfalia. Aici locuiesc aproximativ 18% din populaţia Germaniei [103].
Ţinînd cont de faptul că, comportamentul infracţional este determinat de o multitudine de
factori particulari şi sociali, pentru soluţionarea sarcinii resocializării infractorilor este necesară
pentru fiecare din ei o abordare diferenţiată şi individuală, care presupune utilizarea celor mai
efective forme şi metode de lucru.
Cu acest scop în Renania de Nord-Westfalia a fost creat un serviciu psihologic, funcţionează o
închisoare-distribuitoare specială, care este, în acelaşi timp, un centru de diagnosticare. Astfel, toţi
delincvenţii maturi, cetăţeni ai RFG, condamnaţi la privaţiune de libertate pe un termen mai mare de
doi ani, după punerea în aplicare a sentinţei, sînt trimişi în această închisoare. Ea se află în oraşul
Hagen. În închisoarea din Hagen lucrează o comisie specială, din a cărei componenţă fac parte: un
jurist, consilierul pentru angajarea în cîmpul muncii, pedagogi, psihologi, lucrători sociali,
cercetători-sociologi şi angajaţi ai serviciului general de executare a pedepsei. Membrii comisiei,
timp de şase săptămîni, studiază şi diagnostichează multilateral personalitatea fiecărui condamnat şi
determină ce măsuri de resocializare sînt mai adecvate în fiecare caz în parte. În baza datelor
acumulate comisia elaborează recomandările de lucru individual cu condamnatul. Acestea conţin
caracteristici cu indicarea principalelor dereglări şi a direcţiilor de activitate pentru corijarea lor, ceea
ce dă posibilitatea planificării pe termen lung a lucrului cu condamnatul. Recomandările sînt trimise
împreună cu condamnatul în locul de detenţie a acestuia. Comisia stabileşte, de asemenea, cea mai
potrivită instituţie de detenţie pentru fiecare condamnat, proces în care se ţine cont de specializarea
acesteia şi locul de amplasare (cît mai aproape posibil de locul de trai al condamnatului) [103].
Pentru soluţionarea problemei angajării condamnaţilor în cîmpul muncii, administraţia
stabileşte relaţii cu diferiţi angajatori, cointeresîndu-i prin faptul că în fiecare săptămînă ei pot
utiliza acel număr de condamnaţi de care au nevoie la acea etapă. Aceste măsuri contribuie la
păstrarea deprinderilor de muncă ale condamnaţilor, precum şi a relaţiilor lor cu exteriorul.
Personalul instituţiilor penitenciare tinde să menţină şi să consolideze relaţiile
condamnaţilor cu exteriorul şi îndeosebi cu familia lui. În afară de asistenţii sociali aceste sarcini
mai sînt soluţionate şi de către grupe speciale de contact. Spre deosebire de asistenţii sociali,
care acordă ajutor prin sfaturi, explicaţii, recomandări, grupele de contact, la recomandarea
asistenţilor sociali invită condamnaţii pe perioada concediilor (14 zile) din penitenciar în casele

61
lor, contactează benevol cu ei în timpul executării pedepsei. În componenţa grupelor de contact
pot face parte persoanele, care s-au recomandat ca cetăţeni oneşti.
În afară de aceasta, în Germania mai funcţionează consilii de tutelă, care sînt obligate să
acorde ajutor administraţiei instituţiilor penitenciare în influenţa corecţională asupra
condamnaţilor. Consiliul de tutelă este format din 8-10 cetăţeni cu autoritate. Aceştia pot fi
parlamentari, jurişti, medici, oameni de afaceri, pedagogi, industriaşi, muncitori etc. Ei sînt
învestiţi cu funcţia de control asupra executării pedepsei, utilizării forţei de muncă a condamnaţilor
şi influenţelor educative din partea asistenţilor sociali şi a grupurilor de contact [56, p. 196-200].
Legislaţia socială este reunită în Codul social al RFG. De rînd cu politica socială de stat, în
Germania a devenit tradiţională şi participarea bisericii la acordarea ajutorului social şi al
serviciilor sociale, precum şi a pregătirii profesionale a asistenţilor sociali pentru slujire în cadrul
bisericilor catolice şi celor evanghelice. Astfel, cu probleme sociale ale condamnaţilor în
Germania se ocupă nu doar organizaţiile statale dar şi cele religioase [13, p. 195].
Franţa. Sistemul penitenciar al Franţei este parte integrantă al Ministerului Justiţiei, iar
organul superior este Direcţia Administraţiei Penitenciare. Serviciile publice penitenciare
participă la executarea deciziilor şi sentinţelor penale şi la menţinerea securităţii publice. Ele
favorizează reinserţia socială a persoanelor care le-au fost încredinţate de autorităţile judiciare şi
sînt organizate astfel încît să asigure resocializarea condamnaţilor.
În Franţa se aplică cu precauţie (dealtfel, ca şi în majoritatea statelor europene) o astfel de
pedeapsă penală cum este închisoarea considerînd-se, pe bună dreptate, că în majoritatea
cazurilor izolarea persoanei nicidecum nu contribuie la reeducarea sau corijarea sa [100].
În acest context necesită să atragem atenţia asupra unor prevederi ale legislaţiei penale a
Franţei. Astfel, în art. 132-25 al Codului Penal al Franţei din 22 iulie 1992 se prevede că
„instanţa de judecată stabilind pedeapsa cu închisoare pe un termen de un an sau mai puţin, poate
hotărî executarea pedepsei în regim de semilibertate în privinţa condamnatului, care va motiva
fie prin activitatea sa profesională, fie prin dorinţa de a primi instruire generală sau profesională,
a stagiunii sau a unei munci temporare în scopul resocializării, fie prin participarea activă la viaţa
familiei, fie prin necesitatea de a urma un tratament”. Scopul măsurilor de acordare a ajutorului
este susţinerea condamnatului în eforturile sale de resocializare. „aceste măsuri, - se spune în art.
132-46 CP al Franţei, - realizate în formă de ajutor cu caracter social, şi în unele cazuri în formă
de ajutor material, se implementează în viaţă de către serviciul de probaţiune cu participarea, în
caz de necesitate, a tuturor organizaţiilor de stat şi obşteşti” [104, p. 35].
După cum remarcă specialiştii,[105, p. 190] în Codul penal francez şi-au găsit reflectarea
două moduri de abordare a esenţei şi scopurilor pedepsei: neoclasicismul şi teoria apărării socialе.
Conform teoriei neoclasicismului pedeapsa urmăreşte două scopuri de bază: răsplata şi intimidarea.
Reprezentanţii teoriei noii apărări sociale consideră drept scopuri principale ale pedepsei corijarea

62
şi resocializarea infractorului. Potrivit juristului francez Anceli M., adevărata condiţie a unei
dezvoltări armonioase a sancţiunilor penale constă în aplicarea lor social orientată şi ştiinţific
individualizată. Individualizarea aplicării lor va permite ca acestea să devină adevăraţi factori de
resocializare, care şi este scopul final al politicii apărării sociale [106, p. 228].
Termenul mediu de deţinere în locurile de privaţiune de libertate în Franţa este de 8 luni (în
Republica Moldova, conform unor date, în anul 2007 era de 9.2 ani [99, p. 5]), iar în izolatoarele
de urmărire penală este de 3,8 luni. În închisorile franceze se aplică pe larg liberarea condiţionată
înainte de termen. Anual un număr important de condamnaţi sînt trecuţi la regim semiliber, iar
altora li se oferă posibilitatea să-şi ispăşească pedeapsa penală în afara închisorii. În acest tip de
regim condamnaţii se prezintă în instituţia penitenciară doar pe noapte. Ziua condamnatul poate
munci, învăţa sau, în caz de necesitate, să petreacă un curs de tratament [100].
În afară de aceasta, dacă comportamentul condamnatului este adecvat, el poate beneficia de
reducerea termenului de pedeapsă cu 3 luni anual, iar dacă este la prima condamnare, atunci el
mai poate beneficia în plus de reducerea anuală cu încă 2 luni a termenului de pedeapsă. Astfel,
persoana condamnată pentru prima oară, avînd un comportament exemplar, din doi ani de
pedeapsă care i-au fost stabiliţi, execută real doar 14 luni privaţiune de libertate fără nici o liberare
condiţionată înainte de termen. Recidiviştii pot beneficia de reducere a termenului de pedeapsă cu
o lună pe an după trecerea unui an de detenţie şi dacă există dovezi convingătoare privind
readaptarea lui socială [100].
În penitenciarele franceze se practică pe larg acordarea deplasărilor în afara locurilor de
detenţie. O atenţie sporită se acordă instruirii generale şi profesionale. Pregătirea profesională a
deţinuţilor la nivel de 80% este finanţată de către Ministerul Muncii.
Deţinuţii au acces la toate domeniile culturii (lectură, artă plastică, teatru, muzică, dansuri
etc.). În instituţiile penitenciare sînt create ateliere artistice speciale. În fiecare instituţie există
una sau cîteva biblioteci. Oamenii de artă şi cultură frecventează regulat instituţiile penitenciare.
Uşile penitenciarelor franceze sînt larg deschise pentru diferite organizaţii
neguvernamentale, care ajută administraţiei în reintegrarea socială a deţinuţilor. Printre cele mai
mari organizaţii neguvernamentale pot fi menţionate „Asociaţia naţională a vizitatorilor
penitenciari”, „Scrisoarea de la Bove” (corespondenţa cu condamnaţii), „Auxilia” (instruirea la
distanţă), Crucea Roşie franceză etc. Pe lîngă fiecare instituţie penitenciară funcţionează sub
egida Ministerului Justiţiei cîte o asociaţie social-culturală şi sportivă care au drept scop
susţinerea tendinţei condamnaţilor de a se include în viaţa obştească [100].
Asociaţia „Relaţia copiilor cu părinţii” are ca scop de a restabili şi susţine legătura între
copil şi părintele deţinut şi invers. Ea coordonează activitatea a 12 centre regionale, include în
sine 400 de voluntari şi 50 de profesionişti şi se ocupă cu problemele a aproximativ 12 mii de
minori aflaţi în detenţie [107].

63
În Franţa sistemul de probaţiune a fost introdus în legislaţie din 31.12.1957, care instituia
suspendarea sentinţei cu supunere la probă şi înfiinţa Comitetele de Probaţiune şi Asistenţă
pentru Liberaţi (CPAL). Aceste comitete se aflau sub tutela Administraţiei Penitenciare,
structură distinctă în cadrul Ministerului Justiţiei. Prin Decretul nr. 276 din 13 aprilie 1999,
modificarea Codului de procedură penală francez şi înştiinţarea Serviciilor Penitenciare de
Inserţie şi Probaţiune s-a realizat reforma sistemului execuţional prin unificarea, la nivel
departamental, a acelor două categorii de servicii într-o unitate administrativă unică [96, p. 13].
Dreptul protecţiei sociale al Franţei include dreptul muncii, asigurarea socială şi ajutorul
social. Însă statul realizează doar o parte neînsemnată din programele sociale (tutela invalizilor şi
a persoanelor care necesită îngrijire precum şi acordarea de ajutor persoanelor fără locuinţă),
celelalte direcţii ale politicii sociale intră în competenţa municipalităţilor, care se bucură de
împuterniciri politice, economice şi culturale semnificative cu funcţii de control. De aceea
asistenţa socială a condamnaţilor se realizează în special la nivel regional [13, p. 195-196].
În Suedia administraţia penitenciară, deşi este în responsabilitatea Ministerului Justiţiei,
directorul general răspunde în faţa Guvernului. Administraţia penitenciară şi serviciile de
probaţiune sînt unite în cadrul aceluiaşi organ numit Departamentul pentru Închisori şi Probaţiune.
Atît guvernul cît şi parlamentul cer ca executarea pedepselor să poarte un caracter uman, şi
în acelaşi timp, efectiv. Adică trebuie să se bazeze pe buchia legii, să protejeze societatea de
persoane, care au încălcat legea, dar şi să manifeste un respect necesar faţă de deţinuţi. Această
abordare este caracteristică pentru cultura, tradiţiile şi concepţiile suedeze.
Astfel, administraţiile penitenciare implementează programe care asigură un tratament
individual faţă de fiecare deţinut, în dependenţă de infracţiunea comisă de el şi comportamentul
său actual (abuzul de narcotice, alcool, înclinaţii spre agresivitate sau lipsa deprinderilor de
viaţă) [108, p. 17].
O direcţie importantă a politicii execuţional penale în Suedia este micşorarea izolării
deţinuţilor de societate. În acest scop pentru fiecare deţinut se elaborează un plan individual. În
particular se precizează posibilitatea contactelor cu familia şi prietenii, concediul obligatoriu.
Dacă termenul de detenţie nu depăşeşte patru luni de zile, atunci condamnatul este încadrat în
muncă fără privare de libertate (comportamentul său este supravegheat prin monitoring electronic).
Vîrsta răspunderi penale în Suedia este de la 15 ani. Pînă la atingerea acestei vîrste
delincvenţii sînt supravegheaţi de serviciile sociale în corespundere cu planurile individuale. De
la 15 pînă la 18 ani detenţiunea infractorului în penitenciar poate avea loc doar în cazuri
excepţionale. Delincvenţii de la 18 pînă la 21 de ani sînt pedepsiţi cu pedepse privative de
libertate numai pentru infracţiuni grave. Cu această categorie de infractori lucrează CIS –
serviciul naţional special, care realizează conducerea cu casele speciale pentru tineret (care

64
înlocuiesc penitenciarul), în care sînt deţinuţi infractorii tineri. În aşa mod încercînd a se opune
daunei pe care o poate aduce persoanei tinere închisoarea [109].
În mare parte, termenele de detenţie în Suedia sînt scurte. 60% din deţinuţi ispăşesc pedepse cu
termene de pînă la 6 luni sau mai puţin, 80% - pînă la un an, 3-5% din infractori ispăşesc termene de
la 4 ani şi pînă la detenţiunea pe viaţă. În ultimii ani se observă o tendinţă către majorarea termenelor
de pedeapsă. Numărul deţinuţilor, care în mediu se află în penitenciare este aproximativ de 5000. În
afară de aceasta 1600 de deţinuţi se află sub anchetă. Anual circa 6000 de persoane sînt condamnaţi
condiţionat. Pentru narcomani şi alcoolici este stabilită pedeapsa în instituţii speciale [109].
Primul, şi cel mai important instrument este efectuarea anamnezei sociale, o descriere a
deţinutului nou-sosit şi a vieţii acestuia în societate. Factorii ca familia, educaţia, starea
materială, statutul social, ocupaţia în cîmpul muncii, starea sănătăţii, atitudinea faţă de droguri
sînt factori care sînt importaţi în acest context.
Anamneza se face prin intervievarea deţinutului precum şi a altor persoane care pot oferi
mai multe informaţii despre el. Anamneza este baza a ceea ce se numeşte „planul perioadei de
detenţie”. În vederea evidenţei tuturor activităţilor petrecute cu condamnatul este completat un
jurnal (sau dosar). Tot ce se notează în el este de asemenea o continuitate a planului stabilit la
început. Planul este stabilit la o şedinţă colegială cu persoanele care sînt în legătură cu deţinutul.
Jurnalul trebuie să ducă evidenţa deţinutului tot timpul, cînd acesta este pus în libertate jurnalul
trebuie trimis autorităţilor responsabile de supravegherea persoanelor liberate condiţionat. Aceste
autorităţi trebuie să noteze ce se întîmplă în perioada aflării deţinutului în afara închisorii – dacă
deţinutul recidivează dosarul reintră într-o altă sentinţă etc [110].
În Suedia politica socială, aproape în totalitate, este realizată de către stat. O parte
indispensabilă a „modelului suedez” este sistemul bine dezvoltat al asigurării de stat pentru
toate păturile sociale. Desigur, şi asistenţa socială a condamnaţilor se realizează, în special, la
nivel de stat [13, p. 196].
În Belarus administraţia penitenciară este un departament în cadrul Ministerului Justiţiei şi
se numeşte Comitetul de executare a pedepselor. Între administraţiile centrale şi instituţiile
penitenciare se găsesc 8 departamente regionale.
Codul penal al Republicii Belarus din 09.07.1999 [111] este elaborat în baza Codului penal
model pentru statele CSI. Un plus indubitabil al său este sistematizarea sa logică bine pusă la
punct. Astfel, în capitolul III, consacrat răspunderii penale, sînt determinate scopurile ei. Pe primul
loc este pus scopul corijării condamnatului, fapt care indică asupra importanţei resocializării.
Prevederile Codului penal sînt dezvoltate de Codul execuţional penal al Republicii Belarus
din 11.01.2000 [112]. În art. 7 este formulată noţiunea de corijare prin care se înţelege formarea
la condamnaţi a capacităţii de a duce un mod de viaţă cinstit. O astfel de determinare pare a fi
mai vastă corespunzînd realităţii moderne.

65
Munca în penitenciare este obligatorie, cel puţin teoretic, deoarece nu întotdeauna există
posibilităţi de muncă. De asemenea deţinuţii participă, prin rotaţie, la servicii gratuite în folosul
comunităţii.
Toţi deţinuţii care au vîrstă sub 30 de ani trebuie să urmeze cursurile şcolii generale, cele
liceale fiind voluntare. În toate penitenciarele activează psihologi.
Vizitele pot fi scurte (4 ore) sau lungi (3 zile, în hoteluri aflate în interiorul zonei de
deţinere, acordate numai rudelor apropiate) [3, p. 70].
Mult mai precis, în opinia noastră, Codul execuţional penal al Republicii Belarus
reglementează problemele ce ţin de statutul juridic al persoanelor care au executat o pedeapsă
penală. Art. 195 CEP al RB prevede că persoanele care au executat o pedeapsă sau care au fost
liberaţi de pedeapsă şi au antecedente penale, îndeplinesc obligaţiile şi se bucură de drepturile care
sînt stabilite pentru cetăţenii Republicii Belarus, cu restricţiile stabilite pentru persoanele cu
antecedente penale. În privinţa persoanelor care au ispăşit o pedeapsă sau care au fost liberaţi de
pedeapsă şi care au comis infracţiuni grave sau deosebit de grave, pe perioada existenţei
antecedentelor penale se stabileşte o supraveghere profilactică. Esenţa ei constă în faptul că
persoana liberată se află sub controlul inspecţiei execuţional-penale şi trebuie să îndeplinească
următoarele obligaţii: să înştiinţeze preventiv inspecţia execuţional-penală despre schimbarea
locului de trai sau plecarea din cauza problemelor personale în altă localitate pe un termen mai
mare de o lună de zile, să se prezinte la inspecţia nominalizată la chemarea ei, însă nu mai mult de
o singură dată în două luni, şi în caz de necesitate, să dea explicaţii referitoare la comportamentul
şi modul său de viaţă (art. 196 alin. (3) CEP al RB).
În privinţa unor categorii de persoane liberate din locurile de detenţie, în scopul instituirii
unui control asupra comportamentului lor, al prevenirii comiterii de către aceştia a unor
infracţiuni şi influenţării profilactice necesare este prevăzută posibilitatea stabilirii supravegherii
preventive (art. 198 CEP al RB). Supravegherea preventivă se stabileşte prin hotărîre a instanţei
de judecată în baza demersului administraţiei instituţiei penitenciare sau a inspecţiei execuţional-
penale, dacă condamnatul a fost liberat condiţionat înainte de termen. Realizarea supravegherii
preventive este pusă în sarcina inspecţiei execuţional-penale de la locul de trai al persoanei
liberate. Lucrătorii inspecţiei execuţional-penale sînt obligaţi să controleze sistematic
comportamentul persoanelor în privinţa cărora este stabilită supravegherea preventivă, să prevină
şi să curme încălcarea de către ei a ordinii publice.
Ţările din regiunea Asiatico-Pacifică (RPC, Japonia).
Codul penal al Republicii Populare Chineze [113] a fost adoptat în anul 1979, însă în
martie 1997 el a apărut într-o formă nouă considerabil prelucrată şi completată. Legislaţia penală
a Republicii Populare Chineze se deosebeşte prin caracterul său specific, fapt care poate fi legat
de orientarea socialistă a statului care a fost păstrată pînă în prezent [114, p. 24]. Comparativ cu

66
redacţia precedentă Codul Penal al Republicii Populare Chineze din 1997 a atenuat puţin
orientarea sa ideologică. Însă, ca şi în redacţia veche a codului, legiuitorul pune pe primul plan
apărarea securităţii statului, ocrotirea puterii dictaturii popular-democratice şi a orientării
socialiste. Această circumstanţă nu ne permite să credem despre un rol substanţial al
resocializării condamnaţilor ca una din condiţiile prevenirii criminalităţii.
Analiza CP al RPC relevă asprimea sa considerabilă comparativ cu codurile penale ale
altor state. Astfel, pedeapsa cu moartea este prevăzută în sancţiunile a peste 80 de articole ale
Părţii speciale (în total 351). Art. 100 CP al RPC prevede obligaţia persoanelor, care au executat
o pedeapsă penală, la încadrarea la serviciu sau la serviciu militar, să nu ascundă şi să comunice
veridic organelor corespunzătoare, că ei au ispăşit o pedeapsă penală. În aşa fel, asupra
persoanelor anterior condamnate se aplică un fel de „marcaj” pe viaţă. Cu toate că CP al RPC
prevede consecinţe juridico-penale prin înăsprirea pedepsei numai pentru recidivă, textul art. 100
ne permite să presupunem că oricare persoană anterior condamnată va avea de suportat toată
viaţa consecinţele negative ale condamnării sale.
Japonia. Cel mai scăzut nivel al criminalităţii recidive este înregistrat astăzi în Japonia.
Acest fapt unical savanţii îl explică prin cîteva cauze: componenţa relativ omogenă a structurii
naţionale a populaţiei, amplasarea insulară a statului şi unitatea lingvistică, neadmiterea pe
parcursul unei perioade îndelungate de timp a unui aflux sistematic de reprezentanţi ai altor
popoare, logica specifică a relaţiilor proprie japonezilor, eficacitatea legislaţiei şi activităţii
organelor de drept [115, p. 19].
Secretul fenomenului japonez al stabilităţii juridico-penale şi al nivelului scăzut al
criminalităţii, de asemenea, se mai explică prin atingerea de către Japonia spre sfîrşitul sec. XX a
echilibrului sistemului de valori – îmbinarea armonioasă a particularismului oriental tradiţional
(orientarea socială de grup, colectivismul, metodele „familiale” de dirijare) şi a universalismului
occidental (individualismul, principiile „organizaţionale” de dirijare, raţionalismul) [116, p. 11].
Printre factorii care contribuie la o eficacitate înaltă a luptei cu criminalitatea în Japonia,
urmează de numit totalitatea măsurilor care sînt orientate spre o resocializare reuşită, fără o
stigmatizare excesivă a persoanelor liberate din locurile de detenţie. Astfel, pe lîngă măsurile cu
caracter strict juridico-penal de sancţionare a infractorilor, mai sînt utilizate aşa numitele măsuri
de securitate (instituţiile penitenciare pentru delincvenţii minori, „casele educative de femei”
pentru prostituate, punctele de protecţie şi supraveghere, care acordă ajutor persoanelor
condamnate condiţionat, etc.).
Problemele asigurării condiţiilor de trai şi de muncă a persoanelor liberate din detenţie sînt
reglementate prin legea „Cu privire la tutela postpenitenciară”. Responsabilitatea pentru
acordarea ajutorului de reabilitare o poartă guvernul, în acest scop a fost special creat serviciul
de probaţiune.

67
Astfel, pe parcursul a 8 luni de zile se întreprind măsuri în vederea găsirii unui loc de trai,
a evitării contactelor nedorite cu elementele criminale. Sînt create şi funcţionează real organele
de protecţie reabilitaţională: comisiile centrale şi raionale ale comisiei de protecţie
reabilitaţională, şi punctele de protecţie şi supraveghere, care funcţionează pe lîngă ele, avînd
drept sarcină acordarea de ajutor infractorilor în vederea resocializării lor. În afară de aceasta,
mai există o mulţime de organizaţii obşteşti, activitatea cărora, într-o formă sau alta, este
orientată spre prevenirea criminalităţii.
Aşadar, astăzi, cînd în Republica Moldova este în plină desfăşurare elaborarea şi
implementarea unei noi concepţii de resocializare a condamnaţilor, considerăm a fi binevenită
studierea multilaterală a experienţei înaintate şi utilizarea a tot ce este mai preţios ţinând cont de
specificul şi condiţiile din ţara noastră.
Astfel, pentru înregistrarea unor rezultate marcante, se impune realizarea unui complex de
măsuri economice, social-politice şi ideologice bazate pe o temelie juridică viabilă. Iar ajustarea
legislaţiei naţionale la normele şi standardele internaţionale (şi îndeosebi implementarea ei),
precum şi experienţa privind resocializarea condamnaţilor, din punctul de vedere al organismelor
internaţionale şi ale unor state în parte, trebuie să devină o direcţie strategică a politicii
execuţional-penale a Republicii Moldova.

68
2.4 Concluzii la capitolul 2

În concluzie la acest capitol, venim cu următoarele constatări:


1. Procesul resocializării persoanelor supuse pedepsei cu închisoare este subordonat unor
principii care corespund principiilor politicii execuţional penale formulate în art. 164 CE al
RM. Determinând specificul acestui proces, ele contribuie la realizarea sarcinilor activităţii de
resocializare a condamnaţilor. Cunoaşterea şi înţelegerea lor ajută de a pătrunde în esenţa
procesului corijări, şi perspectivei procesului de resocializare.
2. Resocializarea este un fenomen complex care se manifestă prin perceperea sa ca pe un
proces de durată şi structurat în etape cu subetape. Deşi, divizarea este una convenţională acest
fapt permite individualizarea aplicării măsurilor de resocializare.
3. Analiza sub aspect istoric a reglementării juridice a resocializării persoanelor care au
încălcat legea ne permite să concluzionăm că societatea, din cele mai vechi timpuri, este în căutarea
unor metode efective de luptă cu fenomenul infracţional. Însăşi ideea corijării infractorilor a apărut
cu multe secole în urmă, iar scopul pedepsei a evoluat de la răzbunarea sîngelui, repararea daunei şi
intimidare spre corijarea şi resocializarea infractorului. Astfel, despre o oarecare resocializare a
acestora putem vorbi doar începînd cu prima jumătate a sec. XIX.
4. Modul de abordare a problemei privind resocializarea persoanelor care au încălcat
legea în diferite state este variat: de la o ignorare totală pînă la fixarea prin lege a resocializării
ca scop al pedepsei penale. Totuşi, în pofida specificului naţional şi a altor particularităţi,
experienţa altor state ne va permite să economisim timpul, şi să evităm unele greşeli în
edificarea unui sistem naţional mai efectiv de resocializare, ţinînd cont de realităţile locale.

69
3. PROBLEME PRIVIND REALIZAREA MĂSURILOR DE RESOCIALIZARE
PENITENCIARĂ A CONDAMNAŢILOR

3.1 Aplicarea principalelor mijloace de corijare a condamnaţilor în scopul resocializării lor

Privarea de libertate, în calitate de măsură preventivă sau pedeapsă penală (închisoarea sau
detenţiunea pe viaţă), prevăzute de lege şi aplicate de către instanţa de judecată, constituie o
măsură complexă ce ridică o serie întreagă de probleme. Astfel, pe lîngă multiplele probleme de
ordin personal ale deţinuţilor, extrem de dificile, cum cele de izolare, renunţare la modul obişnuit
de viaţă, îndepărtare temporară de familie şi societate, limitarea exercitării anumitor drepturi,
obligativitatea respectării unui program, probleme de sănătate, muncă şi alte necesităţi – punerea în
executare a pedepsei solicită un efort considerabil şi din partea organelor abilitate ale statului
pentru a asigura o observare, îndrumare şi supraveghere pe întreaga perioadă a detenţiei [117, p. 6].
Eficacitatea influenţării de corijare, în mare măsură, depinde de reuşita adaptării
condamnatului la condiţiile de detenţie. Pentru persoanele care au ajuns în instituţia penitenciară,
cele mai grele sînt primele zile de detenţie. Deţinuţii urmează să se acomodeze la condiţiile de
viaţă şi de muncă din penitenciar, să se supună cerinţelor stricte ale regimului de detenţie şi să se
adapteze la mediul deţinuţilor, deoarece, izolarea de societate, schimbarea statutului social, de
regulă, este suportat destul de dificil.
După cum remarcă specialiştii, durata adaptării primare depinde de capacităţile adaptive
ale individului şi durează în mediu de la 3 pînă la 5 luni [60, p. 609; 118, p. 305].
În literatura ştiinţifică sînt evidenţiate două tipuri ale adaptării condamnaţilor la condiţiile de
detenţie: pozitivă şi negativă. Semnele de bază ale adaptării pozitive sînt: corespunderea
comportamentului informaţiei despre perspectivele aflării în locurile de detenţie; respectarea
regimului de executare a pedepsei; a cerinţelor administraţiei; capacitatea de a-şi controla
comportamentul şi emoţiile. Însă există şi situaţii cînd condamnaţii, în cele mai dese cazuri
recidivişti, se deprind într-atît cu condiţiile de detenţie, neobişnuite pentru un om normal, încît le
consideră şi le percep involuntar ca fiind obişnuite, fapt care se manifestă în cazul adaptării
negative [119, p. 272].
Unii autori, de rînd cu adaptarea pozitivă şi negativă, mai evidenţiază şi al treilea tip –
adaptarea neutră, cînd condamnatul a luat o poziţie de aşteptare faţă de toate regulile instituţiei
penitenciare, în scopul de a petrece cît mai confortabil pentru sine termenul de pedeapsă [14, p. 136].
Adaptarea condamnatului în instituţia penitenciară poate fi divizată convenţional în cîteva
tipuri, fapt care ar permite de a individualiza aplicarea faţă de condamnat a măsurilor de
resocializare. Astfel, clasificarea adaptării condamnaţilor poate fi efectuată în baza următoarelor
temeiuri: a) după condiţiile mediului de adaptare (adaptarea la condiţiile de deţinere, regim,

70
adaptarea la muncă, adaptarea la condiţiile de trai, adaptarea la munca cultural-educativă etc. b)
după timpul da aflare în detenţie (adaptarea primară la condiţiile de executare a pedepsei, la
modificările condiţiilor de deţinere la înrăutăţirea sau îmbunătăţirea lor, etc.) [14, p. 135].
Această clasificare poate fi pusă la baza evidenţierii subetapelor succesive de resocializare
penitenciară: adaptarea la condiţiile executării pedepsei penale (primară), aplicarea activă a
măsurilor de influenţare asupra condamnaţilor şi corijarea lor, pregătirea condamnaţilor pentru
liberare (adaptarea pregătitoare).
Astfel, condamnaţii, ajungînd în penitenciar, sînt supuşi unui proces de dezadaptare, adică
unui proces de distrugere a vechilor relaţii, adaptîndu-se în acelaşi timp la noul mediu. Acesta
este un proces inevitabil şi firesc, care asigură supravieţuirea persoanei în noile condiţii pentru
el. Însă procesele dezadaptării şi adaptării nu pot fi recunoscute în mod univoc drept pozitive sau
negative. Astfel, ruperea relaţiilor negative (spre exemplu, criminale) cu mediul social care a
contribuit la săvîrşirea infracţiunii este un rezultat dorit al activităţii organelor de drept. Totodată
perturbarea relaţiilor pozitive cu familia, prietenii, colegii de serviciu, devine un efect secundar
de izolare a persoanei care împiedică petrecerii reuşite a resocializării. De aceea, de rînd cu
acordarea de ajutor condamnaţilor de a se adapta la condiţiile de executare a pedepsei, urmează
de a păstra la maxim relaţiile social-pozitive ale condamnatului cu societatea.
În scopul studierii personalităţii condamnatului nou-sosit în penitenciar, asigurării
asistenţei psiho-sociale şi acordării ajutorului pentru adaptarea la condiţiile privaţiunii de
libertate, în penitenciarele din RM, este implementat Programul cu privire la organizarea
activităţii cu deţinuţii noi-sosiţi în penitenciar [120]. Programul respectiv este prevăzut pentru o
perioadă de 15 zile, începînd cu sosirea condamnatului în penitenciar.
Este foarte important ca din primele zile de aflare în instituţia penitenciară, colaboratorii să
determine cele mai eficiente metode de influenţare educativă asupra acestor persoane, să î-i ajute
pe condamnaţi să se adapteze la noile condiţii. Reieşind din cele menţionate, un rol important în
activitatea colaboratorilor cu condamnaţii îi revine regimului de carantină.
Conform art. 219 alin. (6) CE al RM, imediat după primire, condamnatul este plasat în
încăperea de carantină pe o perioadă de pînă la 15 zile, în decursul căruia el este supus
examenului medical în vederea determinării stării sănătăţii şi prescrierii, după necesitate, a
tratamentului individual. Totodată, în timpul aflării condamnatului în carantină, acesta este
informat despre drepturile şi obligaţiunile sale.
Sarcina de bază a regimului de carantină este studierea intensă a personalităţii
condamnaţilor noi sosiţi în penitenciar, aprecierea gradului de degradare socială şi reieşind din
aceasta, orientarea activităţii individual-educative pentru fiecare condamnat, începînd cu primele
zile de executare a termenului de pedeapsă.

71
Totodată, pe parcursul aflării condamnatului în condiţiile regimului de carantină, se
întreprind un complex de măsuri educative, sociale, psihologice, medicale, de securitate şi regim,
profilactice, orientate spre atitudine corectă faţă de măsurile de corijare.
Astfel, începînd cu primele zile de detenţie, condamnatul este orientat asupra corijării şi
resocializării. În activitatea cu condamnaţii din carantină sînt implicaţi colaboratorii cu
experienţă din cadrul serviciilor: securitate; regim, pază şi supraveghere; educativ; psihologic;
medical; de producere; logistic; contabilitatea; reprezentaţii şcolii de instruire profesională. De
asemenea, în activitatea cu condamnaţii în carantină, pot fi implicaţi şi reprezentanţii instituţiilor
guvernamentale, organizaţiilor neguvernamentale şi confesiunilor religioase.
Influenţa resocializantă asupra condamnatului în cadrul instituţiei penitenciare are loc cu
ajutorul unui complex întreg de măsuri. Conform art. 168 CE al RM, Principalele mijloace de
corijare a condamnatului sînt: modul şi condiţiile de executare a pedepsei (regimul), munca
social-utilă, munca educativă, instruirea profesională, învăţămîntul general, influenţa exercitată
de societate.
Prin intermediul mijloacelor de corijare, aplicate faţă de condamnat, se urmăreşte de a
introduce corectivele necesare în calităţile sale social-psihologice, de a-i neutraliza deprinderile
negative şi de a-i impune respectul faţă de lege. Atingerea unui asemenea rezultat este numit
corijare juridică care prezintă prin sine un rezultat important al aplicării pedepsei şi un indicator
semnificativ al eficacităţii sale [121, p. 31].
Regimul ca mijloc de corijare a condamnatului. În literatura de specialitate se
menţionează că regimul în locurile de detenţie exprimă esenţa şi conţinutul pedepsei, în
interiorul căruia poate fi realizată limitarea drepturilor condamnaţilor [122, p. 32].
În Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor termenului “regim” îi
corespunde termenul “tratament”, care trebuie “să aibă ca scop, atît cît permite durata
condamnării, de a crea în ei voinţa şi aptitudinile care să le dea posibilitatea ca după liberarea lor
să trăiască respectînd legea şi satisfăcîndu-şi nevoile lor. Acest tratament trebuie să fie de natură
a le menaja respectul faţă de ei înşişi şi a le dezvolta simţul lor de răspundere” [123, art.58].
Articolul 238 alin. (1) CE al RM defineşte expres regimul de detenţie stabilind că “Regimul
de deţinere în penitenciare asigură paza, supravegherea şi izolarea condamnaţilor, executarea de
către aceştia a obligaţiilor lor, realizarea drepturilor şi intereselor lor legitime, securitatea personală
şi resocializarea condamnaţilor, inclusiv prin deţinerea separată a diferitelor categorii de
condamnaţi, prin diversificarea condiţiilor de deţinere în funcţie de tipul penitenciarului stabilit de
instanţa de judecată şi prin schimbarea condiţiilor de executare a pedepsei”.
Potrivit autorului român Oancea I., “prin regim penitenciar, în sens larg, se înţelege felul
cum este organizată executarea pedepsei privative de libertate în penitenciar sau felul cum este

72
organizată viaţa şi activitatea condamnatului în penitenciar pe durata executării pedepsei în
scopul reeducării lui şi al prevenirii săvîrşirii de noi infracţiuni” [124, p. 85].
În opinia lui Belîi N. A., regimul în locurile de detenţie este un mijloc juridic şi educativ de
organizare a activităţii zilnice avînd drept scop realizarea procesului de executare a pedepsei
penale şi a sarcinilor instituţiilor penitenciare prin reglementarea concretă şi detaliată a relaţiilor
juridice existente între administraţie, condamnaţi şi alte persoane [125, p. 115].
O semnificaţie aparte o au normele regimului care reglementează prevenirea infracţiunilor
şi a altor încălcări a normelor de drept, atît din partea condamnaţilor, în timpul executării
pedepsei, cît şi din partea altor persoane. Ele includ în sine regulile de pază şi supraveghere a
condamnaţilor, de aplicare a măsurilor de securitate, de efectuare a diferitor măsuri profilactice
[86, p. 178].
Cerinţele de regim sînt chemate să contribuie formării la condamnaţi a diverselor
deprinderi pozitive cum ar fi: organizarea corectă a regimului zilei, utilizarea raţională a timpului
etc. În acelaşi timp, este necesar de menţionat că influenţa regimului asupra atingerii scopurilor
resocializării este destul de controversată. Pe de o parte, el este menit să disciplineze, să deprindă
cu ordinea, pe de altă parte – dezobişnuieşte de la sinestătornicie.
Aşa fiind, regimul penitenciar este o problemă importantă a executării pedepsei privative
de libertate, fiindcă de felul regimului penitenciar depinde, în cea mai mare măsură, atingerea
scopului executării pedepsei privative de libertate, acela al reeducării condamnatului şi al
abţinerii lui de la comiterea de noi infracţiuni [126, p. 9].
Funcţiile regimului exprimă esenţa sa şi reprezintă un ansamblu de activităţi menite pentru
atingerea anumitor scopuri [127, p. 105]. Funcţiile de bază ale regimului sînt: de asigurare,
educativă, de pedeapsă, a controlului social (de profilaxie), de resocializare. Funcţiile regimului
se realizează în mod complex, completîndu-se reciproc. Realizîndu-se fiecare de sinestătător, ele
creează totodată condiţii pentru îndeplinirea cu succes a întregului ansamblu de funcţii.
Conţinutul regimului penitenciar. În anexa nr. 10 la Statut este stabilit programul zilei pentru
condamnaţi în care sînt descrise detaliat toate elementele ordinii interioare începând cu deşteptarea,
timpul de muncă, de odihnă, de alimentare precum şi alte activităţi. Programul zilnic se întocmeşte
pentru fiecare penitenciar, reieşind din tipul penitenciarului, condiţiile locale, durata zilei de lumină.
O importanţă mare pentru realizarea prevederilor regimului o are asigurarea normativă de
folosire de către condamnaţi a drepturilor lor şi îndeplinirea obligaţiilor ce le revin deoarece numai
declararea drepturilor subiective încă nu creează condiţii pentru realizarea lor. De aceea multe
articole ale CE şi toate normele Statutului fixează ordinea de realizare a drepturilor condamnaţilor.
Spre ex. art. 229 CE al RM prevede dreptul la corespondenţă şi convorbiri telefonice ale
condamnaţilor, art. 230 CE al RM prevede dreptul de a primi şi expedia colete, pachete cu provizii
şi a banderolelor de către condamnaţi, art. 235 CE al RM stabileşte posibilitatea acordării

73
condamnaţilor dreptului de a se deplasa fără escortă sau însoţire în afara penitenciarului, art. 236
CE al RM prevede posibilitatea deplasării de scurtă durată în afara penitenciarului iar secţiunile 22,
23, 25, 27 din Statut reglementează modul şi procedura de realizare a acestor drepturi.
Pentru respectarea de către condamnaţi a obligaţiilor lor se aplică aceleaşi reguli. Pentru
încălcarea cerinţelor regimului, faţă de ei pot fi aplicate sancţiunile disciplinare prevăzute de art.
265 CE al RM, iar în cazurile prevăzute de art. 242 CE al RM faţă de condamnaţi poate fi
aplicată forţa fizică, mijloacele speciale şi arma de foc.
Codul de executare reglementează şi dreptul condamnaţilor la corespondenţă şi convorbiri
telefonice precum şi dreptul la întrevederi (art. 229, 232, CE al RM; secţiunile 25, 27, 28 din Statut).
Contactele cu exteriorul constituie o parte esenţială a reintegrării lor în societate. Astfel, art. 61 al
Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor prevede că “tratamentul deţinuţilor nu
trebuie să pună accentul pe excluderea lor din societate, ci pe continua lor participare la aceasta”.
Ţinînd cont de importanţa păstrării legăturii condamnaţilor cu familia, rudele, precum şi cu
alte persoane din afara penitenciarului, legislaţia execuţional - penală oferă condamnaţilor
dreptul la întrevederi.
Art. 232 CE al RM şi secţiunea a 25-a din Statut prevăd dreptul condamnaţilor la
întrevederi cu soţul, rudele, iar în cazuri excepţionale, cu autorizaţia administraţiei
penitenciarului, cu o altă persoană indicată de condamnat.
Rezultatele chestionării deţinuţilor petrecută de către noi în 3 penitenciare (Penitenciarul
nr. 15 Cricova, penitenciarul nr. 9 Pruncul, penitenciarul nr. 10 Goian) indică că 88,5% dintre
condamnaţi au întîlniri cu rudele şi cu alte persoane apropiate conform numărului stabilit de
legislaţie; 7,7% au indicat că au mai puţine întîlniri decât este prevăzut de legislaţie; 3,8% au
indicat că nu au avut nici o întîlnire.
Un aspect important este implicarea familiilor persoanelor condamnate şi intensificarea
contactelor deţinuţilor cu membrii familiilor. Este deja demonstrat rolul activ pe care îl poate avea
familia în reintegrarea socială a foştilor deţinuţi. În acest sens, familiile ar trebui să cunoască o
serie de informaţii elementare: numărul de vizite permise, procedura de primire a permisului de
vizitare, numărul de persoane care pot participa în cadrul vizitei, care sînt limitările referitor la
vizitatori, care sînt lucrurile permise, cele interzise, actele şi procedura de identificare, modalitatea
de contestare a deciziilor administraţiei penitenciare în acest sens [128, p. 228].
În afară de aceasta, însăşi administraţia instituţiei penitenciare este cointeresată de faptul ca
condamnatul să întreţină legături cu familia deoarece aceasta, în primul rînd, influenţează pozitiv
asupra condamnatului şi contribuie la corijarea sa. În al doilea rînd, se reduc la minim obligaţiile
instituţiei penitenciare ce ţin de soluţionarea problemelor de angajare în cîmpul muncii şi
stabilirea locului de trai a persoanei care şi-a ispăşit pedeapsa.

74
Astfel, cu cît mai mult este vizitat condamnatul de către rude şi prieteni, cu atît mai trainice
sînt relaţiile lui cu exteriorul, fapt care în consecinţă va contribui la o integrare mai uşoară în
societate. Avînd în vedere cele menţionate, propunem de a fi majorat numărul întrevederilor de
lungă durată al condamnaţilor de la 4 la 6 pe an (art. 232 alin. (4) Cod de executare al RM).
Astfel, art. 232 alin. (4) urmează a fi formulat în următoarea redacţie:
(4) Condamnatul are dreptul la cel puţin o întrevedere de scurtă durată pe lună şi la cel
puţin 6 întrevederi de lungă durată pe an. Întrevederi de lungă durată nu se acordă condamnatului
aflat în regim iniţial şi condamnatului la detenţiune pe viaţă.
Normele care asigură ocrotirea socială a condamnaţilor. Cu toate că aceste norme nu se
conţin neapărat în capitolele CE al RM care reglementează regimul în instituţiile penitenciare,
ele, prin conţinutul lor, au menirea de asigurare normativă a ocrotirii sociale a condamnaţilor în
condiţiile executării pedepsei. La acestea se referă: dreptul condamnatului de a nu fi supus la
tortură şi nici la pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (art. 166 alin. (1)
lit. b) CE al RM); dreptul de a adresa petiţii (cereri, reclamaţii, propuneri) (art. 166 alin. (1) lit. c)
CE al RM); dreptul la ocrotirea sănătăţii (art. 166 alin. (1) lit. e) CE al RM); dreptul la asigurare
socială, inclusiv la pensie (art. 166 alin. (1) lit. f) CE al RM, art. 258 CE al RM); dreptul la
securitatea personală (art. 225 CE al RM).
Unul din elementele ocrotirii sociale ale condamnaţilor în timpul executării pedepsei este
restricţia aplicării faţă de ei a unor anumite sancţiuni disciplinare. Astfel, este interzisă
încarcerarea femeilor gravide şi femeilor cu copii sugaci (art. 265 alin. (5) CE al RM).
Prin lege este prevăzută crearea unor condiţii mai uşoare de ispăşire a pedepsei pentru femei
şi anumite categorii de condamnaţi. Conform art. 275 alin. (3) CE al RM femeile gravide şi
mamele care au cu ele copii nu pot fi deţinute în condiţiile penitenciarului de tip închis. De
asemenea, femeilor gravide condamnate, mamelor care alăptează, condamnaţilor minori,
condamnaţilor care lucrează în condiţii grele şi nocive precum si condamnaţilor bolnavi, conform
indicaţiilor medicului şi invalizilor de gradul I şi II li se stabileşte o raţie alimentară suplimentară.
În prezent, cu toate că se întreprind unele măsuri în vederea respectării drepturilor
deţinuţilor, există devieri importante ale practicii de la prevederile legale [129; 130]. Pentru
asigurarea efectivă a accesului la justiţie se impune informarea condamnaţilor cu privire la
drepturile de care beneficiază, în raport de reglementările în vigoare. Deşi, unele organizaţii
neguvernamentale acordă servicii de consultanţă juridică pentru deţinuţi (de exemplu în cadrul
Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului (LADOM) activează Centrul de Asistenţă Juridică
pentru Deţinuţi) [131], aceştia rămîn a fi o categorie de persoane care întîmpină bariere în
realizarea dreptului de acces la justiţie.
Astfel, constatăm că deşi legislaţia execuţional penală prevede accesul liber al
condamnaţilor la informaţie, inclusiv la prevederile diferitor acte normative, ei nu se orientează

75
corect în unele situaţii, fapt de care profită unele persoane cointeresate sau chiar rudele
condamnaţilor. Pe cale de consecinţă, în scopul apărării drepturilor condamnaţilor, propunem
înfiinţarea în cadrul instituţiilor penitenciare a unor consultaţii juridice gratuite, care ar fi
acordate săptămînal de către un jurist calificat din afara sistemului penitenciar. Remunerarea
acestuia ar putea fi efectuată din surse special alocate în acest scop de către unele organizaţii
internaţionale. În aceste condiţii condamnaţii ar putea primi consultaţii calificate în privinţa unor
probleme de drept penal şi procedură penală, drept civil, protecţia socială, dreptul familiei, drept
locativ, etc.
În acest context 89% dintre şefii de sector chestionaţi de către noi au indicat asupra
necesităţii înfiinţării unor astfel de consultaţii; şi respectiv 11% au indicat că nu consideră
necesară înfiinţarea acestora.
Modificarea condiţiilor de deţinere pe parcursul executării pedepsei. O influenţă
resocializantă asupra condamnaţilor o are principiul diferenţierii şi individualizării pedepsei, care
stă la baza influenţării corecţionale asupra condamnatului. Societatea este cointeresată în aceea,
ca persoanele care au săvârşit infracţiuni şi au fost supuse unor pedepse echitabile, să se corijeze
în locurile de detenţie în termeni cît mai scurţi. Modificarea condiţiilor de deţinere a
condamnaţilor în procesul executării pedepsei este una din direcţiile de organizare a unui sistem
corecţional eficient.
Bazîndu-se pe principiile regimului de deţinere progresiv, legislaţia execuţional–penală a
RM prevede că executarea pedepsei de către condamnaţi se bazează pe două cerinţe importante
ale regimului: diversificarea condiţiilor de deţinere în funcţie de tipul penitenciarului stabilit de
instanţa de judecată şi pe schimbarea condiţiilor de executare a pedepsei.
Legislaţia execuţional-penală actuală a RM prevede condiţii diferite de deţinere a
condamnaţilor în unul şi acelaşi penitenciar, transferarea în care poate schimba esenţial statutul
juridic al condamnatului. Totodată modificarea condiţiilor de deţinere prin transferarea
condamnatului într-o instituţie penitenciară de alt tip, care era prevăzută de legislaţia execuţonal-
penală anterioară (art. 69 alin.(3) Cod de executare al sancţiunilor de drept penal al Republicii
Moldova din 22.06.1993) nu mai este prevăzută de legislaţia actuală.
Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de executare al Republicii Moldova în cadrul
fiecărei categorii de penitenciare enumerate în art. 72 CP al RM sînt prevăzute crearea unor
sectoare izolate cu diferite regimuri de deţinere. Conform art. 238 alin. (2) CE al RM, indiferent
de categoria penitenciarului, condamnaţii execută pedeapsa în mod succesiv în trei regimuri de
deţinere: iniţial, comun şi de resocializare. Totodată aplicarea faţă de condamnat a condiţiilor
unui regim de deţinere mai sever, particular sau select nu se admite. Fiecare regim de deţinere
este diferit nu doar unul faţă de altul, dar este diferit şi în funcţie de categoria penitenciarului.

76
În dependenţă de comportamentul condamnaţilor, de predispunerea lor de a se supune
cerinţelor regimului, sînt prevăzute de lege diferite modalităţi de atenuare a regimului: dreptul la
deplasare fără escortă sau însoţire (art. 235 CE al RM); deplasările de scurtă durată în afara
penitenciarului (art. 236 CE al RM). Legislaţia penală prevede posibilitatea liberării
condamnatului de pedeapsă înainte de termen (art. 91 CP al RM); înlocuirea părţii neexecutate
din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă (art. 92 CP al RM) etc.
Conform art. 238 alin. (4) CE al RM transferarea condamnatului dintr-un regim de deţinere
într-un alt regim de deţinere în cadrul aceluiaşi penitenciar, se efectuează în temeiul hotărîrii
Comisiei înfiinţate în penitenciar. Comisia penitenciarului este un organ colegial prezidat de
şeful penitenciarului. În componenţa comisiei se includ reprezentanţi ai serviciilor de securitate,
regim şi supraveghere, juridic, evidenţă specială, educaţie, psihologic, asistenţă socială,
probaţiune penitenciară, medical şi de producere ale penitenciarului, precum şi reprezentanţi ai
autorităţilor administraţiei publice locale, autorităţii de tutelă şi curatelă din localitatea dislocării
penitenciarului, şi ai asociaţiilor obşteşti.
Comisia penitenciarului este creată în scopul eficientizării procesului de educare, reeducare
şi resocializare a condamnaţilor, racordarea practicii punerii în executare a pedepselor penale
privative de libertate la cadrul legislativ, precum şi măririi flexibilităţii de schimbare a regimului
de detenţie al condamnaţilor.
Munca social-utilă ca mijloc de corijare a condamnaţilor. Analiza practicii activităţii
instituţiilor penitenciare demonstrează o eficacitate înaltă a muncii social-utile ca mijloc de corijare a
condamnaţilor. În această calitate munca era pe larg utilizată încă în sec. XVIII. M. Fuko în lucrarea
sa scria: „Această pedagogie utilă trebuie să trezească în leneş dorinţa de a munci, să-l reîntoarcă în
sistemul de interese, în care munca prevalează trîndăviei, să-i creeze un anturaj compact în care
funcţionează maxima: vrei să trăieşti bine - munceşte. Munca obligatorie, dar şi remunerarea ei, ar
permite deţinutului să-şi uşureze soarta atît în timpul detenţiei cît şi după liberare” [132, p. 179].
Antrenarea condamnaţilor la muncă îşi are temeiul, mai întîi, în necesitatea menţinerii unei
stări fizice şi psihice corespunzătoare a lor, mai ales cînd este vorba de o pedeapsă privativă de
libertate de lungă durată. În al doilea rând, necesitatea muncii se întemeiază pe ideea, că mulţi
condamnaţi sînt certaţi cu munca şi sînt obişnuiţi să trăiască din munca altuia, din infracţiuni
(furturi, înşelăciuni, tîlhării etc.). Pedeapsa privaţiunii de libertate trebuie folosită pentru
reeducarea şi obişnuirea condamnaţilor cu munca, pentru ca, la libertate, condamnatul să se poată
integra în muncă [133].
Muncii, ca unui factor deosebit de influenţă, întotdeauna ia revenit un loc aparte. Acest
fapt se explică prin aceea că munca este o activitate umană specifică, care formează
personalitatea. Munca este acel indicator faţă de care se raportează valoarea socială a persoanei.

77
De regulă, munca prin sine nu reeducă, dar asigură persoana de degradare a personalităţii.
În general ea organizează psihicul omului, îi integrează activitatea sa pe un anumit făgaş, creează
condiţii pentru o comunicare interpersonală raţională, organizează structurarea micromediului. O
muncă bine organizată este o punte de legătură a persoanei cu realitatea socială.
Munca utilă şi corect organizată contribuie la o dezvoltare armonioasă a calităţilor fizice şi
intelectuale ale condamnaţilor avînd un efect benefic asupra personalităţii sale. Este bine
cunoscută afirmaţia lui F. Enghels precum că „munca l-a creat pe om” [134, p. 486]. Munca
educă la om conştienciozitatea, disciplina, sentimentul tovărăşiei şi al colectivismului.
Conform Concepţiei reformării sistemului penitenciar pe anii 2004-2020, organizarea
activităţii de producere în sistemul penitenciar al RM se va întemeia pe respectarea cerinţelor
legislaţiei naţionale şi a regulilor minime standard internaţionale de tratament al deţinuţilor. Munca
în detenţie va fi considerată drept un element pozitiv în tratamentul deţinuţilor şi pregătirea lor
pentru reintegrare socială, ţinîndu-se cont de calificarea şi aptitudinile fiecăruia. Potrivit art. 253
alin.(1) CE al RM condamnatul poate fi antrenat la munca social-utilă remunerată în producţie,
ţinîndu-se cont de aptitudinile lui şi, în măsura posibilităţii, de specialitate.
Legea cu privire la sistemul penitenciar din 17.12.1996 (art. 14) prevede că deţinuţii, în
funcţie de calitatea lor procesuală, categoria penitenciarului stabilit în sentinţă şi regimul de
deţinere, sînt antrenaţi la muncă, în penitenciar sau în afara acestora, la sectoarele extrabugetare
şi lucrările de deservire a instituţiilor penitenciare, la întreprinderile penitenciare, precum şi la
alte întreprinderi cu orice formă de proprietate.
Pe parcursul anului 2009, în complexul industrial al sistemului penitenciar au activat 9
întreprinderi de stat. În ansamblu activitatea de producere a întreprinderilor de stat din cadrul
sistemului penitenciar în ultimii ani este profitabilă. La etapa actuală există dificultăţi în
antrenarea deţinuţilor în muncă. Cota parte a condamnaţilor încadraţi în cîmpul muncii pe
parcursul anilor 2002 - 2009 a crescut nesemnificativ, de la 27,7% din rîndul celor apţi de muncă
– în anul 2002, pînă la 30,7% în anul 2009 (figura nr. 17). Cîştigul mediu zilnic care se plăteşte
pentru munca prestată a crescut de la 13,96 lei – în anul 2002, pînă la 41,29 lei în anul 2009
[135] (figura nr. 18).
Experienţa pozitivă a penitenciarelor cu privire la angajarea în cîmpul muncii a
condamnaţilor a elaborat două forme de bază de soluţionare a acestei probleme: lărgirea bazei de
producţie proprii şi angajarea condamnaţilor la diferiţi agenţi economici [136, p. 41]. Cel mai mare
efect se observă atunci cînd baza de producere este dezvoltată nu prin metoda extensivă, ci
intensivă – pe calea reconstruirii ei şi reutilării tehnice. Se evidenţiază o eficacitate în problemele
angajării deţinuţilor în cîmpul muncii, dacă se utilizează astfel de rezerve precum atestarea
locurilor de muncă, ridicarea coeficientului de schimbare a utilajului, eliberarea ariilor adăugătoare

78
de producere etc. Acesta se referă în general la acele penitenciare care posedă o bază proprie de
producere [137, p. 200].
Condamnatul poate fi antrenat la munci neremunerate, care sînt de obicei lucrări de
îngrijire şi amenajare a penitenciarului şi a teritoriului, de îmbunătăţire a condiţiilor de trai şi
medico-sanitare de deţinere. La munca neremunerată condamnatul este, de regulă, antrenat în
afara orelor de lucru, cel mult 2 ore pe zi, însă nu mai mult de 10 ore pe săptămînă.
Conform pct. 8 al Instrucţiunii cu privire la compensarea privilegiată a zilelor de muncă
din contul duratei pedepsei, refuzul condamnaţilor de a presta munci neremunerate în
conformitate cu prevederile alin. (3) art. 253 CE al RM, indiferent de faptul dacă el prestează
munci remunerate, constituie o încălcare a regimului de detenţie, şi are ca efect imposibilitatea
aplicării compensării privilegiate a zilelor de muncă [138].
Criza economică a afectat şi activitatea de producere a penitenciarelor, dar nu poate să
anuleze principiile pedagogice de educaţie prin muncă. Educaţia condamnaţilor prin activitatea de
muncă presupune cultivarea la condamnat a orientării ferme spre munca cinstită. Acest lucru este
foarte dificil, deoarece, o mare parte din condamnaţi este convinsă că munca cinstită nu le asigură
bunăstarea. Prin diferite metode condamnatul trebuie convins că munca cinstită în locurile de
detenţie şi după eliberare este unica cale bună pentru el, acceptată de societate şi prin care poate să
evite recidiva infracţiunilor. Astfel, în scopul încadrării condamnaţilor în cîmpul muncii, creşterii
productivităţii şi calităţii muncii, sporirea calităţii producţiei în penitenciare şi majorarea pe această
bază a nivelului material şi cultural de viaţă a persoanelor private de libertate, în prezent este
implementat Programul cu privire la încadrarea condamnaţilor în cîmpul muncii [139].
În conformitate cu prevederile programului sus numit, în fiecare penitenciar se întocmeşte
un plan intern de angajare a condamnaţilor în cîmpul muncii, care urmează a fi anexat la agitaţia
vizuală din sector şi la obiectele de producere.
În contextul celor specificate mai sus considerăm că ridicarea cointeresării materiale a
condamnaţilor în rezultatul muncii lor precum şi căutarea unor noi soluţii a problemei angajării
în muncă a condamnaţilor ar contribui la ieşirea din situaţia actuală de criză. Una din aceste
soluţii poate fi susţinerea largă a antreprenoriatului particular. În cazurile în care angajarea
condamnaţilor în muncă nu este posibilă din motive obiective, munca poate fi înlocuită prin
instruire şi autoinstruire. Un exemplu pozitiv în acest domeniu poate servi dezvoltarea sistemei
de instruire la distanţă în instituţiile superioare de învăţămînt şi posibilitatea utilizării ei în
privinţa condamnaţilor aflaţi în instituţiile penitenciare.
Munca educativă ca mijloc de corijare a condamnaţilor. Deşi regimul de executare a
pedepsei, precum şi alte mijloace de corijare a condamnaţilor, determinate de lege, au şi ele funcţii
educative, legiuitorul a fixat munca educativă ca mijloc distinct de corijare a condamnaţilor.

