Sei sulla pagina 1di 228

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării

Georgeta STEPANOV Igor GUZUN

Jurnalismul
în situaţii de criză
Manual

Chişinău, 2009
CEP USM
CZU
J

Manager de proiect:
Constantin MARIN, dr. hab., prof. univ. int., decan al Facultăţii de
Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării

Coordonator de proiect:
Mihai GUZUN, dr. conf. univ., şef al Catedrei Jurnalism

MANUALUL „Jurnalismul în situaţiile de criză” este aprobat de


Consiliul Ştiinţific al Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţe ale
Comunicării (USM) din 28 august 2009.

Această publicaţie a fost editată cu suportul financiar al


Proiectului Băncii Mondiale de control al gripei aviare şi gradul de
pregătire în caz de pandemie umană şi activităţile de răspuns.

Ideile exprimate de autori nu coincid neapărat cu opinia


agenţiilor finanţatoare.

2
CUPRINS
PREFAŢĂ ....................................................................................................................5
Tema 1. CRIZA: DEFINIŢII, ABORDĂRI, DIMENSIONARE, TIPOLOGIE.................7
1. Criza: definiţii şi constatări .............................................................................7
2. Criza şi alte procese parţial asemănătoare: similitudini şi disimilitudini ......11
3. Caracteristicile crizelor .................................................................................15
4. Structura şi tipologia crizelor ........................................................................17
5. Acompanierea mediatică a evoluţiei crizelor ...............................................20
Tema 2. MEDIA ŞI SITUAŢIILE DE CRIZĂ: RELAŢII, INFLUENŢE,
PROVOCĂRI, IMPACT .................................................................................25
1. Implicaţiile mass-media în situaţiile de criză................................................25
2. Interesul mediatic al crizei............................................................................30
3. Organizarea relaţională în timpul crizelor ....................................................32
4. Moduri de raportare a mass-media la situaţiile de criză .............................38
Tema 3. STRATEGII PROFESIONALE DE ABORDARE A CRIZEI .......................45
1. Standarde de reflectare a crizelor................................................................45
2. Formă şi conţinut jurnalistic în situaţiile de criză..........................................53
3. Managementul strategic al instituţiei de presă.............................................59
4. Strategii de acompaniere mediatică a crizelor .............................................64
Tema 4. COMUNICAREA JURNALISTICĂ ÎN SITUAŢIE DE CRIZĂ:
ASPECTE ETICE ŞI LEGALE ......................................................................73
1. Cadrul etico-legal al jurnalismulul în situaţii de criză: abordări conceptuale73
2. Câmpul legal al jurnalismului în situaţie de criză .........................................76
3. Principii etice ale comunicării jurnalistice în situaţie de criză ......................88
Tema 5. JURNALISTUL ÎN SITUAŢIE DE CRIZĂ: ECHIPAMENTE ŞI
CUNOŞTINŢE .............................................................................................101
1. Cunoştinţe generale despre criză ..............................................................101
2. Echipamente necesare activităţii jurnalistului în situaţii de criză ...............106
3. Reguli de activitate în situaţii de criză........................................................110
4. Impedimentele activităţii jurnalistului în situaţiile de criză.........................119
Tema 6. JURNALISTUL ÎN SITUAŢII DE CRIZĂ: DOCUMENTARE,
COMPORTAMENT, SCRIERE ...................................................................125
Context ...........................................................................................................125
Paşii necesari de la documentare până la scriere .........................................126
Cum să relatezi despre victimele unei tragedii ..............................................127
Principii directoare privind reportajele despre copii, elaborate de UNICEF ..128
Nevoia de echilibru.........................................................................................129
Cod Roşu pentru Jurnalişti.............................................................................129
Reguli de conduită pentru jurnalişti în situaţii de criză militară ......................130
Tema 7. ŞTIREA ÎN SITUAŢII DE CRIZĂ...............................................................135
Ştirile cu adevărat relevante pentru viaţa oamenilor......................................135
GRIPA A(H1N1) ÎN TITLURILE ZILEI............................................................136
Ştirea în câteva definiţii ..................................................................................142
Concepte-cheie pentru ştirea în situaţii de criză............................................142
Ştirile sunt despre oameni........................................................................142

3
Surse şi citate...........................................................................................143
Cineva spune ceva. Procedee de atribuire ..............................................145
O bună documentare ...............................................................................145
Cu titlu de noutate – titlul în ştire..............................................................146
Început şi sfârşit .......................................................................................147
A scrie simplu şi exact..............................................................................149
Umanizarea statisticilor ............................................................................150
Tema 8. DE LA COMUNICAT DE PRESĂ LA ŞTIRE ŞI ARTICOL CU
DIMENSIUNE UMANĂ................................................................................153
Ce este un comunicat de presă? ...................................................................153
Atenţie, în primul rând, la conţinut! ................................................................153
Comunicatul de presă este doar începutul….................................................154
Articol cu dimensiune umană: Când cei pe care îi cunoşti sunt
cu toţii „mama”..........................................................................................155
Copiii din posterul campaniei „O familie pentru fiecare copil”
s-au întors acasă......................................................................................157
Tema 9. RELAŢIA DINTRE JURNALIŞTI ŞI COMUNICATORI ÎN
SITUAŢIILE DE CRIZĂ ...............................................................................161
Ce aşteaptă în situaţiile de criză jurnaliştii de la comunicatori? ....................161
Ce aşteaptă în situaţiile de criză comunicatorii de la jurnalişti? ....................161
Cinci elemente cheie în tratarea mediatică a crizelor: rapiditatea,
personalizarea, alarmismul, simplificarea, internaţionalizare şi localizare.....163
Tema 10. INTERVIUL .............................................................................................169
Unsprezece sugestii pentru a realiza un interviu bun ....................................170
A intervieva un copil .......................................................................................170
Trei argumente pentru a nu intervieva un copil .............................................171
Mai multe argumente pentru a intervieva un copil .........................................172
Cum cerem un interviu de la un copil?...........................................................173
Cum vorbim copilului despre interviu? ...........................................................174
Cum realizăm un interviu? .............................................................................174
Discuţii individuale sau în grup?.....................................................................175
Reguli pentru un interviu ................................................................................176
Reacţiile psihologice ale copilului în timpul interviului......................................176
Întrebările trebuie să fie clare.........................................................................177
Tema 11. REPORTAJUL – VIZUALIZARE, AUTENTICITATE, CREDIBILITATE 179
Cinci recomandări pentru realizarea unui reportaj..............................................180
Alegerea cuvintelor .............................................................................................180
Începutul şi sfârşitul unui reportaj .......................................................................182
„Vasile, tu eşti Stamping out?” ............................................................................183
Două texte fundamentale pentru analiză, scrise de Gabriel Garcia Marquez....185
Reportajul – marea lecţie de jurnalism ...............................................................185
Informaţiile pot salva vieţi....................................................................................186
Tema 12. ILUSTRAREA CRIZELOR ÎN MASS-MEDIA .........................................190
POSTFAŢĂ............................................................................................................2255
BIBLIOGRAFIE .....................................................................................................2266

4
PREFAŢĂ

În 2000, o panică legată de neputinţa calculatoarelor de a


trece corect de la anul 1999 la 2000, plus vaca nebună, cu
povestea encefalopatiei spongiforme bovine. În 2001, atacu-
rile teroriste din 11 septembrie, care au zguduit ordinea mon-
dială. 2002: cel mai mare accident de tren produs în istoria
Africii – 281 de persoane decedate în Tanzania. În 2003, Sin-
dromul Respirator Acut Sever. În 2004, viermii şi viruşii trans-
mişi prin e-mail au devastat reţelele corporaţiilor, patru atacuri
simultane cu bombă la Madrid, în Spania, au făcut, în martie,
190 de morţi, un comando cecen a ţinut ostatici, în septemb-
rie, între 1000 şi 1500 de oameni, în majoritate copii, la o şcoală
din Beslan, în Rusia, şi, la sfârşitul anului, în decembrie, cel
mai mare dezastru natural din istoria umanităţii – cutremurul
cu o magnitudine de 9,3 grade în Asia de Sud-Est a provocat
un tsunami, care a făcut, oficial, 186983 morţi, iar 40000
locuitori sunt daţi dispăruţi. În 2005, gripa aviară ajunge la
hotarele Republicii Moldova, 80000 de persoane decedate în
cutremurul de pământ din Kashmir. „Noi luptăm cu diverse
crize încă din anul 2006”, spunea primul-ministrul moldovean
la acea vreme. În 2007, seceta dezastruoasă din vară pro-
duce în Moldova pagube de aproximativ un miliard de dolari.
În 2008, criza financiară devine globală. În 2009, gripa de tip
nou face primele victime în Moldova. Şi, ca să punem punct
acestui şir de crize, decupate din presa ultimilor nouă ani,
cităm un titlu de analiză, care nu se află departe de adevăr:
„Republica Moldova – criza politică continuă”.
Sunt oare necesare argumente în plus pentru a convinge
de ce instituţiile media şi jurnaliştii trebuie să fie mereu pre-
gătiţi pentru o situaţie de criză?

5
Acest manual de jurnalism îi ajută pe oamenii de media
să abordeze crizele potrivit – profesionist, echilibrat, etic, cu
amprentă umană, spectaculos etc., oferind resurse teoretice,
repere metodologice şi instrumente practice esenţiale.
Oamenii care au contribuit la realizarea iniţiativei lasă
această resursă deschisă pentru a fi accesată de toate institu-
ţiile şi profesioniştii interesaţi şi au convingerea că un manual
are o valoare mai mare dacă abordările şi conţinuturile lui sunt
înţelese, acceptate, promovate, asumate şi îmbunătăţite cu
exemple şi experienţe proprii de persoanele care nu au fost
implicate nemijlocit în acest proiect.
Capitolele acestui manual ce includ prelegerile şi semina-
rele cursului universitar de jurnalism în situaţii de criză (temele
1-5) sunt semnate de Georgeta Stepanov, iar cele axate pe
activităţile de laborator (temele 6-12) – de Igor Guzun.
Sprijinul acordat la realizarea acestei iniţiative de parte-
neri de dezvoltare internaţionali a fost crucial pentru crearea
unui produs în premieră pentru Moldova: manualul de jurna-
lism în situaţii de criză.

6
Tema 1

CRIZA: DEFINIŢII, ABORDĂRI, DIMENSIONARE,


TIPOLOGIE

9 Criza: definiţii şi constatări


9 Criza şi alte procese parţial asemănătoare: similitudini şi
disimilitudini
9 Caracteristicile crizelor
9 Structura şi tipologia crizelor
9 Acompanierea mediatică a evoluţiei crizelor

1. Criza: definiţii şi constatări


Jurnalismul în situaţii de criză este un fenomen dinamic, mar-
cat deopotrivă de tendinţe intramediatice stabile de dezvoltare, dar
şi de tendinţe extramediatice foarte variabile – inovaţii conceptua-
le şi pragmatice ale crizelor. Responsabilitatea pentru declanşarea
şi consecinţele crizelor revine mai multor structuri, între care:
statului, grupurilor politice, structurilor economico-financiare, in-
stituţiilor sociale şi culturale etc. Mass-media se încadrează în
acest şir graţie statutului său de intermediar între criză, ca feno-
men social, economic, politic sau psihologic, şi indivizii sociali
afectaţi de această criză. În contextul respectiv, cunoaşterea com-
plexităţii evolutive a crizelor, dar şi specificitatea comunicării
jurnalistice în situaţii nestandarde, excepţionale şi a „regulilor ei
de joc”, prezintă pentru jurnalişti interes din punct de vedere
aplicativ, or permite adoptarea unui comportament social, deon-
tologic şi etic corect, fapt, ce în fine asigură calitatea produselor
mediatice. Cunoaşterea, evaluarea şi prognozarea perspectivelor
crizelor constituie, în consecinţă, dimensiuni relevante în
asigurarea unei comunicării jurnalistice de calitate din şi despre
situaţiile de crize.
7
Zilnic, presa scrisă şi cea audiovizuală transmite diverse in-
formaţii despre conflicte (politice, economice, sociale, teritoriale,
culturale, etnice etc.), despre accidente sau incidente, despre de-
zastre naturale sau tehnice, despre situaţii extremale etc. Ea diag-
nostichează, face pronosticuri privitor la evoluţia, impactul şi
efectele acestora, propune soluţii de depăşire a obstacolelor, etiche-
tează. În multe cazuri mass-media definitivează situaţiile mediati-
zate drept „stare de criză”, în timp ce ele nici pe departe nu se
încadrează în categoria crizelor.
Prin acompanierea informaţională a realităţii, mass-media
formează imaginea generală a mediului, influenţând, astfel, modul
de perceperea a lui de către consumatorii produsului mediatic.
Utilizarea excesivă a termenului „criză” poate stimula senzaţiile
de teamă, incertitudine, neputinţă, pe care orice om le simte pe
plan individual, numai că în situaţiile de panică efectele acestora
pot deveni mult mai ample, mai imprevizibile şi mult mai persis-
tente în timp. În scopul evitării unor asemenea situaţii, se
conturează necesitatea formării unei viziuni certe asupra
terminologiei utilizate. Aşadar, ce este o criză şi care-i
semnificaţia acestui termen?
Cuvântul „criză” este de origine greacă. „Krisis” avea mul-
tiple sensuri, ce reieşeau din specificitatea domeniului în care era
utilizat. Actualul cuvânt „criză” are la bază conotaţia juridică a
vechiului termen, care semnifica decizie sau discriminare. Evolu-
ţia semantică a contribuit la modificarea sensului cuvântului, el
ajungând să însemne evaluare, analiză critică şi decizie.
Ştiinţa contemporană tratează noţiunea de criză foarte diferit.
Dicţionarul Explicativ al limbii române prezintă criza drept:
a. Manifestare a unor dificultăţi (economice, politice, sociale
etc.);

8
b. Perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea
decisive) care se manifestă în societate;
c. Lipsă acută (de mărfuri, de timp, de forţă de muncă);
d. Tensiune, moment de mare depresiune sufletească, zbucium.
Dicţionarul de sociologie defineşte criza ca o perioadă, în
dinamica unui sistem, caracterizată prin acumularea accentuată a
dificultăţilor, izbucnirea conflictuală a tensiunilor, fapt care face
dificilă funcţionarea sa normală, declanşându-se puternice pre-
siuni spre schimbare.
Din perspectiva relaţiilor publice, situaţiile de criză sunt defi-
nite ca fenomene de întrerupere a funcţionării normale a unei
organizaţii, de stopare sau de organizare slabă a circuitului infor-
maţional, care asigură schimbul de informaţii dintre organizaţii şi
publicul eu, intern sau extern.
Domeniul psihologic abordează crizele prin prisma individu-
lui, astfel orice persoană este privită ca factor de interes central în
procesul de abordare şi soluţionare a crizelor, deoarece din cauza
crizei are de suferit individul în sine, iar din suferinţa generală a
indivizilor se naşte drama colectivă a societăţii.
Specialiştii în economie califică criza drept o stagnare sau o
întrerupere a ritmului de creştere economică.
Din punctul de vedere al politologilor, care împart crizele în
trei mari categorii: de sistem, guvernamentale (de luare a decizii-
lor) şi de confruntare internaţională, criza este definită prin amal-
gamul de factori ce ameninţă scopul de bază al liderilor politici şi
care afectează sistemul într-un termen foarte scurt şi are efecte de
surpriză.
Definirea crizei poate fi făcută din mai multe perspective,
între care:
- a factorului declanşator şi cauzal al crizei,
- a funcţionării organizaţiei,

9
- a sistemului de reprezentări despre organizaţia afectată de
criză.
Specialiştii care primează factorul declanşator şi cauzal al
crizei (K. Fearn-Banks, David W. Wrag, A. Center, P. Jackson
etc.) abordează criza ca o situaţie ce se produce pe neaşteptate şi
care afectează grav sau chiar distruge organizaţia/întreprinderea şi
produsele acesteia, precum şi beneficiarii ei. Multe din teoriile
clasice şi moderne au înţeles criza ca fiind cauzată de mai mulţi
factori, între care:
1. lipsa puterii financiare,
2. lipsa unor resurse organizaţionale,
3. lipsa legilor sau proasta funcţionare şi nerespectarea acestora,
4. lipsa resurselor pentru supravieţuire,
5. antagonismul de clasă,
6. lipsa posibilităţilor de remediere social-financiară şi mo-
rală pe termen scurt sau lung,
7. situaţia de disperare generată de neputinţa depăşirii proble-
melor care pun în pericol supravieţuirea părţii afectate,
8. lipsa de perspective şi strategii pentru combaterea fenome-
nelor negative individuale şi colective,
9. starea psiho-socială lipsită de speranţă, în cunoştinţă de
cauză că situaţia a ajuns la o astfel de amploare încât depăşirea
acesteia a devenit imposibilă.
Savanţii care plasează centrul de greutate al definiţiei pe per-
turbarea funcţionării organizaţiei (K. De Greene, S. Fink, R. Ulmer,
R. Heath, W. G. Egelhoff, F. Sen etc.) definesc criza drept un
eveniment sau o serie de evenimente neaşteptate, nedorite, care
afectează punctele slabe ale unui sistem, subminând structurile de
bază, valorile şi normele fundamentale ale acestuia.
Pentru cei care se axează pe sistemul de reprezentări sociale
(Patric D’Humieres, T. C. Pauchant, I. I. Miroff, O. Lerbinger, A.

10
Mucchielli, P. Mayer, B. Fornier etc.), criza este o situaţie
neaşteptată, trăită psihologic într-un mod devastator de un număr
semnificativ de actori, care pune în discuţie potenţialul şi respon-
sabilitatea sistemului şi îi ameninţă capacitatea de a funcţiona în
mod normal.
O seamă de cercetători (Gerald Meyers, D. W. Guth, C. Marsh,
Nudell, Antocol, R. Ulmer, Bazerman, Watkins), punând în dis-
cuţie impactul şi efectele crizelor, primează ideea că, deşi concep-
tual criza în sine este subminatoare şi distructivă, ea este şi o
oportunitate, or, oferă posibilităţi sistemelor de a-şi testa capacită-
ţile manageriale şi de a întreprinde măsuri de prevenire a altor situa-
ţii de criză. De exemplu, Gerald Meyers afirmă că există şapte cate-
gorii de oportunităţi pe care le poate „oferi” o criză. Astfel, criza:
- oferă şanse de realizare tuturor actorilor şi, în fine, naşte noi
eroi,
- accelerează schimbarea,
- scoate în evidenţă impedimentele latente,
- modifică comportamentul oamenilor,
- catalizează dezvoltarea şi implementarea noilor strategii,
- creează noi sisteme de protecţie şi de prevenire,
- sporeşte competitivitatea.

2. Criza şi alte procese parţial asemănătoare:


similitudini şi disimilitudini
Multitudinea definiţiilor propuse confirmă faptul că o criză
este multiformă şi poate să afecteze cele mai diverse domenii, iar
formele ei de expresie sunt atât de variate, încât uneori pot fi şi
confundate. Întru evitarea acestor situaţii, jurnaliştii trebuie să ştie
că situaţia de criză nu poate fi asociată cu:
1. lipsa resurselor financiare (atâta timp cât această lipsă

11
este de ordin temporal, iar individul are posibilitatea să-şi reme-
dieze situaţia socială şi materială);
2. sărăcia (atâta timp cât individul, familia sau grupul aflat
în situaţia respectivă refuză să-şi folosească resursele şi oportuni-
tăţile pe care le are la dispoziţie pentru a depăşi condiţia în care
se găseşte);
3. imposibilitatea de a găsi soluţii pentru supravieţuire (atâta
timp cât lipeşte interesul şi seriozitatea din parte grupului sau
individului în cauză).
O definiţie prin negaţie are la bază întrebarea retorică: „Ce
nu este criză?” În acest context este important de reţinut, de
asemenea, că incidentele, conflictele, accidentele, situaţiile excep-
ţională şi problemele nu pot fi considerate situaţii de criză. În
timp ce criza afectează sistemul, subminând şi distrugând structu-
rile de bază, valorile şi normele fundamentale ale acestuia, inci-
dentul presupune evenimente, mai mult sau mai puţin frecvente,
care afectează doar anumite elemente ale sistemului, fără să atingă
substanţial funcţionarea globală a lui. În lucrarea „Conflictologie
aplicată pentru jurnalişti” incidentul este definitivat drept o con-
fruntare a părţilor aflate în conflict, care semnifică transferul situa-
ţiei de conflict în etapa de interacţiune conflictuală.
Conflictul reprezintă evenimente care afectează sistemul de
referinţe simbolice, dar nu şi valorile fundamentale. El este un tip
dinamic de relaţii sociale ce decurg din confruntările posibile sau
reale ale subiecţilor conflictului. Iar confruntările sunt iminente,
deoarece participanţii (părţile) la conflict au diverse predilecţii,
interese, valori. Conflictele au devenit un atribut al cotidianului,
ele, într-o formă sau alta, există permanent în mediu şi nu pot fi
eliminate.
Dinamica conflictului este un proces, structurat în mai multe
etape: ascunsă; escaladarea, deschisă, deescaladarea, post-conflictul.

12
De menţionat că un conflict nu apare din nimic şi, de obicei, nu
dispare fără urmă. Generatori de conflict pot fi: acţiunile, faptele
actorilor aflaţi într-o relaţie bilaterală; viziunile moral-spirituale
şi opţiunile social-politice ale lor; expresiile non-verbale (gesturi,
mimică) şi cele verbale (evaluări, reflecţii); pasivitatea. Modul de
reflectare şi unghiul de abordare a conflictului în mass-media, de
asemenea, poate fi un conflictogen.
Accidentul, spre deosebire de criză, poate afecta un subsistem,
dar şi întreg sistemul (chiar paralizându-i activitatea), însă, de
obicei, el, accidentul,a durează o perioadă restrânsă de timp, până
în momentul în care survin forţele de remediere şi, în genere, este
relativ uşor de aplanat.
Situaţia extremală poate fi definită drept o stare la extremă,
aparent fără ieşire, care solicită luarea fără întârziere a unei hotă-
râri radicale şi se produce, de obicei în anumite subdiviziuni şi nu
afectează funcţionarea sistemică şi sistematică a întregului organism.
Problema este o chestiune importantă, dar incertă, ce consti-
tuie o preocupare majoră şi care cere o soluţionare imediată; difi-
cultate care trebuieşte rezolvată pentru a obţine un rezultat. Prob-
lemele afectează doar anumite elemente ale sistemului, nu şi
întreg sistemul, dar se pot realiza atât la nivel material, tehnic, cât
şi la cel intrapersonal, interpersonal sau colectiv. De obicei, prob-
lemele se încadrează în perioade scurte de timp, nu suscită intere-
sul public şi nu presupun eforturi enorme pentru soluţionarea lor.
Specialiştii în domeniu (D. W. Guth, C. Marsh, Barton,
Fearn-Banks etc.) arată că accidentele cu care, de obicei, se
confruntă organizaţiile sunt generate de evenimente minore sau
întâmplări banale, cel mai adesea predictabile; ele se încadrează
în intervale scurte de timp, nu stârnesc atenţia publicului şi nu
solicită eforturi deosebite pentru a putea fi rezolvate.(...) Spre
deosebire de accidente sau incidente, crizele sunt greu de antici-
pat, pentru rezolvarea lor sunt necesare resurse umane şi mate-

13
riale importante, atrag imediat atenţia publicului şi pot afecta grav
valorile fundamentale, definitorii, ale unei organizaţii.
Cercetătorul francez Patric Lagadec, pentru a demonstra că
nu toate situaţiile dificile sunt crize, divizează simbolic în trei
moduri activitatea unui sistem:
a. Starea de normalitate – dezvoltarea echilibrată, în ritm
normal;
b. Perturbarea – dezechilibrarea uşoară a evoluţiei în urma
producerii unui eveniment accidental;
c. Accidentul major – dezechilibru puternic ce nu poate
înlăturat prin mijloace obişnuite, uşor şi repede, care, de fapt, şi
reprezintă o situaţie de criză.
De menţionat faptul că incidentele, conflictele, accidentele,
situaţiile excepţională şi problemele, în cazul nesoluţionării
acestora la timp şi corect, pot deveni factori generatori de criză.
Conştientizarea de către jurnalişti a disimilitudinilor dintre
incident, conflict, accident, situaţie excepţională, problemă şi
criză poate asigura o acompaniere informaţională corectă, fapt
care ar exclude presa din categoria purtătorilor de conflictogeni.
Diagnosticarea şi aprecierea corectă a evenimentelor şi reflectarea
obiectivă şi multiaspectuală a acestora poate duce la o reacţie
adecvată a opiniei publice, dar şi a instituţiilor societăţii civile şi
ale statutul, care, prin acţiuni concrete şi imediate, pot preveni
escaladarea acestora în situaţii de criză.
Or, conform autorilor studiului „Conflictologie aplicată pentru
jurnalişti”, deficitul de informaţie sau dezinformarea activă şi
intenţionată a societăţii cu privire la gravitatea pericolului confrun-
tării duc la deteriorarea acută a situaţiei, iar evoluţia ulterioară a
evenimentelor ar putea duce la creşterea neînţelegerilor, apariţia
tensiunii în relaţiile dintre concurenţi şi transformarea acestora în
crize.

14
3. Caracteristicile crizelor
Tendinţa de a individualiza crizele din noianul de evenimente
şi procese, în aparenţă, asemănătoare i-a determinat pe mai mulţi
savanţi să-şi concentreze cercetările asupra caracteristicilor defi-
nitorii ale crizei. Astfel, astăzi putem găsi diverse viziuni şi con-
cepte cu privire la caracteristicile crizelor, între care:
1. Formula celor 3D a lui Patric Lagadec: a. dificultate,
b. dereglare, c. divergenţă.
2. Metafora medicală a lui R. Heart: odihna la pat (eveni-
mente nedorite, însă care nu afectează existenţa sistemului); apli-
carea unei medicaţii (evenimente care cer remedierea activităţii
sistemului întru prevenirea repetării lui); îmbolnăvirea cronică
(evenimente care solicită necesitatea unor schimbări majore în
scopul prevenirii deteriorării sistemului); faza finală (evenimente
care paralizează şi, în fine, distrug sistemul).
3. Viziunea lui O. Lerbinger: caracter neaşteptat, nesiguran-
ţă, comprimare a timpului.
4. Charles Hermann: recunoaşterea de către managerii orga-
nizaţiei a faptului că:
a. există ameninţări ce riscă să compromită atingerea obiec-
tivelor fixate;
b. în cazul în care nu vor acţiona adecvat şi la timp în scopul
înlăturării ameninţărilor, se vor produce daune ireparabile;
c. criza are un caracter imprevizibil, neaşteptat.
5. Steven Fink susţine că, de fapt, caracteristicile definitorii ale
crizei sunt:
a. escaladarea în intensitate a ameninţării,
b. aducerea organizaţiei în atenţia mass-media şi a oficialită-
ţilor,
c. blocarea operaţiunilor normale ale organizaţiei,

15
d. deteriorarea imaginii pozitive de care beneficiază aceasta
în ochii publicului,
e. afectarea activităţii uzuale a organizaţiei.
6. P. Mayer: factorul conjunctural (evenimentul declanşator),
factorul contingent (gestiunea inadecvată), factorul structural
(inexistenţa structurilor de evitare a crizei).
7. A. Mucchielli individualizează criza prin:
a. ansamblul factorilor externi, care afectează sistemul;
b. dificultăţile de gestionare a situaţiilor nou-create;
c. slăbirea relaţiilor dintre subsisteme;
d. ansamblul efectelor psihologice la nivelul indivizilor.
8. Thierry Libaert susţine că o criză se individualizează prin:
a. intruziunea noilor actori,
b. saturarea capacităţilor de comunicare,
c. importanţa mizelor,
d. accelerarea timpului,
e. creşterea incertitudinilor.
Cristina Coman în studiul „Comunicarea de criză. Tehnici şi
strategii”, sintetizează mai multe elemente constante care sunt
implicate în orice criză:
a) caracterul de ruptură, greu predictabil al crizei (...);
b) necesitatea schimbării (...);
c) lipsa de informaţii sigure (...);
d) lipsa de timp (...);
e) lipsa unor cadre (teoretice şi proceduale) eficiente (...);
f) caracterul nesigur al soluţiei şi al deciziei (...);
g) crearea unei situaţii de stres.

16
4. Structura şi tipologia crizelor
Viziunile cercetătorilor referitoare la tipologia crizelor sunt
multiple şi variate. Diferenţele de abordare provin din importanţa
pe care cercetătorii o acordă unuia sau altuia dintre factorii care
compun situaţia de criză şi pe care aceştia, ulterior, le utilizează
drept criterii de clasificare. În lucrarea de faţă nu avem intenţia să
sintetizăm toate conceptele cu privire la tipologia surselor, lucru,
de altfel, imposibil, ci să le consemnăm pe cele mai reuşite, în
opinia noastră, din perspectiva utilităţii lor pentru jurnalişti.
Cunoştinţele generale despre criteriile de clasificare şi tipurile
de crize pot fi folosite de către jurnalişti pentru a se orienta mai
bine în situaţiile de criză, pe care urmează să le mediatizeze şi să
evite riscurile potenţiale specifice fiecărui tip de criză în parte. La
fel, cunoaşterea tipologiei crizelor ar putea influenţa benefic proce-
sul de colectare a informaţiilor şi scrierea propriu-zisă a materialu-
lui, or diverse tipuri de crize impun şi moduri de abordare diferite.
Conceptul tipologic propus de W. G. Egelhoff şi F. Sen are al
bază două criterii: mediul familiar – mediul nefamiliar şi eşecul
tehnic – eşecul geopolitic şi cuprinde patru familii de crize:
a) crize produse în mediu nefamiliar cu eşec tehnic (catastro-
fe naturale);
b) crize produse în mediu familiar cu eşec tehnic (mari acci-
dente industriale, catastrofe tehnogene);
c) crize produse în mediu nefamiliar cu eşec sociopolitic
(războiul, terorismul, sabotajul, şantajul, alte acte violente);
d) crize produse în mediu familiar cu eşec sociopolitic (greve,
boicoturi, acţiuni în justiţie, sancţiuni guvernamentale, faliment).
O. Lerbinger clasifică crizele în trei mari categorii:
a) crize ale universului fizic: natura şi tehnologia, care pot fi
generate de factori umani sau non-umani (catastrofe naturale şi
tehnogene);

17
b) crize datorate mediului uman: confruntări şi acţiuni rău-
voitoare, care pot fi cauzate de conflicte sociopolitice (război, tero-
rism, sabotaj, greve, demonstraţii, alte acte violente);
c) crize ale managementului defectuos: valori deformate, înşe-
lăciune, gestiune frauduloasă.
J.-P. Rossart identifică:
a) crize interne (cu caracter revendicativ sau distructiv),
b) crize externe (origine naturală sau umană).
A. Mucchielli propune o altă clasificare, în care distinge:
a) criza de adaptare (modificări organizaţionale: (integrarea
Într-un nou trust sau departajarea);
b) criza de organizare (management inadecvat);
c) criza de coerenţă (situaţii ce afectează valorile fundamentale);
d) criza de motivaţie (ansamblul efectelor psihologice în urma
pierderii credibilităţii organizaţiei).
Tipologia lui D. Newsom, A. Scott şi J. V. Turk are la bază
ideea că, din punct de vedere fizic, crizele pot fi de două tipuri:
a) violente şi
b) non-violente.
Totodată, fiecare categorie, la rândul său, poate fi divizată în trei
subcategorii: create de natură, create în urma unor acţiuni inten-
ţionate, create în urma unor acţiuni neintenţionate.
O clasificare mai simplă, dar flexibilă, este acea care permite
reprezentarea interdependenţelor dintre domenii Astfel, deosebim:
a) crize din sfera economică, care cuprind sectorul industrial,
structural, financiar şi cel social;
b) crize din sfera tehnică, care sunt de două feluri: legate de
firmă şi care vizează produsul;
c) crize din sfera politică, ce pot fi grupate în criză de regu-
lament şi criză judiciară;
d) crize din sfera corporativă.

18
Unii autori, ca Jacquline Barus-Michel, Florence Giust-
Desprairies şi Luc Ridel, s-au centrat în cercetările lor pe relaţia
individ-societate, încercând să privească dincolo de faptele obiec-
tive, adică la ceea ce se întâmplă în viaţa şi mintea persoanelor
afectate. Această schimbare de perspectivă, apărută odată cu tre-
cerea de la analiza socială a crizei la analiza efectelor acesteia
asupra cetăţenilor, a dat naştere unei noi tipologii, care identifică
trei categorii de crize:
a) socială,
b) individuală,
c) organizaţională.
Pentru jurnalişti sunt importante şi dimensiunile crizei (toate
crizele au durate şi intensităţi diferite), or, acţiunile lor diferă de
la o etapă a crizei la alta. Dar viziunile specialiştilor asupra desfă-
şurării crizelor, deşi au la bază aceleaşi principii generale (orice
criză are început, apogeu şi deznodământ) sunt foarte diferite şi
oferă mai multe modele de evoluţie ale lor. Astfel, deosebim
modele ale crizei în cinci etape, în patru etape şi în trei etape.
Adepţii modelului în cinci etape, printre care H. Chase şi
D. Jones, K. Fearn-Banks, se axează pe acţiunile ce trebuiesc în-
treprinse întru soluţionarea crizei şi care sunt direct proporţionale
cu gradul de evoluare a acesteia. Ei specifică:
a) Identificarea problemelor.
b) Analiza problemelor (impactul şi efectele potenţiale ale
acestora).
c) Elaborarea strategiilor de gestionare a crizei.
d) Implementarea acţiunilor strategice de gestionare a crizei.
e) Evaluarea acţiunilor întreprinse şi învăţarea (perioada post-
criză).
Mai mulţi savanţi, între care: B. Robert şi D. Verpeaux,
D.W. Guth şi C. Marsh, J. Hendrix, inventariază patru etape de
desfăşurare a crizelor. Acestea sunt:

19
a) Faza preliminară – etapă de avertizare, când apar primele
simptoame sau semne de alertă.
b) Faza acută – evenimentul se produce şi criza izbucneşte,
se intensifică şi ia amploare. Metamorfozele sunt rapide şi foarte
diverse.
c) Faza cronică sau apogeul crizei este etapa reacţiilor şi a
acţiunilor intense ale factorilor de decizie.
d) Faza de cicatrizare – etapă în care se fac analize, bilanţuri
şi se trag concluziile de rigoare.
Modelul crizei în trei etape are cei mai mulţi susţinători.
Periodizarea crizei în trei paşi este susţinută de: P. Lagadec;
D. Newsom, A, Scott şi J. V. S. Turk; A. Center şi P. Jackson;
W. Timothy Coombs etc. Ei propun:
a) Perioada de pre-criză – detectarea semnalelor, identifica-
rea punctelor vulnerabile şi aplicarea managementului întru dimi-
nuarea problemelor şi evitarea crizei.
b) etapa de criză propriu-zisă – elaborarea şi aplicarea prog-
ramelor de gestionare a crizei.
c) etapa de post-criză – evaluarea comportamentului organi-
zaţiei şi a managementului crizei, a percepţiilor şi reacţiilor publi-
cului, elaborarea acţiunilor de evitare a unei noi crize.

5. Acompanierea mediatică a evoluţiei crizelor


Cunoaşterea etapelor de desfăşurare a crizelor este obligato-
rie pentru jurnalişti, pentru că comunicarea jurnalistică la diferite
etape ale crizei are diverse roluri şi obiective, iar acompanierea
informaţională a crizei poartă amprenta sau chiar reiese din speci-
ficitatea etapei crizei. La prima etapă mass-media semnalează,
avertizează asupra evenimentelor care conturează o criză poten-
ţială. Activitatea ei se desfăşoară în două direcţii: spre factorii de

20
decizie pentru a-i determina să întreprindă măsuri de remediere,
capabile să stopeze declanşarea crizei şi spre publicului larg,
pentru a-l preveni despre potenţialele pericole şi a-l determina să
ia o atitudine asupra acţiunilor factorilor de decizie. Este o activi-
tate de supraveghere a situaţiei, de formare a opiniei publice şi de
monitorizare a activităţilor de gestionare a problemelor existente.
Materialele au un caracter general, informativ-analitic.
La etapa a două jurnaliştii trebuie să supravegheze desfăşura-
rea crizei şi să ţină sub control strict activităţile de gestionare a
crizei. Acompanierea informaţională se intensifică progresiv. La
începutul etapei, mass-media va pune în circuit materiale cu ca-
racter informativ, apoi prioritate vor avea materialele analitice, în
care se vor analiza detaliat reacţiile şi acţiunile factorilor de deci-
zie, impactul şi efectele managementului de criză. Materialele in-
formative, însă, nu dispar totalmente din acompanierea informa-
ţională a crizei. Deşi mai rar, ele totuşi apar în presă, dar numai în
cazul în care se produce ceva extraordinar, care poate marca radi-
cal cursul lucrurilor. În cauză de reacţiile publicului, acompanie-
rea mediatică fie va calma spiritele, fie va cataliza reacţiile, fie va
mobiliza masele. Apogeul crizei este cea mai tensionată, dinamică
şi zbuciumată etapă a crizei. Ea prezintă un interes sporit pentru
întreaga societate, de aceea şi este cel mai intens mediatizată.
Este greşită părerea, precum că din moment ce criza s-a cica-
trizat, mass-media nu mai transmite nici un ecou. Ultima etapă a
crizei este una de totalizare, presupune analize şi autoanalize şi,
de asemenea, prezintă interes pentru presă. Materialele analitice
vizează două aspecte: analiza acţiunilor factorilor de decizie, a
impactului şi a efectelor reale ale strategiilor aplicate de aceştia,
precum şi analiza comportamentului propriu-zis al mass-media.
Mai mult, presa acordă o atenţie deosebită efectelor materiale ale
crizei, care, mai întotdeauna, se resimt şi devin obiect primordial

21
de mediatizare. La ultima etapă a unei crize pondere are jurnalis-
mul analitic.
Oamenii vorbesc tot timpul despre criză, dar fiecare individ
şi/sau colectiv vede şi simte lucrurile în mod diferit şi atunci când
abordează problema crizei, se referă la ceva aparte. De obicei, ei
vorbesc despre o realitate particulară şi care îi afectează doar pe
ei, ca indivizi sociali sau ca beneficiari de anumite servicii, ca
parteneri de viaţă sau ca locuitori ai unui stat. Şi au în vedere
lucruri diferite. Oricum, indiferent la ce se referă, noi, oamenii
contemporani, suntem tot timpul în criză. În fiecare an se vor-
beşte despre o criză sau alta. Unele crize sunt scurte (cum ar fi
criza provocată de gripa aviară sau pneumonia atipică), unele crize
durează câteva decenii (cum a fost criza din perioada Războiului
Rece), iar altele o viaţă de om (cum sunt crizele maritale). Oricum,
crizele au devenit un fenomen, mai mult sau mai puţin, ordinar al
societăţii contemporane.
Orice criză, graţie aspectului său dublu, conţine şi condiţiile
unei dinamici pozitive. Deşi criza provoacă dezordine şi riscul de
regres sau chiar de dispariţie, ea, concomitent, oferă şi şanse reale
pentru reorganizări noi şi pentru progrese. Criza poate fi chiar o
oportunitate pentru organizaţii. Aplicarea unui management corect
oferă posibilitatea îmbunătăţirii imaginii, obţinerii noilor contracte,
obţinerii unei cote pe piaţă etc., lucruri care în fine asigură prog-
resul organizaţiei sau firmei.
Thierry Libaert presupune că actualmente crizele pot fi pro-
vocate intenţionat, cu scopul de a obţine notorietate. Campaniile
publicitare care şochează deliberat provoacă situaţii potenţiale de
criză, urmărind, astfel, să beneficieze de o mediatizare de propor-
ţii. În rezultatul mediatizării pseudo-crizelor (dacă jurnaliştii nu
simt şi nu pot demasca intenţiile proaste ale iniţiatorilor pseudo-
crizei) companiile au de câştigat foarte mult. Iniţial, ele atrag

22
atenţia indivizilor sociali – o publicitate absolut gratuită şi foarte
eficientă, care contribuie la lărgirea auditoriul potenţial. Apoi
„problemele” companiei intră pe agenda discuţiilor interpersonale,
de grup, sociale. Aici deja se formează atitudinile, opiniile şi chiar
acţiunile indivizilor în raport cu compania „afectată” de criză.
Aspectul analitic schimbă sau întăreşte convingerile, asigurându-
le, astfel, longevitatea. În fine, compania urmăreşte să-şi pună în
valoare capacităţile sale de a reacţiona prompt, de a gestiona opti-
mal şi de a depăşi cu succes situaţiile de „grea cumpănă” pentru
a-şi întregi imaginea şi a-şi asigura sporirea credibilităţii.
În ultimul timp, graţie internaţionalizării câmpului de acţiuni
şi intruziunii noilor actori, fenomenul crizelor a luat amploare şi
s-a extins în spaţiu şi în timp. Adevăratele megacrize sunt rezulta-
tul combinaţiei dintre crizele politice, crizele economice şi cele
geopolitice. Aspectul multidimensional al crizei se datorează unui
conglomerat întreg de factori politici, sociali, economici, culturali,
psihologici etc. De exemplu, actuala criză globală nu este doar
economică. Ea a fost generată şi a luat amploare din convergenţa
dintre o criză politică veche de câteva decenii (criza democraţiilor
liberale – care cunoscuse în 1968 momente dramatice, mai ales în
SUA şi Franţa), o criză geopolitică creată de dezechilibrul din
securitatea lumii, care a intervenit pe neaşteptate în 1991, peste
care se suprapune acum o criză economică gravă, care, la rândul
ei, este reduplicarea unor crize financiare sau economice mai
vechi. Indiferent de magnitudinea şi durata ei, criza globală actuală
va avea un impact diminuat sau mult mai puternic în funcţie de
modul în care cele trei crize se vor amesteca, dar şi de modul în
care ele vor fi reflectate.
Aşadar, printre efectele majore ale crizei se numără şi
creşterea vizibilităţii mediatice a companiei. Acest moment –
sporirea vizibilităţii mediatice – poate fi oportun pentru companie

23
în cazul în care ea practică un management de criză optimal,
bazat pe reactivitate, transparenţă, fiabilitate, promptitudine etc.
Comunicarea jurnalistică poate constitui una din condiţiile cele
mai importante de modificare a dinamicii, intensităţii şi duratei
crizei. Forţa jurnalismului constă în formarea unei opinii publice
potrivite, care să influenţeze, chiar exercitând şi presiuni, asupra
factorilor de decizie, ce au posibilitatea şi obligaţia să întreprindă
măsuri hotărâte, chibzuite şi urgente întru reducerea nivelului şi
dimensiunilor crizei.

Lecturi recomandate
1. Barus, Michel. Criye. Abordare psihologică clinică. Iaşi: Polirom,
1998.
2. Bouzon, Arlette. Comunicarea în situaţii de criză. Bucureşti: Tritonic,
2006.
3. Conflictologie apicată pentru jurnalişti. Chişinău: CIJ, 2007.
4. Coman, Cristina. Comunicarea de criză. Iaşi: Polirom, 2009.
5. Grigoryan, Mark. Manual de jurnalism. Centrul de Jurnalism Extrem.
Chişinău: Centrul Independent de Jurnalism, 2007.
6. Libaert, Thierry. Comunicarea de criză. Bucureşti: Editura C. H. Beck,
2008.
7. Regester, Michael; Larkin, Judy. Managementul crizelor şi al situa-
ţiilor de risc. Editura Comunicare.ro, 2003.
8. Pavel, Dan. Preliminarii epistemologice la teoria crizei. Aspecte ale
crizei, Sfera Politicii, nr. 133, versiune integrală disponibilă on-line
http://www.sferapoliticii.ro/sfera/133/art02-pavel.html

24
Tema 2

MEDIA ŞI SITUAŢIILE DE CRIZĂ:


RELAŢII, INFLUENŢE, PROVOCĂRI, IMPACT

9 Implicaţiile mass-media în situaţiile de criză


9 Interesul mediatic al crizei
9 Organizarea relaţională în timpul crizelor
9 Moduri de raportare a mass-media la situaţiile de criză

1. Implicaţiile mass-media în situaţiile de criză


Jurnalismul în situaţii de criză este o activitate mediatică care
presupune colectarea, sistematizarea, ierarhizarea şi analiza infor-
maţiei brute în condiţii excepţionale, când implicaţiile mass-media,
în general, şi ale jurnaliştilor, în particular, comportă grave modi-
ficări psihologice, sociale, profesionale etc. Starea de lucruri
respectivă solicită jurnaliştilor şi instituţiilor mediatice să adopte
diverse strategii şi linii comportamentale adecvate momentului şi
situaţiei, dar, totodată, şi să respecte cu stricteţe standardele pro-
fesionale, fapt care, pe de o parte, asigură succesul misiunii jurna-
listice, iar pe de alta – calitatea produsului mediatic finit.
Funcţia socială a jurnalismului în situaţii de criză cere arti-
cularea lui la configurarea de moment a realităţii în scopul aco-
mpanierii informaţionale întru expunerea obiectivă şi imparţială a
situaţiei create. Aici apare şi se conturează obiectivul primar al
acestui tip de jurnalism – reflectarea multiaspectuală a crizelor.
Rolul de câine de pază cel mai mult i se potriveşte jurnalismului
tocmai în situaţiile de criză. Formula realistă a acompanierii
informaţionale a unei criză presupune expunerea deosebit de
consistenţă a tuturor etapelor crizei. Şi aceasta pentru a crea o

25
viziune de ansamblu corectă asupra fenomenului, care ar putea să
influenţeze benefic atât opinia publică, cât şi factorii de decizie.
În acest context, misiunea presei este să pună la dispoziţie un
tablou reprezentativ al crizei, oferindu-le cetăţenilor suficientă
informaţie pentru ca ei înşişi să-şi poată forma independent
opiniile şi să poată lua atitudini asupra unui şir de probleme care
urmează să fie soluţionate.
Comunicarea jurnalistică de criză diminuează rolul instituţio-
nal al mass-media, încadrându-se, mai curând, în categoria
„lanternei căutătoare a adevărului”. Or, punerea în circuit a unei
informaţii imparţiale şi corecte creează premise reale pentru reg-
lementarea situaţiilor de criză. Rolul de oglindă a presei este
deosebit de important, îndeosebi, la faza iniţială a crizelor, când
jurnalistul trebuie să răspundă cert şi operativ la întrebările:
„cine?”, „ce?”, „unde?”, „când?”. Jurnalismul de informare în
situaţiile de criză constă în reflectarea rapidă, exactă, echidistantă
şi obiectivă a evenimentelor ce se produc în contextul crizei la
moment şi sunt urmărite, în dinamica dezvoltării lor, de către
jurnalişti, de către subiecţii acţiunilor (implicaţi direct sau tangen-
ţial) şi de către diverşi martori. Expunerea factuală a ceea ce vede
jurnalistul sau a ceea ce au văzut alţii constituie misiunea primor-
dială a jurnalismului de informare. Astfel, după cum susţine Ed
Turner, jurnalist de la CNN, este responsabilitatea noastră, prima
şi înainte de toate, să încercăm să explicăm spectatorilor noştri ce
s-a întâmplat astăzi, de ce s-a întâmplat şi ce poate să însemne
asta mâine.
Jurnalismul informativ în situaţiile de criză încearcă, în
măsura posibilităţilor, să răspundă şi la întrebările „cum?” şi „de
ce?”, dar fără a intra în detalii. În plus, acesta exclude din start
posibilitatea jurnalistului de a-şi expune opinia şi atitudinea faţă
de eveniment sau întâmplare, aceasta fiind prerogativa exclusivă

26
a jurnalismului analitic.
Jurnalismul de opinie constă în expunerea realităţii prin inter-
mediul explicaţiilor, comentariilor şi interpretărilor. Acest tip de
jurnalism, îndeosebi în situaţiile de criză, oferă jurnaliştilor posi-
bilităţi enorme de analiză şi interpretare a faptelor. Graţie posibi-
lităţilor sale analitice şi comentative, comunicarea jurnalistică
interpretativă mai este considerată şi instrument de minimalizare
şi chiar de asanare a crizelor. Astfel, un al obiectiv al mass-media
este şi dirijarea crizelor.
Misiunea de a explica şi a comenta evoluţia crizei impune
jurnaliştilor obligaţia de analiza toate componentele structurale
ale acesteia. Întâi de toate, jurnalistul trebuie să stabilească moti-
vele şi factorii care au declanşat criza şi să-i cerceteze nu ca pe
ceva independent şi izolat, dar ca pe o parte a unui tot întreg, ca
pe o verigă a unui sistem complex. Criza urmează să fie reflectată
din perspectiva parametrului temporal, conjunctura contemporană
a crizei fiind raportată la trecut şi la viitor.
Apoi e necesară identificarea subiecţilor din perspectiva rolu-
lui, intereselor, obiectivelor şi a gradului de implicare a lor în
criză. Un interes aparte trebuie să prezinte şi interacţiunile anti-
criză şi actuale ale subiecţilor. Cunoaşterea acestora i-ar permite
jurnalistului să se clarifice asupra multor lucruri, să dea în vileag
unele aspecte camuflate să le scoate la suprafaţă şi, în fine, să
depisteze motivele reale ale crizei. Nu mai puţin importante sunt
şi constatarea şi reflectarea stărilor de spirit ce persistă în jur.
Starea psihologice a subiecţilor crizei, în particular, şi a societăţii,
în general, în mare parte, determină alegerea de către factorii de
decizie a tacticilor şi metodelor concrete de acţionare.
Un alt pas ar fi şi conturarea contextului întru analiza poten-
ţialului evolutiv al crizei. Pe cine şi cum afectează cel mai mult
criza? Până unde poate să ajungă dimensiunile crizei? Care sunt

27
limitele temporale ale crizei? Care va fi impactul şi efectele ei?
Ce putem întreprinde pentru a ne proteja? Cum putem diminua
sau evita efectele crize? Acestea şi multe alte întrebări trebuie
să-şi găsească răspunsul în comunicarea jurnalistică de criză. În
acest context se conturează alt obiectiv, şi anume activitatea de
prognozare a jurnalismului în situaţii de criză. Acest obiectiv
urmăreşte, întâi de toate, trasarea unor perspective ale crizei întru
depistarea impactului şi a efectelor potenţiale ale acesteia asupra
societăţii. Cunoaşterea perspectivelor în cauză îl mobilizează pe
cetăţean să adopte un anumit tip de comportament şi să întrep-
rindă măsuri concrete, care i-ar ajuta să evite sau să suporte mai
uşor consecinţele crizei.
Mobilizarea indivizilor în situaţiile de criză este un proces ce
se realizează cu concursul mai multor instituţii sociale, între care
şi mass-media. Pe bună dreptate, presa poate fi considerată „agent
al mobilizării”, or, ea furnizează informaţii ce asigură interese
comune, inculcă valori, distribuie reprezentări care determină
viziunile oamenilor asupra crizei. Datorită activităţii mass-media,
indivizii sociali se află, în particular, în „legătură” unii cu alţii şi,
în general, în „legătură” cu comunitatea şi societatea. Aşadar,
mobilizarea maselor este un alt obiectiv al jurnalismului în
situaţiile de criză.
Situaţiile de criză transformă ziarele şi televiziunea dintr-un
element neutru într-un element implicat în viaţa publică, care
încearcă să faciliteze discuţia dintre subiecţii implicaţi, dintre
oamenii de rând şi autorităţi, fiind pregătite (mass-media), în
acelaşi timp, să ofere nişte soluţii posibile problemelor cu care se
confruntă societatea la moment. Din această perspectivă, se im-
pune un jurnalism care trebuie să-i unească pe oameni în procesul
rezolvării diverselor aspecte ale crizei. Presa are obligaţia de a in-
forma societatea în scopul implicării acesteia în soluţionarea crizei.

