Geniul şi genialitatea / editorial Adrian Iorgulescu

          Bach, Beethoven, Mozart, Wagner, Debussy, Stravinsky, Enescu. Dar

şi Palestina, Monteverdi, Händel, Haydn, Schubert, Berlioz, Brahms, Chopin,
Mahler, Ceaikovski, Messiaen, Bartók… Câtă asemănare şi câtă deosebire
între aceşti “monştri sacri” ai muzicii. Cu un termen folosit de G. Călinescu,
ceea ce îi apropie esenţialmente este congenialitatea. Într-adevăr, în sensul
unor afinităţi manifeste de factură spirituală, electivă, axiologică, sâmburele
fabulos al genialităţii, în variile sale forme, frapează şi impune la toţi.

Care este diferenţa, însă, dintre talent şi geniu? A spune că geniul este
superior, doar fiindcă dotarea sa nativă o depăşeşte pe cea a talentului, ori
că intensitatea pulsaţiei interioare sau a acţiunii sale demiurgice au caracter
de excelenţă, este adevărat, dar prea vag pentru o explicaţie de fond. S-a
acreditat de mult teza potrivit căreia anumite legi ale metabolismului creator
se desfăşoară mai intens la geniu. Că ponderea factorului spontan
prevalează (intuiţia, fantezia, receptivitatea, puterea expresivă, însuşirea de
a reţine ori de a oglindi aspectele originale şi semnificative ale realităţii etc.)
şi, ca urmare, producţia sa vădeşte un plus de vitalitate, de autenticitate. Un
rol la fel de însemnat s-a constatat că îl au capacitatea de concentrare, de
abstractizare, viziunea, meşteşugul (în accepţia de tehnică de lucru). S-a
sesizat, de asemenea, supleţea capacităţii de reprezentare la geniu,
comparativ cu talentul, legându-se aceasta de faptul că geniul este artist în
toate circumstanţele existenţei sale, în vreme ce talentul doar sporadic,
ultimul păstrând mai dese tangenţe şi contingenţe cu lumea şi cu valorile
comune. T. Vianu susţine, astfel, că “în cazul talentului funcţiunile artistului
se pot suspenda mai îndelung şi se amestecă mai puţin cu substanţa
generală a vieţii sale. Geniul rămâne, însă, artist chiar în momentele mai
îndepărtate de exerciţiul propriu-zis al artei lui şi îşi hrăneşte în chip mai
amplu lucrarea din materia întregii sale vieţi sufleteşti.”

Măreţia geniului provine mai cu seamă din amplitudinea şi

generozitatea ideilor şi mesajelor sale, din aspiraţia nobilă de a atinge
frumosul absolut, de a se contopi cu el şi de a exprima idealurile perene ale
umanităţii. Artiştii geniali şi nu cei talentaţi au produs capodopere, au făcut
epocă, au generat modele, au deschis noi direcţii, au pus bazele unor stiluri,
curente sau mişcări artistice majore. Ei s-au identificat în percepţia colectivă
cu “făcătorii” de sens, cu promotorii de valoare, cu adevăraţii “ziditori” ai
culturii universale. Din acest motiv, opera lor se bucură de o recunoaştere şi
de o preţuire unanimă şi perpetuă. Grăitoare – în context – sunt punctele de
vedere exprimate pe marginea subiectului de mari autorităţi în domeniu.
Spicuiesc, la întâmplare, câteva dintre ele:
  

 “Nu există geniu, acolo unde nu se află un grăunte de nebunie.”

(Seneca);
 “Marile genii au împărăţia lor, izbucnirea lor, mărirea lor, victoria lor,
strălucirea lor şi n-au nevoie deloc de măreţii trupeşti, cu care nu au
nici o legătură. Geniile sunt percepute nu cu ochii, ci cu spiritul. Şi
aceasta ajunge.” (Pascal);
  “Invenţia este unica dovadă a existenţei geniului. Fiecare condiţie

umană îşi are datoriile, primejdiile şi distracţiile ei, pe care numai un

geniu le poate depăşi.” (Vauvenargnes);
 “Credem, în genere, că un geniu e capabil să facă orice, deşi nu e în
stare să facă decât anumite lucruri.” (Goethe);
  “Geniul este acea putere a omului care dă legi şi reguli prin purtarea şi

acţiunile sale.” (Ibidem);

 “Un cărturar este cel care a învăţat multe. Un geniu este acela de la
care omenirea învaţă ceea ce el nu a învăţat de la nimeni.”
(Schopenhauer);
 “Ceea ce atinge geniul şi, prin urmare, ar trebui să fie măsura sa este
înălţimea la care s-a putut avânta, atunci când timpul şi dispoziţia îi
erau favorabile, şi care va rămâne veşnic inaccesibilă talentelor
obişnuite.” (Ibidem);
 “Geniul se deosebeşte de un simplu talent, a cărui trăsătură
caracteristică constă într-o îndemânare şi o ascuţime mai pronunţată
în domeniul cunoaşterii discursive, decât în cel al cunoaşterii intuitive.
Individul talentat gândeşte mai repede şi mai bine decât alţii; geniul,
dimpotrivă, contemplă o altă lume, ideal diferită de a celorlalţi. De
fapt, el nu face decât să contemple mai adânc lumea ce li se
înfăţişează şi celorlalţi, cu deosebirea însă că aceasta se reflectă în
creierul lui mai obiectiv, adică mai pur şi cu mai multă claritate.”
(Ibidem);
 “Geniul este talentul (darul naturii) care prescrie reguli artei. Întrucât
talentul însuşi, ca facilitatea productivă înnăscută a artistului aparţine
naturii, am putea spune că geniul este dispoziţia înnăscută a sufletului
(ingenium) prin care natura prescrie reguli artei.” (Kant);
 “A face cu uşurinţă ceea ce e greu pentru alţii, iată talentul. A face
ceea ce este imposibil talentului, acesta este geniul.” (Amiel).

Lăsând deoparte definiţiile clasice, se pune întrebarea ce mai semnifică şi

reprezintă noţiunea discutată pentru cei mulţi, de azi. Trăim într-o lume a
falsurilor, a surogatelor, a imposturii, a pseudovalorilor, a celebrităţilor
sezoniere, perisabile, de consum. Schizofrenia axiologică e pe cît de extinsă,
pe atât de contaminantă. Sunt consecinţele comunicaţionale ale unei
societăţi de tip spectacular, puternic mediatizate, masiv manipulate. Este o
realitate: condiţia umană presupune idolatria. Avem nevoie de idoli, de
“călăuze”, de exerciţiu admirativ, de modele. Din păcate, reperele actuale
(staruri şi starlete) – impuse prin mass-media – sunt, de regulă, imagini ale
succesului, fără conţinut, simple figuri efemere. Epoca noastră, a
modernităţii tardive e dominată de o adevărată inflaţie de vedete provenite
de pe baricadele showbizz-ului ori ale culturii de masă. Fanii lor sunt
prevalent adolescenţii, tinerii. Iar această pătură amorfă a dezmoşteniţilor
de reala esenţă creatoare, născută din admiratori fanatizaţi contribuie
necondiţionat la întruparea unor mituri betege. “Geniile generaţiei mele –
spunea fără glumă un puşti la o emisiune televizată – sunt: Eminem,
Shakira, iar de la noi Paraziţii, Omul cu şobolani şi Animal X, în special
Şopârlă şi Vierme.” Părerea lui. Resimt, totuşi, în spaţiul fiinţei mele
culturale un sentiment de jenă şi de jale. Cum spunea – cu nedisimulată
uimire – un regretat prieten: “am trăit s-o aud şi pe asta!”