79
Munca educativă nu conţine elemente de pedeapsă, deoarece se bazează pe metodele de
influenţă psiho-pedagogică. Ea este reglementată de normele juridice doar în linii generale (art.
261 CE al RM, secţiunile 31- 36 din Statut). Astfel, prevederile legale determină sarcinile,
principiile, direcţiile şi formele de bază ale muncii educative, care se desfăşoară în mediul
condamnaţilor. Volumul limitat de reglementări juridice al acestei munci este justificat, deoarece
ea permite utilizarea largă a metodelor de influenţă pedagogică şi psihologică în penitenciare.
Normele dreptului execuţional-penal sînt condiţionate atît de necesitatea juridică, cît şi de
cea psiho-pedagogică. Reglementînd influenţa coercitivă, ele conţin elemente educative, din care
motiv sînt fundamentate şi din punctul de vedere al pedagogiei şi psihologiei.[140, p. 104].
Art. 261 alin (2) CE al RM arată, că munca educativă cu condamnaţii se desfăşoară ţinîndu-
se cont de particularităţile individuale ale persoanei, utilizîndu-se forme individuale sau de grup în
baza metodelor psihopedagogice. Dar legea nu defineşte noţiunea de muncă educativă.
În general, prin educaţie se înţelege un fenomen social general, permanent şi continuu, în
cadrul căruia se face un transfer de valori spirituale, politice, morale, ştiinţifice, juridice, culturale,
religioase, în scopul formării şi dezvoltării personalităţii omului [141, p. 31]. În altă formulare
educaţia presupune un ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării şi
dezvoltării însuşirilor intelectuale, morale sau fizice, în special, ale copiilor şi tineretului [142].
Educaţia înglobează în domeniul său şi recuperarea indivizilor cu conştiinţă înapoiată şi, în
ultimă instanţă, cu comportament deviant. Această componentă a educaţiei este denumită reeducare.
Deoarece forma flagrantă de manifestare a deprinderilor antisociale o constituie infracţiunea,
reeducarea se adresează, în primul rînd, celor condamnaţi la pedeapsa cu închisoarea [141, p. 31].
În unele publicaţii [143, p. 16] munca educativă este caracterizată ca o totalitate de măsuri
cu caracter ideologic, instructiv, cultural realizate în scopul realizării influenţei sociale asupra
deţinuţilor, fiind orientate spre ridicarea conştiinţei lor, depăşirea viziunilor antisociale,
cultivarea deprinderilor şi calităţilor social-utile.
Administraţia penitenciară trebuie să depună toate eforturile pentru a nu admite degradarea
fizică, morală şi psihică a deţinuţilor. Nu este suficient ca administraţia penitenciară să aibă un
comportament uman şi nepărtinitor în raport cu deţinuţii. Se cere a realiza un complex de
activităţi care ar permite dezvoltarea, în direcţie bună, a personalităţii celui deţinut [3, p. 17].
Personalul care asigură implementarea programelor educative trebuie să aibă o pregătire
aprofundată iar resursele materiale puse la dispoziţie să fie suficiente [144, p. 412-413].
Pînă în prezent lucrul educativ cu condamnaţii era bazat pe sistemul sovietic de educare
colectivă, elaborat detaliat de Makarenko A. S. [145] ideile căruia au fost dezvoltate de
Suhomlinski V. A. [146; 147], care a stabilit un şir de principii ale educării individuale pe baza
colectivului, prin intermediul colectivului şi pentru colectiv.

80
Una din particularităţile sistemului penitenciar actual constă în stimularea parţială şi unilaterală
a corijării persoanei în care unele procese (care au loc în instituţiile penitenciare) contribuie la
reeducarea condamnaţilor, iar altele - frînează acest proces. Eliminarea acestor contradictorialităţi se
poate efectua nu atît prin perfecţionarea unor mijloace de corijare şi reeducare în parte, cît prin
crearea unui sistem complex, adecvat structurii social-psihologice a personalităţii.
Astăzi, cînd metodele obişnuite şi învechite nu pot aduce la rezultate satisfăcătoare în lucrul
educativ cu condamnaţii, s-a creat situaţia, cînd devine posibil şi necesar studierea şi crearea unui
sistem de reeducare a delincvenţilor în baza unor metode care ar corespunde noilor realităţi.
Astfel, potrivit Concepţiei reformării sistemului penitenciar pe anii 2004 - 2020 din 31.12.
2003 reorganizarea activităţii educative cu condamnaţii se va efectua în vederea realizării unor astfel
de obiective cum ar fi: asigurarea priorităţii valorilor social-umane în cadrul tuturor direcţiilor de
activitate educativă desfăşurată cu condamnaţii; asigurarea unui tratament individual diferenţiat al
condamnaţilor; păstrarea, consolidarea şi menţinerea legăturilor sociale ale condamnaţilor etc.
Participarea activă a condamnatului la realizarea activităţilor de ordin educativ se ia în
consideraţie la determinarea gradului de corijare a acestuia, precum şi la determinarea măsurilor
de stimulare.
Deoarece procesul de reeducare a condamnaţilor este foarte complex, legea execuţional-
penală pune la dispoziţia educatorilor instrumente, cu ajutorul cărora se exercită influenţă asupra
conştiinţei condamnaţilor.
Formele principale ale muncii educative în mediul condamnaţilor, prevăzute de legislaţia
în vigoare (pct. 411 din Statut), sînt: activităţile educative; instruirea profesională; activităţi de
creaţie; activităţi spirituale (religioase); consiliere psihologică; asistenţă socială; activităţi
sportive; frecventarea bibliotecilor; activităţi în timpul liber; activitate de profilaxie individuală.
Mai putem numi şi aşa activităţi importante, cum sînt educarea conştiinţei de drept; munca de
agitaţie şi explicativă.
Aşadar, o formă importantă a muncii educative este formarea conştiinţei de drept a
condamnaţilor, lămurirea legislaţiei urmărind scopul formării unei adevărate culturi juridice, a
respectului faţă de lege şi a tendinţei de respectare strictă a ei. Educaţia juridică are o mare
importanţă, fiindcă anume din cauza încălcării legii condamnaţii au ajuns în locurile de detenţie
şi mulţi dintre ei, mai ales cei minori, declară că, dacă ar fi cunoscut legea şi consecinţele
încălcării ei, n-ar fi încălcat-o niciodată [78, p. 145].
Din acest considerent în penitenciare este implementat Programul de iniţiere a deţinuţilor în
domeniul ştiinţelor socio-juridice [148]. Scopul urmărit de acest program este realizarea procesului
informativ-educativ privind drepturile şi obligaţiile deţinuţilor pe perioada executării pedepsei penale
conform legislaţiei în vigoare şi dezvoltarea abilităţilor comportamentale adecvate în societatea
contemporană. Programul se realizează cu eforturile colaboratorilor aparatului educativ, implicîndu-

81
se şi colaboratori ai altor servicii ale penitenciarului, şi prevede desfăşurarea săptămînală a unei ore
informative cu fiecare sector de condamnaţi, preconizat pentru o perioadă de 10 luni.
În condiţiile instituţiilor penitenciare una din formele importante de influenţă educativă
asupra condamnaţilor o constituie munca de agitaţie şi explicativă.
Un instrument eficient al muncii educative îl constituie activitatea culturală şi sportivă de
masă.
De asemenea, în penitenciare se organizează proiectarea filmelor în cinematograf, precum
şi transmiterea filmelor prin reţeaua de televiziune a penitenciarului. Pentru a asigura succesul
muncii educative, este relevant, ca deţinuţii să aibă posibilitatea să audieze programele radio şi
chiar televizate, conform programului zilei al penitenciarului. Aparatele radio şi televizoarele
sînt aduse, de regulă, în penitenciare de deţinuţi, de organizaţii neguvernamentale, şi doar în
unele cazuri sînt procurate de administraţia penitenciară.
Conform sondajului petrecut de către noi, 88,5% dintre condamnaţi, la întrebarea dacă le
sînt accesibile mijloacele de informare în masă (radioul, televiziunea, presa), au indicat că le sînt
accesibile şi respectiv 11,5% au indicat că le sînt accesibile doar parţial.
Accesul deţinuţilor la literatura din biblioteca instituţiei este nelimitat. Fondul de carte al
bibliotecilor din penitenciare este completat din diverse surse, marea majoritate fiind literatura deja
învechită. Este evidentă necesitatea completării fondului de carte cu literatură artistică, juridică etc.
În scopul asigurării mai eficiente a ocupării timpului liber al condamnaţilor, perfecţionării
continue şi ridicării nivelului de pregătire fizică, propagării culturi fizice, sportului şi unui mod
de viaţă sănătos în penitenciare este implementat Programul cu privire la organizarea educaţiei
fizice şi sportului cu deţinuţii – „Prosport [149]. Programul se realizează pentru condamnaţii,
care execută pedeapsa în penitenciarele de tip deschis (pentru toate regimurile de detenţie) şi în
penitenciarele de tip închis şi semiînchis (pentru regimurile comun şi de resocializare). Conform
datelor DIP în anul 2009 în acest program au fost antrenaţi 3329 deţinuţi.
O importanţă deosebită pentru exercitarea influenţei educative asupra condamnaţilor o are
munca de profilaxie individuală, care se efectuează în baza studierii persoanei condamnatului,
ţinîndu-se cont de fapta săvîrşită, vîrsta, studii, specialitate, confesiune etc.
Pînă în anul 2010 documentul, care oglindea munca educativă desfăşurată era Caietul
pentru lucrul individual-educativ cu condamnaţii, care era completat de şeful de sector. În caiet
îşi notau observaţiile şi obiecţiile - şeful penitenciarului, adjuncţii lui, membrii consiliului de
educatori şi persoanele care patronează condamnaţii dificili.
Planurile muncii individual-educative şi executarea acţiunilor se întocmeau nu mai rar de două
ori pe an, ţinîndu-se cont de rezultatele atestării. În planul de lucru iniţial se notau măsuri pentru
studierea în continuare a personalităţii condamnatului şi concluziile cu privire la particularităţile
morale, psihologice şi de altă natură ale condamnatului pe perioada de pînă la atestare. În planurile de

82
corectare şi reeducare a condamnatului, în perioada următoare a muncii educative, se prevedea
descrierea succintă a măsurilor reeducative, instrumentele şi formele de influenţă asupra
condamnatului, şi analiza eficienţei lor, perspectivele dezvoltării personalităţii şi căile de realizare.
În urma analizei efectuate de noi a caietelor pentru lucrul individual-educativ cu
condamnaţii, am sesizat anumite lacune în acest domeniu. Astfel, conţinutul planurilor
individuale de lucru cu condamnaţii în aproximativ 65% de caiete erau practic identice şi se
reduceau la îndeplinirea unor măsuri formale.
Spre ex. în caietul pentru lucrul individual-educativ al condamnatului B.O. (dosarul
personal nr. 98, condamnat pe art. 186 alin. (2) lit. c) CP al RM; art. 190 alin. (2) lit. c) CP al
RM (cu antecedente penale), cu aplicarea art. 84, 85 CP al RM la pedeapsa cu închisoare pe un
termen de 5 ani cu ispăşirea pedepsei într-un penitenciar de tip închis) erau planificate
următoarele activităţi:
1. îndeplinirea caietului individual al condamnatului în baza studierii dosarului personal;
2. petrecerea unei convorbiri de iniţiere;
3. studierea caracterului (părţile pozitive şi negative ale condamnatului);
4. încadrarea în cîmpul muncii;
5. elaborarea metodelor de educare şi reeducare a condamnatului;
6. atragerea condamnatului la măsuri cu caracter educativ;
7. resocializarea condamnatului şi pregătirea către eliberare.
În scopul reglementării activităţii de reeducare şi resocializare a persoanelor aflate în
detenţie, DIP a aprobat Programul individual cu privire la planificarea executării pedepsei
penale a deţinutului pilotarea implementării căruia a fost organizată în penitenciarele nr. 4
Cricova şi nr. 9 Pruncul [150]. Ulterior, pe parcursul anului 2009, caietele individuale pentru
lucrul educativ al condamnaţilor au fost înlocuite în toate penitenciarele cu Programe individuale
cu privire la planificarea executării pedepsei penale a deţinutului.
Programul se elaborează pentru fiecare deţinut, indiferent de termenul de executare a pedepsei,
infracţiunea comisă etc. Partea fundamentală a programului se completează de şeful de sector, după
caz, cu intervenţia psihologului, asistentului social şi altor specialişti ai sistemului penitenciar.
Rezultatele realizării Programului în mod obligatoriu se i-au în consideraţie la atestarea
anuală a deţinutului, la aprobarea caracteristicilor şi în alte situaţii, ce ţin de aprecierea nivelului
de corijare pe perioada de detenţie.
Astfel, programul conţine următoarele informaţii: datele social-demografice ale
deţinutului; datele despre antecedentele penale; datele despre aptitudini şi indicii fizici; acţiunile
de resocializare planificate pentru diferiţi ani; măsurile de stimulare sau sancţionare aplicate;
observaţii şi recomandări în urma testării psihologice; asistenţa socială acordată deţinutului; alte
date ce prezintă interes.

83
În acest context menţionăm că informaţia despre personalitatea condamnatului poate fi
obţinută prin surse cum ar fi: studierea materialelor dosarului personal al condamnatului şi a
altor documente; observarea directă şi indirectă; discuţia de investigare (metoda chestionării);
analiza datelor investigării medicale (somatice şi psihoterapeutice); analiza datelor despre
particularităţile psihice ale persoanei; analiza rezultatelor diferitelor activităţi educative etc.
Munca de profilaxie individuală se organizează pe baza realizărilor medicinii, ştiinţei
psihologice şi pedagogice, recomandărilor ştiinţifice şi metodice elaborate de psihologia şi
pedagogia penitenciară [118].
Într-o mare măsură lucrul individual se efectuează în sector, dar, totodată, şi ceilalţi
funcţionari sînt obligaţi să efectueze munca educativă conform principiului: „fiecare colaborator
este educator” [86, p. 223]. Acest principiu se realizează prin consiliile educatorilor create în
fiecare sector, care îl ajută pe şeful de sector în organizarea şi efectuarea lucrului educativ.
Membrii acestor consilii participă la atestarea condamnaţilor, la determinarea gradului de
corijare a candidaţilor, la eliberarea înainte de termen, la organizarea autoeducării
condamnaţilor, pregătirea lor de eliberare.
Un rol deosebit în munca individuală cu condamnaţii revine autoeducării. Aceasta are loc
atunci, cînd condamnatul, sub influenţa muncii educative, a cerinţelor regimului, a muncii social-
utile, îşi conştientizează modul de viaţă, calea parcursă, îşi analizează caracterul. Educatorul
trebuie să sesizeze acest moment şi să ajute la timp condamnatul să determine corect direcţia
muncii asupra sa şi a programului autoeducativ.
În scopul valorificării iniţiativelor utile, cultivării valorilor general-umane, în rîndurile
deţinuţilor sînt promovate programe educative în baza asociaţiilor pe interese comune, realizarea
cărora urmează a fi asigurată prin intermediul grupurilor de iniţiativă, cluburilor constituite din
persoane care au o bună reputaţie şi respectă regimul de detenţie în penitenciar [84, pct. 413].
Deşi au un anumit grad de independenţă, organizaţiile de iniţiativă ale condamnaţilor
activează, totuşi, sub conducerea şi controlul permanent al administraţiei penitenciarului.
Hotărîrile lor nu sînt valabile fără aprobarea şefului de sector sau al instituţiei. Ele pot îndeplini
cu succes sarcinile puse în faţa lor numai în cazul cînd sînt organizate în baza principiilor strict
determinate de lege şi activează în limitele împuternicirilor stabilite [151, p. 171].
După cum s-a menţionat, în instituţiile penitenciare se realizează atestarea condamnaţilor,
care constituie o măsură pedagogică, direcţionată spre aprecierea nivelului de corijare al
condamnaţilor, stabilirea conduitei acestora, determinarea factorilor de influenţă colectivă şi
individuală, pentru preîntîmpinarea şi contracararea admiterii de acţiuni ilicite [152, p. 1.1].
Conform autorului rus Sturov M. atestarea este o activitate sistematică, orientată spre un
anumit scop al colectivului de educatori, pentru stabilirea nivelului de corijare a personalităţii
condamnatului, aprecierea comportării acestuia [153, p. 36]. Aprecierea periodică complexă a

84
comportării, are o influenţă educativă de profilaxie asupra condamnaţilor, contribuie la evitarea
pe viitor a acţiunilor ilicite. Condamnatul care încalcă cerinţele regimului înţelege bine că, în
diferite circumstanţe va trebui să prezinte o dare de seamă despre comportarea şi acţiunile sale în
faţa comisiei de atestare.
Însăşi ideea petrecerii atestării condamnaţilor nu este nouă nici pentru ştiinţă, nici pentru
practică şi se aplică pe larg în activitatea organelor de drept şi în forţele armate.
Problema de bază, care apare în legătură cu atestarea condamnaţilor, este: cine şi cînd o
realizează? Astfel, Mihlin A.S. menţiona, că scopul atestării condamnaţilor se reduce la aprecierea
sistematică a comportamentului condamnaţilor şi determinarea gradului lor de corijare, din care
motiv atestarea o singură dată pe an este insuficientă. El pleda pentru atestare trimestrială, făcută
de o comisie formată din reprezentanţii conducerii penitenciarului, consiliului educatorilor
sectorului şi ai organizaţiilor obşteşti. Totodată, autorul remarca, că “lucrătorii practici nu neagă
utilitatea atestării, dar au opinii diferite vizavi de periodicitatea petrecerii ei. Respingerea atestării
trimestriale ţine de volumul mare de lucru, în care sînt implicaţi şefii de sector şi alţi funcţionari ai
penitenciarelor [154, p. 76-77]. Rîbak M.S. propune să se includă în componenţa comisiei de
atestare (în afară de şeful penitenciarului, locţiitorul şefului penitenciarului pentru munca
educativă, şeful serviciului operativ, şeful serviciului special) şi specialişti din cadrul serviciului
psihologic, iar atestarea să se petreacă de două ori pe an [62, p. 123].
În context susţinem opinia lui Rîbak M.S. privind atestarea de două ori pe an în scopul
stimulării procesului de corijare a acestora.
Atestării anuale sînt supuşi toţi condamnaţii penitenciarului, care au împlinit un an
calendaristic din momentul transferării din izolatoarele de urmărire penală. Atestarea anuală se
desfăşoară în cadrul şedinţelor Consiliului educatorilor.
Conform pct. 28 al Regulamentului Serviciului socioeducativ şi probaţiune din penitenciare,
Consiliul educatorilor se formează prin ordinul şefului penitenciarului, pe termen de un an de zile,
începând cu luna ianuarie al anului. Din componenţa Consiliului educatorilor fac parte: şeful de
sector, colaboratorii din alte servicii ale penitenciarului, inclusiv conducerea penitenciarului,
precum şi profesorii de la şcolile gimnaziale şi profesionale de pe lîngă penitenciar. Potrivit pct. 29
al aceluiaşi regulament, în activitatea Consiliului educatorilor pot fi implicaţi reprezentanţi ai
autorităţilor publice locale, ai asociaţiilor obşteşti şi confesiunilor religioase [155, pct. 28, 29].
Şedinţa Consiliului este condusă de şeful sectorului, care prezintă comisiei un raport
informaţional despre condamnat cu următoarele evidente: starea sănătăţii condamnatului; starea
civilă; legătura cu familia; atitudinea faţă de infracţiunea săvîrşită; participarea la procesul de
instruire; specialitatea; încadrarea în cîmpul muncii; stimulările şi sancţiunile aplicate; participarea
la programele socio-educative; participarea la programele implementate de organizaţiile

85
necomerciale; participarea la activităţile confesiunilor religioase; implicarea în activităţi de creaţie
artistică [152, pct. 2.8].
După prezentarea informaţiei menţionate membrii Consiliului adresează întrebări deţinutului,
îi dau recomandări, îi comunică neajunsurile depistate şi apreciază nivelul de corijare.
Avînd la bază criteriile menţionate, se stabilesc următoarele niveluri de apreciere a corijării
condamnatului:
1. nesatisfăcător – se stabileşte în cazul în care condamnatul are sancţiuni disciplinare
nestinse sau neanulate, nu respectă prevederile Codului de executare şi ale Statutului executării
pedepsei de către condamnaţi, are o atitudine negativă faţă de muncă, se eschivează de la
instruire şi de la participarea la programele socio-educative;
2. satisfăcător – se stabileşte în cazul în care condamnatul are o conduită bună, a recunoscut
crima săvîrşită, este încadrat la munci remunerate sau neremunerate, respectă prevederile Codului
de executare şi ale Statutului, participă relativ la instruire şi programele socio-educative, de
asemenea relativ execută măsurile planificate pe perioada executării pedepsei;
3. bine – se stabileşte în cazul în care condamnatul are o conduită exemplară, a recunoscut
crima săvîrşită, participă la programele socio-educative în decursul a nu mai puţin de un an,
îndeplineşte normele de muncă, recuperează regulat prejudiciul material stabilit prin hotărîre
judecătorească şi execută pe deplin măsurile planificate pe perioada de executare a pedepsei
[152, pct. 3.1].
Aprecierea periodică în complex a comportării condamnaţilor acordă şefilor de sectoare
ajutor în activitatea de lucru, deoarece se creează posibilitatea de a se baza în reeducarea
infractorilor pe colaboratorii tuturor serviciilor instituţiei penitenciare, permite de asemenea, în
decursul atestării să introducă modificări în planul de lucru cu condamnaţii, să determine căile
optimale de corijare şi reeducare a acestora.
Alte forme ale muncii educative cu condamnaţii sînt: organizarea acţiunilor de
familiarizare a lor cu valorile spiritual-religioase, influenţa opiniei publice şi a serviciului de
probaţiune penitenciară asupra deţinuţilor, educaţia politico-ideologică, estetică, economică şi
ecologică [87, p. 216-217].
Un rol activ în ultimul timp în educarea condamnaţilor îl joacă Biserica. Activitatea
preoţilor din penitenciare s-a dovedit a fi o acţiune ce constituie temelia activităţii de reabilitare,
de resocializare şi de redare societăţii a celor care la un moment dat au încălcat legea penală şi
cea morală [156].
Bisericile din penitenciare grupează acea parte a deţinuţilor, care se arată a fi receptivi la
valorile Evanghelice, iar prin urmare, şi la normele general-umane de comportament. Totodată
devine posibilă crearea unei comunităţi întrupate nu pe convenienţe criminale, ci pe valorile
creştine ale deschiderii, dezinteresării, carităţii, evlaviei şi respectului reciproc. Fie chiar ca

86
aceste principii să prindă rădăcini superficiale şi nu în toate cazurile să fie realizate consecvent
de toţi deţinuţii. Importantă este perceperea generală a acestui fond nou al moralităţii.
Conform legislaţiei în vigoare deţinutul este în drept să profeseze orice religie, să nu
profeseze nici o religie, să-şi exprime liber convingerile religioase şi să acţioneze în conformitate
cu ele, inclusiv să se alimenteze, din cont propriu, în conformitate cu religia profesată [84, pct.
436]. În acelaşi timp realizarea dreptului la libertatea conştiinţei şi libertatea confesională nu
trebuie să lezeze drepturile şi libertăţile altor persoane.
Deţinuţilor li se permite, în timpul rezervat pentru aceasta, să participe la oficierea
serviciilor divine, să folosească scripturile religioase şi obiectele de cult, să primească literatură,
să corespondeze cu adepţii de idei, să desfăşoare ritualuri religioase.
Conform rezultatelor sondajului petrecut de către noi, la întrebarea dacă se consideră
religioşi - 84,6% din condamnaţi au răspuns că se consideră religioşi; iar 15,4% au indicat că nu
se consideră religioşi.
Totodată, 38,9% dintre şefii de sector au indicat că religia îi atrage pe condamnaţi, în
primul rînd, pentru posibilitatea de a se pocăi pentru cele comise, drept urmare a credinţei în
Dumnezeu; 38,9% au indicat obţinerea unei susţineri morale sau de alt gen; 22,2% au indicat
apariţia în viaţă a ceva nou, neobişnuit, un fel de a petrece timpul.
La întrebarea dacă consideră că s-a îmbunătăţit comportamentul condamnaţilor care
contactează regulat cu preotul, 72,2% dintre şefii de sector au răspuns că s-a îmbunătăţit; 22,2%
au indicat că a rămas acelaşi, şi 5,6% dintre respondenţi au indicat că le este dificil să răspundă.
Astfel, observăm că majoritatea absolută a şefilor de sector au remarcat rolul pozitiv al
religiei în procesul corijării condamnaţilor.
Pentru exercitarea mai eficientă a dreptului la libertatea spirituală, deţinuţii participă la
programele confesiunilor religioase ce activează în închisori. Preoţii parohi vin în penitenciare în
funcţie de nevoile şi dorinţele deţinuţilor. Nu este limitat numărul confesiunilor şi comunităţilor
religioase care cooperează cu penitenciarele. În prezent în penitenciarele Republicii Moldova
activează 11 confesiuni religioase din 21 oficial înregistrate [157, p. 86].
În acest context, o activitate productivă în procesul de educare al condamnaţilor a fost
desfăşurată de către confesiunile religioase: Biserica Ortodoxă din Moldova (Mitropolia
Moldovei), Uniunea Bisericilor Creştinilor Evanghelişti-Baptişti, Biserica Adventiştilor de Ziua a
Şaptea, Uniunea Bisericilor Creştinilor Credinţei Evanghelice (Cultul Penticostal), Comunitatea
„Biserica Păcii”, Uniunea Bisericilor Creştine Libere (Cultul Harismatic), Biserica Biblică.
Vizitele confesiilor religioase au drept scop determinarea duhovnicească a deţinuţilor [128, p. 231].
Opinia publică prin intermediul asociaţiilor obşteşti, partidelor politice, organizaţiilor
necomerciale, reprezentanţilor mass-media, altor persoane juridice înfiinţate pe bază de interese
comune, concepţii politice şi interese confesionale, precum şi consiliile sectoarelor şi ale

87
penitenciarelor constituie o modalitate de resocializare a deţinuţilor prin influenţa educativă şi
profilactică exercitată asupra individului.
Principalele mijloace de influenţare a condamnaţilor de către opinia publică sînt: întîlnirile
cu condamnaţii, practicarea riturilor religioase legal admise, citirea lecţiilor, demonstrarea
filmelor de cinematograf şi video, organizarea şi prezentarea concertelor, disputelor şi
conferinţelor precum şi referinţele în mijloacele mass-media privind viaţa şi activitatea acestora
în instituţiile penitenciare. Aceste organizaţii pot înainta administraţiei penitenciare demersuri
privind acordarea de ajutor umanitar deţinuţilor sau penitenciarului, ajutorului la plasarea
deţinuţilor în cîmpul muncii şi la aranjarea traiului după eliberarea din detenţie.
Astfel, în anul 2009, în colaborare cu organizaţiile guvernamentale şi neguvernamentale au
fost înaitate aproximativ 3400 comunicate în diverse instanţe – primării (1411), agenţii teritoriale
de muncă (608), Secţia evidenţă şi documentare a populaţiei (1142), Secţia asistenţă socială şi
protecţie a familiei (55), Casa naţională de asigurări sociale (138), organizaţii neguvernamentale
(46), etc. [135].
Merită a fi menţionată şi implicarea unor agenţii interguvernamentale internaţionale şi a
organizaţiilor neguvernamentale internaţionale: PNUD; Misiunea OSCE în Republica Moldova;
UNICEF; Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie, Biroul din Republica Moldova; Agenţia
Elveţiană pentru Dezvoltare şi Cooperare; USAID; Penal Reform International; Caritas
Luxemburg; KNCV etc. [128, p. 231].
Cu toate acestea considerăm, că anume izolarea de societate (adică şi de ajutorul societăţii)
rămîne a fi principala deficienţă atât a întregului sistem de executare a pedepselor, cît şi a
Codului de executare (art. 237) şi, respectiv, a Statului executării pedepsei de către condamnaţi
(secţiunea a 34-a), în care, foarte sumar, se spune despre ajutorul organizaţiilor obşteşti acordat
instituţiilor penitenciare. În realitate drepturile organizaţiilor obşteşti, conform legislaţiei actuale,
în prezent sînt doar declarative.
Conform prevederilor art. 237 CE al RM administraţia penitenciară favorizează contactele
condamnaţilor cu serviciul de probaţiune penitenciară şi reprezentanţii asociaţiilor obşteşti, care
pot acorda asistenţă medicală, juridică sau psihologică condamnaţilor, precum şi pot contribui la
adaptarea şi reintegrarea lor socială.
Prin probaţiune penitenciară se înţelege o tatalitate de activităţi socioeducative desfăşurate în
penitenciar şi de activităţi de pregătire pentru liberarea persoanelor din locurile de detenţie [158,
art. 1]. Serviciul de probaţiune a fost creat în temeiul art. 223 alin. (2) CE al RM şi are drept scop,
crearea, menţinerea şi dezvoltarea relaţiilor condamnaţilor cu familia sau rudele acestora,
identificarea factorilor relevanţi care ar conduce la: reabilitarea condamnatului, prevenirea
comiterii în viitor a unor infracţiuni, pregătirea condamnatului pentru eliberare (în termen sau
liberare condiţionată înainte de termen), dezvoltarea şi consolidarea abilităţilor sociale, cognitive

88
sau de autocontrol ale condamnatului, utilizarea în mod constructiv a timpului petrecut în
penitenciar, informarea factorilor care decid liberarea condiţionată înainte de termen despre
comportamentul condamnaţilor, posibilităţile de resocializare şi reabilitare a acestora. Serviciul de
probaţiune depune toate diligenţele în scopul creării relaţiilor de colaborare cu asociaţiile obşteşti
care pot acorda consiliere şi asistenţă condamnaţilor, contribuind la adaptarea şi reintegrarea lor în
societate. Serviciul de probaţiune penitenciară constituie o unitate structurală a instituţiei
penitenciare şi este inclus în structura organizatorică şi schema de încadrare a acestuia. Drepturile,
obligaţiile şi competenţele serviciului de probaţiune sînt reglementate de Legea cu privire la
probaţiune precum şi Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii Serviciului
socio-educativ şi probaţiune din penitenciare [155].
Educaţia politico-ideologică a condamnaţilor se bazează pe ideologia trasată de Constituţia
RM, pe ideile umanismului şi democraţiei. Condamnaţilor le sînt explicate ideile politice pe care
se bazează Constituţia, trăsăturile de bază ale sistemului politic şi economic al RM ale structurii
de stat, împuternicirile Parlamentului, Preşedintelui, Guvernului şi altor instituţii ale puterii de
stat, direcţiile de bază ale politicii interne şi externe ale RM, etc. Prin intermediul educaţiei
politico-ideologice la condamnaţi se cultivă deprinderi de cultură politică, de orientare în
evenimentele politice şi participare în viaţa politică.
Acest scop poate fi realizat doar în cazul, cînd după executarea pedepsei, întorcîndu-se la o
viaţă normală în societate, fostul delincvent se dovedeşte a fi nu doar pregătit, dar şi capabil să se
supună legii, precum şi să-şi asigure existenţa. De aceea, condamnaţii la privaţiune de libertate
trebuie să fie pregătiţi în mod adecvat pentru viaţa la libertate. Astfel, trebuie să le fie aplicat un
tratament prin care nu ar fi evidenţiată urgisirea lor, dar li s-ar insufla ideea că ei continuă să
rămînă membri ai societăţii, chiar şi cu un statut juridic restrîns, creînd pentru aceasta condiţiile
corespunzătoare.
Considerăm că un rol important l-ar putea avea un astfel de stimulent juridic cum ar fi:
oferirea condamnaţilor la pedeapsa cu închisoarea a dreptului de a participa la alegeri. Majorităţii
condamnaţilor nu le este indiferent ce se întîmplă la libertate şi ar dori să participe la alegerile
organelor puterii centrale şi locale. Eliberîndu-se din detenţie, persoanele care au executat
pedeapsa, ar recunoaşte şi s-ar conforma acelei puteri, pe care singuri au votat-o, iar consilierii
locali şi deputaţii în parlament aleşi de ei, la rîndul lor, ar depune mai mult efort în vederea
creării unor condiţii adecvate pentru accelerarea procesului de adaptare.
Drepturile şi libertăţile condamnaţilor la pedeapsa cu închisoarea, precum şi a altor
cetăţeni, au o valoare supremă. Tot aici se referă şi dreptul de a alege, de care ei trebuie să se
bucure, deoarece anume drepturile şi libertăţile politice asigură legătura cetăţenilor cu statul.
Despre oportunitatea beneficierii condamnaţilor de dreptul de a participa la alegeri
mărturiseşte şi rezultatul sondajului petrecut de către noi. Astfel, la întrebarea dacă ar dori să

89
participe la alegerile organelor puterii centrale şi locale 65,4% dintre condamnaţi au răspuns că
ar dori să participe, 30,8% au indicat că nu ar dori să participe şi 3,8% au indicat că le este dificil
să răspundă.
În acest context considerăm că modificarea prevederii art. 13 alin. (1) lit. c) al Codului
electoral al RM (modificată prin Legea nr. 76-XVI din 10.04.2008, în vigoare din 07.05.2008),
prin care condamnaţii la privaţiune de libertate pentru infracţiuni uşoare şi mai puţin grave au
obţinut dreptul de a alege nu poate schimba esenţial situaţia. Totodată, conform redacţiei actuale
a art. 13 alin. (1), al Codului electoral al RM, nu au dreptul de a alege persoanele condamnate la
privaţiune de libertate prin hotărîre judecătorească definitivă pentru infracţiuni grave, deosebit de
grave sau excepţional de grave [159, art 13 alin. (1) lit. c)].
În lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la vot
al persoanelor condamnate ţinem să aducem ca exemplu cauza Hirst contra Regatului Unit al
Marii Britanii şi Irlandei de Nord [160].
Din examinarea cauzei Hirst c. Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord rezultă
că aceasta are la origine o plîngere adresată Curţii (C.E.D.O.) de către John Hirst, cetăţean al
acestui stat, care a reclamat faptul că i-au fost lezate drepturile sale în calitate de deţinut
condamnat, care îşi ispăşeşte pedeapsa, prin lipsirea totală a dreptului de vot. Reclamantul a
invocat art. 3 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, ca circumstanţe esenţiale ale cauzei la
abordarea în fapt, împrejurarea că la 11 februarie 1980 cetăţeanul John Hirst a fost condamnat de
instanţa naţională la o pedeapsă cu închisoarea pe viaţă pentru „omor involuntar”, calificarea
reţinută avînd în vedere responsabilitatea sa diminuată relevată de actele medicale.
La abordarea în drept – avînd în vedere temeiul plîngerii reclamantului – Curtea Europeană
a Drepturilor Omului a examinat cauza în raport cu prevederile art. 3 din Protocolul nr. 1
adiţional la Convenţia pentru apărarea dreptului omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit
căruia „Înaltele Părţi contractante se angajează să organizeze la intervale de timp rezonabile
alegeri libere cu vot secret, în condiţiile care asigură libera exprimare de opinie a poporului
privind alegerea corpului legislativ”.
Sintetizînd, din motivarea Deciziei nr. 2 din 6 octombrie 2005 a Curţii Europene a
Drepturilor Omului, rezultă că dreptul la vot garantat de art. 3 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei
nu este absolut şi poate face obiectul unor limitări, statele contractante avînd o largă marjă de
apreciere în materie. Această marjă de apreciere nu este nelimitată. Restricţiile şi limitările în
materia dreptului la vot trebuie apreciate de o instanţă independentă în fiecare caz în parte.
Curtea a statuat că o interdicţie absolută de a vota impusă tuturor deţinuţilor nu intră în
marja de apreciere a statului, fiind violat art. 3 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, întrucît nu

90
există o legătură între interdicţia votului şi prevenirea infracţiunilor sau scopul reinserţiei sociale
a infractorilor. Astfel, parlamentul nu poate interzice automat (prin lege) exercitarea unui drept
subiectiv fundamental, ca dreptul de a alege, unei categorii întregi, cum este aceea a deţinuţilor
dintr-un stat parte la Convenţie, întrucît acest fapt ar avea efecte arbitrare. De aceea, este
necesară aprecierea instanţei în fiecare caz în parte şi în contradictoriu, astfel încît necesitatea şi
proporţionalitatea să poată fi apreciate individual şi în contradictoriu.
În cauza Hirst c. Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, încălcarea dreptului
subiectiv ce exprimă conţinutul dreptului la alegeri libere este generată de „Legea britanică din
1983” ce reglementează alegerile, interdicţia de a vota operînd ope legis şi faţă de toţi
condamnaţii, instanţele britanice nefiind chemate să se pronunţe pentru fiecare caz în parte.
Prin urmare, din decizia instanţei europene rezultă că ceea ce este criticabil, este legea ce
interzice automat şi nediferenţiat dreptul la vot unei categorii întregi de persoane. Avînd în
vedere cele menţionate, propunem de a exclude restricţia (privind dreptul persoanelor
condamnate la privaţiune de libertate pentru infracţiuni grave, deosebit de grave şi excepţional
de grave de a alege) prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. c) din Codul electoral al Republicii
Moldova şi înlocuirea ei cu sintagma „în privinţa cărora instanţa de judecată sa pronunţat de a
fi lipsite de dreptul de vot”. Astfel, instanţa de judecată urmează să se pronunţe asupra lipsirii
dreptului de vot în fiecare caz în parte şi în contradictoriu.
Astfel art. 13 alin. (1) lit. c) va fi formulat în următoarea redacţie:
c) persoanele condamnate la privaţiune de libertate prin hotărîre judecătorească definitivă
în privinţa cărora instanţa de judecată sa pronunţat de a fi lipsite de dreptul de vot.
În prezent, în scopul realizării efective ale direcţiilor examinate ale muncii educative este
creată baza organizatorico-legală şi metodică, se elaborează instrucţiuni, ordine şi alte
documente care reglementează această activitate la nivelul actelor subnormative.
În lumina celor specificate mai sus, menţionăm existenţa unui şir de probleme care
împiedică sporirea eficacităţii lucrului educativ şi anume: marea majoritate a colaboratorilor nu
au studiile şi experienţa necesară, iar numărul condamnaţilor în sectoare depăşeşte normele
internaţionale de 2-3 ori. Acest fapt favorizează infectarea criminală a lor şi reduce la minim
efectele măsurilor educative realizate de către şefii de sector. În plus, consiliile de educatori ale
penitenciarelor activează ineficient, iar formaţiile obşteşti ale condamnaţilor în majoritatea
penitenciarelor sînt formale [137, p. 101].
Veriga structurală, în cadrul căreia se desfăşoară activităţile educative cu condamnaţii, este
sectorul de condamnaţi, iar persoana de bază, care se ocupă de munca educativă este şeful de sector.
Sectorul de condamnaţi reprezintă o unitate structurală de organizare a plasării
condamnaţilor în penitenciar, în componenţa căruia aceştia sînt incluşi prin ordinul şefului de
penitenciar. Componenţa sectorului de condamnaţi se stabileşte în funcţie de tipul, regimul şi

91
numărul de condamnaţi în penitenciar, în limitele a 50-120 de persoane, conform normativelor
prevăzute şi tipul de penitenciar [155, pct. 17].
La întrebarea care ar fi numărul optim al deţinuţilor într-un sector, care ar permite
eficientizarea lucrului individual-educativ petrecut cu ei, 27,8% dintre şefii de sector au indicat
50-60 de deţinuţi; 11% au indicat 40-50 deţinuţi; 55,6% au indicat 30-40 deţinuţi şi 5,6% dintre
respondenţi au indicat 25-35 deţinuţi.
Aşadar, ţinînd cont de faptul că şeful de sector are nevoie să determine potenţialul fiecărui
deţinut, ca mai apoi să poată implementa în privinţa fiecăruia măsuri corespunzătoare de
reabilitare, propunem, în scopul eficientizării acestui proces, de a reduce numărul deţinuţilor din
sectoare în limitele a 30-50 de persoane.
Avînd în vedere cele menţionate, putem specifica că munca educativă reprezintă un sistem
de forme, metode şi mijloace de influenţare a personalităţii şi de remodelare a comportamentului
condamnaţilor, care contribuie la depăşirea deformărilor de personalitate, la dezvoltarea
intelectuală, spirituală şi fizică, la fixarea unor norme comportamentale decente şi adaptarea
socială după eliberare.
În prezent în cadrul sistemului penitenciar al Republicii Moldova s-a acumulată o bogată
experienţă privind organizarea muncii educative cu condamnaţii. Totodată, această muncă
necesită actualizare şi perfecţionare continuă ţinînd cont de tendinţele social-economice, politice,
etico-morale, de dezvoltare a societăţii şi statului, precum şi de starea, structura şi dinamica
criminalităţii. Astfel, considerăm, că perfecţionarea muncii educative urmează a fi axată pe
următoarele direcţii: umanizarea condiţiilor de detenţie, asigurarea psiho-pedagogică a muncii
educative, abordarea comlexă a organizării şi desfăşurării muncii educative, consolidarea
cooperării instituţiilor sistemului penitenciar cu societatea.
Instruirea generală şi pregătirea profesională a condamnaţilor sînt nişte mijloace
efective de corijare a lor. Multiplele cercetări şi practica cotidiană demonstrează că ridicarea
nivelului de instruire generală şi profesională este în strînsă legătură cu comportamentul
condamnaţilor în perioada executării pedepsei. Totodată este stabilită tendinţa strictă a
dependenţei îmbunătăţirii comportamentului lor de creşterea nivelului lor de instruire.
Constituţia RM prin art. 35 garantează dreptul cetăţenilor la învăţătură şi dispune că acest
drept este asigurat prin învăţămîntul general obligatoriu, prin învăţămîntul liceal şi prin cel
profesional, prin învăţămîntul superior, precum şi prin alte forme de instruire şi de perfecţionare.
Reieşind din prevederile constituţionale, art. 259 alin. (1) CE al RM stipulează că în
penitenciare se organizează în mod obligatoriu învăţămîntul secundar general al condamnaţilor.
La fel şi art. 77 al Ansamblului de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor indică că
trebuie să se ia măsuri pentru a se desfăşura instruirea tuturor deţinuţilor capabili să profite de
aceasta, inclusiv instruirea religioasă. Instruirea analfabeţilor şi a tinerilor deţinuţi trebuie să fie

92
obligatorie şi administraţia trebuie să vegheze cu atenţie asupra acesteia. După posibilităţi,
instruirea deţinuţilor trebuie să fie în concordanţă cu sistemul învăţămîntului public, pentru ca
aceştia să-şi poată continua pregătirea fără dificultăţi după punerea în libertate.
Abordarea procesului de educaţie în detenţie trebuie privit din perspectiva că orice
dezvoltare presupune cunoaştere şi competenţe, creşterea nivelului de competenţe înseamnă o
mai mare posibilitate de alegere în viaţă.
Obiectivele instruirii în detenţie sînt lesne de înţeles:
a) a spori capacităţi de reintegrare socială post detenţie şi în special capacitatea de angajare
în cîmpul muncii după ispăşirea detenţiei şi de relaţionare socială în general;
b) a diminua riscul de recidivă [128, p. 216].
Prevederile de bază privind organizarea instruirii generale a condamnaţilor se conţin în art.
259 CE al RM. Astfel, condamnaţii în vîrstă de peste 50 de ani, invalizii de gradul I, precum şi
condamnaţii la detenţiune pe viaţă urmează învăţămîntul secundar la dorinţă. La solicitarea
condamnatului, administraţia penitenciarului şi autoritatea administraţiei publice locale îi creează
condiţii pentru învăţămîntul secundar profesional sau învăţămîntul superior.
În anul 2009 s-a realizat transferarea procesului de instruire a deţinuţilor minori către
administrare Ministerului Educaţiei şi, respectiv, autorităţile publice locale [135].
Lipsa de specialitate, de deprinderi de muncă constituie un factor criminogen, ce duce
adesea la comiterea infracţiunilor. Art. 260 alin. (1) CE al RM prevede că în penitenciare se
organizează, în mod obligatoriu, instruirea profesională a condamnaţilor.
Instruirea profesională este organizată în scopul pregătirii teoretice şi cultivării deprinderilor
practice în profesia obţinută, precum şi pentru protecţia social-juridică a condamnaţilor după
eliberarea din instituţiile penitenciare şi plasarea lor ulterioară în cîmpul muncii.
Instruirea profesională a condamnaţilor este o problemă complexă şi dificilă, deoarece, pe
de o parte, această calificare se face în penitenciar care are o gamă restrînsă de profesiuni şi
îndrumători competenţi, iar pe de altă parte, este vorba despre persoane condamnate, care
ispăşesc o pedeapsă şi care nu pot să aibă în suficientă măsură grija calificării profesionale. În
afară de aceasta, condamnatul trebuie să fie cunoscut şi sub raportul capacităţii mintale,
aptitudinilor, înclinaţiilor pentru a se şti în ce direcţie să fie orientat profesional [161, p. 92].
Formele de instruire depind de o serie de factori cum ar fi: condiţiile de care dispun
penitenciarele pentru o asemenea activitate; particularităţile şi gradul de complexitate al diferitelor
meserii; prezenţa cadrelor de îndrumare etc. În situaţia în care, în cadrul penitenciarului există
asemenea condiţii, aici poate funcţiona o şcoală de meserii. În prezent în sistemul penitenciar al
RM funcţionează 6 şcoli de meserii, unde sînt instruiţi circa 700 condamnaţi anual [162].
În condiţiile în care condamnaţii rămîn în penitenciar un an sau doi, aceştia pot învăţa
meserii mai simple cum sînt: zidar, cizmar, tîmplar, fierar, croitor, sudor etc. Condamnaţii care

93
rămîn mai mult timp în penitenciar, ar putea însuşi meserii care necesită o calificare mai înaltă şi
anume: mecanic, instalator, electrician etc. [124, p. 105].
În special, în şcoli există programe de instruire la următoarele specialităţi: maşinişti pentru
tăiat piatră, sudori, electro-montori, cazangii, maşinişti-macaragii, operatori la maşinile de
prelucrat lemn, cizmari, lăcătuşi, strungari, tîmplari, cusătorese. Astfel, la capitolul instruirea
vocaţională se conturează următoarele probleme majore:
a) insuficienţa mijloacelor tehnico-materiale, fapt ce afectează procesul de instruire
profesională a condamnaţilor;
b) lipsa programelor de studii la specialităţile competitive pe piaţa forţei de muncă. Există
puţine şanse ca după eliberare persoanele care au însuşit profesia de maşinist pe maşinile de tăiat
piatră, de cazangiu sau de maşinist-macaragiu să-şi găsească un loc de muncă pe specialitate
[128, p. 220].
O altă problemă în organizarea instruirii profesionale ţine de frecvenţa slabă a condamnaţilor
la lecţii (circa 50 – 60% din condamnaţii înscrişi la studii), această situaţie se datorează faptului că
timpul de muncă a condamnaţilor se suprapune cu orarul lecţiilor stabilite în şcoala de meserii.
Prin urmare, deţinuţii preferă să muncească şi să primească salariu, decît să frecventeze lecţiile la
şcoală [135].
Aşadar, instruirea generală şi cea profesională este una din condiţiile importante ale
integrării foştilor condamnaţi în societate şi piaţa forţei de muncă. Obţinerea unei profesii va
facilita găsirea unui loc de muncă după liberare. De acea, este necesar de a elabora un sistem
flexibil de organizare în instituţiile penitenciare a instruirii generale şi profesionale. Ţinînd cont
de cele menţionate, susţinem că, în prezent se impune necesitatea elaborării unei instrucţiuni
privind modul de organizare a instruirii generale şi profesionale a condamnaţilor.
Avînd în vedere cele expuse în prezenta secţiune, constatăm că corijarea condamnaţilor
poate fi determinată ca un proces educativ, care include în sine atît elemente de pedeapsă cît şi
măsuri propriu-zise de educare.
Deşi legislaţia penală şi execuţional-penală numeşte corijarea condamnatului drept unul din
scopurile de bază ale aplicării pedepsei penale, actualul cod de executare nu prezintă definirea
legală a corijării condamnaţilor. Noţiunea de resocializare, fiind una destul de complexă din punct
de vedere al oformării sale juridice, de asemenea nu este fixată în legislaţia execuţional-penală.
Ţinînd cont de cele relatate mai sus propunem completarea art. 168 CE al RM după cum
urmează:
Articolul 168. Mijloacele principale de corijare şi resocializare a condamnatului
(1) Corijarea condamnatului este un proces de modificări pozitive care au loc în
personalitatea lui şi care creează premise pentru un comportament legal.

94
(2) Resocializarea este restabilirea conştientă a condamnatului în statutul social de membru
al societăţii cu drepturi depline şi întoarcerea lui la o viaţă de sinestătătoare în societate.
O condiţie necesară a resocializării este corijarea condamnatului.
(3) Principalele mijloace de corijare şi resocializare a condamnatului sînt: modul şi
condiţiile de executare a pedepsei, munca social-utilă, munca educativă, instruirea profesională,
învăţămîntul general, influenţa exercitată de societate.
(4) Mijloacele de corijare şi resocializare se aplică ţinîndu-se cont de categoria infracţiunii,
de personalitatea şi comportamentul condamnatului, conform unui program individual şi continuu.

3.2 Aspecte psihologice ale resocializării condamnaţilor

Privarea persoanei de libertate şi izolarea ei socială este un factor puternic care contribuie
la modificarea comportamentului acesteia. Psihicul fiecărei persoane reacţionează în mod diferit
la schimbările în cauză. Pot fi evidenţiate simptoamele psihologice de bază ale
comportamentului persoanei în aceste situaţii extrem de încordate şi stresante. Aflarea în
penitenciar, în mod inevitabil, este însoţită de ruperea bruscă a mersului obişnuit al vieţii,
despărţirea individului de rude, de persoanele apropiate, ani sortiţi unei vieţi grele. De asemenea,
adaptarea la condiţiile penitenciarului se complică din cauza unor astfel de fenomene cum ar fi:
conflictele interpersonale frecvente, atitudinea răuvoitoare a anturajului, brutalitatea
tratamentului, condiţiile precare de trai, subcultura criminală, presiunile permanente din partea
personalului şi a liderilor de grup. Totodată, la deţinut, se acutizează şi defectele sale personale.
Primele 2-3 luni este perioada adaptării iniţiale care se deosebeşte printr-o stare psihică
deosebit de încordată a condamnatului. În această perioadă are loc ruinarea dureroasă a
stereotipurilor de viaţă, se reduce brusc satisfacerea necesităţilor obişnuite, este foarte sensibil la
ostilitatea noului micromediu, deseori apar stări emoţionale de conflict. Sentimentul disperării
devine drept fundal negativ permanent al conştiinţei persoanei [163, p. 50].
Următoarea perioadă ţine de modificarea sistemului de valori al condamnatului, acceptarea
de către el a unor valori ale micromediului, elaborarea strategiei şi tacticii de comportare în noile
condiţii. Se caută posibilităţi de supravieţuire. Mai degrabă sau mai tîrziu, condamnatul se
supune „legilor închisorii”.
Aceste „legi” sînt simple şi crunte, sancţiunile lor sînt primitive şi uniforme – mutilări,
bătăi, iar uneori chiar şi lipsirea de viaţă. Severitatea lor reiese din condiţiile cumplite ale vieţii
din penitenciar. Sistemul interdicţiilor şi limitărilor din penitenciar determină organizarea social-
psihologică a micromediului penitenciar pe o anumită albie. Şi cu cît mai severe sînt condiţiile
regimului penitenciar, cu atît mai severe sînt legile vieţii deţinuţilor.

95
Sa stabilit că aflarea mai mult de cinci ani în condiţiile severe ale penitenciarului provoacă
schimbări ireversibile în psihicul persoanei. La cei care au executat pedepse cu termene mari,
mecanismele adaptării sociale se dovedesc a fi într-atît de dereglate, încît fiecare al treilea are
nevoie de ajutorul psihoterapeutului sau chiar a psihiatrului [164].
Izolarea mediului penitenciar, posibilităţile extrem de limitate de satisfacere a necesităţilor
vitale, reglementarea istovitoare a comportamentului, monotonia umilitoare a ambianţei, violenţa şi
batjocoririle colegilor de celulă, iar în unele cazuri şi a personalului penitenciar, inevitabil formează
trăsături negative de caracter. Deformările de personalitate, în multe cazuri, devin ireversibile.
Aflarea în locurile de detenţie, condiţiile precare de viaţă năruie ultima nădejde de
conciliere a condamnatului cu societatea. Perceperea mediului extern ca fiind unul străin şi
detestabil trece la nivel subconştient. Se fixează definitiv directiva antisocială.
Noţiunea de ruşine, morală, care ar fi trebuit reanimate, dispar definitiv din conştiinţa
condamnatului. Chinul aflării forţate în condiţii de gloată aduce la primitivizarea persoanei, la
vulgarizarea sa excesivă, scăderea bruscă a autoaprecierii critice, la pierderea respectului de sine
şi a rămăşiţelor de identificare socială.
Nivelul scăzut al bunăstării materiale din societatea noastră se resimte mult mai acut în
locurile de detenţie. Mulţi din ei sînt sortiţi să se îmbolnăvească de tuberculoză şi alte boli
cronice. Deservirea medicală este mizeră. Dar sărăcia materială este incomparabil agravată prin
sărăcia spirituală, mizeria relaţiilor interumane, înjosirea zilnică a demnităţii persoanei. În
penitenciar se salvează doar acel care poate să-şi păstreze lumea sa lăuntrică, evitînd conflictele
acute cu lumea externă.
În rîndul condamnaţilor (deţinuţilor) sînt persoane care au pierdut sistemul de valori, mulţi
din ei suferă de autism, diverse anomalii psihice – psihopaţi, nevrotici, persoane cu o autoreglare
psihică extrem de scăzută. Aceste persoane necesită în mod categoric un regim medico-
reabilitaţional şi psiho-terapeutic.
În faţa detenţiunii penitenciare este pusă sarcina de a deprinde condamnatul să ducă un
mod de viaţă social-util, dar ca mijloc de atingere al ei se alege izolarea de societate, adică de
acel mediu, în care el trebuie să se înveţe să trăiască. Rămîne neclar – cum poate fi deprinsă
persoana să locuiască într-un mediu, de care ea a fost preliminar izolată [165, p. 34].
„Păcatul” de bază al închisorii constă în ruperea persoanei din mediul său social,
distrugerea relaţiilor sociale ale persoanei, reprimarea capacităţilor de a lua singur decizii,
distrugerea posibilităţilor de autoafirmare.
Lista cea mai scurtă şi deocamdată preliminară a problemelor închisorii reclamă
necesitatea intensificării procesului de reorganizare a activităţii sistemului penitenciar pe
principiile moderne ale umanismului şi drepturilor omului.

96
Potrivit legii penale, pedeapsa este o măsură de constrîngere statală şi un mijloc de corectare
şi reeducare a condamnatului, ce se aplică de instanţele de judecată, în numele legii, persoanelor
care au săvârşit infracţiuni, cauzînd anumite lipsuri şi restricţii drepturilor lor [83, art. 61].
În plan psihologic prin corijarea condamnatului înţelegem corecţia psihologică a persoanei,
corectarea unor defecte psihoregulatoare a personalităţii condamnatului, schimbarea radicală a
sistemului de valori al persoanei criminalizate [163, p. 51].

A corija şi a reeduca infractorul înseamnă a realiza o restructurare lăuntrică profundă a sa,


a-i schimba personalitatea, a-i forma un stil nou de viaţă social adaptat. Dar este oare posibilă
realizarea acestor sarcini numai prin pedeapsă? Persoana nu poate fi formată şi, cu atît mai mult,
nu poate fi corijată prin intimidare, osîndă, constrîgere brutală directă. Aceeaşi pedeapsă
acţionează în mod diferit asupra diferitor persoane. Va avea un efect pozitiv doar acea pedeapsă
care va fi percepută de către individ ca fiind una echitabilă.
În acest context, un rol important îl poate avea cunoaşterea de sine. Anume în procesul
cunoaşterii de sine condamnatul poate ajunge la concluzia că nimeni nu este vinovat de condamnarea
şi privarea sa de libertate. Fiindu-i dificil să recunoască astfel de stări grele şi dureroase, el caută
cauza nenorocirilor sale în afară, încercînd să învinuiască societatea şi statul [42, p. 168].
Bariera de bază în calea resocializării infractorului este cea a autoanalizei sale morale.
Infractorul înrăit este un individ cu criză de autoanaliză morală, un individ cu conştiinţă morală
atrofiată.
Criza autoanalizei morale nu este doar un viciu individual. Această deformare psihică a
personalităţii are o bază socială vastă. Deceniile trecute ale istoriei noastre au fost practic
insensibile la problemele sufleteşti ale personalităţii, categoriile morale au fost trecute în rîndul
celor secundare, pe primul plan fiind „pregătirea politică”.
Chiar şi în prezent colaboratorii instituţiilor penitenciare deţin informaţii insuficiente
despre personalitatea condamnaţilor. Ei nu sînt obişnuiţi să obţină şi să analizeze această
informaţie. Mai mult ca atît, ei se feresc de contacte de încredere cu condamnatul. Părţile intime
ale sufletului şi retrăirile lăuntrice ale condamnatului lor le sînt necunoscute. Are loc un „război
rece” al administraţiei cu condamnaţii.
În aceste condiţii „de luptă” puţini intenţionează să se ocupe de corijarea infractorilor. Din
contra, persoana tinde să fie brutală, dură, gata de luptă. Iar ceea ce ţine de dramele sufleteşti şi
tragediile din viaţa anterioară, după ei, este mai bine de a fi eliminate, autojustificate, date uitării.
Astfel, se fixează şi se conservează toate structurile psihologice, caracteristice pentru
personalitatea infractorului. Are loc ispăşirea pedepsei şi a iniţierii cu subcultura criminală, nu
însă şi resocializarea infractorului. Mai mult decît atît, persoana se criminalizează în continuare.
În aceasta şi constă paradoxul închisorii.

97
Pentru ca actualele instituţii penitenciare să devină instituţii de resocializare a
condamnaţilor, este necesară reorganizarea lor principială şi îndestularea cu cadre calificate din
punct de vedere psihopedagogic. În prezent, sistemul penitenciar al Republicii Moldova se află
în continuu proces de reformare, avînd drept scop apropierea de standardele internaţionale. În
soluţionarea acestor sarcini un rol primordial îi revine psihologiei penitenciare moderne care este
ştiinţa despre mecanismele psihice interne de autoreorganizare a persoanei.