28
Acest obiectiv este un motiv în plus de a susţine că obligaţia
primară a comunicării jurnalistice în situaţiile de criză rezidă în
prezentarea stării de lucruri astfel, încât cetăţenii să înţeleagă sco-
purile propuse pentru a acţiona în mod corespunzător. Expunerea
imparţială şi echidistantă, în materialele de presă, a soluţiilor,
propuse pentru rezolvarea problemelor atât de experţi, cât şi de
membrii comunităţii, validează abilitatea jurnaliştilor de a moni-
toriza criza şi viaţa societăţii afectată de această criză.
Cititorii urmează a fi trataţi nu doar ca un auditoriu simplu,
pasiv, ci ca unul participativ. Mediatizarea realităţii şi tratarea
populaţiei din perspectiva integrării sociale înseamnă definitiva-
rea priorităţilor sociale, determinarea problemelor cu care se
confruntă şi care îi preocupă în prezent, stabilirea impactului şi a
efectelor potenţiale a crizei asupra individului, în particular şi
asupra comunităţii, în general.
Din punct de vedere profesional, jurnaliştii nu se pot implica
direct în procesul de soluţionare a crizelor, dar nici nu au dreptul
să stea deoparte când este vorba despre analizarea, observarea şi
înţelegerea acestor fenomene şi a tendinţelor lor. Aceasta se face
pentru conformitate şi pentru a asigura dialogul social între părţile
aflate în conflict întru determinarea voinţei lor de cooperare.
Starea de criză socială este similară senzaţiilor de teamă,
incertitudine, neputinţă, pe care orice om le poate simţi pe plan
individual, numai că efectele acestora sunt mult mai ample, şi
mult mai persistente în timp. Asigurarea echilibrului psihologic,
în această ordine de idei, devine un obiectiv esenţial al jurnalis-
mului în situaţii de criză. Acest imperativ vizează, în primul rând,
nu selectarea evenimentelor, nici chiar conţinutul materialelor, ci
forma de expresie a lor. Informaţiile despre criză trebuie să tre-
zească compasiune, solidaritate, toleranţă, în nici un caz, însă, ură
şi panică. Prin acompanierea informaţională a procesul de evo-

29
luţie a crizei, mass-media trebuie să modeleze o percepţie civică a
ei, să inducă sentimentul de responsabilitate la factorilor de
decizie şi cel de toleranţă şi calmul la indivizii sociali, Calmarea
spiritelor poate fi o contribuţie efectivă în vederea siguranţei
publice în timpul crizelor.

2. Interesul mediatic al crizei


Interesul mass-media pentru situaţiile de criză este generat de
doi factori primari: unul obiectiv, iar celălalt subiectiv. Factorul
obiectiv se datorează, în primul rând, celor două funcţii social-
comunicaţionale ale presei: de supraveghere a mediului înconju-
rător şi de „legătură” sau socializare.
Funcţia de informare sau de supraveghere îi permite presei să
pună în circuitul informaţional materiale despre orice eveniment,
conflict, fenomen etc. de importanţă socială, prin aceasta, satisfă-
când nevoile informaţionale ale populaţiei. Dat fiind faptul că
necesitatea şi interesul informaţional al populaţiei creşte simţitor
în timpul crizelor, fapt ce se datorează incertitudinilor generate de
modificările şi rupturile produse în mersul normal al vieţii, mass-
media este obligată să asigure această „sete informaţională”. Or,
prin activitatea sa, presa se manifestă ca unicul intermediar între
situaţia de criză şi publicul larg.
Supravegherea mediatică, însă, nu presupune doar transmite-
rea informaţiei factuale, ci şi a cele interpretative, în scopul fruc-
tificării tuturor oportunităţilor sau inoportunităţilor situaţiei create.
Mai mult, supravegherea crizelor se face şi pentru a ţine în vizor
şi a monitoriza activităţile, măsurile întreprinse de factorii de de-
cizie, dar şi pentru a semnala atunci, când aceştia nu-şi onorează
obligaţiunile sau comit greşeli conceptuale sau manageriale.

30
Prin funcţia de socializare, mass-media creează acele „legături”
între factorii de decizie şi societate, care asigură pătrunderea în
esenţa crizei şi conştientizarea ei (se presupune că acest lucru
generează şi un comportament adecvat al indivizilor sociali),
precum şi facilitează suportarea mai uşoară a efectelor şi conse-
cinţelor crizei. Ţinând cont de caracterul pluridimensional al
crizei, mass-media trebuie să reflecte un spectru cât mai larg de
aspecte ale ei, punând accentul, îndeosebi, pe cele ce au semnifi-
caţie, în primul rând, pentru categoriile cel mai grav afectate de
criză, astfel încât să provoace şi să conducă exponenţii acestor
grupuri la căutarea unor soluţii comune. Jurnalismul în situaţiile
de criză este mai eficient, atunci când circuitul informaţional este
neîntrerupt şi liber; când ştirile prezintă coerent toată gama parti-
cularităţilor crizei; când dialogul public este încurajat, iar delibe-
rarea publică – amplificată; când informaţia ajută cetăţenii să
acţioneze întru ameliorarea situaţiilor create.
Factorul subiectiv ţine de două aspecte ale activităţii jurnalis-
tice: de imaginea informativă a instituţiei de presă şi de a marke-
tingul dezvoltării vânzărilor. Primul aspect vizează motivarea
activităţii intense a presei în situaţiile de criză şi interesul sporit al
acesteia pentru toate schimbările ce intervin în evoluţia crizei.
Interesul presei are o natură dublă, or este generat, pe de o parte,
de necesităţile informaţionale crescânde ale societăţii (pe care, în
mod obligatoriu, trebuie să la satisfacă), iar pe de alta, de necesi-
tatea propriu-zisă a ei (a presei) de a influenţa situaţia de criză,
prin efectele sporite ale materialelor puse în circuitul informaţio-
nal şi, prin aceasta de a-şi ridica prestigiul său profesional şi
instituţional.
Cel de-al doilea aspect se datorează necesităţii permanente
ale instituţiilor de presă de a-şi asigura buna funcţionare la nivel
financiar, care constituie temelia independenţei politicii edito-

31
riale. Acest lucru poate explica tendinţa mass-media de a-şi mări
tirajele şi de a-şi extinde auditoriul pe contul informaţiilor despre
diverse tipuri de situaţii incerte, despre actorii şi resursele acestora,
despre potenţiala evoluţie, impactul şi efectele lor. Aşadar, din
perspectiva marketingului dezvoltării vânzărilor, precum şi din
cea a imaginii informative a publicaţiilor periodice, a posturilor
de radio şi TV, criza reprezintă o oportunitate pentru întreg
sistemul mijloacelor de informare în masă.

3. Organizarea relaţională în timpul crizelor


Criza este percepută în mod foarte diferit. Viziunile subiec-
ţilor implicaţi direct şi a celor implicaţi tangenţial în aceste situa-
ţii nu vor fi identice, aşa precum şi atitudinea celor afectaţi uşor şi
a celor care au devenit victime ale crizei. Thierry Libaert arată că
criza este percepută diferit, în funcţie de interesul aflat în joc.
Dacă pentru organizaţii şi sisteme ea este, de obicei, catastrofală,
atunci pentru mass-media (în cazul în care nu acestea sunt afectate
de criză), din contra, ea apare ca o excelentă oportunitate. Acolo
unde sistemul în criză va încerca să-şi protejeze integritatea
instituţională, relaţională şi să-şi salveze interesul, mass-media va
încerca să utilizeze situaţiile create pentru creşterea audienţei şi
ameliorarea imaginii de referinţă în domeniul informaţiei. Rapor-
tate la criză, instituţiile statale/cele ale societăţii civile şi mass-
media sunt doi interlocutori care, având obiective diferite, uneori
chiar diametral opuse, nu au încredere unul în altul, sau sânt chiar
doi adversari potenţiali. Cu toate că se află pe părţi diferite ale
baricadei, aceşti doi actori nu pot exista unul fără altul. Inter-
dependenţa lor este determinată de faptul că organizaţia, sistemul,
întreprinderea, firma etc. utilizează mass-media ca pe unul din
instrumentele de soluţionare, care poate influenţa evoluţia şi

32
rezultatele crizei, iar presa, la rândul său, foloseşte situaţia de
criză a instituţiei drept obiect de cercetare.
În situaţiile de criză, mediile de informare în masă, în cele
mai dese cazuri, se află într-o concurenţă dură unele cu altele,
faptul fiind determinat de interesul acestora de a furniza primele
informaţiile de rigoare, iar prin aceasta, de a provoca interesul
cititorului şi de a-şi mări tirajele publicaţiilor. Tocmai acest mo-
ment şi generează comportamente deviate ale jurnaliştilor, axate
pe goana după senzaţional, pe interpretări duble intenţionate, pe
un tratament provocatoriu şi chir pe promovarea zvonurilor şi a
bârfelor etc. Excepţie pot fi, însă, situaţiile de forţă majoră
determinate, de obicei, de crize cu caracter natural sau tehnic.
O cooperare relativă între instituţiile mediatice putem atesta
în cazurile în care crizele riscă să afecteze un stat întreg, un con-
tinent sau chiar omenirea, în genere, provocând efecte ireparabile.
Cooperarea mediatică, în acest context, trebuie înţeleasă în mod
alegoric, ea referindu-se, întâi de toate, la funcţiile şi rolurile
presei în situaţiile de criză şi apoi la modul de abordare a crizei
(aprecierea nu şi tratamentul crizei). În ceea ce priveşte termenele
de obţinere, pregătire şi punere în circuit a informaţiei, ele, indi-
ferent de tipul şi amploarea crizei, întotdeauna generează concu-
renţa mediatică, în bunul sens al cuvântului.
Pentru sistemul mediatic, situaţiile de criză reprezintă elemente
ale masivului informaţional potenţial, care au o valoare socială
deosebită, graţie impactului şi a efectelor potenţiale ale lor asupra
societăţii. Această situaţie explică cel mai bine interesul presei
pentru crize şi comportamentul relaţional al acesteia în situaţiile
de criză. Comportamentul jurnalistic este dictat de caracterul im-
previzibil şi imediat al evenimentului, de necesitatea de a avea
acces larg la informaţii şi de a primi operativ aceste informaţii şi
presupune un contact prioritar cu sursele de informare din perspec-

33
tiva rolului şi a implicaţiei acestora în crize, a gradului lor de ini-
ţiere, dar şi a volumului de cunoştinţe pe care îl deţin. Organizarea
relaţională se efectuează conform schemei clasice de definire a
ţintelor.
Sursele-ţintă ale jurnaliştilor pot fi:
a. factorii de decizie în gestionarea directă a crizei: adminis-
traţie, manageri, specialiştii în relaţii cu publicul;
b. subiecţii implicaţi şi afectaţi de criză;
c. factorii de decizie în gestionarea indirectă a crizei:
d. oficialităţile statale centrale şi locale.
Cunoaşterea interlocutorilor potenţiali este un factor prioritar
în organizarea relaţională a jurnalistului în timpul crizelor şi pre-
zintă avantaje majore.
Pentru fiecare din aceste categorii jurnaliştii adoptă diverse
tipuri de comportament, tratamentul informaţiei primite fiind şi el
unul diferit, mai ales din perspectiva gradului de credibilitate a
acesteia.
Relaţia jurnalist – factorii de decizie în gestionarea directă a
crizei. Comportamentul jurnalistului în această relaţie este deter-
minat de reacţia standard a directorilor, managerilor, specialiştilor
în relaţiile cu publicul şi reflexul acestora de a justifica şi a linişti.
În acest scop ei, de obicei, evită să prezinte situaţia reală,
furnizând doar acele date care, în nici un fel, nu pot afecta ima-
ginea firmei. Sursele din această categorie nu refuză niciodată în
mod direct să le dea informaţii, ba din contra, caută cât mai multe
prilejuri de a îi contacta. Dar calitatea factuală a informaţiilor
furnizate nu întotdeauna este la nivel, or deseori nu corespunde
întru totul realităţii.
De obicei, aceştia îşi pregătesc din timp materialul, „curăţându-l”
şi redactându-l în conformitate cu interesele lor de moment, prin
aceasta încercând să sustragă atenţia jurnaliştilor de la aspectele

34
negative reale ale situaţiei şi să-i manipuleze, în scopul evitării
unor reacţii potenţiale nedorite ale societăţii, generate de efectele
materialelor de presă. Jurnaliştii, însă, trebuie să cunoască tacti-
cele comunicatorilor în situaţiile de criză şi să ştie că, de obicei,
aceştia:
a. îşi formulează cu mare atenţie răspunsurile;
b. evită să răspundă la întrebările incomode şi la provocările
jurnaliştilor;
c. relatează despre aspectele dificile prin formulări de idei
generale şi ambigue;
d. pun întotdeauna accentul pe latura pozitivă a situaţiei;
e. scot în evidenţă valoarea deciziilor administraţiei (chiar
dacă acestea, în realitate, sunt lipsite totalmente de impor-
tanţă);
f. accentuează eforturile administraţiei primează rolul facto-
rilor de decizie interni.
Aşadar, din moment ce relaţiile surselor din această categorie
cu presa poartă un caracter interesat, verificarea informaţiei
survenite de la ele este absolut obligatorie.
Relaţia jurnalist - subiecţi implicaţi şi afectaţi de criză.
În opoziţie cu prima categorie, sursele de informare din cate-
goria a doua colaborează dezinteresat cu presa. Excepţie fac doar
subiecţii implicaţi în criză, care fac jocul şefilor în speranţa că vor
avea de câştigat în urma crizei (apreciindu-le fidelitatea, şefii,
drept mulţumire, îi vor promova în viitor).
Această categorie de surse nu are intenţia să manipuleze. Ei
sunt deschişi şi, de obicei, acceptă uşor să expună faptele şi să se
dea cu părerea asupra situaţiei, fapt determinat de credibilitatea
presei, or, în cele mai dese cazuri, presa este văzută ca un factor
de soluţionare a problemelor generate de criză. Ar fi, însă o
eroare a jurnaliştilor dacă ar crede „pe cuvânt de cinste” cele

35
afirmate de sursele respective. Şi aceasta pentru că informaţia
expusă de ei are un caracter subiectiv, dat fiind faptul că este
trecută prin trăirile lor personale şi prin viziunea lor asupra luc-
rurilor. Perceperea personală a lucrurilor este influenţată de diverşi
factori fiziologici, psihologici, morali, sociali, economici etc.
Jurnaliştii trebuie să reţină că orice „sursă vie”, chiar dacă
este martor ocular, furnizează doar o copie a evenimentului, nu şi
originalul lui. Acest lucru determină necesitatea colectării
informaţiilor din cât mai multe surse posibile şi confruntarea sau
încrucişarea acestora în scopul conturării unei realităţi obiective a
situaţiei de criză.
Relaţia jurnalist – autorităţile de control şi factorii de decizie
economici sau politici.
Acest tip de surse poate fi încadrat în categoria experţilor. De
obicei, ei sunt persoane publice, binecunoscute în domeniu, şi
sunt antrenaţi în gestionarea crizelor graţie competenţelor lor pro-
fesionale. Ei au legitimitatea de a interveni şi de a comunica în
situaţiile de criză. Cunoştinţele lor despre situaţia firmei şi despre
activităţile întreprinse de factorii de decizie interni pot contribui
la întregirea ansamblului informativ al crizei.
Informaţiile factuale furnizate de către autorităţile de control
şi de factorii de decizie economici sau politici ne pot servi ca
sursă de alternativă, pentru a le confrunta cu cele furnizate de
către purtătorii de cuvânt, managerii, experţii interni ai firmei. Iar
opiniile şi comentariile lor asigură fiabilitatea informaţiei şi creş-
terea credibilităţii materialelor jurnalistice. Cu toate acestea, jur-
naliştii trebuie să înţeleagă că, odată ce au fost angajaţi de firmă,
aceşti experţi ar putea avea interese speciale şi atunci imparţiali-
tatea lor poate să penduleze (lucru, de altfel, foarte greu de veri-
ficat).
Jurnalistul care face un material analitic despre criză, pentru

36
a nu fi manipulat, va evita să utilizeze doar opinia autorităţilor de
control şi a factorilor de decizie economici sau politici, antrenaţi
în gestionarea crizei. Pentru a se asigura că aprecierile acestora
sunt obiective, jurnalistul poate să solicite opiniile şi interpretările
unor experţi independenţi naţionali şi internaţionali.
Relaţia jurnalist – oficialităţi statale centrale şi locale.
Această relaţie pentru jurnalist este cea mai puţin productivă
din perspectiva intereselor lui profesionale. Oricum, ea trebuie
tratată din perspectiva dimensiunii crizei. Comportamentul oficia-
lităţilor va fi diferit în cazul în care criza afectează doar o organi-
zaţie şi atunci când ea pune în pericol activitatea întregului
sistem.
Dacă este vorba despre o criză a unor organizaţii sau între-
prinderi, demnitarii foarte pasiv se încadrează în soluţionarea
acesteia, eforturile lor, de obicei, sunt doar la nivel de hotărâri,
decizii şi declaraţii. Odată ce jurnalistul a pomenit în materialele
sale despre hotărâri şi decizii ale demnitarilor, este de datoria lui
să urmărească gradul lor de realizare şi efectele acestora..
Într-o criză generală, care ameninţă existenţa sistemului, în
genere, comportamentul oficialităţilor statale este aproape similar
cu cel al managerilor, purtătorilor de cuvânt, al specialiştilor în
relaţii cu publicul – reprezentanţi ai unei organizaţii afectate de
criză. În aceste situaţii, reprezentanţii administraţilor publice
centrale şi locale încearcă să calmeze spiritele şi să liniştească
atmosfera, evitând să expună situaţia reală, furnizând informaţii
parţiale şi muşamalizând aspectele negative ale crize, care pot
produce panică în societate, pot şifona imaginea puterii şi pot
diminua credibilitatea indivizilor în capacitatea decizională a
acestea. În fine, jurnaliştii trebuie să fie precauţi cu sursele ofi-
ciale de informare, să caute şi să găsească surse de alternativa,
care ar confirma sau infirma informaţia obţinută de la ei.

37
4. Moduri de raportare a mass-media la situaţiile
de criză
Declanşarea, evoluţia şi consecinţele crizei sunt generate şi
influenţate de mai mulţi factori, aşa precum: grupuri politice, gru-
puri economice, instituţii sociale etc. Mass-media, în acest context,
îi revine un loc aparte, deloc de neglijat. Graţie potenţialului său
de a transmite concomitent aceleaşi mesaje unui auditoriu extins,
forţa ei de influenţă este foarte mare. O importanţă deosebită în
redarea ansamblului crizei o are şi frecvenţa difuzării materialelor
despre criză. Or, presa formează percepţia socială a crizei.
Alături de aspectul cantitativ al acompanierii mediatice, e
necesar să vorbim şi despre aspectul calitativ, care, de fapt, şi le-
gitimează statutul mass-media de factor independent, ce influen-
ţează în mod direct evoluţia crizei. Diagnosticarea crizei şi a
factorilor care au generat-o, aprecierea cursului şi a mersului de
dezvoltare a ei, pronosticurile asupra consecinţelor potenţiale etc.
sunt activităţi, care formează imaginea crizei. Modul de abordare
a crizei este o condiţie primară, ce influenţează parametrii crizei:
dinamica, durata, intensitatea. Formând câmpul informaţional al
crizei, presa determină viziunile indivizilor sociali şi modifică sau
sugerează anumite modele de comportament în raport cu criza.
Potenţialul mass-media poate fi explicat nu atât prin influenţă
directă a conţinutului său asupra auditoriului sau prin starea publi-
cului, cât prin relaţia: public – sistem mass-media – sistem social.
Aceasta este o relaţie, în care satisfacerea necesităţilor informaţio-
nale ale indivizilor sociali, precum şi realizarea scopurilor acestora
depinde, practic întru totul, de această interdependenţă. Cu alte
cuvinte, cu cât interesul individului faţă de mass-media este mai
mare, cu atât mai mare este şi dependenţa sa de informaţiile media-

38
tice. Ele influenţează cunoştinţele, sentimentele şi comportamentul
lui şi, astfel, contribuie la crearea curentelor de opinii.
Procesul de influenţare asupra auditoriului structural poate fi
divizat în două părţi: informativ şi analitic. Prima treaptă presu-
pune apariţia frecventă în presă a mesajelor informative despre
criză. Acest proces, sistematic şi în flux, duce la apariţia şi for-
marea interesului publicului cititor faţă de evenimentul reflectat.
Anume aici se manifestă primele posibilităţi ale jurnalismului de
a influenţa situaţia de criză.
A doua treaptă presupune punerea în circuit a mesajelor de
opinie, cu un caracter sporit de analiză şi date operative, ce repre-
zintă complexe multiaspectuale şi interpretative şi care duc la for-
marea atitudinii publicului cititor faţă de problema luată în discu-
ţie. Influenţând fiecare persoană în parte, mass-media creează
premise pentru formarea sau modificarea opiniei individuale, opi-
niei de grup, de colectiv şi în fine – a opiniei publice.
Atitudinea, susţine sociologul Andrei Novac, poate fi consi-
derată ca o predispoziţie generală de a lua o anumită poziţie sau
de a avea un anumit raţionament, de a reacţiona printr-un anumit
tip de comportament, din care se va putea măsura intensitatea sau
forţa de convingere personală şi de angajare într-o acţiune cores-
punzătoare. Astfel, atitudinea mai mult sau mai puţin stabilă,
permanentă şi statornică este predispoziţia individului de a reac-
ţiona întru-un anumit mod faţă de situaţia de criză Atitudinea
publică socială, la un moment dat, se transpune în acţiune, iar
acţiunea constituie mecanismul de transformare a unei stări de
lucruri în alta. Aşadar, nu de puţine ori, acţiune socială, generată
indirect de mass-media, modifică cursul evolutiv al crizei.
După efectele activităţii mass-media, deosebim mai multe
tipuri de implicaţii mediatice în evoluţia crizei. Astfel, putem
vorbi despre presa ca:
a) sursă de crize potenţiale,

39
b) spaţiu de amplificare a crizelor,
c) instrument de gestiune a crizelor.
Presa – sursă de crize potenţiale. Activitatea jurnalistică nu
se reduce doar la reflectarea evenimentelor şi a întâmplărilor vizi-
bile din realitatea înconjurătoare. Caracterul autonom al jurnalis-
mului oferă posibilităţi investigatorii complexe pentru angajaţii
mass-media, care, descoperind subiecte noi, „tabu” sau uitate de
toţi, pot schimba agenda discuţiilor sociale. În acest context, un
rol deosebit îi revine investigaţiei jurnalistice, ce abordează, de
obicei, probleme, pe care autorităţile sau factorii de decizie
încearcă să le dosească. Subiectele investigate sunt actuale şi pre-
zintă interes general, dat fiind faptul că au un impact potenţial
asupra siguranţei populaţiei, iar consecinţele lor pot fi devasta-
toare. Tocmai din aceste considerente, investigaţia de presă este
segmentul de jurnalism cu cel mai mare potenţial de generare a
crizelor. Or, punând în circuitul informaţional subiecte de acest
fel, comunicarea jurnalistică provoacă reacţii ale populaţiei, care
se pot transforma în acţiuni sociale de amploare, capabile să
afecteze activitatea unui sistem şi să provoace o criză.
O altă formă de generare a crizelor este maximalizarea infor-
maţiei. Frecvenţa intensă a materialelor şi caracterul alarmant al
mesajelor sunt factori ce pot stimula apariţia crizelor. Astfel,
unele accidente, incidente, probleme, care nu se încadrează în
conceptul de criză, sunt etichetate de jurnalişti drept situaţii de
criză. Perceperea conflictelor, fie şi grave, de către public drept
crize poate genera reacţii inadecvate şi distorsiona bunul mers al
lucrurilor, chiar generând, în fine, o criză.
Minimalizarea informaţiei cu privire la o situaţie excepţio-
nală sau extremală, de asemenea poate genera o criză socială.
Mihail Melnicov, analist al Centrului pentru Jurnalism Extrem al
Uniunii Jurnaliştilor din Rusia, susţine că delictul de informaţie

40
sau dezinformarea activă şi intenţionată a societăţii cu privire la
gravitatea pericolului problemei duce la deteriorarea acută a
situaţiei. Or, în acest caz, reacţiile societăţii civile şi a statului vor
fi inadecvate, fapt care, ulterior, va duce la creşterea tensiunii, la
confruntări crude şi, în fine, la apariţia crizei.
Presa – spaţiu de amplificare a crizelor. Presa poate, după
Mihail Melnicov, să reflecte evenimentul ca pe ceva independent
şi izolat sau ca pe un element al unui tot întreg. Unghiul de abor-
dare în situaţiile de criză este factorul, care cel mai mult influen-
ţează percepţiile auditoriului. Unghiurile diferite de abordare
creează produse informaţionale, care reflectă realitatea în mod
diferit. Acest lucru conduce la perceperi diferite ale situaţiei şi la
reacţii diferite care, în fine, pot amplifice dimensiunile crizei.
După O. Lerbinger, presa contribuie la agravarea percepţiilor
asupra unei crize prin repetarea informaţiilor şi, mai ales, prin
hiperbolizarea lor. Mediatizarea zvonurilor neîntemeiate şi provo-
cările persuasive, de asemenea, influenţează dimensiunile şi inten-
sitatea crizei. Amploarea unei crize frecvent se măsoară după
mărimea titlurilor, poziţionarea informaţiilor în ziar, pagină sau în
deschiderea jurnalelor de ştiri, precum şi după lungimea articole-
lor sau timpul alocat în emisiunile radiofonice şi televizate. Dacă
jurnaliştii, cu vrere sau fără ea, utilizează aceste procedee, nu fac
altceva decât că contribuie în mod direct la escaladarea crizei.
De menţionat că implicitul în materialele de presă despre
criză, la fel, poate determina valuri de reacţii, escaladând, astfel,
criza. În acest context, de datoria jurnalistului este să aleagă
unghiul de abordare optimal, să pună corect accentele logice, să
chibzuiască bine asupra mesajului implicit, să aleagă un limbaj
adecvat, astfel, încât să nu perturbeze echilibrul social, ci, din
contra, să-l menţină sau să calmeze spiritele.

41
Presa – instrument de gestiune a crizelor. Calitatea produsu-
lui informaţional în perioadele de criză este forte importantă. De
ea depinde, în mare parte, atât percepţiile auditoriului, cât şi reac-
ţiile şi acţiunile factorilor de decizie în gestionarea directă a crizei.
Activitatea presei de gestionare a crizelor presupune formu-
larea realistă a situaţiei, evaluarea corectă a evoluţiei, aprecierea
obiectivă a deciziilor şi analiza obiectivă a consecinţelor poten-
ţiale ale crizei. Pentru a reacţiona adecvat, oamenii trebuie să fie
informaţi corect. Iar pentru aceasta mass-media va acorda atenţie
şi va mediatiza mai multe aspecte, între care:
a) preistoria crizei (factorii ce au generat-o, contextul în care
s-a produs);
b) subiecţii implicaţi în criză, pe orizontală şi pe verticală
(administraţia organizaţiei, departamentele, filialele ei,
colectivul etc.);
c) segmentele societăţii care pot avea de suferit de pe urma
declanşării acestei crizei;
d) situaţia reală la moment (resursele crizei; hotărârile şi
măsurile întreprinse de factorii de decizie; acţiunile celor
afectaţi, direct şi indirect, de criză; atitudinea şi acţiunile
oficialităţilor etc.);
e) baza normativă;
f) daunele de moment şi consecinţele de viitor.
Mediatizarea acestor aspecte, însă, trebuie făcută cu mult calm
şi responsabilitate. Or, acompanierea informaţională obiectivă şi
corectă creează premise reale pentru reglementarea şi soluţiona-
rea crizei. Responsabilitatea socială nu este o mostră, un standard
aplicabil în orice situaţie, ci un lucru pe care jurnalistul îl face ori
de câte ori se confruntă cu loialităţi, priorităţi şi valori care întră
în conflict unele cu altele – situaţii, de altfel, specifice şi crizelor.

42
Principiul de bază al jurnalismului în situaţiile de criză este
păstrarea echilibrului între un obiectivism posibil şi un inevitabil
subiectivism, iar deciziile şi acţiunile jurnaliştilor trebuie să
provină din angajamentele acestora de a se afla, obiectiv şi
imparţial, în serviciul consumatorului de informaţie. Astfel, ei
sunt obligaţi să-şi asume răspundere pentru consecinţele muncii
lor, să ţină cont de efectele potenţiale ale scriiturii de presă şi de
consecinţele ei posibile asupra publicului.
Gestionarea potrivită a crizelor poate fi compromisă dacă
instituţiile mediatice admit:
a) prezentarea fragmentată şi unilaterală a situaţiei;
b) prezentarea neveridică a factorilor, ce au declanşat criza şi
a părţilor implicate şi afectate de ea;
c) tratarea eronată a etapelor crizei;
d) reflectarea selectivă a iniţiativelor, deciziilor şi acţiunilor
părţilor implicate în criză;
e) promovarea zvonurilor şi problemelor inexistente;
f) prezentarea pesimistă, alarmantă şi în exclusivitate nega-
tivă a consecinţelor potenţiale ale crizei.
Obligaţia profesională a jurnaliştilor în procesul de reflectare
a crizelor este de a spune adevărul. Adevărul este sacru, el nu
poate fi ascuns sau muşamalizat, dar există mai multe posibilităţi
de prezentare mediatică a acestui adevăr. Gravitatea situaţiei poate
fi frumos şi estetic ilustrată fără a apela la cele mai sângeroase
cadre. Or, minimalizarea daunelor este un obiectiv primordial al
jurnalismului de calitate în perioadele de criză. În acest context,
pentru o gestionarea corectă a crizei, instituţiile de presă trebuie
să-şi revadă politica editorială, iar jurnaliştii – comportamentul
profesional întru ajustarea acestora la cele mai înalte standarde
informaţionale.

43
Lecturi recomandate
1. Bazele relaţiilor cu mass-media. Ghid destinat beneficiarilor IREX-
CPP. Chişinău: Vector, 2006.
2. Cibotaru, Viorel; Pasat, Ana. Jurnalistul între datorie şi conflict.
Chişinău: CCRE, 2005.
3. Despre jurnalişti aşa cum sunt... Mass-media şi oficialităţile: între
legături primejdioase şi normalitate. Comitetul pentru Libertatea
Presei. Chişinău, 2003.
4. Guzun, Mihai. Toleranţa politică şi etnică din perspectiva mediatică.
Chişinău: CCRE Presa, 2005.
5. Grigoryan, Mark. Manual de jurnalism. Centrul de Jurnalism Extrem.
Chişinău: Centrul Independent de Jurnalism, 2007.
6. Libaert, Thierry. Comunicarea de criză. Bucureşti: Editura C. H. Beck,
2008.
7. King, Larry. Secretele comunicării: cum să comunici cu oricine,
oricând şi oriunde. Amaltea, 2004.
8. The Art of Managing Communication in a Crisis. UNICEF
Handbook, UNICEF, THOMSON FOUNDATION, 2008.
www.unicef.org/ceecis/UNICEF Manual ENGLIS FINAL.pdf
(versiune în limba engleză); http://www.unicef.org/ceecis/UNICEF
manual communication russian.pdf (versiune în limba rusă)

44
Tema 3

STRATEGII PROFESIONALE DE
ABORDARE A CRIZEI

9 Standarde de reflectare a crizelor


9 Formă şi conţinut jurnalistic în situaţiile de criză
9 Managementul strategic al instituţiei de presă
9 Strategii de acompaniere mediatică a crizelor

1. Standarde de reflectare a crizelor


Obligativitatea prezumtivă a cunoaşterii strategiilor de reflec-
tare a crizelor derivă din abordarea de principiu a jurnalismului în
situaţii de criză. Acest tip de jurnalism primează responsabilitatea
jurnaliştilor pentru impactul şi efectele relatărilor lor, or, tocmai
modalitatea de reflectare, unghiul de abordare şi accentele logice
pe care le pun aceştia în articole şi determină atitudinea societăţii
faţă de problema pusă în discuţie. Responsabilitatea socială ca
valoare de judecată este primordială în procesul de luare a deci-
ziilor, mai ales în situaţiile de criză.
O mediatizare unilaterală, agresivă, părtinitoare, incompetentă
etc. poate provoca reacţii neadecvate ale publicului, care pot ge-
nera noi conflicte, astfel, complicând şi mai mult starea de lucruri
deja existentă. Şi din contra, reflectarea argumentată, echilibrată,
„la rece” poate calma spiritele, diminua reacţiile negative, crea
condiţii pentru dialogul social şi, în fine, poate contribui la solu-
ţionarea acestor crize.
Jurnaliştii pot influenţa evoluţia crizelor prin formarea indi-
rectă a atitudinii şi a comportamentului individului social faţă de
aceste fenomene. De faptul cum ei reflectă realitatea, depinde dacă
conflictele se vor escalada sau se vor atenua, dacă problemele se
45
vor acutiza sau se vor diminua, dacă criza, în general, va creşte
sau va scade în intensitate. De aceea, responsabilitatea lor
primară se referă nu atât la informaţiile selectate şi puse în circuit
(procesul de selectare a evenimentelor se realizează în baza valo-
rii sociale şi a utilităţii faptelor jurnalistice, pe de o parte, iar pe
de alta – de interesul auditoriului), ci la modalitatea de reflectare
a evenimentelor generate de criză sau a acelor care influenţează,
direct sau tangenţial, criza în cauză. Semnificaţia responsabilităţii
sociale a instituţiilor mass-media, care stabileşte modelul de com-
portament profesional al jurnaliştilor, devine clară şi prioritară
anume în situaţiile de criză, când judecăţile de valoare nu derivă
direct din principiile normative, ci reprezintă un conglomerat de
obligaţii asumate faţă de anumite segmente ale societăţii. Dezba-
terea asupra problemelor cu care se confruntă jurnaliştii ce acti-
vează în situaţii de criză este fundamentală şi impune o analiză
critică, care ar depista aplicaţiile şi implicaţiile sociale ale acestora
din perspectiva efectelor scriiturii lor de presă.
Jurnaliştii în timpul crizei, deşi se află sub presiunea timpului,
dictată de situaţia de urgenţă, trebuie să-şi păstreze capacitatea de
a alege şi de a sistematiza materialul factologic colectat în funcţie
de valoarea socială şi utilitatea faptului ziaristic, dar şi de
interesul şi aşteptările societăţii. Este vorba de un orizon pe ter-
men scurt, dar foarte consistent în fapte jurnalistice variabile şi
situaţive. De aceea, prelucrarea mediatică a informaţiei trebuie să
fie foarte riguros adaptată la fazele crizei. Or, tocmai acest lucru
este decisiv în alegerea formei de expunere a materialului jurnalistic.
Etapa iniţială a crizei, caracterizată prin vacuumul informa-
ţional şi incertitudinea cunoaşterii, generează diverse zvonuri,
deseori neîntemeiate, care pot urgenta alterarea situaţiei de mo-
ment. De datoria jurnalistului este să înlăture incertitudinile, să
confirme sau să infirme zvonurile, să dezmintă bârfele, să explice

46
realitatea, formând, astfel, imaginea reală a crizei. Prima etapă a
crizei corespunde mai întâi funcţiei în sine a jurnalismului – cea
de supraveghere a mediului înconjurător şi aici un rol deosebit îi
revine jurnalismului de informare.
Informarea, trebuie să fie corectă: obiectivă, imparţială, certă,
lizibilă etc., astfel, încât să permită, pe de o parte, publicului, iar
pe de alta, factorilor de decizie să reacţioneze adecvat, în cunoş-
tinţă de cauză. În acest scop, jurnaliştii vor acorda atenţie la:
a) tonul mesajului (anemic, isteric, echilibrat);
b) caracterul mesajului (alarmant, ofensiv, neutru, emotiv,
calmant etc.). Jurnalistul trebuie să manifeste înţelegere umană a
situaţiei şi să selecteze faptele, să le expună echidistant, fără
senzaţionalism. Caracterul incitant şi intrigant al mesajelor nu e
cea mai bună tactică de mediatizare a crizelor. Reacţiile societăţii
la astfel de materiale pot fi imprevizibile;
c) dimensiunea mesajului. Furnizarea de informaţii generale
nu este suficientă, pentru că nu permite pătrunderea în esenţa
situaţiei. Informaţiile generale, expuse superficial şi prost argumen-
tate (aici argumentarea însemnă prezentarea diverselor puncte de
vedere) pot genera zvonuri şi presupuneri, care întotdeauna
amplifică tensiunile deja existente;
d) lizibilitatea mesajului. Lizibilitatea înseamnă claritatea
mesajului, expus într-un limbaj pe înţelesul tuturor. Din această
perspectivă, crizele de origine tehnică şi tehnologică sunt cele
mai dificile de reflectat, datorită faptului că solicită utilizarea ter-
menilor de specialitate, necunoscuţi şi, respectiv, greu interpreta-
bili de publicul larg. În acest context, „traducerea din română în
română” este obligatorie. Etalarea competenţelor jurnalistului în
domeniul reflectat poate afecta esenţial înţelegerea mesajului şi
efectele materialului de presă. Oricum, lizibilitatea poate fi mai
uşor asigurată de forma expunerii decât de conţinutul mesajului;

47
e) vizualizarea. Efectele scriiturii de presă pot creşte datorită
utilizării iconografiei. Fotografiile, imaginile, diagramele, graficele
etc. conferă o credibilitate mai mare textului, ajută la sistematiza-
rea informaţiei receptate şi asigură calitatea percepţiilor sociale
ale crizei. Datorită valorii lor simbolice, imaginile întăresc puterea
cuvântului şi accelerează înţelegerea mesajelor jurnalistice.
De menţionat faptul că materialele analitice nu sunt o excep-
ţie la prima etapă a crizei, dar ele apar mai rar şi se referă, de obi-
cei, la etapa pre-criză şi anume la factorii declanşatori şi la moti-
vele acestora. Totuşi, la etapa iniţială (faza incipientă a crizei)
jurnalismul de informare este forma optimală de comunicare.
Etapa a doua a crizei necesită un altfel de tratament mediatic
decât prima. Materialele cu caracter informativ sunt puse în cir-
cuit doar dacă apar situaţii noi, evenimente, decizii, acţiuni gene-
rate de criză sau capabile să modifice criza. A sta cu ochii pe
criză şi a semnala despre orice „cotitură” nouă este o datorie pro-
fesională a jurnaliştilor. Totuşi, activitatea de bază a jurnalistului
la etapa a doua este cea analitică.
Jurnaliştii au misiunea să analizeze situaţia creată, să prezinte
opinii diverse, să interpreteze faptele şi activităţile întreprinse, să
aprecieze deciziile etc., iar pentru aceasta, ei trebuie să însuşească
întreg spectru de genuri jurnalistice. Or, pentru ca un articol ana-
litic să aibă efectul scontat, nu este îndeajuns doar confruntarea
faptelor şi a factorilor, ci şi punerea lor într-un context adecvat,
iar pentru aceasta, jurnalistul trebuie să facă distincţie între infor-
maţia valoroasă şi cea de mâna a doua, între cea actuală şi cea
secundară. Mai mult. Sistematizarea şi ierarhizarea corectă a in-
formaţiei, descrierea clară, laconică şi pe interesul auditoriului –
toate luate împreună şi formează formula succesului în jurnalis-
mul analitic.
Articolele analitice inteligente, echilibrate şi interesante pot
provoca reacţii capabile să schimbe radical starea de lucruri din
48
loc. Este vorba, întâi de toate, de articolele de investigaţie, or,
cum deja s-a mai menţionat, criza este o oportunitate pentru jur-
nalişti, căci ea le oferă posibilitatea de a deschide o investigaţie
de presă, de a scoate la suprafaţă aspectele ascunse, de a demasca
pe vinovaţi etc.
Articolele analitice apar în urma producerii evenimentelor
din care este formată criza, evenimente care, însă, au un potenţial
real de a influenţa sau de a schimba situaţia. Ele pot fi realizate,
anticipând lucrurile, şi reprezintă pronosticuri asupra evoluţiei,
impactului, efectelor şi a consecinţelor potenţiale ale crizei.
Jurnalistul armean Mark Grigoryan susţine că autorul de articole
analitice trebuie să realizeze următoarele obiective:
a) Elucidarea cauzelor şi a consecinţelor unui eveniment (de
ce s-a produs şi ce va urma în cel mai apropiat timp);
b) Stabilirea interconexiunilor dintre diferite evenimente (în
ce mod şi cum se desfăşoară criza);
c) Interpretarea evenimentului (determinarea semnificaţiei şi
importanţei evenimentelor în contextul general al crizei);
d) Formularea unui pronostic (prefigurarea posibilelor evolu-
ţii ale evenimentelor (diverse variante de desfăşurare) şi conse-
cinţele pe care le implică pentru situaţia de criză.
Un rol aparte în comunicarea jurnalistică în situaţii de criză
revine comentariilor, care, spre deosebire de articolele de analiză,
prezintă doar un singur punct de vedere, o singură poziţie. Este
viziunea proprie a cuiva asupra situaţiei luate în discuţie. Aici,
atenţie! Nu este vorba de abordarea unilaterală a situaţiei şi
prezentarea viziunii doar a unuia dintre subiecţii implicaţi în criză,
ci de prezentarea opiniei personale a unor persoane competente,
experţi, factori de decizie externi etc. Comentariile sunt subiec-
tive, iar responsabilitatea pentru mesajul comentariului îi revine,
în exclusivitate, autorului.