Menirea psihologiei penitenciare constă, în primul rînd, în minimalizarea influenţei negative


a mediului penitenciar asupra condamnaţilor, formarea unei atitudini adecvate faţă de pedeapsă şi
infracţiune şi, de asemenea, pregătirea condamnaţilor pentru adaptarea socială după liberare.
Cunoştinţele în domeniul psihologiei au o importanţă deosebită pentru diferite categorii de
funcţionari ai instituţiilor penitenciare, cărora în activitatea lor le revine să aprecieze acţiunile şi
faptele condamnaţilor. Cea mai mare parte din timpul său de muncă personalul acestor instituţii
comunică nemijlocit cu condamnaţii. La baza multor conflicte dintre colaboratori şi condamnaţi,
precum şi a exceselor de grup stă pregătirea profesională insuficientă a unor colaboratori ai
instituţiilor penitenciare. Din cauza nepriceperii de a stabili un contact psihologic suferă, deseori,
atît condamnaţii, cît şi colaboratorii. Perioada îndelungată de activitate a lor în penitenciar, de
regulă, contribuie la deformarea personalităţii. Acest fapt invocă necesitatea efectuării unei munci
psiho-corecţionale şi a unei pregătiri psihologice speciale a personalului instituţiilor penitenciare
pentru comunicarea cu condamnaţii.
Astfel, cunoaşterea psihologiei permite personalului, pe de o parte, a-i înţelege pe
condamnaţi şi a-i influenţa, iar, pe de altă parte – a-şi controla propriile acţiuni [166, p. 187].
În literatura de specialitate, prima menţiune despre participarea psihologilor la activităţi
legate de serviciile corecţionale datează din anul 1909, cînd un psihiatru a fondat o clinică pentru
tribunalul de tineri din Chicago. De asemenea, primul raport asupra inteligenţei tinerilor
contravenienţi a fost publicat în anul 1911, iar prima lucrare de cercetare a fost realizată în 1913
la „Reformatory for Women” din statul New York (SUA) [167, p. 121].
Interacţionîd cu persoana, este necesar de a o examina în contextul sistemului relaţiilor de
grup. Persoana întotdeauna reprezintă un anumit grup mic. Grupul, comunitatea deţinuţilor
determină comportamentul membrilor săi. Realizînd funcţia de pedeapsă, instituţiile penitenciare
trebuie să formeze condamnaţilor capacitatea de a trăi în condiţii de autoorganizare. Aflarea
îndelungată a individului în condiţiile unei reglementări şi supravegheri totale a modului de viaţă
inhibă mecanismul de autoreglare psihică şi în fond, face persoana inaptă pentru o viaţă ulterioară
la libertate. În aceste condiţii apare procesul, aproape ireversibil, de regres al personalităţii.
Condamnatul este limitat în posibilităţile de comunicare, datorită mediului închis, el este
nevoit să-şi edifice relaţiile cu alte persoane decît cele cu care şi-ar dori. În mediul care îl
înconjoară pot fi întîlnite persoane cu orientare morală diferită, atît pozitivă cît şi negativă. La

98
schimbarea mediului social persoana tinde să se adapteze anume la acel micromediu, poziţiile
sociale ale cărui corespund cu ale lui personale. Persoana şi anturajul său social necesită a fi
examinate ca un sistem adaptiv: sistemul de valori ale persoanei în mare parte determină caracterul
anturajului său social [168, p. 132]. După cum remarca Kon I.S., “individul preferă să comunice cu
acei oameni, atitudinea cărora faţă de el este apropiată de conştiinţa sa” [24, p. 63]. Persoana este
nevoită să-şi coordoneze comportamentul său cu cerinţele şi interesele grupurilor referente, care au
o influenţă determinantă asupra comportamentului său [169, p. 17]. Nedorinţa de a se supune
cerinţelor acestor grupuri, inevitabil conduce la conflicte interpersonale şi izolare psihologică a
condamnatului. De aceea în instituţiile penitenciare este necesar de a organiza deţinerea separată a
persoanelor cu orientare pozitivă şi negativă în scopul neadmiterii influenţei ultimilor asupra
condamnaţilor care au păşit pe calea corijări sau care încă se şovăiesc.
Ţinînd cont de cele menţionate, propunem de a introduce în mod expres în art. 224 CE al
RM, cerinţa privind deţinerea separată a condamnaţilor care au fost apreciaţi la atestare cu
nivelul de corijare „nesatisfăcător” de condamnaţii care au fost apreciaţi cu nivelul de corijare
„satisfăcător” şi „bine”. Astfel, art. 224 alin. (1) CE al RM urmează a fi completat cu litera j)
„condamnaţii care au fost apreciaţi la atestare cu nivelul de corijare „nesatisfăcător” de
condamnaţii care au fost apreciaţi cu nivelul de corijare „satisfăcător” şi „bine””.
Corijarea infractorului, în condiţiile izolării de societate, poate fi realizată cu succes doar în
cazul cînd aceasta este organizată ca un proces orientat spre corecţia psihologiei persoanei
private de libertate, ţinînd cont de recomandările şi legităţile psihopedagogice. Din cele relatate,
reiese cerinţa înaintată faţă de activitatea de corijare a condamnaţilor şi anume: optimizarea
procesului de corijare printr-o fundamentare psiho-pedagogică maximă [170, p. 257]. Aceeaşi
cerinţă trebuie avută în vedere şi în cazul aplicării faţă de condamnaţi a măsurilor restrictive,
care, de asemenea, creează anumite premise pentru corijarea lor.
În literatura ştiinţifică s-a expus părerea despre prudenţa cu care trebuie aplicate măsurile
restrictive faţă de condamnaţi, îndeosebi cînd este vorba despre limitele acţiunii elementelor
represive asupra statutului cetăţenilor, care temporar sînt izolaţi de societate [171, p. 19].
În faţa personalului instituţiilor penitenciare stă sarcina dificila de diagnosticare a defectelor
de personalitate, elaborarea unor programe fundamentate pentru corectarea acestor defecte,
prevenirea multiplelor influenţe negative ale închisorii, care tradiţional contribuie la criminalizarea
personalităţii. Soluţionarea problemelor dificile de diagnosticare şi psihocorecţie a unor categorii
aparte de condamnaţi este în putere doar specialiştilor respectivi în domeniul psihologiei
resocializante care posedă cunoştinţe speciale în domeniul psihologiei, sociologiei şi pedagogiei
penitenciare. În scopul depăşirii unor astfel de probleme, în prezent, în cadrul instituţiilor
penitenciare, funcţionează serviciile psihologice care au fost instituite prin ordinul MAI nr. 12 din
12.03.1994 privind aprobarea Regulamentului serviciului psihologic. Sarcina de bază a acestora

99
este de a schimba orientările condamnaţilor de la negative la social-pozitive. Conform pct. 12 al
noului Regulament privind organizarea şi desfăşurarea activităţii Serviciului psihologic în
penitenciare, aprobat prin ordinul DIP nr. 182 din 20.09.2007, în faţa psihologilor din cadrul
acestor structuri sînt puse următoarele sarcini:
- studierea particularităţilor personalităţii condamnaţilor, folosind metode psihodiagnostice;
- elaborarea recomandărilor metodice de lucru cu condamnatul, orientate spre realizarea
procesului de consiliere psihologică şi pentru elaborarea programelor psihocorecţionale;
- depistarea şi ţinerea evidenţei condamnaţilor ce necesită supraveghere sporită şi
organizarea procesului de corijare a acestora;
- studierea climatului psihologic în mediul condamnaţilor în vederea prevenirii situaţiilor
de conflict;
- participarea la aplanarea situaţiilor de conflict apărute între administraţia penitenciarului
şi condamnat;
- colaborarea cu serviciile de securitate şi regim la soluţionarea problemelor ce pot favoriza
săvîrşirea crimelor şi a exceselor de grup;
- consilierea psihologică individuală a deţinutului la cererea acestuia;
- implementarea programelor psihoeducaţionale de consiliere şi terapie (corecţionale) în
scopul dezvoltării abilităţilor sociale ale deţinuţilor (cu acordul acestora);
- participarea la şedinţele cu deţinuţii organizate de către şefii de sectoare sau de
administraţia penitenciarului;
- desfăşurarea orelor informative cu tematică psihologică în cadrul programelor socio-
educative sau la cererea administraţiei;

- participarea la procesul de pregătire pentru liberare a condamnaţilor şi implementarea


programelor de pregătire pentru liberare;
- colaborarea (în caz de necesitate) cu medicul psihiatru şi întreprinderea acţiunilor
solicitate [172, pct. 12].
De recomandările psihologilor se ţine cont la completarea organelor de iniţiativă ale
condamnaţilor, la acordarea dreptului de deplasare fără escortă sau însoţire, la liberarea
condiţionată înainte de termen etc.
Pregătirea psihologică constă în aplicarea faţă de condamnat a diferitor mijloace de
influenţare cum ar fi: discuţii, sugerări, jocuri de rol, etc. Scopul ei este de a ajuta persoana să se
orienteze în situaţia în care a ajuns, de a-l convinge de necesitatea respectării regimului. Munca
psihologică cu condamnatul presupune utilizarea diferitor programe şi metode. De către
specialişti, în repetate rînduri, s-a accentuat despre necesitatea organizării muncii psihologice cu
condamnaţii în baza aplicării unor metodici ştiinţifice de influenţare individuală sau în grup
[173, p. 26; 174, p. 5; 175, p. 35].

100
Considerăm că în cadrul executării pedepsei cu închisoare este raţional de a utiliza tot
arsenalul de mijloace psihologice de influenţare. Ţinem să fim de acord cu autorii care consideră
că faţă de toţi infractorii, inclusiv faţă de cei mai periculoşi, trebuie să se aplice o influenţă
psiho-pedagogică complexă care, în esenţă, trebuie să devină una psihoterapeutică [176, p. 60].
Această muncă trebuie să fie petrecută individual, ţînînd cont de particularităţile de personalitate.
Totodată este necesar, într-o îmbinare rezonabilă, de a utiliza şi activităţi în grup.
După cum sa menţionat, munca cu „contingentul special” presupune posedarea de către
colaboratorii instituţiilor penitenciare a unor cunoştinţe şi deprinderi în domeniul jurisprudenţei,
psihologiei, pedagogiei, asistenţei sociale şi medicinii. Astfel, conform datelor statistice ale DIP,
la 01.01.10, sarcinile puse în faţa sistemului penitenciar erau realizate prin cele 3422 funcţii
stabilite, din care: ofiţeri - 1000 unităţi (completate - 801 unităţi, vacante - 199 unităţi);
subofiţeri - 1855 unităţi (completate - 1610 unităţi, vacante - 245 unităţi); angajaţi civili - 567
unităţi (completate – 455 unităţi, vacante - 112 unităţi) [135]. Spre exemplu, 84% din persoanele
care ocupă funcţii de ofiţer, posedă diplome de studii superioare, 12% au studii medii speciale,
4% continuă studiile la instituţii de învăţămînt superior. Din rîndul ofiţerilor care au studii
superioare, 54% sînt în jurisprudenţă, 9% în pedagogie, 4% în psihologie, 2% în asistenţă
socială, 9% în medicină, 22% alte specialităţi (figurile nr.nr. 1- 8).
Desigur, diploma de studii superioare încă nu atestă competenţa profesională a
colaboratorului, însă lipsa cunoştinţelor şi deprinderilor corespunzătoare a educatorilor ar face
neefectivă activitatea întregii instituţii.
Munca psihologică cu diferite categorii de condamnaţi are specificul său. Căutarea
„elementului slab” din calea vieţii persoanei are o importanţă principială pentru întreprinderea
măsurilor adecvate în scopul prevenirii faptelor antisociale [177, p. 266]. În viziunea noastră este
necesar a acorda o atenţie deosebită condiţiilor de formare psihospirituală a personalităţii. De
cele mai multe ori cauzele activităţii infracţionale zac în psihicul condamnatului, iar o influenţă
corectă asupra sa poate avea un efect resocializant considerabil.
Caracterizînd personalitatea condamnatului, în primul rînd, trebuie atrasă atenţia asupra
unor astfel de calităţi individuale, cum ar fi: caracterul, aptitudinile, predispoziţiile, trăsăturile
volitive. Aceste trăsături psihofiziologice formează temelia prin care se refractă factorii externi
determinîd comportamentul persoanei.
Ţinînd cont de cele expuse mai sus în scopul influenţării profilactice a condamnaţilor, de către
psihologi sînt elaborate recomandări pentru diferite servicii din cadrul instituţiilor penitenciare.

Caracterul este o totalitate de trăsături caracteristice ale personalităţii, care exprimă


atitudinea persoanei faţă de societate, alte persoane, proprietate, muncă, şi care se manifestă în
toate activităţile sale [178, p. 74]. Persoana posedă diferite trăsături de caracter atît pozitive, cît şi
negative. Dintre acestea putem numi calităţi, cum ar fi: perseverenţa, vitejia, hărnicia, zgîrcenia,

101
spiritul răzbunător, etc. Predominarea uneia din ele determină tipul de comportament al persoanei.
Caracterul infractorului, de regulă, se exprimă prin predispunerea la un comportament ilegal, prin
lipsa motivelor de stăpînire, prin disponibilitatea de a-şi urma scopurile criminale. Calităţile
negative se vor intensifica desigur, dacă el va recidiva. Cu cît infractorul petrece mai mult timp în
afara societăţii, cu atît mai dificil este de a reveni în societate.
Trăsături volitive: forţa volitivă (volitiv sau slab volitiv), insistenţă (neinsistent, insistent
sau îndărătnic), impresionalitate, receptivitate, perseverenţă, stabilitatea părerii, stăpînire şi
autocontrol, disciplină, fermitate, dîrzenie (neînfricat sau timorat, indiferent, fricos), este capabil
sau nu să se opună influenţei străine, să-i supună pe alţii [179, pct. 10 lit. c)].
Un loc anumit în caracterul persoanei îl ocupă şi temperamentul. Temperamentul reprezintă
părţile dinamice ale psihicului persoanei, care exprimă corelaţia proceselor nervoase – excitarea şi
blocarea - care depind de particularităţile native ale persoanei, adică de tipul de activitate nervoasă
superioară [178, p. 69]. Sînt evidenţiate patru tipuri de temperament: holeric, sangvinic, flegmatic
şi melancolic. Persoana este purtătorul mai multor semne ale diferitor tipuri de temperament, dar
predominarea unuia din ele permite de a considera persoana drept exponent al temperamentului
dat. Deosebirea de temperamente influenţează asupra comportării persoanelor în diferite situaţii.
Astfel holericul se deosebeşte prin excitabilitate şi impulsivitate sporită. Un cuvînt spus din
neatenţie poate trezi persoanei date o furtună de emoţii. Dar în acelaşi timp perioadele de iritare se
succed cu perioade de apatie. Holericii deseori sînt iritabili, conflictuali şi necesită a fi trataţi atent
şi cu grijă. Flegmaticii, dimpotrivă, posedă un caracter echilibrat şi liniştit. Pe ei este greu de a-i
irita, de a-i face nervoşi sau neliniştiţi. Acest tip de temperament necesită o tratare şi mai
minuţioasă şi atentă, deoarece deseori este greu de a descoperi gîndurile adevărate ale acestor
persoane, pe ei este greu de a-i convinge să se abată din drumul trasat.
Analizînd caracteristicile individuale ale personalităţii, trebuie să atragem atenţia asupra
proceselor psihologice, calităţilor, şi stărilor. Fiecare persoană posedă calităţi specifice ei de la
naştere. Astfel printre totalitatea de oameni se evidenţiază pictori, poeţi, muzicieni. Condamnaţii
sînt şi ei oameni şi pot avea astfel de înclinaţii. La unii este dezvoltat auzul muzical, la alţii -
memoria, atenţia, imaginaţia etc. În acelaşi timp mulţi dintre ei se caracterizează prin predominarea
înclinaţiilor negative. Aceştia se deosebesc, în special, prin lipsă de idei, tendinţe parazitare,
nedorinţa de a munci, egoism etc. Cu astfel de calităţi îi vine greu să lupte chiar condamnatului
care le posedă, dar cu atît mai mult celor care doresc să-l ajute. Este foarte important să observăm
la timp înclinaţiile pozitive ale condamnatului şi în procesul resocializării să punem accentul
anume pe ele, pentru ca prevalarea acestora să permită condamnatului să se întoarcă la o viaţă
normală în societate [180, p. 101].
O analiza profundă şi multilaterală a trăsăturilor psihosociale ale personalităţii nu poate fi
efectuată fără caracterizarea emoţiilor şi senzaţiilor condamnaţilor. Emoţiile reprezintă una din

102
funcţiile esenţiale ale activităţii neuropsihice ale omului. Ele reprezintă în sine retrăirea subiectivă
a influenţării externe şi ţin de funcţia cognitivă a creierului. În sfera emoţională sînt evidenţiate
emoţiile elementare (foamea, setea, etc.), senzaţiile, afectele, pasiunile, stările de spirit. Pasiunile
reprezintă o stare emoţională durabilă şi stabilă care se formează pe parcursul unui termen
îndelungat, orientînd toate gîndurile persoanei asupra unei singure ţinte [181, p. 18]. Cu toate
acestea, pasiunile nu suprimă complet voinţa persoanei, însă, într-o măsură oarecare, orientează
activitatea sa. Pasiunile pot fi împărţite convenţional în pozitive şi negative. În comunicarea cu
condamnaţii trebuie să se ţină cont de astfel de pasiuni pozitive cum sînt muzica, lectura, teatrul,
filmul, creaţia etc. În acelaşi timp, este necesară o abordare atentă a manifestărilor negative cum
sînt alcoolul, narcomania, jocurile de cărţi.
Este indiscutabil faptul că alcoolismul are o influenţă negativă asupra sferei psihosociale a
persoanei. Acţionînd asupra sistemului nervos central, alcoolul dezlănţuie în om cele mai josnice
sentimente şi năzuinţe, acutizează astfel de calităţi cum ar fi răutatea, spiritul răzbunător,
cruzimea. Pe măsura evoluării alcoolismului se produc şi schimbări în sfera emoţională care se
exteriorizează prin variaţia dispoziţiei, slăbiciune emoţională [181, p. 23].
O daună şi mai mare o cauzează psihicului uman narcomania. Consecinţele acestei „ciume a
sec. XX”, dar şi a sec. XXI, sînt monstruoase. Pe lângă faptul că narcomanii sînt exponenţii unei
personalităţi degradate, ei mai generează şi urmaşi, care fiind generaţia viitorului, din start suferă
de devieri psihice. Spectrul necesităţilor persoanei care consumă narcotice este destul de restrîns.
Singurul lucru de care au nevoie narcomanii este o nouă doză de otravă. Bineînţeles că aceste
persoane nu se pot întoarce la o viaţă normală în societate. O bună parte din condamnaţi suferă de
alcoolism şi narcomanie, şi aceasta, prin sine, de acum este o problemă gravă. Chiar la prima etapă
de resocializare, aceste persoane necesită ajutor medical, iar pe viitor vor avea nevoie şi de ajutor
social, juridic, psihologic.
Este necesar de creat toate condiţiile pentru ca în societate să se întoarcă un cetăţean
normal şi sănătos fizic. Aceasta este o condiţie indispensabilă a adaptării sociale. Astfel în scopul
reabilitării persoanelor consumatoare de droguri şi reducere a riscului de recidivă a consumului
de droguri, în prezent în cadrul sistemului penitenciar este implementat Programul de reabilitare
psihosocială a persoanelor consumatoare de droguri [182]. Conform datelor statistice ale DIP,
în anul 2009 au fost antrenaţi în acest program 153 de deţinuţi.
O problemă, nu mai puţin importantă a resocializării condamnaţilor este faptul că în rîndul lor
sînt şi multe persoane cu trăsături psihopatice de caracter. La ei se referă indivizii care suferă de
psihopatii, nevroze, urmări secundare ale traumei craniului etc. Trăsăturile personalităţii, condiţionate
de aceste tulburări, au o influenţă esenţială asupra procesului de adaptare, însă nu trebuie de exagerat
importanţa lor, apreciind prezenţa devierilor psihice drept cauză iminentă a comportamentului
criminal. Astfel nu putem vorbi despre o predispoziţie a persoanelor care suferă de tulburări psihice

103
de a săvîrşi infracţiuni. Ele (tulburările psihice) agravează starea de neadaptare a persoanei, făcîndu-l
să reacţioneze neadecvat la influenţările externe, însă nu apare în calitate de determinantă principală
a infracţiunii [183, p. 180]. Persoana cu o astfel de structură a psihicului procedează altfel decît ar fi
procedat într-o situaţie similară un subiect fără tulburări psihice. Comunicarea cu aceste persoane
este anevoioasă din cauza dificultăţii de a le prognoza comportamentul. Persoanele cu deficienţe
psihice necesită ajutor medical, şi în primul rînd, psihologic.
Faptul că în mediul penitenciar apar deseori acte de violenţă, mai ales printre deţinuţi, nu
surprinde pe nimeni. Tensiunile inerente ale vieţii carcerale, lupta pentru influenţă, neînţelegerile
cu personalul, abandonarea de către familie, neachitarea unor datorii, sînt motivele cele mai
frecvente care împing deţinutul să agresese pe alţii. Din cauza frustrărilor masive, a sentimentului
de neputinţă pe care le resimt majoritatea condamnaţilor, situaţiile în care ei se consideră victimele
unor agresiuni venite din partea altor deţinuţi sau a personalului, sînt numeroase.
Astfel, pentru personalul penitenciar şi îndeosebi pentru psihologi, una din cele mai
importante probleme este cea a identificării deţinuţilor care pot deveni violenţi şi a diminuării
violenţei, atît în mediul deţinuţilor cît şi în relaţiile acestora cu personalul. La momentul actual,
această problemă este studiată în mai multe ţări, fiind efectuate de către specialişti diverse studii
şi elaborate un set întreg de metodici şi programe în scopul diminuării violenţei.
Deoarece în penitenciarele Republicii Moldova se înregistrează un nivel înalt al
agresivităţii şi violenţei în mediul condamnaţilor, în prezent se implementează Programul de
reducere a violenţei în mediul condamnaţilor [184]. Scopul Programului este dezvoltarea
abilităţilor de soluţionare a situaţiilor de conflict în vederea alcătuirii unui plan personal de
prevenire a violenţei. Astfel, conform datelor statistice ale DIP, în anul 2009 au fost antrenaţi în
acest program 363 de deţinuţi.
Spre exemplu, alcătuind caracteristica psihologică a condamnatului P.I., (caietul pentru
lucrul individual educativ nr. 4, începutul termenului - 17.04.2000 sfîrşitul termenului -
17.04.2013) deţinut în penitenciarul nr. 15 Cricova, psihologul a menţionat următoarele: „la
condamnatul P.I se remarcă o adaptare bună la mediu asociată cu încrederea în sine. Este un tip
echilibrat, care se adaptează uşor, îşi exprimă cu uşurinţă gîndurile, are spiritul de iniţiativă, nu
exagerează propriile probleme, se evidenţiază prin caracter energic şi rapiditate în procesul de
atingere a scopurilor, bineînţeles dacă este cointeresat în realizarea acestora. Problema sa de bază
constă în reprimarea spontanietăţii şi în controlul agresivităţii. Posedă un spirit vioi, nu se
eschivează de la responsabilitate, are un caracter activ. Este comunicabil şi descurcăreţ.”
Reieşind din cele menţionate psihologul a formulat următoarele recomandări: „trebuie să-i
oferim un lucru care i-ar ocupa timpul. Ar fi bine să înlăturăm ameninţările în faţa grupului
pentru ca să nu creeze situaţii de conflict.”

104
Aşadar fiecare din trăsăturile şi calităţile persoanei influenţează asupra personalităţii sale.
Adunîndu-se pe parcursul vieţii, împreună ele formează caracterul persoanei. Caracterul nu poate fi
considerat, într-o măsură deplină, ca fiind înnăscut: cu toate că are legătură cu particularităţile
genetice ale individului, el se formează, în special, în procesul vieţii şi activităţii omului, adică în
anumite condiţii sociale. Cunoscutul psiholog Rubinştein S. (citat de Mihlin А.S. în: Изучение
личности в ИТУ, Москва, 1975, с. 20.) spunea că „Omul singur participă la formarea caracterului
său. Nu există nimic mai absurd şi fals ca îndreptăţirea faptelor rele ale persoanei, făcînd trimitere
la caracterul său dificil, ca şi cum caracterul ar fi ceva înnăscut şi predeterminat în mod fatal.
Persoana participă la formarea caracterului său şi singură poartă răspundere pentru ea” [185, p. 20].
De asemenea şi unii autori autohtoni [186, p. 34] au menţionat asupra importanţei de a
sesiza că omul nu se naşte, ci devine infractor în rezultatul formării nereuşite a personalităţii sale
din punct de vedere moral-psihologic, care duce, în cele din urmă, la dezadaptarea şi înstrăinarea
lui de valorile societăţii.
O influenţă anumită asupra individului o are şi societatea în care trăieşte şi activează
persoana. Aflarea persoanei un timp îndelungat în afara mediului obişnuit generează unele
schimbări psihologice, iar procesul de întoarcere la viaţa cotidiană evoluează cu atît mai uşor cu cît
se ţine cont de aceste schimbări. Astfel atît colaboratorii sistemului penitenciar, cît şi ceilalţi
membri ai societăţii trebuie să trateze cu atenţie particularităţile personalităţii lor şi acest fapt va
permite ca procesul de resocializare al acestor categorii de condamnaţi să evolueze ceva mai uşor.

3.3 Subcultura penitenciară şi influenţa ei asupra resocializării condamnaţilor

Valorile culturale sînt rezultatul activităţii intelectual-creative a omului. Im. Kant aprecia drept
semn distinctiv al culturii faptul, că ea este creaţia omului, „făurire prin libertate” [187, p. 318].
Renumitul etnograf şi istoric al culturii Tylor E.B. era de altă părere – el denumea cultură
doar domeniul spiritual al activităţii omului. „Cultura sau civilizaţia, în sens larg etnografic, este
compusă din cunoştinţe, religie, artă, morală, legi, obiceiuri, alte aptitudini şi deprinderi
asimilate de om ca membru al societăţii” [188, p. 18].
În fiecare definire a noţiunii „cultură” accentul se pune doar pe unul dintre semnele ei. În
opinia noastră, în cel mai reuşit mod aceasta este prezentată de formularea, potrivit căreia
„cultura este aspectul intelectual al mediului artificial, pe care omul îl creează pe parcursul vieţii
sale sociale. Ea este elementul abstract al lumii înconjurătoare. Termenul „cultura” cuprinde o
totalitate de elemente intelectuale proprii unei persoane sau unui grup de persoane şi care
dovedesc o anumită stabilitate, şi anume cea care poate fi numită „memoria lumii” sau „memoria
societăţii”, fiind materializată în biblioteci, monumente, graiuri” [189, p. 83].
Definirile prezentate ale noţiunii „cultură” o caracterizează în formele sale superioare,
clasice, selectate pe parcursul unei perioade istorice îndelungate de dezvoltare. Cultura generală,

105
dezvoltîndu-se pe baza subculturilor (de exemplu, cultura antică, cultura estetică, cultura lumii
criminale, cultura aristocratică, cultura romilor, cultura modului de trai etc.), alege cele mai bune
şi perfecte produse al creaţiei intelectuale.
Dezvăluind semnificaţia noţiunii „cultura generală”, putem ajunge la înţelegerea corectă a
valorii fiecărei subculturi, ceea ce ne permite să rezistăm în faţa unor viziuni înguste, uneori
ideologizate, cum este apreciată şi cultura lumii criminale.
Apariţia subculturilor întotdeauna a fost condiţionată de un complex de cauze de ordin
social-istoric, cel mai important fiind aspectul social. Evidenţierea din mulţime a unui anumit grup
de oameni cu interese şi necesităţi deosebite, cu roluri sociale speciale conduce la dezvoltarea unei
culturi specifice, care deserveşte necesităţile estetico-etice şi intelectuale ale grupului dat.
Astfel, fiecare grup social sau comunitate de oameni îşi are propriul sistem de valori.
Asemenea valori are şi lumea criminală. Dar e de menţionat, că ele sînt absolut deosebite de cele
existente în societate. În aceste condiţii personalitatea condamnatului evoluează în fond în
conformitate cu normele, care s-au stabilit deja în anturajul său, ignorîndu-se, totodată, valorile
generale ale culturii [190, p. 12].
Realizarea scopului şi sarcinilor privării de libertate în penitenciar devine mai dificilă din
cauza, că în condiţiile izolării stricte o importanţă deosebită o capătă factorii de ordin socio-
psihologic, care contribuie la menţinerea şi consolidarea deformării personalităţii condamnaţilor.
Sub influenţa acestor factori condamnaţii ajung să nege legalitatea controlului social prin
opunerea comunităţii condamnaţilor celorlalte persoane, prin conştientizarea valorilor lor şi
elaborarea unor norme de conduită speciale. În literatura de specialitate acest fenomen este
denumit „cealaltă viaţă a condamnaţilor” sau subcultură criminală [191].
Subcultura criminală este baza materială şi spirituală a existenţei şi activităţii lumii
criminale, care trăieşte după legile ei. Valorile subculturii criminale apar ca un stimul real al
comportamentului persoanei sau grupului [192, p. 393].
Aleksandrov Iu. defineşte subcultura criminală ca fiind modul de viaţă al persoanelor, care
s-au unit în grupuri criminale şi care respectă anumite legi şi tradiţii. Acestor grupuri le sînt
proprii cruzimea, pierderea calităţilor general-umane (cum ar fi mila, compasiunea etc.), lipsa
interdicţiilor pentru orice soi de informaţie, inclusiv pentru cea intimă, desfrînarea sexuală,
nivelul redus de dezvoltare etc. [193, p. 8]
Alţi autori menţionează că, în sens larg, prin termenul subcultură criminală trebuie înţeles
toate caracteristicile social-psihologice de comportament antisocial al persoanelor şi grupurilor,
în sens restrîns – legile de care se ghidează comunitatea deţinuţilor [194, p. 214].
Natura subculturii asociale îşi are rădăcinile în procesele sociale fireşti, inerente oricărei
comunităţi unite după anumite semne. Mai mult ca atît, apariţia ei în penitenciare este o legitate
şi are un caracter obiectiv. Închipuirea despre faptul, că subcultura criminală este produsul

106
„voinţei rele” a infractorilor, este superficială. Specificul subculturii criminale este condiţionat
de conexiunea factorilor proprii numai pedepsei privative de libertate, şi anume: izolarea forţată
în condiţiile unei ameninţări permanente cu violenţa, includerea în grupuri omogene, unde
fiecare om din imediata apropiere are o experienţă criminală bogată, reglementarea strictă a
comportamentului, în rezultatul căruia se limitează considerabil spectrul posibilităţilor sociale de
satisfacere a necesităţilor de autorealizare a individului ca personalitate.
În rîndul valorilor de bază ale condamnaţilor este libertatea, dreptatea (în concepţia proprie
hipertrofiată), securitatea (inclusiv şi autoorganizarea interioară a comunităţii), bunurile
materiale şi independenţa de condiţiile vieţii din instituţia penitenciară.
Orientările valorice ale grupului poartă un caracter asocial şi sînt condiţionate de interesele
şi direcţiile de bază ale activităţii membrilor săi. Ele, pe de o parte, fixează solidaritatea de grup,
iar pe de altă parte, instaurează o atitudine duşmănoasă faţă de indivizii sau organele de stat, care
au o poziţie contrară şi cauzează „prejudicii” comunităţii criminale. În afară de aceasta, valorile
corporative ale formaţiunilor criminale argumentează şi admit modul de viaţă antisocial, precum
şi săvîrşirea infracţiunilor. Astfel, persoanele respinse de societate creează lumea lor închisă şi
prin aceasta ei singuri, la rîndul lor, î-i îndepărtează pe cei care au respins condiţiile, regulile de
viaţă şi valorile lor [190, p. 13].
În calitate de factor consolidant al grupurilor asociale, unii autori [195, p. 367] evidenţiază
metodele autoritare de influenţare din partea administraţiei instituţiilor penitenciare. Pe acest
fundal se stimulează procesele creării grupurilor neformale, în interiorul cărora creşte
sentimentul de protest faţă de neechitatea socială.
Astfel creată, comunitatea relativ omogenă de persoane are nevoie de reglementarea
relaţiilor interne. În acest sens, această „altă viaţă”, bazîndu-se pe sistemul valorilor interne,
funcţionează în baza regulilor de comportament, a normelor, tradiţiilor, obiceiurilor, moravurilor,
ritualurilor elaborate de înseşi grupul vizat. Aceste reguli sînt nişte norme create spontan şi
aplicate benevol de deţinuţi, fiind orientate spre a face viaţa lor în penitenciar mai suportabilă din
punct de vedere social. La baza lor sînt puse principiile şi concepţiile despre idealuri formate
prin experienţa asocială şi criminală acumulată timp de decenii.
Unul dintre semnele stabilităţii oricărei subculturi este continuitatea tradiţiilor sale. Mead
M. susţinea, că „... continuitatea în fiecare cultură depinde de coabitarea concomitentă în mediul
dat a reprezentanţilor a cel puţin trei generaţii [196, p. 323].
În sistemul penitenciar existent în republica noastră putem uşor identifica aceste trei
generaţii. Stabilitatea existenţei sale este condiţionată de completarea permanentă a „rîndurilor”
sale din contul unui procent înalt al criminalităţii recidive, precum şi datorită diferenţei de
termeni de privaţiune de libertate: minori, de regulă, cu termeni relativ mici; maturi, care îşi

107
ispăşesc pedeapsa în penitenciarele de tip semiînchis, şi, în sfîrşit, maturi, care au fost
condamnaţi la termeni maximi în penitenciare de tip închis.
Conform rezultatelor sondajului sociologic petrecut de către noi 39% dintre şefii de sector
la întrebarea „consideraţi că în instituţiile penitenciare există fenomenul subculturii
penitenciare?” au indicat că există; 61% au indicat că acest fenomen există, dar este în
descreştere, şi respectiv nimeni din şefii de sector nu a indicat că acest fenomen în instituţiile
penitenciare nu există.
Totodată 27% dintre condamnaţii chestionaţi au indicat că susţin întru totul tradiţiile,
obiceiurile, regulile şi normele nescrise ale subculturii penitenciare; 34,8% au indicat că susţin,
dar nu în întregime; 34,4% au indicat că nu susţin şi respectiv 3,8% au indicat că le este dificil să
răspundă.
În pofida izolării locurilor de detenţie şi îndepărtării teritoriale unul faţă de altul, există reţele
de comunicare, care permit contactul şi schimbul reciproc de experienţă şi tradiţii criminale. Un
element important al acestor schimburi este subcultura. Astfel, are loc păstrarea, dezvoltarea şi
transmiterea, adică continuitatea „valorilor culturale” specifice între trei generaţii ale lumii criminale.
Analiza produselor creaţiei artistice a condamnaţilor în instituţiile penitenciare oferă
posibilitatea studierii nemijlocite a personalităţii infractorului. Creaţia artistică a oricărei
persoane este manifestarea actualizării persoanei, a automanifestării ei fireşti, spre deosebire de
completarea, prin impunere, de anchete, chestionare şi discuţii mai mult sau mai puţin sincere.
Pînă în prezent un domeniu puţin studiat al subculturii criminale rămîn a fi interesele
muzical-artistice şi creaţia condamnaţilor. Totodată, studierea particularităţilor cîntecelor lumii
criminale ar permite înţelegerea unor stări de spirit în rîndul condamnaţilor.
Cîntecele din penitenciar sînt complet dedicate tematicii criminale şi descriu cele mai
diverse situaţii din viaţă, cu care deţinutul se confruntă. Astfel, în cîntecele lor ei evocă mama,
familia, femeia iubită, colegii de cameră, închisoarea, escorta, evadarea, libertatea, filozofia
vieţii criminale etc.
Desigur, conţinutul creaţiei muzicale a condamnaţilor nu este univoc. Cîntecele captează
atenţia prin sinceritate şi romantism, prin simplitatea expunerii şi veridicitate, dar pot fi şi
respingătoare prin cruzime, cinism, vulgaritate şi primitivism, prin proslăvirea normelor vieţii
criminale, prin utilizarea expresiilor din argoul criminal etc. Popularizînd astfel de modele ale
creaţiei muzicale a infractorilor, trebuie să fim atenţi la consecinţele lor asupra spiritului
ascultătorilor.
Persoana, pomenindu-se în locurile de detenţie, nu-şi pierde necesitatea de autoexprimare
artistică. Condiţiile izolării de societate, despărţirea de persoanele dragi, rude şi prieteni,
conştientizarea celor trăite şi săvîrşite în viaţă, precum şi legile noii vieţi sînt temele-motive,

108
care bulversează conştiinţa artistică a condamnaţilor. Una din modalităţile de autoexprimare este
creaţia artistică a persoanelor private de libertate.
Necesităţile artistice şi chiar talentul unor infractori în domeniul creaţiei artistice, de regulă,
se manifestă prin iscusinţa şi interesul faţă de munca practică cu diferite materiale. Ei cu plăcere
pilesc, gravează şi pirogravează, confecţionează unele obiecte simple: lădiţe, cuţite, pixuri, rame,
etc. Această pasiune este proprie atît infractorilor minori, cît şi celor maturi. Deşi unele obiecte
confecţionate de ei se deosebesc prin rafinament şi artistism, un anumit nivel de măiestrie
executorie, ele, totuşi, nu sînt o manifestare a unor nevoi estetice înalte, ci mai degrabă trădează
lipsa acestora. Aceste obiecte, de regulă, nu sînt nişte exemplare de creaţie artistică superioară, dar
servesc drept demonstrare obiectivă a unui anumit nivel al dezvoltării artistice, a intereselor şi
nevoilor condamnaţilor, descoperind şi lacunele din educaţia şi instruirea lor estetică şi artistică.
Dar trebuie să ţinem cont şi de faptul, că în condiţii de izolare şi lipsă a timpului liber
necesar creaţiei, a materialelor artistice, a literaturii metodice necesare şi unei ghidări pedagogice
calificate a procesului de creaţie, nu se poate ajunge la dezvoltarea şi nici chiar la manifestarea
neunivocă a calităţilor vizual-estetice şi plastico-artistice ale deţinuţilor.
Dar există un domeniu specific al subculturii lumii criminale, la care majoritatea
condamnaţilor se aliniază rapid. Acesta este unul din cele mai răspîndite genuri de activitate
artistico-plastică a deţinuţilor, şi anume tatuarea diferitor părţi ale corpului.
În viziunea noastră, acest gen specific de creaţie este un fenomen complex al culturii
umane în general, şi al culturii criminale în particular.
Aplicarea diferitelor desene pe corp poate îndeplini mai multe funcţii. Acesta este nu doar
un mijloc de aliniere la un anumit grup de oameni cu idealurile, concepţiile şi necesităţile lor, dar
şi o expresie a lipsei căilor de întoarcere, a obligativităţii deciziei odată luate şi apartenenţei la
această comunitate.
După conţinutul tatuajelor condamnaţii împart lumea în „ai săi” şi „străini”, în „hoţi” şi
„fraieri”. Tatuajele reflectă trecutul criminal, numărul condamnărilor, termenul ispăşit sau cel
rămas de ispăşit, relaţiile cu administraţia, predispoziţiile, caracterul, naţionalitatea, religia,
orientarea sexuală, locul ocupat în ierarhia criminală şi chiar erudiţia.
Prin analogie cu năzuinţa fiecărui grup social închis, deţinuţii au creat propria „constituţie”
a vieţii din penitenciar. Astfel de reguli există nu datorită prescripţiilor formale, ci mai degrabă
în pofida lor. Protestînd împotriva puterii „despotice” a unor norme, condamnaţii cu uşurinţă se
lasă pradă influenţei altora.
Ţinem să menţionăm că, deşi normele subculturii criminale întotdeauna sînt formulate
destul de clar şi strict, ele niciodată nu au formă scrisă. Ideea elaborării unui „cod” scris al vieţii
din penitenciar nu a fost realizată niciodată, deşi procedura adoptării unor norme noi poate fi mai
complicată, decît cea a legilor oficiale [197, p. 13].

109
O particularitate caracteristică a subculturii criminale este menţinerea, propagarea şi
apărarea valorilor ei prin opunere administraţiei penitenciarului şi aplicării violenţei, uneori şi în
forme subtile. Agresiunea fizică se produce atît faţă de membrii comunităţilor criminale în cazul
încălcării regulilor stabilite, cît şi faţă de alţi condamnaţi, atrăgîndu-i şi aliniindu-i la valorile
subculturii. În urma presiunii dure în combinare cu factorii socio-psihologici ai izolării
penitenciare, bazate pe calităţile volitive ale unor persoane aparte, se creează condiţii pentru
stratificarea comunităţii deţinuţilor şi fortificarea structurii ierarhice în mediul criminal.
În linii generale, stratificarea condamnaţilor în instituţiile penitenciare se exprimă prin
evidenţierea următoarelor categorii de condamnaţi: “blatnîe”; “mujiki”; “kozlî”; “opuşcenîe”
(termenii aceştia au fost preluaţi şi implantaţi în subcultura criminală, existentă în penitenciarele
noastre, din subcultura criminală sovietică, care s-a păstrat în originalul ei netradusă).
“Blatnîe” este casta superioară pe scara ierarhică a lumii criminale. Ei au misiunea de
supraveghere a comportamentului tuturor membrilor comunităţii criminale, se ocupă de
completarea aşa-numitului “obşceac”, de soluţionarea conflictelor şi atragerea noilor membri.
Putem spune, că această categorie are rolul unei “administraţii” neformale, care are o influenţă
deosebită în rîndul deţinuţilor. Ei sînt promotorii principali ai subculturii criminale, fiind cei mai
periculoşi din punct de vedere al statorniciei calităţilor amorale şi distructive a personalităţii.
Atingerea şi menţinerea situaţiei de dominare în penitenciar asupra majorităţii condamnaţilor se
realizează prin subordonarea lor, recurgîndu-se la acţiuni de violenţă.
Acest control este înfăptuit de regulă, prin intermediul supraveghetorului numit în limbajul
criminal autohton „polojeneţ”, care este numit în asemenea calitate de către „hoţii în lege”.
Acesta se bucură de autoritate în rîndurile condamnaţilor şi este recunoscut chiar şi de
administraţia penitenciarului [9].
Categoria dată de condamnaţi este principala forţă de opoziţie a administraţia instituţiilor
penitenciare şi a scopurilor activităţii ei. Anisimkov V.M. şi Rîbak M.S. evidenţiază următoarele
scopuri ale activităţii lor opoziţioniste:
a) să minimizeze intervenţia personalului instituţiilor penitenciare în treburile interne ale
condamnaţilor;
b) să obţină de la colaboratorii instituţiilor penitenciare comodităţi maxime pe perioada
ispăşirii pedepsei;
c) să faciliteze accesul condamnaţilor la bunuri materiale şi morale;
d) să înfăptuiască unui control riguros asupra relaţiilor condamnaţilor pentru a exclude
contactele lor cu reprezentanţii serviciilor operative ale instituţiilor penitenciare;
e) să stabilească un model de comportament, în cadrul căruia condamnaţii trebuie să se
călăuzească de normele subculturii criminale şi nu de indicaţiile şi ordinele administraţiei
instituţiilor penitenciare [198, p. 6].

110
În viziunea noastră, pentru a lupta contra acestui fenomen, este necesară crearea unui
sistem de contracarare a acţiunilor categoriei date de condamnaţi prin izolarea lor strictă de restul
deţinuţilor, unde psihologii penitenciari trebuie să realizeze munca individuală după o programă
specială. Programa trebuie să conţină astfel de procedee, metode şi mijloace de influenţare, care
i-ar determina să se abţină de la violenţă şi acte de împotrivire faţă de administraţiile instituţiilor
penitenciare şi să recunoască prioritatea cerinţelor legii în faţa obiceiurilor şi tradiţiilor criminale.
“Mujiki” este cea mai numeroasă castă. Din ea fac parte condamnaţii, care nu refuză să
muncească, dar, în acelaşi timp, evită să coopereze cu administraţia, respectînd anumite tradiţii ale
lumii criminale. După eliberare aceştia, de obicei, planifică să revină la o viaţă normală în libertate;
“Kozlî” sînt cei, care cooperează deschis cu administraţia penitenciarului. În această castă
deţinuţii ajung din diferite motive. Unii cooperează benevol, alţii sînt impuşi. Deoarece, conform
“codului etic” al lumii criminale, între administraţia penitenciară şi deţinuţi relaţiile trebuie să se
menţină ostile, respectiv şi tratamentul celor care cooperează cu administraţia este ca al unor
“trădători”;
“Opuşcenîe” este cea mai inferioară treaptă pe scara ierarhică. Deţinuţii nimeresc în această
categorie, de regulă, pentru încălcarea gravă a regulilor şi normelor lumii criminale: furtul de la “ai
săi”, datorii neplătite pentru jocurile de cărţi, acţiuni violente (nejustificate) faţă de alţi condamnaţi,
colaborarea cu administraţia (mai ales cea tăinuită), homosexualism pasiv, săvîrşirea unor
infracţiuni, cum ar fi violul, violarea sau omorîrea copiilor etc. De obicei, acestei categorii de
condamnaţi îi revin cele mai “murdare” munci din penitenciar [199, p. 249]. Revenirea lor la
situaţia anterioară este imposibilă (apartenenţa la casta dată este pe viaţă), din care motiv pe
parcursul întregului termen de detenţie ei vor fi nevoiţi să ducă un mod de viaţă înjositor şi izolat.
Atitudinea cinică faţă de ei şi frica în faţa violenţelor îi împing deseori să săvîrşească infracţiuni
grave, uneori chiar acte de suicid.
Nikitskii L.V. menţionează, că în acest coşmar, care durează ani de zile, unii condamnaţi duc
o viaţă de melc, retrăgîndu-se în scoica lor. Ispăşirea pedepsei se transformă pentru ei într-un stres
permanent, însoţit de apatie, suspiciune, duşmănie, simţ al propriei imperfecţiuni [200, p. 48].
În privinţa categoriei date de condamnaţi este foarte greu să le prognozezi comportamentul
şi să implementezi programe de resocializare. Pe cale experimentală, în unul din penitenciarele
din Federaţia Rusă, s-a încercat separarea acestor condamnaţi şi plasarea lor separată în scopul
îngrădirii de batjocoriri şi înjosiri din partea altor condamnaţi. Dar acest experiment s-a terminat
fără rezultate pozitive: în astfel de detaşamente foarte repede se instaura o nouă stratificare, care
era şi mai pronunţată.
O însemnătate aparte în mediul condamnaţilor revine argoului criminal. Cauzele apariţiei
lui se explică, în primul rînd, prin psihicul pervers al infractorilor recidivişti, esenţa căruia este
caracterizată de trăsăturile personalităţii lor [201]. În mediul criminal argoul are particularităţile

111
sale în dependenţă de regiunea amplasării instituţiei penitenciare, regimul executării pedepsei,
apartenenţa de grup a condamnaţilor, care îl utilizează.
Pe lîngă rolul de comunicare argoul îndeplineşte şi funcţia de cifrare a informaţiei pentru ca
unul neiniţiat să nu poată înţelege despre ce este vorba sau să înţeleagă denaturat. În argoul criminal
sînt foarte multe sinonime. De exemplu, pentru indicarea turnătorului argoul criminal utilizează mai
mult de o sută de denumiri. În plus, prin intermediul acestui mod de comunicare, prin nivelul
posedării lui condamnaţii pot determina apartenenţa interlocutorului la un grup criminal.
Este greşit să subestimăm fenomenul, mizînd pe inofensivitatea lui, deoarece, după ce termenii
cinici intră în limbajul obişnuit al condamnaţilor, ei încep să influenţeze subconştientul, distrugînd
psihicul persoanei. Treptat, sub influenţa acestui mod deosebit de vorbire, are loc şi revizuirea
orientărilor valorice. Condamnatul, pierzîndu-şi limbajul său firesc, se îndepărtează tot mai mult de
la normele vieţii obişnuite şi începe să absoarbă valorile mediului criminal [190, p. 85].
Un loc deosebit în viaţa condamnaţilor îl ocupă diversele jocuri şi distracţii. Cauzele
răspîndirii lor nu constau doar în tendinţa de a-şi consuma în mod distractiv timpul, dar şi în
posibilitatea de a pune, prin intermediul lor, în dependenţă şi a supune voinţei sale alte persoane,
dar şi obţinerea unui profit material. Rezultatele jocurilor pot influenţa considerabil soarta
condamnatului (în caz de pierdere el poate fi degradat în casta inferioară, omorît etc.) şi statului
său în ierarhia criminală.
Metodele de distracţie iau cele mai diverse forme (jocuri de cărţi, competiţii ale gîndacilor
de bucătărie, aşa numita „propiska” etc.), şi sînt condiţionate, în primul rînd, de orientările
valorice amorale ale subculturii, care, în cele mai dese cazuri, provoacă batjocorirea persoanei şi
situaţii de conflict.
Cele menţionate mai sus ne permit să conchidem, că principalul factor destabilizator, care
influenţează negativ procesul resocializării în instituţiile penitenciare, este subcultura criminală
cu sistemul ei ramificat de valori antisociale. Astfel, în calitate de sarcină primordială pe
perioada executării pedepsei în penitenciar este neutralizarea influenţei asociale a tradiţiilor,
obiceiurilor, moravurilor şi altor elemente ale subculturii. În acest sens considerăm a fi oportună
întrepriderea următoarelor activităţi:
- direcţionarea grupelor de condamnaţi în sens reeducativ prin contracararea disfuncţiilor şi
influenţelor nocive;
- descurajarea liderilor neformali care au influenţe negative asupra condamnaţilor;
- combaterea şi prevenirea unor manifestări speciale mediului penitenciar (tatuaje, aberaţii
sexuale etc.);
- contracararea actelor de violenţă şi terorizarea între condamnaţi;
- îmbunătăţirea, stilizarea vocabularului şi înlăturarea expresiilor de argou.

112
Acest lucru poate fi realizat prin intermediul unui complex de mijloace de influenţare cu
caracter educativ, psihologic, social-economic şi cultural.

3.4 Direcţiile de activitate ale asistentului social în instituţiile penitenciare

Integrarea Republicii Moldova în comunitatea internaţională, declararea priorităţii valorilor


general-umane şi fixarea lor prin dispoziţii constituţionale impun o nouă evaluare a organizării şi
conţinutului politicii sociale a statului. Astfel, schimbările social-economice din ţara noastră
inserează corectivele sale şi cu referire la activitatea sistemului execuţional-penal, inclusiv în
domeniul său social, abordînd drepturile şi interesele condamnaţilor. Soluţionarea problemelor
create în domeniul realizării drepturilor sociale ale condamnaţilor permanent necesită o atenţie
sporită, în special în perioada actuală de tranziţie.
În rezultatul măsurilor întreprinse în perioada anilor 2002 – 2009 numărul deţinuţilor aflaţi în
custodia sistemului penitenciar a scăzut de la 10633 la 6535 deţinuţi, dintre ei: 5285 condamnaţi şi
1250 arestaţi preventiv [202]. Reducerea numărului de deţinuţi se datorează noului concept de
politică a statului, orientată spre decriminalizarea legislaţiei, avînd menirea de a o racorda la cea a
statelor europene. Reducerea indicelui a fost atins în rezultatul aplicării Legii nr. 278 din 16 august
2004 privind amnistia în legătură cu aniversarea a X-a de la adoptarea Constituţiei Republicii
Moldova, implementării modificărilor legii penale (prin Legea nr. 184 din 29 iunie 2006 privind
modificarea şi completarea Codului penal, al cărei scop a constat în micşorarea limitelor sancţiunilor
pedepselor penale, precum şi în majorarea numărului componenţelor de infracţiune pentru care pot fi
aplicate pedepse alternative detenţiei). În contextul realizării noului concept de politică punitivă
orientată spre decriminalizarea legislaţiei, au fost adoptate legile nr. 292 - XVI din 21 decembrie
2007 „Privind modificarea şi completarea unor acte legislative” (inclusiv a Codului Penal) şi nr. 14 –
XVI din 15 februarie 2008 „Privind modificarea şi completarea Codului cu privire la contravenţiile
administrative”, care vizează circa 1700 persoane condamnate, dintre care puteau fi liberate în jurul
la 200, celorlalte fiindu-le micşorat termenul de pedeapsă [203]. Prin executarea Legii nr. 188 - XVI
din 10 iulie 2008 privind amnistia în legătură cu declararea anului 2008 An al Tineretului. Astfel, la
situaţia din 01 ianuarie 2010, conform prevederilor legii nominalizate, au fost liberaţi 299
condamnaţi şi la 162 condamnaţi le-a fost micşorat termenul de pedeapsă [135].
Cu toate acestea, în ultimii ani a crescut numărul persoanelor cu termene mari şi foarte
mari de închisoare, ceea ce duce la sporirea de durată a numărului populaţiei penitenciare şi se
răsfrînge negativ asupra securităţii penitenciarelor. La fel, este în creştere şi numărul deţinuţilor
pe viaţă, de la 55 persoane în anul 2002 la 86 persoane la 1 ianuarie 2010 (figura nr.12).

113
Datele statistice demonstrează că populaţia penitenciară este formată preponderent din tineret
sau persoane apte de muncă. La 1 ianuarie 2010, din 5285 condamnaţi 3501 aveau vîrstă cuprinsă
între 21 şi 40 de ani (circa 66,24%), iar 465 condamnaţi – între 16 şi 21 de ani (circa 8,8%) [204].
În prezent, în cadrul sistemului penitenciar al Republicii Moldova sînt implementate mai
multe programe socioeducative. Totuşi, mulţi condamnaţi, eliberîndu-se din locurile de detenţie,
săvîrşesc din nou infracţiuni.
În acest context, considerăm că este necesară reformarea în continuare a bazelor politicii
execuţional penale. Instituţiile penitenciare trebuie reformate din perspectiva unor clinici sociale,
unde se va desfăşura procesul de reeducare (un fel de „tratament social” a deţinuţilor degradaţi în
acest sens) cu participarea activă a diferiţilor specialişti (inclusiv a asistenţilor sociali). Experienţa
statelor străine demonstrează că în ţările în care activităţile de reeducare se bazează pe principii
umanitariste procentul infracţionalităţii recidive, în special, şi nivelul infracţionalităţii, în ansamblu,
este cel mai scăzut (spre exemplu în Suedia, Norvegia, Elveţia, Danemarca etc.). Baza ştiinţifică a
diferitelor direcţii ale activităţii sociale în general este elaborată. Astfel, o bună fundamentare
ştiinţifică o au aşa tipuri de activitate socială, cum ar fi lucrul cu invalizii, copiii, vîrstnicii, femeile,
şomerii, şi alte categorii de persoane socialmente vulnerabile. Însă, pînă nu demult, ştiinţa nu acorda
o atenţie cuvenită teoriei asistenţei sociale în domeniul penitenciar [205, p. 24].
Probabil, atare situaţie a fost determinată de faptul că mult timp s-a considerat că
condamnaţii nu puteau fi beneficiari ai asistenţei sociale, deoarece ei nu erau membri cu drepturi
depline a societăţii, îşi ispăşeau o pedeapsă binemeritată şi, ţinîndu-se cont de aceasta, nu erau în
drept să apeleze la ajutorul asistenţilor sociali. Astfel că fenomenul infracţionalităţii se examina
de pe poziţiile moralei şi a emoţiilor, iar societatea privea infractorii drept elemente străine,
plasate în afara ei [206, p. 502]. Astăzi activitatea asistentului social trebuie să fie orientată
anume spre depăşirea şi prevenirea unor astfel de situaţii.
Deşi Republica Moldova nu poate şi nici nu trebuie să copie modelele politicii sociale ale
altor state în privinţa condamnaţilor, experienţa internaţională în acest domeniu rămîne a fi una
dintre cele mai importante surse de idei valoroase.
Specialiştii din cadrul sistemelor penitenciare ale diferitor state în permanenţă au acordat o
atenţie sporită ridicării nivelului instruirii generale, obţinerii unei specialităţi solicitate în viitor.
Astfel, încă în sec. XIX ei au sesizat necesitatea unei organizări deosebite a acestor domenii ale
procesului de corijare. Evident, cu acest lucru nu trebuia să se ocupe gardienii. Era necesară
implicarea unor persoane special pregătite, având cunoştinţe în domeniul psihologiei,
pedagogiei, jurisprudenţei, medicinii, doritori de a ajuta persoana aflată în dificultate.
Aspectele sociale ale executării pedepsei au fost abordate încă în anul 1846 la Frankfurt,
unde a avut loc Primul congres penitenciar internaţional. Astfel, anume cu mijlocul secolului

114
XIX datează începutul istoric al colaborării penitenciare internaţionale, inclusiv în domeniul
asistenţei sociale acordate deţinuţilor.
Problema resocializării condamnaţilor, soluţionarea problemelor lor sociale sînt examinate în
diferite ţări ca deosebit de importante în contextul problemelor generale ale societăţii. Statul
modern este extrem de pragmatic, de aceea este nevoit să calculeze dauna morală şi materială
provocată de activitatea infracţională a cetăţenilor săi. Întreţinerea instituţiilor penitenciare, precum
şi a unui număr mare de colaboratori ai structurilor de forţă este costisitoare pentru orice stat. De
aceea, se dovedeşte a fi mult mai uman şi mai ieftin de a le acorda celor care au greşit încă o şansă
şi de a-i ajuta să revină în rînd cu ceilalţi, să devină membri ai societăţii cu drepturi depline.
Nu va fi o greşeală dacă vom considera că nivelul de dezvoltare a organismului social
poate fi determinat în dependenţă de locul care îl ocupă asistenţa socială şi de statutul
asistentului social. În sistemele sociale dezvoltate politicienii şi funcţionarii apelează la ajutorul
asistentului social de fiecare dată cînd se confruntă cu o problemă care nu poate fi soluţionată
prin metode politice sau administrative, dar care se va lăsa influenţată de tehnologiile asistenţei
sociale. Reieşind din acest criteriu, putem spune că astăzi asistenţa socială în instituţiile
penitenciare din Republica Moldova se află doar la etapa incipientă de dezvoltare.
Necesitatea realizării asistenţei sociale ca o formă specială de activitate profesională a
apărut la hotarul sec. XIX şi XX în mai multe state: SUA, Marea Britanie, Germania, Olanda,
Suedia, Franţa etc. Răspîndirea pe larg a viziunilor umanitariste, democratice, egalitare, precum
şi intensificarea relaţiilor industriale capitaliste în această perioadă, înteţirea exploatării,
sărăcirea în masă etc. au dus, pe de o parte, la necesitatea, de a apăra drepturile şi libertăţile
angajaţilor, iar pe de alta – de a acorda ajutor social săracilor, invalizilor şi altor categorii de
populaţie care necesită o susţinere deosebită, îngrijire, şi protecţie.
În anii ’50 ai sec. XX instituţiile penitenciare şi persoanele deţinute în ele devin obiectul
unei preocupări speciale a organizaţiilor de stat, obşteşti, şi religioase în întreaga lume. Începînd
cu anul 1955, sub egida ONU, se desfăşoară congrese internaţionale pentru prevenirea
infracţiunilor şi tratamentul infractorilor, se elaborează şi se adoptă acte normative internaţionale
ale ONU în domeniul tratamentului condamnaţilor.
În Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor (precum şi în Regulile
Europene pentru penitenciare) sînt determinate regulile de lucru, inclusiv la acordarea asistenţei
sociale deţinuţilor. Ele se bazează pe principiile respectării demnităţii umane, a unui tratament
echitabil al deţinuţilor, asigurării respectului de sine, inspectării cu regularitate a acestora,
ocrotiri drepturilor condamnaţilor şi respectării standardelor internaţionale.
În acest document internaţional se menţionează că în tratamentul deţinuţilor nu trebuie să se
pună accentul pe excluderea lor din societate, ci dimpotrivă, pe faptul că ei continuă să facă parte din

115
ea. În acest scop, trebuie să se recurgă în măsura posibilului, la cooperarea organismelor comunităţii
pentru a ajuta personalul locului de deţinere în sarcina sa de reclasare a deţinuţilor [123, art. 61].
Astfel, problema extinderii drepturilor la asistenţă socială faţă de condamnaţii la privaţiune
de libertate avea un caracter global, iar soluţionarea ei dicta necesitatea eforturilor comune atît la
nivelul comunităţii internaţionale, cît şi la nivelul fiecărui stat în parte. Istoria dezvoltării
civilizaţiei a condus nu doar la înţelegerea temeinică a tuturor drepturilor cetăţenilor, dar şi la
necesitatea fixării lor în textul documentelor de bază ale celor mai de autoritate organizaţii
internaţionale şi statale [207, p. 126].
În prezent, pentru caracterizarea nivelului de dezvoltare a unui stat în domeniul social se
ţine cont de:
- volumul alocărilor pentru sfera socială, fondurile extrabugetare şi asigurările sociale;
- nivelul de dezvoltare a serviciilor sociale;
- existenţa şi specificul legislaţiei sociale, conţinutul bazei normative a sferei sociale.
Desigur, parametrii enumeraţi în diferite state diferă, fapt care şi determină politica socială
de stat în general şi particularităţile asistenţei sociale acordate diferitor categorii de populaţie în
diferite state, inclusiv deţinuţilor.
În privinţa condamnaţilor minori, conţinutul asistenţei sociale se completează cu scopuri
suplimentare, cum ar fi: asigurarea tutelei, protecţia, instruirea şi pregătirea profesională în
vederea acordării ajutorului, astfel încît aceştia să aibă un rol util în societate [208, art. 26.1].
Prin urmare, asistenţa socială acordată minorilor în instituţiile penitenciare trebuie să contribuie
nu doar la resocializarea lor, dar şi să asigure dezvoltarea armonioasă a minorului, care nu ar
ceda în calitatea dezvoltării semenilor săi din mediul deschis.
Atingerea scopurilor suplimentare prin asistenţa socială acordată minorilor care îşi ispăşesc
pedeapsa în instituţiile penitenciare se realizează ţinîndu-se cont de statutul special al acestora
[209, p. 82-83]. Procesul dat are loc în două direcţii:
- asigurarea drepturilor sociale fireşti (tutela, drepturi şi înlesniri suplimentare, măsuri
cultural-sportive etc.);
- obţinerea unor noi drepturi pentru minori (privind instruirea, obţinerea profesiei, dreptul
de a încheia căsătorie etc.).
Documentele de bază care reglementează statutul juridic al deţinuţilor minori, precum şi
asistenţa socială acordată lor în timpul ispăşirii pedepsei cu închisoare sînt:
- Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei
pentru minori (Regulile de la Beijing), adoptate de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia
40/33 din 29.11.1985;
- Regulamentul ONU pentru prevenirea delicvenţei juvenile (directivele de la Riyadh),
adoptat prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 45/112 din 14.12.1990;

116
- Regulile ONU pentru protecţia tinerilor privaţi de libertate adoptate prin Rezoluţia
Adunării Generale a ONU nr. 45/113 din 14.12.1990;
Normele, standardele şi regulile internaţionale, determinînd direcţiile de bază ale asistenţei
sociale, nu evidenţiază asistenţa socială ca o direcţie independentă a politicii execuţional-penale
a statului. La acestea se referă: tratamentul deţinuţilor, munca lor, deservirea medicală,
pregătirea profesională, relaţiile socialmente utile cu rudele şi cu comunitatea. Toate acestea
trebuie să cultive la condamnat aptitudini de a trăi de sine stătător în societate după liberare.
Atingerea acestor scopuri este pusă în sarcina specialiştilor dintr-un domeniu sau altul, în
dependenţă de specializare. Ei însă nu activează în cadrul instituţiei penitenciare în calitate de
asistenţi sociali. Cu siguranţă, participarea lor în procesul de corijare a deţinuţilor şi ajutorul
acordat de ei condamnaţilor pe un spectru larg de relaţii sociale (organizaţionale, etice,
profesionale, juridice etc.) sînt destul de importante. Totuşi, nu putem să-i identificăm drept
asistenţi sociali „veritabili”.
În pct.1 şi 2 ale art. 49 al Ansamblului de reguli minime ale ONU pentru tratamentul
deţinuţilor se enumeră statele de personal pentru instituţiile penitenciare. În această listă
profesorii şcolilor generale şi instructorii tehnici, psihiatrii, psihologii sînt enumeraţi de rînd cu
asistenţii sociali.
Prin urmare, asistentul social are un statut juridic special – aceasta este o profesie aparte, al
cărei obiect de activitate rezidă în realizarea sarcinilor sale specifice în contextul politicii
execuţional-penale.
Articolul 61 al aceloraşi Reguli specifică funcţiile asistentului social în fiecare instituţie
penitenciară:
- menţinerea sau ameliorarea relaţiilor deţinutului cu familia;
- menţinerea sau ameliorarea relaţiilor cu autorităţile sociale care îi pot fi folositoare;
- salvgardarea, în măsura compatibilă cu legea şi pedeapsa de executat, a drepturilor
referitoare la interesele civile;
- apărarea drepturilor sociale şi a altor drepturi ale deţinuţilor.
O astfel de tratare a asistenţei sociale şi a funcţiilor asistentului social în instituţiile
penitenciare a favorizat abordarea diferită a acestor noţiuni în politica execuţional-penală a
diferitelor state.
Recomandările actelor internaţionale şi a regulilor asistenţei sociale vizînd atît condamnaţii
minori, cît şi pe cei maturi, trebuie să constituie o parte a sistemului de drept şi a politicii sociale
a fiecărui stat, inclusiv şi a Republicii Moldova, ţinîndu-se cont de condiţiile social-economice,
precum şi de particularităţile etnice, religioase şi cultural-istorice.
O cerinţă obligatorie a comunităţii internaţionale faţă de asistenţa socială este organizarea
efectivă a procesului de resocializare, şi anume: acordarea ajutorului în organizarea măsurilor

117
culturale şi instructive, consultarea deţinuţilor în problemele juridice, acordarea ajutorului în
căutarea unui loc de muncă şi de trai după liberare, explicarea unor întrebări ce ţin de religie etc.
Astfel, Ansamblul de reguli minime ale ONU pentru tratamentul deţinuţilor prevede că „trebuie să
se ţină seama, chiar de la începutul condamnării, de viitorul deţinutului după punerea acestuia în
libertate” [123, art. 80].
Cele menţionate mai sus ne permit să concluzionăm că comunitatea internaţională
examinează personalitatea condamnatului la privaţiune de libertate nu doar în contextul atingerii
scopurilor pedepsei penale, dar şi în cel social, adică în contextul asigurării necesităţilor sociale
fireşti şi creării condiţiilor pentru obţinerea unor drepturi suplimentare.
Confirmînd ataşamentul faţă de principiile şi normele de drept internaţional şi tendinţa spre
respectarea drepturilor omului, Parlamentul RSSM prin Hotărârea nr. 217-XII din 28 iulie 1990 a
proclamat aderarea RSSM la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea
Generală a ONU la 10 decembrie 1948 şi a ratificat Pactele internaţionale „Cu privire la drepturile
civile şi politice” şi „Cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale” adoptate de către
Adunarea Generală a ONU la 19 decembrie 1966. La 24 iulie 1997 Parlamentul Republicii Moldova
a adoptat Hotărârea nr. 1298-XIII despre ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, precum şi a unor protocoale
adiţionale la această Convenţie. Ulterior, au fost ratificate un şir de alte acte internaţionale care
reglementează standardele de bază ale drepturilor omului în domenii aparte, cum ar fi drepturile
copilului, drepturile femeilor, refugiaţilor, minorităţilor naţionale, precum şi un număr mare de
convenţii ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM). Republica Moldova întreprinde măsuri
pentru ca legislaţia naţională şi practica respectării drepturilor omului în ţară să corespundă
standardelor şi normelor cuprinse în documentele adoptate de ONU, Consiliul Europei, OSCE.
Totodată, asistenţa socială nu poate fi realizată cu succes fără o reglementare prin cadrul
normativ al statului. Drept bază juridică a activităţii asistenţilor sociali pot fi numite următoarele
acte: Constituţia Republicii Moldova [210, cap.II]; Legea asistenţei sociale [211]; Legea cu
privire la sistemul penitenciar [65]; Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova privind
aprobarea Planului de acţiuni în domeniul drepturilor omului pentru anii 2004-2008, nr. 415–
XV din 24.10.2003.
Un act important în această direcţie este şi Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.
1624 din 31 decembrie 2003, prin care a fost aprobată Concepţia reformării sistemului
penitenciar şi Planul de măsuri pe anii 2004-2020 pentru realizarea Concepţiei reformării
sistemului penitenciar, cu modificările şi completările ulterioare.
Bazele juridice ale asistenţei sociale acordate deţinuţilor se conţin şi în Codul de executare
al Republicii Moldova, [66, art. 33-36, 38, 55] precum şi în Statutul executării pedepsei de către
condamnaţi [84, scţ. 33-36, 38, 55].

118
De asemenea, putem menţiona şi Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 1353 din
20.12.05 despre aprobarea Regulamentului privind modul de plată a îndemnizaţiei unice pentru
persoanele eliberate din locurile de detenţie.
Temeiuri legale pentru asistenţa socială se conţin şi în unele acte departamentale, cum ar fi
Ordinul DIP nr. 124 din 18 iunie 2007 despre aprobarea Regulamentului Serviciului
socioeducativ şi probaţiune.
Ţinem să menţionăm că legislaţia execuţional-penală actuală a Republicii Moldova, în general,
corespunde cerinţelor formulate în Ansamblul de reguli minime ale ONU pentru tratamentul
deţinuţilor şi în alte acte internaţionale. Unul dintre primii paşi în acest sens a fost adoptarea la 24
decembrie 2004 (în vigoare de la 1 iulie 2005) a noului Cod de executare al Republicii Moldova.
Printre avantajele actualului Cod de executare faţă de precedentul Cod de executare a sancţiunilor de
drept penal din 22 iunie 1993 [79] se numără şi cel că în el se ţine cont de regulile de bază ale
executării pedepsei şi tratamentului condamnaţilor prevăzute de actele normative internaţionale.
Următorul aspect important al problemei: în ce mod prevederile actelor internaţionale în
domeniul asigurării asistenţei sociale a deţinuţilor au o influenţă directă asupra reglementării
juridice a statutului deţinuţilor în ţara noastră?
Pentru prima dată, Codul de executare al Republicii Moldova din 2004 prevede o normă
despre corelaţia dintre dreptul execuţional penal naţional şi normele internaţionale. Astfel, art.
162 alin. (3) CE prevede că legislaţia execuţional-penală se aplică în conformitate cu Constituţia
Republicii Moldova şi cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte. Dacă
există neconcordanţe între reglementările tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi prevederile acestui
Cod, prioritate au reglementările tratatelor internaţionale.
Astăzi legislaţia execuţional-penală a Republicii Moldova are drept scopuri protecţia
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanei, precum şi acordarea de ajutor
condamnaţilor la adaptarea lor socială [66, art. 162 alin. 3)]. Sînt stabilite prin lege, drepturile
fundamentale ale condamnatului, [66, art. 166] este stabilită participarea asociaţiilor obşteşti,
partidelor politice, organizaţiilor necomerciale, reprezentanţilor mass-media ca modalitate de
resocializare a deţinuţilor [84, scţ. 34] etc.
Concepţia reformării sistemului penitenciar pe anii 2004-2020 prevede că „procesul constituirii
unui stat democratic şi de drept impune reformarea radicală a politicii lui în domeniul punerii în
executare a pedepselor de drept penal, precum şi soluţionarea mai multor chestiuni ce ţin de
combaterea elementelor criminale şi învingerea dificultăţilor din sfera socială. Astfel, printre
scopurile reformării sistemului penitenciar se numără crearea condiţiilor decente de detenţie întru
respectarea normelor internaţionale, precum şi reformarea procesului de educare a condamnaţilor şi
resocializarea lor [67, cap. I, II].

119
Observăm astfel că asistenţa socială şi ajutorul social, ca componente ale asigurării sociale
în Republica Moldova, urmînd prevederile internaţionale, sînt fixate prin lege ca un
compartiment al politicii sociale. Însă, din cauza unor probleme de ordin economic şi
organizatoric, politica socială în privinţa condamnaţilor rămîne a fi realizată doar parţial.
Astfel, actualmente circa 80% din clădirile şi edificiile instituţiilor penitenciare sînt vechi,
iar unele construcţii capitale ale acestora se află în stare avariată. Încăperile în care se întreţin
deţinuţii nu corespund normelor sanitaro-igienice şi condiţiilor climaterice, precum şi normele de
spaţiu, de iluminare, de aerisire şi regimurilor temperaturilor de încălzire. Din cauza insuficienţei
de mijloace financiare, timp de peste 15 ani nu s-au efectuat reparaţii capitale.
Pe parcursul a mai multor ani alimentaţia deţinuţilor este insuficientă. Conform legislaţiei
în vigoare, pentru asigurarea normei minime zilnice de alimentare a unui deţinut sînt necesari
circa 17 lei, însă reieşind din Planul de finanţare a DIP pe perioada anului 2009, pentru
alimentare s-a alocat 8,85 lei, ceea ce constituie circa 52% din necesităţi [1]. Astfel, insuficienţa
mijloacelor financiare la acest compartiment a provocat asigurarea la nivel scăzut a
penitenciarelor cu produse din carne, peşte, cu lactate etc. [212]
Hrana insuficientă, cu valoarea calorică scăzută, lipsa condiţiilor necesare de trai, prevăzute de
legislaţia internaţională şi cea naţională (limitarea livrării apei potabile, energiei electrice, căldurii,
asigurarea insuficientă cu lenjerie de pat etc.) şi asistenţa medicală la un nivel extrem de scăzut sînt
calificate de Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane
sau degradante (CPT) ca o formă de tortură. Despre situaţia critică din sistemul penitenciar al
Republicii Moldova s-a vorbit, în repetate rînduri, în hotărîrile Parlamentului, în rapoartele Centrului
pentru drepturile omului din Moldova, precum şi în rapoartele altor instituţii şi organizaţii naţionale
şi internaţionale [213; 214; 215; 216]. În ele se menţionează că insuficienţa mijloacelor nu permite de
a asigura condiţii de detenţie ale condamnaţilor în corespundere cu cerinţele legislaţiei Republicii
Moldova şi ale normelor de drept internaţional. S-a menţionat, de asemenea, că obligaţiunile asumate
odată cu aderarea la Consiliul Europei de a crea condiţii adecvate de detenţie a condamnaţilor în
penitenciare şi de a respecta drepturile lor în perioada ispăşirii pedepsei, inclusiv a drepturilor la
muncă şi sociale, nu se îndeplinesc.
Aşadar, activitatea desfăşurată de către asistentul social a devenit astăzi o necesitate,
deoarece grupul de deţinuţi rămîne a fi apreciat ca unul dintre grupurile socialmente vulnerabile,
ceea ce presupune o asistenţă specializată a categoriei date de cetăţeni.
În vederea soluţionării anumitor probleme de ordin social, persoanele din libertate pot
solicita ajutorul direct al anumitor specialişti. De acest ajutor nu pot însă beneficia şi cei care îşi
execută pedeapsa în locurile de detenţie, una dintre sursele ce mai păstrează relaţia acestora cu
societatea fiind asistenţa socială de care beneficiază persoanele date.

120
Activitatea asistentului social din penitenciare are specificul său datorită complexităţii pe
care o prezintă. Afară de acordarea consultaţiilor privind problemele sociale, ea presupune
asigurarea respectării drepturilor deţinutului, organizarea procesului de resocializare şi
ameliorare a capacităţii de reintegrare socială a acestuia.
Vorbind despre activitatea asistentului social în penitenciar, trebuie să menţionăm că
scopul principal al acestuia este asistarea persoanelor aflate în dificultate prin înţelegerea,
evaluarea şi soluţionarea problemelor sociale. Toate acţiunile întreprinse de asistentul social sînt
îndreptate spre realizarea intereselor deţinutului. El va asigura accesul deţinutului la informaţii şi
servicii, va implica deţinutul în procesul de luare a deciziilor, va respecta demnitatea individului,
unicitatea şi valoarea fiecărei persoane.
Asistenţa socială acordată în penitenciar este importantă prin faptul că ea poartă un
caracter universal, fapt care permite examinarea corectă a problemei fiecărui beneficiar şi găsirea
soluţiei optime de depăşire a ei, ceea ce nu poate s-o facă nici psihologia, care examinează doar
aspectele psihologice, nici dreptul, care examinează doar latura juridică a problemei. Asistenţa
socială permite de a vedea întreg spectrul de condiţii necesare pentru a ajuta clientul.
În exercitarea funcţiilor sale, alături de principiile fundamentale ale profesiei (justiţia
socială, confidenţialitatea, toleranţa, integritatea persoanei) asistentul social, ocupat cu munca în
cadrul instituţiilor penitenciare, se va conduce de unele principii specifice cum ar fi principiul
umanismului şi cel al legalităţii.
În practica de lucru a asistentului social din penitenciar s-au evidenţiat cîteva funcţii de
bază, cum ar fi:
1. suportul juridic. Asistentul social va urmări: respectarea în penitenciar a drepturilor
deţinutului; restabilirea relaţiilor deţinutului cu familia şi rudele; procesul de asigurare materială
a deţinutului; asistarea la rezolvarea problemelor financiare; perfectarea actelor de identitate;
asigurarea cu pensii pentru atingerea limitei de vîrstă, a pensiilor de invaliditate; organizarea
procesului de instruire şcolară şi profesională; organizarea programelor de alfabetizare;
planificarea procesului de reeducare şi reintegrare a deţinutului, elaborarea strategiei de lucru;
implicarea deţinutului în muncă (după posibilitate); implementarea programelor socioeducative.
Toate aceste funcţii se vor executa în conformitate cu legislaţia în vigoare.
2. asistenţa psihosocială. Orice problemă de ordin social comportă suferinţe psihologice.
Asistentul social trebuie să posede cunoştinţe şi abilităţi în vederea desfăşurării consilierii
psihologice individuale şi de grup, precum şi a programelor de intervenţie, astfel încît să menţină
sănătatea psihică a deţinutului şi să susţină relaţiile sociale pozitive ale acestuia, ceea ce va permite
persoanelor private de libertate să fie responsabile de propriile acţiuni, să-şi analizeze adecvat
comportamentul, gîndurile şi emoţiile, să-şi construiască şi să urmeze un sistem de valori etc.;

121
3. pregătirea deţinutului pentru liberare. Această funcţie este estimată ca fiind una de
bază, deoarece de modul de organizare a ei va depinde succesul reintegrării în societate a
persoanelor ce se liberează din locurile de detenţie. La această etapă finală, asistentul social se va
preocupa de următoarele probleme:
- implementarea programelor de pregătire pentru liberare;
- asigurarea deţinutului cu loc de muncă şi de trai (după posibilitate);
- implicarea organizaţiilor neguvernamentale şi religioase în scopul reeducării şi
reintegrării categoriei date în societate [4, p. 18].
Urmărind funcţiile asistentului social din penitenciar enumerate supra, putem observa că
unele din ele sînt proprii numai asistenţei sociale, altele sînt la hotarul între asistenţa socială şi cea
juridică, între lucrul educativ şi de instruire, făcînd parte din domeniul psihologiei şi al psihiatriei.
În aceste condiţii, un rol important în realizarea funcţiilor enumerate îl au calităţile
personale şi profesionale ale asistentului social. Aceste calităţi vor fi valorificate prin înnoirea şi
îmbunătăţirea cunoştinţelor şi deprinderilor, prin aplicarea noilor metode de lucru, prin schimbul
de experienţă.
Realizarea tuturor acestor funcţii este foarte dificilă în cazul cînd un penitenciar cu un
număr relativ mare de deţinuţi are doar un singur asistent social. Deoarece specialistul nu
reuşeşte fizic să acopere acest volum mare de lucru, de multe ori funcţiile pe care le îndeplineşte
sînt realizate doar parţial.
O particularitate a asistenţei sociale acordată în penitenciar constă în faptul că ea este
reglementată de norme juridice în corespundere cu legislaţia penală şi execuţional-penală a
Republicii Moldova, în timp ce celelalte direcţii ale asistenţei sociale se bazează, în special, pe
legislaţia civilă, administrativă şi cea socială. De aceea, la pregătirea asistenţilor sociali pentru
activitatea în sistemul penitenciar va trebui să se ţină cont anume de acest fapt. Astfel, urmează a
fi elaborate programe speciale de instruire, în care accentul să fie pus pe cunoştinţele juridice ale
viitorilor asistenţi sociali.
După cum sa mai menţionat, procesul de resocializare a deţinutului începe odată cu
intrarea acestuia pe poarta penitenciarului, adică din prima zi de detenţie, şi are o intensitate mai
mare în ultimele luni. Aceste două etape, perioada de acomodare a deţinutului la condiţiile de
detenţie şi pregătirea pentru liberare, necesită implicarea cît mai activă a asistentului social.
Odată ajuns în instituţia penitenciară, deţinutul este supus unei investigări generale, la care ia
parte şi asistentul social. Determinarea problemelor sociale specifice fiecărui deţinut este realizată în
carantină, atunci cînd asistentul face cunoştinţă cu persoana şi întreţine o convorbire iniţială cu
aceasta. De obicei, în cadrul acestei întîlniri, fie individuală sau de grup, asistentul social informează
deţinuţii despre serviciile pe care le poate acorda şi specificul problemelor pe care le poate soluţiona
împreună cu condamnatul. În general, lucrul cu deţinutul poate fi realizat doar în cazul cînd se

122
cunosc nevoile deţinutului, pentru influenţarea comportamentului său, realizarea procesului de
reeducare şi soluţionare a problemelor sociale. Toate acestea necesită studierea fiecărui caz în parte,
pentru elaborarea unui plan de intervenţie care va fi realizat pe parcursul ispăşirii pedepsei.
La etapa iniţială, asistentul social va transmite informaţii utile, va evalua deţinutul stabilind
modul de comunicare cu acesta. Asistentul social se va conduce după anumite criterii de
realizare a unei comunicări eficiente:
- deţinutul poate fi evaluat pe baza abilităţilor de comunicare, în cazul cînd aceasta este
realizată într-un mediu benefic, netensionat;
- modul de comunicare va fi stabilit în funcţie de caracteristicile psihosociale ale subiecţilor;
- va fi transmisă doar informaţia care se bazează pe date reale şi verificabile;
- informaţia trebuie să fie clară, în funcţie de nivelul de inteligenţă al deţinutului.
Pentru colectarea datelor despre deţinut asistentul social poate folosi următoarele tehnici:
studierea dosarului personal al deţinutului; interviul; intervievarea membrilor familiei
deţinutului; discutarea cazului cu alţi specialişti (medicul, psihologul, şeful de sector).
Orientîndu-se după datele generale despre deţinut, care au fost acumulate, asistentul social
poate programa procesul de asistenţă socială pe întreaga etapă a detenţiei.
Asistentul social este cea mai potrivită persoană care poate planifica reeducarea
deţinutului. El este o persoană neutră care nu joacă rolul de supraveghetor, nu poartă anumite
responsabilităţi privind aprecierea comportamentului deţinutului, nu controlează şi nu trage la
răspundere, ceea ce presupune o relaţie mai deschisă cu deţinuţii. Dacă şeful de sector trebuie să
fie mai mult un supervizor şi să asigure un trai liniştit pentru deţinuţi, avînd o funcţie mai mult
sau mai puţin de conducere, asistentul social va fi doar specialistul ce poate soluţiona anumite
probleme cu care se confruntă deţinutul [4, p. 31].
Avînd în vedere cele relatate, putem evidenţia următoarele trăsături caracteristice ale
asistenţei sociale acordate în instituţiile penitenciare:
- este desfăşurată în interiorul organismelor sociale cu un nivel înalt de închidere şi izolare;
- beneficiari ai asistenţei sociale sînt persoanele cu un indice scăzut al bunăstării sociale şi
cu o agresivitate sporită;
- este desfăşurată în condiţiile luptei între două concepţii etico-juridice ireconciliabile;
- este indisolubil legată de executarea pedepsei penale, avînd, în esenţă, aceleaşi scopuri
finale ca şi această instituţie social-juridică;
- nu trebuie să fie întreruptă odată cu executarea deplină a pedepsei, deoarece fostul deţinut
necesită resocializare şi adaptare la regulile şi normele lumii externe;
- spre deosebire de alţi colaboratori ai personalului penitenciar, asistentul social exercită un
rol special. El nu este doar un intermediar între putere şi cetăţean, ci poartă în sine misiunea de

123
mediator între filosofia punitivă şi filosofia ostilă ei a lumii criminale, impunînd aceste
antagonisme să caute puncte de tangenţă socialmente convenabile [217, p. 60].
În aceste condiţii, asistenţa socială a condamnaţilor este un element al funcţiei sociale a
statului realizată în toată complexitatea conţinutului şi formei sale. Realizarea funcţiei sociale în
condiţiile privării de libertate trebuie să se bazeze pe teza că condamnatul este o personalitate şi
nu doar un obiect de influenţare, de aceea în procesul realizării ei trebuie să ţinem cont de
cercetările în domeniul pedagogiei, psihologiei, sociologiei dreptului, adică să ne bazăm pe
realizările în domeniul ştiinţelor conexe cu cele juridice.

3.5 Particularităţile pregătirii pentru liberare a condamnaţilor

O importanţă deosebită în atingerea scopurilor resocializării o are pregătirea


condamnatului pentru viaţa la libertate. Liberarea prezintă în sine un proces complex şi dinamic
în rezultatul căruia se modifică considerabil statutul juridic al persoanei: din categoria
condamnaţilor el trece în cea a persoanelor libere. Totodată se încheie tot complexul de măsuri
petrecute în cadrul instituţiei penitenciare.
Practica demonstrează că foarte multe probleme ce ţin de organizarea vieţii după liberare,
persoanele liberate nu sînt în stare să le rezolve de sine stătător. Ei manifestă crize psihice de
existenţă, stres şi reacţii de inadaptare. Totodată societatea şi instituţiile sale deasemeni nu sînt
gata să-i întîmpine în modul cuvenit pe cei care şi-au recăpătat din nou libertatea.
După cum remarca Şmarov I.V., la mulţi condamnaţi persistă neliniştea, frica, plictiseala,
apatia, iritabilitatea, scăderea capacităţii de muncă [169, p.11]. Autorii Glotocikin A.D. şi
Pirojkov V.F., analizînd stările psihice ale condamnaţilor la privaţiunea de libertate, evidenţiau
că una din stările psihice dificile ale condamnaţilor este frustrarea, în care se reunesc tînjirea,
depresia, apatia. Frustrarea se manifestă în mod diferit, provocînd fie un activism deosebit,
agresivitate, fie pasivitate şi inerţie [218, p. 32-33]. În psihologia socială frustrarea este
examinată ca o stare a psihicului, opusă adaptării, care împiedică includerii condamnatului în
viaţa cotidiană de la libertate. Stările psihice negative indicate, înainte de liberare nu dispar ci
doar se intensifică. Anume în ultimele luni şi săptămîni înainte de eliberare alarmarea şi
frămîntările se intensifică, iar încordarea lăuntrică creşte. O astfel de stare este numită de către
psihologi ca “efect al evitării obiectului”. Aproximativ 35% din persoanele liberate din locurile
de detenţie necesită un ajutor psihologic sau psihiatric special [219, p. 302-303].
În scopul neutralizării şi înlăturării urmărilor negative ale aflării condamnaţilor în locurile de
detenţie ei trebuie pregătiţi pentru a înfrunta dificultăţile care apar după liberare. Prin urmare, este
necesar petrecerea unui complex de măsuri individuale şi în grup, cu caracter informativ, orientate

124
spre facilitarea adaptării condamnaţilor la condiţiile din libertate, care ar contribui la fixarea
rezultatelor corijării şi reeducării lor precum şi la prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni [220, p. 81].
Obligativitatea pregătirii pentru liberare este condiţionată de două cauze: prima constă în
necesitatea de a ajuta persoana liberată să-şi normalizeze viaţa în condiţii de libertate, şi a doua
constă în faptul că, pe calea creării unui sistem de acordare a ajutorului, statul manifestă
cointeresare în reuşita adaptării persoanei liberate [221, p. 50].
Autorul rus Baranov Iu.V. consideră că etapa finală a privării de libertate, cînd
condamnaţilor le mai rămîne 3-6 luni, este mai puţin potrivit de a fi numită etapă de pregătire
pentru liberare. El susţine că ar fi mai raţional de vorbit despre o etapă a totalizării rezultatelor
pedepsei privative de libertate. Iar după totalizare poate fi luată decizia despre petrecerea unei
pregătiri psihologice, morale şi juridice suplimentare [42, p. 163].
În viziunea noastră, etapa de pregătire pentru liberare a deţinutului urmăreşte atît o
evaluare a procesului de corijare desfăşurat în penitenciar, cît şi consolidarea legăturilor sociale
în vederea adaptării şi acomodării lui la normele şi la viaţa socială din afară.
Durata perioadei de pregătire pentru liberare este nedeterminată, acest proces începînd o
dată cu acomodarea la condiţiile regimului stabilit. Altfel spus, prima zi în detenţie trebuie să fie
orientată spre prima zi după detenţie. Înainte de punerea în libertate a deţinuţilor condamnaţi,
aceştia trebuie să fie ajutaţi sub formă de proceduri şi programe speciale, care asigură trecerea de
la viaţa în instituţia penitenciară la viaţa în societate cu respectarea legii [3, p. 16-17]. Autorii
Danilin E. şi Naumov S. sugerează că procesul liberării trebuie să fie treptat şi echilibrat cu o
trecere imperceptibilă la viaţa liberă [222, p. 33].
În dependenţă de durata şi volumul activităţilor petrecute, pregătirea pentru liberare este
examinată de către unii autori sub două aspecte – restrîns şi larg. În sens larg aceasta este
examinată ca un complex de măsuri petrecute cu condamnaţii din primele zile ale aflării în
penitenciar şi care sînt orientate spre corijarea acestora. În sens restrîns este considerat lucrul
petrecut cu un condamnat concret în perioada nemijlocit premergătoare liberării care este
orientat spre acordarea ajutorului pentru normalizarea şi restabilirea relaţiilor sociale şi
soluţionarea prealabilă a problemelor ce vizează interesele condamnatului [223, p. 204].
Perioada pregătirii pentru liberare este cea mai importantă pentru a determina condamnatul să
refuze de a mai duce un mod de viaţă criminal după liberare. De reuşita petrecerii acestui lucru,
depinde, în mare măsură, dacă se va întoarce din nou condamnatul în penitenciar sau va deveni
un cetăţean care respectă legile.
În general, pregătirea pentru liberare a deţinuţilor trebuie să ţină cont de două imperative:
- necesitatea ca întregul sistem penitenciar să fie preocupat de această problemă (un climat
de preeliberare îndreptat spre exterior şi spre viitor);
- necesitatea unor programe speciale derulate de specialişti în asistenţă socială [5, p. 3-4].

125
La diferenţierea metodelor, formelor şi procedeelor tactice a pregătirii organizatorice şi psiho-
pedagogice a condamnaţilor către viaţa din libertate trebuie să se ţină cont de următoarele aspecte:
- tipul de penitenciar din care se efectuează liberarea;
- motivul liberării (executarea efectivă şi integrală a duratei pedepsei, liberarea
condiţionată de pedeapsă înainte de termen, intervenirea unui act de amnistie sau graţiere etc.);
- personalitatea celui care se liberează (caracteristica sa social-demografică şi juridico-
penală, atitudinea sa faţă de infracţiunea comisă şi pedeapsa ispăşită, nivelul de corijare,
posedarea unei specialităţi care o va putea profesa după liberare, pericolul săvîrşirii unor noi
infracţiuni, posibilitatea instituirii unei supravegheri etc.);
- nivelul şi calitatea relaţiilor sociale anterioare ale persoanei care se liberează (de rudenie,
de prietenie, profesionale, existenţa unui loc permanent de trai), evoluţia lor posibilă pe viitor,
locul şi rolul lor în adaptarea socială la condiţiile vieţii din libertate;
Astfel, reieşind din diversitatea problemelor care necesită a fi soluţionate în perioada
respectivă, putem afirma că problema liberării condamnaţilor din penitenciar şi a activităţilor
postpenitenciare este una complexă. Complexitatea acestor activităţi constă nu atît în mărirea
volumului de muncă care revine organelor de drept şi altor organizaţii de stat şi obşteşti, cît în
modificarea conţinutului muncii, se complică sarcinile şi formele ei.
În procesul ispăşirii pedepsei apare un fenomen destul de contradictoriu. Este vorba despre
schimbarea rolurilor sociale ale persoanei, cînd el aste condamnat la privaţiune de libertate şi î-şi
ispăşeşte pedeapsa şi atunci cînd este liberat din locurile de detenţie.
La plasarea condamnatului în penitenciar se modifică brusc statutul său social şi juridic.
Totodată pregătirea morală şi psihologică de a asimila noul rol social practic lipseşte. În procesul
ispăşirii pedepsei treptat are loc modificarea stereotipului comportării, directivelor, fapt care conduce
la pierderea multor deprinderi şi obişnuinţe ale unei persoane libere. După liberare acest motiv î-şi
lasă amprenta asupra procesului de adaptare socială la condiţiile vieţii din libertate. În rezultat - un
caracter instabil al comportamentului, iar deseori – comiterea unei noi infracţiuni. Apare un cerc
vicios al adaptării: iniţial la condiţiile locurilor de detenţie, iar mai apoi – şi la condiţiile vieţii din
libertate. Care este mai importantă şi complicată – prima sau a doua etapă a adaptării? Ce este mai
periculos pentru societate – eşecurile la prima etapă a adaptării sau la a doua?
Aici urmează de abordat şi o altă întrebare: trebuie oare de fixat scopul adaptării
condamnaţilor la condiţiile locurilor de detenţie? Desigur că este necesar. Dar numai în acele
limite care ar asigura formarea deprinderilor social utile apte să contribuie la corijarea şi
reeducarea acestor persoane. Însă de a dori o adaptare completă a condamnaţilor la condiţiile
locului de ispăşire a pedepsei ar fi incorect. Condiţiile privării de libertate pentru o persoană
normală – sînt condiţii neobişnuite, şi obişnuirea completă, adaptarea completă la ele conduc la

126
diminuarea perceperii, iar mai apoi şi la neperceperea elementelor represive ale pedepsei. În
rezultat persoana liberată nu se mai teme să ajungă în astfel de condiţii, el sa deprins cu ele.
În ceea ce ţine de adaptarea persoanei liberate din penitenciar la condiţiile din libertate,
sarcina dată trebuie să fie pusă fără careva restricţii, deoarece inadaptarea, în acest caz,
deasemenea conduce la recidivă [224, p. 65].
Pregătirea pentru liberare întotdeauna a fost în centrul atenţiei specialiştilor din domeniul
penitenciar din RM şi la diferite etape de dezvoltare a sistemului penitenciar era realizată în
funcţie de priorităţile acceptate, resursele existente şi nivelul profesional al personalului.
Este de remarcat faptul că în fosta Uniune Sovietică, în instituţiile penitenciare din RSSM,
această activitate era exercitată de inspectorii pentru angajarea în cîmpul muncii şi asistenţă
socială, funcţii care odată cu desfiinţarea Uniunii Sovietice, reieşind din situaţia economică, în
anul 1992, au fost reduse. Astfel, o anumită perioadă, această activitate a fost lăsată în umbră.
Mai tîrziu, în baza Legii Cu privire la adaptarea socială a persoanelor eliberate din
locurile de detenţie nr. 297-XIV din 24 februarie 1999, în anul 2002, în statele DIP al MJ, apoi
în anul 2003 în statele subdiviziunilor DIP al MJ, s-a introdus funcţiile de inspector pe lucru
social cu contingentul special.
Art. 302 alin. (1) CE al RM prevede că în cazul liberării condiţionate înainte de termen, în
scopul pregătirii pentru liberare, cu cel puţin 6 luni înainte de expirarea termenului de executare
a pedepsei cu închisoarea, condamnaţii care îşi execută pedeapsa în regim comun şi care nu au
sancţiuni disciplinare nestinse sînt transferaţi în regim de resocializare.
Ideea centrală a pregătirii pentru liberare este aceea că detenţia constituie o etapă din viaţa
deţinuţilor, iar aceasta trebuie să ţină cont de două imperative: necesitatea ca întregul sistem
penitenciar să fie preocupat de această problemă (un climat de preliberare orientat spre exterior
şi spre viitor); necesitatea unor programe speciale derulate de specialişti în asistenţă socială.
Aceste componente sînt complementare şi indispensabile. Dacă pregătirea în vederea liberării
constă doar întru-un program educativ, care nu beneficiază de sprijin din partea regimului
penitenciar, prin alocarea de timp şi spaţiu adecvat pentru deţinuţi, un astfel de program riscă să
fie simbolic şi ineficient [225].
Această accepţiune comportă următoarele sarcini a pregătirii către eliberare, care pot fi
enumerate în felul următor:
- Petrecerea lucrului individual-consultativ şi de corecţie în scopul conştientizării
dificultăţilor şi slăbiciunilor personale, care au dus la săvîrşirea infracţiunilor;
- Soluţionarea problemelor de interes personal şi social, pentru care e necesară uneori
intervenţia sau ajutorul comunităţii sau al administraţiei instituţiei penitenciare;
- Încadrarea condamnaţilor în programe de corijare individuală şi în grup atât pe termen
scurt precum şi de lungă durată.

127
Analizînd informaţia de care dispune, asistentul social poate observa care sînt lacunele şi
problemele ce necesită soluţionare pînă la momentul liberării deţinutului din penitenciar. În
această perioadă deţinutul cu ajutorul asistentului social şi al psihologului, trebuie să înveţe:
abilităţi sociale; abilităţi cognitive; nevoi umane (a fi iubit, a întreţine relaţii sociale, a-şi controla
propriul comportament, a fi responsabil); cum va putea beneficia de suportul social.
Totodată să dezvolte abilităţi: de control al furiei; de a fi empatic, de a-şi planifica viaţa;
de a rezolva propriile probleme.
Acestor aspecte li se va acorda atenţie la planificarea procesului de reintegrare. Ele pot fi
diferite de la un deţinut la altul, însă sînt cîteva aspecte comune pentru toţi:
- deţinutul trebuie să participe la programul informativ de pregătire pentru liberare „Prosocial”;
- în funcţie de problemele deţinutului asistentul social îl va implica şi în alte programe cum ar fi:
- programul de resocializare pentru deţinuţii care au săvârşit infracţiuni de furt sau de jaf;
- programul de management al timpului;
- program de dezvoltare de abilităţi;
- programe de reabilitare (dacă există probleme);
- se va discuta cu toţi deţinuţii despre planurile lor după liberare, şi în primul rând despre
faptul dacă clientul doreşte să profeseze într-un anumit domeniu;
- a decide împreună cu deţinutul căror organizaţii de stat şi neguvernamentale este necesar să
se adreseze;
- stabilirea centrului de justiţie comunitară unde se va adresa deţinutul şi unde se vor trimite
datele acestuia.
Fiind vorba de o perioadă relativ scurtă, în cazurile în care este nevoie de diverse
interpelări şi comunicări ale organizaţiilor ce pot oferi servicii acestei categorii de beneficiari,
asistentul social trebuie să cunoască problema foarte bine, pentru ca informaţia dată să fie corect
înţeleasă de cei ce urmează a oferi serviciile solicitate.
Per Colliander, Director al Administraţiei Centrale a Închisorilor din Suedia, [110] susţine
că asistenţii sociali care lucrează în închisori trebuie să cunoască foarte bine societatea, cel puţin
acele părţi ale societăţii care au legătură cu planificarea eliberării. Cele mai importante sînt
aspecte precum piaţa muncii, educaţia, servicii sociale, sectorul locativ şi altele. Nu e suficient
de a avea cunoştinţe bune, trebuie de stabilit relaţii personale bune cu persoane care activează în
aceste domenii. Cel mai bun mod de a ajuta un deţinut în perioada de dinaintea eliberării este de
a-i vorbi despre societate. Anume relaţiile cu societatea, fie cele păstrate sau stabilite în timpul
executării pedepsei, pot servi ca indicator al unei integrări posibile a persoanei liberate în
societate. Majoritatea deţinuţilor nu ştiu prea multe despre acele aspecte ale societăţii din care
provin. Cursurile de instruire din închisori pe subiecte cum ar fi pregătirea pentru interviul de

128
angajare au efect foarte mare. Aptitudinile de citire şi scriere sînt foarte importante, la fel şi
cunoştinţe de a contacta anumite instituţii sau funcţionari.
Organele penitenciare trebuie să lucreze în strînsă cooperare cu serviciile şi instituţiile care
efectuează supravegherea deţinuţilor liberaţi şi susţinerea acestora pentru a permite tuturor
deţinuţilor să revină la viaţa în societate, în special în ceea ce priveşte viaţa de familie şi
serviciul. Reprezentanţilor acestor servicii şi instituţii sociale trebuie să li se ofere orice acces
necesar la instituţia penitenciară şi la deţinuţi, pentru a-i putea susţine pe deţinuţi în pregătirea
pentru liberare şi a planifica programe de activitate cu deţinuţii.
Orice fel de ajutor din exterior trebuie să fie binevenit în închisori, de la organizaţii,
biserici, alte autorităţi. Trebuie invitaţi la închisoare să fie lăsaţi să se întîlnească cu condamnaţi
etc. Grupul de deţinuţi trebuie pregătit pentru astfel de invitaţi spunîndu-le cine urmează să-i
viziteze şi să pregătească întrebări relevante pentru aceştia. În acest context trebuie de avut grijă
de deţinuţi fiind conştienţi că nu toţi cei care vor să vină în vizită pot fi utili. În special ceea ce
poate fi numit ca „vizite turistice”, persoane care se uită la deţinuţi ca la animalele din grădina
zoologică, este important ca toţi vizitatorii să fie serioşi şi bine-intenţionaţi.
Deţinutului i se va explica detailat despre toţi paşii care au fost parcurşi pentru rezolvarea
problemei sale, dacă, spre exemplu, ne adresăm organelor administraţiei publice locale, deţinutul
trebuie să cunoască solicitarea făcută, ce acţiuni trebuie să îndeplinească el în cazul unor
răspunsuri pozitive [4, p. 75].
Deasemenea urmează a fi desfăşurate activităţi cu deţinuţii, care să fie orientate spre conturarea
unor deprinderi necesare pentru viaţa în libertate: deprinderi pentru viaţa cotidiană (de igienă personală,
gestionarea banilor); deprinderi pentru locuire şi folosirea resurselor comunităţii (a avea propria locuinţă,
cum să apelăm la ajutorul instituţiilor şi serviciilor publice?); deprinderi pentru viaţa în societate
(asumarea propriei identităţi, familia mea, controlul emoţiilor şi gestionarea conflictelor, comunicarea, ce
pot face în timpul liber?); deprinderi pentru activitatea individuală şi muncă (deprinderi de gestionare a
timpului, deprinderi de învăţare, deprinderi de muncă, cum îmi pot crea propria mea afacere?). Şi oricare
alte activităţi menite să contribuie la apropierea deţinutului de realitatea vieţii sociale de afară [3, p. 22].
Orientarea profesională nu se realizează doar în cadrul programului de pregătire pentru
liberare, dar şi în momentul în care deţinutul se supune anumitor activităţi psihocorecţionale şi
încearcă să se încadreze în muncă pe parcursul detenţiei. Totuşi cele mai mari greutăţi apar pe
partea cealaltă a gratiilor, cînd fostul deţinut realizează care sînt cerinţele actuale pe piaţa forţei
de muncă, fapt ce de multe ori nu corespunde cu pregătirea profesională a acestuia. Atunci cînd
el cunoaşte ce profesie vrea să posede şi unde trebuie să se adreseze pentru a se angaja,
probabilitatea că această persoană îşi va găsi un loc de muncă este mai mare.
Asistentul social va urmări ca deţinutul:
- să se determine în ce domeniu îşi doreşte să muncească;

129
- să discute cu persoane cu experienţă în diferite domenii;
- să poată scrie o scrisoare de intenţie;
- să ştie ce presupune un interviu de angajare;
- să cunoască ce acte şi demersuri sînt necesare pentru angajare;
- să cunoască unde poate găsi informaţii despre locurile de muncă;
- să cunoască cum se scrie un curriculum vitae.
Aceste informaţii sînt cele de bază, pe care trebuie să le cunoască deţinutul, iar informarea
lor poate fi făcută atît la orele de grup, cît şi individual.
În ultimii 12 ani metodele şi formele activităţii de resocializare au suportat modificări
radicale în legătură cu reformarea intensă a sistemului penitenciar, implementării standardelor
europene de tratament a condamnaţilor şi dezvoltării serviciului de probaţiune. Aceste tendinţe şi
mai departe vor genera structurarea programelor, alegerea metodelor şi pregătirea colaboratorilor
către lucrul cu condamnaţii, pasibili de liberare.
Suportul metodic al pregătirii către liberare este determinat de dezvoltarea psihologiei
aplicate şi a activităţii sociale şi de implementarea mai aprofundată a programelor, crearea unor
proiecte maximal adaptate condiţiilor penitenciare de lucru cu deţinuţii.
Crearea serviciului de probaţiune permite mărirea numărului de proiecte aplicabile în
condiţiile instituţiilor penitenciare, să accelereze procesul de implementare a lor şi modificare,
după caz şi permite să existe un schimb mai rapid de metode de instruire a personalului din sfera
penitenciară şi a celei de probaţiune.
Conform art. 11 alin. (1) al Legii cu privire la probaţiune din 14.02.2008, în cadrul
probaţiunii penitenciare, şi anume în perioada de pregătire către liberare, se elaborează şi se
aplică persoanelor aflate în locurile de detenţie programe de educaţie civică, etică şi morală, de
instruire profesională, de muncă educativă. Potrivit art. 11 alin. (2) al legii menţionate, organul
de probaţiune, în colaborare cu administraţia penitenciarului, poate contribui:
a) la stabilirea de contacte oficiale preliminare cu instituţii specializate în vederea creării
unor posibilităţi de pregătire profesională, de reciclare şi de perfecţionare profesională în
conformitate cu cerinţele pieţei forţei de muncă;
b) la stabilirea de contacte oficiale preliminare cu agenţiile pentru ocuparea forţei de
muncă în vederea oferirii de informaţii veridice condamnaţilor despre locurile de muncă vacante
şi despre alegerea unui loc de muncă corespunzător, în vederea facilitării înregistrării lor la
oficiul forţei de muncă;
c) la stabilirea de contacte cu agenţii specializate pentru facilitarea plasării persoanelor care
nu au rude sau alte legături sociale;
d) la stabilirea de contacte cu agenţii specializate pentru facilitarea plasării persoanelor de
vîrstă înaintată şi a invalizilor în instituţii de plasament, la cererea lor;

130
e) la elaborarea şi perfecţionarea unor programe de scurtă şi de lungă durată privind adaptarea
socială a persoanelor care urmează a fi liberate din locurile de detenţie [158, art. 11 alin. (2).]
Diversitatea programelor de pregătire pentru liberare reprezintă un indicator al gradului de
funcţionalitate a sistemului penitenciar. Aceste programe permit deţinuţilor de a revizui şi
reanima abilităţile şi competenţele pe care le au, de a le spori încrederea în sine. În privinţa
deţinuţilor condamnaţi la termene mari de detenţie este necesar de a întreprinde măsuri pentru
întoarcerea treptată la viaţa din libertate. Acest scop poate fi atins printr-un program de activităţi
care să preceadă liberarea sau prin liberare parţială sau condiţionată sub supraveghere, în
combinaţie cu asistenţă socială efectivă.
Unul din aceste programe este Programul cu privire la pregătirea condamnaţilor pentru
liberarea condiţionată înainte de termen [226]. Scopul Programului este instruirea
condamnaţilor pentru a soluţiona problemele ce apar odată cu liberarea din detenţie şi ulterior
pentru a se reintegra cu succes în societate.
Un alt program de pregătire pentru liberare a condamnaţilor aplicat în cadrul tuturor
penitenciarelor din Republica Moldova este programul „Prosocial” [227]. Scopul programului
este prezentarea unui mod corect de viaţă al responsabilităţii în societate, instruirea persoanelor
pentru a soluţiona problemele care apar odată cu liberarea din detenţie şi ulterior pentru a se
reintegra cu succes în societate. Scopul final al pregătirii pentru liberare este prevenirea recidivei.
Sarcinile principale ale programului sînt următoarele:
- desfăşurarea unor ore informative de reorientare comportamentală, care să corespundă
nevoilor deţinuţilor pentru consolidarea abilităţilor sociale şi a autocontrolului etc.;
- păstrarea şi consolidarea legăturilor dintre persoana care se liberează din detenţie şi familia
sau rudele apropiate ale acesteia;
- orientarea asistenţei sociale pentru persoana care se liberează din detenţie în vederea găsirii
unui loc de muncă;
- acordarea asistenţei sociale în probleme locative pentru persoana care se liberează din detenţie;
- susţinerea psihologică a persoanelor care se liberează din detenţie;
- informarea persoanelor care se liberează despre procedura de beneficiere a asistenţei
medicale în societate;
- informarea despre organizaţiile guvernamentale, neguvernamentale şi, după caz, interpelarea
lor în scopul soluţionării eventualelor probleme ce rezultă din liberarea din detenţie.
Pentru desfăşurarea eficientă a activităţilor prevăzute de acest program sînt implicaţi
următorii specialişti ai instituţiei penitenciare: asistenţii sociali, psihologii, şefii de sector,
lucrătorii medicali, colaboratorii secţiei speciale, juristul instituţiei.
Programul cuprinde atît discuţii individuale cu deţinuţii, cît şi ore informative desfăşurate
cu grupul de deţinuţi.

131
Scopul discuţiilor individuale cu deţinuţii este cunoaşterea profundă a persoanei şi a
problemelor ce apar la aceasta o dată cu liberarea din detenţie. Obiectivul discuţiilor individuale
este stabilirea şi soluţionarea următoarelor probleme: determinarea locului de trai după liberare,
stabilirea legăturilor sociale cu familia sau cu rudele apropiate ale acesteia, orientarea
profesională şi susţinerea persoanei care se liberează în scopul de a identifica locurile de muncă
în societate; consilierea psihologică, alte probleme.
În scopul eficientizării procesului de reintegrare socială a persoanei liberate din detenţie, o
dată cu pregătirea deţinutului pentru liberare, asistentul social din penitenciar va mai asigura
următoarele activităţi:
- în conformitate cu prevederile art. 302 alin. (2) CE al RM, cu cel puţin 3 luni înainte de
expirarea termenului de executare a pedepsei cu închisoarea, informează autorităţile administraţiei
publice locale din localitatea unde pleacă persoana care se eliberează pentru a locui permanent, şi
agenţia teritorială pentru ocuparea forţei de muncă despre apropiata liberare a condamnatului,
despre studiile, capacitatea de muncă şi specialitatea lui şi problemele care necesită a fi soluţionate
prin suportul acestor instituţii, în scopul reintegrării sociale a persoanelor menţionate;
- în conformitate cu prevederile art. 302 alin. (3) CE al RM asigură explicarea prevederilor
legislaţiei în vigoare cu privire la utilizarea forţei de muncă, modul de plasare în cîmpul muncii
şi dreptul de a beneficia de o îndemnizaţie unică. În cazul în care condamnatul îşi exprimă
dorinţa de a fi plasat în cîmpul muncii prin Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă
de la locul de domiciliu, va expedia în termen de 5 zile, cererea la agenţia teritorială pentru
ocuparea forţei de muncă;
- conform prevederilor art. 302 alin. (4) CE al RM, la solicitarea scrisă a deţinutului, în
termen de 5 zile, expediază organului de asistenţă socială, cererea deţinutului invalid de gradul I
sau II, precum şi a celui ce a atins vîrsta de pensionare, despre plasarea lui în aziluri pentru
invalizi sau bătrîni.
- se întreprind acţiuni pentru asigurarea deţinutului cu acte de identitate valabile.
Perfectarea lor atît timp cît el se află în penitenciar este o sarcină de care se ocupă asistentul
social. Astfel, odată ce deţinutul se adresează cu problema dată, asistentul social în prealabil, cu
o lună de zile pînă la momentul liberării deţinutului din detenţie înaintează Secţiei de Evidenţă şi
Documentare a Populaţiei actele necesare (se prelungeşte valabilitatea actului de identitate
provizoriu – Forma nr. 9). Costurile legate de perfectarea buletinului de identitate sînt suportate
de către deţinut, cu acordul lui în scris, fiind utilizate mijloacele financiare din îndemnizaţia
unică de liberare din detenţie.
De la 1 ianuarie 2006 au intrat în vigoare modificările la Legea nr. 297 din 24.02.1999 Cu
privire la adaptarea socială a persoanelor eliberate din locurile de detenţie, conform cărora
persoanele care şi-au ispăşit pedeapsa privativă de libertate, beneficiază de o îndemnizaţie unică,

132
care se achită la data eliberării, de către penitenciarul respectiv, Guvernul, aprobînd
Regulamentul privind modul de plată a îndemnizaţiei unice pentru persoanele eliberate din
locurile de detenţie [228]. Îndemnizaţia unică se stabileşte în mărime de 75 la sută din salariul
mediu pe economia naţională pentru anul precedent eliberării din locul de detenţie, se achită din
mijloacele bugetului de stat, alocate instituţiilor penitenciare prin intermediul Departamentului
instituţiilor penitenciare al Ministerului Justiţiei.
Pînă la intrarea în vigoare a modificărilor respective, indemnizaţia unică putea fi primită
de către persoanele liberate dacă se înregistrau la Agenţia Teritorială pentru ocuparea forţei de
muncă în termen de trei luni depunînd o cerere, la care se anexa copia buletinului de identitate şi
certificatul de eliberare din locul de detenţie.
În urma sondajului petrecut de către noi, la întrebarea „de ce sumă de bani consideraţi că
veţi avea nevoie după liberare?” 7,7% dintre condamnaţi au indicat 2000 lei; 50% au indicat
2500 lei; iar 42,3% au indicat sume mai mari (de la 3000 lei pînă la 20000 lei).
Trebuie să menţionăm că, din punct de vedere pedagogic, prezintă importanţă şi modul de
petrecere a ritualului liberării. Persoana care se liberează trebuie să se convingă, că acesta este
într-adevăr un eveniment important, că toţi îl invidiază şi doresc să fie în locul său. Astfel, în
cadrul procedurii de liberare din detenţie a persoanei ce a executat termenul de pedeapsă penală
se mai întreprind următoarele activităţi:
- eliberarea şi înmînarea certificatului de liberare din detenţie, a actelor de identitate, a altor
documente şi obiecte personale, de asemenea, a mijloacelor financiare de la contul de peculiu şi
a îndemnizaţiei unice acordate pentru reintegrarea socială a acestor persoane;
- întreţinerea de către şeful penitenciarului a unei convorbiri cu persoana care se liberează,
unde acesteia i se explică necesitatea respectării legislaţiei RM;
- asigurarea persoanei eliberate din locurile de deţinere cu bilet pentru deplasare la
domiciliu. Cheltuielile pentru procurarea biletului sau îmbrăcămintei necesare sînt suportate de
către condamnat (art. 303 alin. (1 ) CE al RM). În cazul în care condamnatul nu dispune de bani,
el este asigurat cu bilet şi îmbrăcăminte din contul statului (art. 303 alin. (2 ) CE al RM);
- informarea prealabilă a rudelor sau altor persoane indicate de condamnaţi despre liberarea
persoanelor care au nevoie de însoţire, femeilor gravide şi minorilor. În cazul lipsei însoţitorului,
administraţia asigură însoţirea lor pînă la domiciliu [66, art. 302 alin. (2)].
Actele procesuale ce constituie temeiuri pentru punerea în libertate a condamnaţilor din
penitenciare sînt specificate în pct. 619 lit. b) al Statutului executării pedepsei de către condamnaţi
[84, pct. 619 lit. b)].
Spre exemplu în anul 2007 au fost liberaţi în total 2424 persoane, în 2008 au fost liberaţi
2702 persoane, iar în 2009 au fost liberaţi 2053 persoane (tabelul nr. 3).