49
Cea de-a treia etapă, din perspectiva acoperirii mediatice, se
deosebeşte substanţial atât de prima, cât şi de a doua etapă. Dacă
la prima etapă sunt mai eficiente şi mai „cotabile” materialele
informative, iar la a doua – cele analitice, atunci la etapa a treia
putem vorbi despre o „egalitate” a genurilor. Fapt ce reiese din
obiectivele pe care şi le propun jurnaliştii să le realizeze la finalul
unei crize. Două sunt obiectivele primare:
1. a analiza consecinţele şi măsurile întreprinse întru amelio-
rarea acestora (lucru ce se realizează prin intermediul jurnalismu-
lui de opinie);
2. a ţine în vizor şi a informa auditoriul cum decurge proce-
sul de ameliorare a crizei (lucru ce se realizează prin intermediul
jurnalismului de informare).
Diferenţa constă doar în obiectul de cercetare/abordare al
jurnaliştilor. Dacă în timpul crizei jurnaliştii urmăreau evoluţia
crizei, informând şi analizând cele mai elocvente manifestări ale
ei, la finele crizei materialul investigat reprezintă consecinţele
acesteia şi măsurile de ameliorare a situaţiei post-criză.
Tratarea mediatică a crizei are la bază câteva principii, între
care:
Rapiditatea. Rapiditatea de reacţie este un factor decisiv în
abordarea crizei, or ea le oferă, atât societăţii, cât şi factorilor de
decizie, posibilităţi de a reacţiona prompt. Mai mult, exclusivi-
tatea informaţiei întregeşte şi imaginea instituţională a publicaţiei.
Aparent, a reacţiona rapid în timpul crizelor este un scop în sine
al jurnalistului. Dar nu e tocmai aşa, pentru că din lipsă de timp,
jurnaliştii deseori transmit informaţii neverificate, care nu cores-
pund realităţii. Şi atunci, buna intenţie a jurnalistului se transformă
într-un rău social, or o informaţiei eronată poate genera noi con-
flicte, dar şi afecta reputaţia instituţiei. De aceea, scopul în sine a
comunicării mediatice în situaţii de criză este transmiterea rapidă
a informaţiei verificate.
50
Personalizarea. Regulă jurnaliştilor de la France Soir (impusă
de Pierre Layareff): „Ideile trebuiesc trecute prin fapte, iar faptele
prin oameni”, se potriveşte tocmai bine jurnalismului în situaţiile
de criză. Întâi de toate, pentru că publicul are nevoie şi trebuie să
ştie cine sunt actorii crizei, asupra cui ea poate influenţa, cine se
face responsabil sau cine este mandatat pentru a gestiona această
criză. Apoi, pentru că, evenimentul personalizat, prin caracterul
său emotiv, este mai atractiv, se traduce şi se memorizează mai bine,
iar caracterul emotiv sporeşte efectul de atracţie şi de identificare.
Alarmismul. Alarmismul nu e binevenit în orice situaţie şi
nici la toate etapele crizei. A bate alarma doar pentru a spori inte-
resul cititorului şi, respectiv, impactul materialului, înseamnă a
contribui la escaladarea crizei – lucru absolut inadmisibil. Necesi-
tatea alarmismului se impune în anumite cazuri, între care:
a) când există premise reale de declanşare a crizei, iar facto-
rii de decizie neagă acest lucru;
b) când criza este în fază incipientă, dar factorii de decizie nu
vor să recunoască existenţa ei;
c) când criza este în desfăşurarea, iar factorii de decizie nu
întreprind nimic;
d) când nu se trasează strategii corecte de soluţionare a crizei;
e) când cu se execută corect deciziile de ameliorare;
f) când nu se gestionează corect resursele financiare alocate
pentru soluţionarea consecinţelor crizei.
Simplificarea. Rolul jurnalistului în situaţiile de criză este să
pună în circuitul informaţional materiale clare, pe înţelesul tuturor.
Acest lucru, uneori impune necesitatea de a simplifica comunica-
tele parvenite din sursele oficiale sau de la factorii interni de de-
cizie şi să le dea o formă accesibilă pentru marele public. Pentru
că publicul caută repere simple, jurnaliştii trebuie să traducă în

51
termeni accesibili informaţiile referitoare la subiect. Apoi, ei
trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru ierarhizarea, care se
face în baza utilităţii sociale, a interpretărilor, opiniilor şi hotărâ-
rilor cu privire la criză, or, publicul nu este satisfăcut de simpla
expunere a controverselor ştiinţifice sau decizionale existente la
moment. Nota bene! Simplificarea nu se referă la informaţia
factuală, ci la modalitatea de prezentare a acesteia şi la contextul
în care ea este pusă. Indiferent ce vrea să influenţeze jurnalistul,
raţiunea sau sentimentele/emoţiile cititorului, el trebuie să promo-
veze un adevăr eminamente pozitivist al faptelor, bazat, în exclu-
sivitate, pe principiile deontologice.
Jurnaliştii în situaţiile de criză nu joacă rolul doar a unei simple
oglinzi, care redă întocmai originalul evenimentului. Pentru că ei
încearcă să desprindă dincolo de întâmplare, să pătrundă în esenţă,
să înţeleagă semnificaţia şi să prognozeze consecinţele crizei. În
acest context, implicarea jurnaliştilor în eveniment, la nivel de
cercetare a lui, şi pentru a trage anumite concluzii, este evidentă.
Existenţa unei game largi de modele de comportament con-
feră jurnaliştilor un grad înalt de libertate în abordarea crizei.
Întrebarea firească este, în această ordine de idei, care-i modelul
optimal de comportament în situaţiile de criză, cum trebuie să se
manifeste jurnalistul: ca un arbitru sau ca un judecător, care sunt
limitele influenţei pozitive a jurnaliştilor etc. Un răspuns univoc
puţin probabil că există. Totul depinde de situaţiile reale, de
acţiunile actorilor implicaţi în criză, de atitudinea societăţii, dar şi
de poziţia autorului. Cert e faptul că doar un tratament etic şi res-
ponsabil poate stabili acel hotar, după care încep urmările negative
ale influenţei presei asupra crizei şi până unde jurnalistul are voie
să acţioneze. Mihail Melnicov, analist al Centrului pentru Jurna-
lism Extrem al Uniunii Jurnaliştilor din Rusia, susţine că
fenomenul „poziţie de autor” poate contribui atât la amplificarea,

52
cât şi la deescaladarea conflictului şi propune un model pozitiv
(ideal) al tratamentului mediatic. Raportat la criză, modelul ideal
presupune:
a) prezentarea (descrierea, indicarea, reflectarea) factorilor şi
a problemelor ce au declanşat criza;
b) reflectarea realistă a evoluţiei (descrierea consistenţă şi
evaluarea corectă a tuturor etapelor crizei);
c) prezentarea obiectivă a subiecţilor implicaţi în criză, lipsa
stereotipurilor,
d) retrospectiva deplină a crizei, cu utilizarea surselor alter-
native (fundal istoric);
e) informarea corectă şi deplină despre evenimentele ce
formează criza sau despre cele ce apar ca urmare a crizei;
f) prezentarea tuturor iniţiativelor reale existente şi a paşilor
pentru reglementarea crizei, susţinerea tehnologiilor sociale de
reducere, atenuare a crizei.

2. Formă şi conţinut jurnalistic în situaţiile de criză


Deciziile jurnalistului, referitoare la conţinutul materialelor
de presă, sunt foarte importante şi de aceea trebuie să fie şi res-
ponsabile. Caracterul multidimensional al crizei şi noianul de eve-
nimente, care se succed, pun jurnalistul în situaţia de a alege ce
merită mai mult şi în primul rând să ajungă la public. Pentru că
tocmai ceea ce ajunge la public, în linii mari, şi determină cunoştin-
ţele, atitudinea şi comportamentul şi acţiunile sociale ale acestuia.
Specificitatea comunicării mediatice în situaţii de criză impune
jurnalistul să adopte tactici aparte pentru fiecare caz în parte şi să
asigure o concordanţă optimală între formă şi conţinut. Conţinutul
(informaţia factuală), indiferent de scopurile jurnaliştilor, nu poate
fi ciopârţit, deformat sau înlocuit prin comentarii. Şi aceasta pentru

53
că faptele sunt sacre, iar comentariile – libere. Comentariile şi
„poziţia de autor” tocmai că constituie „călcâiul lui Ahile” a
comunicării jurnalistice în criză.
Fiecare jurnalist, ca oricare alt cetăţean, are dreptul şi poate
să se dea cu opinia asupra lucrurilor. Comentariile intenţionate,
realizate de un bun jurnalist, întotdeauna vor aduce claritate în
situaţia de criză. Astfel, competenţa profesională şi cunoştinţele
profunde despre subiect sunt definitorii în realizarea unui comen-
tariu de calitate, care trebuie să fie autonom, evident şi, desigur,
separat de informaţie.
O problemă gravă a comunicării jurnalistice în situaţiile de
criză o reprezintă comentariile ascunse (intenţionate, dar bine ca-
muflate şi care au menirea de a manipula) şi cele neintenţionate,
dar care se insinuează în materialele informative. Este inadmisibil
ca jurnalistul să încerce să exprime judecăţi de valori şi să promo-
veze opinii prin asemenea procedee, pentru că ele contaminează
şi deformează nucleul informaţiei, fapt care poate afecta grav per-
cepţiile auditoriului. Comentariile cu caracterul clandestin, după
David Randall, duc la acelaşi rezultat, pe aceleaşi căi: ziarele –
prin modul de prezentare, prin juxtapunerea elementelor şi prin
selecţia subiectelor sau a limbajului titlurilor; reporterii – prin
limbaj, prin materialul şi sursele pe care le folosesc sau le omit.
Jurnalismul informativ în situaţiile de criză exclude total-
mente orice tip de comentariu, pentru că prezenţa lui poate pro-
voca neînţelegeri şi reacţii neadecvate din partea societăţii, care
vor agrava şi mai mult situaţia de criză.
Caracterul conţinutului materialelor jurnalistice este influenţat
de situaţia reală, concretă, şi reiese din înţelegerea umană (a acestei
situaţii), pe de o parte a jurnaliştilor, iar pe de alta, a societăţii.
Dacă situaţia decurge, mai mult sau mai puţin, corect constant,
mesajul jurnalistic va avea un caracter neutru, iar dacă se observă

54
grave abateri, atunci va purta un caracter combativ.
Caracterul emotiv al relatărilor este frecvent utilizat în situa-
ţiile de criză, declanşate de natură: cutremure, alunecări de teren,
inundaţii, furtuni etc. şi are menirea să mobilizeze societatea
pentru a se încadra (direct prin activităţi de ajutorare la faţa
locului sau indirect prin donaţii de bani şi obiecte pentru sinis-
traţi) în procesul de lichidare a consecinţelor crizei. Caracterul
scriiturii de presă mai depinde şi de genul jurnalistic în care este
realizată aceasta.
Jurnaliştii vor acorda o atenţie deosebită şi tonului în care se
va expune problema. Tonalitatea materialului de presă poate am-
plifica sau atenua stările psihice şi percepţiile indivizilor sociali
generate de criză. E ştiut faptul că atitudinea oamenilor în perioa-
dele de criză faţă de diverse evenimente pendulează între fatalis-
mul legat de neputinţă şi reacţiile brutale generate de frică, iar
reacţiile lor sunt disproporţionate, atât din perspectiva
dimensiunii, cât şi a spectrului de acţiune. Stările de suflet şi
reacţiile generale ale indivizilor îi vor determina pe jurnalişti să
aleagă tonul expunerii, or, un ton isteric poate escalada criza, iar
unul calmant, din contra, s-o deescaladeze. Titlurile, accentele
logice şi limbajul materialelor, de asemenea, influenţează
tonalitatea mesajului jurnalistic în ansamblu.
Numeroşi sunt factorii care intensifică sau, din contra, dimi-
nuează impactul psihologic al materialului jurnalistic asupra audi-
toriului. Printre factorii amplificatori putem menţiona:
- descrierea stărilor psihice demoralizatoare (persoane dis-
perate sau foarte agresive),
- accentuarea situaţiilor de panică,
- discreditarea deciziilor şi a măsurilor orientate spre lichi-
darea consecinţelor,
- descrierea măsurilor de ameliorare drept neorganizate,

55
haotice şi ineficiente,
- discreditarea eforturilor echipelor de salvatori sau a per-
soanelor implicate în activităţile de lichidare,
- accentuarea nesiguranţei, fricii şi a lipsei de protecţie,
- accentuarea incapacităţii factorilor de decizie, interni şi
externi, de a gestiona criza,
- descrierea situaţiei prin elemente, preponderent, violente
(demonstrarea răniţilor, cadavrelor, bunurilor deteriorate sau
devastate etc.),
- descrierea sarcastică, cu umor, a situaţiilor în care se
pomenesc persoanele afectate de criză,
- pronosticuri, în exclusivitate, negative.
Printre factorii diminuatori putem menţiona:
- prezentarea hotărârilor şi deciziilor constructive de ame-
liorare a crizei,
- accentuarea măsurilor eficiente, întreprinse de factorii de
decizie interni,
- accentuarea măsurilor eficiente, întreprinse de către ofi-
cialităţi,
- accentuarea poziţiei civice a indivizilor sociali,
- descrierea dialogului social,
- descrierea solidarităţii dinte oameni,
- mediatizarea actelor de caritate,
- accentuarea măsurilor de susţinere a persoanelor afectate
atât din partea statului, cât şi a societăţii civile,
- mediatizarea actelor de eroism,
- accentuarea pronosticurilor pozitive.
Jurnalistul care abordează situaţiile de criză deseori se pome-
neşte între două constrângeri contradictorii: una de origine deon-
tologică, iar alta – de origine morală, care generează conflictul de
interese. Conflictul de interese, care apare în procesul de media-

56
tizare a crizelor foarte frecvent, poate fi cel mai grav obstacol în
calea realizării unui produs de calitate. Cum trebuie să procedeze
jurnalistul atunci când, pe de o pare, rigorile profesionale îi impun
să reflecte adevărului în toată amploarea lui, iar, pe de alta, prin-
cipiile etico-morale îi sugerează că în situaţia în care adevărul
poate genera nişte procese distructive, ireversibile şi ireparabile, el
trebuie să minimalizeze daunele? Sau atunci când redactorul îi
cere să transmită cât mai repede informaţia ca să-şi păstreze
caracterul exclusiv, iar conştiinţa şi intuiţia personală îi spun că
această informaţie poate să nu corespundă întru totul realităţii şi,
deci, trebuie să mai fie verificată? Din păcate, aici nu există
„reţete” unice, dar important este faptul ca jurnalistul să
conştientizeze specificitatea jurnalismul în situaţiile de criză şi
puterea acestuia de a schimba starea de lucruri în rău sau în bine.
Decizia privitor la importanţa respectării normelor profesionale
sau a celor etice este prerogativa exclusivă a jurnalistului,
necesităţile şi intereselor sociale ale indivizilor fiind în acest
context determinante. Regulă în cauză trebuie respectată în orice
situaţie, or, ea este un criteriu de bază al jurnalismului de calitate
în situaţiile de criză.
Expresia produsului mediatic în perioadele de criză nu este
mai puţin importanţă decât conţinutul acestuia. Alegerea genului
jurnalistic este determinat de caracterul şi de amploarea eveni-
mentului. Un eveniment nou, ce s-a produs recent, urmează să fie
reflectat într-o ştire. Dacă dimensiunile evenimentului (el este
extins în timp şi în spaţiu) sunt impunătoare, se trece la o
abordare analitică a acestuia. Acompanierea mediatică prin
materiale interpretative şi de opinie se admite şi în cazul în care
evenimentul implică, direct sau tangenţial, un număr mare de
cetăţeni, iar importanţa acestuia este deosebită. Dacă jurnalistul
ştie din timp când şi unde se va produce evenimentul, el poate

57
alege între o ştire sau un reportaj, însă trebuie să ia în calcul
calităţile evenimentului, dar şi resursele de care dispune ziarul.
Indiferent de forma sa, cu cât materialul va fi mai actual, mai
interesant, mai argumentat, cu atât şansele lui de a fi plasat pe
prima pagină vor creşte.
Un element de bază al textului jurnalistic este şi fotografia,
care conferă credibilitate şi asigură efectul prezenţei cititorului la
eveniment. În situaţiile de criză valoarea fotografiei creşte consi-
derabil. De obicei, fotografia de presă se consideră un element
constitutiv al textului, care vine să întregească mesajul despre criză
şi să-i asigure un impact sporit. Şi aceasta pentru că fotografia
măreşte impresia de ubicuitate, eliberează textul de explicaţii
foarte lungi, focalizează atenţia şi atrage cititorii.
Nu sunt, însă, rare cazurile în care imaginea este atât de
sugestivă, încât poate să înlocuiască textul. Fotojurnalismul în
situaţiile de criză a devenit o modalitate autonomă de reflectare a
realităţii. Reportajele fotografice-gen „no comment” sunt foarte
apreciate, căutate şi eficiente în comunicarea jurnalistică de criză.
Există, însă, anumite restricţii privitor la conţinutul fotogra-
fiilor. Întâi de toate, sunt interzise mistificările vizuale. Nimic nu
poate scuza jurnalistul care a trucat fotografia de dragul efectelor,
chiar dacă noua imagine exprimă esenţa unei situaţii concrete. Nu
poţi reda un adevăr, folosind ca tactică de realizare minciuna.
Colajele foto sunt mai puţin deranjante, dar în timpul crizelor ele
trebuie să fie utilizate cu multă zgârcenie şi, în mod obligatoriu,
să fie indicat faptul că cititorii au în faţă un colaj, dar nu o foto-
grafie reală. Întru diminuarea efectelor negative, trebuie evitată
publicarea fotografiilor, ce reprezintă scene de violenţă, care pot
provoca panică, frică sau agresivitate. Pozele cu cadavre, mai ales
cele ce se află într-o stare care poate provoca oroare, vor fi
utilizate în cazuri excepţionale şi, în nici un caz, pe prima pagină.

58
3. Managementul strategic al instituţiei de presă
Analiza evoluţiei cuvântului „strategie” scoate în evidenţă
multiplele lui sensuri, generate de perioada istorică şi de specifici-
tatea domeniului în care acesta a fost utilizat. Termenul „strategie”
a fost întrebuinţat pentru prima dată în China, în urmă cu circa
2500 de ani cu sensul de „artă a războiului”. Conotaţia respectivă
a termenului a fost folosită şi de către istoricii antici Tucudide şi
Xenofon şi de către împăratul roman Cezar. Totodată, în antichi-
tatea greacă, el se mai utilizează şi referitor la rolul comandantului
unei armate. Ulterior (cca 400-500 ÎH), termenul comportă schim-
bări semantice şi începe să fie folosit pentru a defini „abilitatea de
conducere şi cea administrativă” sau „puterea şi convingerea prin
oratorie”. Iar cu un secol mai târziu (cca 330-300 ÎH) „strategia”
începe să desemneze abilitatea desfăşurării forţelor pentru a copleşi
duşmanul şi a putea crea un sistem unitar de guvernare.
În evul mediu (secolele XV-XVI) se atestă o conotaţie nouă a
termenului „strategie”. Astfel, în lucrările literaţilor renascentişti
Niccollo Macliiavelli şi Andrea Montecuccoli „strategia” vizează
pregătirile pentru elaborarea şi realizarea unor planuri ale perso-
najelor literare. De menţionat faptul că actualul cuvânt „strategie”
are la bază conotaţia renascentistă a vechiului termen.
Evoluţia semantică a contribuit la modificarea sensului cuvân-
tului, actualmente el ajungând să însemne preocuparea pentru
reuşita unei acţiuni. Concepută iniţial ca un termen specializat,
militar, „strategia”, ulterior, obţine un caracter universal, fiind
utilizată cu succes în toate domeniile vieţii sociale. Cu toate că
Dicţionarul Explicativ al limbii române prezintă criza drept: „Parte
componentă a artei militare, care se ocupă cu problemele pregă-

59
tirii, planificării şi ducerii războiului şi operaţiunilor militare”1,
literatura de specialitate cuprinde un mare număr de interpretări
foarte diferite, date termenului de strategie, între care:
- determinarea pe termen lung a scopurilor şi obiectivelor
organizaţiei, adoptarea cursului de acţiune şi alocarea resurselor
necesare pentru realizarea obiectivelor;
- axul comun al acţiunilor organizaţiilor şi produselor/pieţe-
lor ce definesc natura esenţială a activităţilor economice pe care
organizaţia le realizează sau prevede să o facă în viitor;
- sistemul de scopuri şi obiective, de politici şi de planuri
pentru atingerea acestor obiective, exprimate într-o manieră care
să contribuie la definirea sectorului de activitate în care se află
organizaţia sau în care acceptă să intre, ca şi a tipului de organi-
zaţie care doreşte să devină;
- structură fundamentală a repartizării resurselor prezente şi
previzionate şi interacţiunea cu mediul care indică modul în care
îşi va atinge obiectivele;
- un model sau un plan care integrează într-un tot coerent
scopurile majore ale organizaţiei, politicile şi programele sale.
Încercările de a defini conceptul de strategie sunt multiple.
Cu toate acestea, astăzi încă nu există o definiţie universală,
unanim acceptată.
Transformările social-politice şi economice din ultimele decenii
au generat schimbări conceptuale în sfera politică, în cea socială
şi au modificat economia mondială (la nivel de micro, dar şi la
cel de macro). Complexitatea fenomenelor social-politice şi con-
curenţa tot mai intensă care se manifestă în ultimii ani pe piaţa
mondială a determinat managementul organizaţiilor, indiferent de
gradul acestora de mărime, să utilizeze strategii inspirate din
modelele militare de război.
1
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române. Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998, p. 1024.

60
Pentru că instituţiile mediatice, în acest context, nu sunt o
excepţie, considerăm importanţă expunerea structurii generale a
strategiei. Aşadar, orice strategie mediatică, indiferent de dome-
niul în care va fi aplicată, are la bază patru componente:
a) Scopul se referă la interesele instituţiei mediatice pentru
eveniment, care sunt generate de nevoile informaţionale ale
publicului. Scopul reiese din specificul instituţiei mediatice (presă
scrisă, audiovizual, agenţie de ştiri etc.), serviciile care pot fi
prestate (analitice, informative, textuale, audio, video, mixte) şi
aria de acoperire mediatică (teritoriul mediatizat şi indivizii
sociali de aici, care pot fi influenţaţi de produsul mediatic final).
b) Alocarea resurselor se referă la nivelul resurselor şi la
modelul folosit de instituţie pentru distribuirea resurselor în
vederea îndeplinirii obiectivelor strategice.
c) Componentele caracteristice se referă la poziţia pe care
instituţia de presă o dezvoltă faţă de evenimentul mediatizat şi la
modelul de comportament elaborat, pe care jurnaliştii urmează
să-l implementeze în vederea realizării obiectivelor propuse.
Competenţele distinctive vizează scopul propriu-zis sau alocarea
resurselor.
d) Sinergia defineşte condiţiile care există atunci când părţile
componente ale instituţiei interacţionează (pe verticală, dar şi pe
orizontală), producând un efect mai mare decât cel obţinut prin
acţiunea separată a managerilor sau a departamentelor redacţio-
nale. Este vorba de elaborarea în comuna a planurilor strategice.
În procesul de fundamentare a strategiei, managerii se con-
fruntă cu problema stabilirii corelaţiei între caracteristicile orga-
nizaţiei şi mediul în cave aceasta va fi aplicată. În acest context,
putem vorbi despre factorii intramediatici şi cei extramediatici
care, corelând, determină specificitatea strategiei elaborate.

61
Factorii extramediatici sunt multipli şi au o provenienţă
diversă. Printre cei mai influenţi, cu impact direct şi imediat, se
numără factorii exogeni:
- Economici: situaţia economică generală a regiunii, nivelul
de trai şi puterea de cumpărare a populaţiei, ritmul de evoluţie sau
de involuţie a situaţiei economice etc.
- Juridici: prevederile legale centrale şi locale, hotărârile de
guvern, ordonanţele miniştrilor etc.
- Ecologici: starea resurselor naturale (apă, sol, aer, vegeta-
ţie, faună) şi situaţia ecologică în ansamblu.
- Politici: politica în domeniul economic, social, cultural,
politica externă.
- Socio-culturali: structura socială şi socio-profesională a
populaţiei, tradiţiile, mentalitatea, cultura.
- Demografici: numărul populaţiei, populaţia activă, rata
natalităţii şi a mortalităţii, durata medie a viaţii etc.
- Tehnici şi tehnologici: potenţialul tehnic al regiunii (electri-
citate, telefon, telegraf, fax, internet etc.) şi calitatea tehnologiilor.
- De infrastructură: condiţiile de deplasare şi de activitate
profesională (existenţa sau absenţa drumurilor, locurilor pentru
popas, ospătăriilor etc.).
- Informaţionali: potenţialul informaţional al sistemului, or-
ganizaţiei afectate de criză. Resursele informaţionale ale redacţiei
despre situaţia de criză influenţează deciziile managementului su-
perior în elaborarea strategiilor. Aplicarea unei anumite strategii
depinde, astfel, şi de capacitatea organizaţiilor afectate de criză de
a-şi constitui şi gestiona fondul de informaţii. Managementul celor
afectaţi de criză trebuie să dispună permanent de informaţii perti-
nente, sintetice, relevante, în timp real, referitoare la piaţă, com-
portamentul clienţilor, tendinţele conjuncturale şi să le transmită
plenar jurnaliştilor.

62
Un rol important în conceperea şi aplicarea strategiilor me-
diatice le revine şi factorilor intramediatici. Cei mai semnificativi
factori endogeni sunt:
- Potenţialul uman. În analiza resurselor umane, punctul de
plecare îl constituie evaluarea personalului ca număr, pregătire,
aptitudini, natura relaţiilor interpersonale în redacţie, compatibili-
tatea psihologică, gradul de rezistenţă fizică şi de adaptare la
condiţii noi etc.
- Înzestrarea tehnică şi tehnologică se referă la maşinile,
instalaţiile, utilajele profesionale (aparate de fotografiat, dicta-
foane, camere de luat vederi etc.) şi la transport, care au un
impact substanţial asupra strategiei alese. Instituţiile mediatice cu
o bază tehnico-materială neuzată fizic şi moral pot opta pentru
strategii mai complicate, dar şi mai eficiente.
- Situaţia economică reprezintă baza elaborării strategiilor.
Potenţialul economico-financiar ridicat permite aplicarea unor
astfel de strategii, care să amplifice rolul instituţiei de presă în
gestionarea crizei (aici: materiale analitice, de opinie, investigaţii
de presă etc., care pot forma sau modifica opinia publică). O
instituţie de presă cu indicatori economico-financiari reduşi va
opta pentru o acompaniere mediatică neutră, cu un caracter, în
exclusivitate, informativ.
- Cultura organizaţiei mediatice. Fiecare organizaţie de
presă are o cultură de mediatizare proprie, care îi conferă un
caracter de unicitate şi o individualizează în sistemul mass-media
din care face parte. Această cultură include politica informaţio-
nală a instituţiei, stilul jurnalistic, limbajul produsului mediatic
etc. Elaborarea şi aplicarea strategiilor depinde de şi tipul de
cultura existentă în organizaţia respectivă.
- Managementul de nivel superior are o contribuţie hotărâ-
toare asupra strategiei unei organizaţii prin gradul său de pregă-

63
tire profesională şi în domeniul managementului, prin aptitudi-
nile, trăsăturile de caracter şi de personalitatea pe care le are.
- Proprietarul instituţiei de presă. Proprietarul organizaţiei
poate să fie o persoană sau un grup de persoane, cunoscute sub
denumirea de acţionari sau fondatori. Influenţa lor asupra strate-
giei şi a politicilor organizaţiei este directă, puternică şi nemijlo-
cită şi depinde de puterea sa economică, de procentul deţinut din
capitalul social al organizaţiei, de nivelul de pregătire economică
şi managerială etc. Fondatorii acţionează, în temei, asupra poli-
ticii editoriale a instituţiei de presă, solicitând obiective perfor-
mante, mai ales în termeni de profit. Uneori, însă, ei se implică şi
în elaborarea strategiilor, prin restricţionarea cheltuielilor curente
şi celor pentru investiţii.
- Complexitatea instituţiei mediatice, este dată de multitudi-
nea activităţilor existente şi de interdependenţele dintre ele, deter-
minate de problematica ei. Complexitatea vizează categoria presei:
universală sau specializată şi determină, în fine, preocupările şi
diapazonul tematic al publicaţiei.
Aşadar, tipul şi calitatea strategiei adoptate, precum şi
opţiunile strategice stabilite depind, în mod decisiv, de aspectele
calitative şi cantitative ale factorilor endogeni şi exogeni, expuşi
anterior şi de modul în care aceştia interacţionează.

4. Strategii de acompaniere mediatică a crizelor


Colaborarea dintre jurnalişti şi persoanele împuternicite cu
drepturi de a furniza informaţii (comunicatori, purtători de cuvânt,
responsabili pentru relaţiile cu publicul etc.) în situaţiile de criză
au o importanţă deosebită. Şi aceasta pentru că, de fapt, calitatea
acompanierii mediatice depinde tocmai de relaţia respectivă.
Ideea că aceşti doi actori sunt adversari şi nu pot avea încredere

64
unul în altul nu are nici un temei. Strategia de alianţă este de un
real folos atât jurnalistului, cât şi comunicatorului. Primul obţine
toată informaţia solicitată, câştigând, astfel, în timp (el nu va
trebui să caute alte surse şi posibilităţi de colectare a
informaţiilor, ci doar le va verifica pe cele primite), cel de-al
doilea obţine încrederea din partea presei, reducând presiunile
mediatice. Thierry Libaert susţine că jurnaliştii care-şi cunosc
interlocutorul vor avea mai puţin reflexul de îndoială sistemică
sau chiar de folosire emoţională a evenimentului.
Dar, de obicei, relaţiile colegiale între jurnalişti şi comuni-
catori sunt o raritate. Primul reflex al organizaţiei în criză este de
a evita difuzarea informaţiei, care îi poate afecta imaginea.
Factorii de decizie interni tind să liniştească agitaţia şi tulburările
şi să-şi justifice acţiunile. Jurnaliştii conştienţi de acest lucru vor
căuta să găsească surse de alternativă, capabile să infirme sau să
confirme cele spuse de comunicatori. Lucru, uneori, foarte dificil
de realizat.
În lipsa unei informaţii clare şi atotcuprinzătoare furnizate de
către comunicatori, mass-media este nevoită să opereze cu infor-
maţii din alte surse, şi, deseori, cu atitudini auto-referenţiale.
Punctul de vedere al jurnaliştilor privitor la tratamentul mediatic
al crizei se deosebeşte de cel al comunicatorilor. Învinuiri de
genul; „jurnaliştii privilegiază imaginile înaintea cunoaşterii”, sau
„jurnaliştii operează cu informaţii neverificate”, sau „jurnaliştii
tulbură apele”, sau „jurnaliştii aleargă după senzaţii” etc. nu sunt
o raritate. Confruntările dintre jurnalişti şi comunicatori gene-
rează conflicte, care pot, la rândul lor, da naştere multiplelor
interpretări şi reacţii deviate ca formă şi conţinut.
Printre activităţile eronate ale comunicatorilor, care pot
afecta comunicarea de criză se numără:
- furnizarea informaţiilor generale;

65
- tăinuirea (totală sau parţială) a informaţiei actuale;
- furnizarea unor date neverificabile;
- refuzul de a oferi informaţia de interes public;
- furnizarea informaţiilor eronate despre situaţia de criză;
- furnizarea unor informaţii neclare, ambigue;
- furnizarea, preponderent, a declaraţiilor;
- atitudinea sigură, declarativă, dar nedemostrabilă.
O atare reacţie a comunicatorilor îi determină pe jurnalişti să
fie foarte precauţi, să se documenteze minuţios, să prezinte
subiectul din perspective diferite, evitând, astfel disputele infor-
maţionale şi efectele de amplificare ale crizei.
La fel ca şi comunicatorii, jurnaliştii, prin atitudine irespon-
sabilă şi comportament ce nu se încadrează în standardele pro-
fesionale, pot afecta calitatea comunicării de criză. Asemenea
activităţi pot fi:
- reflectarea unilaterală a crizei (prezentarea neveridică a
crizei, abordarea acesteia din perspectiva doar a unei părţi im-
plicate în problemă);
- mediatizarea părtinitoare (stereotipizarea pozitivă sau
negativă a subiecţilor implicaţi în criză);
- abordarea fragmentară (retrospectiva selectivă a crizei,
lipsa surselor de alternativă);
- prezentarea problemelor inexistente;
- tratarea eronată a etapelor crizei;
- informarea neobiectivă despre evoluţia crizei;
- muşamalizarea iniţiativelor, deciziilor şi acţiunilor oponen-
ţilor;
- dramatizarea crizei întru creşterea temperamentului acesteia;
- susţinerea şi promovarea unor măsuri şi intenţii orientate
spre escaladarea crizei.

66
Pregătirea, planificarea şi documentarea în situaţiile de criză
determină modul de abordare, unghiul de reflectare şi comporta-
mentul jurnalistic, care depind, în mare parte, de aşteptările publi-
cului, de interesele informaţionale ale instituţiilor media, dar şi de
interesele (receptivitatea) comunicatorilor. Aceşti trei factori stau
la baza implicaţiilor mass-media în criză şi generează strategii
mediatice proactive. Modul în care indivizii sociali se fami-
liarizează şi percep criza depinde întru totul se strategiile aplicate
de mass-media. Alegerea strategiei corecte, care să corespundă
necesităţilor şi aşteptărilor şi să promoveze valori şi acţiuni ce
însoţesc criza, este un factor esenţial, or, determină implicaţiile şi
efectele mass-media în criză (funcţie, rol, obiective etc.).
Strategiile mediatice reprezintă resurse culturale, psihice, teh-
nice, financiare etc., prin care jurnaliştii pot influenţa desfăşura-
rea crizelor. Din perspectiva impactului şi a efectelor, strategiile
mediatice în situaţiile de crize por fi divizate, simbolic, în două
categorii: strategii pozitive şi strategii negative.
În prima categorie se includ strategiile elaborate în baza
interesului public şi a aşteptărilor sociale ale indivizilor şi care
asigură o acompaniere mediatică corectă şi responsabilă. Printre
strategiile pozitive putem include:
a) Strategia de acompaniere sau de însoţire. Această strate-
gie se aplică în situaţiile în care criza decurge în mod normal
constant (când organizaţia în criză îşi recunoaşte şi acceptă respon-
sabilitatea, când se întreprind măsuri real eficiente de ameliorare,
când societatea conştientizează şi se implică constructiv în
evoluţia crizei, adică atunci când sunt utilizate toate resursele de
soluţionare a crizei). În acest caz, obiectivul primar al
jurnalismului este dirijarea crizei, materialele informative
succedându-se cu cele explicative, întru informarea imparţială,
neutră şi corectă. Caracterul expunerii va fi unul neutru.

67
b) Strategia de maximalizare. Strategia respectivă presupune
intensificarea ritmului de furnizare a materialelor jurnalistice
despre criză şi se aplică în situaţiile când se atestă un interes
reduc pentru cursul crizei atât din partea societăţii, cât şi din
partea factorilor de decizie interni sau când deciziile şi măsurile
întreprinse au un impact şi o eficienţă redusă. Ea se aplică pentru
a atrage atenţia şi a spori interesul publicului, a-l determina să ia
atitudine şi să-l provoace la acţiuni de integrare în procesul de
soluţionare a crizei. O altă ţintă sunt şi factorii de decizie, cei care
au obligaţia să soluţioneze criza. Mass-media, utilizând această
strategie, încearcă să catalizeze organizaţiile în criză pentru a
acţiona prompt şi pentru a canalizeza acţiunile în direcţia
cuvenită. Obiectivul primar al jurnalismului în acest context este
mobilizarea maselor (a tuturor părţilor implicate în criză).
Materialele informative şi cele analitice pot purta un caracter
emotiv-alarmant.
c) Strategia de minimalizare. Strategia de minimalizare se
aplică în situaţiile extrem de tensionate, caracterizate de panica şi
frica generală, de un comportament neadecvat, agresiv şi violent,
care poate genera acţiuni cu caracter devastator. În acest caz,
obiectivul primar al jurnalismului este stabilirea şi menţinerea
echilibrului psihic. Strategia de minimalizare nu se referă la
aspectul cantitativ al comunicării jurnalistice, or nu presupune
scăderea frecvenţei de publicare a materialelor, ci la aspectul
calitativ. Conţinutul mesajelor şi accentele logice, pe care le pune
jurnalistul sunt orientate să slăbească tensiunile sociale, să mini-
malizeze şansele unor confruntări violente, să asigure dialogul
social constructiv etc. Strategia respectivă atinge două niveluri:
emoţional şi faptic, si se realizează după principiul „putea fi şi
mai rău, dar va fi mai bine”. Caracterul mesajelor este unul

68
calmant, echilibrat, care poate pendula uneori între neutralitate şi
emotivitate, dar uneori între neutralitate şi alarmism.
d) Strategia de atac. Această strategie se aplică în situaţiile
în care criza decurge haotic şi imprevizibil, iar factorii de decizie
interni nu îşi recunosc şi nu acceptă responsabilitatea, când nu se
întreprinde nimic concret pentru a opri sau a orienta evoluţia
crizei, când societatea, apatică şi amorfă, nu conştientizează şi nu
se implică în soluţionarea crizei. În acest caz, pentru a schimba
atitudinea şi acţiunile acestora, jurnalistului realizează, alături de
informare şi analiză, o activitate de prognozare a situaţii de criză.
Expunând potenţialele consecinţe devastatoare în materiale cu
caracter combativ, ofensiv, jurnaliştii mizează pe mobilizarea
subiecţilor implicaţi în criză întru materializarea măsurilor şi
acţiunilor, capabile să amelioreze situaţia. Utilizând această stra-
tegie, mass-media încearcă să impună părţile aflate în criză să
reacţioneze în modul cuvenit şi să adopte un comportament
adecvat.
Strategiile negative, spre deosebire de cele pozitive, au la
bază interesul privat al instituţiilor de presă (economi, politic,
financiar). Ele reprezintă practici deformate din punct de vedere
etic, iar activitatea instituţiilor mediatice care aplică aceste stra-
tegii, are drept scop nu informarea, ci manipularea maselor.
Acompaniere mediatică este una părtinitoare, unilaterală şi ires-
ponsabilă. Există mai multe strategii negative, între care:
a) Strategia negării. Strategia respectivă se aplică mai
frecvent la etapa iniţială a crizei şi presupune o activitate media-
tică de negare a existenţei crizei, în pofida unor semnale evidente
ale ei. Unii jurnalişti îşi justifică faptele prin „buna” lor intenţie
de a minimaliza daunele: de a nu escalada criza şi de a permite
factorilor de decizie să întreprindă măsuri competente de organi-
zare a acţiunilor de ameliorare. Dar nu e tocmai aşa. De datoria

69
jurnalistului este să informeze corect societatea, or, trişarea întot-
deauna a avute cele mai deplorabile consecinţe, atât aspra publi-
cului, cât şi asupra imaginii instituţiei de presă.
b) Strategia tăcerii. Această strategie presupune ocolirea
intenţionată a mediatizării subiectelor despre criză sau a eveni-
mentelor legate de criză. Presa evită să vorbească despre criză din
câteva considerente: a fost cointeresată, a fost constrânsă, nu vrea
să intre în conflict. Nu sunt rare cazurile în care organizaţiile în
criză încearcă să-şi găsească „aliaţi” printre jurnalişti, pentru ca
mai apoi aceştia să le facă jocul. În acest scop ei cointeresează (în
moduri diferite), fie instituţia de presă, în general, fie jurnaliştii,
în particular. Se întâmplă însă ca factorii de decizie să încerce să-i
facă pe jurnalişti să tacă sau să fie mai cuminţi. Şi atunci ei
exercită presiuni asupra acestora (de la cele economice şi legis-
lative până la ameninţări şi şantaj). Acest lucru se întâmplă mai
frecvent când factorii de decizie într-o situaţie de criză sunt orga-
nele de stat. Alteori, ziarul decide benevol să se eschiveze de la
mediatizarea crizei. Auto-cenzurarea impune „politica struţului”,
conform căreia, poţi să scrii despre tot şi despre toate, numai
despre criză – nu. Astfel, subiectele despre criză devin „tabu”
pentru toţi angajaţii acestei instituţii. Strategia tăcerii poartă un
caracter manipulator şi afectează considerabil mersul crizei, or,
societatea fiind lipsită de informaţii, rămâne în neştire şi nu poate
să-şi gestioneze forţele şi posibilităţile de a înfrunta criza şi
consecinţele ei.
c) Strategia „ţapului ispăşitor”. Axa principală a acestei
strategii constă în desemnarea unui vinovat clar identificat. Presa
îi asumă vinovatului responsabilitatea totală şi deplină pentru
declanşarea şi consecinţele crizei şi mediatizează criza doar din
această perspectivă. Învinuirile, deseori incerte, neargumentate şi
nefondare, au scopul, pe de o parte, de a sustrage atenţia de la

70
factorii şi situaţiile reale, iar pe de alta, de a-i deteriora imagine,
de a-i distruge cariera celui, ce chipurile, se face vinovat de toate
relele. Caracterul agresiv şi chiar violent al materialelor de presă
nu face decât să destabilizeze situaţia, să creeze un dezechilibru
social, care poate duce, în fine, la confruntări morale şi fizice.
Această strategie este utilizată frecvent în domeniul politic, când
presa de opoziţie întotdeauna desemnează vinovatul din rândurile
forţelor de guvernare, iar presa oficială, invers, din rândurile
forţelor de opoziţie.
d) Strategia „intrării în graţie”. Strategia „intrării în graţie”.
Se aplică mai des în domeniul economiei şi presupune mediati-
zarea crizei din perspectiva intereselor factorilor de decizie interni.
Este o acompaniere unilaterală, selectivă, fragmentară, care urmă-
reşte scopul de a linişti societatea şi de a justifica deciziile şi
poziţiile responsabililor de evoluţia crizei. În fond, se pun in
circuit, fie informaţii generale, neutre, care, în nici un fel, nu pot
dăuna organizaţiei, fie informaţii favorabile, pozitive, care îi
întregeşte imaginea şi îi fortifică poziţiile. Caracterul materialelor
pendulează între calm, emotivitate şi neutralitate. Utilizând această
strategie, mass-media încearcă să se pună bine, să intre în graţia
anumitor forţe pentru a obţine anumite beneficii.
Aplicarea strategiilor negative generează disputele informa-
ţionale, care, în perioadele de criză, apar ca reacţie la comporta-
mentul incorect al unor instituţii de presă. Disputele sau răz-
boaiele mediatice formează viziuni diferite asupra situaţiei, dez-
membrează şi polarizează acţiunile sociale, generează confruntări
de idei şi nu numai, creând, astfel, incidente capabile să agraveze,
să amplifice dimensiunile şi ritmul crizei propriu-zise. Aşadar,
jurnalismul responsabil şi de calitate, în nici o situaţie, în nici un
caz, nu va aplica strategiile negative, efectele lor fiind distructive
atât pentru instituţia de presă, cât şi pentru societate.

71
Lecturi recomandate
1. Bazele relaţiilor cu mass-media. Ghid destinat beneficiarilor IREX-
CPP. Chişinău: Vector, 2006.
2. Guzun, Mihai. Toleranţa politică şi etnică din perspectiva mediatică.
Chişinău: CCRE Presa, 2005.
3. King, Larry. Secretele comunicării: cum să comunici cu oricine,
oricând şi oriunde. Amaltea, 2004.
4. Regester, Michael; Larkin, Judy. Managementul crizelor şi al situa-
ţiilor de risc. Editura Comunicare.ro, 2003.
5. Stepanov, Georgeta. Responsabilitatea socială a jurnalistului: valori
şi atitudini. Analele ştiinţifice ale USM. Chişinău: CEP USM, 2005.
6. A handbook of Reuters Journalism – A Guide to Standards, Style and
Operations. http://www.reuterslink.org/docs/reutershandbook.pdf.
7. The Art of Managing Communication in a Crisis. UNICEF
Handbook, UNICEF, THOMSON FOUNDATION, 2008.
www.unicef.org/ceecis/UNICEF Manual ENGLIS FINAL.pdf
(versiune în limba engleză); http://www.unicef.org/ceecis/UNICEF
manual communication russian.pdf (versiune în limba rusă).
8. Ратинов, А. Р. Кроз, М. В. Ратинова, Н. А. Ответственность за
разжигание вражды и ненависти: психолого-правовая характе-
ристика. Москва: Юрлитинформ, 2005.

72
Tema 4

COMUNICAREA JURNALISTICĂ ÎN SITUAŢIE DE


CRIZĂ: ASPECTE ETICE ŞI LEGALE

9 Cadrul etico-legal al jurnalismulul în situaţii de criză: abordări


conceptuale
9 Câmpul legal al jurnalismului în situaţie de criză
9 Principii etice ale comunicării jurnalistice în situaţie de criză

1. Cadrul etico-legal al jurnalismulul în situaţii de


criză: abordări conceptuale
Obiectivul primar al jurnalismului în situaţiile de criză este
păstrarea echilibrului între un obiectivism posibil şi un inevitabil
subiectivism. Acesta este inevitabil pentru a descoperi, a înţelege
şi a realiza imparţial acompanierea informaţională a evenimentu-
lui. Obiectivismul reiese din respectarea riguroasă de către jurna-
list a legilor şi regulilor ce guvernează circuitul informaţional la
nivelul: sursă – jurnalist – public. Subiectivismul îşi are rădăci-
nile în libertatea jurnalistului de a decide singur, prin prisma pro-
priei viziuni, dacă informaţiile merită sau nu să fie transmise pub-
licului. Subiectivismul inevitabil reiese din judecăţile de valoare
ale jurnalistului şi apare în procesul de selectarea a subiectelor, de
apreciere a valorii lor şi de alegere a formei în care acestea vor fi
expuse. Din aceste considerente, este necesar ca activitatea
jurnalistică, mai ales în situaţii de criză, să se încadreze în
limitele legislaţiei şi ale eticii profesionale.
În situaţiile de criză, ştiut lucru, puterea mass-media creşte.
Concomitent, creşte şi responsabilitatea profesională a jurnalişti-
lor, în particular, şi a instituţiilor de presă, în general, pentru felul
în care îşi exercită meseria şi pentru calitatea produsului

73
jurnalistic final. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (articol
10(2) recunoaşte dreptul jurnalistului de a pune în circuit diverse
informaţii: „Libertatea de exprimare constituie unul din funda-
mentele unei societăţi democratice, una din condiţiile de bază ale
progresului şi dezvoltării fiecărui individ”. Această prevedere
este aplicabilă nu doar informaţiilor favorabile, inofensive sau
neutre, ci şi celor care ofensează, şochează şi neliniştesc statul
sau oricare alt sector al societăţii. Şi în Declaraţia Îndatoririlor şi
Drepturilor Ziariştilor, adoptată de Federaţia Ziariştilor din Comu-
nitatea Europeană în 1971, la Munchen se specifică explicit că
opinia poate fi critică: „Dreptul la informare, la libera exprimare
şi la critică este una din libertăţile fundamentale ale oricărei
fiinţe umane”. Aşadar, jurnalistul va informa, analiza sau critica
în condiţiile responsabilităţii sale sociale faţă de public, ce are,
conform aceleiaşi Declaraţii, prioritate faţă de oricare altă obliga-
ţie, în special, faţă de patroni sau organismele statului. Responsa-
bilitatea socială a jurnalistului este facultatea de a da răspunsuri
valorice şi efective la întrebările ce frământă auditoriul, de a ga-
ranta ducerea la bun sfârşit a sarcinilor asumate sau încredinţate.
Responsabilitatea implică respectarea cuvântului dat surselor de
informare, colegilor de breaslă, îndeplinirea angajamentelor faţă
de public, precum şi respectarea prevederilor etico-legislative.
Legile şi normele de drept reprezintă suportul oricărei acti-
vităţi sociale. Jurnalistul, la fel ca şi oricare alt cetăţean, este
obligat să respecte prevederile legislative, or, tocmai acestea şi
reglementează activitatea lui profesională. Deşi legile şi normele,
în baza cărora îşi desfăşoară activitatea jurnalistul, de cele mai
multe ori limitează posibilităţile lui de cercetare şi de documen-
tare, acesta trebuie să respecte cu stricteţe prevederile legislative,
ele primând asupra tuturor intereselor (publice, personale, de
serviciu etc.). Şi aceasta pentru că jurnalismul în situaţiile de

74
criză devine unul, în exclusivitate, social. Tragismul momentului
şi vulnerabilitatea populaţiei obligă jurnaliştii să excludă impli-
citul şi contextele incerte şi să abordeze situaţia din perspectiva
cetăţeanului şi pe înţelesul acestuia. Jurnalismul ca instituţie
socială este reglementat de o serie de legi internaţionale şi naţio-
nale de ordin general şi profesional. Din păcate, cadrul legislativ,
însă, oricât de perfect ar fi, nu poate să dirijeze întreg procesul
jurnalistic şi nici să asigure sau să propună soluţii universale de
acţiune.
Specificitatea jurnalismului în situaţii de criză generează
situaţii ce nu pot fi reglementate, în exclusivitate, de legislaţia în
vigoare. Un rol deosebit, în acest context, îi revine moralei şi
eticii profesionale. Din perspectiva eticii profesionale, jurnalis-
mul în situaţii de criză se află între două extreme: între datorie şi
moralitate. Reglementările etice constituie baza autoreglementării
activităţii jurnalistice şi se axează pe două noţiuni: libertatea jur-
nalistului şi responsabilitate lui. Libertatea, care reiese din auto-
nomia jurnalistului, nu este absolută, or, determină un anumit
model de comportament, axat corectitudine şi echilibru în
procesul de selectare şi de analiză a faptului ziaristic. Din
perspectivă etică, libertatea profesională a jurnalistului este
restricţionată de anumite principii, aşa precum: buna-credinţă,
egalitatea de tratament, imparţialitatea, minimalizarea efectelor
dăunătoare, răspunderea etc. Etica responsabilităţii vizează
efectele, rezultatul scriiturii de presă şi presupune că subiectul
acţiunii (jurnalistul) poartă responsabilitate pentru ceea ce a făcut,
chiar dacă acesta n-a făcut-o intenţionat, cu rea-voinţă.
Judecata, datoria şi moralitatea sunt cele trei planuri în care
se realizează jurnalismul în situaţii de criză. Nu toate cazurile,
însă, permit îmbinarea armonioasă a acestora. Uneori jurnalistul
este pus în situaţia de a alege un singur plan, care, la moment,

75
devine prioritar. Oportunitatea judecăţii, a datoriei sau a morali-
tăţii în procesul de mediatizare a crizelor reiese din valorile
sociale ale faptului ziaristic, dar şi din valorile personale ale
jurnalistului. Jurnalistul face alegerea din perspectiva priorităţilor
lui şi în cunoştinţă de cauză. Acest fapt îl obligă să dea răspun-
dere pentru deciziile sale. Deciziile jurnalistului trebuie să aibă la
bază principiul „cel mai mare bine sau cel mai mic rău” pentru
societate, dar, în nici un caz, pentru sine. Jurnalistul, datorită
poziţiei-cheie pe care o ocupă în societate şi a rolului extrem de
complexe pe care îl îndeplineşte, trebuie să dea dovadă de pro-
fesionalism, dar şi de corectitudine socială. De aici, responsabi-
litatea lui pentru starea de lucruri şi evoluţia acesteia în situaţia de
criză este de neglijat.
Respectarea cadrului etico-legislativ este importantă, pentru
că tocmai acest moment poate asigura: corectitudinea comporta-
mentului jurnalistului în procesul de colectare a informaţiei şi de
redactare a materialului jurnalistic; obiectivitatea şi imparţialita-
tea expunerii evenimentului şi a contextului; invulnerabilitatea
jurnalistului în faţa eroilor de presă; imunitatea jurnalistului şi
protejarea acestuia de acuzaţii neîntemeiate şi diverse presiuni
(din păcate, nu şi latente); calitatea şi credibilitatea materialului
jurnalistic etc.