133
Reprezentaţii IRP [4, p. 54] în urma analizei modalităţilor de realizare a programului
„Prosocial” în cadrul penitenciar din republică, au punctat următoarele momente importante care
ar duce mai tîrziu la unele modificări esenţiale ale acestui program:
- strategia propusă a fost aplicată în mai multe penitenciare, însă succese vizibile au fost
atinse în cadrul penitenciarului pentru minori din or. Lipcani. Asistentul social a implementat
consecvent acest program şi a obţinut atitudini pozitive ale minorilor deţinuţi vizavi de acest
program. Deci pentru lucrul cu minorii acest program este viabil;
- în alte penitenciare au fost înregistrate, de asemenea, încercări de a implementa organizat şi
sistematizat acest program, dar rezultatele nu sînt atît de pozitive, ceea ce denotă că programul
necesită să fie revizuit, reformat şi se impune elaborarea unei noi strategii şi ritmicităţi de
implementare;
- în alte penitenciare implementarea programului purta un caracter stihinic, neorganizat, axat
pe activitatea individuală cu deţinuţii, promovat la solicitările clienţilor. În ciuda tuturor
lacunelor, s-a dovedit că pentru activitatea cu deţinuţii adulţi mai eficientă este modalitatea de
activitate individuală, axată pe interesele şi pe necesităţile deţinuţilor;
- de asemenea, specialiştii consideră că şase luni este o perioadă prea mare;
- lecţiile de grup promovate săptămînal nu sînt atît de eficiente şi chiar nu este posibilă
promovarea lor, deoarece ziua deţinuţii sînt implicaţi în muncă sau în alte activităţi, iar
sustragerea lor este interzisă;
- în unele penitenciare numărul deţinuţilor ce se liberează este atît de mare încît este
imposibil de a-i implica pe toţi în acest program.
În rezultatul studiului efectuat de către alţi cercetători [128, p. 224] au fost evidenţiate
următoarele probleme ale procesului de pregătire pentru liberare:
- deţinuţii nu sînt suficient de motivaţi pentru a participa în programe de pregătire pentru liberare;
- nu există o delimitare clară a atribuţiilor diferitor angajaţi (secţii, servicii) ai sistemului
penitenciar referitor la rolul şi atribuţiile lor;
- programele de pregătire pentru liberare nu sînt susţinute de rezultatele anterioare ale muncii
educative, spre exemplu, imposibilitatea de implicare în muncă, instruirea la profesii care nu
corespund exigenţelor pieţei forţei de muncă etc. fac ca programele de pregătire pentru liberare
să fie mai puţin rezultative;
- lipsa unei bune planificări a procesului de executare a pedepsei. Sunt frecvente cazurile în
care deţinuţii implicaţi la muncă sînt nevoiţi să abandoneze alte activităţi socio-educative.
Avînd în vedere problemele menţionate ţinem să venim cu anumite recomandări menite să
îmbunătăţească situaţia existentă. După cum s-a specificat, resocializarea condamnaţilor la etapa
penitenciară necesită a fi realizată în baza aplicării unor metodici moderne de influenţă pedagogică.
În acest context ar fi oportun ca DIP să reexamineze schema statelor de personal şi să majoreze

134
numărul de persoane care activează în funcţie de asistent social şi psiholog. De asemenea se
impune necesitatea unor măsuri în vederea recalificării lor şi ridicării sistematice a nivelului de
pregătire profesională.
Lipsa actelor de identitate este un alt impediment pentru integrarea deplină a foştilor
deţinuţi în societate, actele de identitate provizorii (model F-9), fiind doar o soluţie temporară.
În acest context considerăm a fi necesar stabilirea unui mecanism de întocmire a actelor de
identitate în perioada executării pedepsei.
Aşadar, pregătirea pentru liberare face parte din procesul de reabilitare al deţinuţilor şi are
drept scop sprijinirea acestora în vederea unei cît mai bune reintegrări sociale. Totodată,
atingerea acestui scop este astăzi nu doar o problemă a serviciului penitenciar, ci a întregii
societăţi, iar realizarea eficientă a procesului dat poate contribui la dezvoltarea morală a
societăţii, la micşorarea numărului de recidive şi la adaptarea fostului deţinut la cerinţele pe care
le impune societatea la momentul actual.

3.6 Concluzii la capitolul 3

În cadrul analizei realizate în acest capitol s-a ajuns la următoarele concluzii:

1. Corijarea condamnaţilor poate fi determinată ca un proces educativ, care include în sine


atît elemente de pedeapsă, cît şi măsuri propriu-zise de educare, care constă din partea de
disciplinare a regimului, a muncii social-utile, a măsurilor educative, instruirii generale şi
profesionale a condamnaţilor precum şi a altor forme şi metode de educare. Ca şi oricare alt
proces educativ el se înfăptuieşte în scopul socializării personalităţii, adică a formării la persoană
a anumitor calităţi şi deprinderi. În privinţa condamnaţilor aceasta nu apare ca o socializare
obişnuită, dar ca o resocializare, care presupune modificarea personalităţii, formarea la
condamnaţi a unor calităţi sociale pozitive, necesare pentru un comportament legal.

2. În condiţiile izolării de societate, corijarea infractorului poate fi realizată cu succes doar


în cazul cînd aceasta este organizată ca un proces orientat spre corecţia psihologiei persoanei,
ţinînd cont de recomandările şi legităţile psihopedagogice. Faptul dat presupune o influenţă
psiho-pedagogică complexă care, în esenţă, trebuie să devină una psihoterapeutică. Această
muncă trebuie să fie petrecută individual, ţînînd cont de particularităţile de personalitate.
Totodată, este necesar într-o îmbinare rezonabilă de a utiliza şi activităţi în grup.
3. Orice subcultură prezintă un fenomen complex şi multiaspectual, care funcţionează în
toate sistemele sociale şi serveşte drept condiţie necesară a funcţionalităţii lor. Dezvoltarea
subculturii depinde de mediul socio-cultural şi de activitatea creativ-intelectuală a indivizilor,
care s-au unit, în baza unor semne, în grupuri şi comunităţi.

135
Subcultura criminală este definită ca fiind modul de viaţă al persoanelor, care s-au unit în
grupuri criminale şi care respectă anumite legi şi tradiţii. În instituţiile penitenciare ea apare ca
principalul factor destabilizator care influenţează negativ asupra procesului de resocializare a
condamnaţilor. Astfel, în calitate de sarcină primordială pe perioada executării pedepsei în
penitenciar, este neutralizarea influenţei asociale a tradiţiilor, obiceiurilor, moravurilor şi altor
elemente ale subculturii.
4. Asistenţa socială în instituţiile penitenciare trebuie examinată în calitate de activitate
distinctă, care constă în apărarea intereselor şi drepturilor deţinutului prin toate metodele permise
de lege. Însă, măsurile de asistenţă socială urmează a fi realizate ţinîndu-se cont de interesele altor
tipuri de activitate, fiind corelate cu cerinţele regimului, sarcinile educative şi cele de instruire.
Astfel, motivarea teoretico-juridică a realizării funcţiei sociale a statului – de protecţie
socială a condamnaţilor - este o necesitate obiectivă, condiţionată de oportunitatea consolidării
unei societăţi cu o organizare socială unitară.
5. Pregătirea condamnaţilor pentru liberare este de două tipuri: pregătirea pentru liberare,
care este planificată începînd cu venirea condamnatului în penitenciar şi pregătirea care începe
nemijlocit cu şase luni pînă la liberarea condamnatului.
Primul tip de pregătire către liberare constă în petrecerea măsurilor educative şi are drept
scop de a corija comportamentul lor, viziunile asupra vieţii, sistemul de valori. Ea este realizată
ţinînd cont de caracterul infracţiunii săvîrşite, activităţile infracţionale anterioare, termenul
pedepsei executate, comportamentul său în penitenciar, sex, vîrstă, starea sănătăţii şi alte
particularităţi ale personalităţii.
Al doilea tip de pregătire pentru liberare constă în lucrul nemijlocit cu persoanele
concrete, treningul lor psihologic privind liberarea apropiată şi atenuarea stării de nelinişte,
perfectarea documentelor lipsă ale condamnatului, acordarea de ajutor privind restabilirea
relaţiilor social-utile, în soluţionarea problemelor de ordin social şi angajării în cîmpul
muncii, asimilarea cunoştinţelor privind legislaţia în vigoare în domeniul muncii, raporturilor
administrative şi asigurării sociale.

136
4. ASIGURAREA PROCESULUI DE RESOCIAIZARE A PERSOANELOR
LIBERATE DIN DETENŢIE

4.1 Statutul juridic al persoanelor liberate în contextul resocializării lor

În general, prin statut juridic al cetăţeanului se înţelege totalitatea drepturilor şi


obligaţiilor sale reglementate de normele de drept în mediul său de existenţă. În statutul juridic al
cetăţeanului sînt cuprinse şi garanţiile statului privind acordarea posibilităţii de a beneficia de
drepturile prevăzute de legislaţie şi garanţiile respectării de către cetăţean a obligaţiilor ce îi
revin. Una dintre aceste garanţii este sancţionarea cetăţenilor care nu respectă întocmai
prevederile legii [229, p. 114].
Statutul juridic al condamnatului presupune ansamblul drepturilor şi obligaţiilor care
rezultă din statutul juridic general al cetăţenilor statului şi care sînt prevăzute în actele normative
ale diferitor ramuri de drept şi depind de tipul pedepsei numite de instanţa de judecată, precum şi
de comportamentul lor pe parcursul executării acestei pedepse. [87, p. 65].
Problemele ce ţin de statutul juridic al condamnaţilor şi al foştilor condamnaţi au fost şi
rămîn actuale pînă în prezent. Acest fapt este pe deplin explicabil, deoarece viaţa societăţii are
tangenţe directe cu eficacitatea funcţionării sistemului penitenciar.
S-ar părea că persoana care s-a liberat din detenţie după ispăşirea pedepsei „s-a achitat” cu
societatea pentru infracţiunea săvîrşită şi ultima nu mai trebuie să se amestece în viaţa sa.
Într-adevăr, cetăţeanul care a ispăşit o pedeapsă privativă de libertate se bucură de aceleaşi
drepturi şi îi revin aceleaşi obligaţii ca şi celorlalţi cetăţeni. Totodată, în corespundere cu
legislaţia penală (art. 110 CP al RM) el se consideră titular al unor antecedente penale ale căror
consecinţe de drept el nu le poate nicidecum ignora.
În art. 29 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului se stipulează că “în realizarea
drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om trebuie să fie supus doar acelor limitări care sînt
determinate strict prin lege şi exclusiv în scopul asigurării recunoaşterii şi respectării drepturilor
şi libertăţilor altor persoane, satisfacerii cerinţelor morale, a normelor de comportare şi a
bunăstării generale într-o societate democratică” [230, art. 29].
Reieşind din principiul constituţional al egalităţii tuturor în faţa legii şi al autorităţilor publice,
[210, art. 16 alin. (2)] fiecare cetăţean al Republicii Moldova dispune de acelaşi volum de drepturi,
libertăţi şi îndatoriri fundamentale. Totodată, art. 54 alin. (2) al Constituţiei prevede posibilitatea
restrîngerii exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi în cazurile prevăzute de lege, care corespund
normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sînt necesare în interesele securităţii
naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii
tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane,
împiedicînd divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.

137
Capitolul XVI din CE al RM, stabilind statutul juridic al condamnaţilor, prevede îngrădirea
drepturilor lor în limitele şi în condiţiile prevăzute de CPP şi CE, precum şi de alte legi ale RM. Însă,
în privinţa persoanelor care au ispăşit pedeapsa penală CE al RM nu este într-atît de consecvent,
deoarece nu conţine nici o prevedere cu referire la statutul juridic al acestora.
În literatura juridică problema dată este tratată de pe diferite poziţii, însă majoritatea
autorilor menţionează prezenţa unor particularităţi în statutul juridic al persoanelor care au
ispăşit o pedeapsă penală comparativ cu cetăţenii care respectă legile. În opinia noastră, stabilirea
unui statut special pentru persoanele date este necesară din mai multe considerente. În primul
rînd, societatea nu poate şi nici nu trebuie să ignoreze faptul că individul, săvîrşind o infracţiune,
se contrapune intereselor ei. În al doilea rînd, este necesar de a proteja societatea de persoane
care se caracterizează negativ şi, în al treilea rînd, de a le asigura anumite condiţii şi a le acorda
ajutor suplimentar pentru a se integra reuşit în viaţa socială. Considerăm că esenţa statutului
juridic deosebit al foştilor condamnaţi constă în prezenţa (spre deosebire de cetăţenii care
respectă legile, precum şi de condamnaţi) a unor drepturi şi obligaţii suplimentare, precum şi a
unor restricţii, prevăzute de diferite acte normative.
Ţinînd cont de cele menţionate, considerăm oportună completarea cap. XXVIII CE al RM
„Ajutorul acordat persoanelor eliberate din locurile de detenţie” cu un articol nou referitor la
statutul juridic al acestora. În acest sens, propunem art. 303¹ cu următorul conţinut:
Art. 303¹ Statutul juridic al persoanelor care au executat pedeapsa
(1) Persoanele, care au executat pedeapsa, poartă obligaţiile şi se bucură de drepturile, care
sînt stabilite pentru cetăţenii Republicii Moldova, cu restricţiile, prevăzute pentru persoanele cu
antecedente penale. Astfel de restricţii pot fi stabilite doar prin lege.
(2) Persoanele, care au executat pedeapsa, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege,
au dreptul la restabilirea intereselor legitime care nu au intrat în sfera pedepsei, dar au fost
încălcate în legătură cu executarea ei.
(3) Faptul executării pedepsei nu constituie temei pentru lezarea drepturilor şi intereselor
legitime ale persoanei supuse pedepsei penale precum şi a rudelor sale apropiate.
Drepturile suplimentare, de care pot beneficia persoanele care şi-au ispăşit pedeapsa, sînt
prevăzute de art. 302, 303 CE al RM. Conform principiilor teoriei generale a dreptului, drepturile
subiective ale unor subiecţi corespund unor obligaţii ale altor subiecţi. Astfel de drepturi, cum ar
fi asigurarea cu bilet şi cu îmbrăcăminte din contul statului (în cazul în care condamnatul nu
dispune de bani), sînt prevăzute în CE al RM ca obligaţii ale administraţiei instituţiilor care
execută pedepsele penale.
Pe lîngă drepturi suplimentare, liberarea din locurile de detenţie implică şi anumite
restricţii ale drepturilor şi impunerea unor obligaţii suplimentare. Conform principiului
umanismului, aceste restricţii nu pot şi nici nu trebuie să fie aplicate faţă de persoana care a

138
ispăşit o pedeapsă penală pe tot parcursul vieţii sale, dar sînt în vigoare doar pe o anumită
perioadă pînă cînd se sting antecedentele penale.
În literatura de specialitate problema statutului juridic al foştilor condamnaţi este abordată,
în cele mai dese cazuri, prin intermediul instituţiei antecedentelor penale. Conform art. 110 CP al
RM, antecedentele penale reprezintă o stare juridică a persoanei ce apare din momentul rămînerii
definitive a sentinţei de condamnare, generînd consecinţe de drept nefavorabile pentru
condamnat pînă la momentul stingerii antecedentelor penale sau reabilitării [83, art. 110].
Consecinţele nefavorabile pentru condamnat apar din momentul intrării în vigoare a
sentinţei de condamnare şi încetează după stingerea antecedentelor penale (art. 111 CP al RM)
sau după reabilitarea judecătorească (art. 112 CP al RM).
Toate restricţiile juridice generate de antecedentele penale pot fi divizate în cîteva tipuri.
Drept criterii de divizare servesc conţinutul acestor restricţii şi orientarea lor socială. Astfel, pot
fi evidenţiate următoarele categorii de restricţii: a) cu caracter penitenciar; b) cu caracter civil; c)
cu caracter juridico-penal.
Restricţiile cu caracter penitenciar fac parte din statutului juridic al condamnatului [231, p.
227-233]. Fiind valabile în perioada ispăşirii pedepsei de către condamnat, ele sînt parte
componentă a etapei penitenciare a resocializării condamnaţilor.
Prezenţa antecedentelor penale poate servi drept temei pentru decăderea unor drepturi
civile ale persoanei care a executat o pedeapsă penală comparativ cu cetăţenii care nu au încălcat
legile. Aceste decăderi în drepturi sînt prevăzute în mai multe legi şi pot fi subdivizate în
următoarele categorii: a) care sînt valabile pe perioada existenţei antecedentelor penale; b) care
sînt valabile pe o perioadă nedeterminată [232, p. 72].
Din prima categorie fac parte, spre exemplu, art. 26 alin. (2) lit. c) al Legii cu privire la
arme din 18.05.1994, conform căruia nu se eliberează autorizaţii de achiziţionare a armelor către
persoane ale căror antecedente nu au fost stinse în modul stabilit [233, art. 26 alin. (2) lit. c)].
Articolul 25 alin. (3) lit. a) al Legii cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei din
18.07.2002 prevede că contractul de îndeplinire a serviciului militar nu poate fi încheiat cu
cetăţenii care au antecedente penale nestinse sau care nu au fost reabilitaţi în modul stabilit de lege.
Iar art. 32 lit. e) al aceleiaşi legi [234, art. 32 lit. e)] prevede că este scutit de serviciul militar în
termen cetăţeanul care are antecedente penale nestinse sau nu a fost reabilitat în modul stabilit de
lege. De asemenea, art. 11 alin. (1) lit. b) al Legii serviciului public din 04.05.1995 stipulează că nu
poate ocupa o funcţie publică persoana care are antecedente penale rezultate din infracţiuni
intenţionate ce nu au fost ridicate sau stinse în modul stabilit de lege [235, art. 11 alin. (1) lit. b)].
Conform art. 19 alin. (1) al Legii cu privire la procuratură din 14.03.2003, una din condiţiile pentru
numirea în funcţie de procuror este ca persoana să nu aibă cazier judiciar [236, art. 19 alin. (1) lit.
d)]. Din conţinutul art. 8 alin. (4) lit. b) al Legii cu privire la avocatură din 19.07.2002 la fel reiese

139
că persoana care a depus cerere de eliberare a licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat nu se
consideră persoană cu reputaţie ireproşabilă şi cererea ei nu se admite în cazul în care nu au fost
stinse antecedentele penale pentru comiterea cu intenţie a unor infracţiuni uşoare şi mai puţin grave
[237, art. 8 alin. (4) lit. b)]. Iar Regulamentul cu privire la serviciul în organele afacerilor interne
din 08.07.1991 la pct. 3 prevede că „nu pot fi angajate la serviciu în organele afacerilor interne
persoanele care au antecedente penale [238, pct. 3]. Conform art. 13 alin. (2) lit. c), al Codului
electoral al RM (modificat prin Legea nr. 76-XVI din 10.04.2008, în vigoare din 07.05.2008), nu
pot fi aleşi persoanele care au antecedente penale nestinse pentru comitere de infracţiuni grave,
deosebit de grave sau excepţional de grave [159, art. 13 alin. (2) lit. c)].
La grupa a doua de decăderi în drepturi condiţionate de faptul condamnării persoanei în
trecut de asemenea pot fi aduse unele exemple. Astfel, art. 8 alin. (4) lit. a) al Legii cu privire la
avocatură din 19.07.2002 prevede că persoana care a depus cerere de eliberare a licenţei pentru
exercitarea profesiei de avocat nu se consideră persoană cu reputaţie ireproşabilă şi cererea ei nu
se admite în cazul în care a fost condamnată anterior pentru infracţiuni grave, deosebit de grave,
excepţional de grave săvîrşite cu intenţie, chiar dacă au fost stinse antecedentele penale.
De asemenea, conform legislaţiei civile, [239, art. 1434-1439] suportă decăderi în dreptul la
succesiune persoanele care au comis intenţionat o infracţiune împotriva ultimei voinţe, a celui ce a
lăsat moştenirea şi a contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori a persoanelor apropiate sau la
majorarea cotei succesorale ale tuturor acestora. Aşa infracţiune poate fi, spre exemplu, omorul celui
care a lăsat moştenirea sau a altor moştenitori către care trebuie să treacă moştenirea. Acţiunile
trebuie să fie intenţionate, însă scopul primirii moştenirii nu este obligator. Astfel, omorul
persoanelor indicate din motive de răzbunare, gelozie etc. de asemenea exclude dreptul la succesiune.
Savanţii care se ocupă cu studierea acestei probleme sînt de părere că este inoportun de a
aplica astfel de restricţii faţă de persoanele care au ispăşit pedeapsa răscumpărîndu-şi astfel vina
în faţa societăţii. Însă, după cum menţionează Inogamov Ş.H., se uită de a aminti publicului larg
de ce ele se aplică. Astfel, de rînd cu critica unor restricţii cu adevărat inoportune se înaintează şi
cerinţa de a se aplica persoanelor liberate un tratament egal cu a celorlalţi cetăţeni, iar în unele
cazuri chiar şi unul privilegiat [240, p. 12]. În viziunea noastră, legislaţia în vigoare a Republicii
Moldova prevede cele mai necesare restricţii pentru persoanele care au ispăşit pedeapsa penală şi
au antecedente penale, care sînt condiţionate de interesele de securitate ale societăţii şi statului.
Consecinţele de drept cu caracter juridico-penal ale antecedentelor penale apar numai în
cazurile comiterii de către persoana care are antecedente penale a unei noi infracţiuni. Faţă de
aceste persoane legea penală impune cerinţe mult mai severe, deoarece săvîrşirea unor noi
infracţiuni denotă că pedeapsa executată anterior nu şi-a atins scopul, condamnatul nefiind
reeducat. Anume din această cauză antecedentele penale servesc deseori ca circumstanţe ce

140
urmează a fi luate în consideraţie la individualizarea răspunderii şi pedepsei penale [241, p. 573].
Astfel, antecedentele penale generează următoarele efecte negative:
- se iau în consideraţie la constatarea existenţei pluralităţii de infracţiuni, şi anume: a
recidivei (art. 32 şi art. 34 CP al RM). Conform art. 34 alin. (1) CP al RM, se consideră recidivă
comiterea cu intenţie a unei sau a mai multor infracţiuni de către o persoană cu antecedente
penale pentru o infracţiune săvîrşită cu intenţie;
- pot servi drept circumstanţe agravante la stabilirea pedepselor de către instanţa de
judecată (art. 77 alin. (1) lit. a) CP al RM);
- au efecte juridice şi în cazul aplicării pedepselor penale. Astfel, conform art. 82 alin. (2)
CP al RM, mărimea pedepsei pentru recidivă nu poate fi mai mică de jumătate, pentru recidivă
periculoasă ea este în mărime de cel puţin 2/3, iar pentru recidivă deosebit de periculoasă – de
cel puţin 3/4 din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute de articolul corespunzător din
Partea specială a Codului penal;
- săvîrşirea unei noi infracţiuni pînă la stingerea antecedentului penal exclude posibilitatea
liberării condamnatului înainte de termen şi a înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o altă
pedeapsă mai blîndă.
Atît consecinţele de drept de importanţă socială, cît şi cele juridico-penale trebuie să
sporească eficacitatea pedepsei penale aplicate, să consolideze rezultatele influenţei de corijare a
condamnatului, să favorizeze acomodarea lui la viaţa în societate şi să preîntîmpine săvîrşirea de
noi infracţiuni din partea persoanelor titulare de antecedente penale [242, p. 487-488].
Pe de altă parte, suportarea tuturor acestor restricţii generate de existenţa antecedentelor penale
constituie reale obstacole în procesul resocializării foştilor condamnaţi. De aceea, în toate legislaţiile
moderne au fost înscrise dispoziţii care limitează în timp atare situaţii, aşa încît, după un anumit
interval de timp de la terminarea executării pedepsei, fostul condamnat să fie repus în drepturile sale.
Persoana condamnată nu poate fi considerată ca avînd antecedent penal pe întreaga viaţa.
Astfel, art. 111 CP al RM reglementează condiţiile de stingere a antecedentelor penale
(reabilitarea de drept) a persoanelor care au săvîrşit infracţiuni şi au fost liberate de răspunderea
penală ori au executat pedepsele penale numite prin sentinţele instanţelor de judecată.
În general, prin reabilitarea unui fost condamnat se înţelege reintegrarea socială completă a
acestuia prin înlăturarea pentru viitor a tuturor incapacităţilor şi interdicţiilor ce decurg dintr-o
hotărîre a unui organ judiciar şi prin repunerea fostului condamnat, în plan moral şi social, în
situaţia pe care o avea înainte de condamnare sau liberare de răspundere penală [243, p. 259].
O altă cale de reabilitare a foştilor condamnaţi este reabilitarea judecătorească. Astfel, art.
112 alin. (1) CP al RM prevede că dacă persoana care a executat pedeapsa penală a dat dovadă
de comportare ireproşabilă, la cererea sa, instanţa de judecată poate anula antecedentele penale
pînă la expirarea termenelor de stingere a acestora.

141
Spre deosebire de stingerea antecedentelor penale (reabilitarea de drept), reabilitarea
judecătorească nu este obţinută în mod automat, ci numai prin intervenţia organelor
judecătoreşti. Reabilitării judecătoreşti îi este caracteristic faptul că, pentru reabilitarea unui
condamnat, nu este suficient să fie îndeplinite condiţiile de reabilitare prevăzute de lege, ci este
necesară constatarea judecătorească a îndeplinirii acestora şi pronunţarea reabilitării lui prin
hotărîrea instanţei de judecată [244, p. 628].
Aşadar, executarea de către cetăţean a unei pedepse penale privative de libertate este un
fapt juridic, care atrage după sine o modificare esenţială a statutului său juridic. În privinţa
persoanei liberate de la executarea pedepsei încetează acţiunea incapacităţilor, care constituie
conţinutul pedepsei penale. Însă, persoana care a executat pedeapsa capătă un statut juridic
special, al cărui conţinut este determinat de consecinţele juridice, generate de executarea unei
pedepse penale concrete şi existenţa antecedentelor penale.
În legislaţie lipseşte un act normativ unic în care ar fi enumerate toate consecinţele
juridice legate de existenţa la cetăţeanul care a executat o pedeapsă penală a antecedentelor
penale, cu toate că unele din ele ating nu doar interesele lor, dar şi ale membrilor de familie sau
ale altor persoane apropiate.
În opinia noastră, esenţa statutului juridic special al persoanelor care au executat o
pedeapsă penală, comparativ cu cetăţenii care respectă legile, constă în prezenţa unui complex de
drepturi şi obligaţii suplimentare, precum şi a unor restricţii în drepturi, pe care le considerăm a
fi întemeiate, acestea fiind o prelungire logică a politicii statului orientată spre asigurarea
intereselor sale de securitate.

142
4.2 Probleme organizatorico-juridice ale adaptării sociale a persoanelor liberate din detenţie

Fiind liberat din detenţie, fostul condamnat se pomeneşte într-o situaţie deosebit de dificilă,
determinată de condiţiile de viaţa nespecifice celei din penitenciar. O detenţie îndelungată îl
dezvaţă inevitabil pe condamnat să lupte cu greutăţile care apar sub influenţa diferitor împrejurări
în viaţa de zi cu zi [185, p. 28]. Consecinţele negative ale unei detenţii îndelungate devin vădite în
special, după ispăşirea pedepsei. Ele influenţează considerabil asupra resocializării celor liberaţi, şi
asupra posibilităţii încadrării lor rapide şi depline într-o viaţă normală la libertate [245, p. 41].
Această problemă a devenit deosebit de actuală în ultimii ani, perioadă în care situaţia
social-economică din ţară a suferit modificări esenţiale, iar fostele viziuni ale persoanelor
liberate privind posibilităţile şi căile de angajare în muncă, a obţinerii unui loc de trai, şi alte
probleme importante nu mai sînt adecvate noilor condiţii.
Astfel, majoritatea cercetătorilor menţionează, că perioada postpenitenciară este cea mai
vulnerabilă problemă socială dintre toate problemele ce ţin de resocializarea foştilor condamnaţi.
Drept temei pentru asemenea concluzie servesc analiza surselor bibliografice, rezultatele
cercetărilor empirice şi observaţiile specialiştilor în ştiinţe juridice [169, p. 61; 246, p. 207; 247].
Anume la această etapă trebuie să se realizeze măsurile de bază de reabilitare socială şi
restabilire a statutului social şi juridic ale persoanelor liberate din locurile de detenţie.
Deoarece persoana se poate adapta atît într-un mediu cu orientare pozitivă, cît şi negativă,
ţinem să menţionăm că în acest caz este vorba despre o adaptare socială a persoanei liberate, care
constă într-un mod de viaţă social-acceptabil şi cinstit. În acest context, persoana liberată din
detenţie, trebuie să fie pregătită de a depune eforturi volitiv-emoţionale pentru soluţionarea
problemelor ce-i stau în faţa. El trebuie să-şi revizuiască sistemul de valori, să fie gata pentru a-şi
restabili familia, relaţiile cu rudele şi alte relaţii social-utile; să se orienteze în căile de soluţionare a
situaţiilor de conflict în anturajul apropiat, la serviciu, să aibă închipuire la ce organ de stat trebuie să
se adreseze într-un caz sau altul, să-şi cunoască drepturile, obligaţiile şi să le respecte [248, p. 8].
Aşadar, resocializarea condamnaţilor, care au executat pedeapsa cu închisoare, este destul
de dificilă, deoarece pierderea multor relaţii sociale şi calităţi social-utile poartă un caracter
profund, uneori ireversibil [249, p. 86]. În acest caz, după cum remarcă Rîbak M.S.,
resocializarea include trei aspecte de bază: socializare “secundară” (debarasarea de obişnuinţele
negative din închisoare şi obţinerea unor deprinderi social-utile); adaptarea socială (acomodarea
la noile condiţii de viaţă); reabilitarea socială (restabilirea statutului social pierdut) [62, p. 180].
Cele trei aspecte ale resocializării foştilor condamnaţi sînt în legătură reciprocă şi trebuie
examinate într-o unitate dialectică. Însă şi procesul adaptării sociale necesită, în mare măsură, o
reglementare juridică, deoarece participanţii săi sînt nu doar foştii condamnaţi, dar şi un complex
întreg de instituţii sociale.

143
Activitatea instituţiilor şi organelor abilitate cu realizarea măsurilor de adaptare socială
urmăreşte atingerea următoarelor obiective specifice:
- susţinerea persoanelor liberate din detenţie în vederea asigurării respectării drepturilor lor;
- diminuarea pericolului de comitere a unor noi infracţiuni, concomitent cu însuşirea
normelor şi valorilor prosociale;
- crearea oportunităţilor privind adaptarea ex-deţinuţilor la mediul familiar, continuarea
studiilor şi angajarea profesională;
- reducerea efectelor negative ale detenţiei şi acordarea de asistenţă psihosocială post-
penală [250, p. 71].
Autorul rus Trubnikov V.M. evidenţiază următoarele particularităţi caracteristice adaptării
sociale a persoanelor liberate din detenţie:
- are loc după liberarea de pedepse privative de libertate;
- reprezintă un proces social-psihologic care începe din momentul liberării condamnaţilor
de pedeapsă şi durează pînă cînd comportamentul persoanei anterior condamnate corespunde
cerinţelor societăţii (a unor grupuri sociale aparte);
- sarcina reintegrării sociale şi adaptării postpenitenciare a persoanelor liberate de pedeapsă
constă în familiarizarea acestora cu modul de viaţă în mediul social nou, modificat sau precedat,
ce presupune acceptarea benevolă a cerinţelor normative ale acestui mediu, a normelor juridico-
penale şi a regulilor de convieţuire;
- adaptarea socială depinde, de asemenea, de capacităţile şi deprinderile adaptaţionale
inerente individului care au fost cultivate în condiţiile executării pedepsei;
- reuşita adaptării sociale depinde, în mare măsură, de coraportul dintre sistemul
orientărilor individuale ale persoanelor liberate şi cerinţele înaintate de mediu (colectivul de
muncă, anturajul apropiat, familia);
- adaptarea socială a persoanelor liberate din detenţie poate fi asigurată doar de orientarea
socială pozitivă dintre micromediu şi personalitatea fostului condamnat, compatibilitatea aşteptărilor
sociale ale mediului cu poziţiile morale şi sistemul de valori al personalităţii [58, p. 10].
Analiza esenţei şi conţinutului procesului de adaptare socială al persoanelor liberate din
detenţie, precum şi analiza legităţilor sale social-psihologice demonstrează că acest proces, este
însoţit de multiple probleme. Fostul condamnat este nevoit să înfrunte anumite obstacole atît
interne, subiective, cît şi externe, care nu depind de el. Acestea pot fi divizate convenţional în
două categorii.
Prima categorie cuprinde probleme ce ţin de soluţionarea necesităţilor vitale privind hrana,
îmbrăcămintea, locul de trai şi de muncă, adică crearea condiţiilor externe de viaţă ale subiectului.
A doua categorie ţine de înscrierea persoanei liberate în noul micromediu – familia,
colectivul de muncă, anturajul apropiat.

144
În prima categorie, de regulă, predomină situaţiile, determinate de împrejurări obiective ce
nu depind de voinţa persoanei liberate (lipsa locuinţei, probleme de angajare la serviciu,
probleme de sănătate). În cea de-a doua, rolul determinant îl joacă calităţile personale ale fostului
condamnat şi comportamentul său, adică factorii subiectivi.
Toate aceste probleme sînt soluţionate de către foştii condamnaţi în mod diferit, reieşind din
condiţiile existente şi posibilităţile personale. Iar acestea depind de vîrstă, sex, studii, profesie şi
alţi parametri social-demografici ai personalităţii. Rezultatele cercetărilor ştiinţifice pun în evidenţă
faptul că persoanele liberate din detenţie pot fi clasificate convenţional în trei categorii:
- persoane care s-au schimbat în perioada detenţiei;
- persoane cu defecte educaţionale;
- persoane care nu s-au schimbat în perioada detenţiei.
Probabilitatea cea mai mare ca persoana eliberată să săvîrşească iarăşi o infracţiune există
în primii trei ani, iar cele mai multe infracţiuni sînt comise în primul an de la eliberare,
constituind 52, 4%. După aceasta intensitatea recidivei scade [251, p. 193; 252, p. 39; 253, p.
47; 169, p. 72-73; 247, p. 116].
Anume în această perioadă este necesară o activitate intensă în vederea monitorizării
procesului de adaptare socială a celor liberaţi, a comportamentului lor uzual, în locurile sociale,
după sfera de comunicare. În cazul în care deţinutul liberat din penitenciar nu se angajează în
serviciu sau lasă serviciul ales, nu are un loc stabil de trai sau îl schimbă sistematic, încalcă
ordinea publică – toate acestea indică asupra faptului că procesul de adaptare decurge
nesatisfăcător şi există motive reale pentru recidivă.

Autorul rus Vasiliev V.L. afirmă că reuşita adaptării fostului condamnat depinde de, cel
puţin, trei grupe de factori:
1. Factorii care se referă la personalitatea infractorului: concepţiile sale despre lume,
inteligenţa, cultura generală şi juridică, moralitatea, cunoştinţe profesionale, etc.;
2. Factorii ce se referă la mediul unde va nimeri persoana liberată: prezenţa locuinţei, locului
de muncă şi relaţiile cu colectivul, prezenţa vizei de reşedinţă, familia şi relaţia cu aceasta, etc.;
3. Factorii ce privesc condiţiile în care s-a aflat condamnatul în instituţia de detenţie –
structura colectivului, organizarea procesului de muncă, instruirea, influenţa educativă a
administraţiei, structura grupurilor mici din care făcea parte condamnatul. Aceşti factori au o
influenţa dominantă în primele luni după liberare [254, p. 38].
În opinia altor autori [151, p. 385] reuşita adaptării sociale depinde de:
a) încadrarea persoanei liberate în munca social-utilă şi instruirea sa;
b) stabilirea unor relaţii familiale sănătoase, inclusiv cu părinţii;
c) restabilirea relaţiilor sociale comunicative;
d) consolidarea valorilor morale ca factori ai comportării sociale.

145
În opinia noastră adaptarea socială a persoanelor liberate din detenţie şi fixarea rezultatelor
corijării depind de un complex de factori obiectivi şi subiectivi, cum ar fi:
1) Influenţa pe care a avut-o executarea pedepsei şi aplicarea faţă de el a măsurilor educative;
2) Gradul de pregătire juridico-morală şi psihologică pentru a trăi în condiţii sociale noi;
3) Eficacitatea organelor de stat, a colectivelor de muncă şi a organizaţiilor obşteşti cu care
vor contribui la organizarea condiţiilor de muncă şi de trai precum şi la efectuarea controlului
asupra comportamentului şi activităţii fostului condamnat.
Mecanismul de reintegrare a persoanelor liberate din locurile de detenţie este stabilit prin
Legea cu privire la adaptarea socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie nr. 297 – XIV
din 24.02.1999.
Potrivit art. 1 din legea nominalizată, obiectivele de bază ale ei sînt:
a) acordarea asistenţei garantate de stat şi susţinerea persoanelor liberate din locurile de
detenţie în adaptarea lor în societate după eliberare;
b) crearea unui sistem de stat de tutelă postpenitenciară.
Subiecţi ai adaptării sociale se consideră persoanele liberate din locurile de detenţie care şi-
au pierdut relaţiile socialmente-utile şi care au nevoie de ajutor din partea statului (art. 2).
De asemenea, este prevăzut că protecţia socială a persoanelor liberate din locurile de
detenţie constă în acordarea asistenţei sociale garantate de stat persoanelor în cauză. Protecţia
socială fiind asigurată de programele republicane şi locale de adaptare socială a persoanelor
liberate din locurile de detenţie, elaborate şi aprobate respectiv de guvern şi de autorităţile
administraţiei publice locale [255, art. 3].
De asemenea sînt descrise competenţele instituţiilor publice centrale şi locale în procesul
de reintegrare socială (art. 4, 5).
Totodată ţinem să menţionăm că sistemul stabilit prin legea cu privire la adaptarea socială
a persoanelor liberate din locurile de detenţie nici pînă în prezent nu funcţionează pe deplin.
Prevederile art. 7, referitoare la crearea serviciilor de patronaj, de la momentul adoptării legii nu
au fost implementate. Totuşi, în august 2006, la nivel central a fost iniţiată activitatea Centrului
coordonator de adaptare socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie [256] care în
scopul organizării calitative a procesului de reintegrare socială a persoanelor eliberate din
detenţie a intervenit cu unele decizii în acest sens [307; 308; 309; 310; 311].
Ulterior, prin decizia Consiliului Centrului republican de coordonare a măsurilor de adaptare
socială pe lîngă Guvern nr. 2 din 26.06.2009 Cu privire la examinarea situaţiei de organizare a
consiliilor de tutelă şi serviciilor de patronaj în administraţia publică locală şi posibilităţilor de
creare a a fondurilor pentru asistenţa persoanelor eliberate din locurile de detenţie a fost aprobat
Planul-model de măsuri a administraţiei publice locale în domeniul reintegrării persoanelor
eliberate din locurile de detenţie [312, pct. 2]. Prin aceieaşi decizie se recomandă autorităţilor

146
administraţiei publice locale elaborarea şi aprobarea planurilor de măsuri în domeniul reintegrării
persoanelor eliberate dun locurile de detenţie, conform Planului-model [312, pct. 3]. O direcţie
principală a acestui Centru este şi elaborarea programului naţional de pregătire pentru liberare şi
reintegrare socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie [257].
În literatura ştiinţifică sînt întîlnite diferite puncte de vedere asupra problemei privind
organul central care petrece lucrul de adaptare socială a persoanelor liberate. Unii autori motivează
transmiterea acestor funcţii către organele administraţiei publice locale, susţinînd că anume ele
dispun real de resurse materiale şi administrative pentru asigurarea materială şi cu locuri de muncă
a condamnaţilor, iar organele de drept nu posedă astfel de mijloace şi de aceea nu pot realiza în
mod efectiv procesul de adaptare socială a persoanelor liberate din detenţie [169, p. 108-118]. Alţi
savanţi propun de a împărţi obligaţiile privind adaptarea socială a persoanelor liberate între OAI,
organele administraţiei publice locale şi organizaţiile obşteşti [258, p. 20-21]. Rîbak M.S. plasează
în faţa serviciului de patronaj astfel de scopuri, cum ar fi: acordarea de ajutor persoanelor liberate
la aranjarea condiţiilor de trai, comportamentul legal şi înlăturarea consecinţelor aflării în izolare.
Totodată, serviciului de patronaj îi este impusă sarcina evidenţei persoanelor liberate şi alte măsuri
cu un caracter obligatoriu; plasarea în cămine de locuire temporară ale centrelor de adaptare
socială, coordonarea activităţii privind acordarea ajutorului social, supravegherea persoanelor
eliberate prin asistenţa organelor de interne [43, p. 192].
Structura existentă în Republica Moldova, privind serviciile în domeniul reintegrării
sociale a persoanelor liberate din locurile de detenţie constă din diferite tipuri de instituţii cu
responsabilităţi directe sau tangenţiale, axate pe reintegrarea socială a persoanelor liberate din
locurile de detenţie: Oficiul de executare, administraţia publică locală, Agenţia teritorială pentru
ocuparea forţei de muncă, direcţia raională/municipală pentru protecţia drepturilor copilului,
comisariatul raional/municipal de Poliţie, Direcţia de sănătate Publică, Direcţia
raională/municipală învăţămînt, tineret şi sport, Biserici şi culte religioase, Organizaţii
neguvernamentale, Oficiul teritorial de documentare a populaţiei [259, p. 60].
Conform datelor statistice ale DIP al MJ anual, din locurile de detenţie sînt liberaţi
aproximativ 2300 de persoane. Cea mai mare parte din ei au vîrsta între 25-40 de ani, adică grupa
cea mai activă şi aptă de muncă, pentru care integrarea în piaţa muncii este actuală. Însă pentru ca
să muncească pe deplin, nu toţi au competenţa necesară (cunoştinţe, motivare, deprinderi).
Integrarea profesională constă dintr-o multitudine de componente (căutarea unui loc de
muncă, alegerea profesiei, adaptarea la condiţiile de muncă, gradul de satisfacţie de munca sa ca
factor de statornicire la locul de muncă etc.) [151, p. 385]. Similar cu alte forme (reintegrare
normativă, culturală, comunicativă etc.), reintegrarea profesională constituie un fapt cu rezonanţe
şi amplitudini sociale. Dat fiind că raportarea individului la universul social se face în special pe
dimensiunea profesiei, exercitarea acesteia îi conferă lui nu numai identitate şi legitimitate în

147
sistemul social, dar şi îl circumscrie în spaţiul relaţiilor sociale, delimitate de statuturile aferente
fiecărei profesiuni.
În condiţiile economiei de piaţă statul nu se poate obliga să ofere, în mod direct şi nici prin
intermediul agenţilor economici, locuri de muncă pentru cei care doresc. Rolul statului constă în
elaborarea unor norme legislative privind protecţia socială şi în acordarea asistenţei partenerilor
sociali care se manifestă pe piaţa muncii [260, p. 17].
În prezent, cu implementarea politicilor statului în domeniul ocupării forţei de muncă se
ocupă Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă care este organul central al
serviciului public desconcentrat de specialitate, în subordinea Ministerului Muncii, Protecţiei
Sociale şi Familiei cu statut de persoană juridică, abilitat în conformitate cu Legea nr.102-XV
din 13.03.2003 privind ocuparea forţei de munca si protecţia sociala a persoanelor aflate in
căutarea unui loc de munca să promoveze politicile, strategiile şi programele de stat în domeniul
dezvoltării pieţei forţei de muncă, protecţiei sociale a persoanelor aflate în căutarea unui loc de
muncă, prevenirii şomajului şi combaterii efectelor lui sociale.
Politicile, strategiile, planurile şi programele ce ţin de angajarea în cîmpul muncii a
persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă şi protecţia socială împotriva şomajului [261] se
realizează, în principal, prin intermediul structurilor teritoriale ale Agenţiei Naţionale pentru
Ocuparea Forţei de Muncă.
La nivel teritorial Agenţia Naţională are în subordine 35 de agenţii pentru ocuparea forţei
de muncă, inclusiv: 32 de agenţii raionale, 2 agenţii municipale (Bălţi şi Chişinău), 1 agenţie în
UTA Găgăuzia.
Conform art. 13 din Legea cu privire la adaptarea socială a persoanelor eliberate din
locurile de detenţie din 24.02.1999, plasarea în cîmpul muncii a persoanelor eliberate din locurile
de detenţie se efectuează atît individual, cît şi prin intermediul Agenţiilor pentru ocuparea forţei
de muncă. Persoanele care doresc să fie plasate în cîmpul muncii prin intermediul Agenţiilor
pentru ocuparea forţei de muncă se înregistrează la Agenţiile teritoriale pentru ocuparea forţei de
muncă de la locul de trai ales.
Astfel, după liberarea din detenţie, persoanele în cauză trebuie să se adreseze Agenţiilor
teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă în scopul obţinerii ajutorului pentru integrarea mai
rapidă în cîmpul muncii. Majoritatea celor liberaţi din detenţie au o calificare profesională
insuficientă sau nu o au deloc, fapt care face dificilă găsirea unui loc convenabil de muncă.
Avînd în vedere acest fapt, Agenţiile teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă oferă acestor
categorii de persoane un şir de servicii, şi anume: de mediere a muncii, [262] informare şi
consiliere profesională, [263] orientarea profesională [264] etc. Cu toate acestea datele statistice

148
ale ANOFM pentru anul 2009 demonstrează că doar 33 ex-condamnaţi (sau 11,14 %) din cei 296
înregistraţi au fost plasaţi în cîmpul muncii [265] (tabelul nr. 4).
Considerăm că actualul sistem de angajare în cîmpul muncii al foştilor condamnaţi prin
intermediul Agenţiilor teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă nu au un efect scontat din
următoarele cauze: a) nedorinţa persoanelor care au executat pedeapsa cu închisoare să apeleze la
agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă din cauza informării insuficiente despre existenţa lor şi
funcţiile îndeplinite de ele; b) lipsa încrederii în obţinerea unui serviciu prin intermediul acestor
agenţii în virtutea unei experienţe negative în trecut; c) nedorinţa conducătorilor de întreprinderi
(organizaţii) de a angaja la serviciu persoane cu un trecut criminal etc.
În acest sens, prezintă interes unele date ale studiului prezentat de către grupul de experţi
naţionali format la solicitarea Institutului de Reforme Penale (IRP) în vederea desfăşurării
Misiunii de Evaluare a necesităţilor în domeniul reintegrării sociale a persoanelor liberate din
locurile de detenţie [259, p. 40-41]. Astfel, rezultatele sondajului realizat de către echipa de
experţi au demonstrat că aproximativ 53,1% din persoanele chestionate nu deţin o meserie
concretă. Dintre cei care deţin diplome ce atestă o anumită calificare 16,7% deţin calificarea de
zidar/tencuitor, 10,1%- operator, 12,7% - şofer/tractorist, 13,8% - tehnician, 5,8% - sudor, 5,1% -
bucătar, 5,8% - contabil/economist, 4,3% - lăcătuş, 2,9% - jurist, precum şi alte meserii.
Din numărul total al persoanelor liberate din detenţie care au participat la sondaj, doar 28,4%
sînt încadrate în cîmpul muncii. Cele mai multe persoane angajate activează în întreprinderile
private – 64% din respondenţi, 45,6% activează în întreprinderile de stat, iar 9,8% activează în alte
tipuri de întreprinderi. Domeniile de activitate a întreprinderilor în care activează persoanele
liberate din detenţie sînt diferite. 22,2% din persoanele chestionate activează în întreprinderile
industriale, 22,1% - în întreprinderile agricole, 21,0% - în întreprinderile de construcţii, 11,1% în
întreprinderile de transport, 16,0% în întreprinderile comerciale şi 7,4% în sectorul bugetar.
S-a evidenţiat că în unele raioane se propun cursuri de recalificare la cererea tuturor
beneficiarilor, dar nu în toate agenţiile teritoriale se organizează cursuri de recalificare pentru
persoanele liberate din locurile de detenţie. Neavînd studii profesionale, aceştia se angajează în
sectorul informal al pieţei muncii, pentru a desfăşura diferite activităţi auxiliare.
Agenţiile teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă oferă locuri de muncă pentru angajarea
persoanelor liberate, însă în majoritatea cazurilor locurile de muncă oferite nu sînt acceptate.
În mare parte, agenţii economici nu doresc să angajeze persoane care s-au aflat în detenţie.
Doar 35,0% din agenţii economici chestionaţi ar accepta să angajeze persoane care s-au aflat în
detenţie, în timp ce 65,5% nu doresc să angajeze astfel de persoane. 52,0% din agenţii economici
ar accepta să angajeze persoane care s-au aflat în detenţie numai dacă statul le-ar impune acest
lucru, în timp ce 48,0% nu ar accepta, chiar dacă ar fi impuşi de către stat să facă acest lucru
[259, p. 47].

149
Trebuie să ţinem cont de faptul că nedorinţa de a angaja la serviciu persoane liberate din
detenţie nu apare pe loc gol. Practica demonstrează că foştii condamnaţi, spre deosebire de alţi
angajaţi, încalcă mult mai frecvent disciplina muncii, au o calificare mult mai scăzută, sînt mai
scăzute capacităţile de a învăţa lucruri noi, le vine mai greu să-şi ridice calificarea în procesul de
producere etc. În afară de aceasta, sînt frecvente cazurile cînd ei provoacă neplăceri mult mai
serioase. Aceştia sînt factori obiectivi, care vor acţiona şi în continuare. Şi oricare nu ar fi
stimulările extraeconomice acordate întreprinderilor, administraţia lor întotdeauna se va strădui să
nu primească la serviciu o persoană anterior condamnată sau să scape de ea cît mai repede posibil.
De aceea, considerăm că este necesară crearea unui astfel de mecanism de angajare în
cîmpul muncii a persoanelor liberate din detenţie care ar cointeresa din punct de vedere
economic întreprinderile în angajarea lor la serviciu.
O altă problemă acută a resocializării persoanelor liberate din detenţie este lipsa la mulţi
dintre ei a locuinţei. Sistemul de stat de asigurare cu locuinţe a celor nevoiaşi din cauza unei
finanţări extrem de insuficiente se află într-o stare de criză profundă. Majoritatea cetăţenilor care
nu încalcă legile sînt nevoiţi să-şi soluţioneze această problemă de sine stătător (procurînd sau
construind locuinţe). Persoanele liberate din detenţie, din motive lesne de înţeles, nu-şi pot
soluţiona problema locativă pe această cale. În afară de aceasta, pentru majoritatea dintre ei,
problema locativă este în legătură reciprocă cu problemele de angajare în cîmpul mucii. Dacă
într-un oraş se mai poate de găsit un serviciu oarecare, atunci de obţinut pe cale legală o locuinţă
(excluzînd procurarea ei) practic este imposibil. În mediul rural situaţia este inversă: cu locul de
trai sînt mai puţine probleme însă şansa de a găsi un loc de muncă este egală cu zero.
Persoanele care nu au avut pînă la condamnare un loc permanent de trai pot soluţiona
problema dată angajîndu-se la o întreprindere care oferă pentru angajaţii săi un cămin, sau prin
închirierea unui spaţiu locativ în sectorul privat.
Soluţionarea problemelor de angajare în cîmpul muncii şi cele locative ale persoanelor
liberate din detenţie se mai complică şi prin faptul că mulţi din ei suferă de aşa numitele „afecţiuni
sociale” (alcoolism, narcomanie, SIDA, tuberculoză), sînt de vîrstă înaintată sau invalizi.
Majoritatea dintre aceştia necesită a fi plasaţi în case pentru bătrîni sau în instituţii curative.
Deşi legislaţia naţională favorizează insuficient dezvoltarea sistemului de servicii sociale
destinate persoanelor liberate din detenţie, comunităţile, societatea civilă, autorităţile locale au reuşit
să dezvolte un şir de servicii de alternativă pentru persoane aflate în dificultate, conform noilor
necesităţi apărute în comunitate. Există deja o practică naţională în acest domeniu, care necesită a fi
evaluată şi aplicată în alte regiuni ale ţării prin încorporarea ei în politicile sociale în domeniu.
Procesul de prestare a serviciilor de protecţie socială comunitară (crearea centrelor de zi, a
centrelor de reabilitare) atrage după sine implicarea unei echipe multidisciplinare, ceea ce va
contribui la creşterea calităţii prestării serviciilor sociale.

150
Cu toate acestea, cadrul normativ-legislativ este imperfect, lipseşte un mecanism eficient
de implementare a cadrului legal existent şi urmează a fi ajustat la cerinţele formulate de
legislaţia internaţională. Este necesar a se unifica toate documentele în domeniu într-un pachet
legislativ privind protecţia socială [6, p. 110-111].
Responsabilităţile importante în domeniul politicii promovate faţă de persoanele aflate în
dificultate sînt fragmentate între mai multe ministere şi alte autorităţi administrative centrale:
Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei; Ministerul Educaţiei; Ministerul Afacerilor
Interne; Ministerul Sănătăţii. Din aceste motive persistă blocaje de cooperare între diverse
segmente ale executivului, în procesul de luare a deciziilor în interesul major al persoanelor
aflate în dificultate.
Situaţia prestării serviciilor de asistenţă socială la nivelul teritorial, ca şi la nivelul central
rămîne confuză din cauza divizării responsabilităţilor între structurile şi nivelurile autorităţilor
administraţiei publice. Or, în scopul eficientizării procesului de soluţionare a problemelor de
asistenţă socială, este binevenită constituirea structurilor centrale şi locale specializate de
protecţie a persoanelor în dificultate (eliberate din detenţie).
Aşadar, după cum am menţionat mai sus, în prezent, în Republica Moldova lipseşte un
sistem organizat care ar contribui la resocializarea persoanelor liberate. Unele probleme se
soluţionează de către organele şi organizaţiile pentru care, deseori, contribuirea la procesul de
resocializare nu este o funcţie de bază, astfel aceasta purtînd un caracter stihinic.
Totodată, ţinem să menţionăm că această aglomerare de probleme nu este posibil de a fi
soluţionată doar prin adoptarea unor noi legi. S-ar părea că legislaţia actuală soluţionează o parte
din probleme. Însă practica ne demonstrează că legile nu funcţionează. De aceea, în viziunea
noastră, problema nu constă în adoptarea unei noi norme sau chiar legi. Esenţa constă în căutarea
unui mecanism social care ar permite soluţionarea multiplelor probleme ce ţin de rezolvarea
problemelor de muncă şi de trai ale persoanelor liberate din detenţie. Este necesar de a înţelege
cauzele care conduc la nereuşita încercărilor de asigurare socială satisfăcătoare a persoanelor
liberate în cadrul practicii existente şi, doar în baza înţelegerii acestor cauze, de propus un
program corespunzător de acţiuni.
După cum observăm, soluţionarea problemelor menţionate, în mare parte, sînt legate de
căutarea unor surse de finanţare. Construirea şi exploatarea căminelor pentru plasarea temporară
a persoanelor liberate din penitenciare, subvenţionarea procesului de angajare în cîmpul muncii
al persoanelor liberate, acordarea ajutorului material nemijlocit la liberare – toate acestea
necesită mijloace financiare.
În viziunea noastră, principalii subiecţi ai activităţii de resocializare a persoanelor liberate
din locurile de detenţie trebuie să fie organele administraţiei publice centrale şi locale. Este
necesar ca lor să le fie pus la dispoziţie un mecanism real şi posibilităţi reale de a acorda ajutorul

151
necesar fie în forma unui fond bănesc special, fie spaţiu locativ care poate fi pus la dispoziţie
pentru locuire temporară etc.
Sistemul de resocializare, în viziunea noastră nu trebuie să se limiteze doar la activitatea
organelor de stat. Ţinînd cont de experienţa ţărilor străine, în prezent trebuie salutată crearea
unor centre alternative nestatale de resocializare cu participarea unor formaţiuni economice
nestatale, a organizaţiilor de voluntariat, precum şi diverse forme de binefacere.
De asemenea, sînt binevenite următoarele forme de acordare a ajutorului cetăţenilor în
perioada postpenitenciară:
- crearea unor cămine speciale pentru locuirea de scurtă durată a persoanelor liberate care
nu au locuinţă. Această formă este orientată spre soluţionarea problemelor locative pe un termen
relativ scurt (cîteva zile) în decursul cărora persoanele liberate îşi pot găsi un alt loc de trai;
- crearea unor organizaţii specifice, care ar acorda persoanelor liberate un ajutor mai
complex. Acestea sînt centre de reabilitare socială în cadrul cărora foştilor deţinuţi li se oferă spaţiu
locativ temporar, ajutor în angajarea la serviciu, precum şi ajutor material, juridic şi medical;
- crearea organizaţiilor obşteşti, a formaţiunilor, fondurilor, a căror sarcină ar fi acordarea
de ajutor în soluţionarea unor probleme vitale.
În această ordine de idei, considerăm a fi necesară coordonarea activităţii instituţiilor de
stat şi obşteşti menite să acorde ajutor social persoanelor liberate, să apere drepturile lor
constituţionale etc. În prezent, în procesul soluţionării acestor probleme apar multiple obstacole
datorită divizării departamentale, lipsei sau interacţiunii insuficiente între subdiviziuni, lipsei
structurilor organizaţionale, scopul de bază al cărora ar fi, în primul rând, lucrul social-
psihologic, profilactic, juridic şi de reabilitare. De aceea, se impune necesitatea stabilirii unor
acorduri de colaborare între instituţiile penitenciare, Oficiile de executare, Organele de poliţie,
Agenţiile teritoriale pentru ocuparea forţei de muncă, ONG-uri.
Cele menţionate, ne permit a concluziona, că problema resocializării persoanelor liberate
nu este una specifică, a cărei soluţionare este posibilă doar cu forţele instituţiilor penitenciare şi a
altor organe de stat, dar prezintă în sine o problemă socială importantă care necesită implicarea
întregii societăţi.

4.3 Implicarea elementelor sociale relevante în procesul de resocializare


postpenitenciară a persoanelor liberate din detenţie

Liberarea nu doar că restabileşte fostului deţinut statutul de persoană liberă dar mai atrage
după sine şi o lărgire esenţială a rolurilor şi funcţiilor sale sociale cum ar fi rolul de cap al
familiei cu toate obligaţiunile şi grijile, funcţiile obşteşti în colectivul de muncă după angajarea
la serviciu etc. Însă în perioada ispăşirii pedepsei condamnatul, într-o mare măsură, a pierdut
capacitatea de a mai îndeplini multe obligaţiuni, deoarece condamnaţii sînt lipsiţi de

152
independenţa specifică pentru o persoană liberă în soluţionarea propriilor probleme cotidiene
cum ar fi: împărţirea salariului şi a timpului propriu, grija de hrană şi îmbrăcăminte, achitarea
diferitor servicii comunale etc. Din aceste cauze la condamnaţi treptat se dezvoltă o pasivitate
care inhibă capacităţile de adaptare, şi după liberare ei nu întotdeauna se pot include activ în
viaţa societăţii, care cere soluţionarea multiplelor probleme ale vieţii cotidiene, depăşirea
greutăţilor, tentaţiilor, influenţelor negative.
Dificultăţile adaptării sociale ale persoanelor liberate se mai explică şi prin unele
particularităţi ale stărilor lor psihice, care influenţează îndeosebi asupra comportamentului acestor
persoane după ieşirea lor la libertate. La prima vedere, s-ar părea că ar fi logic să aşteptăm de la
persoanele liberate din detenţie o dispoziţie bună şi optimistă. Însă, deseori, pentru ei este
caracteristică starea de aşteptare, de nelinişte. Anume prin aceasta poate fi explicată schimbarea
bruscă a dispoziţiei lor, încordarea emoţională, afectivitatea comportamentului, care, deseori, apar
sub influenţa unor situaţii de viaţă secundare. Aceste stări sînt pe deplin explicabile: nesiguranţa
pentru viitor, îngrijorarea cum o să fie primit de către familie şi cunoscuţi [151, p. 382].
Problemele psihologice ale adaptării sociale a persoanelor liberate se mai explică prin faptul
că la ei se extinde brusc şi considerabil cadrul de comunicare. În perioada ispăşirii pedepsei, ei
comunică în principal cu administraţia penitenciarului, cu diferite grupuri de condamnaţi, cu
reprezentanţii unor organizaţii obşteşti, precum şi cu un cerc restrîns de rude. După liberare sfera
relaţiilor se extinde, iar acest fapt reclamă adoptarea anumitor poziţii sociale. Totodată, după cum
demonstrează practica, persoanele liberate, deseori, din punct de vedere psihologic nu sînt gata
pentru aceasta. Ei nu sînt pregătiţi pentru îndeplinirea rapidă a rolurilor şi funcţiilor în condiţii de
libertate conform cerinţelor grupurilor sociale, cu care ei comunică. Această contradicţie
psihologică, între gradul de pregătire al individului de a îndeplini diverse roluri şi funcţii şi
aşteptările sociale, poate servi drept temei a apariţiei situaţiilor de conflict şi să contribuie la
înstrăinarea de anturajul social favorabil.
Izolarea îndelungată se răsfrînge negativ asupra autoaprecierii condamnatului contribuind,
în consecinţă, la deformarea moral-psihologică a sa. Consecinţele negative ale privării de
libertate ţin de asemenea şi de procesele psihologice care determină comportamentul unor
indivizi în parte şi a societăţii în general. Astfel, persoana care a ispăşit o pedeapsă rămîne în
conştiinţa socială cel puţin ca un înstrăinat [14, p. 181].
În literatura de peste hotare şi în cea autohtonă se menţionează că închisoarea nu înfrînge
criminalitatea ci doar o menţine ca din nou să genereze criminalitate deoarece fostul condamnat
se liberează din ea depravat şi incapabil, modul normal de viaţa lui îi este străin, el nu este
deprins, nu poate şi nici nu doreşte să muncească [266, p. 71].
Autorul rus Hohreakov G.F menţionează că aproximativ 35% din persoanele liberate din
detenţie necesită asistenţă psihologică şi psihiatrică specială pentru a se adapta la condiţiile de viaţă

153
în libertate, [219, p. 396] iar restul, aproximativ 65%, au nevoie de 5-7 ani pentru ca psihicul lor să
se restabilească, deşi mulţi dintre cei aflaţi în detenţie perioade îndelungate de timp recunosc
problemele generate de aflarea în penitenciar îi urmăresc tot restul vieţii [219, p. 303].
De aceeaşi părere sînt şi alţi autori, care susţin că privarea de libertate, în calitate de
pedeapsă este obiectiv criminogenă, deoarece este legată de excluderea forţată a condamnatului
din condiţiile mediului obişnuit de viaţă, iar aflarea în penitenciar timp de 5-7 ani provoacă
schimbări ireversibile în psihicul uman [267, p. 275].
Lacunele resocializării condamnaţilor prezintă un real pericol pentru interesele umanitare
ale societăţii în sfera securităţii umane şi impune o analiză şi o prelucrare ştiinţifică a acestei
probleme. Gradul de elaborare a acesteia, atît în limitele juridice generale, cît şi în cele
procedural penale în particular, este insuficient. Devine tot mai evident faptul că justiţia nu poate
fi administrată în afara comunităţii pe care trebuie să o servească. Instituţiile statale trebuie să se
ocupe întotdeauna de toate nevoile infractorului, fiind necesară implicarea comunităţii [6, p. 28].
În afară de latura juridică (instituţională) a problemei este necesar de a o deosebi şi pe cea
psiho-morală. Este vorba despre restabilirea bunului nume şi a reputaţiei persoanei care a fost în
locurile de detenţie. Această latură este imposibil de formalizat, deoarece aspectul dat al reabilitării
se realizează în domeniul relaţiilor interumane, prin comunicare zilnică a oamenilor. Este foarte
important rolul familiei, a oamenilor apropiaţi, a vecinilor, cunoscuţilor, colegilor de serviciu. Însă
nu trebuie să uităm şi de susţinerea din partea formaţiunilor obşteşti, în particular a organizaţiilor
neguvernamentale, precum şi a altor reprezentanţi ai societăţii. Spre regret, pînă în prezent lipsesc
cercetări complexe ale mecanismului adaptări sociale a persoanelor liberate din detenţie, în care ar
fi examinate problemele stabilirii relaţiilor între aceste persoane şi mediul social.
Etapa de integrare poate fi împărţită în 3 perioade corespunzător nivelului de integrare al
individului – fost deţinut.
a) nivelul integrării sociale – în care s-au armonizat relaţiile dintre delincvenţi şi cei
apropiaţi, alte grupuri de oameni, contactele interpersonale sînt intense, iar atitudinile lor
împărtăşite de tot grupul; individul a aderat la scopurile comune şi are un rol social relativ bine
determinat în cadrul grupului.
b) nivelul integrării psihosociale – conduita delincventului depinde de statutul actual,
sursele de stres devin mai puţine (îşi pierd semnificaţia) sau îşi diminuează forţa.
c) nivelul integrării subculturale – la acest nivel foştii deţinuţi interiorizează deja sistemul
de valori şi norme informale ale grupului de apartenenţă, devenind un purtător activ al acestora
în viaţa de zi cu zi pe timpul ispăşirii pedepsei şi după liberare [6, p. 26].
Conform celor sus-menţionate, putem concluziona că asigurarea unei game atît de largi de
direcţii de reintegrare nu poate fi îndeplinită doar de organele de stat. Iar problema complexă şi
complicată pe care o reflectă procesul de revenire la o viaţă normală, în societate, a persoanelor care

154
au ispăşit o pedeapsă penală privativă de libertate, decurge, în mod firesc, prin scop şi finalitate, din
cerinţa socială obiectivă a implicării tuturor membrilor societăţii în dinamica transformărilor actuale
cu care aceasta se confruntă din rîndul cărora foştii condamnaţi nu pot fi excluşi [268, p. 9].
Multiple raporturi interpersonale ale fostului condamnat cu membrii familiei, colegii,
prietenii, vecinii, cunoştinţele reprezintă fenomene psiho-sociale cu caracter particular, care
alcătuiesc mediul lui nemijlocit de viaţă.
În contextul problemei abordate, ne interesează şi influenţa cauzală a societăţii asupra
fostului condamnat, importante fiind condiţiile sociale în care acesta se va integra. Este vorba de
integrarea sa în macromediu, micromediu şi anturaj.
Prin macromediu înţelegem fie societatea în ansamblu, fie grupurile sociale mari (clasele
sociale, păturile sociale, grupurile etnice mari).
Micromediul include grupurile sociale mici din care face parte colectivul, şcoala. În cele
din urmă, anturajul cuprinde familia, prietenii, strada [269, p. 150].
Relaţiile sociale dintr-un mediu social constituie o totalitate de raporturi care transformă
structura axiologică a individului, influenţînd maturizarea acestuia. Deci maturizarea socială se
produce în cadrul relaţiilor interpersonale ale individului, acesta dezvoltîndu-se o dată cu
capacitatea sa de autoreglare de interacţiune socială.
Acele persoane, care au obţinut în penitenciar o pregătire morală şi psihologică necesară pentru
viaţa la libertate şi nu au pierdut relaţiile social-utile cu societatea, se pot întoarce destul de rapid şi
cu succes la o activitate utilă, să se înscrie în noul mediu, să asimileze noi roluri sociale. Din partea
societăţii se cere doar un anumit control asupra procesului adaptării şi acordarea ajutorului necesar
pentru depăşirea dificultăţilor, care pot apărea în procesul angajării în cîmpul muncii sau la
soluţionarea problemelor locative, precum şi la stabilirea relaţiilor cu anturajul social apropiat.
Pentru alte categorii de persoane liberate, spre exemplu cei care au ispăşit pedepse cu
termene mari, care au pierdut relaţiile social-utile, nu au o pregătire suficientă pentru viaţa la
libertate, adaptarea la noile condiţii sociale este mult mai dificilă şi contradictorie. Ei, de regulă,
întîmpină greutăţi nu doar la angajarea în cîmpul muncii, sau la soluţionarea problemelor
locative, dar şi la stabilirea relaţiilor cu anturajul social apropiat (în colectivele de muncă şi la
locul de trai). În privinţa acestei categorii de persoane se cere o dirijare mult mai activă a
procesului de adaptare socială a lor din partea organelor de stat şi a organizaţiilor obşteşti,
petrecerea cu ei a muncii educative şi controlul asupra lor.
Prin urmare, reuşita adaptării sociale a persoanelor liberate, în mare parte, va depinde de
anturajul social, în care ei vor ajunge după liberare, adică de acele microgrupuri, în care vor
trebui să-şi îndeplinească rolurile şi funcţiile lor sociale. În acest caz o mare importanţă o va avea
faptul ce influenţă vor avea aceste grupuri asupra comportării lor, deoarece în opinia

155
sociologilor, mediul social, în cele din urmă, determină activitatea şi poziţiile sociale ale
persoanei [151, p. 383].
Este notoriu faptul că societatea, contrar aparenţelor, joacă un rol activ în procesul
complex al reinserţiei sociale. Căci apariţia unui număr de relaţii de natură socială între individul
ce constituie obiectul acestui proces şi membrii variatelor grupuri sociale depinde într-o foarte
mare măsură de atitudinea pe care aceştia din urmă au adoptat-o faţă de el.
Pe de altă parte, nu trebuie omis un alt aspect al problemei: atitudinea de ansamblu a
grupurilor sociale ori cea particulară, a fiecărui individ component al acestor grupuri, poate să
determine apariţia unui anumit tip de răspuns din partea fostului infractor. Facem referire la
elementele specifice ce caracterizează relaţia integrat-integrator etc. [270, p. 22-23].
Sub acest aspect trebuie să constatăm necesitatea participării foştilor condamnaţi la viaţa
societăţii civile, ca despre un proces mutual comun. Însă în practică strategia comportamentului
persoanei liberate, în mod inevitabil, se ciocneşte cu strategiile de comportament ale altor
cetăţeni. Astfel, în fiecare societate în parte există un stil format de comportament şi gîndire al
oamenilor [42, p. 260].
Persoana cu o voinţă slabă şi viziuni nestatornice caută cauzele eşecurilor sale în viaţă,
îndreptăţind propriile greşeli şi nevoi ale aflării în detenţie, prin aceea că cu educarea lor nu se
ocupa nimeni, că atitudinea personalului instituţiilor penitenciare era brutală, nedreaptă,
înjositoare şi samavolnică. Astfel apreciază pedeapsa ispăşită foştii condamnaţi şi apropiaţii lor,
pe de o parte, şi alţi cetăţeni, îndeosebi victimele infracţiunii, - pe de alta. Dacă majoritatea
cetăţenilor consideră justificată atitudinea severă faţă de foştii condamnaţi şi nu admit
necesitatea manifestării faţă de aceste persoane a unor acte de caritate, atunci însăşi condamnaţii
după ispăşirea pedepsei nu doar că aşteaptă un tratament uman dar deseori cer şi anumite
privilegii pentru ei [43, p. 371-372].
Oamenii din societate îi privesc foarte suspicios şi neîncrezător. Etichetarea şi
stigmatizarea lor, duce la faptul că ceilalţi oameni vor încerca să evite de a avea unele relaţii cu
ei. Statistica dovedeşte că marea majoritate a persoanelor nu şi-ar dori să aibă, în calitate de
vecin sau rudă, un fost condamnat [37].
Stigmatizarea poate avea o influenţă asupra conduitei individului şi, în special, asupra
persistenţei acestuia în activitatea infracţională. Individul astfel etichetat devine inevitabil un
marginal. Reacţia de respingere a societăţii determină o contra-reacţie din partea infractorului,
manifestată prin opoziţia faţă de normele legale. De aici dificultatea pentru „cel etichetat” de a se
smulge din mediul infracţional, şi a se integra în societate [271, p. 171].
În acest sens trebuie să existe o serie de acţiuni de influenţare psihologică, psihoterapie
individuală şi colectivă. Reintegrarea depinde mult de activităţile psihocomportamentale din

156
timpul procesului de reeducare dar, mai ales, de modul cum sînt priviţi de ceilalţi membri ai
grupului [272, p. 13-14].
Actualmente, în multiple ţări, principalele orientări în materie de tratament şi recuperare
socială şi morală a delincvenţilor, se caracterizează prin importanţa contextului social, familial şi
comunitar în care se derulează procesul de resocializare, în vederea evitării pe cît posibilă a
efectelor negative ale „etichetării” şi „stigmatizării” delincventului condamnat. De asemenea
noile modele de tratament a delicvenţei accentuează importanţa aspectului evolutiv şi continuu al
reeducării delincventului, ca şi participarea şi implicarea crescîndă a comunităţii în rezolvarea
dificultăţilor de tratament aplicate delincvenţilor, concomitent cu „umanizarea” formelor şi
modalităţilor „clasice” de terapie şi profilaxie existente [37, p. 46].
Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor [123, regula 80] recomandă că:
„Trebuie să se ţină seama, chiar de la începutul condamnării, de viitorul deţinutului după punerea sa
în libertate. Acesta trebuie să fie încurajat să menţină sau să stabilească relaţii cu persoane sau organe
din exterior care să poată favoriza interesele familiei sale ca şi propria sa readaptare socială”.
În acest caz mult depinde de persoană, de voinţa şi iniţiativa sa de a obţine un loc destoinic
în viaţă. Fiecare trebuie să decidă de sinestătător unde va trăi şi munci, pe a cui ajutor şi susţinere
poate conta.
Majoritatea persoanelor liberate din detenţie se întorc la fostul loc de trai incluzîndu-se în
vechiul cerc de relaţii interpersonale. În ceea ce priveşte acest mediu, se disting două situaţii:
1) Un mediu criminogen, care le oferă în continuare condiţii favorabile comiterii de noi
infracţiuni;
2) Un mediu noncriminogen, care în cele mai multe cazuri, îi respinge, îi stigmatizează,
lipsindu-i de posibilitatea de a-şi recăpăta locul în societate [273, p. 8].
Astfel, sînt frecvente cazurile, cînd se restabileşte anturajul negativ, se păstrează sau apar
noi relaţii antisociale. Persoana liberată cu uşurinţă face cunoştinţă şi tinde să comunice cu
persoanele biografia cărora este asemănătoare cu a lor. Pe acest fond se formează grupuri cu
tendinţe antisociale. Mulţi recidivişti numesc influenţa persoanelor cu care sau întovărăşit, ieşind
la libertate drept cauză principală a infracţiunilor repetate. Conformismul de grup, pe bună
dreptate, se consideră unul din importanţii factori criminogeni [274, p. 164-173; 275, p. 68-70].
În acest sens prezintă interes rezultatele sondajului petrecut de către noi. Astfel, la
întrebarea „sînteţi sigur că după liberare nu veţi păşi din nou pe calea săvîrşirii unor noi
infracţiuni sau nu veţi fi influenţat negativ de vechii prieteni care v-ar determina să păşiţi pe o
cale greşită?”, 69,2% dintre condamnaţi au răspuns că sînt convinşi că aceasta nu se va întîmpla,
15,4% au răspuns că nu sînt convinşi că aceasta nu se va întîmpla, şi respectiv 15,4% au indicat
că le este dificil să răspundă.

157
Totodată şefii de sectoare, răspunzînd la aceeaşi întrebare referitoare la condamnaţi, sau
arătat mai puţin optimişti. Astfel, doar 11% din ei au răspuns că sînt convinşi că aceasta nu se va
întîmpla, 72,2% au răspuns că nu sînt convinşi că aceasta nu se va întîmpla şi 16,8% au indicat
că le este dificil să răspundă.
În cazul în care persoana liberată ajunge din nou sub influenţa mediului criminal, soluţionarea
problemei resocializării sale devine mult mai anevoioasă. De acea în afară de ajutor social, de care are
nevoie persoana liberată din detenţie, faţă de ea mai este necesar de stabilit şi un control social cu
scopul de a o proteja de influenţa străină, ajutîndu-o să se abţină de la fapte nechibzuite.
Însă, la etapa actuală, studiind problema adaptării sociale a persoanelor liberate din
detenţie nu trebuie să fim cuprinşi de pesimism, respingînd însăşi ideea despre posibilitatea
reabilitării şi corijării foştilor condamnaţi şi întoarcerii lor la un mod normal de viaţă.
Într-adevăr, în rîndul persoanelor liberate din detenţie sînt şi infractori înrăiţi pentru care
criminalitatea a devenit o profesie. Ei au relaţii criminale trainice şi tind să se întoarcă la vechiul
mod de viaţă.
Karpeţ I.I. considera că „explicaţia psihologică a acestor fapte constă în aceea că vechiul
mod de viaţă, deprinderile şi concepţiile se dovedesc a fi mai puternice, ca factorii şi condiţiile
menite să le neutralizeze în care ajunge persoana liberată din detenţie. Aflîndu-se la libertate, el
caută să aibă relaţii cu cei pe care i-a cunoscut în detenţie, a cărui influenţă a resimţit-o un timp
îndelungat absorbindu-le psihologia şi convingerile” [247, p. 159].
Totuşi o mare parte a celor liberaţi din locurile de detenţie o constituie persoanele care
doresc să păşească pe o cale cinstită. Anume acest contingent necesită o protecţie şi un ajutor
deosebit. Desigur, că faţă de aceşti cetăţeni, o parte din care întîmplător sau din imprudenţă au
ajuns după gratii şi sau căit sincer de cele săvârşite, este necesar de a avea o atitudine umană şi
grijulie. Ei trebuiesc deosebiţi de cei care practic, după cum deja sa menţionat, nu doresc să
renunţe de modul criminal de viaţă.
Şcepaliskii Ia. (citat de Trubnikov V.М., în: Социальная адаптация освобождённых
от отбывания наказания, Изд. «Основа», Харьков, 1990, с. 9.) evidenţiază diferite grade de
acomodare: „de la „pseudoadaptare” (individul ştie cum trebuie să acţioneze în noul mediu, cum
să se comporte, însă lăuntric nu recunoaşte acest fapt, păstrînd relaţiile cu vechiul mediu) pînă la
o „acomodare completă”, sau „asimilare” (individul, ajungînd în noul mediu, se dezice complet
de vechile viziuni şi valori şi acceptă altele)” [58, p. 9].
Avînd în vedere cele menţionate acţiunile factorilor implicaţi în integrarea postpenitenciară
a foştilor condamnaţi trebuie să se structureze pe două mari direcţii.
1) Găsirea mijloacelor şi procedeelor de natură a ajuta persoana să evite situaţiile
criminogene de felul celor care l-au condus la comiterea infracţiunilor; familia, biserica, grupul
de prieteni, instituţiile de asistenţă socială joacă un rol important.

158
2) Atenuarea pe cît posibil a procesului de stigmatizare, mass media jucînd un rol
primordial; prin procedee specifice, ea putînd promova toleranţa şi respectul faţă de cei aflaţi în
dificultate [276, p. 51-52].
În continuare ne vom referi la principalul factor care are un impact afectiv major asupra fostului
condamnat cum este familia, după care vom elucida rolul şi implicarea celorlalţi factori sociali.
Este unanim recunoscută părerea că printre diversitatea tipurilor şi formelor de relaţii
sociale, existente în societate, una din cele mai importante şi substanţiale pentru formarea
personalităţii este relaţia de familie.
În calitatea de grup social-omogen şi instituţie social-juridică fundamentală, familia
reprezintă cadrul principal în interiorul căruia, prin intermediul procesului de socializare indivizii
îşi însuşesc primele noţiuni cu privire la datorie, responsabilitate, interdicţie, marcînd
dezvoltarea unei structuri generalizate a conştiinţei morale şi juridice [277, p. 41-42].
Familia poate apărea ca un factor anticriminogen, iar în alte cazuri – să fie un factor
criminogen determinant. Suhomlinskii V.A. menţiona că „cu cît este mai gravă infracţiunea, cu
cît mai multă neomenie, cruzime şi stupiditate este în ea, cu atît mai sărace sînt interesele
intelectuale, estetice şi morale ale familiei” [147, p. 9].
Familia îndeplineşte, pentru individ şi pentru societate, o serie de funcţii semnificative (biologice
şi de reprezentare, pedagogico-educative, de solidaritate familială, economice) [277, p. 41-42].
În urma sondajului realizat de către noi, la întrebarea „cine consideraţi că vă poate acorda o
susţinere (un ajutor) mai mare după liberare din penitenciar?”, 88,5% au indicat că aceasta este
familia, 7,7% au răspuns că aceştia pot fi prietenii, 3,8% au indicat organizaţiile
neguvernamentale.
Izolarea condamnatului de societate influenţează considerabil asupra caracterului relaţiilor
de familie. Ruperea sau deformarea relaţiilor obişnuite în acest domeniu este suportată greu şi de
către condamnaţi, şi de către familiile lor. Există puţine cercetări cu privire la efectele
încarcerării asupra familiei persoanei private de libertate, în special asupra dezvoltării copiilor.
Se presupune că aceasta diferă de absenţa tatălui sau a mamei, precum şi în funcţie de vîrsta
copilului. Corelaţia unor date prezente în cadrul cercetării altor efecte ale închisorii evidenţiază
că minorii ai căror părinţi sînt încarceraţi se confruntă cu stigmatizarea socială şi discriminarea,
au tendinţa de a-şi dezvolta un comportament agresiv, tendinţe de izolare, manifestă tulburări
emoţional-afective etc. [6, p. 26]
Destrămarea familiei diminuează considerabil capacităţile de adaptare ale condamnaţilor
după eliberare, ei nu doresc să muncească, au o atitudine neconştiincioasă faţă de îndeplinirea
obligaţiunilor de serviciu, nu învaţă. De aceea fortificarea relaţiilor cu familia, ajutorul acordat
condamnaţilor în menţinerea unor relaţii normale cu rudele şi asigurarea influenţei lor pozitive

159
serveşte ca o premisă importantă ale unei includeri reuşite a persoanelor liberate în societate.
Acest fapt este confirmat prin diverse cercetări în domeniul criminologiei [219, p. 173].
Toate acestea vorbesc despre faptul că în structura relaţiilor sociale ale condamnatului
familia ocupă unul din locurile centrale. Caracterul acestor relaţii poate fi atît pozitiv cît şi negativ.
Totodată, în majoritatea cazurilor, în una şi aceeaşi relaţie pot fi relevate atît influenţe pozitive cît
şi negative. Putem vorbi despre familie ca despre un factor anticriminogen. Condamnaţii cu
familie, în majoritatea lor, se caracterizează mai pozitiv în perioada ispăşirii pedepsei. Şi
infracţiunile, comise de către infractorii „familişti”, de obicei, sînt mai puţin periculoase.
Totodată este necesar de ţinut cont de faptul, că anume familia, în multe cazuri, a fost acel „teren
fertil” în care sau format concepţiile antisociale ale infractorului. Anume în familie condamnatul, de
cele mai dese ori, găseşte îndreptăţire şi iertare faptelor sale. Şi nu întotdeauna familia poate servi ca un
sprijin de nădejde în revizuirea deprinderilor negative ale fostului condamnat.
În cele mai dese cazuri, persoanele liberate tind să se întoarcă în familie. De faptul cum vor fi
întîlniţi de către rude, în mare parte, depinde soarta lor de mai departe. Stabilirea unor relaţii de
familie normale este un factor important al reuşitei adaptării sociale [169]. În cazul în care pînă la
detenţiune ele erau încordate, iar uneori chiar conflictuale, atunci nu e greu de presupus că
condiţiile readaptării vor fi nefavorabile. Astfel, în perioada adaptării sociale, familia deseori nu
îndreptăţeşte aşteptările celor liberaţi din detenţie tratîndu-i, în cel mai bun caz, cu indiferenţă.
Situaţia femeilor în această privinţă este mai rea ca a bărbaţilor. Soţii femeilor condamnate nu
dau dovadă, de regulă, nici de răbdare nici de grijă faţă de soţiile lor. Ei nu se pot împăca cu cele
întîmplate, percepînd faptul condamnării soţiilor ca o dezonorare, care îi coboară în ochii societăţii. Din
aceste motive la femeile condamnate, familiile de destramă mult mai des ca la bărbaţi.
Relaţiile în familie nu se limitează doar la problemele de căsătorie. Din familie de
asemenea fac parte şi rudele de sînge – părinţii, copiii, fraţii, surorile, buneii, bunicii, şi alte
rude. De ajutorul lor de asemenea depinde cît de reuşit se va adapta fostul condamnat în
societate. Însă nu în toate cazurile rudele sînt pregătite de a le acorda acest ajutor.
Ţinînd cont de aceasta, considerăm oportună organizarea anumitor programe informative
şi de reper pentru rudele şi apropiaţii acestora. În cadrul acestor programe rudele urmează a fi
informate cum ar putea să-i ajute pe foştii deţinuţi să depăşească problemele apărute.
Astfel, membrii familiilor persoanelor care s-au întors din penitenciar i-ar putea ajuta pe
aceştia avînd în raport cu ei următorul comportament: să fie liniştiţi comunicînd cu aceştia; să
meargă împreună în locaşurile sfinte, pentru a-i ajuta să-şi purifice conştiinţa şi să se împace cu
sine însăşi; să-i ajute să-şi găsească un loc de muncă sau să frecventeze cursuri de pregătire
profesională; să-i sfătuiască să trăiască cinstit şi să ţină cont de reguli, îndemnîndu-i să întrebe
atunci când nu sînt siguri de ceva, ca să nu mai ajungă în conflict cu legea; să insiste să evite

160
consumul de alcool şi anturajul care i-au „dus” în penitenciar; să-i convingă să se ducă la
sectorul de poliţie pentru a se înregistra etc. [117, p. 80].
Trebuie să menţionăm că prezenţa profesiei şi a unei specialităţi lărgeşte considerabil
potenţialul unor relaţii sociale reale, facilitează adaptarea la condiţiile vieţii la libertate şi poate fi
examinată ca un factor pozitiv [278, p. 41].
În acelaşi timp angajarea la serviciu a persoanelor liberate ridică problema adaptării în
colectivul de muncă. Conform datelor prezentate de către Şmarov I.V., [169, p. 58] din rîndul
persoanelor studiate sau adaptat cu succes în colectivul de muncă doar 46%. Restul nu au putut
stabili cu membrii colectivului relaţii normale. Prezintă interes cauzele acestei acomodări dificile
în colectivul de muncă a persoanelor anterior condamnate: 9% din ei nu au putut depăşi
înstrăinarea morală şi psihologică, 11% consideră că faţă de ei au fost înaintate cerinţe prea mari,
7% nu s-au încadrat în colectiv din cauza relaţiilor nesănătoase, 13% menţineau cu membrii
colectivului doar relaţii oficiale, 14% nu au dorit să rămînă în colectiv deoarece considerau munca
sa ca fiind una temporară.
În cadrul unor studii mai recente ale experţilor naţionali [259, p. 58] sa evidenţiat că
suportul primit nu totdeauna răspunde nevoilor sociale ale foştilor deţinuţi aceştia confruntîndu-
se cu probleme cum ar fi: discriminare salarială, restricţii pentru avansare în funcţie, etichetare
prin supraveghere excesivă din partea angajatorilor, marginalizarea/izolarea de către colegi,
locurile de muncă oferite sînt prost plătite etc.
În afară de stabilirea unor relaţii de familie sănătoase şi adaptării în colectivul de muncă pot
fi evidenţiate şi alte împrejurări, care influenţează esenţial asupra caracterului şi structurii relaţiilor
sociale ale fostului condamnat. Unii cercetători vorbesc despre deosebirea mecanismului apariţiei
şi funcţionării unor relaţii sociale la locuitorii din oraşe şi a celor din localităţile rurale [279]. Este
bine cunoscut că în domeniul obiceiurilor, tradiţiilor, comunicării etc. există deosebiri esenţiale
între sat şi oraş.
În sat sau într-un orăşel mic oamenii se află în condiţii psihologice şi de spaţiu mai
apropiate unul faţă de altul, iar într-un oraş mare relaţiile de vecinătate îşi pierd, în mare parte,
importanţa lor. Oamenii la oraş nu creează comunităţi închise după locul de trai. Comunităţile de
cunoscuţi şi prieteni se creează după interese şi deseori locuiesc în părţi diferite ale oraşului.
Conform calculelor sociologilor în mediul rural persoana se poate întîlni cu 30-40 de persoane
iar în condiţiile oraşului această cifră poate ajunge la cîteva mii [280, p. 94]. Aceste împrejurări
se răsfrîng asupra deprinderilor şi tradiţiilor comunicării interpersonale, şi prin urmare asupra
mecanismului relaţiilor sociale ale persoanei. În general deprinderile de viaţă dintr-un oraş mare
îl fac pe individ capabil de relaţii mult mai largi comparativ cu locuitorii de la sate. Orăşeanul
deseori trebuie să se acomodeze la împrejurările care se schimbă frecvent. În oraş obiceiurile şi
tradiţiile sînt mai puţin constante. Aceste împrejurări dezvoltă cetăţeanului un mecanism de

161
apărare psihologică – indiferenţa faţă de cel pe care îl întîlneşte, care se manifestă prin aceea că
perceperea fiecărei persoane întîlnite nu are loc la nivel emoţional, şi a unei atitudini personale
faţă de el. Dacă etica locuitorului de la sat presupune manifestarea unui interes faţă de persoana
celui întîlnit, atunci etica vieţii de la oraş nu poate cere acest lucru. Locuitorul de la oraş evită
contactele în plus [281, p. 88-89].
Un rol important în stabilirea unui echilibru sufletesc a fostului condamnat îl poate avea
implicarea efectivă şi afectivă a instituţiei Bisericii. Implicarea acestei instituţii trebuie să aibă loc
atît la nivelul persoanei liberate cît şi la nivelul familiei acestuia, a prietenilor, a celor care pot
participa şi ajuta afectiv în timpul perioadei critice; este factorul care poate crea o legătură
sufletească între individul aflat în dificultate şi cei din jur, îl poate ajuta să se cunoască mai bine,
să-şi recunoască greşelile şi să fie implicat el însuşi în propriul proces de reeducare şi de
reintegrare socială [276, p. 46-52].
În toate regiunile în care s-a realizat misiunea de evaluare a necesităţilor în domeniul
reintegrării sociale a persoanelor liberate din locurile de detenţie s-a constatat că ei îşi pot satisface
necesităţile religioase în dependenţă de valorile spirituale şi concepţiile proprii. Nu există o
evidenţă strictă a categoriilor de lăcaşe sfinte vizitate de persoanele liberate din locurile de detenţie
şi nici a cultelor religioase a acestora. Această constatare este validă pentru zona de nord, centru şi
sud. În toate zonele nominalizate respondenţii au menţionat că accesul la literatura religioasă, în
special Biblia, este nelimitat şi orice fost condamnat o poate accesa când doreşte.
În toate regiunile unde s-a realizat evaluarea, există condiţii pentru a fi satisfăcute necesităţile
religioase, a avea acces la literatura religioasă, însă nu se pune accentul pe activizarea lucrului
respectiv cu această categorie de beneficiari. Satisfacerea necesităţilor religioase se realizează în
dependenţă de cerinţele individuale. Fiecare fost deţinut mergînd la Biserică are acces la Biblie,
numai să fie dorinţă din partea lui. Nuci un cult religios nu stopează accesul la el, realizează mese
de binefacere atît Biserica ortodoxă, cît şi alte religii. Mai des persoanele liberate din locurile de
detenţie merg la cultul pentacostal, unde sînt hrăniţi [259, p. 53].
În prezent un rol crescînd în ceea ce priveşte ajutorul acordat persoanelor liberate din
detenţie, îl au organizaţiile neguvernamentale. Avînd atît suportul organizaţiilor occidentale, cît
şi cel guvernamental, în ultimii ani în Republica Moldova s-a dezvoltat rapid o reţea amplă de
organizaţii neguvernamentale cu obiective în domeniul social. Multe din acestea au acumulat o
bogată experienţă şi un grad înalt de competenţă. Însă mai puţine la număr sînt organizaţiile
neguvernamentale ce au în calitate de beneficiari persoanele liberate din locurile de detenţie.
În prezent în unele raioane prin suportul financiar al unor organizaţii internaţionale
activează cîte un Centru de Justiţie Comunitară care prestează servicii juridice şi psiho-sociale
persoanelor aflate în dificultate inclusiv şi foştilor deţinuţi. Acestea sînt organizaţii necomerciale,
neguvernamentale, constituite în formă organizatorico-juridică ca instituţii obşteşti. Unul din

162
obiectivele acestor centre este stabilirea unui mecanism, eficient şi participativ, reintegrarea
socială a foştilor deţinuţi.
În cadrul acestor centre sînt prestate următoarele servicii:
- Elaborarea planului individual de intervenţie psiho-socială pentru reabilitare şi reintegrare
socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie;
- Acordarea asistenţei psiho-sociale persoanelor liberate din locurile de detenţie de către
psiholog şi asistent social;
- Aplicarea programelor de reabilitare şi de dezvoltare a abilităţilor sociale pentru grupuri
de clienţi;
- Acordarea asistenţei pentru găsirea locului de muncă, continuarea studiilor, pentru
reîntoarcerea în familie, precum şi pentru rezolvarea altor probleme sociale [259, p. 51].
În general vorbind despre posibilităţile organizaţiilor neguvernamentale în integrarea
postpenitenciară a foştilor condamnaţi putem evidenţia următoarele domenii:
- asigurarea protecţiei sociale a foştilor deţinuţi: asistenţă în restabilirea legăturilor pozitive
cu familia, persoanele de contact (este binevenit să se înceapă în perioada detenţiei); încadrare în
programe de instruire, profesionalizare, reciclare. Aici pot să se implice organizaţiile care
prestează servicii de instruire, de asistenţă şi consiliere a familiilor;
- asigurarea controlului social după comportamentul deţinutului eliberat. În acest domeniu
de intervenţie pot să se implice şi organizaţiile neguvernamentale specializate pentru prestarea
serviciilor sociale specializate, care lucrează cu diverse categorii de persoane aflate în risc sau cu
potenţial risc: organizaţiile neguvernamentale de tineret, care lucrează în domeniul prevenirii
narcomaniei, etc.;
- monitorizarea procesului de respectare a drepturilor omului – organizaţiile
neguvernamentale care funcţionează în domeniul legislativ;
- consilierea moral-psihologică: - reabilitarea personalităţii fostului deţinut;
- ajutor în restabilirea legăturilor sociale dereglate: diverse servicii consultative;
- crearea unui serviciu multidisciplinar specializat: Centru de plasament temporar/azil pentru
reintegrarea socială a persoanelor eliberate din detenţie rămase fără familie şi lipsite de loc de trai
cu asistenţă diferenţiată pe nivele, în funcţie de eforturile personale pentru reintegrare realizate.
În acest context pot fi numite şi avantajele implicării organizaţiilor neguvernamentale în
integrarea postpenitenciară:
- lărgesc aria de influenţă de rînd cu implicaţiile guvernamentale;
- completează golurile în sistemul de protecţie guvernamentală existent;
- creează posibilităţi de comunicare nonformală, confidenţială, la egal;
- creează posibilitate pentru implicarea societăţii civile în procesele de reintegrare socială
pentru contingentul dat.

163
Tot odată pot fi identificate probleme şi obstacole în participarea organizaţiilor
neguvernamentale în integrarea postpenitenciară:
- lipsa serviciilor specializate pentru asistenţa persoanelor în procesul reintegrării
postpenitenciare;
- lipsa structurilor/specialiştilor în structurile teritoriale care ar coordona serviciile de
reintegrare postpenitenciară;
- numărul extrem de mic de ONG-ri care activează în domeniul dat;
- incapacitatea accesului în mediile penitenciare, la deţinuţi pentru participare la pregătirea
lor pentru eliberare, stabilirea contactelor;
- imperfecţiunea bazei legislative care ar prevedea posibilitatea implicării societăţii civile
în procesele de reeducare şi reintegrare a deţinuţilor [282].
Astfel, după cum sa putut vedea, interacţiunea mediului social şi a structurii relaţiilor sociale
ale foştilor condamnaţi poartă un caracter destul de complex. În particular, mediul social nu
întotdeauna generează relaţii sociale care i-ar corespunde. Acest fapt are loc din cauza că persoana,
în procesul interacţiunii cu societatea, comunică cu un număr mare de subsisteme obşteşti –
colective, grupuri formale şi neformale, asociaţii temporare. În acest caz se manifestă încă o
particularitate importantă a fenomenului relaţiilor sociale. Ea se exprimă prin aceea că nu toată
informaţia cu importanţă socială, care circulă la toate nivelurile comunicării individului cu
societatea, este percepută şi asimilată complet de către acesta. De aceea persoana se află în mediu
în condiţiile unei concurenţe permanente între diferite relaţii. Astfel, un anumit anturaj negativ în
familie încă nu conduce în mod inevitabil persoana care creşte în acest mediu la un conflict serios
cu societatea. În astfel de cazuri asupra formării sale un rol determinant îl pot avea relaţiile sociale
pozitive, care au concurat cu influenţa negativă a familiei. Pe de altă parte, examinînd structura
relaţiilor sociale ale infractorului, în mod sigur, vom descoperi şi elemente ale influenţării negative
ale unui sau altui mediu. Concurenţa diferitor subsisteme ale relaţiilor sociale condiţionează şi
particularităţile relaţiilor individului cu macromediul. Informaţia parvenită de la macromediu, este
însuşită de către individ doar după ce se va convinge că îi este convenabilă şi corespunde
viziunilor, idealurilor, convingerilor şi deprinderilor sale. Prin aceasta se explică şi una din
particularităţile personalităţii infractorului, care deseori nu acceptă viziunile social-pozitive, şi
invers, foarte uşor poate prelua norme social-negative de comportament [275, p. 29].
Dintr-un alt punct de vedere, s-ar putea spune că reintegrarea socială sau totalitatea
activităţilor ce se circumscriu acesteia, gravitează în jurul a două elemente sau coordonate:
primul este, desigur, persoana infractorului, iar al doilea ar putea fi opinia publică, aceasta
integrată categoriei mai largi a condiţiilor exterioare la care fostul condamnat trebuie să se
adapteze, înţeleasă atît la nivelul comunităţii imediat următoare din care face parte persoana, cît
şi la nivelul ei general.

164
Bineînţeles, opinia publică se formează, în ambele situaţii, pornind de la cantitatea şi
calitatea informaţiilor de care se dispune, acestea putînd varia de la mass-media (tv, radio, ziare)
şi chiar pînă la procedeul binecunoscut „gura satului”. Prin urmare, se poate spune că, cu cît
informaţiile primite sînt mai aproape de adevăr, cu atît opinia publică se va forma pe parcursul ei
normal, adică corectă.
Mass-media este un factor puternic de influenţare, orientare şi schimbare a
comportamentelor individuale şi colective. Graţie caracterului ambivalent, mijloacele de
comunicare nu sînt doar surse de informare, ci puternice mijloace de influenţare a tuturor
domeniilor vieţii sociale [283].
Una din funcţiile presei este tocmai informarea, ce se trebuie făcută respectîndu-se toate
exigenţele, cum ar fi responsabilitatea, adică jurnalistul nu trebuie să-şi folosească puterea pentru
un scop egoist sau nedemn, independenţa, adică nu trebuie promovat nici un interes particular,
contrar bunăstării generale sinceritatea, înclinaţia spre adevăr, acurateţea; cu alte cuvinte, un ziar
este obligat, după toate cerinţele bunei credinţe, să spună adevărul.
O altă funcţie importantă a presei, atît prin prisma profesionalismului, cît şi prin cea a
problemei vizate, este cea a educării sau altfel spus, cea a influenţării. Realizarea opiniei publice
corecte depinde foarte mult de realizarea unei funcţii educative corecte, întrucît, de cele mai multe
ori, cititorii îşi însuşesc parţial, dacă nu chiar în totalitate, părerile exprimate în ziar. Ce importanţă
are aceasta asupra procesului reintegrării? Are o importanţă primordială, deoarece cu cît
materialele tipărite vor fi mai cuprinzătoare, adică vor cuprinde informaţii şi judecăţi de valoare
prin prisma resocializării şi reintegrării despre toate perioadele importante din viaţa infractorului
(condiţiile premergătoare trecerii la act, trecerea la act, instrumentarea cazului, ispăşirea pedepsei,
recidivă şi reintegrare socială), cu atît opinia publică se va forma mai liberă de prejudecăţi şi idei
preconcepute, mai aproape de adevăr.
Nu mai puţin importantă pentru problema noastră este şi funcţia presei de a exprima opinia
publică, de a se transforma într-o voce a poporului. Dacă pînă acum presa, în funcţiile arătate,
exercita o influenţă asupra condiţiilor exterioare, de data aceasta, presa are importanţă în procesul
resocializării prin prisma influenţării directe asupra conştiinţei fostului deţinut. Aducîndu-se la
cunoştinţă că cei din jur, sau majoritatea lor, îi cunosc antecedentele şi au o opinie, de cele mai
multe ori, negativă sau de respingere, evident că această negare îl va însoţi pretutindeni şi va face
ca eforturile lui de reintegrare să fie astfel dublate. Aici prezintă interes cunoaşterea în detaliu a
opiniei publice referitoare la diferite cazuri de încălcări ale legii penale reflectate în ziare, ce se
poate realiza prin tehnici şi metode specifice însă, din diferite motive, nu s-a operat un asemenea
demers [284, p. 61-62].
Avînd în vedere cele menţionate ne-am propus o cercetare a unor ziare din punctul de
vedere al reflectării de către acestea a procesului de resocializare a infractorilor. În acest scop au

165
fost alese cinci ziare cu tiraj mare şi anume: „Moldova Suverană” [285]; „Timpul”[286]; „Ziarul
de Gardă”[287]; „Jurnal de Chişinău”[288]; „Молдавские Ведомости”[289]. Astfel drept obiect
al cercetării au constituit toate numerele apărute în luna octombrie 2008.
În urma studiului am constatat că cele cinci ziare se axează aproape exclusiv pe funcţia
informativă, fiind prezentate anumite articole pe teme de criminalitate preocupîndu-se în special
de aspectele spectaculoase fără a face referiri la situaţia materială, socială, fizică sau psihică a
infractorului.
În perioada de referinţă în ziarele sus numite nu a fost publicat nici un articol despre
problemele care apar în procesul de resocializare a infractorilor. Astfel putem concluziona că
presa nu acordă atenţie suficientă aspectelor legate de problemele întîlnite de infractor pe
perioada penitenciară sau postpenitenciară, precum şi faţă de eforturile pe care acesta trebuie să
le facă în scopul restabilirii unor relaţii normale cu societatea.
În reintegrarea socială a foştilor deţinuţi ar trebui să intervină societatea civilă. Spre regret
asociaţiile care se ocupă de acest lucru sînt prea puţine şi nu satisfac decît în mică măsură nevoile
foştilor deţinuţi. Organizaţiile neguvernamentale care încearcă să ofere soluţii pentru reabilitarea
socială a persoanelor liberate din penitenciare sînt în număr extrem de redus la noi în ţară, şi ele
lucrează în special cu deţinuţii, lăsînd în afară informarea şi educarea populaţiei [259, p. 55].
Astfel, în scopul ridicării rolului mass-mediei asupra procesului de resocializare a
condamnaţilor precum şi acordarea de ajutor persoanelor liberate din detenţie prin diversificarea
relaţiilor social-utile cu societatea, propunem a deschide anumite programe speciale televizate şi
difuzate la radio. Aceste emisiuni urmează a fi dedicate problemelor politicii execuţional-penale
din Republica Moldova conţinînd informaţii accesibile publicului larg.

4.4 Reglementarea juridică a profilaxiei infracţiunilor în rîndul persoanelor liberate


din detenţie

De regulă, cele mai importante domenii ale vieţii sociale sînt reglementate de normele de
drept. Din această categorie, desigur, face parte şi activitatea organelor de stat şi obşteşti în
domeniul profilaxiei infracţionalităţii recidive în rîndul persoanelor liberate din locurile de
detenţie. Importanţa ei este determinată, în primul rînd, prin tendinţa statului de a asigura ordinea
de drept, şi în al doilea rînd, prin faptul că ea vizează anumite drepturi subiective importante ale
cetăţenilor limitînd, într-o oarecare măsură, libertatea lor personală.
Însăşi termenul „profilaxie” provine de la latinescul „prevenire” însemnînd „a feri”, „a
preveni” [19, p. 846]. Iar prin profilaxia infracţiunilor se înţelege o totalitate de măsuri de
relevare şi înlăturare a determinantelor infracţionalităţii (profilaxia generală), precum şi

166
influenţarea corecţională asupra persoanelor, care pot săvîrşi o infracţiune [290, p. 155]
(profilaxia individuală).
Ţinem să menţionăm că în prezent, în rîndul specialiştilor nu există o unanimitate privind
înţelegerea conţinutului profilaxiei infracţiunilor şi locului său în sistemul contracarării
criminalităţii. O parte a specialiştilor în domeniu concep profilaxia infracţiunilor ca o noţiune
generică mai universală [291, p. 12; 292, p. 115]; alţii consideră contracararea, profilaxia şi
prevenirea criminalităţii ca categorii sinonime şi, de fapt, nu le disociază [293, p. 156].
Totodată, termenul „a preveni” (fenomene, acţiuni etc.) înseamnă „a face să nu se producă,
recurgînd la măsuri de precauţie; a preîntîmpina” [19]. În acest context se menţionează că
prevenirea criminalităţii presupune a preveni infracţiunea, adică a apăra oamenii, societatea,
statul de săvîrşirea infracţiunilor [294, p. 34].
În formă generalizată prin prevenirea criminalităţii urmează de înţeles o activitate scopul
căreia este de a nu permite săvîrşirea infracţiunilor, atît pe calea eliminării cauzelor, cît şi prin
combaterea ei [295, p. 3].
Autorii români Gh. Nistoreanu şi C. Păun definesc prevenirea criminalităţii ca un proces
social permanent, care presupune aplicarea unui ansamblu de măsuri cu caracter social, cultural,
economic, politic, administrativ şi juridic destinate să preîntîmpine săvîrşirea faptelor antisociale,
prin identificarea, neutralizarea şi înlăturarea cauzelor fenomenului infracţional [296, p. 251].
Unii autori [297, p. 46] menţionează că în însuşi conţinutul gnoseologic al acestei noţiuni
stă o eroare logică deoarece nu este posibil de prevenit ceea ce deja există. Iar criminalitatea
există în mod obiectiv. Desigur, din acest punct de vedere, termenul nu este cel mai reuşit, însă el
sa înrădăcinat în terminologia ştiinţifică utilizîndu-se pe larg în literatura de specialitate.
Scopul profilaxiei întotdeauna este de a stabili cauzele şi condiţiile săvîrşirii infracţiunilor,
înlăturarea lor, neadmiterea unor noi acţiuni ilegale, scăderea nivelului lor în societate [298, p. 13].
Profilaxia unui astfel de fenomen social negativ cum este criminalitatea necesită efortul
întregii societăţi, a întregului mecanism de stat şi este indisolubil legată de acele schimbări care
au loc actualmente în economie, sfera socială, ideologie şi alte domenii ale relaţiilor obşteşti.
La rîndul său temeiurile pentru aplicarea unor sau altor norme de drept, care reglementează
profilaxia infracţiunilor, sînt determinate de specificul drepturilor şi obligaţiilor, adică de statutul
juridic al cetăţenilor. Deoarece toţi cetăţenii sînt obligaţi să respecte legea, încălcarea căror-va
prevederi ale ei inevitabil va atrage aplicarea unor măsuri de influenţare, care întotdeauna constau în
limitarea unor drepturi. În acest caz temei pentru aplicarea lor este faptul încălcării legii. Însă
încălcarea legii nu este unicul temei pentru limitarea în drepturi. În privinţa persoanelor liberate din
detenţie unele tipuri de restricţii ţin chiar de faptul condamnării şi de aceea pot fi aplicate indiferent
de comportamentul acestor persoane. Totodată temeiul pentru a aplica aceste restricţii reiese din
statutul juridic al persoanelor liberate, care are anumite deosebiri de statutul juridic al altor persoane.

167
Într-adevăr, liberarea din penitenciar după ispăşirea pedepsei presupune încetarea
raporturilor juridice execuţional-penale, însă nu şi a celor juridico-penale, deoarece o anumită
perioadă de timp, persoana se consideră a avea antecedente penale, fapt care poate atrage pentru ea
anumite restricţii ale drepturilor şi obligaţiilor, iar aceasta de acum nu ne permite să vorbim despre
o identitate totală a drepturilor şi obligaţiilor persoanelor, care au ispăşit o pedeapsă, şi a celorlalţi
cetăţeni. De aici putem concluziona că temeiul general juridic pentru înfăptuirea măsurilor
profilactice în privinţa persoanelor liberate din locurile de detenţie sînt antecedentele penale. Lipsa
antecedentelor face imposibilă limitarea unor drepturi subiective ale persoanelor liberate.
Însă categoria de persoane examinată de către noi devine obiect al influenţării profilactice
pe motiv că anterior a comis o infracţiune şi a ispăşit o pedeapsă penală. Legitimitatea unui astfel
de motiv nu trezeşte careva dubii deoarece infracţiunile, de regulă, sînt săvîrşite de persoane
social degradate iar rezultatul final - corijarea lor, care trebuie să fie atins în timpul ispăşirii
pedepsei, necesită a fi fixat, sau cel puţin, verificat pe parcursul unei anumite perioade de timp
după liberare. O necesitate şi mai mare în lucrul postpenitenciar cu aceste persoane apare în
cazul cînd, dintr-un motiv sau altul, eforturile administraţiei instituţiei penitenciare în vederea
corijării condamnatului nu sau soldat cu succes.
Şmarov I.V. susţine că „însuşi faptul existenţei antecedentelor penale încă nu oferă temei
pentru limitarea drepturilor subiective ale persoanei. Ele generează urmări general-juridice pentru
persoanele liberate din detenţie în cazul cînd acestea sînt indicate expres în lege” [299, p. 113].
Prin urmare, temeiul juridic nemijlocit îl constituie actele normative care stabilesc un
anumit tip de control sau restricţii pentru persoana liberată din detenţie.
Totalitatea normelor juridice, care reglementează activitatea profilactică, formează baza
legală care determină cercul subiecţilor şi a obiectivelor lucrului profilactic, volumul drepturilor
şi obligaţiilor, ordinea realizării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor, responsabilitatea pentru
nerespectarea prevederilor legale.
Trebuie să menţionăm semnificaţia diferită a fiecăruia din actele normative, care reglementează
activitatea organelor de stat şi a organizaţiilor obşteşti privind profilaxia unor noi infracţiuni.
Astfel, un caracter general poartă normele conţinute în CP al RM (art. 91. alin (2); art. 90 alin
(6)), precum şi în CE al RM (art. 288, art. 301 ). Aceste acte normative stabilesc care sînt organele de
stat şi categoriile de persoane în privinţa cărora sînt în drept să stabilească anumite măsuri de
profilaxie. Detalierea activităţii de profilaxie este prevăzută în acte normative speciale (ex. Instrucţiuni
cu privire la modalitatea organizării activităţii şefului de secţie, sector, post şi inspectorului (superior)
de sector în comisariatul de poliţie aprobate prin Ordinul MAI nr. 200 din 10.06.2004).
Actele normative enumerate sînt doar cele care constituie baza cadrului juridic al
activităţii de profilaxie. În afară de acestea mai există un şir de acte normative care nu sînt
orientate special spre prevenirea infracţionalităţii dar care, într-un fel sau altul, au tangenţe cu

168
acest domeniu al vieţii sociale. Aici putem numi normele legislaţiei muncii (Titlul XIII CM al
RM), familiei (art. 124, 125 CF al RM), civile (art. 199-215 CC al RM), etc.
Totodată tendinţa legiuitorului de a reglementa detaliat şi pe cît posibil de multilateral un
domeniu atît de important al activităţii organelor de stat şi obşteşti deocamdată nu a căpătat o
formă definitivată, deoarece reglementarea juridică este realizată de mai multe ramuri de drept, şi
acte normative de nivel diferit, care reglementează fie nişte laturi aparte ale acestei activităţi, fie
activitatea unei organizaţii de stat sau obşteşti.
Ţinînd cont de cele menţionate constatăm actualitatea şi oportunitatea elaborării unui act
normativ în care ar fi determinate sarcinile şi caracterul activităţii de prevenire a
infracţionalităţii; subiecţii activităţii de prevenire, drepturile şi obligaţiile lor juridice; nivelele,
domeniile şi direcţiile de bază ale profilaxiei infracţiunilor; formele, măsurile şi mijloacele
juridice relevante ale prevenirii infracţiunilor; formele răspunderii pentru nerespectarea
obligaţiilor privind profilaxia infracţiunilor.
În funcţie de ierarhia cauzelor şi condiţiilor criminalităţii, pot fi evidenţiate trei nivele de
bază privind prevenirea ei: general, special-criminologic şi individual.
Nivelul general (profilaxia generală) include în sine activitatea statului, societăţii şi a
instituţiilor ei, îndreptată asupra soluţionării contradicţiilor din domeniul economic, social,
politic etc. Aceasta se realizează de diferite organe statale sau formaţiuni obşteşti, pentru care
prevenirea criminalităţii nu este o funcţie primordială ori profesională.
Nivelul special-criminologic (profilaxia criminologică) constă în influenţa asupra factorilor
criminogeni care generează anumite tipuri sau grupe de comportamente infracţionale (violente,
cupidante etc.). Înlăturarea sau neutralizarea unor asemenea factori se realizează în procesul
activităţii subiecţilor corespunzători, pentru care funcţia preventivă constituie o sarcină
profesională.
Nivelul individual (profilaxia individuală) include în sine activitatea în privinţa acelor
persoane, comportamentul cărora intră în contradicţie cu normele juridice. În dependenţă de
etapele formării personalităţii infractorului prevenirea individuală a infracţiunilor poate avea
patru modalităţi: 1) prevenirea primară; 2) prevenire nemijlocită; 3) prevenire penitenciară; 4)
prevenirea postpenitenciară [300, p. 32].
În dependenţă de caracterul determinaţiei sociale a criminalităţii măsurile de influenţă
preventivă se divizează în generale şi speciale. După conţinut măsurile preventive se clasifică în
economice, sociale, ideologice, tehnice, organizatorice şi juridice. Este necesar de menţionat, că
atît măsurile generale, cît şi cele special-criminologice pot fi divizate conform acestei clasificări
[301, p. 108].
În opinia autorului Inşacov S.M., direcţia prioritară a profilaxiei criminalităţii recidiviştilor
trebuie să rezide în lichidarea cauzelor acesteia. Referindu-se la măsurile profilaxiei criminalităţii

169
recidiviştilor, autorul susţine că la acestea pot fi atribuite următoarele: 1) perfecţionarea activităţii
de aplicare a dreptului, a metodelor de anchetare a crimelor, minimalizarea numărului persoanelor
nepedepsite pentru săvîrşirea infracţiunilor; 2) reformarea sistemului execuţional-penal în direcţia
diferenţierii condamnaţilor şi umanizării condiţiilor de viaţă în penitenciare; 3) perfecţionarea
continuă a legislaţiei penale şi a practicii judiciare, sporirea eficacităţii pedepselor penale; 4)
sporirea nivelului de pregătire a judecătorilor în ceea ce priveşte capacitatea de a studia
personalitatea inculpatului, de a efectua prognozarea criminologică şi pe aceste temeiuri de a
pronunţa sentinţe legale şi temeinice; 5) profilaxia bolilor psihice, a alcoolizării şi narcotizări
populaţiei; 6) perfecţionare activităţii organelor de stat (centrale şi locale) privind resocializarea
persoanelor eliberate din penitenciare, asigurarea lor cu condiţii necesare pentru un trai decent
(locuinţă, serviciu), susţinerea de către stat a iniţiativei sociale în această privinţă; 7) coordonarea
eforturilor organelor sistemului execuţional-penal şi a organelor autoadministrării locale, a
organelor de stat şi obşteşti în ceea ce priveşte reabilitarea socială a condamnaţilor; interacţiunea
organelor de stat cu reprezentanţii diverselor confesiuni în scopul educării religioase a
condamnaţilor [302, p. 178].
În literatura de specialitate este prezentată o determinare detaliată a subiecţilor profilaxiei.
Astfel, convenţional ei pot fi divizaţi în trei grupe de bază.
Prima grupă include subiecţii prevenirii generale, la care se referă organele statale şi
organele autoadministrării locale, precum şi formaţiunile obşteşti, care nu realizează nemijlocit
sarcinile ocrotirii normelor de drept (ministerele, departamentele, primăriile, partidele,
sindicatele, Biserica etc.).
Din grupa a doua fac parte subiecţii ce realizează prevenirea special-criminologică:
a) organele statale, care îndeplinesc funcţiile ocrotirii normelor de drept (MAI, SIS,
procuratura, instanţele judecătoreşti etc.);
b) organele socio-statale, care realizează funcţiile nominalizate (Oficiile de executare,
comisiile pentru minori etc.);
c) structurile private şi obşteşti, care contribuie la realizarea sarcinilor privind ocrotirea
normelor de drept (agenţiile de pază şi securitate etc.).
Grupa a treia unifică subiecţii care realizează prevenirea individuală. La ei se referă
lucrătorii organelor de drept (spre exemplu, inspectorii operativi de sector, lucrătorii
inspectoratelor pentru minori etc.), lucrătorii altor instituţii statale (spre exemplu a şcolilor
speciale pentru minorii care au comis încălcări de lege) [301, p. 109-110].
Existenţa cîtorva subiecţi de bază care se ocupă cu activităţile de profilaxie a infracţiunilor
încă nu înseamnă că există careva elemente în plus în sistemul examinat. Activităţile de
profilaxie presupun organizarea controlului asupra comportamentului persoanei liberate în toate
domeniile vieţii sale: la domiciliu, la serviciu, în locurile publice; soluţionarea unui complex de

170
probleme locative şi de muncă; aplicarea în cazurile necesare faţă de el a unor măsuri de
influenţare. Concentrarea unui spectru atît de larg de funcţii în cadrul unei singure organizaţii
statale sau obşteşti probabil că nu este posibil. Important este ca să existe o delimitare clară o
obligaţiilor între subiecţii profilaxiei şi să nu se admită o dublare a funcţiilor.
Subiecţii profilaxiei, deosebindu-se prin sarcinile concrete care stau în faţa lor, prin
împuterniciri, forme şi metode de lucru, sînt reuniţi de un scop comun. Însă să vorbim despre
stabilirea unor relaţii de interacţiune între subiecţii profilaxiei încă este prematur, deoarece în
activitatea lor ei se conduc de o multitudine de acte normative, care reglementează fie activitatea
unui subiect în parte, fie o latură a activităţii de profilaxie.
Nu mai puţin important este să determinăm obiectul profilaxiei, deoarece recunoaşterea
drept obiect al profilaxiei fără temei legal încalcă drepturile sale subiective venind astfel în
contradicţie cu principiul legalităţii.
În acest sens, Avanesov G.A. consideră, că „obiectul influenţării profilactice este o
categorie deosebit de complexă, elemente ale căreia sînt personalităţi în parte, grupuri de
oameni, anturajul lor social (inclusiv şi micromediul) precum şi diferiţi factori, cauze, condiţii,
împrejurări etc. Este admisibil de vorbit chiar despre astfel de obiecte ale profilaxiei cum ar fi o
întreprindere concretă, raion, oraş, sau în genere o regiune sau alta” [294, p. 444].
În opinia noastră o astfel de abordare a obiectului profilaxiei este foarte largă. Într-adevăr,
organele care realizează această activitate, acţionează nu doar asupra unei persoane concrete dar
şi asupra diferitor împrejurări cum ar fi: situaţia nefavorabilă din familie, influenţa negativă din
partea unor persoane din anturajul apropiat etc. care au tangenţe, într-un fel sau altul, cu
persoana care este recunoscută drept obiect al profilaxiei.
Obiectul şi subiecţii profilaxiei, în acelaşi timp, apar în calitate de subiecţi ai raporturilor
juridice în domeniul prevenirii infracţionalităţii avînd astfel anumite drepturi şi obligaţii. Prin
urmare, să recunoaştem împrejurările enumerate mai sus drept obiecte ale profilaxiei nu este
posibil. În plus la aceasta, legiuitorul, vorbind despre profilaxia infracţiunilor, întotdeauna are în
vedere personalitatea, care se caracterizează prin anumite semne: prezenţa antecedentelor penale,
comportamentul antisocial etc. „Adresantul activităţilor de prevenire sînt acele persoane,
comportamentul cărora atestă o deviere de la normele legii şi regulilor de convieţuire socială”
[177, p. 265].
În studiul dat, prin obiect al activităţii de profilaxie subînţelegem cercul de persoane,
liberate din locurile de detenţie, în privinţa cărora în actele normative este stabilită posibilitatea
de a aplica anumite restricţii.
Astfel, în corespundere cu prevederile art. 91 alin. (2) art. 90 alin. (6) CP al RM, art. 288
CE al RM în privinţa persoanelor liberate condiţionat de pedeapsă înainte de termen, oficiul de
executare în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul condamnatul întreprinde acţiuni de

171
supraveghere a condamnatului pe durata termenului condiţionat şi, în cazul survenirii condiţiilor
prevăzute în art. 91 alin (8) CP al RM, înaintează instanţei de judecată un demers pentru
revocarea liberării condiţionate.
Art. 301 CE al RM prevede că administraţia penitenciarului, cu cel puţin 7 zile înainte de
data la care urmează să fie liberat, informează organul afacerilor interne despre liberarea din
locul de deţinere a condamnatului pentru infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave.
Astfel, nu faţă de toate persoanele liberate pot fi aplicate măsuri cu caracter restrictiv, dar
numai faţă de cei, din partea cărora, cu o probabilitate mai mare, putem aştepta noi încălcări ale
legii. În privinţa celor liberaţi condiţionat înainte de termen de către oficiile de executare se
stabileşte un control în scopul fixării rezultatelor corijării şi petrecerii unei munci educative.
Recunoaşterea persoanei liberate din detenţie drept obiect al profilaxiei presupune nu doar
stabilirea unor restricţii prevăzute de actele normative, dar de asemenea obligă organele
competente să acorde ajutor în vederea soluţionării unor probleme importante pentru el. Astfel,
după conţinutul său profilaxia postpenitenciară poate fi divizată în stabilirea (aplicarea)
restricţiilor şi acordarea unui ajutor persoanei liberate. La rîndul său prima direcţie include în
sine următoarele măsuri: a) de control şi supraveghere; b) de îngrădire a unor drepturi subiective;
c) măsuri de influenţare.
Controlul şi supravegherea, într-o formă sau alta, este efectuată în privinţa mai multor foşti
condamnaţi avînd drept scop relevarea în rîndul acestora a persoanelor cu comportament
deviant. Îngrădirea drepturilor subiective şi măsurile de influenţare se aplică doar în privinţa
unor categorii de persoane. Primele au rolul de a preveni săvîrşirea unor noi infracţiuni, iar cele
dea doilea curmarea comportamentului ilegal sau altui comportament antisocial.
Conţinutul, formele şi metodele activităţii postpenitenciare trebuie să depindă, în primul
rînd, de caracteristica personalităţii celui liberat şi de problemele cu care el se confruntă în
perioada adaptării la condiţiile vieţii la libertate.
Astfel, un semn distinctiv al activităţilor profilactice cu persoanele liberate din detenţie
este tendinţa legiuitorului de a avea o influenţare preventivă, în primul rînd, asupra persoanelor
din partea cărora, într-o măsură mai mare, se poate aştepta la săvîrşirea unei noi infracţiuni.
Formele de bază ale activităţilor de profilaxie depind de temeiurile liberării. Astfel, în
privinţa persoanelor liberate condiţionat înainte de termen, în conformitate cu prevederile art. 91
alin. (2) CP al RM şi art. 90 alin. (6) CP al RM instanţa de judecată îl poate obliga pe
condamnat: a) să nu-şi schimbe domiciliul fără consimţămîntul organului competent; b) să nu
frecventeze anumite locuri; c) să urmeze un tratament în caz de alcoolism, narcomanie,
toxicomanie sau de boală venerică; d) să acorde o susţinere materială familiei victimei; e) să
repare daunele cauzate în termenul stabilit de instanţă.