2. Câmpul legal al jurnalismului în situaţie de criză


Acte normative internaţionale. Din perspectivă legislativă,
activitatea jurnalismului în situaţii de criză este reglementată de
diverse acte normative internaţionale, acte naţionale şi acte
regionale. Unele norme de drept au un caracter generalist, altele –
vizează direct jurnalismul în situaţii excepţionale. Dar indiferent
de situaţie, ierarhia legislativă (legile internaţionale prevalează

76
asupra celor naţionale, iar cele naţionale asupra celor regionale)
îşi păstrează valabilitatea. Caracterul contradictoriul al prevederi-
lor legislative, atunci când acesta se atestă, urmează a fi soluţio-
nat ajustând normele regionale la cele naţionale şi, respectiv,
normele naţionale la cele internaţionale.
Principiile internaţionale de reglementare a activităţii mass-
media în situaţii de criză se regăsesc într-o serie de documente,
aşa precum: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din
10 decembrie 1948; Convenţia Europeană pentru Drepturile
Omului, ratificată de către Republica Moldova în septembrie
1997; articolul 81 al Convenţiei de la Geneva (27 iulie 1929);
Protocoalele adiţionale la Convenţia de la Geneva adoptate de
către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la
8 iunie 1977 (Protocolul I, articolul 79); Articolul 13 al Regula-
mentului de la Haga cu privire la legile şi obiceiurile războiului
etc.
Primele două acte au un caracter generalist, vizează orice tip
de jurnalism şi se referă preferenţial la libertatea de a expresie şi
la accesul la informaţie a jurnaliştilor. Celelalte documente pre-
zentate mai sus, au un caracter mai îngust şi vizează activităţi
jurnalistice speciale, excepţionale.
Dreptul internaţional acordă o atenţie deosebită activităţii
jurnaliştilor din zonele operaţiunilor militare. Primele încercări de
a reglementa la nivel internaţional acest gen de jurnalism au fost
întreprinse la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al
XX-lea. Astfel, în articolul 13 al Regulamentului de la Haga cu
privire la legile şi obiceiurile războiului (amendament la Conven-
ţia de la Haga din 1899 şi 1907), precum şi în articolul 81 al
Convenţiei de la Geneva din 27 iulie 1929 se făcea referire la
reporterii-gazetari, menţionându-se că: jurnaliştii ce nu fac parte
din contingentul militar, dar care însoţesc forţele armate cu scopul

77
de a mediatiza acţiunile acestora, în caz de prizonierat, benefi-
ciază de acelaşi tratament ca şi prizonierii militari, păstrându-şi
totodată statutul de persoană civilă. Această prevedere intra în
vigoare doar în cazul în care jurnaliştii deţineau la moment
legitimaţia de „acreditare” oferită de forţele armate, legitimaţia
civilă neavând nici o valoare legitimitoare.
După cel de-al doilea război mondial, dreptul umanitar inter-
naţional a suferit schimbări radicale, benefice, de altfel şi pentru
jurnalişti. La 12 august 1949 a fost adoptată Convenţia de la
Geneva, unde, de asemenea, se stipulează că jurnaliştii care ajung
în prizonierat au statut de prizonier de război. Convenţia a treia
(în total au fost adoptate patru) introduce termenul de „cores-
pondent militar” şi specifică faptul că statutul jurnaliştilor care
activează în zonele acţiunilor militate poate fi legitimat (dacă
nimereşte în prizonierat) atât de legitimaţia oferită de forţele
armate, cât şi de alte acte profesionale, care pot confirma apar-
tenenţa sa la breasla jurnalistică.
În anii ’70 ai secolului trecut, datorită apariţiei pe glob a
noilor focare de război, problema securităţii corespondenţilor mili-
tari revine în atenţia organismelor internaţionale. În mai multe
rânduri problema respectivă a fost temă de discuţie şi la şedinţele
Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite. În rezultat,
Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite adoptă la 8
iulie 1977 două protocoale adiţionale la Convenţia de la Geneva.
Articolul 79 din Protocolul I se referă în mod special la
măsurile de protecţie a jurnaliştilor. În acest articol se menţio-
nează că condiţia corespondenţii militari acreditaţi, stipulată în
articolul 4A al Convenţiei III, este valabilă pentru orice jurnalist,
indiferent de naţionalitate, rasă sau apartenenţă religioasă. În
zonele operaţiunilor militare jurnalistul îşi exercită activitatea în
conformitate cu prevederile dreptului internaţional umanitar

78
(valabile fiind şi normele privind protecţia şi securitatea persoa-
nelor civile). Tot în acest protocol se propune o mostră de legiti-
maţie, deţinătorul căreia confirmă statutul de jurnalist şi legitimi-
tatea acţiunilor sale. Pe verso legitimaţiei este o „instrucţiune”
privind comportamentul jurnalistului. În particular, aici se indică
că în situaţiile de conflict jurnalistul trebuie să acţioneze în
conformitate cu principiile eticii profesionale, să nu se implice în
afacerile interne ale statului pe teritoriul căruia activează, să nu
participe la acţiuni politice şi militare etc.
Acte normative naţionale. La fel ca şi cadrul legislativ inter-
naţional, legislaţia naţională, ce reglementează activitatea jurna-
listică, inclusiv şi pe acea care acompaniază informaţional o
criză, asigură drepturi, dar impune şi obligaţii. Acţiunile jurnalis-
tului sunt ghidate de diverse prevederi legislative de ordin restric-
tiv, care limitează accesul acestuia la viaţa privată a cetăţenilor,
de exemplu, la diverse secrete de stat etc., dar şi de dreptul lui de
a avea acces la informaţia de interes public, de a analiza şi a trage
concluzii şi de a se exprima liber.
Prevederile legale naţionale, care reglementează activitatea
jurnaliştilor în situaţii excepţionale se regăsesc în următoarele
documente: Constituţia Republicii Moldova, adoptată în iulie
1994; Legea Presei, adoptată în noiembrie 1994; Legea Audio-
vizualului, adoptată în octombrie 1995; Legea Accesului la Infor-
maţie, adoptată în mai 2000; Legea cu privire la instituţia pub-
lică naţională a audiovizualului Compania „Teleradio-Moldova”,
adoptată în iulie 2002; Codul Civil, adoptat în iunie 2002; Codul
penal, adoptat în aprilie 2002; Codul Audiovizualului, adoptat în
iulie 2006; Legea cu privire la secretul de stat; Legea cu privire
la secretul comercial.
Semnificativ pentru comunicarea jurnalistică în situaţiile de
criză este articolul 34 din Constituţia Republicii Moldova, care

79
prin alineatul 5 oferă mass-media protecţie privind cenzurarea
conţinutului informaţional al mesajelor. Acelaşi articol, alineat 4,
însă prevede: „Mijloacele de informare publică, de stat sau
private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei
publice” – lucru absolut necesar în situaţii de criză, or de felul
cum reflectă jurnaliştii realitatea, ce fel de valori promovează
aceştia, depinde reacţia ulterioară a societăţii. Aici însă apare o
neclaritate ce ţine de multiplele interpretări posibile ale expresiei
„informare corectă”. Dacă corectitudinea vizează doar compor-
tamentul etic al jurnaliştilor, atunci e totul în regulă. Dacă însă
prin informarea corectă se subînţelege informarea favorabilă şi
inofensivă pentru putere, atunci această prevedere devine una
restrictivă, ce limitează imunitatea jurnalistului, condiţionându-i
un comportament deviat din punct de vedere etic şi deontologic.
Obligativitatea de a informa „corect” deschide autorităţilor, care
deseori pretind, neîntemeiat de altfel, că ştiu exact cum trebuie să
fie informată opinia publică, vaste posibilităţi de abuzuri poten-
ţiale.
Jurnalismul în situaţii de criză este reglementat şi de articolul
54 (2) care stipulează: „Exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu
poate fi supus altor restrângeri decât celor prevăzute de lege,
care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului inter-
naţional şi sînt necesare în interesele securităţii naţionale,
integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii
publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiuni-
lor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor per-
soane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau
garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei”.
Una din legile de bază, care reglementează acţiunile jurna-
listului, inclusiv şi a acelui ce acompaniază mediatic o criză este
Legea privind accesul la informaţie. Conform articolului 6(1),

80
„informaţiile aflate în posesia şi la dispoziţia furnizorilor de
informaţie, care au fost elaborate, selectate, prelucrate, sistema-
tizate şi/sau adoptate de organe ori persoane oficiale sau puse la
dispoziţia lor în condiţii legale de către alţi subiecţi de drept”,
trebuiesc date publicităţii şi „nimeni nu poate fi pedepsit pentru
că a făcut publice anumite informaţii cu accesibilitate limitată,
dacă dezvăluirea informaţiilor nu atinge şi nu poate să atingă un
interes legitim, legat de securitatea naţională sau dacă interesul
public de a cunoaşte informaţia depăşeşte atingerea pe care ar
putea să o aducă dezvăluirea informaţiei.”, articolul 7(5). Iar
articolul 7 prevede că exercitarea dreptului de acces la informaţie
poate fi supusă doar restricţiilor reglementare prin lege organică
şi care corespund necesităţilor:
a) respectării drepturilor şi reputaţiei altei persoane;
b) protecţiei securităţii naţionale, ordinii publice, ocrotirii
sănătăţii sau protecţiei moralei societăţii.
Totodată, articolul 8 al legii elucidează separat, cazurile,
când poate fi limitat accesul jurnaliştilor atât la informaţia pub-
lică, cât şi la cea cu caracter personal. Tocmai aici şi se află mărul
discordiei, or, în multe cazuri, excepţiile sunt formulate astfel,
încât lasă loc pentru diverse interpretări, uneori chiar subversive
pentru activitatea jurnalistului.
În procesul de reflectare a situaţiei de criză jurnaliştii sunt
obligaţi să facă delimitări certe între persoanele private şi cele
publice (factori de decizie interni şi externi), lărgind limitele
criticii acceptabile în adresa persoanelor publice. Or, persoanele
care sunt împuternicite să gestioneze şi să amelioreze criza,
trebuie să se împace cu atenţia sporită şi cu critica în adresa lor şi,
respectiv, să dea dovadă de toleranţă faţă de comentariile şi
expresiile „defăimătoare” din presă. Jurnaliştii, la rândul lor, pot
investiga, aprecia şi comenta, într-o formă sau alta, (în anumite

81
cazuri utilizând chiar şi expresii destul de dure) doar activitatea
publică, profesională a persoanelor sus-puse. Acţiunile cu carac-
ter personal ale acestora pot fi supuse analizei şi date publicităţii/
difuzate doar în cazul în care sunt relevante pentru societate din
anumite motive. Este nejustificată şi inadmisibilă, însă, intruziu-
nea în viaţa lor privată numai pentru faptul că acest lucru poate
stârni curiozitatea cititorului şi, respectiv, spori vânzările ziarului.
Acţiunile jurnalistului în procesul de mediatizare a crizelor
sunt reglementate şi de alte drepturi fundamentale, printre care o
semnificaţie deosebită îl are dreptul persoanei la onoare,
demnitate şi reputaţie profesională. Orice acompaniere mediatică
se bazează pe fapte, iar expunerea lor are un efect sporit de
credibilitate. În acelaşi timp, veridicitatea faptelor trebuie să fie
demonstrabilă, iar expunerea de fapte să corespundă realităţii. În
acest sens, în comunicarea jurnalistică de criză se impune delimi-
tarea faptelor de opiniile şi comentariile personale ale jurnalistu-
lui, or existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul
judecăţilor de valoare nu este posibil de dovedit. Formularea
opiniilor este legată de perceperea subiectivă a situaţiei, de aceea
este imposibil de a demonstra dacă corespund ele realităţii sau nu,
pe când faptele pot fi verificate prin suprapunere cu realitatea
obiectivă. De menţionat că legislaţia naţională nu face distincţie
între afirmaţii factologice şi afirmaţii de opinie bazate pe fapte
concrete – raţionamentele sau judecăţile de valoare.
Jurnaliştii au o anumită libertate decizională atunci când
apreciază, comentează şi critică situaţiile de criză. Criticele însă
trebuie să aibă un suport argumentativ real, să nu fie false din
punct de vedere factologic şi expuse într-un limbaj ofensator, în
caz contrar, jurnaliştii pot fi pedepsiţi pe cale civilă sau
penală. Prevederile articolului 16 din Codul Civil al Republicii
Moldova vizează în mod direct apărarea onoarei, demnităţii şi

82
reputaţiei profesionale. Astfel, „Onoarea şi demnitatea unei per-
soane pot fi apărate in instanţa judiciară, dacă: o informaţie este
răspândită; această informaţie este ofensatoare; informaţia nu
corespunde realităţii”; şi „În instanţă sarcina probaţiunii se va
împărţi în următorul mod: reclamantul (persoana vătămată) va
dovedi că informaţia este răspândită; pârâtul se va apăra, dove-
dind că informaţia nu este ofensatoare sau negând că aceasta a
fost răspândită”. Dispoziţia privind repartizarea sarcinii probaţiu-
nii are un efect paralizant asupra jurnalismului, pentru că întreaga
sarcină a probaţiunii veridicităţii informaţiei difuzate cade pe
umerii jurnalistului. Astfel, orice persoană publică, vizată în
investigaţiile de presă, fără a dovedi că afirmaţiile jurnalistului,
considerate defăimătoare, sunt false, poate pretinde că i-a fost
lezată onoarea sau că a fost defăimată – lucru care poate afecta
grav activitatea ulterioară a jurnalistului. De altfel, codul civil nu
reglementează diferenţiat litigiile de defăimare în cazul persoa-
nelor publice şi în cazul celor private.
Un moment nefavorabil pentru jurnalist este şi alineatul 2 al
acestui articol, care prevede: „Orice persoană este în drept să
ceară dezminţirea informaţiei ce îi lezează onoarea, demnitatea
sau reputaţia profesională dacă acel care a răspândit-o nu dove-
deşte că ea corespunde realităţii”. În mod normal, jurnalistului
trebuie să i se impute responsabilitatea respectivă numai în cazul
în care reclamantul a demonstrat că prin publicarea/difuzarea
informaţiei i s-a pricinuit prejudiciu moral/material, şi nu invers.
Articolul 16 nu examinează/reglementează, situaţiile când
jurnalistul demonstrează că dezvăluirile prezintă un interes mai
mare decât interesul de protecţie al persoanei vizate, iar informa-
ţia pusă în circuitul informaţional este una de interes public. La
fel, jurnalistul, nu poate pretinde să fie scutit de responsabilitate,
dacă el demonstrează că a preluat adecvat informaţiile publicate

83
oficial sau a utilizat metode şi procedee rezonabile ale investiga-
ţiei jurnalistice. Prevederile articolului 16 ignoră principiul pru-
denţei profesionale şi gradul de greşeală rezonabilă în activitatea
profesională.
Deşi legislaţia Republicii Moldova nu prevede un termen de
prescripţie referitor la acţiunile pentru apărarea onoarei, demni-
tăţii şi reputaţiei profesionale, există prevederi certe în privinţa
acţiunilor de reparare a prejudiciului moral. Conform art. 1424
Cod Civil al Republicii Moldova, acţiunile pentru repararea
prejudiciului se prescriu timp de 3 ani, din momentul în care
persoana vătămată a aflat despre existenţa prejudiciului. Cu toate
acestea, lipsa termenului de prescripţie poate avea efecte dis-
tructive asupra libertăţii presei.
Din punct de vedere a accesibilităţii, informaţia factuală
poate fi divizată în: informaţie secretă, în informaţie de uz intern
sau de serviciu şi în informaţie publică. Nu de puţine ori legile cu
privire la secretul de stat şi secretul comercial constituie impedi-
mente serioase în mediatizarea situaţiilor dificile, limitând consi-
derabil acţiunile jurnalistului.
Realizarea acompanierii informaţionale a unei crize este un
proces anevoios şi riscant, în care jurnalistul se ciocneşte de o
serie de greutăţi, aşa precum: refuzul neîntemeiat al surselor ofi-
ciale de a furniza informaţiile necesare, refuzul surselor neoficiale
de a-şi divulga identitatea, lipsa surselor de alternativă, care face
imposibilă încrucişarea informaţiei, calificarea informaţiei publice
drept secret de stat etc. Tocmai acest moment – refuzul func-
ţionarilor sau al factorilor de decizie de a furniza informaţia pe
motiv că aceasta ar fi secretă – constituie o problemă majoră în
activitatea jurnalistului, or, aceştia deseori, în mod arbitrar, cali-
fică informaţia publică drept secret de stat şi aceasta fără nuci un
temei, doar pentru a ascunde ceva sau pentru a proteja pe cineva.

84
Acest punct vulnerabil, determinat de imperfecţiunea Legii
despre secretul de stat, nu permite interpretarea uniformă a ceea
ce se încadrează în noţiunea de secret de stat şi face imposibilă
utilizarea ei în situaţii concrete. Accesul la informaţiile publice
este blocat şi de interpretările extensive ale definiţiei secretului de
stat. Articolului 2 al Legii cu privire la secretul de stat defineşte
secretul de stat drept „informaţii protejate de stat în domeniul
activităţii lui militare, economice, tehnico-ştiinţifice, de politică
externă, de recunoaştere, de contrainformaţii şi operative de
investigaţii, a căror răspândire, divulgare, pierdere, sustragere
sau distrugere (în continuare – răspândire) poate periclita secu-
ritatea Republicii Moldova”. Având un grad de generalizare
extrem de vast, această prevedere lasă loc pentru interpretări uni-
laterale, deşi articolele 5 şi 12 încearcă să statuteze expres care
informaţii pot fi atribuite la secretul de stat şi care nu pot fi
secretizate. Astfel, cadrul informaţiilor calificate drept secret de
stat este atât de vag, încât permite atribuirea acestui calificativ
aproape oricărui gen de informaţie. În rezultat, o informaţie de
interes public, nefavorabilă, spre exemplu, factorilor de decizie,
puterii, poate fi declarată drept secret de stat şi nu poate fi divul-
gată, difuzată sau publicată.
Articolul 12 stipulează foarte evaziv protecţia interesului pub-
lic pentru anumite informaţii. Din aceste considerente, jurnaliştii
deseori se confrunta cu anumite realităţi când informaţiile formal
sunt calificate în categoria secretului de stat, cu toate că interesul
public pentru aceste informaţii este mult mai mare decât preju-
diciul pe care l-ar putea aduce dezvăluirea lor.
Legea (articolului 5) determină expres categoriile de infor-
maţii din anumite domenii ale activităţii statului, care reprezintă
secretul de stat. De aici reiese că oricare alte categorii de infor-
maţie care nu se regăsesc în lege (indiferent de mesajul acestora)

85
poate fi exploatată de către jurnalist şi dată publicităţii sau difu-
zată. Aici apare însă o dilemă: poate oare jurnalistul să acţioneze
conform principiului „ceea ce nu este interzis de lege, este
permis”? Sigur că nu. În situaţiile nereglementate de lege,
jurnalistul este nevoit să se autoreglementeze, utilizând principiile
etice sau deontologice.
Aşadar, legea stipulează, deşi foarte vast, ce este şi ce nu este
secret de stat. Dacă însă un secret subminează sănătatea orga-
nismului social, jurnalistul poate şi trebuie să facă public această
informaţie. Jurnalistul singur decide, în baza datelor obţinute în
procesul documentării, dacă organizarea activităţilor statutul sau
acţiunile puterii pot deveni obiectul informaţiei publice. Deşi
prevederile legislative limitează acţiunile jurnalistului, exerciţiul
profesional, normele şi principiile deontologice îl obligă să între-
prindă măsuri energice întru depistarea şi punerea în circuitul
informaţional a situaţiei reale. Şi aceasta pentru că jurnalistul este
mandatat, într-un fel, să reprezinte interesele sociale ale audito-
riului său, iar a spune adevărul este o datorie fundamentală a lui
şi o garanţie de credibilitate pentru consumatorii produsului me-
diatic. Decizia de a da publicităţii un secret de stat se face în
cunoştinţă de cauză şi primează responsabilitatea jurnalistului
pentru consecinţele ulterioare.
Jurnalistul care mediatizează situaţiile de criză trebuie să
cunoască şi prevederile altor acte normative care conţin dispoziţii
cu privire la secretul de stat, aşa precum: Legea Securităţii
Statului (nr. 618-XIII din 31.10.1995); Legea privind Organele
Securităţii Statului (nr. 619-XIII din 31.10.1995); Legea privind
Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova (nr.
753-XIV din 23.12.1999).
Ca şi secretul de stat, secretul comercial, la fel, constituie
informaţii cu caracter limitat. Conform Legii cu privire la secretul

86
comercial (nr. 171-XIII din 06.07.1994), secretul comercial sunt
informaţiile „ce nu constituie secret de stat, care ţin de producţie,
tehnologie, administrare, de activitatea financiară şi de altă
activitate a agentului economic, a căror divulgare (transmitere,
scurgere) poate să aducă atingere interesele lui.” De menţionat
că în Republica Moldova Codul Civil nu prevede reglementări
pentru divulgarea secretelor comerciale, deci, nu există răspun-
dere penală, ci doar răspundere administrativă în caz de difuzare
sau publicare a acestora.
Încălcarea de către jurnalist a setului de limitări legale con-
duce la răspunderea lui juridică, fie administrativă (civilă) sau
penală. Aşadar, jurnalistul este dator să respecte legile, actele şi
normele, transcrise constituţional ce reglementează legal spaţiu
informativ în care el activează, indiferent de perfecţiunea sau cer-
titudinea acestora. El trebuie să ţină cont şi de caracterul contra-
dictoriul al prevederilor legislative, care decurge din imperfec-
ţiunea şi incertitudinea stipulărilor, şi care uneori poate afecta
grav, în particular, jurnalistul şi, în general, instituţia de presă
(spre exemplu: legislaţia internaţională v/s legislaţia naţională sau
Legea Accesului la Informaţie v/s Legea cu privire la Secretul de
Stat etc.). În asemenea situaţii, jurnalistul singur va decide în ce
bază îşi va legitima acţiunile, dar va încerca să prognozeze
consecinţele acestor acţiunilor pentru sine şi pentru publicaţia pe
care o reprezintă, precum şi utilitatea sau efectele scriiturii sale de
presă. Decizia finală a jurnalistului se va axa pe principiile
moralei generale şi a eticii profesionale.

87
3. Principii etice ale comunicării jurnalistice în
situaţie de criză
Din perspectiva etico-legală, succesul comunicării jurnalistice
în situaţiile de criză este determinat de două momente esenţiale:
respectarea prevederilor întemeiate pe prescripţia constituţională
şi respectarea principiilor etice (adevăr, autonomie, minimaliza-
rea efectelor dăunătoare, responsabilitate socială etc.). Reglemen-
tările legale se interferează cu normările deontologice şi formează
temelia jurnalismului de calitate. La fel ca şi normele de drept,
principiile etice de activitate a mass-media sunt internaţionale,
naţionale, regionale şi chiar de breaslă. Dar dacă caracterul
normelor de drept este unul obligatoriu, principiile etice poartă un
caracter meritoriu.
Calitatea morală a acompanierii informative a crizei este
condiţionată de faptul dacă jurnalistul are sau nu bunul simţ şi de
onestitatea lui profesională. Mai mult decât în oricare alte împre-
jurări, responsabilitatea jurnalistului devine prioritară anume în
situaţiile de criză. Pentru că deciziile lui şi efectele scriiturii sale
sunt în măsură să schimbe starea de lucruri, fie în bine, fie în rău.
Principiul responsabilităţii sociale a jurnalistului ocupă un loc-
cheie în orice cod etic al mass-media. Conform Principiilor Inter-
naţionale ale Eticii Profesionale a Jurnalistului, „În jurnalism
informaţia este percepută ca un bun public şi nu ca un obiect de
consum. Aceasta înseamnă că jurnalistul e responsabil de infor-
maţia ce o transmite. El e responsabil nu doar faţă de cei care
controlează mijloacele de informare în masă, ci, în primul rând,
faţă de opinia publică, ţinând cont de interesele sociale diferite.
Responsabilitatea socială a jurnalistului cere, ca în toate situa-
ţiile, el să acţioneze potrivit conştiinţei sale morale”.
Deontologia naţională, de asemenea, prevede responsabilita-
tea jurnalistului pentru scriitura lui de presă. Codul deontologic al

88
jurnalistului din Republica Moldova, articolul 8, stipulează: „Jurna-
listul este responsabil prin numele său, prin reputaţie sa de veri-
dicitatea oricărei comunicări, de obiectivitatea oricărei opinii
difuzate sub semnătura sa, sub pseudonimul său sau anonim, dar
cu acordul personal...”. De aici reiese că pentru a pune informaţia
jurnalistică pe altarul binelui social, jurnalistul trebuie să-şi
asume responsabilitate pentru calitatea informaţiei.
Manifestarea responsabilităţii sociale a jurnalistului, însă, nu
depinde doar de acordul moral al acestuia de a fi responsabil.
Pentru ca comunicarea jurnalistică în situaţiile de criză să evite
daunele potenţiale şi să aducă beneficii majore întregii societăţi,
este nevoie de un înalt grad de maturitate civică şi de mult pro-
fesionalism. În acest context putem vorbi despre responsabilitatea
profesională, care presupune că, indiferent de situaţiile create,
jurnalistul trebuie să găsească posibilităţi şi resurse suficiente
pentru ă-şi îndeplini calitativ datoria sa profesională. Calitatea
morală a investigaţiei de presă este influenţată de conştiinţa pro-
fesională şi de onestitatea profesională, care stimulează un com-
portament profesional responsabil şi, respectiv, îl preîntâmpină pe
cel iresponsabil. Conştiinţa profesională înseamnă bun simţ, care
asigură coraportul dintre comportamentul jurnalistului şi criteriile
morale ale comunităţii profesionale, determinând jurnalistul să
procedeze într-un mod anumit şi nu altfel.
„Rolul social cere de la jurnalist o mare responsabilitate pro-
fesională, se arată în principiile internaţionale ale eticii profesio-
nale a jurnalistului. Aceasta presupune dreptul lui de a se abţine
de la o lucrare care ar fi în contradicţie cu convingerile sale,
precum şi dreptul de a participa la adoptarea deciziilor în acele
organe de informare în masă, unde el activează. „Onestitatea pro-
fesională nu-i permite jurnalistului să adere la interesele particu-
lare ce vin în contradicţie cu binele tuturor(...)”, se mai

89
menţionează aici. Activitatea onestă a jurnalistului presupune
realizarea corectă, calitativă a obligaţiilor profesionale astfel încât
scriitura de presă, scoţând în prim-plan adevărul, să asigure şi un
anumit echilibru social. În cadrul moralei profesionale a
jurnalistului, factorii dominanţi sunt: relaţia lui cu sursele; relaţia
lui cu eroii materialelor; relaţia lui cu auditoriul.
Jurnalistul şi sursele de informare în comunicarea de criză
Reglementarea etică a relaţiei jurnalist-sursă, atât pe plan
internaţional, cât şi pe plan naţional sau local, constă în a găsi
sursele, a le păstra anonimatul sau confidenţialitatea, dacă ele
insistă asupra acestui statut, şi a le folosi corect. Conform Princi-
piilor internaţionale ale eticii profesionale, jurnalistul are dreptul
„...să renunţe la divulgarea surselor de informare...”. Aceeaşi
prevedere o întâlnim şi în Declaraţia de principii asupra condiţiei
jurnalistului, care stipulează că „Jurnalistul va păstra secretul
profesional privind sursa de informare obţinută confidenţial”,
precum şi în Codul principiilor de etică profesională al jurnalis-
tului din Republica Moldova, articolul 9, conform căruia jurnalis-
tul va respecta secretul profesional referitor la sursa informaţiei
obţinută pa cale confidenţială şi va divulga sursa numai în cazuri
excepţionale, când există suspiciunea că persoana-sursă, în mod
premeditat, a schimonosit adevărul sau când divulgarea numelui-
sorginte prezintă unicul mod de a evita un grav şi iminent pre-
judiciu pentru populaţie. În multe ţări ale lumii, inclusiv şi în
SUA, jurnaliştii renunţă să divulge sursa de informare, acceptând
privaţiunea de libertate, păstrându-şi, în schimb, reputaţia lor
profesională. În Republica Moldova nu au fost înregistrate cazuri
când, în baza refuzul de a divulga sursa de informare, jurnaliştii
ar fi fost privaţi de libertate.
Relaţia dintre jurnalist şi surse în procesul de reflectare a
crizei este complicată nu numai datorită tragismului situaţiei, a

90
tensiunii psihologice, a incertitudinii şi panicii generale, a numă-
rului mare de surse interpuse, ci şi prin posibilitatea factorilor de
decizie de a dosi informaţia de interes public şi prin puterea
specială a unor surse oficiale de rang înalt de a pedepsi jurnaliştii,
dacă aceştia nu sunt „cooperanţi”. În plus, şi justiţia îi obligă şi le
cere jurnaliştilor să-şi dezvăluie sursele. Iată de ce, jurnaliştii au
datoria să-şi dezvolte o linie suficient de intimă cu sursa, pentru a
genera încredere şi a obţine informaţii şi, în acelaşi timp, suficient
de detaşată, cu scopul de a-i permite să fie obiectiv, chiar şi
atunci când adevărul nu flatează sursa.
Jurnalistul nu va avea de depăşit obstacole esenţiale şi nu va
ajunge în situaţii dificile, dacă imperativele juridice şi cele morale
în procesul de colectare a informaţiilor coincid. Acest lucru, însă,
se întâmplă extrem de rar. Or, un material analitic sau o investi-
gaţie de presă despre criză, în mare parte, se bazează anume pe
informaţiile confidenţiale. Problemele de natură etică domină dis-
cuţiile legate de promisiunea de confidenţialitate făcută surselor
atunci când aceste imperative vin în contradicţie unul cu altul. În
faţa instanţei de judecată, în cadrul proceselor de calomnie, de
multe ori singura persoana care poate să confirme sau să infirme
anumite acuzaţii este tocmai sursa anonimă. Dar este oare în drept
jurnalistul să divulge numele sursei, pentru a dovedi corectitudi-
nea investigaţiei sale? Bineînţeles că nu.
De obicei, sursele oferă informaţii mult mai vaste şi mai
detaliate în momentul în care au fost asiguraţi că li se va păstra
anonimatul. De exemplu dacă jurnalistul discută cu martorii, fără
a le promite anonimatul, există puţine şanse ca aceştia să spună
totul şi să descrie detaliat ce au văzut. Jurnalistul nu va reuşi să
pătrundă în esenţă, deoarece nici un subaltern, de frică să nu-şi
piardă locul de muncă sau din alte considerente, nu va risca să-i
dea jurnalistului informaţiile necesare atâta timp cât nu va şti cu

91
siguranţă că numele lui nu va figura în scriitura de presă şi nu va
fi făcut public.
În comunicarea jurnalistică de criză avantajele oferirii confi-
denţialităţii sunt evidente atât pentru jurnalist, cât şi pentru surse.
Însă folosirea confidenţialităţii poate sa protejeze mincinoşii sau
manipulatorii – surse care oferă informaţii false sau eronate în
scopul discreditării altor persoane. Dacă o sursă anonimă a minţit,
iar informaţia a fost publicată, cum va reacţiona jurnalistul ca să
îndrepte situaţia, atunci când se va afla adevărul? Desigur, el
poate încălca promisiunea de confidenţialitate, chiar dacă a dat
cuvântul să nu dezvăluie sursa manipulării, însă acest lucru, cu
siguranţă, nu-i va salva reputaţia, nu-i va restitui credibilitatea
ştirbită şi nu-l va salva de răspundere în faţa legii. Pericolul pro-
venit din încrederea în sursele anonime trebuie sa determine jur-
nalistul să caute surse de alternativă sau, cel puţin, să facă pro-
misiunea că nu va publica numele sursei în articolul respectiv, dar
să nu-şi ia angajamentul că nu va publica niciodată acest nume.
Nu sunt rare cazurile în care, după publicarea materialului,
persoana care a oferit informaţii cere instituţiei de presă să afirme
în mod public că nu el este sursa anonimă suspectată. Dacă există
motive întemeiate (pericolul ca sursa sau familia acesteia să fie
intimidată fizic sau psihic), instituţia este în drept să spună că
individul respectiv nu este sursa confidenţială bănuită. Onestita-
tea profesională, însă, îl obligă pe jurnalist să fie responsabil faţă
de public şi să relateze doar adevărul. Principiul adevărului, odată
admis, implică faptul că el va refuza să mintă sau va recunoaşte
că a dezinformat, atunci când fără voia lui a dat o informaţie
falsă. În situaţia respectivă, salvând sursa, instituţia de presă
încalcă principiul adevărului şi dreptul publicului de a şti. Con-
flictul etic în acest caz se derulează între două puncte de vedere:
dreptul sursei de a se aştepta ca o promisiune să fie ţinută şi

92
dreptul publicul de a fi informat. Conflictul datoriilor opuse,
deseori se soluţionează utilizând şi dând prioritate principiului
independenţei şi principiului minimalizării daunelor. În baza
acestor principii se ia decizia de a proteja sau nu sursa.
Jurnalistul şi personajele comunicării de criză
În cele mai dese cazuri, personaje ale materialelor despre
situaţiile de criză devin fie persoanele care s-au făcut responsa-
bile de declanşarea crizei, fie factorii de decizie, împuterniciţi să
gestioneze criza, dar care ilicit încalcă legea, acţiunile cărora sunt
în dezacord cu interesele sociale şi nu se încadrează în morala
generală, fie victimele crizei. Aşadar, cum ar trebui să fie în
comunicarea jurnalistică de criză relaţia jurnalist-personaj din
perspectiva eticii profesionale? Conform principiilor internaţio-
nale (principiul VI) şi naţionale (principiile 10 şi 12) ale eticii
profesionale, jurnalistul va respecta cinstea şi onoarea indivizilor
care devin obiectul atenţiei lui profesionale, demnitatea omului şi
dreptul lui la viaţă privată. Astfel, jurnalistul este obligat să se
abţină de la exprimări care pot provoca daune morale şi fizice
personajelor despre care scriu, de la aluzii şi comentarii în pri-
vinţa anumitor defecte fizice sau psihice ale acestora, cu excepţia
cazurilor când împrejurările sunt direct legate de activitatea lor
publică şi de conţinutul investigaţiei. El nu are dreptul, nici moral,
nici legal, să discrimineze personajele în baza culturii, sexului,
provenienţei sociale, sau religiei acestora şi să respecte prezumţia
de nevinovăţie a lor.
Violarea acestor prevederi poate fi justificată doar în cazul în
care acţiunile jurnalistului sunt determinate de interesele sociale,
iar materialul de presă va aduce sau va restitui un bine social sau
va înlătura un rău social. Este inadmisibil să se publice informaţii
din viaţa privată a personajelor, doar pentru ca scriitura să devină
mai „picantă” şi mai interesantă pentru public. Din păcate, în

93
presă adesea apar lucrări, care, nu corespund nici pe departe
rigorilor impuse de standardele etice. Autorii unor astfel de mate-
riale nu pun în valoare necesităţile şi interesele sociale, ci doar
dezvăluie anumite detalii, uneori cu totul lipsite de utilitate socială,
din viaţa privată a personajelor. Jurnaliştii, din neştire sau în
conştiinţă de cauză, confundă interesele sociale cu interesele pub-
licului, fapt care, în fine, duce nu doar la încălcări de ordin deon-
tologic, ci şi la grave încălcări juridice.
Este destul de dificil să constatăm o unanimitate de opinie în
materie de etică profesională în privinţa răspunderilor jurnaliştilor
atunci când subiectul abordat atinge viaţa intimă a persoanelor,
fie ele private sau publice. Dar jurnaliştii nu trebuie să fie dogma-
tici atunci când este vorba de intimitatea personajelor. În legătură
cu aceasta David Randall scrie: „Există o foarte mare diferenţă
între interesul public şi ceea ce publicul poate considera intere-
sant, dacă e prezentat într-o manieră îndeajuns de senzaţionalistă.
Jurnaliştii trebuie să aibă motive foarte întemeiate ca să încalce
intimitatea persoanelor şi trebuie, de asemenea, să fie conştienţi
de consecinţele unui asemenea gen de gazetărie.” Nu este corect
când jurnaliştii fac „tabu” şi pun veto pe viaţa intimă a celor pe
care îi admiră (chiar dacă unele momente sau acţiuni ale lor sunt
de interes public), şi investighează viaţa particulară a celor pe
care caută să îi distrugă. Violarea intimităţii unei persoane pub-
lice trebuie să aibă justificarea legitimă a interesului public şi nu
simplul interes (altfel spus, curiozitate) al publicului, iar jurna-
listul trebuie să de dovadă de responsabilitate şi bun simţ.
De menţionat faptul că există păreri diferite privitor la pro-
tecţia personajelor de presă. Dacă unii jurnalişti recunosc necesi-
tatea protejării personajelor (viaţa lor privată), alţii din contra,
susţin ideea că materia brută pentru presă este viaţa cetăţenilor şi,
deci, ea trebuie reflectată necenzurat şi neredactat tocmai pentru a

94
corecta greşelile şi nedreptăţile sociale. Aşa e, dar jurnaliştii
trebuie să acopere atât zona anormalităţii – spre a o corecta, cât şi
pe cea a normalităţii – spre a o proteja de abuzuri, iar întru
realizarea acestui deziderat ei trebuie să stabilească un just echi-
libru între interesul public şi cel privat. Codul deontologic al
jurnalistului din Republica Moldova, principiul 3 stipulează clar
că jurnalistul recunoaşte şi respectă dreptul persoanelor fizice sau
juridice de a nu furniza informaţia şi de a nu răspunde la între-
bările puse. Astfel, oricât de nobil ar fi scopul, presiunile psiholo-
gice şi violenţa verbală asupra personajului constituie grave
abateri etice.
Etica jurnalistica îi obligă pe jurnalişti să aibă un comporta-
ment discret, sau preferenţial discret, în anumite situaţii, între
care: discuţiile cu delicvenţii minori, cu victimele de catastrofă şi
de viol; publicarea numelui şi a fotografiilor acestora, publicare
datelor privind sănătatea persoanelor etc. Uneori această obligaţie
poate fi diminuată sau contrazisă de interesul public faţă de un
fenomen care trebuie să fie stopat sau măcar redus. Oricum, se
cere însă stabilit un echilibru bazat pe bunul simt, iar principiul
responsabilităţii sociale şi cel al minimalizării efectelor dăună-
toare să prevaleze asupra tentaţiilor de a da informaţii senzaţio-
nale, cu priză la cititor.
Relaţia jurnalist – auditoriu din perspectiva eticii profesionale
Obligaţia presei, în general, şi a fiecărui jurnalist, în parti-
cular, este de a spune adevărul, de a informa corect, echidistant şi
obiectiv auditoriul. În comunicarea jurnalistică de criză, regle-
mentarea şi autoreglementarea relaţiei jurnalist – auditoriu impune
jurnalistului anumite standarde etico-legislative, menite să asi-
gure credibilitatea şi calitatea materialelor de presă, precum şi
demnitatea profesională a jurnalistului. Dacă ţinem cont de faptul
că subiectele comunicării jurnalistice de criză, mai întotdeauna,

95
au un caracter negativ, cu tentă de conflict, acţiunile jurnaliştilor
trebuie să se axeze, în mod obligatoriu, pe două principii etice:
cel al adevărului şi cel al minimalizării efectelor dăunătoare –
principii, care ajută jurnalistul să spună adevărul fără a şoca şi a
distruge psihologic cititorul. Relatând adevărul, jurnalistul, în limi-
tele bunului simţ, se va strădui să excludă detaliile monstruoase şi
fotografiile violente, va evita să utilizeze limbajul agresiv şi vio-
lent, învinuirile nefondate, va aduce în prim-plan evenimentul
etc.
Consumând produsul mediatic despre criză, auditoriul, într-
un fel, mandatează jurnaliştii ca aceştia să le formeze cunoştin-
ţele, să le influenţeze atitudinile, să le reprezinte interesele
sociale, să le modeleze opiniile, să le formeze opiniile etc. Acest
act de încredere primează responsabilitatea jurnalistului de a
căuta şi a găsi cele mai interesante şi utile subiecte, de a le
expune imparţial, obiectiv şi corect, de a reacţiona prompt la
nevoile informaţionale ale auditoriului. Relaţia jurnalist-auditoriu
care se bazează pe stimă şi încredere reciprocă poate exista atât
cât jurnalistul îşi onorează obligaţiile profesionale. Expunerea
unilaterală şi părtinitoare a evenimentelor, comentariile tenden-
ţioase şi neobiective, care demonstrează lipsa de responsabilitate
şi de respect al jurnalistului pentru auditoriul său, duce, în fine la
subminarea şi chiar la distrugerea relaţiei jurnalist-auditoriu.
Limbajul în care jurnalistul îşi realizează produsul este un alt
indice ce demonstrează atitudinea acestuia faţă de auditoriul său.
Stilul ironic, practic nu se foloseşte în comunicarea jurnalistică de
criză. Întotdeauna criza afectează anumite categorii sociale, care
pot califica ironia sau luarea în derâdere drept insultă personală.
Jurnalistul care îşi respectă cititorul va folosi un limbaj simplu,
nu şi simplist, inteligent, nu şi foarte sofisticat. La fel, el va
exclude utilizarea masivă a regionalismelor, neologismelor,

96
arhaismelor. Dacă în unele situaţii mai poate fi admisă utilizarea
cuvintelor străine (materiale despre adolescenţi şi tineret), atunci
în materialele de presă despre criză acest lucru este cu totul
nepotrivit. Aşadar, materialele despre criză vor fi realizate într-un
limbaj literar, dar accesibil şi pe înţelesul majorităţii.
Utilizarea stereotipurilor lingvistice ale anumitor segmente
de public în materialele de presă este o acţiune greşită. Acest
lucru limitează accesul altor categorii de cititori şi reduce consi-
derabil din potenţialul şi din efectele scriiturii de presă. Jargonul
sau argoul e admisibil în măsura în care este necesar pentru a reda
o stare de lucruri sau o stare de spirit, dar nu mai mult. „Demo-
craţia lingvistică” nu presupune utilizarea expresiilor necenzurate
sau a violenţei verbale, ci stabilirea unui echilibru, capabil să
excludă din material orice incertitudine sau confuzie lingvistică.
Jurnalistul profesionist, conform cerinţelor deontologice, trebuie
să se opună limbajului urii şi confruntării violenţei, inclusiv şi
violenţei verbale.
A fi profesionist înseamnă, în primul rând, a-ţi asuma răs-
pundere pentru consecinţele muncii tale. În comunicarea jurnalis-
tică de criză a fi responsabil înseamnă a ţine cont de efectele
potenţiale ale acţiunii întreprinse, precum şi de consecinţele ei
posibile asupra publicului. Şi aceasta din motivul că jurnaliştii
influenţează considerabil viaţa şi comportamentul indivizilor
sociali, creându-le viziuni şi opinii, dar, totodată, şi pentru că
jurnaliştii influenţează şi evoluţia propriu-zisă a crizei. Prin
activitatea sa, jurnalistul educă publicul. Şi de faptul cum o face,
depinde comportamentul acestuia în continuare. În acest sens,
modalitatea pe care o alege jurnalistul întru reflectarea crizei este
extrem de importantă.
Pentru ca relaţia jurnalist – auditoriu să fie corectă şi de
lungă durată, jurnalistul trebuie să reflecte onest şi obiectiv

97
realitatea şi să nu admită denaturări de formă şi conţinut.
Articolul 2 al principiilor internaţionale ale eticii profesionale a
jurnalistului, prevede: „Sarcina jurnalistului este de a garanta
oamenilor recepţionarea unei informaţii juste şi veridice. (...) El
face uz la maximum de capacităţile lui de creaţie, pentru ca
opinia publică să dispună de material suficient, care î-ar permite
să-şi formuleze o noţiune exactă şi coerentă despre lume. Astfel,
ca provenienţa, natura şi esenţa evenimentelor, cursul şi situaţia
lucrurilor să fie înţelese cât se poate de obiectiv”.
La fel, este necesară elucidarea situaţiilor de criză, prioritar,
din perspectiva intereselor sociale. Conform principiilor internaţio-
nale ale eticii profesionale a jurnalistului, articolul 2 şi 3:
„Jurnalistul expune faptele, (...) păstrând sensul lor adevărat,
elucidând raporturile mai importante...” şi „...El e responsabil
faţă de opinia publică, ţinând cont de interesele sociale
diferite...”. Aşadar, numai jurnalistul poartă responsabilitate
pentru veridicitatea informaţiei puse în circuitul informaţional,
principiu stipulat şi în Codul deontologic al jurnalistului din
Republica Moldova, care prevede că jurnalistul e responsabil prin
numele său şi prin reputaţia sa de veridicitatea oricărei opinii
difuzate. Jurnalistul care ţine la numele său, la publicaţia pe care
o reprezintă, dar şi la publicul său va face distincţie clară între
informaţie şi opinie. Principiul 4 şi principiul 6 din Codul
deontologic al jurnalistului din Republica Moldova cere
delimitarea strictă a informaţiilor factuale de cele opinale şi
comentative. Iar opiniile, deşi prin însăşi natura lor sunt
subiective, trebuie, totuşi, să intre sub incidenţa exprimării oneste
şi etice.
Întotdeauna comunicarea jurnalistică de criză se realizează
sub presiunea timpului. Lipsa timpului suficient pentru verifica-
rea informaţiilor deseori creează situaţii când în materialele de

98
presă nimeresc informaţii ce parţial corespund realităţii sau chiar
sunt false. În acest caz, jurnalistul este pur şi simplu obligat să-şi
recunoască şi să-şi repare erorile. Prevederile etice internaţionale
şi cele naţionale presupun obligativitatea reparării greşelii şi
dreptul la replică. Jurnalistul este obligat să-şi repare greşeala,
utilizând aceleaşi mijloace scrise şi/sau audiovizuale, care au fost
folosite la publicarea materialului eronat. În caz de necesitate el
trebuie să-şi ceară scuze prin intermediul mass-media la care este
angajat.
Etica profesională poate şi trebuie să devină militantă în
comunicarea jurnalistică de criză. De acest fapt depinde calitatea
materialelor, gradul de informare a publicului, credibilitatea insti-
tuţiei de presă etc., lucruri, care pot fi realizate cu condiţia imple-
mentării şi materializării principiilor etice în activitatea morală a
jurnalistului. Şi, cu toate că este destul de dificil să se obţină o
unanimitate în înţelegerea eticii profesionale, anume principiilor
deontologice asigură controlul calităţii, care trebuie să devină un
mecanism eficient pentru asigurarea protecţiei jurnaliştilor şi
pentru obiectivismul şi imparţialitatea presei. Obiectivele comu-
nicării jurnalistice de criză sunt elemente-standard ale retoricii
sale, care, axate pe reguli morale, permit realizarea unei acompa-
nieri informaţionale utile din perspectiva interesului public, dar şi
corecte din perspectiva principiilor etico-legislative.

Lecturi recomandate
1. Bertrand, Claude-Jean. Deontologia mijloacelor de comunicare. Iaşi:
Polirom, 2000.
2. Christians, Clifford G.; Fackler, Mark; Rotzoll, Kim B.; Mckee,
Kathy B. Etica mass-media. Studii de caz. Iaşi: Polirom, 2001.
3. „Drepturile social-economice (extrase din legislaţia naţională şi
internaţională)”. Chişinău: Centrul Independent de Jumalism, 2001.

99
4. Runcan, Miruna. Intrtoducere în etica şi legislaţia presei. Bucureşti:
All Educational, 1998.
5. Stepanov, Georgeta. Cadrul legislativ al presei din Republica Mol-
dova. Chişinău: FJŞC, 2000.
6. Лазутина, Г. В. Профессиональная этика журналистики. Москва,
2000.
7. Лазутина Г. В. Основы творческой деятельности журналиста.
Москва, 2000.
8. Малькова, В. К.; Тищков В. А. Этичность и толерантность в
средствах массовой информации. Москва: ИЭА РАН, 2002.

100
Tema 5

JURNALISTUL ÎN SITUAŢIE DE CRIZĂ:


ECHIPAMENTE ŞI CUNOŞTINŢE

9 Cunoştinţe generale despre criză


9 Echipamente necesare activităţii jurnalistului în situaţii de criză
9 Reguli de activitate în situaţii de criză
9 Impedimentele activităţii jurnalistului în situaţiile de criză

1. Cunoştinţe generale despre criză


Comunicarea mediatică în situaţii de criză este o activitate
umană complexă, care presupune o sumă de activităţi în cunoş-
tinţă de cauză. Pentru a realiza o acompaniere informaţională
corectă şi eficientă, jurnalistul trebuie să deţină diverse şi variate
informaţii despre obiectul său de cercetare. În acest scop, cunoştin-
ţele generale despre criza care urmează a fi abordată (tip, specific,
natură, dimensiune, intensitate etc.) sunt absolut necesare, or, reu-
şita materialelor se datorează în egală măsură competenţelor profe-
sionale ale jurnalistului, dar şi gradului lui de iniţiere în problemă.
Comunicarea mediatică în situaţii de criză este un proces
care, simbolic, poate fi divizat în câteva etape:
a) Etapa pregătitoare sau pre-documentarea – colectarea
informaţiilor despre criză până a ajunge la eveniment.
b) Etapa de documentare – colectarea informaţiilor la faţa
locului prin observaţia directă şi/sau prin intervievarea surselor.
c) Etapa de executare sau redactarea materialelor ce pre-
supune sistematizarea, ierarhizarea, încrucişarea şi verificarea
informaţiei colectate, dar şi analiza acesteia.
d) Etapa post-publicare – colectarea reacţiilor auditoriului
la publicarea materialelor. Este importanţă pentru aplicarea
diverselor strategii mediatice.
101
Toate etapele sunt importante pentru comunicarea în situaţii
de criză. Vom stărui însă asupra primelor două ca fiind decisive
în formarea cunoştinţele generale ale jurnalistului despre criză.
Prima etapă prezintă în sine activităţi de valorificare a masi-
vului informaţional potenţial ce defineşte criza şi se consumă în
momentul în care jurnalistul ajunge nemijlocit la locul cu pricina.
Deoarece nu toate răspunsurile pot fi obţinute la faţa locului,
jurnalistul caută din timp să-şi lărgească cunoştinţele asupra situa-
ţiei, să identifice obiectul şi să-şi definitiveze scopurilor media-
tice. În cazul ignorării acestor activităţi, el riscă să treacă „pe
lângă subiect”, să se lase condus de aparenţe, adesea înşelătoare,
să nu înţeleagă importanţa, în particular, a detaliilor şi, în general,
a evenimentului. Refuzul unei pregătiri prealabile conduce la
limitarea viziunii analitice a autorului şi la limitarea posibilităţilor
acestuia de a crea materiale argumentate, interesante, combative,
bogate în conţinut etc. Graba, în majoritatea cazurilor, este în
detrimentul calităţii comunicării jurnalistice în situaţie de criză şi
n-are, în fond, nimic comun cu operativitatea.
Din perspectiva parametrului temporal, pre-documentarea
este variabilă şi instabilă. Variabilitatea temporală a etapei pregă-
titoare, care depinde de natura şi de tipul crizei, determină impor-
tanţa ei pentru actul jurnalistic. Astfel, dacă o criză s-a produs
brusc, dacă nu au existat semnale vădite de deteriorare a situaţiei,
jurnalistul are mai puţine posibilităţi de a realiza o documentare
amplă la această etapă. Pre-documentarea se face în ritm rapid,
jurnalistul utilizând, în temei, sursele-rezerve. În acest caz, deci-
sivă pentru actul jurnalistic este etapa a doua, unde colectarea
informaţiilor se face nemijlocit la faţa locului evenimentului, prin
observaţie directă şi intervievare a martorilor. Este cazul crizelor
de natură tehnică sau tehnologică, sau a altor tipuri de crize, dar
când evenimentele se produc pe neprins de veste şi schimbă
radical starea de lucruri existentă. (vezi Figura nr. 1. a.)
102
Şi invers, dacă au existat premise reale de declanşare a crizei,
dacă criza este la etapa a doua sau a treia şi decurge lent şi
uniform, jurnalistul are îndeajuns timp şi posibilităţi să colecteze
informaţii, opinii, interpretări la etapa pregătitoare. Ajuns la faţa
locului, bine documentat deja, jurnalistul, prin observaţia directă
şi prin intervievarea martorilor, doar confirmă sau infirmă infor-
maţiile şi viziunile colectate anterior. În acest context, etapa de
pre-documentare, ca importanţă pentru comunicarea de criză,
prevalează asupra etapei de documentare. (vezi Figura nr. 1.b.)
1. a) A______C______________________________________C
1. b) A____________________________________B________C
(AC – procesul de colectare a informaţiilor:
AB – etapa de pre-documentare, BC – etapa de documentare)

Posibilităţile jurnalistului la etapa de pre-documentare influen-


ţează decizia acestuia referitoare la forma scriiturii de presă.
Durata redusă a etapei pregătitoare impune jurnalistul să se orien-
teze spre jurnalismul de informare, pe când extinderea în timp a
acesteia oferă posibilităţi de a realiza şi materiale analitice. Cu
toate acestea, eficienţa procesului de colectare a informaţiilor şi,
respectiv, eficienta comunicării jurnalistice în situaţiile de criză
sporeşte când jurnalistul îmbină armonios aceste două etape, care,
de altfel, se condiţionează reciproc
Specificitatea jurnalismului în situaţiile de criză îl determină
pe jurnalist să acţioneze prompt şi multilateral. Aşadar, până a
purcede la documentarea propriu-zisă, el urmează, pe cât e posi-
bil, să se familiarizeze şi să localizeze evenimentul. Familiariza-
rea cu subiectul presupune o rapidă evaluare a informaţiei din
punctul de vedere al importanţei sale, al gradului de veridicitate şi
al interesului potenţial al publicului pentru subiectul respectiv.
Localizarea evenimentului este o fază pregătitoare în care jurna-
listul stabileşte contacte cu sursele potenţiale. Stabilirea legăturii

103
cu martorii sau cu persoanele implicate în eveniment presupune
familiarizarea acestora cu intenţia jurnalistului de a realiza mate-
rialul şi de a le solicita ajutorul.
Pentru a se informa asupra tipului, caracterului, originilor, di-
mensiunii crizei, asupra categoriilor de persoane afectate, numă-
rului aproximativ al acestora, asupra consecinţelor potenţiale etc.,
jurnalistul trebuie să consulte diverse surse. Tipologia surselor de
documentare la etapa pregătitoare este foarte variată, iar utilizarea
lor depinde de timpul de care dispune jurnalistul şi de scopurile
pe care acesta le urmăreşte. Atunci când situaţia permite, jurna-
listul va utiliza în egală măsură atât sursele oficiale, cât şi cele
neoficiale.
Se consideră oficiale/primare sursele care furnizează o infor-
maţie, ce nu necesită a fi verificată prin alte surse, or, credibili-
tatea ei este garantată. Sursele primare pot fi fizice: Constituţia
ţării; legile statului; rapoartele ministerelor, ale departamentelor;
dosare de la procesele de judecată; dări de seamă ale diferitelor
organizaţii, instituţii; rapoarte comerciale; tranzacţii bancare; burse
de mărfuri; tratate; testamente, acte de identitate; documentele de
arhivă etc., dar şi umane: purtători de cuvânt, specialişti în relaţii
cu publicul, secretari de presă etc.
Lista poate fi continuată, întrucât toate documentele oficiale
reprezintă surse primare pe care jurnalistul, în procesul de docu-
mentare, urmează să le examineze în primul rând. Orice hârtie
valoroasă, care furnizează anumite informaţii de interes pentru
viitorul material jurnalistic, reprezintă un document. De multe ori,
unele documente se obţin foarte greu, cu pierdere de timp, dar dacă
subiectul merită efortul, jurnalistul trebuie să fie insistent şi să nu
uite că în realitate pot exista mai multe documente decât a obţinut el.
Destul de valoroase sunt şi sursele neoficiale/secundare, mai
ales pentru realizarea unor materiale analitice sau investigaţii de

104
presă. Se consideră secundare sursele neoficiale, care furnizează
o informaţie, ce necesită a fi verificată prin alte surse, or, ea poate
conţine şi unele inexactităţi. Sursele secundare pot fi fizice: ziare
şi reviste, emisiuni radiotelevizate; cărţi; rapoarte; publicaţii spe-
cializate; scrisori; buletine etc., dar şi umane: reprezentanţi ai or-
ganizaţiilor non-guvernamentale; ai organizaţiilor social-politice
şi culturale; reprezentanţi ai confesiunilor religioase; lideri poli-
tici; culturali; de opinie; etc.
O sursă importantă, relativ recent afirmată, dar exploatată
deja din plin de către jurnalişti, este şi Internetul. Internetul a
lărgit considerabil volumul informaţiilor uşor accesibile, punând
la dispoziţia tuturor atât documente primare, cât şi informaţii de
mâna a doua. Este important ca reporterul să facă o delimitare
între aceste surse, veridicitatea celor secundare urmând să fie
verificată prin alte surse.
Uneori pre-documentarea se face în mod rapid şi atunci cele
mai accesibile surse de informare sunt cele interne: colectivul
redacţional (pe verticală şi pe orizontală) şi resursele redacţionale
(mape cu acte, colecţii de ziare etc.).
În mod ideal, la etapa de pre-documentare jurnalistul trebuie
să cerceteze toate sursele posibile care deţin informaţii asupra
subiectului investigat. În realitate însă, fiind constrâns de timp, el
nu are posibilitate să contacteze şi să acorde atenţie tuturor
surselor. Oricum, limitele temporale impuse de activitatea sa în
cadrul unei redacţii nu trebuie să fie o piedică în descoperirea şi
relatarea adevărului.

105
2. Echipamente necesare activităţii jurnalistului în
situaţii de criză

Caracterul deplasării jurnalistului reiese din tipul de criză pe


care urmează s-o mediatizeze. Pregătirile jurnalistului pentru o
prezenţă în zonele de risc (conflicte militare, crize de natură
tehnică sau tehnologică, cutremure, alunecări de pământ,
inundaţii etc.) vor fi diferite de cele ce anticipează o deplasare în
scopul reflectării unei crize de durată, ce decurge lent şi, mai mult
sau mai puţin, constant. Dar indiferent de situaţie, jurnalistul
trebuie să ştie, fie şi în linii generale, istoria crizei, să aibă
informaţii despre locul şi mediul în care intenţionează să lucreze,
să cunoască tradiţiile, obiceiurile şi regulile de conduită etc., ca în
cunoştinţă de cauză să înceapă pregătirile pentru deplasare.
Pregătirile presupun: elaborarea itinerarului deplasării, formarea
pachetului de documente şi alegerea echipamentelor necesare
(instrumente personale şi profesionale).
Itinerarul. Jurnalistul care urmează să ajungă şi să lucreze în
zonele de risc trebuie să-şi întocmească, fie şi aproximativ, itine-
rarul, atât din perspectivă spaţială, cât şi din perspectivă tempo-
rală. Itinerarul va include „punctele strategice” pe care jurnalistul
le va vizita şi ruta pe care acesta se va deplasa. În zonele
operaţiunilor militare jurnalistul se poate deplasa cu transportul
organizaţiilor mondiale de caritate sau cu transport militar. Este
riscant să utilizeze serviciile maşinilor de ocazie, necunoscute.
Nu se recomandă ca jurnalistul să traverseze de sine stătător
un teritoriu necunoscut, mai ales când este vorba de o criză
provocată de forţele naturale. Cel mai bine e să se folosească de
serviciile unui ghid.

106
Vestimentaţia. Jurnalistul ce intenţionează să activeze în situa-
ţii de criză va acorda o atenţie deosebită vestimentaţiei. Îmbrăcă-
mintea jurnalistului trebuie să corespundă condiţiilor climaterice,
să fie comodă şi, preferabil, în culori sumbre. Să aibă cât mai multe
buzunare interioare, or, buzunarele exterioare, de obicei, complică
deplasarea jurnalistului. În nici un caz nu se admite utilizarea
hainelor sau a lucrurilor de echipament asemănătoare la culoare şi
croială cu cele ale subiecţilor, părţilor implicate în conflict. Evitaţi
să purtaţi centură! În caz de reţinere, centura şi şireturile vor fi
confiscate. Aşadar, încălţămintea trebuie să fie fără şireturi, fără
tocuri şi pe talpă groasă. Nu încercaţi să luaţi la plecare
încălţăminte nouă, s-ar putea întâmpla tot nouă s-o şi aruncaţi!
Se recomandă să vă împachetaţi echipamentele separat: instru-
mentele profesionale, obiectele de igienă, îmbrăcămintea, încălţă-
mintea. Foarte importantă este şi alegerea genţii. În zonele de risc
valizele sau poşetele vă vor stingheri deplasarea. Mai practice
sunt rucsacurile sau genţile sport, care, în caz de nevoie, pot fi
utilizate şi ca pernă.
Obiectele de primă necesitate. În situaţiile de criză jurnalistul
va avea grijă să aibă cu sine mai multe echipamente, care i-ar
putea fi de un real folos. De o primă necesitate este trusa medi-
cală, care include antiseptici, tifon, vată şi medicamente de dezin-
fectare a apei. La fel, precum şi chibriturile şi lumânările, care,
pentru a fi protejate de umiditate, trebuiesc învelite în celofan.
Dacă jurnalistul îşi ia cu sine lanternă, trebuie să-şi facă rezervă şi de
baterii electrice. În zonele de risc, de obicei, ele sunt deficitare.
Se recomandă ca jurnalistul să aibă apă îmbuteliată şi rezerve
de hrană (conserve şi pesmeţi). Câteva pachete cu ţigări îi vor fi
mereu de folos jurnalistului, chiar dacă acesta nu fumează. Ele
por fi oricând schimbate pe apă, hrană sau, pur şi simplu, oferite
surselor fumătoare.

107
Instrumente profesionale. Specificul activităţii jurnalistice în
situaţii de criză impune jurnalistul să-şi diversifice echipamentele
profesionale. Aşadar, împreună cu tradiţionalul dictafon, telefon
mobil şi aparat de fotografiat digital, instrumentele jurnalistului
trebuie să mai includă:
- câteva pixuri şi creioane;
- ascuţitoare sau un cuţitaş minuscul;
- câteva carneţele de note de mărimi diferite;
- agendă manuală, care poate s-o dubleze chiar pe acea din
telefonul mobil.
Dacă jurnalistul reuşeşte să realizeze materialul într-un inter-
val relativ scurt de timp, atunci, bineînţeles că utilizează echipa-
mentele contemporane, obişnuite lui. Dacă însă deplasarea durează
ceva mai mult, echipamentele „secolului al nouăsprezecelea” sunt
de neînlocuit. Or, de cele mai dese ori, în situaţii excepţionale
curentul electric fie că dispare în rezultatul stihiilor naturale şi
tehnice, fie că este întrerupt din motive de securitate, iar în lipsa
acestuia tehnica jurnalistică contemporană devine absolut inutilă.
Documente necesare activităţii jurnalistului în situaţiile de
criză. Orice jurnalist, care se deplasează la locul unde s-a produs
evenimentul declanşator sau modificator de criză, trebuie să aibă
cu sine un set de documente, care i-ar legifera acţiunile. Este un
aspect de neglijat, or, datorită acestor acte, jurnalistul poate să-şi
execute obligaţiile profesionale, dar şi să-şi asigure securitatea
personală. Actele de identitate şi de serviciu ale jurnalistului pot
fi divizate, simbolic, în două categorii: obligatorii şi meritorii.
Actele obligatorii sunt documentele care identifică persona-
litatea şi legiferează statutul profesional al acesteia şi fără de care
jurnalistul nu ar putea nici măcar să ajungă la faţa locului. Actele
obligatorii includ:

108
- buletinul de identitate cu fişa de însoţire;
- paşaportul de străinătate, dacă va activa în afara graniţelor
ţării;
- legitimaţia de serviciu cu fotografie (ştampilată, semnată,
neexpirată etc.) unde este clar indicat titlul publicaţiei periodice, a
postului de radio sau TV şi funcţia pe care o deţine jurnalistul;
- foaia de însoţire a deplasării, unde este expus scopul şi
planul primar de activitate a jurnalistului, realizată pe foaie cu
antetul instituţiei media sau a uniunii jurnaliştilor şi, în caz de
necesitate, tradusă oficial în limba băştinaşilor.
Actele meritorii, de obicei, nu legiferează prezenţa sau acţiu-
nile jurnalistului, dar se fac importante prin forţa lor de convingere
şi de sprijin, uneori fiind chiar mai credibile decât documentele
din prima categorie. Ele constituie o dovadă în plus că persoana
în cauză este jurnalist, iar scopul lui este doar să reflecte obiectiv
şi echidistant situaţia. Actele meritorii includ:
- scrisori de recomandare din partea organizaţiilor sau a
persoanelor influente în regiunea unde veţi lucra;
- legitimaţia de acreditare (dacă aţi fost acreditat);
- legitimaţia de membru al organizaţiilor de creaţie naţio-
nale şi internaţionale;
- ziare şi reviste în care au fost publicate materialele
anterioare ale jurnalistului (preferabil să fie prezentă în pagină şi
fotografia autorului);
- cărticica de vizită cu logotipul editurii.
Jurnalistul trebuie să ştie că actele care nu sunt în regulă
creează impedimente serioase în activitatea sa. Astfel, lipsa unei
ştampile sau fotografia descleiată pot stopa pentru câteva ore
bune activitatea jurnalistului (până la clarificarea situaţiei). Dar în
situaţia de criză, cel puţin la etapa ei iniţială, operativitatea este
cea mai de preţ calitate a jurnalistului. Mai mult, aceste carenţe

109
pot provoca reacţii diverse, uneori chiar agresive din partea celor
implicaţi în conflict/criză. De asemenea, este important de reţinut
că există materiale, prezenţa la jurnalist a cărora poate face defi-
cientă activitatea acestuia în zonele de risc. Printre materialele
nerecomandabile putem menţiona:
- fotografii cu caracter agresiv, în care jurnalistul apare cu
arme în mână;
- fotografii ale jurnalistului cu oficialităţile implicate în criză;
- fotografii ale jurnalistului cu liderii de opoziţie;
- hărţi sau planuri de dislocare a garnizoanelor militare, a
grupurilor ce se confruntă;
- fotografiile liderilor părţilor aflate în conflict;
- informaţii descriptive despre participanţii la conflict, la
luptă etc.

3. Reguli de activitate în situaţii de criză


Colectarea informaţiilor de bază sau documentarea propriu-
zisă în situaţiile de criză reprezintă cea de-a doua etapă a actului
jurnalistic şi se realizează prin intermediul observaţiei directe şi a
intervievării surselor. Observaţia directă are o importanţă majoră,
îndeosebi atunci când urmează să fie acompaniată mediatic o
criză ce s-a produs brusc, imprevizibil sau un eveniment „fier-
binte”, nou, ce poate modifica starea de lucruri într-o criză mai
veche. Observaţia directă implică prezenţa jurnalistului nemijlocit
la faţa locului, în momentul desfăşurării evenimentului întru
colectarea faptelor ziaristice şi a detaliilor care desemnează criza.
Observaţia directă este un procedeu, sau esenţial exprimat,
un factor care poartă în sine o serie de avantaje ce nu sunt private
de interdependenţă. Printre acestea, putem menţiona:

110
- reflectarea veridică a faptelor graţie impactului direct al
situaţiei de criză asupra jurnalistului;
- reducerea subiectivismului în relatarea faptelor datorită
opiniilor diverse sau contrare cu privire la criză;
- posibilitatea de a urmări comportamentul persoanelor impli-
cate şi de a contacta martorii primari la eveniment;
- cercetarea directă a locului unde s-a produs criza şi posi-
bilitatea creării unei panorame complete;
- credibilitatea sporită a expunerii graţie decalajului inexis-
tent sau minim de la desfăşurarea evenimentului;
- selectarea celor mai semnificative detalii necesare pentru
redarea stării de spirit şi a atmosferei în care se produc evenimen-
tule;
- „îmbogăţirea” reportajului cu cuvinte „vii” – expresii
lingvistice specifice contingentului implicat în criză.
Observaţia directă are însă şi unele dezavantaje:
- obţinerea informaţiilor subiective, valide clipei şi situaţiei
trăite de martorii sau participanţii la eveniment;
- reflectarea unilaterală sau părtinitoare datorită simpatiilor
de moment ale jurnalistului pentru anumite persoane sau forţe
implicate în eveniment;
- riscul de a fi agresat fizic sau moral.
Aceste „capcane” ale observaţiei directe pot iniţial situa jur-
nalistul pe o poziţie greşită şi, în rezultat, pot influenţa negativ, în
particular, colectarea şi ierarhizarea detaliilor, în general – însăşi
modalitatea de mediatizare a crizei. Atenţia sporită în timpul
observaţiei directe este un factor esenţial în profilaxia parţialităţii
şi a subiectivismului jurnalistului.
Specificul colectării informaţiilor în situaţiile de criză prin
intermediul observaţiei directă impune jurnalistului un număr de
calităţi, care ar trebui să se exercite simultan şi să se controleze

111
reciproc. Este vorba de: cunoaşterea subiectului, spiritul de obser-
vaţie, spiritul critic, curiozitatea, aptitudinile de analiză şi de sin-
teză imediate, rapiditatea de gândire şi de decizie, uşurinţă în a
stabili contacte umane fără a uita tactul, care deschide multe uşi,
etc., calităţi, fără de care jurnalistul nu ar putea sesiza esenţialul
spiritul evenimentului şi ar rata un material de calitate.
Intervievarea, alături de observaţia directă, conferă acompa-
nierii informaţionale a crizei credibilitate şi îi asigură calitatea.
Intervievarea în situaţiile de criză se deosebeşte de discuţiile între-
ţinute cu sursele în mod normal. Şi aceasta pentru că în timpul
crizei, sursele pot avea reacţii şi comportamente imprevizibile.
Cunoaşterea psihologiei umane şi însuşirea deprinderilor de
psihanaliză sunt indispensabile activităţii jurnalistului în situaţii
de criză.
Indiferent de tipul de surse (reale şi potenţiale, directe şi
indirecte, valoroase şi irelevante, accesibile şi greu accesibile,
oficiale sau neoficiale etc.), jurnalistul, întru eficientizarea proce-
sului de colectare a informaţiilor, trebuie să creeze o ambianţă
psihologică potrivită. Pentru a crea predispoziţia necesară sursei
de a se „deschide”, jurnalistul trebuie să fie binevoitor, să mani-
feste condescendenţă, în funcţie de situaţie – simpatie sau
îngrijorare etc. Jurnalistul nu îşi va da pe faţă sentimentele pe
care le nutreşte faţă de sursă, oricât de simpatică sau antipatică nu
ar fi aceasta. Comportamentul lui va fi de natură să atragă sursele,
dar nu să le respingă sau să le provoace o atitudine de neîncre-
dere, negativă faţă de el. Discuţia va începe pe un ton binevoitor,
calm, dar totodată, mobilizator. Jurnalistul va evita să-şi
„sfredelească” sursa, adică s-o privească insistent direct în ochi.
În anumite situaţii, el poate să-şi ceară scuze pentru deranj, în
altele – să-şi exprime regretul pentru consecinţele care au traumat
intervievatul.

112
În raport cu persoanele intervievate, reporterul are trei obli-
gaţii generale:
- de identificare – aflarea numelui, funcţiei intervievaţilor,
raportarea acestora faţă de criză;
- de selecţie – selectarea surselor care urmează a fi utilizate
în material conform competenţei acestora.
- de susţinere, sprijin – când cei intervievaţi sunt emoţionaţi,
se jenează sau le este frică să se expună;
Tehnicile de comunicare cu actorii implicaţi în criză sunt
foarte diferite. Astfel, sursele oficiale pot fi şi trebuiesc tratate
altfel decât cele neoficiale. Dacă sursele neoficiale trebuiesc des-
cătuşate şi predispuse spre discuţie, sursele oficiale pot fi contac-
tate fără prea mare pregătire psihologică, pentru că misiunea lor
tocmai este de a furniza informaţia solicitată.
Dacă jurnalistul simte că sursa oficială trişează, el trebuie să
pună întrebări directe şi de verificare, să-o roage să-şi argumen-
teze declaraţiile. În unele situaţii el poate încerca şi să dezechilib-
reze sursa, abătându-o la alte teme. Disconfortul psihologic face
sursa „necurată” să se încurce şi mai mult, minciuna fiind uşor de
depistat în acest caz.
În situaţia în care sursa oficială refuză să ofere toate datele
solicitate, jurnalistul poate recurge la forme agresive de discuţie.
Confruntarea aprinsă dintre jurnalist şi intervievat, care are drept
scop provocarea interlocutorului întru obţinerea informaţiei latente
pe care acesta o deţine, are la bază întrebări neaşteptate, ce poartă
un caracter combatant, agresiv. Dacă nici aceasta nu determină
sursa să spună adevărul, jurnalistul poate recurge şi la avertizări.
De obicei, atunci când funcţionarii află intenţia jurnalistului de a
face public refuzul lor şi de a demonstra interesul lor personal de
a dosi informaţia de interes public şi, deci, implicaţiile directe ale
acestora în criză, devin mult mai generoşi în a răspunde la între-
bările jurnalistului.

113
Cele mai eficiente forme de „deschidere” a surselor oficiale,
totuşi, se consideră a fi trimiterile la zvonurile despre proporţiile
exagerate ale crizei şi despre incapacitatea oficialităţilor de a o
ameliora. Reacţia firească a sursei va fi indignarea, iar omul
indignat, pentru a ne convinge de lucruri contrarii, devine mai
vorbăreţ şi mai generos în oferirea datelor.
În categoria surselor oficiale putem include autorităţile pub-
lice locale şi centrale, reprezentanţi ai puterii care exercită funcţii
importante în aparatul public sau în cel de stat şi care sunt com-
petenţi în a oferi informaţii despre criză, comentarii cu privire la
desfăşurarea ei, la cauzele şi efectele acestuia.
Altele vor fi, însă, practicile de comunicare pe care le va
utiliza jurnalistul în cazul în care va intra în contact cu surse
confidenţiale sau anonime.
Se numesc confidenţiale sursele care sunt cunoscute doar
jurnalistului, dar nu şi auditoriului. Dacă sursa decide să ofere
informaţii ca fiind confidenţială, jurnalistul este obligat să păs-
treze în taină identitatea ei. Sursele confidenţiale joacă un rol
important în procesul documentării or, ele, de obicei, oferă aşa-
numita “informaţie ascunsă”, pe care sursele oficiale o deţin, dar
nu se grăbesc s-o facă publică. Cu toate acestea, jurnalistul, întru
evitarea riscului de a fi indus în eroare sau de a fi manipulat, este
obligat să verifice toată informaţia parvenită din sursele confi-
denţiale.
Sursele anonime sunt cele mai controversate. Ele, de obicei,
pun la dispoziţia jurnalistului informaţie cu caracter senzaţional,
veridicitatea căreia, în cele mai multe cazuri, dă de bănuit, iar
calitatea lasă de dorit. De reţinut însă că nici o sursă anonimă nu
oferă informaţii pur şi simplu. Scopul lor este ca informaţia
furnizată să devină cunoscută unui public cât mai larg şi într-un
termen cât mai restrâns. De ce? Pentru că deseori sursele anonime

114
urmăresc fie ponegrirea unor adversari, fie distorsionarea bunului
mers al lucrurilor. Iată de ce jurnalistul trebuie să fie extrem de
atent, când lucrează cu acest fel de surse. Desigur, sunt şi excep-
ţii. Sursele îşi păstrează anonimatul şi în cazul în care furnizarea
informaţiilor le poate provoca neplăceri, pentru că acest lucru a
deranjat pe cineva sau ceva.
Jurnalistul care mediatizează situaţia de criză, pentru a
cuprinde cât mai multe laturi ale subiectului cercetat, este obligat
să examineze un număr maximal posibil de surse, indiferent de
tipul sau statutul acestora. Sarcina jurnalistului este de a-şi
informa publicul asupra realităţii înconjurătoare, iar realitatea nu
este altceva decât o totalitate de nuanţe ale adevărului. Cu cât mai
multe aspecte ale temei vor fi reflectate – prin detalii generale şi
particulare, date statistice, citate expuse de vectorii implicaţi în
subiect, observaţii generale ale jurnalistului, concluzii ale exper-
ţilor şi ale subiecţilor unui eveniment sau fenomen – cu atât mai
autentic şi mai credibil va fi materialul jurnalistic.
Intervievarea surselor în situaţiile de criză presupune mai
multe eforturi psihice şi fizice din partea jurnalistului. Jurnaliştii
care au lucrat în situaţii de criză consideră că baza unui inter-
vievări reuşite trebuie să fie constituită din întrebări deschise,
care l-ar obliga pe intervievat să se gândească la încărcătura lor şi
să găsească o modalitate optimă de a răspunde. În acest caz,
reporterul are posibilitatea să primească nu numai lămuriri asupra
problemei, ci şi opinii ale respondentului.
În formularea întrebărilor, jurnalistul va ţine cont, în primul
rând, de interesul şi de necesităţile informative ale publicului citi-
tor. Fiecare întrebare trebuie să se refere la un singur aspect al
problemei. Adresând două întrebări în una, reporterul oferă inter-
vievatului posibilitatea să se abată sau să ,,fugă” de răspunsul la
întrebarea care nu-i convine. Întrebările trebuie să fie imparţiale.

115
Întrebările-opinii sau întrebările-comentarii nu sunt binevenite.
Ele lasă amprenta unui subiectivism vădit şi intenţionat, mani-
festat de jurnalist.
De asemenea, întrebarea trebuie să fie la forma interogativă,
nu la forma afirmativă. Prin răspunsul la întrebare, interlocutorul
poate să-şi exprime gânduri, sentimente sau momentele retrăite,
de aceea, jurnalistul va evita întrebările la care se poate răspunde
prin ,,da” sau ,,nu”. Întrebările adresate trebuie să fie scurte şi
clare, pentru a putea fi evitată ambiguitatea sensului şi uitarea
începutului întrebării. Opinia precum că jurnalistul trebuie să adre-
seze întrebări spontane şi deocheate este greşită, iar în situaţiile
de criză – chiar şi periculoasă.
Jurnalistul care activează în situaţii de criză trebuie să posede
şi arta de a asculta, dar şi cea de a improviza. O regulă foarte
importantă ce trebuie respectată este evitarea întreruperii interlo-
cutorului. Astfel, se demonstrează respectul faţă de interlocutor.
Exista însă situaţii când jurnalistul va fi nevoit să întrerupă
discursul intervievatului, dar o va face cu mult tact şi motivat.
Profilul psiho-profesional al jurnalistului în situaţie de criză.
Operativitatea este o condiţie de bază a activităţii jurnalistului în
situaţiile de criză. Rapiditatea executării acompanierii mediatice,
mai ales prin materiale informative, este foarte importanţă, or,
tocmai ea asigură întâietatea furnizării informaţiei cu caracter
exclusiv. Atunci însă când este vorba de materiale analitice,
jurnalistul trebuie să se grăbească încet, or graba deseori este în
detrimentul calităţii materialului. Între a informa operativ şi a
informa corect, un bun jurnalist va alege cea de-a doua variantă,
pentru că obiectivul primar în jurnalism este adevărul. Acest
obiectiv îl obligă pe jurnalist să nu se implice în conflict, ci să
rămână neutru, indiferent de opţiunile lui religioase sau preferinţe
politice, sociale, economice. Imparţialitatea şi echidistanţa îl va

116
ajuta să analizeze la rece şi să reconstituie adevărul în toată
amploarea sa.
Nu se admite ca jurnalistul să provoace acţiuni active pentru
a obţine imagini mai bune. În nici un caz el nu va lua în mână
arma şi nu va împuşca. De asemenea, este inadmisibil ca jurna-
listul să provoace conflicte între subiecţii implicaţi în criză sau el
personal să intre în conflict cu unii dintre ei. Pentru aceasta el
este dator să respecte normele etice şi sociale vizavi de subiecţii
implicaţi în criză, să-şi adapteze comportamentul şi limbajul la
specificul zonei, să cunoască domeniului afectat de criză şi
terminologia de specialitate etc.
Capacitatea de a stabili contacte informaţionale, la fel, este
foarte importantă în situaţiile de criză. Calmul şi echilibrul psi-
hologic (despre care am vorbit mai sus) îi ajută jurnalistului să
obţină încrederea surselor şi să le predispună spre colaborare.
Acest lucru, însă, îl obligă să-şi onoreze obligaţiile şi promisiu-
nile asumate în timpul colectării informaţiei de la sursele „vii”.
Dacă a promis sursei confidenţialitate, jurnalistul nu o va decon-
spira decât în situaţiile stabilite de lege. În caz contrar, decon-
spirarea poate genera răzbunare sau poate conduce la pierderea
reputaţiei profesionale. Oricât de credibile ar părea sursele „vii”,
jurnalistul nu va avea niciodată siguranţă deplină în ele. De aceea,
el va verifica orice informaţie, indiferent dacă a parvenit de la o
oficialitate sau de la un martor. Atenţie sporită la sursele anonime
şi cele confidenţiale!
Jurnalistul, în nici un caz, nu va cumpăra şi nu va vinde
informaţii despre criză şi documente care vizează starea de criză.
Este lipsit de etică şi ilegal să faci un astfel de comerţ, dar mai e
şi periculos. Îndeosebi atunci când documentele sunt valoroase şi
ating interesele anumitor persoane influente.
Aprecierea impactului scriiturii despre criză este un element
indispensabil al comunicării jurnalistice în situaţii excepţionale.

117
Reacţiile subiecţilor implicaţi în criză, a autorităţilor, dar şi a
simplilor cititori pot fi de un real folos în determinarea impactu-
lui. Reacţiile se pot contura în formă de opinii şi atitudini pozitive
sau negative ale indivizilor sociali, ameninţări şi presiuni exerci-
tate de subiecţii criticaţi (factori interni şi externi, abilitaţi cu
împuterniciri de a gestiona criza), măsuri întreprinse de autorităţi
sau de factori de decizie în urma publicării materialului etc.
Modelele de judecată şi de comportament ale jurnalistului
vor fi adecvate reacţiilor produse. Varianta de acţiune corectă în
cazul unei reacţii de amploare a auditoriului (curiozitate, interes,
solicitări de a mări volumul informaţii la temă etc.) este ca
jurnalistul să prelungească acompanierea informaţională, dat fiind
faptul că ea continuă să prezinte interes pentru întreaga societate.
În cazul presiunilor şi ameninţărilor, jurnalistul urmează să se
securizeze prin dezvăluirea publică a lor în cadrul emisiunii sau
în paginile ziarului. Acest lucru, cu siguranţă, va descuraja ame-
ninţătorul. Dar dacă măsurile întreprinse de autorităţi sau de
factori de decizie în urma publicării materialului sunt prompte şi
adecvate, jurnalistul va reflecta criza şi din această perspectivă.
Or, de datoria lui este să prezinte adevărul şi numai adevărul,
indiferent de simpatiile sau preferinţele sale personale. Atunci
când comunicarea jurnalistică de criză este obiectivă, multiaspec-
tuală şi imparţială, începe să funcţioneze un mecanism de corec-
tare a situaţiei de criză. Acest mecanism de acţiune presupune
câteva faze, şi anume:
- formarea opiniei publice şi presiunile din partea societăţii
asupra factorilor de decizie;
- luarea deciziilor de către responsabilii de gestionarea
crizei întru ameliorarea situaţiei;
- reducerea dimensiunilor şi intensităţii crizei ca urmare a
măsurilor eficiente întreprinse de aceştia;

118
- transformarea crizei şi soluţionarea consecinţelor ei.
Generatorul acestui mecanism, după cum putem observa, este
jurnalismul. Aşadar, jurnaliştii influenţează în mod direct mersul
crizei, puterea lor fiind incontestabilă. Această realitate îi obligă,
însă, să fie responsabili de scriitura lor, de efectele materialelor
puse în circuitul informaţional şi de consecinţele potenţiale ale
acestora. Pentru că jurnalismul în situaţii de criză este, în primul
rând, unul civic, iar jurnalismul civic, întâi de toate, pune accen-
tul pe integrarea indivizilor sociali şi pe mobilizarea societăţii, iar
informarea se face pentru omul de rând şi în numele omului de
rând.

4. Impedimentele activităţii jurnalistului în


situaţiile de criză
Specificitatea activităţii mediatice în situaţii de criză deter-
mină jurnalistul să se confrunte şi să înfrunte diverse bariere
cognitive sau administrative. Impedimentele administrative se relie-
fează mai insistent la primele două etape (de pre-documentare şi
de documentare) ale actului jurnalistic, dar por apărea şi la etapa
a patra, în formă de presiuni de atacare în judecată, ca reacţie la
cele publicate anterior. Sunt „create” de persoanele cu funcţii sus-
puse şi vizează dreptul jurnalistului de a primi şi de a transmite
liber informaţia de interes public. În timpul crizelor, cele mai des
întâlnite impedimente administrative sunt:
- limitarea accesului jurnalistului la o anumită informaţie.
Autorităţile realizează limitarea pe două căi: fie că tărăgănează
termenele de furnizare a informaţiei, fie că oferă o informaţie
parţială sau iniţial „redactată”;
- interzicerea mediatizării un anumit subiect. Pentru a nu-şi
da în vileag incapacitatea de a reacţiona prompt şi corect în

119
situaţii dificile şi pentru a câştiga timpul necesar manevrelor,
autorităţile, invocând diferite motive (necesitatea păstrării secre-
tului de stat sau a ordinii publice, necesitatea asigurării echilibru-
lui social şi a dialogului social etc.), utilizează toate resursele
administrative pentru a interzice jurnaliştilor să-şi facă meseria.
În acest context, refuzul de a acredita jurnaliştii sau de a le per-
mite să ajungă la eveniment constituie bariere serioase pentru
comunicarea de criză;
- refuzul autorităţilor de a discuta la temă. Deseori, pentru
a evita situaţiile nu tocmai favorabile pentru ei, autorităţile refuză
să discute pe viu cu jurnaliştii, recomandându-le să consulte site-
urile lor oficiale. Aceste site-uri, de obicei, conţin o informaţie
insuficientă, şi depăşită sau nu conţin nimic din ceea ce îl intere-
sează pe jurnalist;
- presiunile economice. Presiunile economice sunt diferite
ca formă şi conţinut şi se exercită la nivel individual, nemijlocit
asupra jurnalistului sau la nivel colectiv, asupra instituţiei mass-
media;
- dependenţa administrativă a redacţiilor faţă de proprie-
tari. Dacă proprietarii publicaţiei sunt cumva implicaţi în criză,
jurnaliştii vor avea foarte puţine şanse să publice vreun material
critic. Administratorii vor cere jurnaliştilor să adopte strategii de
susţinere, de intrare în graţie, fapt care, de asemenea, împiedică
jurnalistul să-şi exercite liber meseria.
Barierele cognitive însoţesc întreg procesul de colectare a
informaţiilor şi cel de executare a materialului jurnalistic. Cele
mai frecvente bariere cognitive sunt:
- caracterul multidimensional al crizei;
- ambiguităţi în stabilirea motivelor şi a factorilor declan-
şatori de criză;
- ambiguităţi în stabilirea factorilor de decizie interni şi
externi;
120
- caracterul emotiv al situaţiei;
- dezechilibru psihologic al martorilor;
- comunicarea cu sursele vii;
- deficitul cunoaşterii domeniului şi a terminologiei de spe-
cialitate;
- deficitul cunoştinţelor despre public etc.
Primele teri impedimente ţin de etapa de pregătire şi apar în
procesul documentării prealabile. Următoarele teri apar la etapa a
doua, de documentare, iar ultimele două se reliefează la etapa a
treia, în procesul executării materialului jurnalistic.
Crizele au un grad diferit de intensitate şi de complexitate,
fapt care solicită jurnalistului eforturi deosebite în abordarea
multiaspectuală a acestora. Lucru, de altfel, practic imposibil de
realizat într-un singur material. Pentru a depăşi această barieră
este nevoie de timp, în care jurnalistul să realizeze mai multe
materiale, chiar cicluri întregi la temă.
Realizarea ciclurilor de materiale impune necesitatea colectă-
rii şi prelucrării unui volum foarte mare de informaţie şi un con-
tact foarte consistent cu sursele. Deseori, în procesul de colectare
a informaţiilor, jurnaliştii întâmpină diverse obstacole ce nu întot-
deauna pot fi soluţionate uşor şi repede. Riscul de a se confrunta
cu asemenea obstacole creşte în cazul în care jurnalistul investi-
ghează un subiect ce presupune o contradicţie, un conflict, o
criză. Din multitudinea de probleme care afectează şi îngreunează
colectarea informaţiilor, cele mai des întâlnite şi mai dezavanta-
joase sunt:
- refuzul surselor oficiale de a pune la dispoziţia jurnalis-
tului actele, documentele ce vizează criza;
- refuzul martorilor de a opina asupra crizei;
- incapacitatea de moment a surselor de a oferi informaţii
(stări de depresie, şoc, frică, panică etc.);

121
- refuzul factorilor de decizie interni de a colabora cu jurna-
listul;
- insistenţa surselor de a rămâne în anonimat;
- furnizarea informaţiei „off the record”;
- timp limitat pentru documentare;
- timp limitat pentru verificare şi riscul de a pune în circuit
informaţii eronate;
- riscul de a pune în circuit informaţii depăşite, neactuale;
- riscul de a fi agresat fizic sau moral.
Obstacolele respective nu pot şi nu trebuie să devină un
„tabu” în procesul de mediatizare a crizelor. Dacă aspectul cerce-
tat este suficient de importantă, jurnalistul trebuie să se perseve-
reze şi să treacă peste toate obstacolele posibile. El trebuie să
reflecte lucrurile în profunzime, ceea ce înseamnă că trebuie să
depună mult efort pentru a se documenta şi să examineze infor-
maţia cu suficientă atenţie pentru a pune reuşit lucrurile în
context.
Orice obstacol, dacă nu poate fi ocolit, cu siguranţă, poate fi
soluţionat – în ritm mai lent sau mai rapid, cu eforturi mai mari
sau mai mici. În acest context, propunem câteva sfaturi care ar
putea eficientiza activitatea jurnalistului de acompaniere informa-
ţională a crizei:
- fii insistent, contactează toate sursele potenţiale, chiar şi
cele tangenţial implicate în eveniment;
- tratează sursele şi subiecţii echidistant, imparţial şi respec-
tuos;
- în raport cu sursele creează-ţi o imagine pozitivă ţie şi
activităţii tale şi lasă-le cât mai mult posibil respect de sine;
- foloseşte întrebările „capcană” – ele uneori asigură bunul
mers şi succesul nu doar al documentării, ci chiar al întregului
material;

122
- găseşte, cel puţin, două surse care ţi-ar oferi informaţia
„on the record” sau care ar confirma spusele sursei anonime;
- analizează cu precauţie declaraţiile cu privire la criză din
perspectiva utilităţii lor sociale şi a posibilităţii de realizare a
acestora. Dacă decizi să le publici, va trebui să urmăreşti şi im-
plementarea lor. Nu uita că declaraţiile, în cele mai dese cazuri,
doar declaraţii şi rămân;
- comportă-te cu sursele şi cu cei implicaţi în criză aşa cum
ţi-ai dori să fii tratat tu;
- alocă resurse suficiente pentru a găsi adevărul şi a scoate
în evidenţă doar problemele esenţiale, importante;
- fii atent să nu comiţi erori. Este foarte complicat să repari
post factum daunele aduse de documentarea neglijentă;
- pune aceeaşi valoare pe coeziunea socială, ca şi pe drep-
turile individuale;
- fii imparţial şi tinde spre dreptate pentru toate părţile şi
subiecţii implicaţi în criză;
- reflectă toate segmentele societăţii corect şi echitabil.
Trebuie să recunoaştem că nu orice jurnalist poate să asigure
mediatizarea crizelor, pentru că în asemenea situaţii activitatea lui
este plină de stresuri şi de riscuri. Pentru a rezista, jurnalistul
trebuie să aibă o pregătire fizică şi psihică perfectă, stabilitate
emoţională, logică şi echilibru psihologic. La fel este necesar ca
jurnalistul să aibă tărie de caracter, un pic de noroc, să ştie unde
să caute şi ce să caute, să fie ambiţios, să ştie cum şi când să rişte.
Abilităţile profesionale, atitudinea conştiincioasă şi calităţile sus-
numite formează portretul ideal al mediatizatorului de crize.