172
Persoana liberată din detenţie poate fi recunoscut obiect al profilaxiei doar pe un anumit
termen. Conform regulii generale termenul limită al activităţilor postpenitenciare este determinat
de durata existenţei antecedentelor penale.
Aşadar, punctul de pornire în reintegrarea fostului deţinut în societate este acela că nu trebuie
realizat mai mult control decît strictul necesar ca şi fostul infractor să fie susţinut şi motivat să
trăiască o viaţă fără infracţiuni prin ajutorul acordat în dezvoltarea lui personală, socială,
profesională şi educaţională: control şi securitate contra sprijin şi motivare. Este bine de a oferi
foştilor deţinuţi mai mult sprijin neîntrerupt şi eficient, grijă şi servicii pentru reabilitare. Sarcina
principală este de a creşte siguranţa publică şi de a promova binele comun prin avansarea,
recunoaşterea şi utilizarea sancţiunilor şi măsurilor comunitare, în felul acesta reducînd nivelul
recidivei. Prevenirea recidivei este punctul central, o dată cu integrarea/reintegrarea socială a celor
care au intrat în conflict cu legea penală. Un alt scop este: informarea, încurajarea şi implicarea
comunităţii în rezolvarea problemelor asociate cu infracţionalitatea. Principalele două ţinte sînt:
protecţia societăţii prin acţiuni de evitare a recidivei şi iniţiative care să conducă infractorii către o
viaţă decentă [259, p. 55-56].
Conform legislaţiei actuale, activitatea de bază a evidenţei, supravegherii şi consilierii
persoanelor liberate din locurile de detenţie este pusă în sarcina Serviciului de probaţiune din
cadrul Departamentului de executare de pe lîngă Ministerul Justiţiei. Această activitate se
desfăşoară atît în privinţa persoanelor adulte cît şi minore.
Instituţiile penitenciare transmit prin interpelări directe informaţii privitoare la persoanele
ce urmează a fi liberate din locurile de detenţie. Spre exemplu potrivit statisticii DIP, pe
parcursul anului 2008 au fost liberaţi condiţionat de pedeapsă înainte de termen 1147 persoane,
iar pe parcursul anului 2009 - 755 persoane.
Conform art. 288 alin. (1) CE al RM instanţa care a judecat demersul în fond trimite
hotărîrea privind liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen oficiului de executare în a
cărui rază teritorială îşi are domiciliul condamnatul sau este dislocat comandamentul militar,
după caz, precum şi instanţei care a judecat cauza în fond.
Persoana liberată condiţionat de pedeapsă înainte de termen semnează în instanţa de
judecată obligaţia de a se prezenta la oficiul de executare în termen de 5 zile de la data rămînerii
definitive a hotărîrii (art. 288 alin. (2) CE al RM).
Oficiul de executare sau, după caz, comandamentul militar, în termen de 5 zile, comunică
administraţiei locului de deţinere sau, după caz, unui alt organ competent despre trecerea în
evidenţă a persoanei liberate condiţionat înainte de termen (art. 288 alin. (3) CE al RM).
Conform datelor statistice ale Departamentului de Executare al Ministerului Justiţiei al
Republicii Moldova, la 1 ianuarie 2010 la evidenţa oficiilor de executare se aflau 1229 persoane
liberate condiţionat înainte de termen [303].

173
În privinţa foştilor condamnaţi se întocmeşte dosar personal în care se conţin următoarele
acte: fişa de evidenţă (care include numele, prenumele, data, luna, anul naşterii, date despre
ispăşirea pedepsei); copia sentinţei judecătoreşti; înştiinţările care sînt expediate; dispoziţia de
executare; interpelări la comisariatul de poliţie, secţia de paşapoarte, locul de trai, locul de
muncă; caracteristica; rapoarte de la inspectorii operativi de sector; certificatul (forma nr. 9) în
care se relatează lucrul desfăşurat cu condamnaţii pentru preîntîmpinarea comiterii altor
infracţiuni sau de contravenţii administrative, se fixează de cîte ori se poartă convorbiri, se scriu
problemele cheie care trebuie rezolvate [259, p. 12].
Conţinutul concret al activităţii de supraveghere presupune o anumită procesualitate, ceea
ce înseamnă că această activitate se derulează pas cu pas, într-o ordine logică, ce îi asigură
coerenţă şi continuitate.
Finalitatea supravegherii este aceeaşi, indiferent de faptul dacă aceasta este privită ca
modalitate de executare a pedepsei, activitate specifică serviciilor de reintegrare socială şi
supraveghere sau metodă de lucru cu persoanele care au comis infracţiuni. Astfel, scopurile
supravegherii sînt:
a) reintegrarea socială a persoanelor care au comis infracţiuni;
b) scăderea riscului de recidivă şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni;
c) creşterea gradului de siguranţă socială [6, p. 40].
Pentru a atinge aceste scopuri, trebuie acoperite însă o serie de obiective, privite ca nişte „ţinte”
intermediare cu caracter mai puţin general şi care se traduc prin ceea ce trebuie realizat în plan concret
pentru a atinge scopurile stabilite. În acest sens, obiectivele supravegherii sînt următoarele:
a) asigurarea unui control asupra persoanei condamnate prin supravegherea modului în
care aceasta respectă măsurile / obligaţiile ce i-au fost impuse de către instanţa de judecată;
b) monitorizarea şi evaluarea permanentă a riscului de a comite noi infracţiuni pe care îl
prezintă persoanele supravegheate;
c) încurajarea şi sprijinirea permanentă a persoanelor supravegheate în vederea satisfacerii
nevoilor criminogene ale acestora [6, p. 40].
Potrivit art. 12 al Legii cu privire la probaţiune din 14.02.2008, probaţiunea postpenitenciară
are drept scop acordarea de asistenţă şi de susţinere persoanelor liberate din locurile de detenţie,
reintegrarea lor socială, în conformitate cu legislaţia în vigoare [158, art. 12].
În procesul probaţiunii persoanelor supravegheate le pot fi înaintate următoarele cerinţe:
- să se prezinte, la datele fixate de către instanţă, la serviciul de probaţiune;
- să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice
deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă;

174
- să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţămînt ori de calificare;
- să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
- să nu intre în legătură cu anumite persoane;
- să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule;
- să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării;
- să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public fixată de instanţă
[6, p. 41].
Procesul de supraveghere presupune, de asemenea, o permanentă monitorizare şi evaluare a
cazului, ceea ce înseamnă că se urmăreşte permanent modul în care fostul condamnat respectă
obligaţiile ce îi revin, modificările apărute în situaţia sa şi se apreciază în ce măsură aceste
schimbări influenţează riscul de a comite noi infracţiuni şi perspectivele sale de reintegrare socială.
Cel mai caracteristic aspect al acestei etape îl constituie întrevederile de supraveghere care au loc
periodic, la data stabilită de către instanţă sau Serviciul de probaţiune. La fiecare întîlnire clientul
trebuie să fie întrebat despre modul în care îşi respectă obligaţiile impuse de către instanţă [6, p. 72-73].
Pe perioada supravegherii corespunzătoare etapei menţionate, consilierul responsabil de caz va
realiza verificarea modului în care clientul respectă obligaţiile impuse de către instanţă (constatarea
autenticităţii informaţiilor oferite de client, efectuarea vizitelor inopinate la domiciliul persoanei, la
locul de muncă al acesteia, respectarea programul de tratament sau îngrijire etc.) [6, p. 74].
Ori de cîte ori apreciază că este necesar, serviciul de probaţiune va solicita autorităţilor
competente desemnarea unor specialişti, în vederea asistării întocmirii şi derulării planului de
supraveghere. Aceşti specialişti pot fi psihologi, sociologi, cadre didactice, medici sau oricare
alţi specialişti a căror opinie este considerată necesară [96, p. 113-114].
Reieşind din specificul lucrului cu minorii, este necesar ca în subdiviziunile teritoriale ale
Departamentului de executare să fie cel puţin două persoane specializate în domeniul psihologiei
şi asistenţei sociale, care se vor ocupa numai cu această categorie de condamnaţi.
Dacă în termenul de pedeapsă rămas neexecutat condamnatul încalcă ordinea publică şi
respectiv i-a fost aplicată o sancţiune administrativă, sau se eschivează cu premeditare de la
îndeplinirea obligaţiilor stabilite de instanţa de judecată, fie săvîrşeşte din imprudenţă sau cu
intenţie o nouă infracţiune, instanţa de judecată va lua o decizie în conformitate cu prevederile
art. 91 alin. (8) CP al RM.
Avînd în vedere faptul că în sarcina oficiilor de executare este pusă atît activitatea de
evidenţă şi supraveghere a persoanelor condamnate la pedepse penale neprivative de libertate
(art. 64, 65, 66, 67 CP al RM), cît şi a celor liberate de pedeapsă penală (art. 90, 91, 92, 93, 96
CP al RM), volumul mediul de lucru al unui angajat este de 300 persoane supravegheate, iar în
unele oficii ajunge chiar la 500 - 600 persoane [259, p. 11].

175
Activitatea de asistenţă şi consiliere acordată persoanelor eliberate din locurile de detenţie,
care şi-au executat pe deplin pedeapsa privativă de libertate, de obicei, se efectuează doar la
cererea fostului condamnat. Aceste activităţi constau în asistarea persoanelor în vederea
reintegrării directe în societate, acestea presupunînd folosirea aceloraşi tehnici, principii şi
scopuri ale probaţiunii, cel de scădere maximă a riscului de recidivă.
La această etapă, Serviciul de probaţiune va desfăşura activităţi de probaţiune orientate
doar spre observarea procesului de reintegrare socială a fostului condamnat.
Astfel, se va evalua: atitudinea familiei faţă de fostul condamnat; cercurile de persoane în
care s-a integrat; face sau nu abuz de alcool sau alte substanţe stupefiante; cum relaţionează cu
cei din jurul lui; petrecerea timpului liber; motivarea schimbării comportamentale; s-a încadrat
sau nu în cîmpul muncii; venitul familiei fostului condamnat asigură acoperirea necesităţilor
acesteia sau nu; necesităţile.
Activităţile finale de acordare a asistenţei şi consilierii faţă de fostul condamnat sînt trecute
şi ele în dosarul de probaţiune [96, p. 140].
Un alt subiect care efectuează activităţi de profilaxie în rîndul persoanelor eliberate din
locurile de detenţie sînt organele afacerilor interne. Rolul lor specific în acest domeniu este
determinat de diversitatea competenţei pe care o au, de spectrul larg al împuternicirilor care le
permit realizarea măsurilor operativ-investigative, procesual-penale, administrative şi de altă
natură în procesul prevenirii infracţiunilor, precum şi de existenţa în structura lor a diferitor
servicii şi subdiviziuni.
Din penitenciar persoana liberată se prezintă cu o adeverinţă referitor la faptul că ea a
executat pedeapsa în locurile de detenţie. La solicitarea inspectorului operativ de sector,
persoana liberată se înregistrează în registru şi se ia la evidenţă cu fişa de evidenţă profilactică.
Astfel, persoanele cu antecedente penale sînt supuse activităţii de profilaxie pentru neadmiterea
infracţiunilor şi reacţionarea adecvată la încălcările comise.
Rolul OAI în reintegrarea delincvenţilor este de apărare a personalităţii lor. În acest proces
social pot interveni diverse situaţii cu caracter perturbator, ce duc la formarea personalităţii cu
orientare infracţională. De aceea delincvenţilor nu ar trebui impuse anumite restricţii care ar leza
drepturile şi libertăţile acestora, întrucît se vor simţi izolaţi de societate ca urmare a respingerii
de către aceasta [304, p. 70].
Realizînd măsurile preventive, inspectorii operativi de sector [305] preîntîmpină şi curmă
infracţiunile sau alte încălcări de lege, relevă circumstanţele care favorizează comiterea lor,
întreprind măsuri pentru înlăturarea acestora în limitele competenţei. Inspectorii operativi de
sector obţin printre primii informaţii despre conflictele casnice, despre unele încălcări de lege şi
despre persoanele care duc un mod amoral de viaţă. De aceea ei exercită nemijlocit activitatea de

176
profilaxie individuală cu asemenea persoane, participă la anumite raiduri în scopul verificării
locurilor de odihnă şi a altor obiective, realizează inspectarea spaţiului locativ.
În activitatea sa de profilaxie cotidiană, inspectorul operativ de sector se confruntă cu
persoane care se deosebesc între ale nu doar prin caracterul activităţii antisociale, ci şi prin calităţile
personale. Interesele, necesităţile şi starea socială diferită şi mulţi alţi factori condiţionează
necesitatea unei abordări diferenţiate a muncii educative cu fiecare persoană în parte. În privinţa
persoanelor anterior condamnate măsurile profilactice trebuie să fie aplicate ţinînd cont de
caracterul infracţiunilor săvîrşite de ei, activitatea criminală pe care a avut-o în trecut, tipul şi
termenul pedepsei ispăşite, motivele liberării lor, nivelului lor de corijare. De asemenea, este
oportun de a ţine cont de vîrsta şi de starea sănătăţii acestor persoane [306, p. 179].
Sarcina inspectorului operativ de sector în executarea măsurilor de profilaxie în privinţa
persoanelor anterior condamnate constă în faptul de a fixa procesul de corijare început în
penitenciar şi într-un termen maxim de scurt a-i ajuta să se adapteze la noul mediu social. În acest
scop, el exercită supravegherea asupra comportării persoanelor cu antecedente penale la locul de
lucru, de studii şi de domiciliere, vizitîndu-i cel puţin o dată pe lună. În caz de necesitate, îl
citează pentru prezentare la sediul secţiei, al sectorului sau la postul de poliţie, pentru convorbiri
profilactice şi alte acţiuni de serviciu, cel puţin o dată pe trimestru [305, pct. 29].
Inspectorul, acordă o atenţie deosebită exercitării controlului asupra persoanelor
condamnate în repetate rînduri, care nu au pornit pe calea corectării modului lor de viaţă,
continuă activitatea infracţională, duc un mod de viaţă antisocial, atrag în activitatea
infracţională alţi cetăţeni, în special minori.
În urma verificărilor efectuate şi a convorbirilor susţinute cu persoanele în cauză,
inspectorul de sector întocmeşte un raport, care este vizat de către şeful secţiei ordine publică şi
anexat la dosarul de acumulare.
Asupra fiecărei persoane din categoria dată se întocmeşte o fişă de profilaxie şi un dosar de
acumulare, cărora li se atribuie un număr de înregistrare similar cu numărul de înregistrare din
Registrul de evidenţă a persoanelor cu antecedente penale, gestionat în secţiile ordine publică ale
comisariatelor de poliţie. Drept temei pentru trecerea în evidenţă a persoanelor cu antecedente
penale serveşte unul din actele descrise mai sus cu întocmirea unui raport motivat de către
inspectorul operativ de sector în numele comisarului de poliţie şi aprobat de el [305, pct. 33-34].
Persoana aflată în evidenţa de profilaxie poate fi radiată din evidenţă în cazul stingerii
antecedentelor penale, în conformitate cu CP al RM.
Aşadar, ţinînd cont de faptul că comportamentul infracţional este determinat de numeroşi
factori particulari şi sociali, în rezolvarea problemei de resocializare şi reintegrare a
condamnaţilor în fiecare caz este necesar un tratament diferenţiat, individual, prin aplicarea celor
mai eficiente forme şi metode de lucru. În acest scop trebuie studiate personalitatea şi istoria

177
dezvoltării sale criminale, identificate motivele şi factorii care i-au împiedicat să respecte legea,
determinate particularităţile ei psihologice.
Totodată, lipsa unui mecanism juridico-statal eficient de reglementare a controlului social
asupra persoanelor care au ispăşit pedeapsa şi a unui mecanism juridic clar de acordare a
ajutorului social în vederea găsirii unui loc de muncă şi de trai apare ca una din cauzele
criminalităţii recidive.
Considerăm că supravegherea va avea un efect minim dacă nu va fi însoţită de acordarea
unui ajutor social. Pe de altă parte, putem spune că şi ajutorul social fără supraveghere la fel este
neefectiv.
În opinia noastră, un interes ştiinţific şi practic sporit îl prezintă obiectul activităţilor de
profilaxie. Astfel, criteriile care stau astăzi la baza includerii persoanelor liberate în activităţi de
profilaxie nu sînt tocmai cele mai reuşite, deoarece a caracteriza nivelul degradării social-morale a
persoanelor liberate din locurile de detenţie doar prin numărul de condamnări, caracterul şi gravitatea
infracţiunilor comise de către ei anterior nu este suficient. Probabil, elaborarea unor criterii
suplimentare, care nu sînt indicate în lege, trebuie să devină un obiect de atenţie al specialiştilor.
În acest context, propunem ca unul din criteriile respective să fie nivelul de corijare al
condamnatului care se liberează şi respectiv supravegherea din partea organelor abilitate să fie
efectuată în privinţa persoanelor care, conform caracteristicii eliberate de către administraţia
penitenciarului, pot prezenta pericol pentru societate.

4.5 Concluzii la capitolul 4

În concluzie la acest capitol venim cu următoarele aprecieri:


1. Esenţa statutului juridic special al persoanelor care au executat o pedeapsă penală,
comparativ cu cetăţenii care respectă legile, constă în prezenţa unui complex de drepturi şi
obligaţii suplimentare, precum şi a unor restricţii în drepturi, pe care le considerăm a fi
întemeiate, acestea fiind o prelungire logică a politicii statului orientată spre asigurarea
intereselor sale de securitate.
2. Principalii subiecţi ai activităţii de resocializare a persoanelor liberate trebuie să fie
organele administraţiei publice centrale şi locale. Este necesar ca lor să le fie pus la dispoziţie un
mecanism real şi posibilităţi reale de a acorda ajutorul necesar, fie în forma unui fond bănesc
special, fie spaţiu locativ care poate fi pus la dispoziţie pentru locuire temporară etc.
Totodată, sistemul de resocializare, nu trebuie să se limiteze doar la activitatea organelor de
stat fiind binevenită şi crearea unor centre alternative de resocializare cu participarea unor formaţiuni
economice nestatale, a organizaţiilor de voluntariat, precum şi diverse forme de binefacere.

178
În prezent, datorită lipsei sau interacţiunii insuficiente între diferite instituţii de stat şi
obşteşti, apar multiple obstacole în procesul resocializării postpenitenciare a persoanelor liberate.
În această ordine de idei, considerăm a fi necesară coordonarea activităţii acestora prin
încheierea unor acorduri de colaborare.

3. O evoluţie pozitivă a fostului condamnat, implică o coordonare şi o cooperare a eforturilor


agenţilor socializatori şi resocializatori într-o direcţie unică, constituind un proces neîntrerupt.
Numai astfel se poate evita dispersarea obiectivelor reeducării morale la nivelul familiei, al şcolii,
al grupului de prieteni etc. Totodată soluţionarea problemelor adaptării sociale a persoanelor
liberate din detenţie este una din cele mai efective căi de luptă cu criminalitatea recidivă.
4. Controlul asupra persoanei liberate care a executat întregul termen de pedeapsă trebuie să
fie cel puţin acelaşi ca şi a celor liberaţi condiţionat înainte de termen, iar cerinţele înaintate faţă de
ei, chiar şi mai mari. În acest sens, obiectul restricţiilor în privinţa persoanelor liberate trebuie să
coreleze cu nivelul lor de corijare. Cu alte cuvinte, cu cît mai bine s-a recomandat condamnatul în
timpul ispăşirii pedepsei, cu atît mai puţine restricţii trebuie să-i fie aplicate după liberare.

179
CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI
Prin generalizarea rezultatelor studiului venim cu următoarele concluzii generale vis-
a-avis de problemele investigate:
1. Resocializarea persoanei supuse pedepsei cu închisoare este un proces, care constă în
influenţarea ei de către instituţiile sociale prin intermediul unui complex de măsuri cu caracter
juridic, social-organizatoric, psiho-pedagogic, educativ etc. care se realizează la etapa penitenciară
şi postpenitenciară a procesului dat şi sînt aplicate în scopul modificării sistemului ei de valori
antisociale avînd ca scop şi rezultat firesc includerea sa în cercul de relaţii sociale pozitive şi
neadmiterea recidivei de infracţiuni.
2. În condiţiile izolării de societate, corijarea infractorului poate fi realizată cu succes doar în
cazul cînd aceasta este organizată ca un proces orientat spre corecţia psihologică a persoanei, ţinînd
cont de recomandările şi legităţile psihopedagogice.
3. În instituţiile penitenciare subcultura criminală este principalul factor destabilizator care
influenţează negativ asupra procesului de resocializare a condamnaţilor. Astfel, în calitate de
sarcină primordială pe perioada executării pedepsei în penitenciar este neutralizarea influenţei
asociale a tradiţiilor, obiceiurilor, moravurilor şi altor elemente ale subculturii.
4. Asistenţa socială în instituţiile penitenciare constă în apărarea intereselor şi drepturilor
deţinutului prin toate metodele permise de lege. Însă, măsurile de asistenţă socială urmează a fi
realizate ţinîndu-se cont de interesele altor tipuri de activitate, fiind corelate cu cerinţele regimului,
sarcinile educative şi cele de instruire. Astfel, protecţia socială a condamnaţilor este o necesitate
obiectivă, condiţionată de oportunitatea consolidării unei societăţi cu o organizare socială unitară.
5. Pregătirea condamnaţilor pentru liberare este de două tipuri: pregătirea pentru liberare,
care este planificată începînd cu venirea condamnatului în penitenciar şi pregătirea care începe
nemijlocit cu şase luni pînă la liberarea condamnatului.
6. Esenţa statutului juridic special al persoanelor liberate din detenţie comparativ cu cetăţenii
care respectă legile, constă în prezenţa unui complex de drepturi şi obligaţii suplimentare precum şi
a unor restricţii în drepturi pe care le considerăm a fi întemeiate acestea fiind o prelungire logică a
politicii statului orientată spre asigurarea intereselor sale de securitate.
7. O evoluţie pozitivă a fostului condamnat, implică o coordonare şi o cooperare a eforturilor
agenţilor socializatori şi resocializatori într-o direcţie unică, constituind un proces neîntrerupt. Numai
astfel se poate evita dispersarea obiectivelor reeducării morale la nivelul familiei, al şcolii, al grupului
de prieteni etc. Totodată soluţionarea problemelor adaptării sociale a persoanelor liberate din detenţie
este una din cele mai efective căi de luptă cu criminalitatea recidivă.
În baza investigaţiilor realizate şi concluziilor formulate mai sus, în scopul
eficientizării procesului de resocializare a persoanelor supuse pedepsei cu închisoare,

180
înaintăm şi o serie de recomandări care vor putea fi utile în vederea perfecţionării legislaţiei
naţionale, precum şi a practicii de aplicare a ei, în special:
1. Propunem următoarele etape şi subetape ale resocializării persoanelor supuse pedepsei
cu închisoare:
1. Etapa penitenciară:
a) Adaptarea la condiţiile regimului instituţiei penitenciare;
b) Procesul aplicării active a măsurilor de influenţare asupra condamnaţilor şi corijarea lor;
c) Pregătirea condamnaţilor pentru liberare.
2. Etapa postpenitenciară:
a) Excluderea sau neutralizarea influenţei nefavorabile a mediului social care îl înconjoară;
b) Încadrarea în muncă şi asigurarea condiţiilor de viaţă la locul de trai;
c) Readaptarea socială la condiţiile vieţii în libertate.
2. Considerăm a fi oportun ca DIP să reexamineze schema statelor de personal şi să
majoreze numărul de persoane care activează în funcţie de asistent social şi psiholog, astfel ca la
fiecare sector să revină cîte unul din aceşti specialişti. De asemenea, se impune necesitatea unor
măsuri în vederea recalificării lor şi ridicării sistematice a nivelului de pregătire profesională.
3. Recomandăm de a fi majorat numărul întrevederilor de lungă durată al condamnaţilor de
la 4 la 6 pe an (art. 232 alin. (4) CE al RM).
Astfel, Art. 232 alin. (4) CE al RM urmează a fi formulat în următoarea redacţie:
(4) „Condamnatul are dreptul la cel puţin o întrevedere de scurtă durată pe lună şi la cel
puţin 6 întrevederi de lungă durată pe an. Întrevederi de lungă durată nu se acordă condamnatului
aflat în regim iniţial şi condamnatului la detenţiune pe viaţă”.
4. Principalii subiecţi ai activităţii de resocializare al persoanelor liberate trebuie să fie
organele administraţiei publice centrale şi locale. Totodată, este binevenită şi crearea unor centre
alternative de resocializare. În scopul coordonării activităţii acestora considerăm a fi necesară
încheierea unor acorduri de colaborare.
5. Controlul asupra persoanei liberate care a executat întregul termen de pedeapsă trebuie
să fie cel puţin acelaşi ca şi a celor liberaţi condiţionat înainte de termen, iar cerinţele înaintate
faţă de ei, chiar şi mai mari.
6. Propunem de a fixa prin lege în formularea normelor art. 61 alin. (2) CP al RM şi
respectiv art. 162 alin. (2) CE al RM următoarele:
- în art. 61 alin. (2) CP al RM termenul „corectarea” urmează a fi înlocuit cu sinonimul
„corijarea”, fiind urmat de completarea cu sintagma „şi resocializarea”. Astfel formulat după
cum urmează: „Pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, corijarea şi resocializarea
condamnatului, precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea condamnaţilor,

181
cît şi a altor persoane. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să
înjosească demnitatea persoanei condamnate”;
- la art. 162 alin. (2) CE al RM sintagma „acordarea de ajutor condamnaţilor la adaptarea
lor socială” să fie înlocuită cu sintagma „resocializarea lor”. Astfel, articolul nominalizat
urmează a fi formulat în următoarea redacţie: „Legislaţia execuţional-penală reglementează
modul şi condiţiile executării pedepsei, determină mijloacele de corijare a condamnaţilor,
stabileşte modul de executare a măsurilor de siguranţă şi preventive, avînd drept scop protecţia
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanei, precum şi resocializarea lor”.
7. Recomandăm petrecerea atestării condamnaţilor de două ori pe an (faţă de o dată pe an
prevăzute în prezent de Regulamentul cu privire la organizarea şi desfăşurarea atestării anuale a
condamnaţilor, aprobat prin Ordinul DIP nr. 52 din 14.03.2007, pct. 17).
8. Ţinînd cont de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la
vot al persoanelor condamnate (cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de
Nord, Decizia nr. 2 din 6 octombrie 2005 prin care este criticabilă legea ce interzice automat şi
nediferenţiat dreptul la vot unei categorii întregi de persoane fiind astfel violat art. 3 din Protocolul
nr. 1 al Convenţiei, pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) propunem de
a exclude restricţia (privind dreptul persoanelor condamnate la privaţiune de libertate pentru
infracţiuni grave, deosebit de grave şi excepţional de grave de a alege) prevăzută de art. 13 alin. (1)
lit. c) din Codul electoral al Republicii Moldova şi înlocuirea ei cu sintagma „în privinţa cărora
instanţa de judecată sa pronunţat de a fi lipsite de dreptul de vot”. Astfel, instanţa de judecată
urmează să se pronunţe asupra lipsirii dreptului de vot în fiecare caz în parte şi în contradictoriu.
Art. 13 alin. (1) lit. c) va fi formulat în următoarea redacţie:
persoanele condamnate la privaţiune de libertate prin hotărîre judecătorească definitivă în
privinţa cărora instanţa de judecată s-a pronunţat de a fi lipsite de dreptul de vot.
9. Considerăm oportun de a reduce numărul deţinuţilor din sectoare în limitele a 30-50
(faţă de 50-120 prevăzute în prezent) de persoane, operînd modificările respective la pct. 17 din
Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii serviciului socio-educativ şi
probaţiune din penitenciare, aprobat prin ord. DIP nr. 124 din 18.06.2007.
10. Recomandăm de a introduce în mod expres în art. 224 CE al RM, cerinţa privind
deţinerea separată a condamnaţilor care au fost apreciaţi la atestare cu nivelul de corijare
„nesatisfăcător” de condamnaţii care au fost apreciaţi cu nivelul de corijare „satisfăcător” şi
„bine”. Astfel, art. 224 alin. (1) CE al RM urmează a fi completat cu litera j) avînd următorul
conţinut: „condamnaţii care au fost apreciaţi la atestare cu nivelul de corijare „nesatisfăcător”
de condamnaţii care au fost apreciaţi cu nivelul de corijare „satisfăcător” şi „bine””.
11. Propunem ca vizitele efectuate de către comisiile de monitorizare în instituţiile de
detenţie să fie inopinate. Astfel la art. 8 alin. (2) al Legii nr. 235-XVI din 13.11.2008 privind

182
controlul civil asupra respectării drepturilor omului în instituţiile ce asigură detenţia
persoanelor, urmează de exclus sintagma „este coordonat cu organul ierarhic superior al
instituţiei care urmează a fi monitorizată” şi înlocuită cu sintagma „sînt efectuate fără un preaviz
special”, alineatul respectiv fiind formulat în următoarea redacţie:
Articolul 8. Organizarea procedurii de monitorizare
(2) Comisia de monitorizare planifică şi aprobă trimestrial programul vizitelor (programul
de monitorizare), care sînt efectuate fără un preaviz special.
De asemenea la art. 9 alin (1) sintagma „în baza programului de monitorizare, aprobat
conform prevederilor prezentei legi”, urmează a fi exclusă, alineatul respectiv fiind formulat în
următoarea redacţie:
Articolul 9. Accesul membrilor comisiilor de monitorizare în instituţiile ce asigură detenţia
persoanelor
(1) Accesul membrilor grupului de monitorizare în instituţiile ce asigură detenţia
persoanelor se efectuează la prezentarea legitimaţiilor ce confirmă calitatea de membru al
comisiei, eliberate de către preşedintele consiliului unităţii administrativ-teritoriale de nivelul
doi şi a mandatului de monitorizare, eliberat de către preşedintele comisiei, în care sînt indicate
persoanele care vor efectua monitorizarea, data vizitei şi instituţia care urmează a fi verificată.
De asemenea art. 9 alin. (3) urmează a fi exclus.
12. Recomandăm completarea art. 168 CE al RM după cum urmează:
Articolul 168. Mijloacele principale de corijare şi resocializare a condamnatului
(1) Corijarea condamnatului este un proces de modificări pozitive care au loc în
personalitatea lui şi care creează premise pentru un comportament legal.
(2) Resocializarea este restabilirea conştientă a condamnatului în statutul social de membru
al societăţii cu drepturi depline şi întoarcerea lui la o viaţă de sinestătătoare în societate.
O condiţie necesară a resocializării este corijarea condamnatului.
(3) Principalele mijloace de corijare şi resocializare a condamnatului sînt: modul şi
condiţiile de executare a pedepsei, munca social-utilă, munca educativă, instruirea profesională,
învăţămîntul general, influenţa exercitată de societate.
(4) Mijloacele de corijare şi resocializare se aplică ţinîndu-se cont de categoria infracţiunii,
de personalitatea şi comportamentul condamnatului, conform unui program individual şi continuu.
13. Considerăm oportună completarea cap. XXVIII CE al RM „Ajutorul acordat
persoanelor eliberate din locurile de detenţie” cu un articol nou referitor la statutul juridic al
acestora. În acest sens, propunem art. 303¹ cu următorul conţinut:
Art. 303¹ Statutul juridic al persoanelor care au executat pedeapsa

183
(1) Persoanele, care au executat pedeapsa, poartă obligaţiile şi se bucură de drepturile,
care sînt stabilite pentru cetăţenii Republicii Moldova, cu restricţiile, prevăzute pentru
persoanele cu antecedente penale. Astfel de restricţii pot fi stabilite doar prin lege.
(2) Persoanele, care au executat pedeapsa, cu excepţia cazurilor, expres prevăzute de lege,
au dreptul la restabilirea intereselor legitime, care nu au intrat în sfera pedepsei, dar au fost
încălcate în legătură cu executarea ei.
(3) Faptul executării pedepsei nu constituie temei pentru lezarea drepturilor şi intereselor
legitime ale persoanei supuse pedepsei penale precum şi a rudelor sale apropiate.
14. Considerăm a fi oportun organizarea anumitor programe informative şi de reper pentru
rudele şi apropiaţii acestora. În cadrul acestor programe rudele urmează a fi informate cum ar
putea să-i ajute pe foştii deţinuţi să depăşească problemele apărute.
15. Recomandăm a deschide anumite programe speciale televizate şi difuzate la radio.
Aceste emisiuni urmează a fi dedicate problemelor politicii execuţional-penale din Republica
Moldova, conţinînd informaţii accesibile publicului larg.
Avantajele elaborărilor propuse constau în elucidarea lacunelor la nivel de reglementare
juridică şi aplicare practică a dispoziţiilor legale în domeniul resocializării persoanelor supuse
la pedeapsa cu închisoare. În acest sens concluziile şi propunerile formulate pot contribui la
apropierea reglementărilor normative la tendinţele şi exigenţele contemporane contribuind la
optimizarea procesului vizat. În sfîrşit, avantajele elaborărilor propuse rezultă şi din insuficienţa
în literatura de specialitate, din ţara noastră, a unor studii complexe, care să nu se limiteze doar la
un aspect al procesului de resocializare.
În viziunea noastră, specificul impactului elaborărilor efectuate asupra ştiinţei rezidă în
primul rînd, în alegerea subiectului propus pentru analiză, dar şi în combinaţia a mai multor ştiinţe
socioumane. În acelaşi timp, prin conţinutul său, teza prefigurează noi direcţii de cercetare
ştiinţifică în domeniu, constituind punctul de plecare în cercetarea ulterioară a unor problematici
mult mai aprofundate. Prin conţinutul subiectelor elucidate lucrarea se integrează organic în
procesul de perfecţionare a sistemului execuţional penal, contribuind la dezvoltarea culturii juridice
a tuturor subiecţilor implicaţi direct sau indirect în procesul de resocializare a infractorilor.
În contextul rezultatelor obţinute pot fi identificate şi direcţiile de cercetare de perspectivă:
- Resocializarea femeilor condamnate la pedeapsa cu închisoare;
- Specificul resocializării condamnaţilor minori;
- Probleme privind resocializarea condamnaţilor recidivişti;
- Liberarea condiţionată înainte de termen sub aspectul resocializării condamnaţilor la
pedeapsa cu închisoare.

184
BIBLIOGRAFIE

1. Datele statistice ale DIP al MJ al RM privind activitatea economico-financiară în anul 2009.


DIP, Chişinău, 2010.
2. Informaţia privind numărul de deţinuţi în sistemul penitenciar la starea de la 01.01.10
(Caracteristica după numărul antecedentelor penale) //
http://www.penitenciar.gov.md/ro/statistica.html (vizitat 12.04.2010).
3. Caciamac L. ş.a. Coodonator Cojocaru V. Raportul misiunii de evaluare a necesităţilor în
domeniul pregătirii pentru liberare a deţinuţilor. IRP, Chişinău, 2006, 92 p.
4. Vulpescu A. ş.a. Pregătirea pentru liberare a deţinuţilor. Ghid practic, IRP, Chişinău, 2007,
212 p.
5. Cojocaru V. ş.a. Coordonator: Ardeleanu D. Pregătirea pentru liberare a deţinuţilor. Ghid
practic, Chişinău, IRP, 2009, 196 p.
6. Priţcan V. ş.a. Reintegrarea socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie. Ghid
practic, IRP, Chşinău, 2007, 184 p.
7. Ciobanu D. ş.a. Reintegrarea socială a persoanelor liberate din locurile de detenţie. Ghid
practic, IRP, Chişinău, 2009, 200 p.
8. Racu A. ş.a. Coordonator: Ardeleleanu D. Reintegrarea socială a persoanelor liberate din
locurile de detenţie, Raport de monitorizare şi evaluare a activităţii de reintegrare socială a
persoanelor liberate din locurile de detenţie. Chişinău, IRP, 2009, 36 p.
9. Carp S. Criminalitatea penitenciară. Chişinău: Tipografia Academiei „Ştefan cel Mare”,
2008, 190 p.
10. Spoială A. Probaţiunea şi reintegrarea socială a infractorilor supuşi probaţiunii: probleme
criminologice şi de drept execuţional penal. Teză de doctor în drept. Chişinău, 2008, 174 p.
11. Sîli V. Recidiva infracţională: aspecte juridico-penale şi criminologice. Teză de doctor în
drept. Chişinău, 2008, 224 p.
12. Рыбак M.С. Ресоциализация осужденных к лишению свободы: проблемы теории и
практики. Диссертация на соискание ученой степени доктора юридических наук.
Саратов, 2001, 450 с.
13. Багреева E.Г. Социокультурные основы ресоциализации преступников. Диссертация на
соискание учёной степени доктора юридических наук. Москва, 2001, 369 с.
14. Крайнова Н.A. Проблемы ресоциализации неоднократно судимых лиц. Диссертация на
соискание учёной степени кандидата юридических наук. Владивосток, 2002, 255 с.
15. Волкова T.Н. Проблемы отбывания наказания и ресоциализации женщин, осуждённых
к лишению свободы. Диссертация на соискание учёной степени кандидата
юридических наук. Москва, 1995, 130 c.
16. Евтушенко И.И. Условно-досрочное освобождение в аспекте ресоциализации
осуждённых к лишению свободы. Диссертация на соискание учёной степени кандидата
юридических наук. Саратов, 2003, 247 c.
17. Баранов Ю.В. Ресоциализация осуждённых к лишению свободы и освобождённых от
этого наказания: теоретико-методологические и правовые основы. Диссертация на
соискание учёной степени доктора юридических наук. Москва, 2008, 404 с.

185
18. Жулева Ю.В. Ресоциализация осуждённых несовершеннолетних женского пола,
отбывающих наказание в воспитательных колониях: правовые и криминологические
аспекты. Диссертация на соискание учёной степени кандидата юридических наук.
Рязань, 2000, 223 с.
19. Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a. Sub redacţia lui Coteanu I., Seche L.
Bucureşti: Univers enciclopedic, 1998, 1193 p.
20. Florin Marcu. Marele dicţionar de neologisme. Bucureşti: Saeculum I.O., 2002, 960p.
21. Андреенкова Н.В. Проблемы социализации личности. În: Социальные исследования,
вып. 3. Москва: Наука, 1970 с. 38-52.
22. Ануфриев Е.А. О проблемах современности человекознания, Социальная роль и
активность личности. Москва: Московский университет, 1971, 152 c.
23. Гилинский Я.И. Стадии социализации индивида. În: Человек и общество, Проблемы
социализации индивида. Ленинград: Изд. Ленинградского ун-та, 1971 с. 44-55.
24. Кон И.С. Социология личности. Москва: Политиздат, 1967, 383 c.
25. Ерасов Б.С. Социальная культурология, в 2-х ч. Часть 1. Москва: Аспект Пресс, 1994,
380 c.
26. Дюркгейм Э. О разделении общественного труда. Метод социологии. Москва: Наука,
1991, 575 c.
27. Рыбак М.С. Социальная адаптация лиц освобождённых от наказания. În: Вестник
Саратовской Государственной Академии права, 1998, nr. 4 (15), c. 44-48.
29. Потёмкин В.С. Социологический подход к изучению лиц, освобождённых из мест
лишения свободы. În: Теоретические проблемы изучения территориальных различий
преступности. Труды по криминологии / Учёные записки тартуского гос.
университета, Тарту, 1985, c. 126-132.
30. Предупреждение рецидива преступлений, Под ред. Елисеева С.А. Учебное пособие.
Томск: Изд. Томского ун-тета, 1990, 128 c.
31. Антонян Ю.М., Еникеев М.И., Эминов В.Е. Психология преступника и расследования
преступлений, Москва, 1996, 163 c.
32. Чернышова А.В. Ресоциализация осуждённых женщин, отбывающих наказание в
исправительно-трудовых колониях: правовые и организационные вопросы.
Диссертация на соискание учёной степени кандидата юридических наук, Академия
МВД СССР, Москва, 1990 ,196 c.
33. Шаргородский М.Д. Система наказаний и их эффективность. În: Советское
государство и право, 1968, nr. 11, Изд. Наука, c. 53-61,
34. Ciobanu I. Caracteristica criminologică a conceptului de resocializare a infractorului. În:
Revista de ştiinţe penale, Anuar, anul III, 2007, p. 61-68.
35. Resocializare. http:www.dictsociologie.netfirms.com/R/Termeni/resocializare.htm
36. Еникеев М.И. Юридическая психология, Учебник для вузов, Москва: Инфра норма,
2001, 439 c.
37. Ciobanu I., Groza I. Caracteristica criminologică a conceptului de resocializare a
infractorului. În: Revista Naţională de Drept, 2002, nr. 5. p. 45-49.

186
38. Крайнова Н.А. Проблемы ресоциализации неоднократно судимых лиц. Автореферат
диссертации на соискание учёной степени кандидата юридических наук. Владивосток,
2002, 23 c.
39. Кравченко А.И. Культурология, Учебное пособие для вузов, 3-е изд. Москва:
Академический проект, 2001, 496 c.
40. Наказание и исправление преступников, Пособие, Под ред. проф. Антоняна Ю.М.
Москва: ВНИИ МВД СССР, 1992, 392 c.
41. Лелеков В.А., Бочаров В.Г., Мусеибов А.Г. Проблемы ресоциализации
несовершеннолетних и молодёжи, осужденных за преступления, связанные с
наркотиками. În: Территориальные различия преступности, Сб. науч. тр. НИИ МВД
РФ, Москва, 1995, c. 5-27.
42. Баранов Ю.В. Стадии ресоциализации осужденных в свете новых социолого-
антропологических воззрений и социальной философии, Санкт-Петербург:
Юридический центр Пресс, 2006, 275 c.
43. Рыбак М.С., Под ред. Малкова В.П. Ресоциализация осужденных к лишению свободы:
проблемы теории и практики, 2-е изд., испр. и дополн. Саратов: Изд. ГОУ ВПО
«СГАП», 2004, 480 c.
44. Трубников В.М. Социальная адаптация освобожденных от наказания. Диссертация
на соискание учёной степени доктора юридических наук. Харьков, 1991, 519 c.
45. Жулева И.В. Теоретические аспекты ресоциализации несовершеннолетних
осужденных În: Проблемы уголовной ответственности и исполнения наказания,
Сборник научных трудов адъюнктов и соискателей, Рязань, 1999, c. 17-23.
46. Предов Т. Ресоциализация преступников-рецидивистов, Автореферат диссертации на
соискание учённой степени кандидата юридических наукю Москва, 1978, 24 с.
47. Коваль М.И. Социально-правовая адаптация лиц, отбывших длительные сроки
лишения свободы, Диссертация на соискание ученой степени кандидата юридических
наук. Рязань, 1995, 306 c.
48. Шатилов С.В. Освобождение несовершеннолетних из воспитательных колоний и их
социальная адаптация. Диссертация на соискание ученой степени кандидата
юридических наук. Москва, 1997, 156 c.
49. Шмаров И.В. Социальная адаптация освобождённых от наказания. În: Советское
государство и право, 1971, nr. 11. Изд. Наука, c. 100-104.
50. Кулебякин Е.В. К проблеме соотношения объективного и субъективного в процессе
социальной адаптации в современных условиях (макросоциологические аспекты). În:
Проблемы социальной адаптации различных групп населения в современных
условиях, Материалы научной конференции, Владивосток, 2000, 27-33.
51. Файзутдинов Р.М. Лишение свободы: его социальное назначение и функции.
Диссертация на соискание учёной степени кандидата юридических наук. Казань,
2000, 206 c.
52. Ременсон А.Л. Понятие и критерии перевоспитания заключенных. În: Вопросы
советского государства и права. Томск: Изд. Томского университета, 1966, c. 179-192.

187
53. Сундуров Ф.Р. Социально-психологические и правовые аспекты исправления и
перевоспитания правонарушителей, Казань, 1976, 178 c.
54. Титов Н.И., Исправление и перевоспитание осужденных к лишению свободы,
Ленинград, 1966, 153 c.
55. Мелентьев М.П., Пономарев С.Н. Комментарии к Уголовно-исполнительному кодексу
Российской Федерации и Минимальным стандартным правилам обращения с
заключенными. Под oбщ. ред. Мищенкова П.Г. Москва: Экспертное бюро-М, 1997, 800 c.
56. Рябинин А.А. Основы исправительно-трудового (уголовно-исполнительного) права
Российской Федерации. Вопросы дифференциации и индивидуализации наказания.
Москва: Юристъ, 1995, 247 c.
57. Стручков Н.А. Курс исправительно-трудового права. Проблемы общей части.
Москва: Юридическая литература, 1984, 240 c.
58. Трубников В.М. Социальная адаптация освобождённых от отбывания наказания.
Харьков: Основа, 1990, 173 c.
59. Громов В.В., Крылов А.С. Социальные связи в процессе ресоциализации осужденных
În: Применение наказаний не связанных с лишением свободы, Сборник научных
трудов. Москва, 1989, с. 36-42.
60. Еникеев М.И. Основы общей и юридической психологии, Учебник для вузов. Москва:
Юристъ, 1996, 631 c.
61. Isac O. Sociologia devianţei. Chişinău, 2004, 464 p.
62. Рыбак М.С. Ресоциализация осужденных к лишению свободы: проблемы теории и
практики, Саратов: СГАП, 2001, 212c.
63. Воронов В.А. Ресоциализация преступника – основная цель нового уголовного
наказания. În: Цели уголовного наказания, Рязань, 1990, c. 70-73.
64. Галикеев Р.Г., Чякубаш Ю. Ресоциализация как цель исполнения наказания. În:
Материалы межвузовской научно-теоретической конференции «Биологические и
социальное в личности преступника и проблемы ее ресоциализации». Уфа: УВШ
МВД РФ, 1994, c. 132-137.
65. Legea Republicii Moldova cu privire la sistemul penitenciar Nr. 1036-XIII din 17.12.1996.
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 06.03.1997, nr. 15/154.
66. Codul de executare al Republicii Moldova Nr. 443-XV din 24.12.2004, în vigoare din
01.07.2005. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 03.03.2005, nr. 34-35/112.
67. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 1624 din 31.12.2003 cu privire la aprobarea
Concepţiei reformării sistemului penitenciar şi planului de măsuri pe anii 2004 – 2020
pentru realizarea Concepţiei reformării sistemului penitenciar. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 16.01.2004, nr. 13-15, Modificată prin Hotărîrea Guvernului
Republicii Moldova Nr. 738 din 29.06.07. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
13.04.07. nr. 98-102.
68. Preda V. citat de Ciobanu I., Groza I. Caracteristica criminologică a conceptului de
resocializare a infractorului. În: Revista Naţională de Drept, 2002. nr. 5, p. 45-49.
69. Остердаль Б. Шведский опыт привлечения общества к помощи осужденным и их
последующей адаптации. În: В защиту прав и свобод в уголовно-исполнительной

188
системе: Сборник материалов 16-го заседания Руководящей группы Совета Европы
по реформированию уголовно-исполнительной системы Российской Федерации
(Саратов, 16 – 20 сентября 2003 года). Под общ. ред. Калинина Ю.И., c. 66-72.
70. Волошина Л.А. Создание службы ресоциализации – насущная потребность времени.
În: Связь юридической науки с практикой. Москва: Изд. ИГИП АН СССР, 1986, c.
322-328.
71. Рябинин А.А. Дифференциация и индивидуализация наказания в виде лишения
свободы. Автореферат диссертации на соискание учёной степени доктора
юридических наук, Москва, 1995, 48 с.
72. Ной И.С. Сущность и функции уголовного наказания в советском государстве.
Саратов: СГУ, 1973, 191 c.
73. Aramă E. Istoria dreptului românesc. Chişinău: S.A. „Reclama”, 1998, 200 p.
74. Sali N. Reforma sistemului penal. Apariţia închisorilor. În: Materiale ale conferinţei
ştiinţifico-practice internaţionale din 14-15 februarie 2002 cu genericul „Pedeapsa ca formă
a răspunderii penale”, responsabil de ediţie Bujor V., redactor ştiinţific Laşcu M. Chişinău:
Centrul editorial al Universităţii de Criminologie, 2002, p. 68-72.
75. Rotaru M. Evoluţia pedepselor în sistemul dreptului penal medieval din Moldova şi Ţara
Românească. În: Materiale ale conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale din 14 – 15
februarie 2002 cu genericul “Pedeapsa ca formă a răspunderii penale”, responsabil de
ediţie Bujor V., redactor ştiinţific Laşcu M. Chişinău: Centrul editorial al Universităţii de
Criminologie, 2002, p. 57-62.
76. Istoria dreptului Romanesc, Vol. I, Coordonator: Ceterchi I. Bucureşti: Academiei RSR,
1980, 664 p.
77. Соколов Е. Исправительные учреждения Молдовы, Руководство по обучению
сотрудников исправительных учреждений Молдовы, редакция Платек М. Варшава,
1997, 269 c.
78. Florea V., Florea L. Dreptul execuţional penal. Chişinău: ARC, 1999, 287 p.
79. Codul de executare a sancţiunilor de drept penal Nr. 1524 – XII din 22.06.1993. În: Monitor
30.01.1994, nr. 1/1 (abrogat).
80. Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova Nr. 1298 –XIII din 34.07.97 privind ratificarea
Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi a
unor protocoale adiţionale la această convenţie. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 21.08.1997, nr. 54-55/502.
81. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 865 din 28.12.1995 cu privire la chestiunile ce
ţin de transferarea Direcţiei Instituţiilor Penitenciare în subordinea Ministerului Justiţiei.
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 28.03.1996, nr. 19/138.
82. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 796 din 20.09.1997 cu privire la aprobarea
Concepţiei dezvoltării sistemului penitenciar al Ministerului Justiţiei pînă în anul 2000. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 09.10.1997, nr. 66.
83. Codul penal al Republicii Moldova Nr. 985-XV, din 18.04.2002, în vigoare de la 12.06.2003.
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 13.09.2002, nr. 128-129/1012.

189
84. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 583 din 26.05.2006 cu privire la aprobarea
Statutului executării pedepsei de către condamnaţi. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 16.06.2006, nr. 91-94/676.
85. Legea Nr. 15-XVI din 15.02.2008 (în vigoare din 21.03.2008) pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 1036-XIII din 17.12.1996 cu privire la sistemul penitenciar. În:
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 21.03.2008, nr. 57-60/187.
86. Уголовно-исполнительное право, под ред. Селиверстова В.И. Москва: Юриспруденция,
2002, 363 c.
87. Carp S. Drept execuţional penal, Chişinău, 2010, 344 p.
88. Английский опыт «визитирования» тюрем // http://www.mhg.ru/files/knigi/spravvizit.doc
89. Comunicat de presă cu privire la violarea drepturilor deţinuţilor //
http://www.humanrights.md/rom/news/Com%20de%20presa%20violare%20dr.%20detinut
%2022%2001%202008.htm (vizitat 26.09.09).
90. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 77 din 23.01.2006 privind instituirea
Comitetului pentru Plîngeri. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 03.02.2006, nr. 21.
91. Redpath J., Hriptievschi N. Evaluarea procesului de transformare a sistemului de justiţie
penală în Republica Moldova. Chişinău: Cartier, 2009, 144 p.
92. Comunicat de presă privind situaţia respectării drepturilor persoanei private de libertate din
Republica Moldova //http://www.humanrights.md/rom/news/Ordin%20cu%20carnet.htm
(vizitat 26.09.09).
93. Legea privind controlul civil asupra respectării drepturilor omului în instituţiile care asigură
detenţia persoanelor Nr. 235 din 13.11.2008 (în vigoare din 19.03.2009). În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 19.12.2008, nr. 226-229.
94. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 286 din 13.04.2009 privind aprobarea
Regulamentului cu privire la activitatea Comisiei de monitorizarea a respectării drepturilor
omului în instituţiile care asigură detenţia persoanelor. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 11.04.2009, nr. 78-79/337.
95. Reintegrarea socială şi supravegherea infractorilor în opt ţări europene, Editor: A.M. Van
Kalmthout, traducător: Durnescu I. Chişinău, 2004, 311p.
96. Ulianovschi X. ş.a. Ghidul consilierului de probaţiune, IRP, Chişinău, 2004, 172 p.
97. Graur I. Centrele de Justiţie Comunitară, Practica Internaţională. În: Materialele Conferinţei
Ştiinţifice „Strategia de dezvoltare a centrelor de justiţie comunitară”, Chişinău, 6-8
februarie 2007, p. 21-23.
98. Греков М.Л. Тюремные системы: состояние, перспективы, Автореферат диссертации
на соискание учёной степени кандидата юридических наук. Краснодар, 2000, 27 c.
99. Huitfeldt I. Geografia pedepsei. În: Materialele conferinţei pe tema criminologiei cu
genericul „Politica penală a Republicii Moldova în tranziţie către standardele europene, 8
aprilie 2008, Palatul Republicii, Chişinău, Conferinţă organizată de Ministerul Justiţiei al
RM, Procuratura Generală a RM, Institutul de Reforme Penale şi Misiunea Norvegiană de
Experţi pentru Promovarea Supremaţiei Legii în Moldova.
100. Система исполнения уголовных наказаний за рубежом // http://www.edu-
zone.net/show/51729.html (vizitat 14.10.08).