Lecturi recomandate
1. Mass-media: între valori şi pericole profesionale. Alexandru Canţâr,
Vsevolod Ciornei, Igor Guzun, Nicolae Pojoga. Comitetul pentru
Libertatea Presei. Chişinău, 2003.

123
2. Randall, David. Jurnalistul universal. Iaşi: Polirom, 1998.
3. Roşca, Luminiţa. Jurnalismul – un risc asumat. Formarea identităţii
profesionale a jurnaliştilor. Iaşi: Polirom, 2000.
4. Mallete, Malcom F. (coord.). Manual pentru ziariştii din Europa
Centrală şi de Est. World Press Freedon Committee, Asociaţia
Ziariştilor Români. Bucureşti: Fundaţia Soros pentru o sociatate
deschisă. Metropol, 1992.
5. Пантелеев, Б.; Мельников, М.; Панфилов, О. Пресса и терро-
ризм. Обзор и анализ работы журналистов во время захвата
заложников в Москве, 23-26 октября 2002 г. Москва: Центр
экстремальной журналистики, 2002.
6. Мельников, М. А. Информационные конфликты: проблемы
институализации и разрешения // Конфликтология – теория и
практика, ежеквартальный научно-практический журнал. СПб,
№ 3, 2004.
7. Ратинов, А. Р. Кроз, М. В. Ратинова, Н. А. Ответственность за
разжигание вражды и ненависти: психолого-правовая характе-
ристика. Москва: Юрлитинформ, 2005.
8. Тертычный, A. A. Aнaлитическая журналистика. Москва: Аспект
пресс, 1998.

124
Tema 6

JURNALISTUL ÎN SITUAŢII DE CRIZĂ:


DOCUMENTARE, COMPORTAMENT, SCRIERE

9 Context
9 Paşii necesari de la documentare până la scriere
9 Cum să relatezi despre victimele unei tragedii
9 Principii directoare privind reportajele despre copii, elaborate de
UNICEF
9 Nevoia de echilibru
9 Cod Roşu pentru Jurnalişti
9 Reguli de conduită pentru jurnalişti în situaţii de criză militară

Context
„Aceeaşi orchestră cântă la nunţi şi la înmormântări”. Această
afirmaţie cântată a lui Goran Bregović, care concertează cu
„Weddings and Funerals Orchestra”, este şi despre jurnalişti.
Instituţiile media şi jurnaliştii trebuie să fie mereu pregătiţi pentru
o situaţie de criză, pentru relatări despre dezastre şi pentru toate
întâmplările personale şi sociale care apar pe neaşteptate.
În faţa unor fenomene de criză, oamenii de media pot chiar
construi evenimente, pot amplifica sau pot diminua consecinţele
umane ale acestora. Oamenii de media pot, pur şi simplu, număra
victimele, pot actualiza cifrele în fiecare zi. Aceeaşi oameni pot
însă vorbi despre pericole, pot oferi voce celor care sunt specia-
lişti în soluţii – tehnologice, financiare, comerciale, economice,
ecologice etc. – după aspectele crizei.
Contactele-cheie cu persoane şi servicii sunt vitale pentru un
jurnalist care acţionează într-o situaţie de criză. Echipamentele în
bună ordine îl fac pe reporter mai puternic.

125
Paşii necesari de la documentare până la scriere
A ajunge pe scena acţiunii. Poate fi dificil pentru un repor-
ter să ajungă pe scena celor mai frecvente fenomene naturale
periculoase din Moldova – inundaţii şi cutremure, precum şi la un
incendiu, un alt fenomen, provocat de om sau asociat dezastrelor
naturale. Mai ales, dacă accesul este interzis. Un permis sau
referirea la numele unui înalt oficial poate deschide acest drum.
Atunci când drumurile sunt blocate, mai există o soluţie: mersul
pe jos. Oricât de departe ar merge un reporter, este bine ca să
rămână întotdeauna în aria de acoperire a telefoniei mobile –
pentru a putea relata şi pentru a putea fi reperat de colegi.
A evalua situaţia. Vedeţi ce se întâmplă, pentru a fi ochii şi
urechile publicului. Fiţi atenţi la detalii şi la evoluţii.
A nota cinci propoziţii despre cele observate. Scrieţi repede
aceste cinci propoziţii şi relataţi colegilor principalele constatări.
Conveniţi cu ei când veţi reveni cu alte detalii, în jumătate de oră
sau o oră. Acum aveţi timp pentru a aprofunda subiectul.
A discuta cu oamenii în echipamente speciale. Prezentaţi-
vă scurt, fără să le răpiţi din timp. Uneori, salvând timpul lor,
puteţi salva mai mult: vieţi omeneşti. Întrebaţi scurt, ca să vă
poată spune mai mult decât vedeţi. Nu întraţi în polemici cu
aceste persoane ocupate. Aveţi altă misiune.
A discuta cu martorii. Găsiţi-i, solicitaţi-le informaţii relevan-
te. Notaţi mărturiile lor şi confruntaţi aceste note cu mărturiile altor
martori. Astfel, puteţi avea diverse perspective asupra lucrurilor.
A menţine contacte cu reprezentanţii autorităţilor. Aceste
contacte sunt esenţiale.
A informa colegii din instituţie despre ceea ce se întâmplă.
Colegii şi şefii trebuie să cunoască mereu ultimele evoluţii, inclusiv

126
pentru siguranţa reporterului şi pentru a fi ajutaţi să atragă atenţia
asupra unor elemente la care este complicat să te gândeşti atunci
când în jur este atâta acţiune.
A căuta detalii, culori, voci şi imagini. Toate acestea im-
primă credibilitate relatării. În acelaşi timp, un reporter trebuie să
le aleagă cu grijă, pentru a nu dăuna nici protagoniştilor, nici
publicului.
A contextualiza informaţiile. Pentru a fi înţelese, informa-
ţiile separate au nevoie de un context. Creaţi-l, vorbind despre
evoluţii, despre trecut şi prezent.
A scrie textul. Scrieţi despre cauze, pericole, despre modul
în care au fost afectaţi oamenii, despre acţiunile de răspuns şi
lăsaţi ca faptele să vorbească singure.
A alege stilul şi limbajul. Şi nu exageraţi.
A verifica numele, cifrele, citatele etc.
A scrie relatări de urmărire (follow-up). Crizele, dezastrele
şi accidentele nu se încheie pentru că aţi pus punct relatării.
Efectele acestor evenimente se resimt încă mult timp. Puteţi scrie
articole de urmărire pentru a povesti ce s-a întâmplat între timp.
Găsiţi ocaziile potrivite pentru aceasta. Vorbiţi acum şi despre
recuperare, reconstrucţie etc.

Cum să relatezi despre victimele unei tragedii


Oamenii care şi-au pierdut rudele sau prietenii într-o catas-
trofă sunt deseori prima ţintă, prima sursă a reporterilor care
relatează despre eveniment. Cum pot jurnaliştii să-şi facă meseria
şi să informeze publicul, fără a afecta oamenii care suferă?
Autorii cărţii „Mass-media între valori şi pericole profesio-
nale” au compilat câteva tipuri de abordare a victimelor cu

127
ajutorul lui Sue Carter şi Bonnie Bocqueroux de la „Victims and
Media Program” de la Universitatea statului Michigan.

Asiguraţi-vă că familia a fost informată despre eveniment. Veri-


ficaţi şi reverificaţi cu autorităţile înainte de a vă adresa familiei. E
posibil să fi fost greşit informaţi. Decideţi ce veţi face şi veţi spune
dacă veţi deveni mesagerul neaşteptat aducător de veşti proaste.
Faceţi un plan. Trebuie să ştiţi din timp ce veţi spune unui supra-
vieţuitor sau unei rude. Decideţi cu precizie cum veţi formula între-
bările şi repetaţi-le din timp.
Lăsaţi-vă echipamentul. Prezentaţi-vă cine sunteţi şi ce media re-
prezentaţi. Exprimaţi-vă regretele înainte de a întreba ceea ce vreţi
să aflaţi.
Prezentaţi-vă oferta. Explicaţi că le oferiţi posibilitatea de a-şi îm-
părtăşi amintirile şi sentimentele, dacă doresc să o facă. Spuneţi
clar de cât timp aveţi nevoie, dacă veţi transmite în direct sau veţi
filma, cereţi ajutorul lor în alegerea anturajului în care veţi discuta
sau veţi filma.
Fiţi pregătit pentru alternative. Oferiţi cartea de vizită în cazul în
care oamenii sunt dispuşi să vorbească mai târziu. Întrebaţi-i dacă
ar prefera să mai vorbească cineva din partea familiei.
Distribuiţi controlul. Spuneţi-le că se pot opri, îşi pot lua o pauză
sau pot face unele remarci cu privire la subiectul pe care îl realizaţi.
Mulţumiţi pentru efort. Spuneţi cât de mult apreciaţi disponibili-
tatea lor de a-şi împărtăşi cele trăite.

Principii directoare privind reportajele despre copii,


elaborate de UNICEF
Nu vom accentua stigmatizarea copilului; jurnaliştii vor evita
să eticheteze copiii şi să descrie maniera în care au fost expuşi
represiunilor, inclusiv violenţelor fizice şi psihice, sau discrimi-
nării ori excluderii din comunităţile lor.

128
Vom descrie întotdeauna contextul exact al articolului sau
imaginii ce implică un copil.
Vom schimba întotdeauna numele şi nu vom dezvălui vizual
identitatea copiilor:
a. Victime ale abuzului sau exploatării sexuale
b. Autori ai abuzului sexual sau actului de violenţă fizică
c. Persoane infectate cu HIV, persoane care trăiesc cu SIDA
sau au decedat de boli asociate SIDA, chiar dacă copilul, părin-
tele sau îngrijitorul au autorizat aceasta de o manieră informată
d. Persoane acuzate sau culpabile de crimă.
În anumite situaţii, atunci când un copil riscă să devină
victimă a represiunilor, vom schimba numele şi nu vom dezvălui
vizual identitatea copiilor.

Nevoia de echilibru
Echilibrul este unul dintre elementele definitorii ale jurnalis-
mului de calitate. Atunci când un reporter vorbeşte despre pier-
deri, tragedii, dezastre, el trebuie să vorbească şi despre acţiuni şi
speranţe. Echilibru înseamnă să relatăm faptele, dar să nu
insistăm doar pe cele negative. Echilibru înseamnă să publicăm
analize, cu fragmente de viaţă, nu de corpuri umane.
Într-un reportaj radio, realizat de Maureen Brosnan de la
Radioul Public din Canada, elementul care echilibra toate lucru-
rile dramatice din viaţa unor oameni – sărăcie, violenţă, abuzuri,
maladii – era numele celor doi copii: Hope şi Joy, adică Speranţa
şi Bucuria.

Cod Roşu pentru Jurnalişti


În aprilie 2009, Uniunea Jurnaliştilor din Moldova, a difuzat
un Cod Roşu pentru Jurnalişti, după ce Republica Moldova

129
devenise de câteva săptămâni o zonă cu pericol sporit pentru
reporterii aflaţi în misiune profesională.
• Membrii echipelor de radio, televiziune şi fotocorespon-
denţii vor purta veste, având imprimate cuvântul „PRESA” şi
logo-ul instituţiei de presă.
• Jurnaliştii din presa scrisă/electronică vor purta la vedere
legitimaţii/ecusoane, care să ateste instituţia de presă pe care o
reprezintă.
• În caz de reţinere, jurnalistul va prezenta legitimaţia insti-
tuţiei de presă, legitimaţia de membru al Uniunii Jurnaliştilor/
Federaţiei Internaţionale a Jurnaliştilor. La prezentarea legitima-
ţiei, autorităţile au obligaţia să dispună eliberarea imediată a
jurnaliştilor.
• Pentru a evita riscul unor leziuni, jurnaliştii vor urmări în
mod deosebit să nu se interpună între manifestanţi şi forţele de
ordine în cazul declanşării unei confruntări între acestea.

Reguli de conduită pentru jurnalişti în situaţii de


criză militară
• Un reporter nu va îmbrăca niciodată haine sau echipa-
mente care îl pot asocia cu participanţii la conflict.
• Jurnaliştii nu vor purta armă şi nu vor împuşca.
• Reporterii nu vor înscena situaţii dramatice pentru imagini
„bune”.
• Plecând în zona de operaţiuni militare, un jurnalist profe-
sionist va alege o rută cu cele mai puţine pericole previzibile.
• Este bine ca jurnalistul să ştie măcar ceva despre locul în
care intenţionează să lucreze: istorie, tradiţii, reguli de conduită.
• Dacă este posibil, reporterul nu se va deplasa cu maşini de
ocazie, cu transport necunoscut.

130
• Jurnaliştii vor evita polemicile cu oamenii înarmaţi –
militari sau reprezentanţi ai unor formaţiuni paramilitare.
• În zonele de criză militară, reporterii nu au nevoie de prea
multe documente, nici de tehnică scumpă şi nici de mari sume de
bani.
• Hainele unui jurnalist trebuie să fie fără multe buzunare,
încălţămintea fără şireturi, iar pantalonii – fără curea; în cazul
unei reţineri, toate acestea vor fi confiscate.
• Un reporter nu va vizita aceeaşi localitate de două ori – ar
putea deveni o ţintă uşor de reţinut.

Text pentru analiză


După-amiaza era deja foarte înaintată când începu să circule
zvonul că, de la începutul noului an, mai exact de la ora zero a
acestei zile de întâi ianuarie, în care ne aflăm, nu se semnalase în
întreaga ţară nici măcar un deces. Unii credeau, de exemplu, că
zvonul s-ar fi născut din surprinzătoarea îndârjire a reginei-mame de
a nu renunţa la puţina-i viaţă care-i mai rămăsese, dar adevărul
este că obişnuitul buletin medical, distribuit mijloacelor de comuni-
care în masă de biroul de presă al palatului, dădea asigurări nu
numai că starea generală a bolnavei regale înregistrase o amelio-
rare vizibilă în timpul nopţii, ci chiar sugera, mai mult, lăsa să se
înţeleagă, alegând cu grijă cuvintele, că există posibilitatea unei
restabiliri complete a preaimportantei sănătăţi. Într-o primă fază,
zvonul putea să fi pornit în modul cel mai firesc şi de la o firmă de
pompe funebre. Din câte se vede, nimeni nu pare dispus să moară
în prima zi a anului, sau dintr-un spital, Omul acela din patul
douăzeci şi şapte, nici în car, nici în căruţă, sau de la purtătorul de
cuvânt al poliţiei rutiere, Este un adevărat mister cum, având loc
atâtea accidente rutiere, nu există nici un mort, măcar aşa, de
exemplu. Zvonul, a cărui sursă primară n-a fost niciodată
descoperită, nu că asta ar fi avut, dacă e să ne gândim, prea mare

131
importanţă în lumina celor ce abia urmau să se întâmple, n-a
întârziat să ajungă în ziare, la radio şi la televiziune, imediat
făcându-i să-şi ciulească urechile pe directorii, adjuncţii şi redactorii-
şefi, acele persoane nu numai pregătite să adulmece de la distanţe
marile evenimente şi crize ale istoriei lumii, dar şi antrenate în
sensul de a le da o mai mare amploare ori de câte ori acest lucru
este convenabil. În câteva minute, zeci de reporteri se aflau în
stradă luând la întrebări pe fitecine le apărea în cale, în timp ce prin
redacţiile în fierbere telefoanele se agitau şi zbârnâiau cu aceeaşi
frenezie iscoditoare. S-a sunat la spitale, la crucea roşie, la morgă,
la pompele funebre, la secţiile de poliţie, la toate secţiile, cu
excepţia, lesne de înţeles, a celei secrete, dar răspunsurile se
produceau în aceleaşi cuvinte laconice, Nu sunt morţi. Mai mult
noroc avea să aibă reportera aceea tânără de la televiziune căreia
un trecător, uitându-se alternativ ba la ea, ba la cameră, i-a povestit
un caz trăit de el personal, o copie fidelă a episodului deja relatat cu
regina-mamă, Tocmai bătea miezul nopţii, spuse el, când bunicul
meu, care părea să se afle chiar pe punctul de a se sfârşi, a deschis
brusc ochii înainte să sune ultima bătaie a ceasului din turn, ca şi
cum s-ar fi căit de pasul pe care urma să-l facă, şi n-a mai murit.
Reportera a fost atât de stârnită de ceea ce tocmai auzise încât,
fără să dea atenţie nici protestelor, nici rugăminţilor, Doamnă dragă,
vă rog, nu pot, trebuie să mă duc la farmacie, îl am pe bunicul
acasă care aşteaptă medicamentele, îl împinse pe om în maşina de
serviciu, Veniţi, veniţi cu mine, bunicul dumneavoastră nu mai are
nevoie de medicamente, strigă ea, zicându-i şoferului să pornească
urgent spre studioul de televiziune, unde, exact în acel moment, se
pregăteau cele necesare pentru o dezbatere între trei specialişti în
fenomenele paranormale, şi anume, doi vrăjitori recunoscuţi şi o
clarvăzătoare celebră, convocaţi în mare grabă ca să analizeze şi
să-şi exprime opinia asupra aceea ce începea să fie numit de către
unii băşcălioşi, din aceia care nu au nici un pic de respect, greva
morţii. Reportera, încrezătoare, îşi făcea de zor treaba, într-o cruntă
amăgire, întrucât interpretase spusele sursei sale de informaţie ca
însemnând că muribundul se căise literalmente de pasul pe care

132
era gata să-l facă, adică să moară, să răposeze, să dea ortul popii,
şi, prin urmare se hotărâse să dea înapoi. Or, cuvintele pe care
fericitul nepot le pronunţase efectiv, Ca şi cum s-ar fi căit, erau cu
totul diferite de un peremptoriu S-a căit. Câteva noţiuni de sintaxă
elementară şi o mai mare familiarizare cu subtilităţile elastice ale
timpurilor verbale ar fi evitat quiproqoul şi admonestarea, pe care
biata fată, roşi toată de ruşine şi umilinţă, a trebuit s-o suporte de la
şeful ei direct. Nici nu-şi imaginau însă, nici el, nici ea, că respectiva
frază, repetată în direct de cel intervievat şi ascultată din nou în
înregistrarea transmisă în telejurnalul de seară, urma să fie
înţeleasă în acelaşi mod greşit de milioane de oameni, având drept
consecinţă tulburătoare, într-un viitor foarte apropiat, apariţia unei
mişcări sociale, la baza căreia cetăţenii erau ferm convinşi că, prin
simpla voinţă, va fi posibil să se învingă moartea şi, că prin urmare,
dispariţia nemeritată a atâtor oameni în trecut se datora numai unei
reprobabile debilităţi volitive a generaţilor anterioare. Dar lucrurile
nu aveau să se oprească aici (…)
Saramago, Jose. Intermitenţele morţii. Iaşi. Polirom. 2007.

Întrebări
™ Cum se înscrie acest text în enunţurile formulate în
Contextul pentru acest laborator?
™ Cum aţi fi procedat în această situaţie de criză şi ce
învăţăminte privind bunele practici ale relatărilor în
asemenea situaţii pot fi extrase?
™ Arătaţi consecinţele umane ale diferenţei în textul scris
dintre „Ca şi cum s-ar fi căit” şi „S-a căit”.
™ Ce surse urmau a fi contactate pentru realizarea unei ştiri
exacte şi echilibrate?
™ Scrieţi această ştire.

133
Surse şi lecturi recomandate
1. Randall David. Jurnalistul universal. Ghid practic pentru presa
scrisă. Iaşi: Iaşi, 1998.
2. Roşca, Luminiţa. Jurnalismul – un risc asumat. Formarea identităţii
profesionale a jurnaliştilor. Iaşi: Polirom, 2000. pp. 67-100.
3. Jurnalismul pentru omul de rând. Chişinău: Centrul Independent de
Jurnalism, 2001: http://www.ijc.md/centrul_de_resurse/bibl_el.php.
4. Mass-media: între valori şi pericole profesionale. Alexandru Canţâr,
Vsevolod Ciornei, Igor Guzun, Nicolae Pojoga, Comitetul pentru
Libertatea Presei. Chişinău, 2003.
5. Despre jurnalişti aşa cum sunt... Mass-media şi oficialităţile: între
legături primejdioase şi normalitate. Comitetul pentru Libertatea
Presei. Chişinău, 2003. pp. 11-22.
6. Guzun, Igor. Însuşirile unui jurnalism de calitate. Revista analitică
„Mass-media în Moldova”. Decembrie 2005. Centrul Independent de
Jurnalism:
http://www.ijc.md/bulmm/2005decembrie/BMM_decembrie.pdf.
7. Bland, Michael. Theaker, Alison. Wragg, David. Ştiri, articole de
analiză şi nu numai. Ştirile. Relaţii eficiente cu mass-media.
Bucureşti: Comunicare.ro, 2003. pp.105-108..

134
Tema 7

ŞTIREA ÎN SITUAŢII DE CRIZĂ

9 Ştirile cu adevărat relevante pentru viaţa oamenilor


9 Gripa A(H1N1) în titlurile zilei
9 Ştirea în câteva definiţii
9 Concepte-cheie pentru ştirea în situaţii de criză
9 Ştirile sunt despre oameni
9 Surse şi citate
9 Cineva spune ceva. Procedee de atribuire
9 Bună documentare
9 Cu titlu de noutate – titlul în ştire
9 Început şi sfârşit
9 A scrie simplu şi exact
9 Umanizarea statisticilor

Ştirile cu adevărat relevante pentru viaţa oamenilor


„Ştirile deschid mintea”. „Ştirile îi ajută pe oameni să supra-
vieţuiască”. „Ştirile informează publicul cu justeţe şi profesiona-
lism”. „Ştirile sunt despre oameni”. Şi, deja clasica definiţie,
„Dacă un câine muşcă un om, nu e o ştire, dar dacă un om muşcă
un câine, aceasta este o ştire”. Toate aceste explicaţii, plus multe
altele, folosite deopotrivă de profesori, practicieni, oameni de
media, comunicatori, autori de manuale etc., pot contribui la
înţelegerea criteriilor valorice ale unei ştiri şi la aducerea în
spaţiul public a informaţiilor care, cu adevărat, cotează pentru
oameni, pentru comunităţile lor.
În acelaşi timp, de multe ori, o privire peste titlurile unei zile
ne poate conduce la vechiul adagio – „un mort în centrul Londrei
este de mai mare interes decât o sută de morţi în America de

135
Sud”, şi la replica celebră: „Foametea nu există decât dacă un
reporter BBC dă peste ea”. Astfel, trebuie să constatăm că, din
mai multe motive, ştirile cu adevărat relevante pentru viaţa
oamenilor, informaţiile esenţiale, de exemplu, pentru sănătatea
lor, nu-şi găsesc locul în spaţiul mediatic, fiind eliminate de
„info-divertisment” şi de „senzaţionalismul efemer”.
Probabil, modul de scriere şi de selectare a ştirilor are nevoie
astăzi de o regândire şi o reaşezare pe principiile fundamentale,
pe care nu le-au anulat nici chiar evoluţiile şi realităţile recente.
Iar situaţiile de criză pot fi folosite ca o oportunitate pentru a face
asta. O selecţie de titluri care au însoţit în media parcursul gripei
A(H1N1) ne poate ajuta să răspundem la câteva întrebări simple,
legate de folosirea adecvată a termenilor, de efectul fiecărei
relatări în parte, de măsura în care acestea informează cu justeţe
şi profesionalism.

GRIPA A(H1N1) ÎN TITLURILE ZILEI

Gripa porcină şi profilaxia ei, abordată la Academia de Ştiinţe a


Moldovei
Comunicate.md, 30 aprilie 2009
Gripa porcină a ocolit Republica Moldova
Flux, 8 mai 2009
Vaccinul pentru gripa porcină: periculos şi ineficient!
Logos.md, 30 septembrie 2009
Republica Moldova înregistrează primul său deces provocat de
gripa H1N1
Realitatea TV, 24 octombrie 2009

136
H1N1: 16 mii doze de vaccin contra virusului gripal A(H1N1) au
ajuns în Moldova
Radio Sănătatea, 26 octombrie 2009
Moldova identifică măsuri pentru a nu permite agravarea
situaţiei ce ţine de gripa pandemică
Moldpres, 2 noiembrie 2009
Declaraţia fracţiunii PCRM referitor la situaţia epidemiologică
prin gripa A/H1N1
ADEPT, E-democracy.md, 3 noiembrie 2009
Moldova în faţa pandemiei de gripă A (H1N1)
Europa Liberă, 3 noiembrie 2009
Gripa porcină ia amploare în Turcia, Afganistan, Republica
Moldova şi Germania
Paginamedicala.ro, 3 noiembrie 2009
Gripa pandemică A(H1N1)
TV Moldova 1, 5 noiembrie 2009
Gripa porcină atacă Moldova
Timpul, 6 noiembrie 2009
Republica Moldova: Virusul AH1N1 face ravagii în rândurile
populaţiei
Adevărul, 7 noiembrie 2009
Gripa pandemică provoacă nelinişte şi panică
Expresul de Ungheni, 8 noiembrie 2009
Alte 203 cazuri de gripă A H1N1, confirmate în Republica
Moldova
Mediafax, 9 noiembrie 2009
Tratarea bolnavilor de gripa A(H1N1) va fi gratuită din contul
fondului asigurării obligatorii de asistenţă medicală
Infotag, 10 noiembrie 2009

137
Gripa pandemică, panica şi procesele electorale – mână în
mână
Deutsche Welle, 11 noiembrie 2009
Panica generată de gripa A H1N1 în Ucraina şi R. Moldova ar fi
legată de alegeri
E-actual.ro, 11 noiembrie 2009
975 moldoveni contaminaţi cu virusul gripal A(H1N1)
Gripa.jurnal.md, 17 noiembrie 2009
Militarii din Republica Moldova primesc usturoi şi ceapă
pentru... combaterea virusului A H1N1
Ziua, 18 noiembrie 2009
În Moldova a ajuns preparatul antiviral „Tamiflu” contra gripei
A(H1N1)
Infotag, 18 noiembrie 2009
Gripa pandemică a ajuns la Cimişlia
Radio Media, 18 noiembrie 2009
25 de grame de ceapă şi 15 grame de usturoi pentru militari
contra gripei
ŞtireaZilei.md, 18 noiembrie 2009
Gripa pandemică bate în retragere
DECA-press 19 noiembrie 2009
Vaccinurile contra gripei A/H1N1 nu vor ajunge în Moldova
până joi, contrar promisiunilor...
Omega, 24 noiembrie 2009
Gripa de tip nou A(H1N1): ce trebuie să ştim despre ea?
Observatorul de Nord, 25 noiembrie 2009
Gripa panicoasă
Ziarul de Gardă, 26 noiembrie 2009
Focar de aviară la Străşeni. Simulări
Ziarul de Gardă, 27 noiembrie 2009

138
1182 de cazuri noi de gripă A(H1N1) în R. Moldova
Jurnal.md, 28 noiembrie 2009
Ultimul bilanţ al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii: Gripa nouă a
provocat peste 7.820 de decese în întreaga lume, 1 . 000 numai
în ultima săptămână
HotNews.ro, 28 noiembrie 2009
A murit al patrulea pacient roman bolnav de gripă porcină
ROL.ro, 30 noiembrie 2009
Bilanţ gripa porcină: 82 de persoane îmbolnăvite în ultimele 24
de ore, şase şcoli închise
ROL.ro, 30 noiembrie 2009
Medicament revoluţionar în tratamentul gripei A/H1N1,
descoperit în Republica Moldova
Adevărul, 1 decembrie 2009
Chişinăul primul loc la numărul de cazuri de infecţie cu
A(H1N1)
Jurnal.md, 1 decembrie 2009
De virusul gripal A (H1N1) s-au infectat şi lucrătorii medicali
Moldova Suverană, 1 decembrie 2009
Ministerul Sănătăţii se pregăteşte să înfrunte cel de-al doilea
val de gripă pandemică
Info-Prim Neo, 2 decembrie 2009
Medici sancţionaţi pentru moartea unei femei infectate cu A
(H1N1)
Jurnal.md, 3 decembrie 2009
A (H1N1) nu e atât de grav cum ni se pare
Alianţa Moldova Noastră, 4 decembrie 2009
Creşte numărul copiilor infectaţi cu virusul gripal A/H1N1
Omega, 4 decembrie 2009
Tot mai puţine cazuri de H1N1
Ştirile Noroc TV, 4 decembrie 2009

139
30% din populaţia regiunii transnistrene va fi contaminata cu
virusul А(H1N1)
Deca-press, 4 decembrie 2009
Gripa se răspândeşte printre copii
Info-Prim Neo, 5 decembrie 2009
A (H1N1) în 49 grădiniţe, 99 şcoli, 15 colegii, 13 universităţi
Jurnal.md, 7 decembrie 2009
Doar 40 de locuri în spitalele capitalei pentru cei cu A (H1N1)
Basarabeni.ro, 7 decembrie 2009
Campanie în şcoli: „Ştim cum să ne protejăm de gripa A (H1N1)”
Jurnal.md, 7 decembrie 2009
Sancţiuni pentru nerespectarea măsurilor de profilaxie şi
prevenire a gripei pandemice A (H1N1)
Moldova Suverană, 9 decembrie 2009
Situaţia privind îmbolnăvirea prin gripa A(H1N1) este relativ
stabilă
Info-Prim Neo, 9 decembrie 2009
Primul val de A(H1N1) în retragere
JurnalTV, 9 decembrie 2009
Moldova va primi de la România 500 mii doze de vaccin pentru
prevenirea îmbolnăvirilor cu virusul AH1N1
UNIMEDIA, 9 decembrie 2009
Numărul cazurilor de gripă A(H1N1) înregistrate de Laboratorul
Naţional scade
TV7, 10 decembrie 2009
Primele 150 mii doze de vaccin A(H1N1) au ajuns în R. Moldova
Jurnal.md, 12 decembrie 2009
În Chişinău, numărul cazurilor de suspecţie cu A(H1N1) este în
creştere
Moldpres, 14 decembrie 2009

140
A murit medicul infectat cu A (H1N1)
Jurnal.md, 14 decembrie 2009
În republică s-au înregistrat 2302 cazuri noi de gripă A(H1N1)
Noutăţi-Moldova, 15 decembrie 2009
Se desfăşoară campania de imunizare a populaţiei
Moldova Suverană, 16 decembrie 2009
Gripa pandemică nu scade din intensitate
Capitala, 16 decembrie 2009
Chiar dacă s-a răcit, în Chişinău cazurile de gripă pandemică
cresc
Moldpres, 21 decembrie 2009
Cu 100 mai mulţi bolnavi de A H1N1
Jurnal.md, 21 decembrie 2009
Un nou caz de deces de gripă pandemică a fost înregistrat în
Moldova
22 decembrie 2009
Numărul deceselor provocate de gripa pandemică a ajuns la 20
DECA-press, 22 decembrie 2009
Porcăria din jurul gripei
Alianţa Moldova Noastră, 25 decembrie 2009
Numărul bolnavilor de gripă pandemică este în descreştere
Info-prim Neo, 28 decembrie 2009
Olanda a anunţat sfârşitul epidemiei de gripă A(H1N1)
Moldpres, 29 decembrie 2009
Virusul A H1N1 atacă din nou
Jurnal TV, 29 decembrie 2009

141
Ştirea în câteva definiţii
„Dar ce înseamnă o ştire? Oricum nu ceva care ştim deja, sau
presupunem”, citim pe paginile romanului „Cel mai iubit dintre
pământeni”, de Marin Preda.
„Un câine a muşcat un om”. Asta e o ştire plictisitoare şi
obişnuită, inclusiv la Chişinău, unde într-o vreme, acest subiect a
fost unul constant în buletinele de ştiri. „Un om a muşcat un câine”.
Asta da ştire. Aceasta este definiţia tradiţională a unei ştiri,
formulată de jurnalistul american Charles Anderson Dana, încă în
secolul 19. „A face jurnalism înseamnă a anunţa vestea că domnul
Jones a murit unor oameni care nici nu ştiau că domnul Jones a
fost în viaţă”, este de părere scriitorul britanic G.K. Chesterton.
O definiţie alternativă sugerează că ştirea este răspunsul la
întrebările: Cine? Ce? Unde? Când? Şi Cum?
„Ştirea înseamnă o informaţie nouă asupra unui subiect de inte-
res comun. Toate definiţiile mai inteligente şi mai sentenţioase dez-
văluie preocupările autorilor lor”, este de părere Ian Hargreabves,
profesor de jurnalism la Universitatea din Cardiff şi fost editor la
„The Independent” şi „New Statesmans”.

Concepte-cheie pentru ştirea în situaţii de criză


Ştirile sunt despre oameni
5W1H. A nu se confunda cu H1N1. Formula 5W1H (Who?
What? When? Where? Why? How?), adică Cine? Ce? Când?
Unde? De ce? şi În ce mod? relevă întrebările cheie la care
trebuie să răspundă o ştire. În acelaşi timp, ştirile trebuie să aibă o
valoare umană, să prezinte o poveste. O „poveste bună” este uşor

142
de înţeles, este dinamică şi, mai ales, are o încheiere. Ea are un
început, un conţinut, dar şi un sfârşit, o morală, o concluzie.
Structura unei ştiri tip piramidă inversată este evidentă. O intro-
ducere rezumă evenimentul central sau evenimentele centrale.
Urmează elementele care vin în sprijinul evenimentului central.
Elaborarea introducerii pentru un material tip piramidă inversată
este destul de simplă, dacă articolul are doar unul sau două elemente
principale. Dificultatea creşte odată cu numărul de elemente. Când
trebuie menţionate mai multe elemente în primul paragraf sau în
primele două, trebuie evitată fraza extrem de lungă.
Surse şi citate
„Când e trezit în mijlocul nopţii, un pompier trebuie doar
să-şi tragă pantalonii şi să stingă incendiul. Reporterul trebuie să
spună unui milion de persoane cine a aprins chibritul”, spune
Mort Rosenblum, de la „Associated Press”.
Jurnaliştii nu prea pot produce dezastre sau procese de tribu-
nal răsunătoare, după dorinţă, ca să aibă despre ce să scrie.
Reporterii relatează, de obicei, în timp ce se întâmplă ceva sau
după ce s-a produs un eveniment. Ca să fie prezenţi, ei au nevoie
de surse. Iar ca să fie credibili, au nevoie de afirmaţii rostite de
persoane cu influenţă, autoritate, care inspiră încredere – şi asta
este cu atât mai necesar, cu cât situaţiile sunt mai dramatice.
Cercetările arată că trei lucruri fac o sursă credibilă: 1. Sursa
este o autoritate în domeniu. 2. Ea este percepută la fel de către
audienţă. 3. Este activă şi oferă sentimentul vitalităţii.
Iată câteva surse, utile şi chiar necesare în contextul relată-
rilor în situaţiile de criză.

143
Serviciile de urgenţă şi profesioniştii. Sunt o sursă arhicu-
noscută, dar, mai ales, pentru ziarele regionale sau provinciale,
foarte productivă.
Articolele de urmărire (follow-up). Acestea sunt o mult prea
neglijată sursă de subiecte de presă. În principiu, există trei tipuri
de articole de urmărire: articole de urmărire a unor ştiri minore,
care par a avea potenţialul de a se dezvolta, devenind subiecte de
mult mai mare importanţă; articolele de urmărire imediate, reali-
zate îndată după ce se întâmplă ceva; şi articolele de urmărire
întârziate, scrise după trecerea unei perioade de timp. Mulţi
reporteri trăiesc cu impresia că articolele de urmărire sunt
ineficiente, dar nu este aşa.
Observarea. Dacă eşti ochi şi urechi când mergi pe stradă
sau pur şi simplu îţi vezi de treabă, dacă eşti mereu pe fază pentru
a prinde un eventual subiect, te vei bucura de rezultate.
Întâlnirile. Oricât ar fi telefonul de folositor şi, deja, la înde-
mâna oricui, veţi găsi mult mai multe subiecte dacă veţi ieşi din
birou şi vă veţi întâlni faţă în faţă cu oamenii. Vor avea mai
repede încredere în dumneavoastră, vă vor spune mai multe şi se
vor întreţine cordial şi pe un ton neoficial cu reporterii. Acest
lucru e foarte important.
Oamenii. Lăsaţi oamenii cu care discutaţi să-şi spună propo-
ziţiile până la capăt. Evitaţi întrebările închise, la care pot răs-
punde cu un simplu da sau nu. În loc să întrebaţi, „Aţi ajuns
primul aici?”, spuneţi, „Povestiţi-mi ce aţi văzut când aţi ajuns”.
Amintiţi-vă că doriţi ca oamenii să vă povestească istorii sau să
vă spună detalii relevante.

144
Cineva spune ceva. Procedee de atribuire
Cuvintele „a zis” şi „a spus” sunt verbe neutre. Ne infor-
mează doar că frazele citate au fost pronunţate. Adesea, reporterii
caută alternative, dar problemă e că multe dintre aceste alterna-
tive nu sunt neutre. Cuvintele „a mărturisit” şi „a recunoscut” nu
ne spun doar că o anume frază a fost rostită, ci comunică mult
mai mult de cât atât. Ele se referă fie la faptul că cineva a fost
obligat să dezvăluie vreun amănunt până acum necunoscut, poate
chiar ruşinos; fie că persoana citată s-a decis, după o luptă cu
propria conştiinţă, să spună totul. Ambele variante sunt destul de
diferite de verbul „a spune”.
„A admis” implică, de asemenea, admiterea unei culpe, în
timp ce „a susţinut”, „a pretins” sau „şi-a menţinut declaraţia”
înseamnă, şi ele, că autorul nu crede ceea ce s-a spus. În schimb,
„a subliniat”, „a accentuat” şi „a evidenţiat” sugerează, toate, că
autorul este de partea vorbitorului. În mod similar, dacă cineva dă
explicaţii referitoare la unele acţiuni şi decizii pe care le-a luat, nu
scrieţi fără a avea motiv serios că „a încercat să-şi justifice”
acţiunile sau că „le-a apărat”. Aceste expresii ar fi potrivite numai
dacă persoana respectivă ar fi fost criticată în prealabil sau dacă
s-ar afla sub presiuni de altă natură pentru a da explicaţii.

O bună documentare
Este nevoie de o bună documentare pentru realizarea ştirilor
în situaţiile de criză.
Într-un subiect, cuvintele jurnalistului creează pentru cititori
o imagine. Şi această imagine se compune din detalii pe care le
observă jurnalistul în timpul documentării.
Un bun ghid turistic nu doar povesteşte, arată. Reporterii sunt
ochii şi urechile publicului, de aceea profesioniştii „arată”, nu

145
povestesc. Nu spuneţi că acest copil este fericit, arătaţi că părinţii
îi spun în fiecare noapte povestea de seară sau că nu au fost auziţi
să-i spună copilului „Închide gura!” sau „Fii cuminte!”. Nu relataţi
că acest oficial a fost furios, arătaţi-i furia prin descrierea expre-
siilor – faciale şi verbale – pe care le-a folosit.

Cu titlu de noutate – titlul în ştire


Titlurile în ştiri. Un titlu bun este informativ, incitant,
concret, concis, foloseşte cuvinte semnal şi este onest.
Titlul este textul cel mai citit într-un ziar. Un titlu este efi-
cient când spune mai puţin, dar sugerează mai mult.
Un titlu bun în ştiri se poate realiza, ţinând seama de: a) să
aibă un mesaj clar; b) mesajul să fie extras din elementele prin-
cipale ale ştirii; c) să fie o legătură strânsă între text şi titlul lui;
d) titlul să fie corect formulat, uşor de înţeles şi lipsit de echivoc;
e) titlul să-l atragă spre lectură pe cititor.
Un titlu ar trebui să fie: Informativ: să indice în câteva cuvinte
conţinutul articolului. Să răspundă la întrebări precum: Cine? Ce?
Unde? Când? Cum? Pentru ce? Cu cine? Incitant: sugerează şi
invită la lectură. Concret: informaţia este percepută de către citi-
tor fără prea mare efort. Sunt necesare cuvintele concrete. Concis:
„mult, în puţin”. Să folosească nişte cuvinte semnal, care explică
cititorului cine sunt protagoniştii ştirilor. Onest.
„Aşa cum este ilegal să pui preţuri false pe mărfuri, tot la fel,
titlurile nepotrivite reprezintă o ofensă morală”, consideră
F.J. Mansfield.
Tendinţele moderne de titrare solicită reporterilor şi editori-
lor titluri mai lungi. De ce? Pentru ca titlurile să fie mai uşor
găsite de motoarele de căutare on-line. Iată cum explică BBC

146
News de ce site-ul său publică, începând cu 20 noiembrie 2009,
titluri mai lungi, care depăşesc 31-33 de caractere, pentru mate-
rialele sale: „În ultimii ani, practicile SEO (Search Engine
Optimisation – optimizare pentru motoarele de căutare) au deve-
nit standard pentru cele mai multe companii cu activităţi on-line.
Dat fiind că cei mai mulţi utilizatori caută conţinuturi informative
prin intermediul motoarelor de căutare, precum Google, prin
intermediul reţelelor de socializare sau Twitter, publisherii vor să
se asigure că informaţiile lor ajung la public”.

Început şi sfârşit
În sumo, o luptă japoneză în care se confruntă nişte uriaşi ca
să se împingă unul pe altul în afara unui cerc, succesul este deter-
minat în proporţie de 80 la sută, spun specialiştii, de forţa primu-
lui contact. La una din primele Olimpiade ale timpurilor noi, într-
o cursă pe distanţă scurtă, a câştigat atletul care a luat startul de
jos, spre deosebire de ceilalţi concurenţi care au pornit de sus.
Deci, reuşita depinde mult de început.
Intro-ul este cel mai important paragraf al articolului. Îi poate
determina pe cititori să citească articolul până la capăt sau să-l
abandoneze în cel mai scurt timp pentru altul.
Intro-ul, deci, trebuie să capteze interesul cititorilor şi să dea
tonul articolului pe care îl precede.
Intro-ul trebuie să fie direct, ordonat şi clar. Atunci când
privesc un intro, cititorii au în minte o singură întrebare: „Să
citesc acest articol?”. E posibil ca răspunsul să fie „nu”. Detaliile
neesenţiale sau denumirile exacte ale funcţiilor unor persoane ori
surse pot aştepta până la paragraful doi sau mai încolo.

147
Împreună cu un intro reuşit, un articol bun are nevoie şi de o
construcţie echilibrată. Totul depinde de abordarea pe care o
îmbrăţişaţi, de unghiul sub care priviţi lucrurile, de ceea ce vă
interesează mai mult.
„Mă interesează mai mult să pun în evidenţă semnele luminii
decât ale întunericului; să vorbesc despre salvare decât despre
deznădejde, despre reverie decât despre depresie... Ceea ce mă
interesează pe mine nu este cum un tip care are succes se
prăbuşeşte sau cum un om sănătos se îmbolnăveşte, ci cum un
deznădăjduit îşi redobândeşte speranţa”, scrie Dumitru Crudu.
Şi finalul. Într-un serial celebru pe timpul Uniunii Sovietice,
unul dintre eroi spunea: „Întotdeauna se reţine ultimul cuvânt”.
Tot pe vremea ceea, un editor al unei reviste de largă circulaţie de
la Chişinău publica un subiect despre un pictor tânăr, care, deşi
nu era strălucit, reuşea să-şi vândă acuarelele. Era istoria unui
adolescent din Germania care îşi căuta identitatea. La citirea ulti-
mei corecturi înainte de tipar, editorul a eliminat ultima propozi-
ţie a istoriei, poate cea mai relevantă pentru cititori: „Numele
acestui tânăr pictor era Adolf Hitler”.
Iată aici una dintre cele mai bune fraze de final din istoria cu-
vântului tipărit, citată de David Randall. A fost scrisă de un ziarist,
american prin naştere, al ziarului londonez „Daily News”, J.A.
MacGahan, la sfârşitul uneia dintre corespondenţele sale dramatice
ce au relatat atrocităţile comise de turci împotriva bulgarilor în
1876. După o relatare seacă a măcelului din Batak, el trece în
revistă scena din curtea bisericii, unde mii de trupuri zac aşa cum
au căzut, „copii ce muriseră înfioraţi de groază şi teroare; tinere
fete ce muriseră plângând şi suspinând... mame ce muriseră încer-
când să facă scut pentru cei mici din propriile lor trupuri slăbite...
Nu există lacrimi, nici plânsete, nici bocete, nici strigăte de groază,

148
nici implorări de milă”. Şi apoi adaugă: „Recoltele putrezesc în
câmp, iar culegătorii putrezesc aici, în curtea bisericii”.

A scrie simplu şi exact – ştirile îi pot ajuta pe oameni să supra-


vieţuiască. Oamenilor le place să li se spună ştirile ca unui prieten
de alături. Ei vor relatări într-un limbaj simplu, de conversaţie. În
acelaşi timp, limbajul creează atitudini. Atunci când abordează
subiecte sensibile, jurnaliştii trebuie să folosească un limbaj
potrivit, constructiv, să nu alimenteze fricile, să nu determine
panică şi să nu nască prejudecăţi.
Din raţiuni numai de el ştiute, editorul din epocă al ziarului
„The Sun”, cotidianul britanic cu cel mai mare tiraj, se convinsese
că SIDA e o maladie care se transmite numai dependenţilor de
droguri şi homosexualilor. De câteva ori, statisticile guvernamen-
tale au fost falsificate cu bună ştiinţă pentru a sprijini această teorie.
Cea mai flagrantă ocazie a fost publicarea unui articol al cărui titlu
era: „Prin raporturi sexuale normale nu puteţi lua SIDA” – infor-
maţie oficială”. Articolul spunea, printre alte absurdităţi, că şansele
de a lua SIDA prin raporturi heterosexuale sunt „invizibile din punct
de vedere statistic. Orice altceva vi se spune este numai propagandă
homosexuală”. Mai întâi, SIDA nu se ia şi nu se transmite – persoa-
nele sunt cu HIV. În plus, HIV se transmite prin contact sexual, prin
sânge infectat şi de la mame infectate la feţi, dar în acest caz există
o şansă din trei ca nou-născuţii lor să fie infectaţi cu HIV. Pentru
următoarea zi era anunţat articolul „SIDA – înşelătoria secolului”.
În cele din urmă, numărul mare de proteste la adresa acestor articole
a dus la publicarea unei scuze – în josul paginii 28 a ziarului.
În acest caz, nicidecum izolat, avem de-a face cu un act
gazetăresc prin care cititorii au fost înşelaţi şi poate chiar puşi în

149
pericol. Teoriile şi ideile preconcepute n-au ce căuta în jurnalism.
Ziarele trebuie să lupte cu minţile închistate, nu să le încurajeze.

Umanizarea statisticilor
Într-un subiect consacrat consumului de droguri într-o capitală
europeană, reporterul cita cifra înregistrată oficial a numărului de
utilizatori de droguri: 30.000 de persoane. Şi adăuga: „Asta-i ca şi
cum la meciul de ieri seară dintre liderii campionatului, toţi specta-
torii din tribune ar fi fost consumatori de droguri”. Să găsim
asemenea „imagini” pentru puţinele cifre, pe care le vom integra în
text – iată un indicator al jurnalismului de calitate. Acum câţiva
ani, în Moldova, cele 75 de publicaţii şcolare existente aveau un
număr total de 44 941 de cititori – era ca şi cum fiecare locuitor al
raionului Donduşeni, inclusiv nou-născuţii, ar citi presa elevilor.
Pentru a fi relevante, cifrele au nevoie de context. 4,5 este
mult sau puţin? Să-i întrebăm pe adolescenţii în conflict cu legea,
pentru că durata medie a timpului petrecut de ei în pre-detenţie a
fost de 4,5 luni în anul 2008. Vom crea, prin urmare, un context
pentru cifrele-cheie din ştire sau relatare.
Cifrele înţelese sunt cele comparative. „M-aş referi la tarife.
Fiindcă nu pot aştepta 10 zile, las 1 400 de lei pentru 7 certificate.
Dacă să compar cu tarifele pentru apă din mun. Chişinău, chiar şi
după recenta lor majorare, cred că cu banii pentru cele 7 certifi-
cate aş putea să-mi plătesc cheltuielile pentru apă pe 2 ani de zile”,
citim într-un jurnal la „Europa Liberă” al lui A.natol Urecheanu.
Cifrele trebuie tratate cu rezervă. Eroul unui film mai vechi
afirmă chiar în primele imagini: „Dacă nu ar exista statistica, nu
am şti cât de bine trăim”. Un bun reporter este, deopotrivă, curios
şi sceptic.

150
Exprimarea cifrelor trebuie unificată, ca să putem compara
mai uşor cele 45,5 procente dintre copiii de până la 6 luni din
Moldova, care în 2005 erau alăptaţi în exclusivitate la sân, cu
aproape fiecare al doilea, anul următor. În acelaşi timp, folosirea
cifrelor comparative nu este suficientă pentru un subiect reuşit.
Un jurnalist profesionist explică semnificaţia acestora şi le trans-
formă în istorii umane. „În ultimii ani Moldova a pierdut câte un
sat la doua luni”. „În Moldova ar fi un raion de bolnavi mintal”.
Ce istorii extraordinare se află în spatele acestor titluri cu cifre! În
ultimii zece ani populaţia Moldovei a scăzut în medie cu 8 000 de
persoane anual, ceea ce constituie aproximativ echivalentul a şase
sate cu un număr de 1,3 mii de locuitori. Iar numărul persoanelor
cu tulburări mintale şi de comportament din Republica Moldova
este egal cu numărul de locuitori al raionului Ialoveni.

Sarcină practică
Scrierea unei ştiri cu diferite lead-uri, în baza aceloraşi informaţii
iniţiale (folosind exemplul filmului „Ziua Cârtiţei”). Aplicaţi aceste
abordări pentru scrierea unei ştiri despre un dezastru natural.
Intro-uri din relatarea lui Phil Connors în filmul „Ziua Cârtiţei”. Vă
amintiţi fiecare început nou al zilei de 2 februarie din celebrul film
„Ziua Cârtiţei” (Groundhog Day) (1993), în care personajul lui Bill
Murray, Phil Connors, trăieşte de mai multe ori aceeaşi zi? Phil
Connors, meteorolog de serviciu, este trimis să relateze de pe
teren, dintr-un cătun obscur aflat în centrul atenţiei o dată pe an,
de „Ziua Cârtiţei”. Pentru că a făcut acelaşi lucru în ultimii patru
ani, Phil nu face nici un efort sa-şi mascheze nemulţumirea. Rutina
anilor trecuţi se repetă până în zorii zilei următoare, când, după un
somn liniştit, eroul se trezeşte şi constată că ziua precedentă se
repetă. La început, Phil încearcă să profite şi să folosească acest
fapt în avantajul lui, dar apoi îşi dă seama că este blestemat să-şi
petreacă eternitatea în acelaşi loc, văzând aceleaşi persoane şi
făcând acelaşi lucru în fiecare zi...

151
Vă amintiţi şi cele câteva intro-uri – ordinar, agresiv, citându-l pe
Cehov etc., care au precedat relatarea sa despre Sărbătoarea
Cârtiţei?

Surse şi lecturi recomandate


1. Coman, Mihai. Manual de jurnalism (vol .I). Collegium. Media.
Iaşi: Polirom, 2001.
2. Coman, Mihai (coord.). Manual de jurnalism (vol. II). Collegium.
Media. Iaşi: 2001.
3. Ghid de stil cu norme etice pentru jurnalişti. Asociaţia Presei
Independente. Chişinău: Bons Offices, 2009.
4. Hartley, John. Discursul ştirilor. Iaşi: Polirom, 1999.
5. Randall, David. Jurnalistul universal. Ghid practic pentru presa
scrisă. Iaşi: Polirom, 1998.
6. Mallete, Malcolm F. (coord.). Manual pentru ziariştii din Europa
Centrală şi de Est. World Press Freedom Commitee. Asociaţia
Ziariştilor Români. Bucureşti: Fundaţia Soros pentru o Societate
Deschisă. Metropol, 1992. p. 25.
7. Guzun, Igor. Ciornei, Vsevolod. Omul, mai ales. Ghid de bune prac-
tici în domeniul jurnalismului pentru dezvoltare umană. Chişinău:
USM, CIJ, UNICEF, 2006.
8. Sardan, Ziauddin. Borin, Van Loon. Câte ceva despre mass-media.
Bucureşti: Curtea Veche Publishing, 2001.
9. Tuller, David. Cultivating Sources. Making news personal:
Covering Human Rights. Education, Health and Other Social Issues.
International Center for Journalists. 2004.

152
Tema 8

DE LA COMUNICAT DE PRESĂ LA ŞTIRE ŞI


ARTICOL CU DIMENSIUNE UMANĂ

9 Ce este un comunicat de presă?


9 Atenţie, în primul rând, la conţinut!
9 Comunicatul de presă este doar începutul…
9 Articol cu dimensiune umană: Când cei pe care îi cunoşti sunt
cu toţii „mama”
9 Copiii din posterul campaniei „O familie pentru fiecare copil”
s-au întors acasă

Ce este un comunicat de presă?


Un comunicat de presă este vehiculul cel mai rapid şi mai
comod pentru ca o informaţie despre o instituţie, o iniţiativă sau o
contribuţie să ajungă la public.
Serviciul Comunicate.md recomandă ca, înainte de a difuza
un comunicat de presă, autorii să se întrebe dacă textul poate fi
considerat ştire. Un comunicat de presă are scopul de a aduce la
cunoştinţa publicului informaţia dvs. Un bun comunicat de presa
trebuie să răspundă, la fel ca ştirea, la întrebările cheie: Cine? Ce?
Unde? Când? Cum? şi De ce?, oferind pentru media informaţii
utile despre organizaţie, produs, serviciu sau eveniment.
Principalele sugestii pentru elaborarea unui bun comunicat
de presă vizează conţinutul, editarea şi formatarea.

Atenţie, în primul rând, la conţinut!


Începeţi în forţă! Titlul şi primul paragraf trebuie să conţină
subiectul. Restul comunicatului trebuie sa conţină detaliile. Dacă
în câteva secunde nu atrageţi atenţia cititorului (reporterului),
comunicatul nu va avea efectul dorit.
153
Scrieţi pentru presă! Sunt situaţii în care mass-media, în
special cele electronice, vor publica comunicatul de presă fără
modificări sau cu foarte puţine schimbări. În acest caz, încercaţi
să prezentaţi subiectul aşa cum aţi vrea să fie spus mai departe.
Chiar dacă subiectul nu este preluat, poate face o bună impresie.
Nu orice subiect este o ştire. Entuziasmul faţă de un subiect
nu îi conferă acestuia neapărat valoarea de ştire. Trebuie să vă gân-
diţi la public. Mai consideră cineva că subiectul este interesant?
Evidenţiază ceva comunicatul de presă? Folosiţi exemple reale?
Prezentaţi întotdeauna fapte! Încercaţi să nu umpleţi comuni-
catul de presă cu exagerări, cu afirmaţii care nu se referă la fapte,
dar sună mai degrabă a laudă. Jurnaliştii sunt sceptici.
Alegeţi-vă contextul publicării comunicatului de presă! Încer-
caţi să vă sincronizaţi cu evenimentele sau cu problemele aflate în
discuţie publică. Asiguraţi-vă că subiectul comunicatului nu este
în afara preocupărilor societăţii.
Folosiţi diateza activă, nu pe cea pasivă! Diateza activă dă
mai multă viaţă comunicatului de presă.
Economia de cuvinte. Folosiţi doar atâtea cuvinte cât sunt
necesare pentru a prezenta subiectul. Evitaţi adjectivele de care
nu este neapărat nevoie. Excesul de limbaj îi distrage atenţia citi-
torului de la subiect. Fiţi concişi şi daţi valoare cuvintelor.
Aveţi grijă de limbajul specializat! Deşi în unele cazuri este
nevoie de acesta (cât se poate de limitat) pentru a face comuni-
catul cât mai uşor de găsit prin motoarele de căutare, încercaţi să
folosiţi un limbaj cât mai comun, astfel încât să atragă atenţia cât
mai multor cititori, nu doar anumitor specialişti.

Comunicatul de presă este doar începutul…


Se întâmplă ca un comunicat de presă să reprezinte un punct
de pornire pentru realizarea unor subiecte mai profunde şi mai

154
multi-dimensionale în mass-media. Aceasta este marea reuşită a
comunicatului. Un articol poate imprima o amprentă umană acţiu-
nilor relatate de comunicatul de presă, contextualizând informaţia.
Exemplele prezentate în continuare au fost inspirate din
comunicate de presă.

Articol cu dimensiune umană: Când cei pe care îi


cunoşti sunt cu toţii „mama”
Roxana are trei ani şi ochi albaştri ca rochia pe care a purtat-
o în această vară, în ziua în care a mers la plimbare în Grădina
Botanică de la Chişinău. Roxana, la fel ca şi alţi copii mici lipsiţi
de grija părintească, îi numeşte pe toţi adulţii pe care îi cunoaşte –
femei şi bărbaţi – cu un singur cuvânt, „mama”.
Şapte jurnalişti de la Clubul de Presă al
Acesta este alinea- Naţiunilor Unite în Moldova s-au plimbat, o
tul care poate servi jumătate de zi, la Grădina Botanică din
drept lead / Chişinău, împreună cu douăzeci de copii de la
paragraf de debut
pentru comunicatul Centrul de plasament temporar al copiilor de
de presă despre vârstă fragedă. Acţiunea a avut loc la 22 iulie
acţiune. 2004 şi a beneficiat de sprijinul Agenţiilor
ONU în Moldova.

În cele câteva ore de plimbare, copiii cu vârste între doi şi


patru ani, aflaţi temporar fără grija părinţilor, s-au jucat, au mers
de mână cu jurnaliştii şi cu asistentele sociale de la centru, au
desenat, au băut sucuri cu paiul şi au comunicat cu lumea din jur.
„Copiii care se află la centrul nostru au de toate – hrană,
haine, jucării, cărţi – pentru că instituţia beneficiază de o finan-
ţare bună”, a spus Irina Tofan, Director al Centrului de plasament
temporar al copiilor de vârstă fragedă din Chişinău. „Dar copiii
sunt întotdeauna bucuroşi să comunice cu cei din afară, să se

155
joace sau să mănânce o ciocolată împreună cu altcineva”, a
adăugat directorul.
În lipsa bărbaţilor în jur, aceşti copii le spun tuturor asisten-
telor sociale şi medicilor de la centru „mama” şi nu înţeleg încă
multe lucruri. Dar ştiu cum arată un camion, un struţ sau teatrul
de păpuşi, pentru că merg des în excursii dincolo de porţile cen-
trului, pe care îl numesc „acasă”.
Roma, un băiat care poartă chipiu albastru, a desenat cu creta
pe care i-au adus-o jurnaliştii două linii de vreo zece metri, lungi
ca aşteptarea părinţilor. Apoi le-a unit şi a spus că acesta este un
„lup”. „Desenează şi un iepure”. Şi Roma a desenat trei puncte,
mici-mici. Aceasta o fi închipuirea lui despre dimensiunile răului
şi binelui.
În câteva clipe, peste desenele lui Roma a trecut în fugă
Sergiu, cel mai energic băiat dintre toţi, ca să discute cu ceilalţi
maturi cu care nu reuşise încă să vorbească. „Comment ca va?” –
este întrebarea lui de serviciu. I-a adresat-o şi lui Giacomo
Pirozzi, cunoscutul fotograf italian care s-a aflat, câteva săptă-
mâni, în Moldova.
La despărţire, la ora prânzului, un copil a adormit în autobuz,
poate ca să-şi prelungească şi în vis plimbarea de dimineaţă.
Petru a plâns la despărţire. Zina, care era cea mai mare din grup,
de vreo cinci ani, a întrebat dacă mai venim şi a spus: „Să-mi
aduceţi un iepuraş”. Apoi a adăugat: „Dar mare, mare”. Să poată
lupta cu lupul desenat de Roma.
Igor Guzun / „The UN in MOLDOVA”
Magazine, July - September 2004

156
Copiii din posterul campaniei „O familie pentru
fiecare copil” s-au întors acasă
Lidia şi Alina s-au aflat de multe ori în spatele unor oameni
importanţi din ţara lor – la conferinţe naţionale sau cu ocazia unor
prezentări oficiale, deşi n-au prea avut ocazia să părăsească satul
natal Cazăneşti, raionul Teleneşti, situat la 80 de kilometri de
capitală. Aceşti copii au fost imaginea campaniei „O familie
pentru fiecare copil” şi astfel au făcut în postere şi broşuri încon-
jurul Moldovei. Împreună cu fratele lor Ion şi sora mai mare
Viorica, Lidia şi Alina reprezintă unul din exemple reuşite de
reintegrare în familie, după ce părinţii lor i-au plasat, în 2005, pe
trei dintre ei la gimnaziul internat din Cazăneşti datorită stării
grele în care se afla familia.
„M-am văzut într-o fotografie mare la televizor”, spune Lidia,
care are acum 8 ani, merge în clasa întâi şi se întoarce prima acasă
de la şcoală, înaintea Alinei, Vioricăi şi a lui Ion. Lidia se lipeşte
de mama şi îşi arată astfel fericirea cuminte de a fi iarăşi alături de
părinţi. Este puţin mai înaltă decât în poza făcută în luna mai, nu
mai ţine în mână ca acolo un motan, dar tot are grijă de cineva – de
trei câini tineri pentru care este omul cel mai apropiat.
Lidia îşi îndreaptă ochii albaştri spre televizorul cu ecran
mare în care s-a văzut în fotografie. Nina Cazacu, mama ei,
explică că televizorul s-a stricat şi acum îl folosesc pe altul mai
mic. „Trebuie să-l reparăm”, zice ea. Cuvintele ei puţine şi
domoale dau încrederea că o vor face-o în curând. Împreună cu
soţul ei Vitalie, care este dus azi să facă o fântână în sat, au
reparat şi lucruri mult mai importante şi mai complicate – viaţa
propriilor copii.
Alina Pascaru, asistentul social de la Teleneşti care a admi-
nistrat dosarul de reintegrare a copiilor familiei Cazacu, poves-
teşte că în acest caz a avut înţelegerea şi sprijinul mai multor

157
oameni. „Am vorbit mai întâi cu copiii care se aflau atunci în
gimnaziul internat din Cazăneşti, ca să ştiu dacă vor să se întoarcă
în familie. Apoi am discutat cu părinţii. Am evaluat condiţiile de
trai. Am reuşit să le oferim şi un ajutor – le-am cumpărat o vacă.
Au avut mai demult una, dar au trebuit s-o vândă”. La sat, într-o
familie cu patru copii laptele este principalul produs de supra-
vieţuire.
„Avem nişte capre, un mânz. Vaca e sănătoasă. Creştem raţe”,
dezvăluie Nina Cazacu cum se descurcă acum, când familia lor
este reîntregită din nou. „Copiii mă ajută la curăţenie. Îşi fac
lecţiile. Duc gunoiul de la animale şi au cam puţin timp de joc,
afirmă Nina. Când văd că merg mai greu copiii cu învăţătura, mă
duc la şcoală să văd ce se întâmplă”.
Chiar dacă ştiau că vor avea mult de lucru pe lângă casă sau
că nu vor purta întotdeauna haine noi, copiii familiei Cazacu s-au
bucurat foarte mult – cel mai tare dintre oamenii care le-au
influenţat soarta – că se întorc înapoi, de la internat în familie. „În
acest caz am conlucrat bine şi cu asistentul social din primăria de
la Căzăneşti, şi cu direcţia gimnaziului internat unde au fost plasaţi
copiii”, zice Alina Pascaru, care este unul din cei cinci asistenţi
sociali din echipa de la Teleneşti a proiectului UNICEF-UE
„Servicii sociale integrate pentru familii şi copii”.
Această echipă, reunită acum în Centrul de Asistenţă Socială
pe lângă Secţia de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului şi
Familiei din Teleneşti, a schimbat în bine destinul mai multor
copii şi familii. La fel s-a întâmplat în alte cinci regiuni ţintă ale
proiectului: în raioanele Hânceşti, Făleşti, Floreşti, Străşeni şi
municipiul Bălţi.
Directorul Centrului de Asistenţă Socială din Teleneşti,
Victoria Vicol, măsoară în destine umane rezultatele unui efort
comun: „Am reintegrat 56 de copii din gimnaziul internat în 35

158
de familii şi am ajutat la prevenirea instituţionalizării unui număr
de 50 de copii din 15 familii. Şi munca noastră continuă”.
Dacă aceste cifre, care arată importanţa creşterii copiilor într-
un mediu familial, sunt adunate cu celelalte obţinute la nivel de
ţară, se poate obţine un bilanţ încurajator. Numărul total al copii-
lor plasaţi în gimnaziile-internat din Republica Moldova s-a redus
cu 22 la sută, iar numărul copiilor noi plasaţi în internate în 2007
s-a diminuat cu 46 la sută faţă de anul precedent. Datele au fost
prezentate, în decembrie 2007, în cadrul Conferinţei Naţionale cu
genericul „O familie pentru fiecare copil”, la încheierea primului
an al reformei sistemului rezidenţial de îngrijire a copilului. De
pe posterul mare care se afla în spatele vorbitorilor Lidia şi Alina
din Cazăneşti priveau discret publicul prezent la conferinţă.
Acasă, în familie, Lidia îşi face planuri pentru după-amiază –
îşi aşteaptă fratele şi surorile de la şcoală ca să meargă cu sania,
cât mai ţine omătul. Alina, care e mai mare decât Lidia, are, la 12
ani, alte planuri de viitor. Vrea să fie doctor. Cu toţii însă, îm-
preună cu Ion, de 11 ani, şi cu Viorica, de 14 ani, au un plan
comun pentru viitorul apropiat: să fie împreună cu părinţii.

CREŞTEM MARI ÎN REPUBLICA MOLDOVA. UNICEF Moldova.


Chişinău, 2008.
http://www.unicef.org/moldova/ro/GrowingUp_UNICEF_rom.pdf

Sarcină practică
Creaţi un model de situaţie de criză, în care o instituţie publică a
decis să convoace o conferinţă de presă. Distribuiţi rolurile. O
echipă de tineri comunicatori scrie comunicatul de presă şi îl
prezintă. Cealaltă echipă participă în calitate de tineri reporteri la
conferinţa de presă şi redactează o ştire în baza comunicatului de
presă. Urmaţi în comportament recomandările manualului „The Art
of Managing Communication in a Crisis”.

159
Lecturi recomandate
1. Bazele relaţiilor cu mass-media. Ghid destinat beneficiarilor IREX-
CPP. Chişinău: Vector, 2006.
2. Coman, Cristina. Comunicarea de criză: tehnici şi strategii. Iaşi:
Polirom, 2009.
3. Libaert, Thierry. Comunicarea de criză. C.H.Beck. Bucureşti, 2008.
4. The Art of Managing Communication in a Crisis. UNICEF Handbook,
UNICEF, THOMSON FOUNDATION, 2008.
www.unicef.org/ceecis/UNICEF_Manual_ENGLISH_FINAL.pdf
(versiune în limba engleză),
http://www.unicef.org/ceecis/UNICEF_manual_communication_rus
sian.pdf (versiune în limba rusă).

160
Tema 9

RELAŢIA DINTRE JURNALIŞTI ŞI COMUNICATORI


ÎN SITUAŢIILE DE CRIZĂ

9 Ce aşteaptă în situaţiile de criză jurnaliştii de la comunicatori?


9 Ce aşteaptă în situaţiile de criză comunicatorii de la jurnalişti?
9 Cinci elemente cheie în tratarea mediatică a crizelor: rapiditatea,
personalizarea, alarmismul, simplificarea, internaţionalizare şi
localizare

Ce aşteaptă în situaţiile de criză jurnaliştii de la


comunicatori?
Transparenţă.
Rapiditate.
Imparţialitate.
Discernământ.
Disponibilitate pentru dialog.
Să facă legătura dintre conducerea instituţiei şi jurnalişti. Nu s-o
împiedice.
Colaborare permanentă, ori de câte ori are nevoie de informaţii.
Tratament egal faţă de mass-media.
Informaţii interesante.
Aspect plăcut.
Exclusivitate.
Profesionalism.

Ce aşteaptă în situaţiile de criză comunicatorii de la


jurnalişti?
Să fie documentaţi.
Să pună întrebări serioase.

161
Să nu-i hărţuiască.
Să fie politicoşi.
Să scrie despre partea relevantă a situaţiei.
Să fie oneşti.
Să înţeleagă că nu li se poate răspunde la toate întrebările.
Să accepte o relaţie corectă dar relaxantă.
Să fie de bună-credinţă.
Să fie imparţiali.
Să nu divagheze.
Să fie competenţi.
Să accepte loialitatea relaţiilor publice faţă de instituţie.
Perspectiva specialiştilor în relaţii publice: asigurarea, în
mod rapid şi onest, a informaţiilor solicitate de presă.
Perspectiva mass-media: în situaţiile de criză, jurnaliştii
trebuie să le ofere oamenilor informaţii care să-i ajute pe aceştia
să supravieţuiască.
Raportate la criză, instituţiile şi mass-media sunt doi inter-
locutori care nu au încredere unul în altul sau sunt chiar doi
adversari potenţiali, are sentimentul Thierry Libaert, mărturisit în
cartea „Comunicarea de criză”. Impresia este confirmată de jurna-
listul Phillippe Dessaint: „Noi, jurnaliştii, suntem convinşi că
directorii ne vor ascunde lucruri şi ne vor minţi; şi ei sunt con-
vinşi că vom face tot ce se poate ca să-i târâm în noroi. Nu
lipseşte nici un ingredient pentru ca ansamblul să derapeze şi, de
altfel, aşa se întâmplă destul de des”.
Elementele unei asemenea stări de lucruri se regăsesc şi în
realităţile de la Chişinău, unde cartea unui comunicator, timp de
mai mulţi ani purtător de cuvânt al unei instituţii responsabilă
pentru asigurarea ordinii de drept, se numea „Cum să te aperi de
jurnalişti?” (2002). Iar relaţia dintre jurnalişti şi comunicatori este

162
mai degrabă una bazată pe neîncredere decât pe parteneriat.
Lucrurile pot intra în normalitate atunci când aceşti doi actori ai
informaţiei nu vor fi nici aliaţi, şi nici adversari, ci se vor
comporta şi se vor trata unii pe alţii ca profesionişti.
Rolul mass-media este să informeze publicul, să relateze eve-
nimentele actualităţii. Este vorba despre un orizont de termen
scurt, iar prelucrarea se efectuează din punctul de vedere al
poveştii care trebuie prezentată. Mass-media reţine mai uşor rup-
turile decât tendinţele mai profunde, motivele de nelinişte decât
poveştile de succes. Adagiul jurnalistic, potrivit căruia jurnalul
abordează subiectul trenurilor care deraiază şi nu pe cel al trenuri-
lor care ajung la fix, se verifică perfect în perioadele de criză.
Thierry Libaert, „Comunicarea de criză”

Cele cinci elemente cheie în tratarea mediatică a crizelor,


identificate, cu argumente ştiinţifice, de profesorul Şcolii de
Înalte Studii de Ştiinţe ale Informaţiei şi ale Comunicării de la
Paris, Thierry Libaert, sunt prezentat pe scurt în continuare.
Le-am exemplificat cu unele realităţi decupate din imediata
apropiere.

Rapiditatea
Este vorba de rapiditatea de reacţie. Accidentul de maşină, din
27 noiembrie 2009, în care a fost rănit celebrul jucător de golf,
Tiger Woods, cel mai bogat sportiv din lume, a fost relatat mai
întâi de o reţea de socializare – Twitter – şi abia apoi de CNN.
Generalizarea mesajelor electronice, a telefoanelor mobile şi a
aparatelor de fotografiat digitale – cele trei aplicaţii pot fi cumu-
late pe acelaşi suport – face din fiecare martor sau victimă un crea-
tor potenţial de ştiri în situaţii de criză în timp real. Informaţia este

163
trimisă şi prelucrată rapid. Din teama de a pierde timp sau exclu-
sivitatea, informaţiile sunt transmise fără a fi neapărat verificate.

Personalizarea
Ordinul dat de Pierre Layareff jurnaliştilor de la „France Soir” se
aplică perfect în perioade de criză: „Ideile trebuie trecute prin
fapte şi faptele prin oameni”. Dacă este suportat de o persoană,
evenimentul se traduce mai uşor, efectul de atracţie şi de identifi-
care creşte. Chiar şi taifunurile au un nume: taifunul Morakot,
Taifunul Ketsana, Taifunul Parma etc. Scandalurile şi afacerile
poartă, de obicei, numele persoanelor cheie sau al locurilor în
care s-au derulat: de exemplu, scandalul „Băsescu a lovit un
copil” sau afacerea Watergate.
Agenda electorală din România a fost dominată, în noiembrie
2009, de un de filmul datat cu anul 2004, în care Traian Băsescu
pare că loveşte un copil. Agenţiile de monitorizare a presei afirmă
că această informaţie a fost, cu siguranţă, justificată din punct de
vedere editorial, fiind un subiect de interes public major. Însă mai
multe medii au publicat imaginile fără a proteja identitatea copi-
lului, fără a cere opinia celui implicat şi fără a verifica autentici-
tatea materialului. Potrivit unor experţi, filmul a fost difuzat de
1 500 de ori.
Afacerea Watergate este denumirea generică atribuită unui scandal
politic şi al unui imens succes mediatic (ziarul „Washington Post”
şi reporterii Bob Woodward şi Carl Bernstein, laureaţi ai premiului
„Pulitzer” pentru ancheta desfăşurată) al anilor 1970 din Statele
Unite care a dus la o criză politică-prezidenţială fără precedent,
culminând cu demisia preşedintelui Statelor Unite, Richard Nixon.
Numele de „Watergate” provine de la spargerea comisă la hotelul
omonim, ale cărei investigaţii declanşează scandalul.

164
Alarmismul
În studiul său asupra mass-media în accidentul de la Three Mile
Island, Eliseo veron subliniază deformarea informaţiei referitoare
la eveniment. Astfel, de la o ştire formulată în următorii termeni:
„Spargerea pompei de alimentare cu apă a unuia din sistemele de
răcire a unuia dintre cele două reactoare ale centralei nucleare de la
Three Mile Island (…) pare să fie la originea alertei generale”, jur-
nalul de la TF1 de la 29 martie 1979 anunţă: „Alertă generală ieri
dimineaţa într-o centrală nucleară din Statele Unite, în Pensylvania.
Ruptura sistemului de răcire a unui reactor a provocat o scurgere
reactivă”.
Se observă o alunecare destul de importantă a faptelor şi cuvin-
telor. De la ruperea unei valve a pompei de alimentare a circuitu-
lui de răcire, se ajunge la ruptura circuitului şi a „exploziei circui-
tului de răcire”.
Indicaţia iniţială „se pare că nu sunt victime” este inversată: „ar
putea exista victime”.
France Inter anunţă că „toate persoanele se întorc acasă”, RTL
informează că toţi locuitorii Harrisburgului au început să pără-
sească regiunea”.
Oare aceste afirmaţii nu se contrazic la fel ca titlurile date de
media din Moldova: „Vaccinul pentru gripa porcină: periculos si
ineficient!” şi, peste puţin timp, „Medicament revoluţionar în
tratamentul gripei A/H1N1, descoperit în Republica Moldova”?
Iată însă un exemplu de jurnalism care împinge faptele de la
accident la crimă. Ce credeţi despre următoarea ştire, datată cu
25 septembrie 2002? „Martor la crimă. În timp ce se îndopa la
masa festivă de la „Tracom”, Stepaniuc a privit cum „tractorul
viitorului” i-a strivit capul unui muncitor”.

165
Cităm ce crede despre asta omul de media Iulian Ciocan, în eseul
său „Lecturi primejdioase”: „Aşadar, ziarul scrie despre o festivi-
tate organizată la Uzina de tractoare, la care a fost invitat şi
liderul fracţiunii parlamentare a comuniştilor, Victor Stepaniuc şi
la care… a murit un muncitor. De ce consider că avem de-a face
cu o mistificare? În primul rând, nu este vorba de o crimă, ci de
un accident, fapt confirmat de mai toate ziarele care au reflectat
evenimentul. Un muncitor beat a strivit cu tractorul un alt munci-
tor, n-a făcut-o însă cu premeditare. În al doilea rând, nu se ştie
exact dacă Stepaniuc a fost martorul acestei tragedii, dacă el se
„îndopa” şi privea impasibil cum moare un reprezentant al prole-
tariatului. Spunând că Stepaniuc a fost „martor la crimă” (mai
reuşită d.p.d.v. stilistic ar fi fost sintagma „martorul crimei”).
Publicaţia proiectează subtil o parte din vină şi asupra deputatului
comunist, de parcă acesta ar fi un complice al tractoristului beat.
În realitate, acest accident nu are nici o legătură cu Stepaniuc, el
ar fi avut loc sau n-ar fi avut loc şi în cazul în care Stepaniuc nu
venea la festivitate. Nu sunt fanul comuniştilor şi nici admirator
al lui Stepaniuc, dar consider că nu e bine să facem exces de zel
şi să-i criticăm pentru nişte vinovăţii inventate. Ce credibilitate
are o publicaţie care amestecă ficţiunea cu realitatea?”
Simplificarea
Rolul jurnalistului este de a explica oamenilor faptele. Una dintre
dificultăţile importante ale comunicării de criză constă în parado-
xul unor constrângeri contradictorii. Mai întâi, necesitatea de a
oferi informaţie, de a traduce în termeni accesibili date ştiinţifice
şi tehnice. Este o tendinţă semnificativă în perioadele de criză. Se
întâmplă ca jurnaliştilor să li se vorbească despre „o totalitate a
radiaţiilor de lumină de diferite frecvenţe pe care le reflectă
corpurile şi care creează asupra retinei o impresie specifică” şi, în
acest caz, ei au datoria să le vorbească la rândul lor oamenilor,
simplu, despre „culoare”.

166
În faţa informaţiilor primite, oamenii caută repere simple în noia-
nul de contradicţii: Care sunt riscurile? Ce s-a întâmplat cu ade-
vărat? Cum pot fi evitate în viitor asemenea cazuri? Cine sunt
responsabilii?
Perspectiva recomandată în abordările media ale subiectelor de
criză pe planul limbajului este menţinerea unui echilibru între
simplitate şi expertiză.
Internaţionalizare şi localizare
Astăzi difuzarea informaţiei şi internaţionalizarea ei prin instru-
mente noi de comunicare şi, mai ales, prin Internet au devenit o
realitate. Crizele alimentare, crizele de mediu sunt fenomene
globale, însă efectele lor sunt resimţite cel mai mult pe plan local.
De exemplu, o relatare media despre încălzirea globală devine
mai valoroasă dacă menţionează, citând experţi în domeniu, că în
viitor „Moldova se va confrunta cu ierni mai calde şi mai umede,
dar cu veri şi toamne mai toride şi mai uscate. Prin analogie,
Moldova ar putea avea ierni ca în Anglia şi veri – ca în Grecia
sau Spania”.
Subiecte pentru discuţie
De ce presa este atrasă mai ales de evenimente „nefericite”?
Cum o criză poate fi transformată într-o oportunitate – contribuţia
mass-media.
Identificaţi o situaţie de criză. Formulaţi perspectiva comunicatorilor
şi perspectiva jurnaliştilor asupra acesteia. Vorbiţi despre probleme
şi despre soluţii.

Lecturi recomandate
1. Bazele relaţiilor cu mass-media. Ghid destinat beneficiarilor IREX-
CPP. Chişinău: Vector, 2006.

167
2. Coman, Cristina. Comunicarea de criză: tehnici şi strategii. Iaşi:
Polirom, 2009.
3. Libaert, Thierry. Comunicarea de criză. Bucureşti: C.H.Beck., 2008.
4. Managementul crizelor şi al situaţiilor de risc. Michael Regester,
Judy Larkin. Comunicare.ro. 2003.
5. The Art of Managing Communication in a Crisis. UNICEF
Handbook, UNICEF, THOMSON FOUNDATION, 2008.
www.unicef.org/ceecis/UNICEF_Manual_ENGLISH_FINAL.pdf
(versiune în limba engleză);
http://www.unicef.org/ceecis/UNICEF_manual_communication_rus
sian.pdf (versiune în limba rusă).
6. Mass-media între valori şi pericole profesionale. Alexandru Canţâr,
Vsevolod Ciornei, Igor Guzun, Nicolae Pojoga. Comitetul pentru
Libertatea Presei. Chişinău: 2003.

168
Tema 10

INTERVIUL

9 Unsprezece sugestii pentru a realiza un interviu bun


9 A intervieva un copil
9 Trei argumente pentru a nu intervieva un copil
9 Mai multe argumente pentru a intervieva un copil
9 Cum cerem un interviu de la un copil?
9 Cum vorbim copilului despre interviu?
9 Cum realizăm un interviu?
9 Discuţii individuale sau în grup?
9 Reguli pentru un interviu
9 Reacţiile psihologice ale copilului în timpul interviului
9 Întrebările trebuie să fie clare

„Orice interviu trebuie să-şi propună un scop clar şi un spe-


cific jurnalistic. El trebuie luat unui anumit interlocutor şi într-un
anumit moment. În mod normal, un interviu trebuie să exploreze
subiectul într-un mod inedit”, este de părere Michael Cherkland,
director BBC între 1987 şi 1992.
În jurnalism cuvântul interviu are două sensuri: metodă de
obţinere a unor informaţii şi gen ziaristic. Etimologia cuvântului
interviu provine din limba engleză: interview, care se poate tra-
duce şi cu întrevedere. Aceste două sensuri se suprapun. Interviul
este strâns legat de aproape toate genurile ziaristice, fiind un
mijloc de culegere al informaţiilor, o modalitate de realizare a
documentării. În acest caz, întrevederea nu este făcută decât în
vederea obţinerii de la o persoană chestionată informaţii, relaţii
despre problematica studiată. Spre deosebire de interviul propriu-
zis, rolurile participanţilor sunt complet diferite: „intervievatul
reprezintă obiectul investigaţiei, iar ziaristul subiectul cercetării”.

169
Interviul ca gen ziaristic propriu-zis se constituie dintr-o serie
de întrebări şi răspunsuri. El este o întrevedere solicitată, provo-
cată de ziarist. Rezultatul acestei întrevederi, convorbirea, este
publicat în presă, difuzat la radio sau televiziune. Interviu trebuie
să cuprindă următoarele etape: alegerea temei şi a interlocutoru-
lui, documentare, pregătirea întrebărilor, realizare şi redactarea
interviului.

Unsprezece sugestii pentru a realiza un interviu bun


• Fiţi pregătit!
• Stabiliţi regulile de intervievare de la bun început!
• Fiţi punctuali!
• Daţi dovadă de spirit de observaţie, fiţi perspicace!
• Arătaţi interes sincer pentru vorbele interlocutorului.
• Fiţi amabili!
• Ascultaţi cu atenţie, însă nu ezitaţi să interveniţi atunci când
nu înţelegeţi ceva!
• Tăcerea e de aur!
• Stabiliţi contactul vizual!
• Înainte de a vă lua rămas-bun…
• Recitiţi îndată după intervievare notiţele pe care le-aţi făcut!
În situaţiile de criză, persoanele cele mai vulnerabile sunt
copiii. Iată de ce ei au nevoie de o atenţie specială şi de un
tratament deosebit din partea reporterilor.

A intervieva un copil
„A pune întrebări revelatoare, reliefând doar esenţialul din
răspunsurile primite şi mergând direct la aspectele cele mai
umane ale poveştii” – astfel punctează un scriitor celebru, Garcia
Marquez, reperele unui interviu reuşit. Principiul director pentru
170
interviurile cu copii, promovat de UNICEF, este în consonanţă cu
„a nu dăuna”. Iar principala provocare pentru un reporter în
subiectele vizând copiii o reprezintă interviul cu un copil, a cărui
stare de bine este afectată.

Trei argumente pentru a nu intervieva un copil


A intervieva un copil supus violenţei sau aflat în altă situaţie
de risc este un lucru delicat şi chiar riscant pentru noi. Există cel
puţin trei argumente pentru a nu intervieva un copil:
• Copilul retrăieşte o trauma psihică
• Copilul ar putea fi hărţuit, mai târziu, de abuzator
• Copilul ar putea oferi informaţii inexacte.
Dacă un copil care răspunde la întrebările jurnalistului trăieşte
din nou momentele traumatizante şi suferă din această cauză, atunci
şi acţiunea reporterului poate fi calificată drept abuz. În cazul în
care subiectul dezvăluie identitatea copilului şi mărturiile lui pot
fi privite ca acuzaţii, atunci copilul ar putea fi urmărit de agresor
şi supus altor acte de violenţă. Nu vom uita asta în munca noastră
de reporteri.
Atunci când jurnalistul caută informaţii veridice, copilul nu
este singura sursă relevantă. Atunci când un jurnalist îndeamnă
copilul: „Spune ce s-a întâmplat?”, aceasta sună pentru copil ca un
ordin al unui adult. Oare este vorba de o decizie conştientă,
matură a copilului de a răspunde la întrebări? Nu, mai degrabă
este vorba de un raport de putere dintre un adult şi un copil. Iar
acesta este un abuz.
Nu este ilegal să intervievăm un copil sub 16 ani, dar de cele
mai multe ori nu este etic. Este vorba despre ceea ce se numeşte
consimţământ informat.
La fel, nu vom fotografia un copil, nici în cadrul privat, nici
în cel public, fără permisiunea părinţilor, a tutorelui sau a unui
171
reprezentant legal. Excepţie sunt situaţiile în care surprindem că
acest copil este agresat, este implicat într-un accident sau i se
încalcă drepturile. Şi vom folosi aceste poze dozat, fără ca acest
copil să fie recunoscut, doar pentru a restabili demnitatea copilu-
lui, drepturile lui, pentru a genera discuţii publice asupra unor
fenomene îngrijorătoare sau periculoase, şi nu în calitate de pro-
dus mediatic.

Mai multe argumente pentru a intervieva un copil


Copilul are dreptul să spună ceea ce crede şi ce simte atunci
când este vorba de persoana lui sau situaţiile care îl privesc.
Potrivit Convenţiei privind Drepturile Copilului, libertatea de
exprimare a copilului trebuie să fie realizată doar în interesul lui
superior şi fără a încălca drepturile altora.
Vom intervieva copiii nu pentru a ne amuza că ei „spun luc-
ruri trăsnite”, nu pentru a umple rubricile de „curiozităţi” şi „perle”.
Vom intervieva copiii pentru „a oferi voce celor neauziţi”. Dacă
violenţa se consumă undeva în spatele unor uşi închise, a inter-
vieva un copil supus violenţei înseamnă a face ca soarta lui invi-
zibilă să fie cunoscută de public. Şi interviul realizat de un jurna-
list poate fi, uneori, singura oportunitate pentru copil de a-şi face
cunoscută istoria.
Există mai multe argumente pentru a intervieva copiii:
• Cuvintele spuse de copii sunt credibile pentru public
• Copiii povestesc lucruri proaspete şi interesante
• Copiii oferă o perspectivă asupra realităţii diferită de cea a
adulţilor
• Unele subiecte – precum abuzul asupra copiilor, educaţia,
jocul – afectează mai mult copiii decât adulţii, iată de ce ei
trebuie să spună ce cred despre acestea

172
• Un interviu îi oferă copilului sentimentul propriei valori,
sporindu-i încrederea în propriile forţe şi abilităţi.
Putem, deci, folosi aceste motive pentru a intervieva copiii în
interesul drepturilor lor şi în interesul publicului.
IMPORTANT:
Ce vom facem pentru ca interviul să nu fie o experienţă trau-
matizantă pentru copil?
• Vom cere permisiunea persoanei responsabile de copil
(părinte, tutore)
• Vom intervieva copilul în prezenţa unui adult în care el are
încredere
• Vom urmări starea psihologică a copilului pe toată durata
interviului
• Vom renunţa la interviu, dacă retrăirea traumei îl face pe
copil să sufere.

Cum cerem un interviu de la un copil?


Îi spunem de ce avem nevoie. Şi nu uităm să-i comunicăm
pentru ce avem nevoie de acest interviu. Îi vom oferi timp să ana-
lizeze, împreună cu adulţii responsabili de soarta lui, consecinţele
cu care se va confrunta după ce discuţia va fi difuzată. Nu ne
folosim de oameni!
Dacă refuză, nu ne descurajăm. Găsim pe altcineva din această
comunitate care să ne vorbească. Schimbăm perspectivele din
care analizăm situaţia şi vom realiza subiectul! Puţine lucruri se
compară cu sentimentul că ne-am descurcat ca un profesionist,
reuşind în acelaşi timp să protejăm copilul.
Vom folosi metode corecte, deschise şi simple pentru a obţine
interviuri şi imagini. Atunci când este posibil, acestea trebuie să
fie obţinute conştient şi cu acceptul copilului sau al unui adult

173
responsabil, tutore sau asistent social. Nu vom plăti copiilor, părinţi-
lor ori tutorilor copiilor pentru materialul referitor la copil, cu excep-
ţia cazului în care aceasta este într-adevăr în interesul copilului.
Vom evita să dăm bomboane şi, mai ales, speranţe deşarte!
Nu este mandatul nostru să ajutăm direct, nu suntem asistent
social şi nu avem pregătire profesionistă pentru a consilia copilul.
Suntem siguri că vom avea timp pentru a urmări în continuare
evoluţia situaţiei lui? Că ne putem implica pentru a-l ajuta moral
şi material? Nu dăm speranţa că îi oferim dragoste, susţinere
morală, ajutor, relaţii la problema lui. Sarcina jurnalistului este să
relateze. Ne facem doar munca: onest şi profesionist.

Cum vorbim copilului despre interviu?


Mai întâi, vom adapta informaţia la vârsta copilului şi la
nivelul lui de înţelegere, Aceasta trebuie să includă:
• Scopul interviului
• Unde va fi difuzat, în ce ziar, la ce post de radio sau televiziune
• Despre ce vom vorbi
• Care va fi rezultatul interviului, ce ar putea urma după interviu
• Vorbim despre confidenţialitate
• Niciodată nu vom încuraja fals (cu scop ascuns) un copil
• Niciodată nu vom promite ceea ce nu vom fi în stare să-i
oferim (de exemplu, confidenţialitate totală sau să-i găsiţi un
membru al familiei).

Cum realizăm un interviu?


Vom intervieva copilul în mediul lui obişnuit, dar nu într-un
spaţiu care are pentru el conotaţii negative şi nici într-un cadru
formal: nu în cabinetul directorului de liceu, nu la sectorul de
poliţie. Copilul trebuie să se simtă în siguranţă în timpul discuţiei.

174
Vom face interviul cât mai scurt posibil. Pentru aceasta
putem afla cât mai multe informaţii înainte de interviu. Din ce
familie provine? Are familie? Ce mediu şcolar are? În ce relaţii se
află cu semenii? Cum este privit de adulţi? Ce susţinere are din
partea comunităţii, lucrătorilor sociali, poliţiei, profesorilor, medi-
cilor? Înainte de discuţie, vom încerca să înţelegem circumstan-
ţele în care a crescut copilul şi cum a evoluat viaţa lui.
În timpul interviului, aflăm, de asemenea, care sunt bucuriile,
dorinţele lui, activităţile preferate şi obiectele îndrăgite, persoanele
cu care îi place să comunice. Toate aceste detalii ne vor ajuta să
axăm subiectul media pe lucrurile cu adevărat relevante, pe dimen-
siunea umană: vom vorbi despre copil ca despre o fiinţă complexă,
dintr-o perspectivă pozitivă. Atunci când realizăm interviul, nu
uităm de detalii. Ele vor da valoare şi culoare relatării. „Magneto-
fonul este foarte folositor pentru a-ţi aminti cuvintele, dar nu
trebuie neglijat niciodată chipul interlocutorului, care poate spune
mult mai multe decât vocea lui, şi uneori tocmai contrazicând
vorbele”, scrie un laureat al Premiului Nobel pentru Literatură.
Într-un interviu cu un copil vom ţine cont de: tradiţii, prejude-
căţi, frustrările personale ale copilului şi relaţiile lui cu cei din jur.

Discuţii individuale sau în grup?


Cu excepţia cazului în care discutăm despre experienţa proprie
a copilului, ar fi mai bine să intervievăm copiii în grupuri mici.
Astfel, ei se pot simţi mai în siguranţă, se încurajează reciproc şi
interviul este mai mult o discuţie decât un interogatoriu.
De obicei, copiii sunt influenţaţi, controlaţi de adulţi, şi trebuie
să facă ceea ce le spun maturii să facă, iată de ce unii copii s-ar
putea simţi înspăimântaţi de intervenţia unui adult străin, chiar
dacă este un jurnalist cunoscut de toţi, şi nervos vizavi de ceea ce
doreşte reporterul de la el.

175
Reguli pentru un interviu
• Înregistrăm totul şi, în acelaşi timp, notăm reperele importante
ale discuţiei.
• Vom încerca să nu ne implicăm emoţional.
• Nu vom da speranţe deşarte.
• Vom încerca să înţelegem copilul, dar nu vom lua în nici un
fel atitudine. Doar îl ascultăm. Aici ne vor ajuta răbdarea şi
interjecţiile: „A-a-a..., într-adevăr..., da..., înţeleg..., trebuie să
fie greu...”
• Vom fi atenţi şi respectuoşi.
• Nu este treaba noastră să ajutăm direct. Doar vom relata şi
vom solicita intervenţii.
• Vom păstra contactul vizual – calm.
• Vom respecta intimitatea şi viaţa privată a interlocutorilor.
• Îi vom permite copilului „să conducă” interviul.
• Vom aştepta răspunsul la întrebări, nu ne vom grăbi să-l
formulăm în locul copilului.
• Nu vom interpreta spusele copilului.
IMPORTANT: Vom evita să adresăm copilului aflat în stare de
risc întrebarea „Cum te simţi?”. Cercetările spun că astfel de
întrebări sunt contraproductive şi pot face rău copilului.