190
101. Рудовский Д. и др. Права заключенных, Пособие по защите прав заключенных,
Перевод с английского Ковина И.А. Санкт-Петербург: Лик, 1999, 136 с.
102. Newman D.J., Anderson P.R. Introduction to criminal justice. New York, 1989, 470 p.
103. Андреев Н.А. и др. Ресоциализация осужденных в пенитенциарных учреждениях
ФРГ (социально-психологический аспект): Учебное пособие, Москва: Права человека,
2001, 182 с. http://allrus.info/data/200211/bbk_67.2.doc (vizitat 18.10.08).
104. Новый уголовный кодекс Франции. Москва: Изд. «Юридический колледж МГУ»,
1993, 212 c.
105. Уголовное законодательство зарубежных стран (Англии, США, Франции, Германии,
Японии). Сборник законодательных материалов. Под ред. Игнатова А.И., и
Козочкина И.Д. Москва: Зерцало, 1999, 325 c.
106. Ансель М. Перевод с французского: Лапшина Н.С., Под. ред. Пионтковского А.А.,
Новая социальная защита, Гуманистическое движение в уголовной политике,
Москва: Прогресс, 1970, 312 c.
107. Александров Ю. Пенитенциарная система Франции по состоянию на июль 2003 года
// http://index.org.ru/turma/ft/po/fr031111.html (vizitat 14.10.08).
108. Заработай на тюрьму. În: Московские Новости nr. 47 (1314)\ 09 – 15 декабря 2005, с.17.
109. Йохансон Л.Б. Общие сведения о системе исполнения наказаний в Швеции.
http://www.ceip.narod.ru/swed.htm (vizitat 14.10.08).
110. Coliander P. Experienţa Suediei în pregătirea pentru liberare din detenţie. În: Materialele
Conferinţei Internaţionale „Pregătirea pentru eliberare din locurile de detenţie”. Chişinău,
Hotelul „Turist”, Sala de conferinţe 18-19 noiembrie 2003.
http://www.irp.md/item.php?text_id=479 (vizitat 23.03.08)
111. Уголовный кодекс Республики Беларусь от 9 июля 1999 г. N 275-З, Принят Палатой
представителей 2 июня 1999 года, Одобрен Советом Республики 24 июня 1999 года.
http://www.law.edu.ru/norm/norm.asp?normID=1243720 (vizitat 28.10.08)
112. Уголовно-исполнительный кодекс Республики Беларусь от 11 января 2000 г. N 365-З,
Принят Палатой представителей 14 декабря 1999 года, Одобрен Советом Республики
22 декабря 1999 года. http://www.levonevski.net/pravo/kodeksy/uik/index.html (vizitat
28.10.08).
113. Уголовный Кодекс Китайской Народной Республики. Принят на 5-й сессии
Всекитайского собрания народных представителей шестого созыва 14 марта 1997 г.
http://ukknr.ucoz (vizitat 28.10.08).
114. Иванов А.М., Корчагин А.Г. Преступление и наказание в странах Азиатско-
Тихоокеанского региона. Учебное пособие. Владивосток: Изд. Дальневосточного
университета, 1999, 135c.
115. Уэда К. Преступность и криминология в современной Японии. Перевод с японского,
Под общ. ред.: Еремина В.Н., Кузнецовой Н.Ф. Москва: Прогресс, 1989, 256 c.
116. Морозов Н.А. Преступность и борьба с ней в современной Японии. Диссертация на
соискание ученной степени кандидата юридических наук. Владивосток, 2000, 193 c.

191
117. Adam A., Cocîrţă A., Cojocaru V. Ghidul rudelor persoanelor condamnate, IRP, Chişinău,
2006, 100 p.
118. Исправительно-трудовая психология, Учебник, под ред. Платонова К.К., Глоточкина
А.Д., Игошева К.Е., Рязань, 1985, 365 c.
119. Глоточкин А.Д., Пирожков В.Ф. Исправительно-трудовая психология, Под ред.
Платонова К.К. Москва: Изд. Академии МВД СССР, 1974, 426 с.
120. Programul cu privire la organizarea activităţii cu deţinuţii noi sosiţi în penitenciar, aprobat
prin ordinul DIP nr. 27 din 01.03.2006.
121. Уголовно-исполнительный кодекс Украины, Научно-практический комментарий, Под
ред. проф. Степанюка А. Ф. Харьков: Одиссей, 2006, 600 c.
122. Понамарёв П.Г. Международные правовые стандарты обращения с заключёнными и
национальные варианты их реализации. Рязань: Изд. РВШ МВД РФ, 1994, 59 c.
123. Ansamblul de reguli minime ale ONU pentru tratamentul deţinuţilor, adoptate prin
Rezoluzia din 30.08.1955 de primul Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi
tratamentul delincvenţilor, desfăşurat la Geneva în 1955. În: Culegere de acte normative
naţionale şi internaţionale în domeniul penal, Vol. I, Revista de ştiinţe penale (Supliment
2007), Chişinău: Cartea juridică, 2007, p. 10-24.
124. Oancea I. Drept execuţional penal. Bucureşti: ALL, 1998, 336 p.
125. Белый Н.А. Пенитенциарное право Республики Молдова, Курс лекций, Кишинэу,
2001, 204 с.
126. Buzatu M. Regimul penitenciar, scop, cerinţe, mijloace şi elemente. În: Buletin penitenciar,
1982 nr. 4, p. 8-11.
127. Высотина А.А. Педагогические основы процесса исправления и перевоспитания
осужденных в ИТУ. Москва: Юридическая литература, 1977, 200 с.
128. Gladchi Gh. ş.a. Noua legislaţie penală şi procesual penală (Realizări şi controverse.
Impactul asupra detenţiei). IRP, Chişinău, 2007, 240 p.
129. Nivelul respectării drepturilor deţinuţilor în Republica Moldova nu corespunde normelor
internaţionale.http://www.comunicate.md/index.php?task=articles&action=view&article_i
d=456 (vizitat 11.04.09).
130. Strutzescu P. Penitenciarele – o problemă socială a Republicii Moldova.
http://www.ladom.org.md/?p=mddrepturile_detinutilor&id=7d73c54a79e20d48115293c12
a2ca849 (vizitat 16.02.08).
131. Centrul de asistenţă juridică pentru deţinuţi – un mijloc de sporire a accesului la justiţie.
http://www.ladom.org.md/?p=derulare&id=565e75c687f4e5f355c0f910ad642595(vizitat
22.06.09).
132. Фуко М. Надзирать и наказывать. Рождение тюрьмы. Пер. с фр. Наумова В., под
ред. Борисовой И. Москва, 1999, 480 c.
133. Rusu O. Consideraţii privind munca social-utilă ca unul din mijloacele de corijare a
condamnatului. În: Analele Ştiinţifice ale Academiei “Ştefan cel Mare” a MAI al RM,
Seria “Ştiinţe socioumanistice”, Ediţia a VI-a, Academia “Ştefan cel Mare”, Chişinău,
2006, p. 219-222.

192
134. Маркс К., Энгельс Ф. Собрание сочинений, Том 20. Москва: Государственное
издательство политической литературы, 1961, 827 c.
http://libelli.ru/library/tema/sc/marxism/me_ss2.htm (vizitat 29.05.09)
135. Notă informativă privind activitatea sistemului penitenciar pe parcursul anului 2009 şi
obiectivele ce urmează a fi realizate în anul 2010 (încadrarea condamnaţilor în cîmpul
muncii), DIP, Chişinău, 2010.
136. Говорухин Е. А. Организация режима в исправительно-трудовых учреждениях.
Рязань, 1987, 200 c.
137. Carp S. Prevenirea criminalităţii penitenciare, Chişinău, 2004, 214 p.
138. Instrucţiunea cu privire la procedura compensării privilegiate a zilelor de muncă din contul
duratei pedepsei, aprobată prin ordinul ministrului justiţiei nr. 298 din 08.08.2007.
139. Ordinul DIP nr. 101 din 14.06.2006 despre implementarea Programului de încadrare în
cîmpul muncii a condamnaţilor.
140. Шамис А.В. Основные средства воздействия на осужденных и механизм их
реализации. Изд. РИПК МВД России, Домодедово, 1996, 179 с.
141. Zidaru P. Drept execuţional-penal. Bucureşti: Press Mihaela SRL, 1997, 261 p.
142. http://dexonline.ro (vizitat 11.03.09)
143. Ефимов М.А. Основы советского исправительно-трудового права, Учебное пособие,
под ред. Клинова Н.И. Свердловск, 1963, 159 c.
144. Rusu O. Unele aspecte ale procesului de resocializare a persoanelor condamnate la
pedeapsa cu închisoare. În: Criminalitatea regională: probleme şi perspective de
combatere, Materialele Conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale din 25-26 mai 2005,
ediţia a III-a, Academia Ştefan cel Mare a MAI al RM, Chişinău, 2005, p. 410-415.
145. Макаренко А.С. Методика организации воспитательного процесса.
http://antmakarenko.narod.ru/liter/vospm/metod.htm (vizitat 05.07.08)
146. Сухомлинский В.А. Сердце отдаю детям. 1969.
http://www.klex.ru/books/serdtce_otdayu_detyam.rar (vizitat 05.07.08).
147. Сухомлинский В.А. Рождение гражданина. Москва: Молодая гвардия, 1971, 336 с.
148. Ordinul DIP nr. 7 din 18.01.2006 de aprobare a Programului de iniţiere a deţinuţilor în
domeniul ştiinţelor socio-juridice.
149. Ordinul DIP nr. 56 din 25.04.2006 de aprobare a Programului cu privire la organizarea
educaţiei fizice şi sport cu condamnaţii – „Prosport”.
150. Ordinul DIP nr. 183 din 21.09.2007 “Despre aprobarea Programului individual cu privire
la planificarea executării pedepsei penale a deţinutului.
151. Литвишков В.М., Миткина А.В. Пенитенциарная педагогика, Курс лекций Москва:
Изд. МПСИ, 2004, 400 c.
152. Regulamentul cu privire la organizarea şi desfăşurarea atestării anuale a condamnaţilor,
aprobat prin Ordinul DIP nr. 52 din 14.03.2007.
153. Стуров М. Атестирование осужденных в отряде. În: Воспитание и правопорядок,
1987, nr. 12, c. 35-38.

193
154. Михлин А.С. Проблемы досрочного освобождения от отбывания наказания,
Учебное пособие. Москва: ВНИИ МВД СССР, 1982, 152 c.
155. Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii Serviciului socio-educativ şi
probaţiune din penitenciare aprobat prin ord. DIP nr. 124 din 18.06.2007.
156. Pop O. Misiunea Bisericii în penitenciar. Bucureşti: Tradiţie, 2000, 224 p.
157. Toncoglaz V. Activitatea serviciului socio-educativ în penitenciare. În: Materialele
Conferinţei Ştiinţifice „Strategia de dezvoltare a centrelor de justiţie comunitară”, Chişinău,
6-8 februarie 2007, p. 85-87.
158. Legea cu privire la probaţiune Nr. 8-XVI din 14.02.2008. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 13.06.2008, nr. 103-105/389.
159. Codul electoral Nr. 1381-XIII din 21.11.2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
08.12.1997, nr. 81/667.
160. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Marea cameră), cauza Hirst contra Regatului Unit
al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Decizia nr. 2 din 6 octombrie 2005.
http://www.scj.ro/strasbourg%5Chirst-UK%20RO.htm (vizitat 28.11.08)
161. Peteanu M. Orientarea profesională, Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică, 1983, 160 p.
162. Raport privind activitatea sistemului penitenciar în primele 6 luni ale anului 2008, DIP,
Chişinău, 2008.
163. Rusu O. Aspecte psihologice ale resocializării penitenciare a condamnaţilor. În: Legea şi
viaţa, 2009, nr. 1 (205), p. 50-55.
164. Хохряков Г.Ф. Парадоксы тюрьмы, Проблемы, дискуссии, предложения. Москва:
Юридическая литература, 1991, 224 c.
165. Cuşnir V., Zosim A. Principalele alternative ale detenţiunii penitenciare în dreptul penal
contemporan (studiu monografic). Chişinău, 2007, 187 p.
166. Rusu O., Osadcii C. Rolul psihologului şi al psihologiei penitenciare în mediul corecţional.
În: Probleme actuale de prevenire şi combatere a criminalităţii, Anuar ştiinţific, Ed. a 4-a,
Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a MAI al RM, 2003, p. 187-191.
167. Florian G. Dinamică penitenciară, Reforma structurilor interne. Bucureşti: Oscar print,
1999, 350 p.
168. Евтушенко И.И. Условно-досрочное освобождение осужденных к лишению свободы и
их ресоциализация, Монография. Волгоград: Волг. ГТУ, 2005, 174 c.
169. Шмаров И.В. Предупреждение преступлений среди освобожденных от наказания
(проблема социальной адаптации), Москва: Юридическая литература, 1974, 136 c.
170. Пастушеня А.Н. Психолого-педагогические аспекты правового регулирования и
исправления осужденных в условиях лишения свободы. În: Реализация
гуманистических начал решений XXVII съезда КПСС и XIX Всесоюзной партийной
конференции по совершенствованию правовой системы в сфере исполнения
уголовно-правовых мер воздействия и исправления осужденных, Материалы
Всесоюзной научно-практической конференции, Изд. РВШ МВД СССР, Рязань,
1989, c. 257-260.

194
171. Селиверстов В. Теоретические проблемы правового положения лиц, отбывающих
наказания. Москва: Изд. Академии МВД СССР, 1992, 150 c.
172. Ordinul DIP nr. 182 din 20.09.2007, cu privire la aprobarea Regulamentului privind
organizarea şi desfăşurarea activităţii Serviciului psihologic în penitenciare.
173. Новиков В.П. Сущность НЛП и возможности его применения в работе с
осужденными. În: Психология в ИТУ, Сборник статьей. Домодедово: Изд. РИПК
МВД РФ, 1993, c. 25-34.
174. Дебольский М.Г. Основные функции психологической службы в ИТУ. În: Психология
в ИТУ, Сборник статьей. Домодедово: Изд. РИПК МВД РФ 1993, c. 3-8.
175. Алферов Ю.А. Ситуативно-пенитенциарные фотосюжеты как апперцепционный
метод изучения личности. În: Психология в ИТУ, Сборник статьей. Домодедово,
Изд. РИПК МВД РФ, 1993, c. 34-40.
176. Байдаков Г.П. Система основных принципов процесса исправления и перевоспитания
осужденных. În: Личность преступника и вопросы исправления и перевоспитания
осужденных, Сборник научных трудов. Москва, 1991, c. 56-66.
177. Дубинин П., Карпец И., Кудрявцев В. Генетика, поведение, ответственность,
Москва: Наука, 1982, 304 c.
178. Яковлев А. и др. Вопросы борьбы с преступниками-рецидивистами, Под ред.
Якубовича М.И., Москва: Изд. Высшей школы МООП РСФСР, 1964, 100 c.
179. Ordinul DIP nr. 141 din 30.08.06 de aprobare a Criteriilor cu privire la perfectarea
caracteristicilor condamnaţilor.
180. Крайнова Н.А. Личностные особенности и процесс социальной реабилитации. În:
Дальневосточные криминалистические чтения, Сборник научных трудов, Вып. 5, отв.
ред. Яровенко В., Владивосток, 2000, c. 99-103.
181. Рогачевский Л. Эмоции и преступления. Ленинград: Знание, 1984, 35 c.
182. Dispoziţia DIP nr. 116 din 11.07.06 privind implementarea Programului de reabilitare
psiho-socială a persoanelor consumatoare de droguri.
183. Антонян Ю., Бородин С. Преступность и психические аномалии, Отв. ред. Кудрявцев
В.Н. Москва: Наука, 1987, 208 c.
184. Ordinul DIP nr. 113 din 12.07.2006 despre implementarea Programului cu privire la
reducerea violenţei în mediul penitenciar.
185. Михлин А.С. Изучение личности в ИТУ, Москва, 1975, 32 c.
186. Bîrgău M., Carp S., Bulai Iu. Deţinutul şi drepturile sale. Chişinău, 2003, 180 p.
187. Кант Э. Сочинения в 6-ти томах, Том 5, Перевод с немецкого, Под общей редакции
Асмуса В.Ф. и др. Москва: Мысль, 1966, 568 c.
188. Тэйлор Э.Б. Первобытная культура. Москва: Политиздат, 1989, 523 c.
189. Моль А. Социодинамика культуры, Перевод с французского. Москва: Прогресс, 1973,
404 c.
190. Анисимков В.М. Россия в зеркале уголовных традиций. Санкт-Петербург:
Юридический центр Пресс, 2003, 204 c.
191. Хохряков Г.Ф., Саркисов Г.С. Преступления осужденных: причины и
предупреждение, Ереван, 1988, 280 c.

195
192. Ушатиков А.И., Казак Б.Б. Основы пенитенциарной психологии. Рязань: Узоречье,
2002, 554 c.
193. Александров Ю.К. Тюремный закон. Москва: Правовое просвещение, 1998, 288 c.
194. Хохряков Г., Голубев В., Кудряков Ю. Личность в условиях изоляции от общества.
Москва, 1983, 253 c.
195. Антонян Ю.М., Еникеев М.И., Эминов В.Е. Психология преступления и наказания.
Москва: Пенатес-Пенаты, 2000, 454 c.
196. Мид М. Культура и мир детства, Перевод с английского, Избранные произведения.
Москва: Наука, 1988, 430 c.
197. Олейник А.Н. Тюремная субкультура в России: от повседневной жизни до
государственной власти. Москва: Инфра-М, 2001. 416 c.
198. Анисимков В.М., Рыбак М.С. Субкультурные категории в местах лишения свободы
(Криминальные масти). Саратов: СГАП, 1998, 104 c.
199. Тюрьмы и колонии России, под ред. Мирзоева Г. Москва: ЛИГА РАЗУМ, 1998, 340 c.
200. Никитский Л.В. Рядом за стеной, Москва, 1989, 478 c.
201. Дубяги Ю. Следующая жертва – ты! Азбука безопасности. Москва, 1995.
202. Informaţia privind numărul de deţinuţi în sistemul penitenciar la starea de la 01.01.10
(numărul deţinuţilor în penitenciare). http://www.penitenciar.gov.md/ro/statistica.html
(vizitat 12.04.2010).
203. Notă informativă privind activitatea sistemului penitenciar al Republicii Moldova în
primele 6 luni ale anului 2008. DIP, Chişinău, 2008.
204. Informaţia privind numărul de deţinuţi în sistemul penitenciar la starea de la 01.01.10
(Caracteristica după vîrstă). http://www.penitenciar.gov.md/ro/statistica.html (vizitat 12.04.2010).
205. Moraru V, Rusu O. Direcţiile de activitate ale asistentului social în instituţiile penitenciare.
În: Revista Naţională de Drept, 2009, nr. 4 (103), p. 23-30.
206. Шнайдер Г.Й. Криминология, Под. ред. Иванова Л.О. Перевод с немецкого. Москва:
Прогресс-Универс, 1994, 502 c.
207. Долженкова Г.Д. Международное пенитенциарное сотрудничество в области
социального обеспечения осужденных к лишению свободы. În: Журнал российского
права, 2001, nr. 3, Изд. Норма. c. 122-131.
208. Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru
minori (Regulile de la Beijing), adoptate de adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 40/33
din 29.11.1985. În: Culegere de acte normative naţionale şi internaţionale în domeniul
penal. Vol. I, Revista de ştiinţe penale (Supliment 2007). Chişinău: Cartea juridică, 2007, p.
51- 69.
209. Rusu O. Unele probleme actuale privind resocializarea condamnaţilor minori. În:
Probleme actuale ale prevenirii şi combaterii criminalităţii, Anuar ştiinţific, ediţia a IX-a.
Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a MAI al RM, 2009, p. 380-388.
210. Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994, în vigoare de la 27.08.1994. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 12.08.1994, nr. 1.
211. Legea asistenţei sociale Nr. 547-XV din 25.12.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova din 12.03.2004, nr. 42-44/249.

196
212. Notă informativă privind activitatea sistemului penitenciar pe parcursul anului 2008 şi
obiectivele ce urmează a fi realizate în anul 2009, DIP, Chişinău, 2009.
213. Raportul Comitetului european pentru prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentelor
inumane sau degradante (CPT) din 16 februarie 2006, în urma vizitei efectuate în Moldova la 20-
30 septembrie 2004. http://www.lhr.md/rapoarte/do/cpt/raport.cpt.2004.pdf. (vizitat 17.11.2008).
214. Raport pe ţară realizat de Departamentul de Stat al SUA din 11 martie 2008 cu privire la
practicile în domeniul drepturilor omului în Moldova în anul 2007.
http://www.lhr.md/rapoarte/do/usa/raport.sua.2007.doc. (vizitat 17.11.2008).
215. Raportul Amnesty International 2007 cu privire la situaţia drepturilor omului în Moldova
în 2006 http://www.lhr.md/rapoarte/do/raport.amnesty.intern.2007.doc (vizitat 17.11.2008).
216. Raportul Centrului pentru Drepturile Omului din Moldova, privind respectarea drepturilor
omului în Republica Moldova în anul 2007.
http://www.lhr.md/rapoarte/do/cdom/raport.cdom.2007.doc (vizitat 17.11.2008).
217. Бирюков Ю. Роль, место и задачи социальной работы в пенитенциарных
учреждениях. În: Материалы Всероссийской научно-технической конференции
(Мурманск, 16-29 апреля 2002 г.). Мурманск: МГТУ, 2002, c. 58-61.
218. Глоточкин А.Д., Пирожков В.Ф. Психологические состояния человека, лишеннного
свободы. Москва, 1968, 34 c.
219. Хохряков Г.Ф. Криминология, учебник, отв. ред. Кудрявцев В.Н. Москва: Юристъ,
2000, 511c.
220. Волошин Н.И. и др. Освобождение осужденных из мест лишения свободы. Москва:
ВНИИ МВД СССР, 1978, 128 с.
221. Михлин А.С., Потемкина А.Т. Освобождённые от наказания: права, обязанности и
бытовое устройство, Учебное пособие, Хабаровск: Изд. Хабаровской ВШ МВД
СССР, 1989, 96 c.
222. Данилин Е., Наумов С. Ресоциализация осужденных в колониях-поселениях в процессе
совместного проживания с семьей. În: Ведомости уголовно-исполнительной системы
РФ, 2003, nr. 7, Москва, 2003, c. 30-33.
223. Бриллиантов А.В. Подготовка осужденных к освобождению и вопросы
ресоциализации, Наказание и исправление преступников, Под ред. проф. Антоняна
Ю. Москва, 1992, 285 c.
224. Волошин Н. Организационно-правовые проблемы социальной адаптации
освобожденных от отбывания наказания. În: Комплексная разработка проблем
исполнения наказания, Сборник научных трудов ВНИИ МВД СССР, nr. 50, Москва,
1979, c. 64-75.
225. Vulpescu A. Pregătirea pentru liberare a deţinuţilor în contextul programelor de
reabilitare socială. În: Materialele Conferinţei Internaţionale cu genericul „Pregătirea
pentru eliberare din locurile de detenţie”, 18-19 noiembrie 2003, Chişinău, Hotelul
„Turist”, sala de conferinţe. http://www.irp.md/files/1201014936_ro.pdf. (vizitat 23.03.08).

197
226. Ordinul DIP nr. 81 din 23.05.06 de aprobare a Programului cu privire la pregătirea
deţinuţilor pentru liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen.
227. Ordinul DIP nr. 36 din 20.03.06 despre implementarea programului cu privire la
pregătirea pentru liberarea deţinuţilor din detenţie „Prosocial”.
228. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr. 1353 din 20.12.2005, Pentru aprobarea
Regulamentului privind modul de plată a indemnizaţiilor unice pentru persoanele eliberate
din locurile de detenţie. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 23.12.2005, nr. 172-
175/1437.
229. Уголовно-исполнительное право, под ред. Толкаченко A.A. Санкт-Петербург:
Юридический центр-Пресс, 2004, 436 c.
230. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU prin
Rezoluţia 217 (III) din 10.12.1948. În: Tratate internaţionale la care Republica Moldova
este parte (1990 – 1998), Vol. I, Chişinău, 1998, p. 11-18.
231. Rusu O. Statutul juridic al condamnaţilor în contextul noii legislaţii execuţioanal-penale a
Republicii Moldova. În: Probleme actuale de prevenire şi combatere a criminalităţii, Anuar
ştiinţific, ed. a VI-a. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare” a MAI al RM, 2006, p. 227-233.
232. Rusu O. Statutul juridic al persoanelor liberate din detenţie în contextual resocializării lor.
În: Revista Naţională de Drept, 2008, nr. 12 (99), p. 71-75.
233. Lege cu privire la arme Nr. 110-XIII din 18.05.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 08.09.1994, nr. 4/43.
234. Legea cu privire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei Nr. 1245-XV din
18.07.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 10.10.2002, nr. 137-138/1054.
235. Legea serviciului public Nr. 443-XIII din 04.05.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 02.11.1995, nr. 61/681.
236. Legea cu privire la Procuratură Nr. 118-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 18.04.2003, nr. 73-75/328.
237. Legea cu privire la avocatură Nr. 1260-XVI din 22.07.2005, În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 12.09.2002, nr. 126-127/1001.
238. Regulamentul cu privire la serviciul în organele afacerilor interne aprobat prin Hotărîrea
Guvernului Republicii Moldova Nr. 334 din 08.07.1991.
239. Codul civil al Republicii Moldova, Nr. 1107-XV din 06.05.2002. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 22.06.2002, nr. 82.
240. Иногамов Ш.Х. Наказание отбыто. Как жить дальше? Практическое пособие,
Москва: Юридическая литература, 1990, 170 c.
241. Botnaru S. ş.a. Drept penal, Partea generală, Vol. I. Chişinău: Cartier, 2005, 624 p.
242. Borodac A. ş.a. Manual de drept penal, Partea generală, Chişinău, 2005, 516 p.
243. Codul penal al Republici Moldova, Comentariu, sub redacţia lui Barbăneagră A. Chişinău:
ARC, 2003, 836 p.
244. Bulai C. Manual de drept penal, Partea generală, Bucureşti: ALL, 1997, 648 p.
245. Бобылева И.Ю. Влияние длительных сроков лишения свободы на ресоциализацию
осужденных. În: Исполнение наказаний и социальная адаптация освобожденных,

198
Сборник научных трудов ВНИИ МВД РФ, Москва: Изд. ВНИИ МВД СССР, 1990, c.
41-49.
246. Пищелко А.В. Психолого-педагогические основы ресоциализации личности
осужденных. Домодедово: Изд. РИПК МВД России, 1995, 247 c.
247. Карпец И.И. Проблема преступности. Москва: Юридическая литература, 1969, 168 c.
248. Rusu O. Probleme organizatorico-juridice ale adaptării sociale a persoanelor liberate din
locurile de detenţie. În: Legea şi viaţa, 2009, nr. 5 (209), p. 8-14.
249. Шмаров И.В. Преодоление последствий отбывания уголовного наказания. În:
Советское государство и право, 1997, nr. 2, c. 84-91.
250. Priţcan V. Repere teoretico-aplicative vizînd reintegrarea socială a persoanelor liberate din
locurile de detenţie. În: Materialele Conferinţei Ştiinţifice „Strategia de dezvoltare a centrelor
de justiţie comunitară”, Chişinău, 6-8 februarie 2007, IRP, Chişinău, 2007, p. 71-76.
251. Ciobanu I., Criminologie, Vol. III. Chişinău: Cartea juridică, 2006, 296 p.
252. Bîrgău M. Criminologie, Partea specială. Chişinău, 2005, 388 p.
253. Aванесов Г.А. Теория и методология криминологического прогнозирования. Москва:
Юридическая литература, 1972, 334 c.
254. Васильев В.Л. Юридическая психология, Учебник. Санкт-Петербург: Изд. Питер,
1997, 656 c.
255. Legea Republicii Moldova cu privire la adaptarea socială a persoanelor eliberate din
locurile de detenţie, Nr. 297-XIV din 24.02.1999. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 22.04.1999, nr. 39-41/171.
256. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la crearea Centrului coordonator de
adaptare socială a persoanelor eliberate din locurile de detenţie Nr. 918 din 05.10.1999.
În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 14.10.1999, nr. 112-114/975.
257. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la unele măsuri de reintegrare socială
a persoanelor eliberate din locurile de detenţie Nr. 331 din 23.04.2009 prin care a fost
aprobat Programul de pregătire pentru eliberare şi reintegrare socială a persoanelor
eliberate din locurile de detenţie pe anii 2009-2010. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 08.05.2009, nr. 86-88/385
258. Коваль М.И. Социально-правовая адаптация лиц, отбывших длительные сроки
лишения свободы. Автореферат диссертации на соискание учёной степени кандидата
юридических наук. Рязань, 1995, 22c.
259. Priţcan V. ş.a. Coordonator: Cojocaru V. Raport: Evaluarea necesităţilor în domeniul
reintegrării sociale a persoanelor liberate din detenţie, IRP, Chişinău, 2007, 64 p.
260. Popa V. Învaţă să trăieşti în comunitate, Ghidul persoanelor liberate din locurile de
detenţie, IRP, Chişinău, 2006, 40 p.
261. Legea privind ocuparea forţei de muncă şi protecţia socială a persoanelor aflate în
căutarea unui loc de muncă Nr. 102 din 13.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 15.04.2003, nr. 70-72/312.
262. Ordinul Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă nr. 100 din 31.10.2005
privind procedura de mediere a munci.

199
263. Ordinul Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă nr. 51 din 21.11.2003 cu
privire la procedura standard privind activitatea de formare şi consiliere profesională.
264. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova despre aprobarea Regulamentului privind modul
de organizare a formării profesionale a şomerilor Nr. 1080 din 05.09.2003. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 19.09.2003, nr. 200-203/1135.
265. Datele statistice ale ANOFM privind dinamica persoanelor liberate din detenţie înregistrate
la ANOFM pe parcursul anilor 2000 – 2009, ANOFM, Chişinău, 2010.
266. Гуров А.И. Профессиональная преступность. Прошлое и современность. Москва:
Юридическая литература, 1990, 304 c.
267. Криминология, под ред. Кудрявцева В.Н., Эминова В.Е. Москва: Юристъ, 1995, 512c.
268. Brezeanu O. Integrarea socială postpenală a infractorilor între realitate şi perspectivă, Studii
de criminologie şi penologie. Bucureşti: Ed. Fundaţiei „România de mîine”, 1999, 132 p.
269. Ursu V. ş.a. Drogurile şi delicvenţa juvenilă: aspecte juridico-penale, criminologice, şi
procesual-penale, Chişinău, 2005, 166 p.
270. Dinu M. Rolul societăţii în prevenirea recidivei şi a marginalizării perpetue a foştilor
infractori. Societatea: pia mater ori dura mater? În: Integrarea socială postpenală a
infractorilor între realitate şi perspectivă, Studii de criminologie şi penologie, Coordonator
Brezeanu O. Bucureşti: Ed. Fundaţiei „România de mîine”, 1999, p. 20-25.
271. Stănoiu R. Introducere în criminologie. Bucureşti: Ed. Academiei, 1989, 210 p.
272. Tănase Iu. Rolul factorilor de control social în integrarea postpenală a infractorilor. În:
Integrarea socială postpenală a infractorilor între realitate şi perspectivă, Studii de
criminologie şi penologie, Coordonator Brezeanu O. Bucureşti: Ed. Fundaţiei „România de
mîine”, 1999, p. 11-14.
273. Cocaina A. Recidiva în Dreptul Român. Bucureşti: Lumina Lex, 1995, 247 p.
274. Яковлев А.М. Преступность и социальная психология. Социально-психологические
закономерности противоправного поведения. Москва: Юридическая литература,
1971, 248 с. с.
275. Антонян Ю.М. Социальная среда и формирование личности преступника.
Неблагоприятное влияние на личность в микросреде: Учебное пособие. Москва: Изд.
РИО Академии МВД СССР, 1975, 160 с.
276. Mihai M. Direcţii de acţiuni educative ale factorilor care asigură asistenţa postpenală a
infractorilor minori. În: Integrarea socială postpenală a infractorilor între realitate şi
perspectivă, Studii de criminologie şi penologie, Coordonator Brezeanu O. Bucureşti: Ed.
Fundaţiei „România de mîine”, 1999, p. 46-52.
277. Gorici A. Familia – factor de reuşită a integrării sociale postpenale. În: Integrarea socială
postpenală a infractorilor între realitate şi perspectivă, Studii de criminologie şi penologie,
Coordonator Brezeanu O. Bucureşti: Ed. Fundaţiei „România de mîine”, 1999, p. 41-45.
278. Крылов А.С. Понятие и структура социальных связей осужденных. În: Личность
осужденных и вопросы их исправления и перевоспитания, Сб. научн. трудов ВНИИ
СССР. Москва, 1986, c. 33-34.
279. Лимонова Э.А. Социальная среда и личность, Москва, 1965, 136 c.

200
280. Сычев Ю.В. Микросреда и личность, Философские и социологические аспекты.
Москва: Мысль, 1974, 193c.
281. Баранов А.В. Духовное становление человека, Ленинград, 1975, 168 c.
282. Rîjicova S. Rolul Organizaţiilor neguvernamentale în activitatea de reintegrare socială a
persoanelor eliberate din locurile de detenţie din Republica Moldova.
http://www.irp.md/files/1201178671_ro.pdf. (vizitat 23.03.08).
283. Dodon U. Funcţii ale mass-media în activitatea de prevenire a criminalităţii. În: Probleme
actuale de prevenire şi combatere a criminalităţii, Anuar ştiinţific, Ed. a IV-a. Chişinău:
Academia Ştefan cel Mare, 2003, p. 212-215.
284. Constantinescu R. Reflectarea în presă a problematicii integrării postpenale a infractorilor.
În: Integrarea socială postpenală a infractorilor între realitate şi perspectivă, Studii de
criminologie şi penologie, Coordonator Brezeanu O. Ed. Fundaţiei „România de mîine”.
Bucureşti, 1999, p. 61-67.
285. Ziarul „Moldova Suverană” nr. 155-175 din luna octombrie 2008.
286. Ziarul „Timpul” nr. 957-979 din luna octombrie 2008.
287. „Ziarul de Gardă” nr. 198-202 din luna octombrie 2008.
288. Ziarul „Jurnal de Chişinău” nr. 776-779 din luna octombrie 2008.
289. Ziarul „Молдавские Ведомости” nr. 66 (1046) – 75 (1055) din luna octombrie 2008.
290. Аванесов Г.А. Криминология. Москва: Изд. Академии МВД СССР, 1984, 500 c.
291. Алексеев А.И., Герасимов С.И., Сухарев А.Л. Криминологическая профилактика,
Теория, опыт, проблемы. Москва: Норма, 2001, 496 c.
292. Алексеев А.И. Криминология, Курс лекций. Москва: Щит, 1998, 336 c.
293. Криминология, под ред. Кузнецовой Н.Ф., Миньковского Г.М. Москва: Бек, 1998, 553 с.
294. Аванесов Г.А. Криминология и социальная профилактика. Москва: Изд. Академии
МВД СССР, 1980, 526 c.
295. Гаухман Л.Д. Правовые основы предупреждения преступлений, Лекция. Москва: Изд.
Академии МВД СССР, 1990, 42 c.
296. Nistoreanu Gh., Păun C. Criminologie. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1995, 352 p.
297. Голоднюк М.Н., Зубкова В.И. Предупреждение преступности. Москва: Изд.
Московского Университета, 1990, 103 c.
298. Жалинский А.Э. Специальное предупреждение преступлений в СССР, Вопросы
теории и практики, Научный редактор: Лисицин В.П. Львов: Изд. при Львовском
Университете, 1976, 194 c.
299. Игошев К.Е., Шмаров И.В. Социальные аспекты предупреждения правонарушений.
Москва: Юридическая литература, 1980, 176c.
300. Бурлаков В.Н., Орехов В.В. Индивидуальное предупреждение преступлений: вопросы
теории и практики, Учебное пособие. Ленинград: Изд. ЛГУ, 1988, 86 c.
301. Larii Iu. Criminologie, Vol. I, Chişinău, 2004, 150 p.
302. Иншаков С.М. Криминология, Учебник. Москва: Юриспруденция, 2000. c. 432 c.
303. Datele statistice ale Departamentului de Executare pe lîngă Ministerul Justiţiei al Republicii
Moldova la 01.01.10.

201
304. Gladchi Gh., Spoială A. Rolul organelor afacerilor interne în reintegrarea socială a
delincvenţilor. În: Analele ştiinţifice ale Academiei “Ştefan cel Mare” a MAI al RM, Ediţia
a VI-a. Chişinău, 2006, p. 66-70.
305. Instrucţiunile cu privire la modalitatea organizării activităţii şefului de secţie, sector, post
şi inspectorului (superior) de sector în comisariatul de poliţie aprobate prin Ordinul MAI
nr. 200 din 10.06.2004.
306. Быргэу М.М. Организация профилактики преступлений органами внутренних дел:
концептуальные основы, практика, перспективы совершенствования (опыт
Республики Молдова), Под общ. pед. д-ра юрид. наук, проф, Бандурки А.М.,
Монография. Харьков: Изд. Нац. ин-та внутр. дел, 2004, 254 c.
307. Decizia Centrului coordonator de adaptare socială a persoanelor eliberate din locurile de
detenţie nr. 1 din 27.02.2009 Cu privire la organizarea activităţii administraţiei publice
locale în domeniul reintegrării sociale a persoanelor eliberate din locurile de detenţie.
308. Decizia Centrului coordonator de adaptare socială a persoanelor eliberate din locurile de
detenţie nr. 2 din 27.02.2009 Cu privire la organizarea protecţiei sociale a persoanelor
eliberate din detenţie.
309. Decizia Centrului coordonator de adaptare socială a persoanelor eliberate din locurile de
detenţie nr. 3 din 27.02.2009 Cu privire la elaborarea mecanismului de asigurare a
asistenţei medicale persoanelor eliberate din detenţie.
310. Decizia Consiliului Centrului republican de coordonare a măsurilor de adaptare socială pe
lîngă Guvern nr. 1 din 26.06.2009 Cu privire la organizarea procesului de pregătire
profesională şi iniţială a persoanelor deţinute şi eliberate din detenţie.
311. Decizia Consiliului Centrului republican de coordonare a măsurilor de adaptare socială pe
lîngă Guvern nr. 3 din 26.06.2009 Cu privire la examinarea situaţiei cu plasarea în cîmpul
muncii a persoanelor eliberate din detenţie.
312. Decizia Consiliului Centrului republican de coordonare a măsurilor de adaptare socială pe
lîngă Guvern nr. 2 din 26.06.2009 Cu privire la examinarea situaţiei de organizare a
consiliilor de tutelă şi serviciilor de patronaj în administraţia publică locală şi
posibilităţilor de creare a fondurilor pentru asistenţa persoanelor eliberate din locururile
de detenţie.

202
ANEXE

Tabelul 1. Chestionar cu privire la unele probleme ce ţin de resocializarea condamnaţilor


(adresat condamnaţilor) *

Răspunsurile în %
Întrebarea Răspunsul raportate la
numărul de
persoane
chestionate
Consideraţi că pedeapsa care va fost Da, este echitabilă 38,4
stabilită de instanţa de judecată este nu este echitabilă 34,6
echitabilă? îmi este dificil să răspund 27
Susţineţi tradiţiile obiceiurile, Susţin într-u totul 27
regulile şi normele nescrise ale susţin, dar nu în întregime 34,6
subculturii penitenciare? nu susţin 34,6
î-mi este dificil să răspund 3,8
Sînteţi căsătorit? Da, sînt căsătorit 49,5
nu sînt căsătorit, familia s-a 16,5
destrămat din cauze legate de
condamnare
nu sînt căsătorit, familia s-a 14,7
destrămat din alte cauze decît
cele legate de condamnare
nu am familie şi nici nu am fost 19,3
căsătorit
Aveţi rude? Părinţi, copii, frate, soră 84,6
alte rude 7,7
nu am rude 7,7
Aveţi întîlniri cu rudele şi cu alte Am întîlniri conform numărului 88,5
persoane apropiate? stabilit de legislaţie
am mai puţine întîlniri decît este 7,7
prevăzut de legislaţie
nu am avut nici o întîlnire 3,8
Vă sînt accesibile mijloacele de Da, sînt accesibile 88,5
informare în masă (radioul, sînt accesibile doar parţial 11,5
televiziunea, presa)? nu sînt accesibile
Cum apreciaţi ziarele, cărţile, Da, ajută 84,6
radioul şi televiziunea care vă sînt ajută foarte puţin 15,4
accesibile? Vă ajută ele să ajungeţi
la un echilibru sufletesc, să vă nu ajută
uşureze dorul de casă şi de cei
apropiaţi, să căpătaţi o încredere în
viitorul Dumneavoastră?

*
Notă: Sondajul a fost realizat în perioada 14.01.08 – 08.02.08 cu condamnaţii deţinuţi la regim de resocializare (pe
un eşantion de 78 persoane) din penitenciarele nr. 9 Pruncul, nr. 10 Goian, nr. 15 Cricova.

203
Puteţi obţine din mijloacele de Da, ajută 73
informare în masă, care vă sînt
accesibile, informaţia necesară ajută foarte puţin 19,3
despre perspectivele vieţii după
liberare? Vă ajută mijloacele de nu ajută 7,7
informare în masă (radioul,
televiziunea, presa) să vă orientaţi
mai bine în problemele ce ţin de
angajarea în cîmpul muncii sau
crearea unei famili după liberare?
Aţi dori să participaţi la alegerile Da, aş dori să particip 65,4
organelor puterii centrale şi locale? nu aş dori să particip 30,8
îmi este dificil să răspund 3,8
Vă consideraţi religios? Da, mă consider religios 84,6
nu mă consider religios 15,4
îmi este dificil să răspund
Aveţi o profesie? Da, am o profesie 73
nu am nici o profesie 27
Ce atitudine aveţi faţă de obţinerea Pozitivă 77
unei meserii în penitenciar? negativă 3,8
indiferentă 15,4
îmi este dificil să răspund 3,8
După liberare, în primul rînd, veţi ajutor material 73
avea nevoie de: susţinere morală 3,8
ajutor psihologic
ajutor juridic
ajutor medical 3,8
alt tip de ajutor (indicaţi care)
nu am nevoie de nici un ajutor 19,4
Aveţi unde locui după liberare? Da, am propria locuinţă 46,15
nu am locuinţă şi nici nu am 7,7
unde locui
Nu am locuinţă proprie, însă am 46,15
unde locui (la rude, prieteni etc.)
Veţi avea nevoie de ajutor la Da, voi avea nevoie de ajutor 53,9
angajarea în muncă după liberare? nu voi avea nevoie de ajutor 42,3
îmi este dificil să răspund 3,8
Cine consideraţi că vă poate acorda Familia 88,5
o susţinere (un ajutor) mai mare prietenii 7,7
după liberarea din penitenciar? organele de stat
organizaţiile neguvernamentale 3,8
alte organizaţii (indicaţi care)
nu cred că voi putea fi ajutat de
cineva şi mizez doar pe sine şi
propriile puteri
De ce sumă de bani consideraţi că 1000 lei
aveţi nevoie la prima etapă după 1500 lei
liberare? 2000 lei 7,7
2500 lei 50

204
o sumă mai mare 42,3
Sînteţi convins că după liberare nu Sînt convins că aceasta nu se va 69,2
veţi păşi din nou pe calea săvîrşirii întîmpla
unor noi infracţiuni sau nu veţi fi nu sînt convins că aceasta nu se 15,4
influenţat negativ de vechii prieteni va întîmpla
care v-ar determina să păşiţi pe o îmi este dificil să răspund 15,4
cale greşită?
Indicaţi vîrsta Dumneavoastră? 18 – 30 ani 26,9
31 – 45 ani 57,7
46 ani şi mai mult 15,4

Tabelul 2. Chestionar cu privire la unele probleme ce ţin de resocializarea condamnaţilor


(adresat şefilor de sector)*

Răspunsurile în
Întrebarea Răspunsul % raportate la
numărul de
persoane
chestionate
Consideraţi că în instituţiile penitenciare da, există 39
există fenomenul subculturii criminale? există, dar acest fenomen este 61
în descreştere
nu există
Consideraţi a fi oportună înfiinţarea în da, consider că este necesară 89
cadrul instituţiilor penitenciare a unor înfiinţarea unor astfel de
consultaţii juridice care ar fi acordate de consultaţii
către un jurist calificat. Astfel, nu consider că este necesară 11
condamnaţii ar putea primi consultaţii înfiinţarea unor astfel de
calificate în privinţa unor drepturi consultaţii
patrimoniale, succesorale, desfacerea îmi este dificil să răspund
căsătoriei etc.
Care ar fi numărul optim al deţinuţilor 50-60 deţinuţi 27,8
într-un sector care ar permite 40-50 deţinuţi 11
eficientizarea lucrului individual- 30-40 deţinuţi 55,6
educativ petrecut cu ei? alt număr (indicaţi care) 5,6
Consideraţi că religia îi atrage pe posibilitatea de a se pocăi 38,9
condamnaţi, în primul rînd pentru: pentru cele comise, drept
urmare a credinţei în
Dumnezeu
obţinerea unei susţineri morale 38,9
sau de alt gen

*
Notă: Sondajul a fost realizat în perioada 14.01.08 – 08.02.08 cu şefii de sector (pe un eşantion de 18 persoane) din
penitenciarele nr. 9 Pruncul, nr. 10 Goian, nr. 15 Cricova.

205
apariţia în viaţă a ceva nou, 22,2
neobişnuit, un fel de a petrece
timpul
alte motive (indicaţi care)
Consideraţi că s-a îmbunătăţit da, s-a îmbunătăţit 72,2
comportamentul condamnaţilor care nu, a rămas acelaşi 22,2
contactează regulat cu preotul? s-a înrăutăţit
îmi este dificil să răspund 5,6
După liberare condamnaţii vor avea ajutor moral, inclusiv ajutor 27,8
nevoie de ajutorul societăţii şi statului. psihologic
Astfel, în primul rînd ei vor avea nevoie ajutor material 44,4
de: ajutor la angajarea în cîmpul 27,8
muncii
ajutor medical
ajutor juridic
consider că nu au nevoie de
careva ajutor
Sînteţi convins că, după liberare sînt convins că aceasta nu se va 11
condamnaţii nu vor păşi din nou pe calea întîmpla
săvîrşirii unor noi infracţiuni sau nu vor nu sînt convins că aceasta nu 72,2
fi influenţaţi negativ de vechii prieteni, se va întîmpla
care i-ar determina să păşească pe o cale îmi este dificil să răspund 16,8
greşită?

Tabelul 3. Caracteristica liberării din penitenciare*

2009 2008 2007 2006


Persoane liberate: 2053 2702 2424 2001
801 773 504 525
la executarea integrală a termenului de
pedeapsă
la executarea termenului de pedeapsă cu 348 286 303 267
calcularea privilegiată a zilelor de muncă
condiţionat de pedeapsă înainte de termen 755 1147 1464 1078
graţiaţi 10 18 5 9
amnistiaţi 38 322 22 52
din motiv de boală 3 12 27 46
cu înlocuirea părţii neexecutate a pedepsei cu 44 76 46 -
o pedeapsă mai blîndă
cu înlocuirea părţii neexecutate a pedepsei cu 15 22 16 1
amendă
din alte motive 39 46 37 23

*
Sursa: Datele statistice ale DIP al MJ al RM pe anii 2006 – 2009 (darea de seamă privind numărul condamnaţilor
şi deplasării acestora), DIP, Chişinău, 2010.

206
Tabelul 4. Dinamica persoanelor liberate din detenţie înregistrate la ANOFM pe
parcursul anilor 2000-2009*

Numărul persoanelor Numărul persoanelor plasate în cîmpul muncii


liberate din detenţie, prin intermediul ANOFM
Anii
înregistrate la unităţi în procente
ANOFM
2000 37 8 21,6
2001 303 16 5,3
2002 461 37 8,0
2003 503 36 7,2
2004 1008 63 6,25
2005 1485 114 7,7
2006 220 61 27,7
2007 229 34 14,8
2008 298 55 18,4
2009 296 33 11,1

*
Sursa: Datele statistice ale ANOFM pe anii 2000 – 2009, ANOFM, Chişinău, 2010

207
1800
1855
1600
1610
1400
1200
total unităţi
1000
1000 completate
800 567,5
801 vacante
600 454,75
400 112,75
200
199 245
0
Ofiţeri Subofiţeri Angajaţi civili
Figura 1. Situaţia completării unităţilor de personal în sistemul penitenciar
(la 01.01.10)
Sursa: Nota informativă privind activitatea sistemului penitenciar în anul 2009, DIP, Chişinău, 2010

4%
12%

Studii superioare

Studii medii de specialitate

Contunuă studiile în instituţii de învăţămîn


superioare

84%
Figura 2. Componenţa personalului sistemului penitenciar după studii (ofiţeri) la 01.01.10

Sursa: Datele statistice ale DIP al MJ al RM la 01.01.10. DIP (darea de seamă cu privire la componenţa şi fluctuaţia
personalului sistemului penitenciar pe perioada a 12 luni a an. 2009), Chişinău, 2010.

208
Studii superioare

Studii medii de specialitate

Studii medii profesionale

10% 0% 9% Studii liceale, medii


10% 10%
Studii secundare profesionale

Studii gimnaziale, medii incomplete


10% 15%
Continuă studiile în instituţii de
învăţămînt superioare
36% Continuă studiile în instituţii de
învăţămînt medii de specialitate

Figura 3. Componenţa personalului sistemului penitenciar după studii


(subofiţeri) la 01.01.10

Sursa: Datele statistice ale DIP al MJ al RM la 01.01.10. DIP (darea de seamă cu privire la componenţa şi fluctuaţia
personalului sistemului penitenciar pe perioada a 12 luni a an. 2009), Chişinău 2010.

Studii superioare

Studii medii de specialitate

2% 3% 1% Studii medii profesionale


17% 28%
Studii liceale, medii

Studii secundare profesionale

Studii gimnaziale, medii incomplete


11%
Continuă studiile în instituţii de învăţămînt
superioare
38%

Figura 4. Componenţa personalului sistemului penitenciar după studii (angajaţi civili) la 01.01.10

Sursa: Datele statistice ale DIP al MJ al RM la 01.01.10. DIP (darea de seamă cu privire la componenţa şi fluctuaţia
personalului sistemului penitenciar pe perioada a 12 luni a an. 2009), Chişinău, 2010.

209
22%

jurisprudenţă
pedagogie
psihologie
asistenţă socială
9% 54% medicină
alte specialităţi
2%
4%
9%

Figura 5. Specialităţile personalului sistemului penitenciar cu


studii superioare (ofiţeri) la 01.01.10

Sursa: Datele statistice ale DIP al MJ al RM la 01.01.10 (darea de seamă cu privire la componenţa şi fluctuaţia
personalului sistemului penitenciar pe perioada a 12 luni a an. 2009), DIP, Chişinău, 2010.

28%

jurisprudenţă
pedagogie
psihologie
asistenţă socială
1%
alte specialităţi
1% 61%

9%

Figura 6. Specialităţile personalului sistemului penitenciar cu studii


superioare (subofiţeri) la 01.01.10

Sursa: Datele statistice ale DIP al MJ al RM la 01.01.10, DIP (darea de seamă cu privire la componenţa şi fluctuaţia
personalului sistemului penitenciar pe perioada a 12 luni a an. 2009), Chişinău, 2010.

210
8% 0% 7%

20%
pînă la 1 an
1-3 ani
3-10 ani
10-15 ani
15-20 ani
39%
mai mult de 20 ani

26%

Figura 7. Componenţa personalului sistemului penitenciar conform vechimii în


serviciu pentru stabilirea pensiei (cu avantaje, ofiţeri) la 01.01.10

Sursa: Datele statistice ale DIP al MJ al RM la 01.01.10, DIP (darea de seamă cu privire la componenţa şi fluctuaţia
personalului sistemului penitenciar pe perioada a 12 luni a an. 2009), Chişinău, 2010.

0% 6%
16%
18%

pînă la 1 an
1-3 ani
3-10 ani
10-15 ani
15-20 ani
mai mult de 20 ani
23%

37%
Figura 8. Componenţa personalului sistemului penitenciar conform
vechimii în serviciu pentru stabilirea pensiei (cu avantaje, subofiţeri) la
01.01.10

Sursa: Datele statistice ale DIP al MJ al RM la 01.01.10 (darea de seamă cu privire la componenţa şi
fluctuaţia personalului sistemului penitenciar pe perioada a 12 luni a an. 2009), Chişinău, DIP, 2010.

211
12000 10925 10591
9377
10000
8876
7836 8125
8000 7525
6920 7444
6404 6535
6000 6835
6299
4000 3379 5285
2755
2457
2000 2472
deţinuţi 1290
0 1145 1250
2003
2004
2005
2006
2007
2008
2009
Figura 9. Dinamica populaţiei penitenciare (2003 - 2009)

Sursa: Notă informativă privind activitatea sistemului penitenciar în anul 2009. DIP, Chişinău 2010.

1% 4% 2%

Închis
34%
Semiînchis
Deschis
Pentru minori
59% Condamnaţi pe viaţă

Figura 10. Caracteristica condamnaţilor după tipurile penitenciarelor


(la 01.01.10)

Sursa: Informaţia privind numărul de deţinuţi în sistemul penitenciar la starea de la 01.01.10 (Caracteristica după
tipurile penitenciarelor) // http://www.penitenciar.gov.md/ro/statistica.html

212
1% Pîna la 16 ani inclusiv
5% 2% 0%
1% 8% pîna la 17 ani inclusiv
pîna la 18 ani inclusiv
17%
18 - 21 ani inclusiv
21 - 30 ani inclusiv
30 - 40 ani inclusiv
40 - 50 ani inclusiv
36% 50 - 55 ani inclusiv
55 - 60 ani inclusiv
30% mai mult de 60 ani

Figura 11. Caracteristica condamnaţilor după vîrstă (la 01.01.10)

Sursa: Informaţia privind numărul de deţinuţi în sistemul penitenciar la starea de la 01.01.10 (Caracteristica după
vîrstă) // http://www.penitenciar.gov.md/ro/statistica.html

1%2% 2% Pînă la 1 ani


5% 11%
10% de la 1 - 3 ani inclusiv
de la 3 - 5 ani inclusiv
22% de la 5 - 10 ani inclusiv
de la 10 - 15 ani inclusiv
de la 15 - 20 ani inclusiv
8% de la 20 - 25 ani inclusiv
mai mult de 25 ani
29% pe viaţă

Figura 12. Structura populaţiei penitenciare după termenul pedepsei (la


01.01.10)

Sursa: Informaţia privind numărul de deţinuţi în sistemul penitenciar la starea de la 01.01.10 (Caracteristica după
termenul pedepsei) // http://www.penitenciar.gov.md/ro/statistica.html

213
12%

3%
47% Prima condamnare
a doua condamnare
a treia condamnare
a patra condamnare şi mai mult

28%

Figura 13. Caracteristica condamnaţilor după numărul de antecedente


penale

Sursa: Informaţia privind numărul de deţinuţi în sistemul penitenciar la starea de la 01.01.10 (Caracteristica după
numărul de antecedente penale) // http://www.penitenciar.gov.md/ro/statistica.html

1%
1% Muncitori
27%
Funcţionari
43% Ţărani
Militari
Elevi
Şomeri
1%
Pensionari
Alte categorii
1% 26%
0%

Figura 14. Caracteristica condamnaţilor după starea socială (la


01 01 10)

Sursa: Informaţia privind numărul de deţinuţi în sistemul penitenciar la starea de la 01.01.10 (Caracteristica după
starea socială) // http://www.penitenciar.gov.md/ro/statistica.html

214
2%
1%
2% 7%
16% Analfabeţi
Studii primare
Studii medii incomplete
Studii medii
Studii medii speciale
42% Studii superioare incomplete
30%
Studii superioare

Figura 15. Caracteristica condamnaţilor după studii (la 01.01.10)

Sursa: Informaţia privind numărul de deţinuţi în sistemul penitenciar la starea de la 01.01.10 (Caracteristica după
studii) // http://www.penitenciar.gov.md/ro/statistica.html

3% 4%

Apţi de muncă
Invalizi gradul I-II
Invalizi gradul III

93%

Figura 16. Caracteristica condamnaţilor după capacitatea de muncă (la


01.01.10)

Sursa: Informaţia privind numărul de deţinuţi în sistemul penitenciar la starea de la 01.01.10 (Caracteristica după
capacitatea de muncă) // http://www.penitenciar.gov.md/ro/statistica.html

215
2009 30,70%
35,50%
2008
34,90%
2007

2006 31,00% % din numărul


total al
2005 condamnaţilor
38,70%
apţi de muncă
2004 36,70%
33,60%
2003
27,70%
2002

Figura0 17. Dinamica


0,1 0,2 0,3 condamnaţilor
antrenării 0,4 0,5 la munci
remunerate

Sursa: Nota informativă privind activitatea sistemului penitenciar în anul 2009, DIP, Cişinău 2010.

2009 41,29

2008 32,07

2007 27,03

2006 30,76
lei/zi
2005 25,14
2004 21,45

2003 17,07

2002 13,96

0 10 20 30 40 50

Figura 18. Cîştigul mediu zilnic al unui deţinut

Sursa: Nota informativă privind activitatea sistemului penitenciar în anul 2009, DIP, Cişinău 2010.

216
DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnatul, declar pe răspundere personală că materialele prezentate în teza de doctorat


sunt rezultatul propriilor cercetări şi realizări ştiinţifice. Conştientizez că, în caz contrar, urmează
să suport consecinţele în conformitate cu legislaţia în vigoare.

RUSU Oleg

11.10.2010

217
CV AL AUTORULUI

Date personale :
RUSU Oleg, născut la 19 aprilie 1975 în satul Frasin r-nul Donduşeni.
Studii:
1982-1990 Şcoala medie incompletă s. Frasin r-nul Donduşeni
1990-1994 Colegiul Agricol s. Ţaul r-nul Donduşeni (specialitatea ecologie)
1994-1999 Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea Drept.
2002-2003 Studii de masterat, Academia „Ştefan cel Mare” a MAI (specializarea Drept
execuţional penal)
2004-2008 Studii de doctorat, Academia „Ştefan cel Mare” a MAI
Activitatea profesională:
Din 2003 pînă în prezent lector la catedra „Drept penal şi criminologie” a Academiei „Ştefan
cel Mare” a MAI
Participări la foruri ştiinţifice internaţionale:
- Conferinţa ştiinţifico-practică internaţională cu genericul „Probleme de prevenire şi
combatere a delicvenţei juvenile, traficului de fiinţe umane şi migraţiunii ilegale”, Chişinău, 23-
24 aprilie 2004;
- Conferinţa ştiinţifico-practică internaţională cu genericul “Criminalitatea regională:
probleme şi perspective de prevenire şi combatere”, Chişinău, Academia “Ştefan cel Mare” a
MAI, 25-26 mai 2005;
- Conferinţa ştiinţifico-practică internaţională cu genericul “Protecţia juridică a valorilor
culturale în Republica Moldova”, Chişinău, 21-22 septembrie 2007.
- Conferinţa ştiinţifico-practică internaţională cu genericul „Probleme de prevenire şi
combatere a criminalităţii de către Organele Afacerilor Interne în perioada recesiunii
economice”, Chişinău, Academia „Ştefan cel Mare” a MAI, 15 octombrie 2009.
Lucrări ştiinţifice publicate:
Este autor a 19 lucrări ştiinţifice. In baza tezei au fost publicate 16 articole ştiinţifice.
Participări la proiecte ştiinţifice naţionale şi internaţionale :
- Seminarul ştiinţifico-practic, cu genericul „Probleme de politică penală în domeniul prevenirii
şi combaterii traficului ilicit de droguri”, Chişinău, 14 aprilie 2006;
Date de contact:
Adresa serviciu: Chişinău, str. Gh. Asachi 21, Catedra „Drept penal şi criminologie” a
Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI, Telefon serviciu: 022723788, e-mail: olleg75@mail.ru

218