Reacţiile psihologice ale copilului în timpul interviului


• Copilul poate fi speriat şi poate refuza să acorde interviuri.
Vom respecta această alegere a copilului.
• Retrăirea evenimentelor traumatizante în timpul interviului poate
avea un impact negativ asupra stării psihologice a copilului.
Jurnalistul trebuie să fie conştient şi pregătit să răspundă la
nevoia de siguranţă psihică a copilului în timpul interviului.
Interviul trebuie întrerupt, dacă devine prea dureros din punct de
vedere emoţional pentru copil, atunci când:

176
• copilul începe să plângă
• îşi frământă sau îi tremură mâinile
• îşi acoperă gura şi faţa cu palmele
• transpiră
• evită privirea în timpul discursului
• se joacă nervos cu obiecte mici.

Întrebările trebuie să fie clare


Întrebările jurnalistului îl pot ajuta pe copil să-şi amintească
pe parcurs mai multe informaţii decât a fost în stare să-şi amin-
tească imediat. De asemenea, prin întrebările noastre putem
influenţa copilul să dea informaţii, să conducem copilul spre un
răspuns aşteptat.
Interviurile repetate, cu întrebări sugestive, pot conduce la o
situaţie în care copilul oferă răspunsuri false şi confirmă lucruri pe
care intervievatorul doreşte să le obţină. Iată de ce deseori copiii
care trebuie să depună mărturie pentru un proces sunt înregistraţi
cu camera video şi nu sunt expuşi presiunii interogatoriului „pe
viu” de către avocaţi sau procurori în timpul şedinţelor de judecată.
O asemenea practică există deja şi în Republica Moldova şi este
promovată de Centrul Naţional de Prevenire a Abuzului faţă de
Copii. Iar profesioniştii în domeniu au propriul Ghid de audiere
legală a copiilor victime/martori ai abuzului şi neglijării.
Răspunsurile copilului într-o discuţie pentru presă trebuie să
fie înregistrate cu acurateţe, iar jurnalistul nu trebuie să le
influenţeze în nici un fel.

Sarcină practică
Formulaţi cinci întrebări pentru şeful Serviciului Protecţiei Civile şi
Situaţiilor Excepţionale al Ministerului Afacerilor Interne al Republicii
Moldova.

177
Adresaţi cinci întrebări Ministrului Sănătăţii al Republicii Moldova,
axate pe acelaşi subiect. Motivaţi logica întrebărilor.
Ce interes uman prezintă pentru oameni aceste întrebări? Cum trebuie
să procedaţi ca să aveţi mai multe şanse să obţineţi răspunsuri?
Realizaţi un joc de rol: un reporter intervievează un copil. Discutaţi
întrebările şi comportamentul jurnalistului.

Lecturi recomandate
1. Grigoryan, Mark. Manual de jurnalism. Centrul de Jurnalism Extrem.
Chişinău: Centrul Independent de Jurnalism, 2007.
2. Ghid de stil cu norme etice pentru jurnalişti. Asociaţia Presei Inde-
pendente. Chişinău: Bons Offices, 2009.
3. King, Larry. Secretele comunicării: cum să comunici cu oricine,
oricând şi oriunde. Amaltea. 2004.
4. A handbook of Reuters Journalism – A Guide to Standards, Style
and Operations: http://www.reuterslink.org/docs/reutershandbook.pdf
5. INTERVIEWING CHILDREN. A guide for journalists and other,
Save the Children, 2003.
6. VIOLENŢA ÎMPOTRIVA COPIILOR: CE ŞI CUM RELATĂM.
Ghid de bune practici pentru mass-media. Centrul Naţional de Preve-
nire a Abuzului faţă de Copil, UNICEF Moldova. Chişinău, 2006.
http://www.cnpac.org.md/fileuri/Ghid_Mass_Media_Violenta_Copii.pdf

178
Tema 11

REPORTAJUL – VIZUALIZARE,
AUTENTICITATE, CREDIBILITATE

9 Cinci recomandări pentru realizarea unui reportaj


9 Alegerea cuvintelor
9 Începutul şi sfârşitul unui reportaj
9 „Vasile, tu eşti Stamping out?”
9 Două texte fundamentale pentru analiză, scrise de Gabriel
Garcia Marquez: Reportajul – marea lecţie de jurnalism
9 Informaţiile pot salva vieţi

„Reportajul scris vizualizează informaţia, îi conferă autentici-


tate şi credibilitate”, afirmă Jean-Dominique Boucher, autorul
cărţii „Reportajul scris”.
În funcţie de actualitatea evenimentului, Jean-Dominique
Boucher vorbeşte de şase tipuri de reportaj:
Reportajul cald – eveniment neprevăzut (accident, căderea unui
meteorit); – eveniment prevăzut transmis în direct (declaraţia
unui oficial, o festivitate).
Reportajul rece – eveniment previzibil, care preceda prin sine un
alt eveniment previzibil (conferinţa de presă care anticipează
un concert).
Reportajul magazin – tratează un fenomen care se desfăşoară
într-un anumit mediu social (viata unei comunităţi).
Reportajul atemporal – despre un subiect cunoscut, de interes
permanent (inflaţie).
Reportajul de urmărire – stabileşte concluzii în urma unui
eveniment produs recent (alegerile parlamentare).

179
Reportajul relocalizat – eveniment recent care implică elemente
în relaţie cu un alt eveniment din trecut (protestul veteranilor
de război).

Cinci recomandări pentru realizarea unui reportaj


Prima recomandare:
Ziaristul trebuie să fie martor la eveniment.
Cea de-a doua recomandare:
Un reportaj relatează despre un eveniment care s-a produs într-o
anumită zi, la o anumită oră şi într-un loc anumit.
Recomandarea a treia:
Jurnalistul realizează reportajul îndată după consumarea eveni-
mentului.
Cea de a patra recomandare:
Reportajul nu numai relatează, ci şi vizualizează.
Recomandarea a cincea:
Individualizaţi, nu generalizaţi.

Alegerea cuvintelor
Sânge contaminat, dioxină, vacă nebună, risc de contaminare
şi deces, epidemie de proporţii, gripă fatală, rata de mortalitate
foarte înaltă, simptomatologie, pneumonia atipică, letalitate, poten-
ţialul agresiv al virusului, super-virus, 60.000 de măşti de unică
folosinţă, 20 de probe într-o zi de la pacienţii cu suspecţie, viru-
suri zoonotice emergente, diagnostic serologic, „Toma Ciorbă”,
carantină şi, chiar dacă lista continuă, se poate pune punct acestui
şir, citând statistica gripei noi în Moldova către 22 decembrie 2009:
19 decedaţi, 2 425 confirmaţi, 5 378 suspecţi, 2 575 negative.
Toate aceste cuvinte decupate din presă pot contribui la creşterea
180
sentimentului de nelinişte. În loc să calmeze, aceste cuvinte şi
imaginile pe care le conturează cuvintele acţionează ca amplifi-
catori de îngrijorare, frică, panică.
Şi ce rămâne din toate aceste cuvinte? Doar şocul, senzaţia.
„Au crescut literele cu care se scriu aceste cuvinte şi, pentru că nu
era suficient, au devenit şi colorate”, spune despre acest fenomen
Cristian Tudor Popescu, votat cel mai bun jurnalist în România
patru ani la rând în 2005-2008.
Cu ajutorul unei presiuni a cuvintelor şi a termenilor, panica
de provenienţă mediatică poate avea efecte nefaste. Impactul
panicii, cauzată, recent, de relatările despre gripa de tip nou, a
fost distructiv, de exemplu, pentru economia mexicană. Turismul
mexican, una dintre principalele surse de venit, a scăzut cu 80 la
sută. De asemenea, turismul spre Statele Unite s-a diminuat cu
peste 50 la sută şi spre Canada, cu peste 40 la sută. Şi turismul
european a avut de suferit, dar o apreciere cantitativă este dificilă
acum, datorită suprapunerii peste criza economică.
În asemenea situaţii de criză, jurnaliştii sunt puternici nu atât
prin exercitarea forţei pe care o au asupra minţii oamenilor obiş-
nuiţi şi asupra deciziilor responsabililor de politici, cât prin alege-
rile pe care le fac. Alegerile în favoarea unui jurnalism profesio-
nist, echilibrat, cu perspectivă umană, în defavoarea jurnalismului
care promovează senzaţionalismul, o unealtă a ziaristului care nu
ştie să realizeze un subiect obiectiv şi relevant, alegerile în
favoarea curajului şi responsabilităţii de a spune ce gândeşti şi de
a gândi ce spui – iată adevărata putere a jurnalismului.
Cu ce poate începe presa pentru a depăşi crizele? Să nu mai
accentueze stările de nelinişte, temerile, disperarea şi panica.
Ziarele pline de morţi şi tragedii, care au inspirat şi titluri literare,
în care şi inversia este valabilă, precum „Moartea citeşte ziarul”
(Mircea Dinescu) sau „Un cadavru umplut cu ziare” (C.T.

181
Popescu), nu ajută oamenii cu nimic. Este chiar adevărat ce spune
un erou din „Întâlnire cu Joe Black”, un film în care frumosul
înger al morţii, interpretat de Brad Pitt, vine să-l ia pe proprietarul
unui imperiu multi-media, William Parrish (Anthony Hopkins):
„A oferi ştiri şi reportaje este nu doar un privilegiu, dar şi o
responsabilitate”.

Începutul şi sfârşitul unui reportaj


Co-autoarea cărţii „Writing for Journalists”, Sally Adams,
dezvăluie cum să pui un cuvânt lângă altul astfel încât acestea să
fie citite până la punctul final, care încheie reportajul. „Începeţi
cu începutul”, astfel poate fi înţeles îndemnul de a răspunde la
câteva întrebări cheie, înainte de a începe relatarea:
• Care este cel mai uimitor fapt pe care l-aţi descoperit?
• Care este cea mai bună şi cea mai puţin cunoscută întâmplare?
• Care este cea mai neaşteptată declaraţie?
• Care este cel mai surprinzător detaliu, eveniment?
• Care este aspectul care conţine în cea mai mare măsură
răspunsul la întrebarea: „Hei, ştiaţi că…”?
Reportajele de calitate au un început, un cuprins şi un final.
Aşa cum un bucătar de top nu poate să gătească o mâncare extra-
ordinară din materie primă de proastă calitate, până şi un jurnalist
strălucitor are nevoie de ingredientele potrivite pentru a crea un
reportaj satisfăcător. Tony Harcup dezvăluie în „Journalism:
Principles and Practice” câteva – dacă nu toate – dintre elemen-
tele pe care le conţin în general reportajele:
• Fapte. Sunt diferenţa dintre textul unui reportaj şi opera unui
scriitor de ficţiune.
• Declaraţii. Dau viaţă materialului, adăugându-i autoritate,
dramatism sau forţă.

182
• Descrieri. Autorii buni de reportaje mai degrabă arată decât
spun. Lasă-l pe cititor să vadă şi el ce vezi tu, să audă ce auzi
tu şi să miroasă ce miroşi tu. Publicul are nevoie de detalii
concrete nu de generalizări.
• Poveşti. Acestea pot interesa, amuza, informa sau chiar şoca.
Ele ţin treaz cititorul.
• Opinii. În reportaje sunt prezente mai multe opinii decât în ştiri.
• Analize. Prezentarea opiniilor poate fi însoţită şi de analize.
Acestea pot aparţine unor persoane relevante în acest subiect şi
ajută la înţelegerea lucrurilor.
• Concluzia. Ea răsplăteşte cititorul că a ajuns la sfârşit, de
aceea concluzia nu trebuie să fie dezamăgitoare.

„Vasile, tu eşti Stamping out?”


Gripă aviară în satul Roşcani din raionul Străşeni. Nu vorbim
despre un focar adevărat, dar despre simularea unei situaţii excep-
ţionale. Ministerul Agriculturii, cu bani de la Banca Mondială, a
hotărât să testeze capacitatea Moldovei de confruntare cu virusul
aviar. Paul Hodorogea de la „Europa Liberă” a fost la Roşcani şi
a transmis următorul reportaj.
„Alinierea! Repede!” Ajuns la Roşcani, am întrebat două
femei care ieşeau din sat dacă ştiu că satul lor e în carantină. „Am
aflat şi noi prin alţii”. „Cum vă pare situaţia asta?” „Nu-i
normală, că e vorba de gripă”. Dar v-ar părea rău să renunţaţi la
găini?” „Nu, că tot vor dăuna pentru noi”. „E o situaţie foarte rea.
Acesta e un lucru foarte serios”.
Coordonatorul proiectului „Controlul gripei aviare”, Eugeniu
Voiniţchi, mi-a spus că pentru a face faţă focarului, în sat au venit
peste 100 de persoane echipate şi instruite: „Avem echipe de

183
medici veterinari, echipe de la medicina preventivă, de la situaţii
excepţionale, ministerul finanţelor, mediului”.
Pe Petru Rusanovschi, medic veterinar, l-am prins chiar când
oferea informaţii aşa-numitei grupe speciale: Stamping-out: „Grupa
Stamping out. Cine acesta-i la noi? Vasile, tu eşti Stamping out?
Da. Ei se ocupă cu dezinfecţia şi nimicirea păsărilor din focar”.
Mihail Şaitan, medic sanitar de la direcţia raională a serviciu-
lui veterinar Străşeni, mi-a spus ce anume nu se poate face în caz
de carantină: „Se interzice orice nuntă, cumătrie, circulaţia liberă
a persoanelor străine şi de a părăsi fără necesitate teritoriul,
pentru că orice persoană este posibil purtător de infecţie”.
Vadim Grinco, şeful secţiei profilaxie MAI, a venit cu echi-
pament şi corturi pentru a asigura buna desfăşurare a lucrărilor:
„Suntem accesibili pentru orice cetăţean ca să acordăm asistenţa
primară care se impune în diverse situaţii scăpate de sub control”.
Edvins Olsevskis, expert de la Banca Mondială, a spus că,
dacă ar fi fost vorba de un focar de gripă pandemică, ar fi fost
mai greu de lucrat, pentru că panica ar fi fost mai mare: „Scopul
principal al acestui exerciţiu este să vedem cât de bine sunt pregă-
tite instituţiile si echipamentul pentru astfel de catastrofe. Prima
mea impresie este bună. Chiar dacă ar fi vorba despre un caz real,
cred organizarea tuturor ar fi durat mai mult”.
Cât a durat experimentul, în sat n-a fost permisă intrarea nici
unui mijloc de transport.
„Europa Liberă”, 26 noiembrie 2009
Fişierul audio poate fi ascultat la adresa
http://www.europalibera.org/content/article/1888138.html

184
Două texte fundamentale pentru analiză, scrise de
Gabriel Garcia Marquez
Reportajul – marea lecţie de jurnalism
„Gillermo Cano mi-a dat prima mare lecţie despre cum se
scrie un reportaj, fiind de faţă redacţia în plen, într-o după-amiază,
când s-a dezlănţuit asupra oraşului o ploaie torenţială, care l-a
ţinut într-o stare de diluviu universal, timp de trei ceasuri fără oprire.
Puhoiul apelor, revărsate pe bulevardul Jimenez de Quesada de
pe coasta dealurilor, a măturat tot ce ieşea în cale, lăsând în urmă
o privelişte de cataclism. Automobilele de toate felurile şi tran-
sportul public au rămas paralizate acolo unde au fost surprinse de
dezastru şi mii de trecători s-au refugiat, îmbrâncindu-se pe
clădirile inundate până n-a mai încăput nici un om. Noi, redactorii
de la ziar, surprinşi de potop în momentul închiderii ediţiei, pri-
veam de la ferestrele mari tristul spectacol, fără ştim ce să facem,
cu mâinile în buzunare, ca nişte copii pedepsiţi.
Dintr-o dată, Gillermo Cano pare că se trezeşte dintr-un somn
adânc, se întoarce către redacţia siderată şi strigă: - Iată eveni-
mentul zilei! A fost un ordin nerostit, dar care s-a executat la
moment. Ne-am repezit toţi redactorii la posturile noastre de luptă
să facem rost prin telefon, de datele fragmentare pe care ni le
cerea Jose Salgar pentru a scrie pe bucăţi şi toţi împreună repor-
tajul despre potopul secolului. Ambulanţele şi maşinile poliţiei,
chemate pentru cazuri de urgenţă, au rămas imobilizate de
vehiculele paralizate în mijlocul străzilor. Prin case, conductele se
înfundaseră şi n-a fost de ajuns întregul efectiv de pompieri
pentru a face faţă urgenţelor. A fost nevoie să fie evacuate cu
forţa cartiere întregi, din cauza ruperii unui baraj din oraş. În alte
cartiere, canalizarea s-a stricat de tot. Trotuarele erau înţesate de
bătrâni invalizi, de bolnavi şi de copii sufocaţi. În toiul haosului,

185
cinci proprietari de bărci cu motor pentru pescuit au organizat la
sfârşit de săptămână un campionat pe bulevardul Caracas, cel mai
aglomerat din oraş. Jose Salgar ne repartiza aceste date culese la
moment nouă, redactorilor, care le preluam pentru ediţia specială,
improvizată din mers. Fotografii, cu apa încă şiroind pe imper-
meabile, developau clişeele în mare viteză. Cu puţin înainte de
cinci, Gillermo Cano a scris sinteza magistrală a celei mai drama-
tice ploi torenţiale care s-a abătut asupra oraşului. Când, în sfârşit
s-a oprit, ediţia improvizată a ziarului El Spectador, a circulat ca
în fiecare zi, doar cu o oră întârziere.
Gabriel G. Marquez,
„A trăi pentru a-ţi povesti viaţa”
(„Vivir Para Contarla” – sp.,
„Living to Tell the Tale” – eng.). 2008.

Informaţiile pot salva vieţi


Când Pacho Santos a văzut la televizor înmormântarea Dianei
şi deshumarea Marinei Montoya, şi-a dat seama că nu-i mai
rămânea altă alternativă decât să evadeze. Încă de pe atunci, îşi
formase o idee aproximativă despre locul unde se găsea. Urmă-
rind cu atenţie discuţiile, uneori imprudente, ale gardienilor şi cu
ajutorul altor trucuri de gazetar, ajunsese la concluzia că se află
într-o casă amplasată pe colţ, într-un cartier mare şi foarte populat
din partea de vest a oraşului Bogota. Camera lui, cu o fereastră
acoperită ce dădea spre exterior, era încăperea principală de la
etajul întâi. Şi-a dat seama că era o casă închiriată, probabil fără
contract legal, pentru că proprietăreasa venea la începutul fiecărei
luni să-şi ia chiria. Era singura persoană străină care avea acces
acolo, dar, înainte de a i se deschide uşa dinspre stradă, gardienii
îl legau pe Pacho cu lanţuri de pat, îl obligau, ameninţându-l, să
păstreze tăcere deplină şi închideau radioul şi televizorul.

186
Constatase că fereastra blocată din cameră dădea spre gră-
dina din faţa casei şi că exista o ieşire la capătul coridorului
îngust unde se afla baia, pe care o putea folosi oricând dorea, fără
să fie supravegheat, deşi, mai înainte, trebuia să ceară să fie scos
din lanţuri. La baie, aerisirea se făcea cu ajutorul unei ferestre
prin care se zărea o frântură de cer. Aşezată atât de sus, încât cu
greu puteai ajunge până acolo, dar destul de mare pentru a se
strecura prin ea. Până atunci, nu reuşise să descopere unde dădea.
În camera vecină, împărţită într-un fel de cabine din metal,
vopsite în roşu, dormeau gardienii care nu erau de serviciu. Erau
doar patru, organizaţi în echipe de câte doi, care se schimbau la
fiecare şase ore. Nu-şi ţineau armele la vedere, deşi le purtau mereu
asupra lor. Doar unul dormea pe jos, lângă patul matrimonial.
Oricum, nu se mai îndoia că se afla în preajma unei fabrici a
cărei sirenă suna de câteva ori pe zi. Socotind după lecţiile
repetate zilnic în cor sau după larma din recreaţii, era sigur că în
apropiere se găsea o şcoală. Odată, când a avut chef să mănânce
pizza, i-a fost adusă în mai puţin de cinci minute, încă aburindă,
de unde a dedus că, probabil, era pregătită şi vândută într-o
prăvălie din acelaşi cvartal. Ziarele le cumpărau, mai mult ca
sigur, de vizavi, în orice caz, de la un magazin mare, pentru că se
găseau acolo chiar şi reviste Time şi Newsweek. Noaptea, îl trezea
mirosul de pâine albă abia scoasă din cuptor, venind de le o
brutărie. Trăgându-i de limbă cu întrebări insidioase, a reuşit să
afle de la gardieni că, în jur, la nici o sută de metri de casă, se
aflau o farmacie, un service, două cârciumi, un birt, atelierul unui
cizmar şi două staţii de autobuz. Cu aceste informaţii şi datorită
multor altor frânturi puse cap la cap, a încercat să reconstituie, ca
într-un puzzle, tabloul căilor de evadare.
Unul dintre paznici îi spusese că, în cazul unui atac al poli-
ţiei, avea ordin să intre mai întâi la el în cameră şi să-l doboare cu

187
trei focuri trase aproape: unul în cap, altul în inimă şi altul în
ficat. De când aflase acest lucru, pusese deoparte o sticlă de un
litru, pe care se gândea să o folosească în chip de bâtă. Era
singura armă pe care o avea la îndemână.
Şahul – pe care învăţase să-l joace cu un talent remarcabil de
la un gardian – devenise pentru el un nou mod de a măsura
timpul. Un alt paznic, de serviciu, în octombrie, un mare expert în
telenovele, l-a iniţiat în viciul de a le urmări fără a se sinchisi
dacă erau bune sau proaste. Tot secretul era să nu se preocupe
prea mult de episodul de azi şi să-şi imagineze surprizele din
episodul de mâine…”
Gabriel G. Marquez, „Ştiri despre o răpire”
(„Noticia de un secuestro”). 2007.

Gabriel Garcia Marquez abordează, în „Ştiri despre o răpire”,


istoria actuală a Columbiei, relatând sechestrarea, în 1990, a
zece jurnalişti din ordinul lui Pablo Escobar, şeful cartelului de
la Medellin. Faptele au loc într-un climat de puternice tensiuni
sociale, marcat de ascensiunea traficanţilor de droguri. Cu măies-
tria sa narativă inconfundabilă, Garcia Marquez transformă un
reportaj într-un roman-cronică dinamic şi documentat, care
reflectă contradicţiile unei societăţi distruse de cel mai dăunător
drog: puterea oferită de banii prea uşor obţinuţi.

Sarcină practică
Realizarea unui reportaj. Formulaţi o propunere de reportaj.
Argumentaţi-o în trei propoziţii. Aici este nevoie de o idee potrivită la
un moment potrivit. Cum stabiliţi contactele? Ce prezentare şi ce
ilustraţii alegeţi pentru reportaj?
În ce măsură acest reportaj:
• Arată oamenii în acţiune?

188
• Lasă oamenii să vorbească?
• Este scris cu cuvinte puţine, dar cu multă acţiune şi dialoguri?
• Este dinamic?
Dacă aveţi în faţa ochilor aceste sugestii, formulate de profesorul
emerit Melvin Mencher de la Şcoala de Jurnalism a Universităţii
Columbia, atunci când scrieţi şi recitiţi un reportaj, nu veţi greşi
foarte mult.

Lecturi recomandate
1. A handbook of Reuters Journalism – A Guide to Standards, Style and
Operations: http://www.reuterslink.org/docs/reutershandbook.pdf
2. Grigoryan, Mark. Manual de jurnalism. Centrul de Jurnalism Extrem.
Chişinău: Centrul Independent de Jurnalism, 2007.
3. Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare. Volumul II.
Coordonator: Mihai Coman. Polirom, 2001.
4. Presa scrisă: o introducere critică. Keeble, Richard (coordonator).
Polirom. 2009
5. The News Manual Online, Volume 1: Basic Techniques, Volume 2:
Advanced Reporting: http://www.thenewsmanual.net/
6. McDowell, Ian. The Reuters Handbook for Journalists. Focal Press,
1992.
7. Reuters Foundation Reporters Handbook. UNDP, Reuters Foundation.
2006: http://www.reuterslink.org/docs/reportershandbook.pdf.

189
Tema 12

ILUSTRAREA CRIZELOR ÎN MASS-MEDIA

Fotografiile şi imaginile insuflă viaţă chiar subiectelor mor-


bide. Harry Evans, de la „Sunday Times”, consideră că există trei
condiţii pentru a verifica dacă o fotografie poate fi publicată:
dinamism, relevanţă şi profunzimea sensului. Şi, dacă una dintre
aceste condiţii nu este îndeplinită, fotografia trebuie respinsă.
Marea complicaţie a alegerii fotografiilor şi imaginilor pentru
subiectele media ce abordează situaţiile de criză este prezentarea
oamenilor (amprenta umană a evenimentului), fără a afecta stările
lor delicate, în care se află, deseori.
Imaginile şi textele prezentate în continuare sunt, în acelaşi
timp, material didactic pentru analize şi discuţii şi soluţiile pe
care le-au găsit, într-un anumit context, oamenii din media pentru
diverse situaţii de criză.

190
„Vânătorii gripei”: coperta revistei „Time”,
ediţia din 23 februarie 1998.

191
„Cum să salvăm Pământul”: coperta revistei „Time”,
ediţia din 26 aprilie 2000.

192
BBC News prezintă, la 7 iulie 2004, cronologia evenimentelor cheie
ale crizei, provocată de Sindromul Respirator Acut Sever (SARS),
începând cu semnalarea primului caz de SARS în China,
la 16 noiembrie 2002.

193
„NEWSWEEK”, 2000-2010 – Un deceniu în imagini.
Septembrie 2004. „În căutarea rudelor printre victimele luării de
ostatici la Beslan, în Rusia. Peste 330 de copii şi adulţi au fost ucişi
după ce un comando cecen a luat ostatici într-o şcoală din
apropiere de Vladikavkaz, iar forţele militare ruse au luat cu asalt
şcoala”. Imagine: Alexander Korolkov / AFP-Getty Images

194
„NEWSWEEK”, 2000-2010 – Un deceniu în imagini.
Decembrie 2004. „O femeie din sudul Indiei îşi plânge ruda
(stânga), care şi-a pierdut viaţa într-un tsunami devastator,
la 26 decembrie 2004, soldat cu aproape 230 000 de victime”.
Imagine: Arko Datta / Reuters-Landov

195
PREOŢII ŞI POLIŢIŞTII PÂNDESC GRIPA AVIARĂ
Moartea unui însemnat număr de păsări în ultimele săptămâni în satele din
judeţul Mehedinţi a creat de câteva zile spaimă în rândul oamenilor locului la
gândul că ele ar fi putut fi răpuse de către gripa aviară. Cu toate că analizele
primare efectuate de către laboratorul judeţean de specialitate au indicat alte
cauze, în principal decesul datorându-se pestei aviare şi al holerei, semn că
păsările fie că nu au fost vaccinate – chiar dacă există un program strategic
susţinut financiar de către stat – fie operaţiunea s-a făcut fără respectarea
normelor sanitar-veterinare.
Surprinzător, într-o astfel de situaţie de alertă, DSV Mehedinţi, instituţia
din teritoriu abilitată pentru prevenirea şi tratarea bolilor la animale şi păsări,
în primul rând a celor cu caracter epizootic şi în cadrul lor a zoonozelor –
adică a acelora care se transmit la om - a pasat răspunderea... poliţiştilor de
frontieră şi preoţilor. Potrivit indicaţiilor private de la Episcopia Severinului şi
a Strehaiei, duminică în bisericile din judeţ preoţii au sfătuit enoriaşii – foarte
puţini prezenţi la slujba religioasă din cauza întârzierii executării lucrărilor din
câmp – cum să prevină îmbolnăvirile din propriile gospodarii (…)
„România Liberă”, 12 octombrie 2005

196
„TIME”, 2005: „Gripa aviară revine” – Rovnoye, Ucraina.
„Păsările domestice sunt sacrificate în apropierea localităţii
Rovnoye din peninsula Crimeea, situată la aproximativ 800 km sud
de Kiev. După ce virusul gripei aviare a fost ţinut sub control timp
de doi ani, un nou focar de H5N1 a fost înregistrat în Ucraina, după
ce 153 de păsări au murit brusc la o fermă privată, iar alte 25 000
de păsări din gospodării au fost prinse şi sacrificate”.

197
„NEWSWEEK”, 2000-2010 – Un deceniu în fotografii.
Septembrie 2008. Imaginea colapsului economic din 2008.
„Un proaspăt şomer de la Lehman Brothers la oficiul londonez al
băncii la anunţul falimentului, la 15 septembrie, primul pas al
crizei economice mondiale”.
Imagine: Jeremy Selwyn / Evening Standard-ZUMA Press.

Info-Prim Neo, 17 ianuarie 2009: „Criza gazelor va fi discutată


astăzi într-un summit la Moscova”.

198
AFP, 11 ianuarie 2009: „Criza gazelor la final. Dependenţă -
Gazprom exportă prin Ucraina 20% din gazul consumat de
Uniunea Europeană”.

199
„YOU KNOW, AVIARA GRIPA”

Prim-ministrul l-a primit, ieri, la Palatul Victoria, pe noul director general al


Nokia România, Risto Meskus. Premierul l-a întrebat pe invitatul său dacă
postul din România reprezintă o provocare.
„Da, este o provocare. Şi este mai aproape de casă”, a glumit oficialul Nokia.
Pe acelaşi ton amuzat, dar foarte sigur pe el, Boc a continuat: „Yes, but you
know, aviara gripa...” Emil Boc se referea, probabil, la gripa porcină (swine
flu-n.r.), pe care a confundat-o cu gripa aviară, termen al cărui corespondent în
limba engleză nu l-a nimerit- bird flu. Replica lui Meskus: „Sunt foarte
sănătos!”
Dar şeful Executivului nu a vrut să se oprească aici. „You know, you not
choose. It comes, it goes”, a continuat el. Discuţia celor doi a fost înregistrată
şi postată chiar pe site-ul Guvernului…
„You know, aviara gripa”
„Evenimentul Zilei”, 22 mai 2009

200
Epidemiologul Tom Jefferson, pentru „Der Spiegel”:
„O industrie întreagă aşteaptă o pandemie”.
Der Spiegel, 21 iulie 2009.

201
Galerie foto „Der Spiegel”:
Răspunsul global la pandemia de gripă porcină
21 iulie 2009

„Der Spiegel”: Apariţia focarului de gripă porcină în Mexic,


în aprilie 2009, a creat haos pe aeroporturile internaţionale,
în timp ce autorităţile încercau să ţină sub control virusul.

202
„Der Spiegel”: „Industria de turism a Mexicului a intrat în criză,
după ce vizitatorii şi-au anulat călătoriile,
iar plajele au devenit goale”.

203
„Der Spiegel”: „Sărut pe timp de criză – mexicanii au început să
adopte măsuri de precauţie împotriva virusului mortal,
după anunţul oficial al primelor decese în ţară”.

„Der Spiegel”/AFP:
„Măştile de protecţie au devenit un lucru obişnuit”.

204
„Der Spiegel”/AP: „După conformarea primelor cazuri de gripă la
Tokio, în mai 2009, elevii au început să meargă la şcoală cu măşti
de protecţie”.

205
„Der Spiegel”/AP: „Se consideră că gripa de tip nou este
cauzată de virusul H1N1 – aceeaşi tulpină care a provocat
marea pandemie din 1918-1919”.

206
„Der Spiegel”/AP: „Experţii consideră că astăzi pandemia gripei de
tip nou poate avea consecinţe mult mai devastatoare decât ceea ce
s-a întâmplat înainte (al Doilea Război Mondial)”.

207
„Der Spiegel”/AP: „Vorbind despre viitorul pandemiei,
epidemiologul Tom Jefferson formulează câteva soluţii,
care includ, de fapt, nişte măsuri simple: „Copiii trebuie învăţaţi
să-şi spele mâinile, cu regularitate, acasă şi la şcoală… iar fiecare
aeroport trebuie să instaleze câteva sute de dispozitive de spălat.
Cei care coboară din avion şi nu-şi spală mâinile, trebuie opriţi de
către poliţia de frontieră”.

208
„Timpul”, 2 septembrie 2009

„Pandemia de gripă A în lume” / Pandemia de Gripe A en el mundo


Grafică de Guadalupe Cruz
„El Pais”, 7 septembrie 2009

209
„Începutul crizei: o alergare de cai” / La salida de la crisis:
una carrera de caballos
Previziuni asupra ritmurilor de relansare economică în opt ţări:
China, Statele Unite, Franţa, Spania, Marea Britanie, Japonia,
Germania şi Italia.
Grafică de GUADALUPE CRUZ, ALVARO ROMERO

„El Pais”, 1 decembrie 2009

210
„Gripa se extinde”.
Jurnal de Chişinău, 3 noiembrie 2009

211
„Virusul ucigaş”.
Jurnal de Chişinău, 6 noiembrie 2009

212
„Adevărul”, 1 decembrie 2009: „O nouă criză a gazelor depinde de
alegerile prezidenţiale din Ucraina”.

213
„Europa Liberă”, 1 decembrie 2009: „Criza colegiilor cu profil
pedagogic”. Fişierul audio poate fi ascultat la adresa
http://www.europalibera.org/content/article/1892627.html

214
VACCINAREA ÎMPOTRIVA GRIPEI A(H1N1)

Chişinău, 14 decembrie 2009 — Primul lot de 150 mii de doze de vaccin


contra gripei A(H1N1), donat Republicii Moldova de Guvernul României, va
fi distribuit în această săptămână, instituţiilor medico-sanitare din republică
pentru a începe vaccinarea populaţiei.
Ministrul Sănătăţii, domnul Vladimir Hotineanu, a fost prima persoană care s-a
vaccinat contra gripei pandemice, urmărind să îndemne populaţia, prin propriul
exemplu, să se vaccineze spre a se proteja de gripa de tip nou.

Lotul de vaccin va fi utilizat pentru vaccinarea grupurilor cu risc sporit de


infectare: lucrătorii medicali, pedagogii, lucrătorii Serviciului vamal,
Serviciului de grăniceri, structurilor de forţă, femeile gravide.

215
Lotul de vaccin a fost recepţionat de Centrul Naţional Ştiinţifico-Practic
medicină preventivă sâmbătă, 12 decembrie. Vaccinurile au fost supuse
procedurii de verificare a calităţii şi au fost înregistrate la Agenţia
medicamentului.

În cel mai apropiat timp Republica Moldova urmează să primească alte 350
mii de doze de vaccin contra gripei pandemice, donate de Guvernul României.
Populaţia va beneficia de vaccinare gratuit, adresându-se la medicul de familie.

Serviciul de Presă al Ministerului Sănătăţii


http://www.comunicate.md/

„Lecturi de iarnă cu ministrul vaccinat”.


„Ziarul de Gardă”, 24 decembrie 2009

216
„LE MONDE”: „În 2009, dezastre cu mai puţine decese”
25 decembrie 2009
En 2009, des catastrophes moins meurtrières

LE MONDE | 25.12.09 |

Février : des incendies font plus


de 200 morts dans l'Etat
australien de Victoria. Avril :
plus de 300 personnes périssent
dans le séisme de l'Aquila, en
Italie. Septembre : au moins 700 AP/Bullit Marquez
personnes sont tuées par un
Vendredi 9 octobre, au moins 181
tremblement de terre sur l'île de
personnes ont été tuées dans une
Sumatra, en Indonésie. Octobre série de glissements de terrain
: le typhon Parma fauche près de provoqués par des pluies
300 personnes aux Philippines.. diluviennes dans le nord des
Philippines, portant à plus de 540 le
En 2009, sur les onze premiers nombre de morts dans les
mois, 245 sinistres ont touché 58 intempéries qui ont frappé
millions de personnes et fait 8 900 l'archipel depuis deux semaines.
morts, selon un premier bilan établi
par le Centre de recherche en Car un des principaux
épidémiologie des sinistres (CRED), enseignements de la nouvelle étude
un organisme belge travaillant pour
l'Organisation mondiale de la santé
est la confirmation de l'étroite
(OMS). corrélation entre risques naturels et
changement climatique : 91 % des
Ces chiffres constituent, désastres de 2009 et 79 % des
paradoxalement, une bonne victimes lui sont directement
nouvelle. Ils marquent en effet une imputables.
très forte baisse par rapport aux
années antérieures. Depuis le début Tempêtes et inondations constituent
de la décennie, ils se situaient dans les risques majeurs, notamment en
des fourchettes beaucoup plus
hautes, avec par exemple, en 2008,
Asie où, cette année, 48 millions de
un total de 349 cataclysmes, 216 personnes en ont souffert. "Les
millions de personnes affectées et catastrophes climatiques restent en
235 000 morts. tête de liste et elles continueront à
affecter davantage de personnes
Une hécatombe due notamment au dans le futur", prévient Margareta

217
séisme du Sichuan, en Chine (près Wahlström, représentante des
de 90 000 victimes), et au passage Nations unies pour la stratégie
du cyclone Nargis en Birmanie internationale de réduction des
(plus de 20 000 morts et un million risques.
de sinistrés). En 2004, le tsunami
dont on s'apprête à commémorer le
De fait, les modèles du Groupe
cinquième anniversaire, le 26 ntergouvernemental d'experts sur
décembre, avait fait à lui seul l'évolution du climat (GIEC)
environ 220 000 morts. prévoient, avec la hausse des
températures, une accentuation des
Toutefois, ces statistiques „sous- phénomènes extrêmes :
estiment” l'impact des sécheresses, précipitations et inondations d'un
dont les effets se manifestent sur le côté, sécheresses de l'autre. En
long terme, souligne Debarati outre, les récentes observations
Guha-Sapir, directrice du CRED. La
sécheresse qui sévit depuis
satellitaires indiquent que l'élévation
plusieurs années dans la Corne de moyenne du niveau des mers, de 3,4
l'Afrique, au Kenya, en Somalie ou millimètres par an au cours des
en Ethiopie, menace ainsi de quinze dernières années, est
famine plusieurs dizaines de supérieure de 80 % aux prévisions.
millions d'habitants. Le réchauffement devrait aussi se
traduire par des cyclones plus
Un rapport publié au printemps par violents.
le Forum humanitaire mondial,
prenant en compte la malnutrition
et les maladies, évaluait à plus de
300 millions le nombre de
personnes frappées chaque année
par des catastrophes et par le
réchauffement.

218
Il n'y a pourtant pas de fatalité, "Il existe des moyens
même en face d'aléas naturels. éprouvés pour éviter les
"Les progrès dans la surveillance, morts et réduire les
la prévision et l'alerte, associés à dommages", insiste Olav
des réponses efficaces aux Kjorven, directeur du
situations d'urgence sur le programme pour le
terrain, sauvent des vies", développement des Nations
observe Michel Jarraud, secrétaire Unies, qui met en avant la
général de l'Organisation nécessité "de systèmes
météorologique mondiale d'alerte précoce, de normes
(OMM). Au cours du demi-siècle de construction adaptées et
écoulé, note-t-il, "alors que le de plans gouvernementaux
nombre de sinistres a de réponse aux situations de
considérablement augmenté, les crise".
pertes en vies humaines ont été
divisées par dix". Les systèmes d'alerte aux
cyclones ont ainsi fait la
Dans ce domaine, l'observation preuve de leur efficacité à
satellitaire joue un rôle crucial. Cuba qui, en 2008, a essuyé
"Pour les catastrophes liées à des cinq ouragans successifs,
phénomènes météorologiques, tout en ne déplorant que sept
c'est-à-dire les cyclones et les morts. Toutefois, la plupart
tempêtes, les nouvelles des pays en développement –
générations de satellites, qui qui sont aussi les plus
combinent les paramètres exposés – ne disposent pas
atmosphériques et océaniques, des infrastructures
permettent de mieux prévoir les techniques nécessaires.
événements extrêmes", indique
Pascale Ultré-Guérard, Prochain article : au Sri-
responsable des programmes Lanka, cinq ans après le
d'exploration de la Terre au tsunami du 26 décembre

219
Centre national d'études spatiales 2004, la prévention
(CNES). La détection d'anomalies s'organise autour des
de température à la surface des systèmes d'alerte et de la
océans permet ainsi d'anticiper la restauration des écosystèmes
formation d'un cyclone. littoraux.

En revanche, ajoute la Pierre Le Hir


chercheuse, pour les sinistres
d'origine géologique - séismes et
tsunamis -, dont les éventuels
signaux précurseurs sont mal
connus, les satellites sont encore
de peu de secours. Les dispositifs
d'alerte aux tsunamis reposent
plutôt sur des stations
sismographiques et des bouées
équipées de GPS.

220
„Criza ca oportunitate”.
Flux, 25 decembrie 2009

221
„Bebeluşii crizei devin scut anticoncedieri”.
„Adevărul de Seară”, ediţia de Arad, 1 decembrie 2009

222
„Time” – Anul 2009 în imagini: „SCANAREA FANTOMELOR –
Un scanner termal, instalat pe Aeroportul Incheon din Seul,
semnalează temperaturile înalte ale pasagerilor, pentru a ajuta la
prevenirea gripei de tip nou”.

223
Criza de identitate: Can I hide my identity can I play a role –
tablou de Tanni Koens.

224
POSTFAŢĂ

În viaţă, deci şi în jurnalism, crizele vin şi pleacă. Ceea ce


trebuie însă trebuie să rămână oricum este sentimentul unei
munci bine făcute. Manualul de jurnalism în situaţii de criză
poate fi o contribuţie la consolidarea acestui sentiment.

225
BIBLIOGRAFIE

1. Barus, Michel. Criye. Abordare psihologică clinică. Iaşi: Polirom,


1998.
2. Bazele relaţiilor cu mass-media. Ghid destinat beneficiarilor IREX-
CPP. Chişinău: Vector, 2006.
3. Bazele relaţiilor cu mass-media. Ghid destinat beneficiarilor IREX-
CPP. Chişinău: Vector, 2006.
4. Bertrand, Claude-Jean. Deontologia mijloacelor de comunicare. Iaşi:
Polirom, 2000.
5. Bouzon, Arlette. Comunicarea în situaţii de criză. Bucureşti: Tritonic,
2006.
6. Christians, Clifford G.; Fackler, Mark; Rotzoll, Kim B.; Mckee,
Kathy B. Etica mass-media. Studii de caz. Iaşi: Polirom, 2001.
7. Cibotaru, Viorel; Pasat, Ana. Jurnalistul între datorie şi conflict.
Chişinău: CCRE, 2005.
8. Coman, Cristina. Comunicarea de criză. Iaşi: Polirom, 2009.
9. Coman, Mihai (coord.). Manual de jurnalism (vol. II). Collegium.
Media. Iaşi: Iaşi, 2001.
10. Coman, Mihai. Manual de jurnalism (vol .I). Collegium. Media.
Iaşi: Polirom, 2001.
11. Conflictologie apicată pentru jurnalişti. Chişinău: CIJ, 2007.
12. Despre jurnalişti aşa cum sunt... Mass-media şi oficialităţile: între
legături primejdioase şi normalitate. Comitetul pentru Libertatea
Presei. Chişinău, 2003.
13. Ghid de stil cu norme etice pentru jurnalişti. Asociaţia Presei Inde-
pendente. Chişinău: Bons Offices, 2009.
14. Grigoryan, Mark. Manual de jurnalism. Centrul de Jurnalism Extrem.
Chişinău: Centrul Independent de Jurnalism, 2007.
15. Guzun, Igor. Ciornei, Vsevolod. Omul, mai ales. Ghid de bune prac-
tici în domeniul jurnalismului pentru dezvoltare umană. Chişinău:
USM, CIJ, UNICEF, 2006.
16. Guzun, Mihai. Toleranţa politică şi etnică din perspectiva mediatică.
Chişinău: CCRE Presa, 2005.

226
17. Hartley, John. Discursul ştirilor. Iaşi: Polirom, 1999.
18. Interviewing Children. A guide for journalists and other, Save the
Children, 2003.
19. King, Larry. Secretele comunicării: cum să comunici cu oricine,
oricând şi oriunde. Amaltea, 2004.
20. Libaert, Thierry. Comunicarea de criză. Bucureşti: Editura C.H. Beck,
2008.
21. Mallete, Malcolm F. (coord.). Manual pentru ziariştii din Europa
Centrală şi de Est. World Press Freedom Commitee. Asociaţia
Ziariştilor Români. Bucureşti: Fundaţia Soros pentru o Societate
Deschisă. Metropol, 1992. p. 25.
22. Randall, David. Jurnalistul universal. Ghid practic pentru presa
scrisă. Iaşi: Polirom, 1998.
23. Regester, Michael; Larkin, Judy. Managementul crizelor şi al situa-
ţiilor de risc. Editura Comunicare.ro, 2003.
24. Runcan, Miruna. Intrtoducere în etica şi legislaţia presei. Bucureşti:
All Educational, 1998.
25. Sardan, Ziauddin. Borin, Van Loon. Câte ceva despre mass-media.
Bucureşti: Curtea Veche Publishing, 2001.
26. Stepanov, Georgeta. Cadrul legislativ al presei din Republica
Moldova. Chişinău: FJŞC, 2000.
27. Stepanov, Georgeta. Inserţie în social – obiectiv primordial al mass-
media. // Studia Universitatis, nr. 1 (11), Chişinău, CEP USM, 2008;
0.8 c.a.; pp. 165-167.
28. Stepanov, Georgeta. Responsabilitatea socială a jurnalistului TV în
societatea de tranziţie. //Panoramic TV, nr. 4-5, aprilie-mai, 2004;
0, 7 c.a.
29. Stepanov, Georgeta. Responsabilitatea socială a jurnalistului: valori
şi atitudini. Analele ştiinţifice ale USM. Chişinău: CEP USM, 2005.
30. Tuller, David. Cultivating Sources. Making news personal: Covering
Human Rights. Education, Health and Other Social Issues. Interna-
tional Center for Journalists. 2004.
31. Violenţa împotriva copiilor: ce şi cum relatăm. Ghid de bune prac-
tici pentru mass-media. Centrul Naţional de Prevenire a Abuzului
faţă de Copil, UNICEF Moldova. Chişinău, 2006.

227
32. Лазутина Г. В. Основы творческой деятельности журналиста.
Москва, 2000.
33. Лазутина, Г. В. Профессиональная этика журналистики. Москва,
2000.
34. Малькова, В. К.; Тищков В. А. Этичность и толерантность в
средствах массовой информации. Москва: ИЭА РАН, 2002.
35. Ратинов, А. Р. Кроз, М. В. Ратинова, Н. А. Ответственность за
разжигание вражды и ненависти: психолого-правовая характе-
ристика. Москва: Юрлитинформ, 2005.
36. A handbook of Reuters Journalism – A Guide to Standards, Style and
Operations. http://www.reuterslink.org/docs/reutershandbook.pdf
37. A handbook of Reuters Journalism – A Guide to Standards, Style and
Operations: http://www.reuterslink.org/docs/reutershandbook.pdf
38. http://www.cnpac.org.md/fileuri/Ghid_Mass_Media_Violenta_Copii.pdf
39. Pavel, Dan. Preliminarii epistemologice la teoria crizei. Aspecte ale
crizei, Sfera Politicii, nr. 133, versiune integrală disponibilă on-line
http://www.sferapoliticii.ro/sfera/133/art02-pavel.html
40. The Art of Managing Communication in a Crisis. UNICEF
Handbook, UNICEF, THOMSON FOUNDATION, 2008.
www.unicef.org/ceecis/UNICEF Manual ENGLIS FINAL.pdf
(versiune în limba engleză); http://www.unicef.org/ceecis/UNICEF
manual communication russian.pdf (versiune în limba rusă).

228